Analiza roman realist

Alaturi de Camil Petrescu si Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu poate fi socotit

ctitor al romanului romanesc modern prin marile sale creatii in care adopta metoda realista de

analiza a socialului si sondajul spihologic, in investigarea sufletului eroului sau.

Rebreanu are intuiţia extraordinară de a nu interfera în destinul epic al personajelor sale,

iar scriitura este, pentru prima dată în literatura noastră, perfect obiectivă, rece, lucidă, detaşată.

Romanul ‘Ion’, este cea dintai naratiune ampla de dupa primul razboi mondial in care
problematica traditionala este abordatata intr-o maniera moderna.
Eugen Lovinescu va aprecia la modul superlativ aceasta creatie realista. El socoteste ca obiectul
rmanului il constituie ‘Viata sociala a ardealului la incepututl secolului al XX-lea.

Tot Lovinescu mentiona : formula lui ‘Ion’ nu este o formula actuala el este totusi formula unor
constructii epice pornind de la cei vechi si ajungand la cei noi’.

Pe fundalul experimentelor avangardiste din epoca interbelică, stilul romancierului,

tradiţional, respiră impresia de solidaritate. Rebreanu porneşte direct de la lucruri, de la fapte, de
aceea fraza sa în realizările optime sugerează impresia de certitudine, romancierul fiind prin
excelenţă unul din marii creatori de viaţă din literatura română. G. Călinescu afirmă „Liviu
Rebreanu e un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult
asupra a ceea ce epoca lui produsese”.1
ION (Liviu Rebreanu)

Liviu Rebreanu, prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care impune în conştiinţa literară
prin specificul artei sale, ce dezvăluie resorturile interioare ale creaţiei. Dintre romanele sale
(„Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Adam şi Eva”), primul se individualizează prin
prezentarea unei întregi umanităţi rurale.

Opera literara Ion de L.Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv apartinanad prozei
interbelice.De asemenea este roman social cu tematica rurala.Potrivit tipologiei lui Nicolae
Manolescu (din lucrarea “arca lui noe”) este roman doric.

Textul este un roman, prin amploarea actiunii desfasurate pe mai multe planuri,
prin conflictul complex si numarul mare de personaje. Este un roman realist prin caracterul
obiectiv, perspectiva narativa omniscienta, prin monografia pe care o realizeaza și prin detaliile
de viața la care cititorul are acces: folosind tehnica planurilor paralele / a alternantei, Rebreanu
prezinta viata taranimii, prin povestea lui Ion al Glanetasului, si viata intelectualitatii satului –
notar, preot, invatator – prin povestea familiei Herdelea. Satul Pripas este infatisat si in latura sa
etnografica: hora, nunta, inmormantarea se desfasoara dupa un tipic stravechi, iar stapanirea
austro-ungara iși face simțita prezența in relațiile administrative ale indivizilor cu statul. Este un
roman tradițional prin tema, lupta pentru pamant fiind principala coordonata a vieții rurale:
lumea primitiva care constituie mediul predilect al imaginației lui Rebreanu este o lume a
violenței. G. Calinescu observase ca „aceasta salbaticie fundamentala a sufletului omenesc
primitiv care se gasește la temelia marilor epopei clasice” a fost zugravita cu cea mai rece
obiectivitate și cu „mareție epica”.

Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la pers a3a.Viziunea din trecut presupune un
narrator obiectiv,detasat,care nu se implica in  faptele prezentate.Inlantuite temporal si causal
faptele sunt credibile.Efectul asupra cititorului este de iluzie  a vietii(veridicitate si obiectivitate).

Realismul este un curent literar dezvoltat în contextul social-istoric al secolului al XIX-lea, care
se caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor.
Omul este prezentat ca un exponent al mediului social şi istoric în care trăieşte şi cu care se află
în relaţie de interdependenţă.

Realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.

Romanul “Ion” oferă reprezentarea veridică a vieţii ţăranilor ardeleni, fresca societăţii rurale
transilvănene, cu aspecte sociale, naţionale, istorice, de la finele veacului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea.

Prin urmare, opera lui Rebreanu este un roman realist care deschide o noua epocă în literatura
română interbelică prin obiectivitatea şi impersonalitatea autorului, prin viziunea care iese din
limitele idilismului (înfrumuseţarea vieţii) şi ale paseismului (întoarcerea spre trecut), prin
construcţia amplă, grandioasă, marcând naşterea realismului modern.

Romanul realist poate fi definit ca un roman de observaţie. Substanţa lui o formează fapte
de viaţă exterioare scriitorului. Acesta supune observaţiei un anumit mediu social,
documentându-se direct sau prin studii asupra lui, caută elemente caracteristice şi le fixează în
personaje reprezentative prin psihologia, preocupările şi comportamentul lor, în detalii de cadru
şi de limbaj.
Romanul se detaşează atât de lirismul sămănătorist, cât şi de eticismul poporanist (e
prima virtute remarcată de Lovinescu, elementul de noutate şi originalitate). Autorul adoptă
formula marilor romane realist – naturaliste (scenele tari nu sunt puţine, patologia şi ereditatea
sunt mai mult decât insinuate).
 Discursul narativeste caracterizat prin autenticitate, datorată mai ales lipsei de strălucire
stilistică (anticalofiliei); În roman este prezentă o bogată galerie de tipuri umane convingătoare
(„oameni smulşi din umanitatea înconjurătoare” – Lovinescu);
 Autorul manifestă o preocupare pentru aspectele psihologice în alcătuirea personajelor,
dovedind în acelaşi timp lipsa oricărei intenţii intelectualiste;
Limbajul este caracterizat de proprietatea termenilor, concizie, sobrietate („stilul cenuşiu”).
Geneza romanului
Publicat în 1920, romanul prezintă spaţiul ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, în mod
realist şi are ca punct de plecare câteva dintre nuvelele cu care debutase scriitorul. Astfel, una
dintre acestea, „Volbura dragostei”, sintetizează tema din ce-a de-a doua parte a operei, iar
nuvela „Ofilire” reia tema fetei seduse şi abandonate, care se va regăsi în „Ion”, în ipostaza
cuplului Ion-Ana. De asemenea, conflictul romanesc dintre Ion şi George, pentru Florica are ca
model confruntarea dintre Tănase Ursu şi Toma Lotru din nuvela „Răfuiala”.
Concepţia despre roman
Liviu Rebreanu consideră că în literatura realistă, prezentarea veridică şi obirctivă a oamenilor şi
evenimentelor este singuar viabilă. El însuşi menţionează, în eseul „Cred”: „pentru mine arta
înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă.”
Această perspectivă realistă presupune o înţelegere a literaturii ca mimesis, în care autorul îşi
propune să reflecte lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în acelaşi timp
iluzia unei lumi adevărate, care respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei. Criticul Nicolae
Manolescu încadrează opera în categoria romanului doric, considerând că iluzia vieţii este aici
mult mai importantă decât iluzia artei. Obiectivitatea este o condiţie a acestui tip de roman, prin
naraţiunea la persoana a treia, realizată de către un narator omniscient şi impersonal.

Trăsăturile romanului realist

Textul reprezintă un roman, deoarece este o specie a genului epic în proză, cu o acţiune care se
desfăşoară pe mai multe planuri, cu conflicte multiple şi un număr mare de personaje.
Tema romanului o constituie viaţa satului, imaginea ţăranului dornic de pământ şi
dezbunanţa omului dominat de patima pământului.
În lumea satului se integrează însă şi intelectualitatea rurală: învăţătorul, preotul, primarul.
Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care este, de fapt, miza conflictului,
pentru că el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a indivizilor. Acestei
teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este definit de aceste două
mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci dorinţa lui Ion de a-l avea.
De aceea, putem considera că şi tema destinului este definitorie pentru roman.
Titlul este sugestiv din această perspectivă, reprezentând numele personajului principal, care
devine astfel, personaj eponim. Titlul romanului este sugestiv pentru intenţia scriitorului de a
face din Ion tipul ţăranului din Ardeal şi de a evidenţia evoluţia lui spre atipic, ca personaj
puternic individualizat.
În ceea ce priveşte structura, romanul este alcătuit din două mari părţi complementare, avand în
centru pământul, respectiv iubirea: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, cărora li se
subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: „Începutul”, „Blestemul”,
„Sfârşitul”.

Conflictul central este determinat de lupta pentru pământ, dată de Ion, ţăran sărac, care trăieşte
marginalizat în sat, fiindcă nu are avere.

Conflictul principal, exterior, se manifestă între Ion şi Vasile Baciu, Ana fiind pretextul
confruntării lor.
Drama protagonistului este ilustrată de conflictul interior, sugerat de titlurile celor două părţi ale
romanului, de vocile/ glasurile care rezonează în sufletul lui Ion, schimbându-i viaţa.

Conflictele secundare dintre învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug, dintre Ion şi George, dintre
Ion şi Simion completează tabloul relaţiilor interumane.

O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor, care se face
încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincţia
dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care naraţiunea pare a continua viaţa
însăşi. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării şi îl familiarizează pe lector cu aspectele
etnografice şi sociale ale lumii prezentate. În acelaşi timp, descrierea ilustrează condiţia socială a
unor personaje şi anticipează rolul acestora în desfăşurarea narativă.
Finalul reprezintă descrierea aceluiaşi drum, după încheierea evenimentelor, drum care se
pierde, de această dată, în „şoseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor în marele
destin universal. Simetria incipitului cu finalul corespunde concepţiei lui Rebreanu despre
roman, înţeles ca un „corp sferiod”.
În planul conţinutului, romanul respectă principiul realist care solicită prezentarea vieţii în
multitudinea ipostazelor sale. În ceea ce priveşte planurile narative, Rebreanu foloseşte tehnica
planurilor paralele, prin care prezintă simultan viaţa ţărănimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George,
Florica) şi viaţa intelectualităţii (preotul Belciug şi familia Herdelea). Se poate vorbi aşadar chiar
despre un roman în roman, pentru că se urmăreşte în paralel destinul a două familii aparţinând
unor grupuri sociale diferite.
Conflictul este generat, ca în orice roman realist de dorinţa de parvenire a unui personaj, de lupta
pentru o poziţie socială sau de confuziile generate de iubire. Conflictul central al romanului este
lupta pentru pământ care determină în lumea satului poziţia socială a indivizilor şi autoritatea lor
morală. Ion este implicat într-un dublu conflict exterior: cu Vasile Baciu, pentru obţinerea
pământului şi cu George Bulbuc, pentru Ana şi apoi pentru Florica. În confruntarea cu Vasile
Baciu, el foloseşte şantajul moral, ameninţând că dacă nu i se vor satisface condiţiile, Ana va fi
expusă lumii ca una care a păcătuit înainte de nuntă, rămânând însărcinată. Cu George, conflictul
are ca miză iubirea. Momentul în care se intensifică conflictele este nunat lui Ion cu Ana, când
fata realizează că ea nu reprezintă pentru soţul ei decât sursa averii.
Pe planul intelectualităţii se manifestă conflictul naţional, între mica intelectualitate, care doreşte
autonomia românească şi stăpânirea austro-ungară.
Totuşi, definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior, între glasul pământului şi
glasul iubirii, care îl conduce pe acesta într-o situaţie limită. De fapt, destinul lui Ion nu este
marcat de confruntările cu semenii săi, pe care îi şi domină, de altfel, ci de relaţia cu pământul
care devine pentru el, o obsesie.
Un alt element specific romanului realist este prezentarea aspectelor monografice ale satului
românesc tradiţional: obiceiuri legate de marile evenimente ale existenţei umane ( botezul,
nunta, înmormântarea), sărbătorile creştine (Crăciunul), hora, jocul popular. Rebreanu acordă
horei un rol esenţial pentru că ea coagulează viaţa satului, fiind nu numai loc de întâlnire şi de
petrecere, dar şi de confruntări. Se fixează în acelaşi timp şi timpul şi spaţiul (duminica, în curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea)
Personajele sunt construite, de asemenea, în spirit realist, susţinând firul epic al romanului.
Personajul principal este tipic realist, exponenţial pentru o anumită categorie socială, iar structura
sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-
o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă imensă. Conform delimitării
teoreticianului E. Forster, el este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde citittorul în
mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui. El se opune personajelor plate, construite în jurul
unei singure idei sau calităţi, precum Ana, Florica.
Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica
basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica,
George), şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri
contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe.

Ion” de Liviu Rebreanu este un roman sferic, de o arhitectura cerebrala: este structurat in doua
parti intitulate sugestiv „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, organizate, la randul lor, in 13
capitole. Titlurile celor doua parti corespund celor doua dominante sufletesti ale eroului
principal, pamantul si iubirea. Primul capitol se numeste „Inceputul”, iar ultimul „Sfarsitul”,
jucand rolul prologului, respectiv al epilogului. Celelalte capitole au titluri sintetice, cu o
pronuntata functie anticipativa: „Zvarcolirea”, „Nunta”, „Iubirea”, „George”, „Copilul” etc.
Folosind tehnica planurilor paralele / a alternantei, Rebreanu prezinta viata taranimii, prin
povestea lui Ion al Glanetasului, si viata intelectualitatii satului – notar, preot, invatator – prin
povestea familiei Herdelea. Existența personajelor se desfașoara dupa legile interne ale lumii lor
și evolueaza paralel. „Amestecul” este dezaprobat de doamna Herdelea la hora, dar interferența
se produce totuși, in sensul determinarii destinului unui personaj din celalalt plan, prin gesturi
care par a fi dictate de hazard. Acțiunea lui Ion pare a fi determinata de o vorba aruncata
inconștient de Titu Herdelea: „Daca nu vrea el sa ți-o dea de bunavoie, trebuie sa-l silești!”,
dupa cum drama invațatorului Herdelea este declanșata de marturisirea lui Ion ca el i-a scris jalba
care il scapase de temnița in urma conflictului cu Simion Lungu. Rebranu utilizeaza, de
asemenea, tehnica contrapunctului la nivel microtextual: nunta țaraneasca a Anei și a lui Ion
corespunde, in planul intelectualitații, cu nunta Laurei Herdelea; conflictul exterior dintre Vasile
Baciu și Ion corespunde conflictului dintre invațator și preotul Belciug (secvențe narative
simetric-antitetice)

Tehnica simetriei si a circularitatii sunt principalele modalitati de omogenizare a

epicului:

- Circularitatea se datoreaza metaforei drumului spre satul Pripas la inceput, sugerand

intrarea in universul fictional, si in afara comunitatii rurale la sfarsit, sugerand revenirea
cititorului la lumea reala. Mai mult, rolul acestui simbol este sa precizeze cele doua planuri
narative, cel al lumii rurale si cel al intelectualitatii satului. Casa lui Ion se afla situata fata in fata
cu cea a familiei Herdelea, ca o sugestie a alternarii planurilor narative doar prin trecerea
drumului. Astfel, personajele sunt urmarite continuu, fara a se produce discontinuitati narative.
 - Titlurile capitolelor de inceput și de final sugereaza faptul ca „forma interna” a carții
reface „pulsația vie' a vieții, ca intriga urmeaza „respirația naturala a intamplarilor”, adica idealul
estetic in care a crezut scriitorul. Paradoxul realismului consta in aceasta pretenție autoimpusa de
a reface structurile naturale ale realului, utilizand mijloacele convenționale ale artei.

- Hora este un alt element de compoziție care deschide și incheia romanul, avand de
fiecare data o alta semnificație: in primul capitol, la acest eveniment din viața satului iau parte
mai toate personajele antrenate in acțiune. Ca intotdeauna, hora se ține pe locul de vatra al
satului, un spațiu stravechi, supus structurilor ritualice – o zona a tacerii din care ramane doar
patima jocului. Aici se reunesc perechile de tineri, aruncandu-se simbolic in valtoarea existenței.
Cuplurile se fac și se desfac: Ana – George, Ion – Florica, apoi Ion – Ana, George – Florica,
sugerand evoluția ulterioara a evenimentelor. Hora, joc al vieții și al morții, trimite catre
inceputuri, catre momentele de salbaticie, de traire intensa. Intreruperea ei este un semn rau,
avertisment pentru ceea ce va urma: perturbarea echilibrului lumii rurale. In jurul horei, oamenii
se așaza ierarhizat: fetele care au ramas nepoftite, mamele și babele, gramada, printre care
alearga copiii, barbații pe langa casa și pe langa poarta, primarul și chiaburii așezați pe prispa.
Intelectualii satului, preotul și invațatorul cu familia, vin sa priveasca „petrecerea poporului”,
fara a se amesteca in joc. Alexandru Glanetașu, tatal lui Ion, nu are un loc anume; el sta „ca un
caine la ușa bucatariei”, sfiindu-se sa intre in vorba cu cei bogați: distanța intre el și „bocotani”
este categorica. Cu aceasta distanța de casta va avea de luptat Ion, primul dintre flacaii satului
prin harnicie și istețime. In finalul romanului, hora apare din nou, cu alte semnificații: daca unii
s-au dus, alții le-au luat locul, iar Timpul nepasator acopera totul. Toate conflictele se sting odata
cu intoarcerea lui Ion in pamantul care „i-a fost prea drag”.

Rebreanu este un maestru al anticiparilor narative – „tirania semnificativului” (Nicolae

Manolescu) inseamna ca lumea romanului pare a depinde de o voința care subliniaza semne la
tot pasul, dand senzația ca tot ce exista, tot ce se petrece, poarta amprenta destinului. Capitolul I
nu numai ca introduce cititorul in spatiul rural ardelean, ci are si un rol de configurare a
conflictului. Imaginea colectiva a satului strans la hora fie ca participanti directi, fie ca simpli
spectatori, atrage atentia asupra ierarhiei sociale si asupra celor doua planuri narative, in functie
de clasificarea personajelor in lumea taraneasca si lumea intelectualitatii. La hora, cuplurile
formate anticipeaza evolutia ulterioara a evenimentelor. Tehnica prolepselor este evidenta in
interventia lui Vasile Baciu, care, intuind intentiile lui Ion fata de fiica lui, Ana, provoaca
scandalul si bataia de la carciuma. O alta forma de anticipare este prezența personajului Savista,
oloaga pripașita pe linga casa lui George. Ea simte patima lui Ion pentru Florica, urmarește cu
viclenie intalnirile celor doi, aține calea Anei pentru a o pune in tema și se grabește sa-l
avertizeze pe binefacatorul ei despre proiectata vizita nocturna a lui Ion. In strigatul ei furios:
„Omoara George toți Rușine HuHuo!” rasuna, de fapt, vocea destinului și se ghicește naratorul
demiurg care iși exprima parerea și iși avertizeaza cititorul asupra a ceea ce va urma. Un alt
exemplu de prolepse este traiectoria tragica a Anei, punctata puternic de anticipari ale sfarșitului
(spanzurarea carciumarului Avrum, moartea lui Dumitru Moarcaș, imaginea apelor pe care
femeia le privea fascinata in drum spre balciul din Armadia, laitmotivul norocului). Poate cea
mai semnificativa imagine anticipatoare este aceea din scena sarutarii pamantului, cand Ion
ramane pe maini cu lutul cleios „ca niște manuși de doliu”. Chiar și așa, cu aceasta „voce” din
off straina intamplarilor, Rebreanu ramane credincios formulei realiste, obiectivitații și
imparțialitații, susținand ca amestecul eului in opera ar diminua veridicitatea subiectului: „M-am
sfiit totdeauna sa scriu pentru tipar la persoana I.”

Scriitorul creeaza un univers logic, in care eroii sunt manipulati de forta inexorabila a
destinului. Relatarea naratorului omniscient, stilizata si concisa, lipsita de exuberanta,
obiectiva, indica o miscare prestabilita, aproape rigida, dand iluzia de existenta care curge de la
sine, cu tot amalgamul de contradictii, de umanitate si violenta.

„Ion” are şi elemente de analiză psihologică, analiză a resorturilor interne ale patimilor
omeneşti, puse într-o lumină tragică. Conştiinţa frământată a ţăranului se manifestă într-o lume
nedreaptă, de care autorul – narator se detaşează aproape întotdeauna. Totuşi, el dedică romanul
„celor mulţi, umili”.

Cartea lui L. Rebreanu are şi calităţile unei monografii, căci reflectă autentic universul
satului transilvănean de la începutul sec. al XX-lea, surprinzând şi realitatea istorică. Fresca
amplă cuprinde elemente precum: detalii ale vieţii ţărăneşti (credinţe, mentalităţi, familie),
obiceiuri şi ritualuri (hora, nunta, îngropăciunea, Crăciunul), imaginea satului în diferite
momente ale zilei, ierarhizarea socială a ţăranilor şi relaţiile ce derivă din aceasta, raporturile
cu autoritatea statului imperial.

Incipit şi final:

Atât incipitul cât şi finalul sunt construite pe motivul drumului, făcând ca romanul să aibă o
construcţie simetrică, circulară, închizând în paginile sale un univers rural stratificat social,
economic, cultural.

Din “şoseaua cea mare şi fără de sfârşit” se desprinde un drum care înaintează spre Pripas, satul
unde se petrece acţiunea. La final, descrierea aceluiaşi drum se face în sens invers, dinspre sat
înspre şoseaua cea mare.Crucea strâmbă, cu Hristosul din tinichea ruginită, veghează atât la
început cât şi la sfârşit o lume în care curg destinele dramatice.

Indicii temporali şi spaţiali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţional, dar mai ales de a
crea impresia de veridicitate, iluzia realului, caracteristică romanului realist.
 Tehnica narativă este tipic realistă. În primul rând, opera respectă principiul cauzalităţii
şi al coerenţei, romanul având o desfăşurare logică şi cronologică. Totuşi, naratorul adaugă
procedeul anticipării, prin care se prefigurează evoluţia unui personaj prin replici, gesturi,
situaţii care anunţă evenimentele ulterioare. În „Ion”, cel ami important element cu valoare de
anticipare este apariţia Zavistei, în momentele cheie ale romanului.

Naratorul este omniscient, impersonal, îşi asumă punctul de vedere al personajelor, prezentându-
le dramele, dar nu formulează sentinţe, nu emite judecăţi, nu empatizează cu ele.

Impasibilitatea naratorului în faţa vieţii devine şi mai impresionantă în faţa morţii: sinuciderea
Anei, moartea violentă a lui Ion sunt prezentate cu indiferenţă, cu detaşare.

Perspectiva narativă semnifică, de fapt, viziunea despre lume a autorului, o lume în care
personajele îşi consumă soarta implacabilă.

Naratorul cunoaşte destinele eroilor şi plasează indicii, semne, simboluri care le anticipează
devenirea.El propune cititorului o lume ficţională creată în concordanţă cu mecanismele
realităţii, pe care nu o copiază, ci o reface prin analogie.

Relatia dintre om si pamant sta in centrul romanului lui Rebreanu. Pamantul

reprezinta mai mult decat o ratiune sociala si economica; el determina pozitia individului in
societate. Viziunea satului in perspectiva lui Rebreanu, ierarhia oamenilor, legaturile lor,
„snobismul taranesc” (Nicolae Balota) sunt determinate de legile „averii”, de legile proprietatii
asupra pamantului.

Perspectica narativă este auctorială, făcută din punctul de vedere al unui narator
detaşat, obiectiv, care nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau explicaţii,
un narator omniscient şi omniprezent, care relatează la persoana a treia, prin focalizare
0, dând cititorului impresia că stăpâneşte naraţiunea.
Acest narator înfăţişează realitatea ca pe un proces logic, prin înlănţuire(respectarea
etapelor acţiunii) şi prin alternanţă (trecerea de la un plan narativ la altul)
Liviu Rebreanu construieşte un roman realist, obiectiv, care rămâne un model pentru
proza de acest tip din literatura noastră.

Prin urmare, în opinia mea, Liviu Rebreanu a reuşit cu succes şi în mod original să creeze un
univers ficţional, oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii, a veridicităţii.

A realizat un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, Ion, în jurul căruia gravitează
alte personaje, masculine şi feminine, de asemenea ilustrative pentru definirea clasei sociale din
care fac parte, ţărănimea sau intelectualitatea satului. Lui Ion i se opune, ca personaj literar, Ilie
Moromete, fire contemplativă şi ironică, “cel din urmă ţăran” (Nicolae Manolescu).

Realismul oferã o imagine verosimilã asupra satului românesc transilvãnian, in conceptia lui
Rebreanu, realitatea constituind un pretext pentru “am putea creea o alta lume, noua, cu legile ei,
cu intamplãrile ei”.
 In concluzie, ,,Ion” este un roman realist-obiectiv, ,,doric”, in terminologia lui
N.Manolescu, in care se regasesc toate caracteristicile acestui tip narativ: narator obiectiv,
perspectiva narativa ,,externa”, naratiune heterodiegetica, respectarea cronologiei, incipit clasic
si final inchis, actiune lineara, simetrie compozitionala, structura narativa echilibrata.