FAMILIA PHASIANIDAE

1. Fazanul (Phasianus colchicus L.)

Alte denumiri: Cocoş de fazan, găină de fazan, făzăniţă şi pui de fazan.
Descriere: Fazanul întâlnit în Europa şi în România, în crescătorii şi în libertate,
este de fapt un metis rezultat din încrucişarea mai multor subspecii de fazani sălbatici
originari din Asia, care au fost introduşi în Europa încă din Antichitate. Această
provenienţă explică, într-o oarecare măsură, marea eterogenitate a fazanului de vânătoare,
din punct de vedere al coloraţiei şi al datelor biometrice.
Dimorfismul sexual este, ca la oricare dintre subspeciile de origine, foarte
evident. Cocoşul are în primul rând o greutate mai mare (1,0-1,5 kg), este mai viu colorat
decât făzăniţa şi prezintă o coadă vizibil mai lungă. Are capul şi gâtul verzi cu reflexe
metalice, corpul roşu-brun punctat cu pete mari negre şi dungi gălbui pe conturul
penelor de pe spate, coada maronie brăzdată transversal de dungi brune mai închise şi piele
nudă, roşie-aprins, împrejurul ochiului. Prezintă de obicei, un guler alb şi pinten pe tars.
Spre deosebire de cocoş, găina este mult mai modest colorată. Are nuanţa generală brună-
gălbuie sau brună-cenuşie, cu pete de culoare brună-închis, dispuse longitudinal pe corp şi
transversal pe coadă. Nu prezintă pinten (planşa 45).
În perioada de primăvară, când cocoşul îmbracă haina nupţială, are în plus şi două
smocuri de pene, ca două corniţe, la urechi.
În această perioadă se aude mai frecvent glasul cocoşului, pe care-l emite de altfel
în fiecare seară când zboară în arbori pentru dormit şi dimineaţa când coboară la sol. Acest
glas seamănă cu un ţipăt strident, repetat, mai prelung sau mai scurt, după caz.
Glasul găinii este un piuit specific, prin care ţine legătura cu grupul familial. Când
este mulţumit, cocoşul mai scoate un sunet gutural, mult mai discret.
Ca simţuri excelează atât prin văz, cât şi prin auz, fiind foarte greu de surprins chiar
şi pe întuneric.
Urma tetradactilă, excrementele şi mai ales ţipătul de seară şi de dimineaţă îi
trădează prezenţa în teren.
Vârsta cocoşilor se apreciază doar după mărimea şi forma pintenului, care
creşte, se ascute şi se curbează o dată cu trecerea anilor.
Se apreciază că, în liber, fazanii nu pot supravieţui mai mult de 4-5 ani.
Habitat: Preferă trupurile mici de pădure cu mult desiş, crângurile şi spinăriile de
pe dealuri sau din pâraie, mai ales dacă acestea sunt greu de pătruns şi înconjurate de
terenuri cultivate agricol. În şi mai mare măsură caută stufărişurile întinse şi mlaştinile, mai
ales cele care au izvoare permanente şi nu îngheaţă, precum şi câmpurile agricole rămase
pârloagă.
În astfel de habitate fazanul se localizează cu precădere, datorită condiţiilor
bune şi diverse de adăpost şi hrană.
Hrana: Este foarte diversificată. De la insecte şi larve, ouă de furnici, păianjeni,
şopârle mici, pui de şerpi, melci şi alte vietăţi, inclusiv acvatice, până la diverse fructe şi
seminţe suculente, cereale de cultură şi plante verzi, fazanul consumă totul. Prin modul
de hrănire şi prin combaterea biologică pe care o realizează, acesta este considerat
folositor agriculturii.
 Duşmani: Fazanul are numeroşi duşmani potenţiali. Păsările prădătoare de zi şi
cele de noapte, precum şi toate mamiferele care se comportă ca prădători prezintă
pericol pentru ouă, pentru pui, pentru făzăniţa care cloceşte la sol şi chiar pentru fazanii
adulţi. La aceşti prădători s-a adăugat, din ce în ce accentuat, câinele hoinar şi pisica de
casă, care, în perioada de cuibărit şi de creştere a progeniturii, produc prejudicii greu de
cuantificat. Şi ciorile grive şi negre, ca de altfel şi coţofenele pot consuma ouăle din
cuiburile făzăniţelor plecate după hrană. Cele mai grave pierderi le determină însă
omul, prin folosirea furadanului şi a altor substanţe chimice puternic toxice, precum şi prin
folosirea utilajelor moderne de cosit, prăşit etc. Acestea au făcut şi continuă să facă ravagii
îndeosebi primăvara şi vara, în efectivele de reproducători şi în progenitura acestora.
Dimensiunile pagubelor sunt greu de sesizat, în această perioadă, care devine tot mai caldă
şi favorizează descompunerea cadavrelor ascunse în vegetaţia, desişurile şi în tufărişurile
din câmpul cultivat agricol, unde exemplarele afectate se retrag şi mor.
Reproducere: Fiind o specie poligamă, cocoşul atrage în jurul lui un „harem” de
2-6 făzăniţe, pe care le păzeşte încă din luna martie, într-un anumit teritoriu, apărat agresiv
de eventualii intruşi. „Rotitul" ţine până la sfârşitul lunii aprilie, după care făzăniţa depune
10-12 ouă, într-un cuib rudimentar amenajat pe sol, în locuri ascunse vederii. Cloceşte doar
găina după depunerea ultimului ou, circa 24-25 de zile. Puii ies din ou pe la sfârşitul lunii
mai, când găsesc deja hrană din abundenţă. Sunt nidifugi şi încep să zboare la 4-6
săptămâni. La un an ating maturitatea sexuală.
În România, fazanul este considerat specia care se pretează cel mai bine la
înmulţirea artificială şi la repopularea terenurilor apte pentru aceasta.
Vânare: Se împuşcă în perioada 1 octombrie - 28(29) februarie, cu arma lisă şi cu
alice de 3,0 mm.
Trofeul îl constituie pasărea întreagă sau bust naturalizată, ori numai penele din
coadă sau parte din pielea pieptului cu pene, purtată ca pampon la pălărie.
Metodele admise la vânătoare sunt „la goană” şi „la picior”, cu sau fără câine de
vânătoare. Nu este admisă împuşcarea „la pândă”.

2 . Potârnichea (Perdix perdix L.)

Altă denumire: Potârniche cenuşie.

Descriere: Este o specie autohtonă, valoroasă, frecventă cândva, în efective
apreciabile, de la câmpie până în zona de dealuri înalte. A fost semnalată şi la munte, chiar
şi în golul alpin, dovedind o plasticitate ecologică remarcabilă, asemănătoare iepurelui.
Are talie mică (320-440 g) şi nuanţa generală cenuşie. Capul, guşa şi parţial
coada sunt roşcate, abdomenul alburiu, cu o pată brună-ruginie în formă de potcoavă pe
piept. Flancurile sunt tărcate cu brun-roşcat, iar aripile striate cu dungi galbene. Ciocul este
cenuşiu, ca şi picioarele exemplarelor mature. Doar puii până la vârsta de un an au
picioarele gălbui. În jurul ochilor cafenii, prezintă un cerc îngust roşu.
Dimorfismul sexual este slab evident. Cocoşelul se deosebeşte totuşi de găină prin
potcoava brună de pe piept mult mai evidentă şi prin dungile gălbui de pe tectrice, care
sunt doar longitudinale, la femelă acestea fiind şi transversale. De asemenea, se mai
deosebeşte şi prin lipsa petei mai deschise de deasupra ochiului, care la majoritatea
femelelor este evidentă.
Exemplarele tinere, de până la un an, se deosebesc, la rândul lor, de cele adulte
prin culoarea galbenă a picioarelor, prin primele două remige mai ascuţite la vârf
comparativ cu aceleaşi pene mai rotunjite la exemplarele mature, prin ciocul mai puţin
încovoiat şi prin potcoava de pe piept mai conturată (planşa 46).
Se apreciază că puţine potârnichi pot depăşi în libertate vârsta de 3-4 ani.
Glasul, auzit mai des în perioada împerecherii, este emis de cocoşei. De asemenea,
este auzit atunci când aceştia conduc cârdul în zbor sau când vor să-l adune. Puii scot un
piuit slab.
Văzul şi auzul sunt la fel de dezvoltate ca şi la fazan.
Urma este asemănătoare cu a fazanului, dar mai mică. Se deosebeşte de urmele de
mărimi asemănătoare ale altor păsări prin unghiul mai mare dintre degete, precum şi prin
urma degetului din spate, mai scurt şi mai oblic aşezată. Urma pârtie se compune din
şiraguri de urme aproximativ paralele, lăsate separat de către indivizii stolului.
Habitat: Preferă terenurile agricole din câmpie şi de pe coline, cu pârloage,
tufărişuri, spinării, remize şi crânguri, care le asigură ascunzişuri naturale adecvate şi hrană
din abundenţă. La deal, populează izlazurile cu mărăcinişuri şi cătinişuri, iar la munte
golurile mari din interiorul sau de deasupra pădurii, precum şi unele parchete exploatate ras
din apropierea acestor goluri.
Hrana: Constă în seminţe de plante sălbatice, cereale, vegetale, insecte, larve,
râme, melci, ouă de furnică, fructe, frunze verzi, ierburi etc.
Duşmani: Cvasitotalitatea prădătorilor sălbatici cu păr şi pene, precum şi câinii şi
pisicile hoinare. În timpul clocitului găinuşa este mai expusă pierderilor decât cocoşelul,
ceea ce explică disproporţia existentă între sexe în favoarea masculilor. Poate suferi
pierderi grele iarna, pe zăpadă, mai ales în terenurile fără adăposturi, când devine mai
vizibilă pentru duşmanii aerieni.
Regresul potârnichii pare să fi fost cauzat, până de curând, de extinderea
monoculturilor, de mecanizarea lucrărilor agricole şi, mai ales, de chimizarea exagerată. În
prezent, se constată o reversie neaşteptat de bună a efectivelor, în multe zone din ţară,
ca urmare a involuţiei agriculturii moderne. Substanţele chimice periculoase pentru
animalele cu sânge cald rămân, ca şi în cazul fazanilor, responsabile de cele mai mari
pierderi ale efectivelor speciei.
Obiceiuri: Este o pasăre sedentară, fidelă locului de trai, care nu se îndepărtează
mai mult de 1-2 km faţă de locul de baştină. Are activitate exclusiv diurnă. Este de
menţionat adaptarea de a înnopta iarna în cerc strâns, pentru a crea un microclimat cu
câteva grade în plus faţă de mediul înconjurător. Interesantă este şi mişcarea
permanentă, pe parcursul nopţilor geroase, pe care o fac potârnichile de la marginea
cercului intrând înspre interior pentru a se încălzi. De asemenea, obiceiul de a înnopta în
tunele sub zăpada proaspăt căzută şi de a se ascunde uneori de duşmani sub aceasta.
Reproducere: Stolurile de potârnichi se desfac în perechi, la sfârşitul lunii
februarie sau începutul lunii martie, ocupând fiecare un anumit teritoriu, în care
 urmează să scoată şi să crească puii. Acest teritoriu este apărat împotriva eventualilor
intruşi.
În cazul potârnichii, femela este cea care alege bărbătuşul. Fidelitatea perechii
se menţine cel puţin până în primăvara următoare, dar şi mai mulţi ani la rând dacă
ambele exemplare scapă de bătaia puştii şi de duşmani.
La sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai, găinuşa depune într-un cuib
rudimentar amenajat pe pământ, în culturi sau la margine de desişuri, 10-20 de ouă, în
fiecare zi câte unul. Clocitul începe după depunerea ultimului ou şi durează 23-25 de zile.
Cloceşte exclusiv găinuşa, însă la creşterea puilor participă ambii părinţi.
De remarcat că părinţii imită convingător păsările rănite, în caz de pericol
pentru ouă sau pentru pui, atrăgând astfel atenţia duşmanilor asupra lor, pentru a le
abate atenţia de la ceea ce protejează. Dacă prima pontă este distrusă, potârnichea depune
a doua pontă, mai redusă însă ca număr de ouă decât prima.
Puii sunt nidifugi şi reuşesc să zboare la 14-18 zile. La
vârsta de 10 luni aceştia devin maturi sexual.
Vânare: Se practică în perioada 15 septembrie - 31 decembrie, cu arma lisă şi alice
de 2,5 mm. Metodele de vânare admise de lege sunt „la picior” (la sărite), cu sau fără câine
prepelicar, şi „la goană”. Nu este admisă vânarea „la pândă”.

3. Prepeliţa (Coturnix coturnix L.)

Alte denumiri: Pitpalac, pitpalacă.

Descriere: Este o pasăre migratoare, oaspete de vară, care soseşte spre sfârşitul
lunii aprilie şi pleacă în a doua jumătate a lunii septembrie. Are talie mică (100-150 g) şi
culoarea generală brună-cenuşie, brăzdată cu dungi longitudinale şi transversale galbene.
Pe cap se pot remarca 3 dungi longitudinale galbene, iar abdomenul este alb- gălbui-
rozaliu. Ciocul este brun cenuşiu. Dimorfismul sexual este slab evident şi constă într-o pată
neagră pe guşă, existentă doar la cocoşeii adulţi (planşa 45).
Prezenţa prepeliţei în teren se constată, în principal, după glas.
Aude şi vede bine. Preferă să fugă pe jos şi să se ascundă, decât să zboare.
Habitat: Este o pasăre de câmpie, care preferă terenurile agricole cultivate cu grâu,
mei, trifoi, lucernă, floarea soarelui etc. Se întâlneşte însă frecvent şi în zona colinară şi de
deal, mai ales în fâneţe umede. În verile secetoase preferă terenurile agricole irigate sau pe
cele poziţionate pe lângă canalele cu apă.
Hrana: Asemănătoare cu cea a potârnichii.
Duşmani: De la nevăstuică până la vulpe şi câine, precum şi păsările răpitoare de
zi de noapte, îndeosebi cele de talie mică, toate afectează prepeliţa. Nici prădătorii naturali
şi nici vânătoarea cu arma nu pot însă influenţa negativ efectivele de prepeliţe, mai mult
decât starea vremii. Este specia asupra efectivelor căreia se susţine că intensitatea vânării
cu arma nu are nici un efect.
Obiceiuri: Iernează în Africa Centrală, fiind însă întâlnită şi în Africa de Sud. În
drumul de reîntoarcere spre Europa, o mare parte dintre exemplare scot un rând de pui în
nordul Africii, după care sosesc cu puii tineri şi mai scot un rând de pui în Europa.
Majoritatea prepeliţelor sosesc însă direct în Europa, unde scot două serii de pui pe an.
Migrează doar noaptea, mai ales în nopţile cu lună plină. Uneori când au hrană din
abundenţă şi timpul se menţine toamna călduros, întârzie migraţia până după 15 octombrie.
Reproducere: În literatura de specialitate este citată atât ca specie monogamă,
cât şi ca specie poligamă. Se comportă totuşi ca o specie poligamă, masculul neparticipând
la clocit şi la creşterea puilor. Femela depune 8-15 ouă în luna mai. Ponte complete se
întâlnesc însă şi în luna iunie, în luna iulie şi chiar la început de august. Sunt, fără îndoială,
ponte depuse de prepeliţele sosite mai târziu, ponte de înlocuire sau al doilea rând de ponte.
Cuiburile sunt amenajate superficial în culturi, cele mai predispuse distrugerii
fiind cele amplasate în culturile cu plante de nutreţ, care se cosesc mecanic, devreme şi
repetat. Cele mai puţin expuse sunt cele amplasate în lanurile de cereale şi în fâneţe.
Incubarea durează 16-20 de zile. Puii sunt nidifugi, după 20 de zile pot zbura, iar la o lună
ating aproape dimensiunile părinţilor. După două luni sunt complet dezvoltaţi şi apţi
pentru migrare.
Vânare: Vânătoarea cea mai spectaculoasă este „la picior”, cu câine pontator. Fără
câine, „la sărite”, prepeliţele sunt greu de săltat. Se practică şi metoda stârnirii acestora
cu gonaşi intercalaţi între vânători şi prin sperierea lor cu ajutorul unui lanţ târât pe sol
de vânători. Perioada legală de vânătoare este 15 august - 31 decembrie. Se împuşcă
folosind alice de maximum 2,0 mm.