ORGANIZAREA APLICĂRII MĂSURILOR DE PREVENIRE ȘI

COMBATERE A DĂUNĂTORILOR VÂNATULUI.

I. COMBATEREA DĂUNĂTORILOR ANIMALI AI VÂNATULUI

Considerăm drept dăunători ai vânatului nu numai răpitoarele propriu-zise cu păr şi pene care fac parte din
ordinele Carnivora, Striges şi Falconiformes, ci ș i unele păsări din ordinul Passeres şi anume ciorile cenuşii şi
coţofenele, precum şi câinii şi pisicile hoinare
Asupra daunelor pe care răpitoarele le fac gospodăriei vânătoreşti, părerile specialiştilor au fost şi sunt împărţite.
Cu decenii în urmă, toate animalele sălbatice care se hrăneau cu carnea vânatului comestibil erau socotite dăunătoare şi
s-a dus împotriva lor un război de nimicire, pe toate căile.
Mai târziu, s-a observat că şi animalele răpitoare au un efect pozitiv asupra vânatului zis util.
Unele din ele se împuţinaseră în aşa măsură încât a fost nevoie de o limitare a împuşcării şi prinderii lor.
Se dau ca exemplu: ursul, râsul şi jderul.
Mai mult, unele din animalele considerate dăunătoare prin felul de a-şi procura hrana sunt dăunătoare vânatului
(buha şi acvilele), totuşi dat fiind, pe de o parte, faptul că efectivul lor a scăzut mult, iar pe de altă parte că sunt
folositoare altor sectoare economice prin distrugerea de şoareci (bufniţele), au fost puse, total, sub protecţia legii, orice
împuşcare, ucidere pe altă cale sau capturare fiind interzise.
Cu toate acestea, unele animale sălbatice răpitoare sunt un factor negativ cu pondere destul de mare în economia
cinegetică. Această afirmaţie este confirmată de literatura de specialitate, chiar şi cea mai recentă.
Pagubele sunt însă greu de exprimat în cifre, deoarece, cum este natural, ele depind nu numai de calitatea de
răpitor a unei specii, ci şi de efectul acesteia, de existenţa hranei, de condiţiile atmosferice.
Astfel:
 Vulpea va cauza mai puţine pagube în puii de vânat în anii cu abundenţă de şoareci, dar în anii cu şoareci
puţini, va fi nevoită să mănânce pui de vânat mic şi iezi de căprior. Anii săraci în şoareci urmează, de
regulă, după iernile grele, când şi efectivul de vânat a suferit pierderi, iar efectivul mic rămas mai este
împuţinat şi de răpitoare.
 Şorecarul, în general inofensiv, va fi nevoit să atace şi potârnichile în iernile cu un strat gros de zăpadă,
când rozătoarele mici stau în adăpost, deci nu-i sunt accesibile.
Experienţa îndelungată a scos în evidenţă că dăunătoare gospodăriei cinegetice sunt:
 lupul - atunci când efectivele depăşesc anumite limite;
 cioara grivă, coţofana;
 câinele care aleargă după vânat;
 pisicile hoinare.
Aceste specii constituie obiect de combatere. Restul animalelor răpitoare şi dăunătoare cu păr sau pene, sunt sau
puse sub protecţia legii, sau formează obiect de vânătoare (nu de combatere), sau se combat numai în măsură limitată şi
atunci când anumite condiţii conjuncturale deosebite o impun.
Cei ce doresc ca în acţiunea de combatere, balanţa să încline în favoarea păstrării răpitoarelor, aduc
argumentul că deşi numărul de răpitoare ucise variază puţin de la un an la altul, totuşi la recoltele de vânat
nerăpitor se constată uneori, sporuri considerabile, deci factorii hotărâtori trebuie să fie alţii. Aceştia însă nu se
întreabă cu cât ar fi fost mai mare recolta, dacă numărul de răpitoare ar fi fost mai mic. Este adevărat că la vânatul
mic, fluctuaţiile de recolte de la an la an se datoresc, în principal, condiţiilor atmosferice, dar în aceleaşi condiţii
atmosferice, recolta de vânat poate fi mai mare sau mai mică, după modul cum acţionează dăunătorii animali.
În problema combaterii dăunătorilor vânatului, trebuie respectată legea echilibrului biologic, după care nici o
specie de animale nu trebuie să dispară şi nici o specie să nu predomine, în dauna alteia.
Uneori însă se întâmplă ca animalele răpitoare sau dăunătoare vânatului să se înmulţească peste măsură, şi astfel
să ucidă şi să provoace o împuţinare a speciilor de vânat pe care omul ar vrea să le înmulţească. Este vorba, în aceste
situaţii, de ruperea echilibrului biologic natural, în dauna vânatului a cărui cultură se urmăreşte.
Cauze ale acestei deranjări de echilibru :
 unele lucrări de mecanizare şi chimizare a agriculturii;
 distrugerea adăposturilor naturale din mediul agricol;
 sporirea populaţiei;
 intensificarea circulaţiei rutiere cu mijloace auto;
  recoltarea excesivă peste sporul anual, a vânatului;
În aceste cazuri, omul ocrotitor trebuie să intervină pentru restabilirea echilibrului pierdut.
În legătură cu raportul dintre efectivul de vânat util şi cel al dăunătorilor, merită să fie menţionată aici o
constatare ce se poate face uneori: se întâmplă ca în terenurile în care recolta de vânat nerăpitor a crescut simţitor,
numărul de animale dăunătoare ucise în cadrul combaterii să se menţină la acelaşi nivel, sau chiar să crească.
Fenomenul se explică prin aceea că terenul bogat în vânat atrage răpitoarele în terenurile din vecinătate. Faptul acesta
justifică intensificarea combaterii.
Nu poate fi vorba despre distrugere, adică despre exterminarea răpitoarelor, ci numai despre combaterea lor,
reducându-le numărul încât să nu poată cauza pagube mari. Singurele animale care trebuie exterminate ori de câte ori
sunt găsite în teren, sunt ciorile grive, coţofenele, câinii şi pisicile hoinare.
Mijloacele de combatere a dăunătorilor vânatului sunt:
 împuşcarea, adică vânarea lor prin orice metode legale de vânătoare;:
 prinderea cu ajutorul capcanelor şi otrăvirea ( metodă care nu se mai folosește). Folosind astfel de metode de
multe ori cădeau victime şi specii ce nu constituiau obiectul combaterii sau chiar erau protejate.

Dintre toate mijloacele de combatere mai în concordanţă cu etica vânătorească, este împuşcarea.
 împuşcarea ciorilor şi a coţofenelor la zbor constituie un excelent exerciţiu de tir;
 vânătoarea vulpii la goană, după încheierea sezonului de iepuri, este o plăcută distracţie. Pentru reuşită
este necesar să fie cunoscute trecătorile vulpii, lucru uşor de realizat pentru un paznic. Vulpea poate fi
împuşcată şi prin imitarea vaietului iepurelui prins sau a ţâţâitului şoarecelui; atât vulpea cât şi viezurele
pot constitui obiect de vânătoare la pândă, la ieşirea din vizuină şi, mai ales, la înapoiere, dimineaţa. În
general ar fi de dorit ca unele răpitoare cu păr, îndeosebi vulpea, viezurele şi chiar lupul să devină obiect
de vânătoare, deci aducătoare de satisfacţii cinegetice, decât numai sarcină de combatere. Cu cât vânatul
nerăpitor mic se împuţinează cu atât trebuie găsite noi căi pentru a da satisfacţii multiple vânătorilor.
 Lupul şi vulpea pot fi vânate şi la pânda de iarnă, lângă cadavru, vânătorul fiind adăpostit în bordei.

Câinii hoinari. Este necesar să fie făcută o deosebire între câinii care au luat obiceiul de a alerga după vânat şi
între cei ce numai întâmplător se găsesc pe câmp, dar încă nu au prins gustul urmăririi vânatului. Pentru a putea stabili
adevăratele proporţii ale pagubelor cauzate de câinii hoinari, ar trebui făcută această distincţie chiar şi în situaţiile
statistice.
Cei ce întâmplător au ieşit pe câmp trebuie totuşi ţinuţi din scurt şi la nevoie suprimaţi, deoarece uşor pot trece în
categoria celor cu adevărat dăunători.
Câinele care a reuşit odată să prindă vânat, nu se va mai lăsa de acest obicei. Paguba pe care aceştia o vor cauza
nu constă numai în vânatul prins şi ucis, ci şi în neliniştirea terenului a cărei consecinţă va fi părăsirea fondului de către
vânatul sensibil la zgomote şi crearea de condiţii nefavorabile pentru oprirea şi localizarea cervidelor şi mistreţului în
trecere.
Deoarece, câinii hoinari provin, de regulă, din gospodăriile mărginaşe ale satelor sau din cele instalate în câmp,
înseamnă că ei au un traseu al lor pe care îl urmează la plecarea pe câmp şi la înapoierea acasă,
traseu pe care nu şi-l schimbă dacă nu sunt neliniştiţi. Pe acest traseu trebuie făcută pânda pentru împuşcarea
lor. Numai la câinii ciobăneşti nu se poate stabili o regulă în această privinţă, deoarece turmele se mişcă.
Când se aude câine lătrând în urma vânatului, nu este indicat să se alerge în urma lui, deoarece este puţin
probabil să fie ajuns. Mult mai recomandabil este să se stea în urma vânatului stârnit, ştiut fiind că,
după un timp, vânatul caută să revină la locul lui obişnuit de şedere.
Câinii hoinari pot fi atraşi cu ajutorul chemătorii prin imitarea vaetului iepurelui încolţit.
Este interzisă împuşcarea câinilor ciobăneşti cu jujeu reglementar la gât, a câinilor de vânătoare purtând
la gât semnul metalic de înregistrare oficială, câinii organelor de poliţie dacă poartă semne după care
pot fi recunoscuţi.
Se reaminteşte că la combatere trebuie procedat cu prudenţă pentru a nu ne crea duşmani personali şi
pentru a nu face din proprietarii câinilor duşmani chiar şi ai vânătorii. Este o lipsă de tact să fie împuşcat
câinele ce merge liniştit în urma căruţei sau care îşi însoţeşte stăpânul ce traversează terenul de vânătoare
spre o comună vecină.

Pisicile hoinare pot cauza pagube însemnate în vânatul mic, prin prezenţa lor continuă pe teren.
Într- adevăr, în timp ce câinii hoinari se întorc la gospodăria de unde provin, pisicile cu adevărat hoinare pierd
legătura cu casa.
De primăvara până toamna, şoarecii, ouăle şi puii de vânat le asigură hrana. Putându-se căţăra, nu le scapă
nici cuiburile de porumbei din arbori.
Le putem combate cu câinele care, sau le prinde şi le sugrumă, sau le sileşte să se urce în arbore unde apoi pot fi
împuşcate cu uşurinţă.
Combaterea dăunătorilor vânatului este o problemă complexă. Ea a constituit şi va mai constitui încă obiect de
discuţie în lumea vânătorească şi cea a biologilor, multe laturi ale problemei nefiind încă suficient
elucidate. Deci se cere să fim prevăzători, străduindu-ne să menţinem echilibrul biologic natural.

II. COMBATEREA DĂUNĂTORILOR ANTROPICI AI VÂNATULUI

În ţări cu circulaţie intensă de autovehicule, sunt semnalate pierderi destul de mari în rândul vânatului, datorită
ciocnirii vehiculului cu vânatul. Se cunosc din literatură câteva cazuri:
- Pe autostrada Hamburg-Hanovra, numai în câteva săptămâni, au fost ucise de maşini: 123 căprioare,
25 mistreţi, un cerb, 2 lopătari şi 77 iepuri.
- În SUA cad victime, din cauza circulaţiei pe şosele, circa 70000 cervide, anual, din care în statul
New-York 24000, iar în Pennsylvania 12150.
- În Germania, 40000 căprioare şi 120000 iepuri.
Dar nu este vorba numai de pierderi de vânat, ci şi de grave accidente de circulaţie ce se soldează cu avarieri
de maşini şi chiar pierderi de vieţi omeneşti.
Problema aceasta interesează şi ţara noastră, dar ne lipsesc date statistice din care să rezulte volumul pagubelor,
deşi există cazuri numeroase. Deoarece se întrevede o intensificare şi mai mare a circulaţiei auto
în viitor, considerăm util să facem cunoscută experienţa din alte ţări.

VOLUMUL PIERDERILOR DUPĂ SPECIA DE VÂNAT

Majoritatea observaţiilor au fost făcute asupra căprioarelor. S-a constatat că anual sunt ucise, pe fiecare km de
şosea, 0,75-1,5 căpriori, cifra pierderilor fiind mai mare pe autostrăzile cu circulaţie intensă. în terenurile de cerbi cu o
densitate de 1,1-2,4 exemplare la 100 ha, pierderea este de numai 0,3 cerbi la km de şosea. Mistreţii dau cam acelaşi
procent de pierderi ca şi cerbii, iar iepurii ca şi căprioarele.
Perioada când se înregistrează pierderi mai mari. Deşi pierderi se produc în tot cursul anului, totuşi există
perioade când volumul lor este mai mare: la căpriori, în martie-aprilie, la cerbi, lopătari şi mistreţi, puţin înainte şi
după perioada de împerechere, la iepuri în februarie-martie. Aceste perioade corespund cu momentul când animalele
circulă mai mult.
Perioada din timpul unei zile când se înregistrează pierderi. Se constată că pierderile cele mai mari sunt: la
căprioare între orele 6 şi 8 şi 18-21. Aceste ore corespund cu momentul ieşirii sau întoarcerii de la păşune, dar şi cu
punctul culminant al circulaţiei. La cerbi, pierderile maxime se constată între orele 19 şi 24. Pentru toate speciile,
pierderile sunt mai mari, seara, decât dimineaţa.
Interesează şi cazurile de accidente de circulaţie cauzate de izbirea maşinii de vânat. Cu cât vânatul este mai mare
la corp, cu atât creşte şi numărul de accidente, deşi nu fiecare ciocnire cu vânatul înseamnă şi accident.
Accidentele mortale la oameni sunt relativ rare: mai frecvente sunt avariile la maşini. Şi în acest caz, cele mai
numeroase se datoresc cervidelor - animale mari.
S-a ajuns la constatarea că protecţie eficientă oferă numai gardurile construite pe ambele părţi ale şoselei. Sunt
recomandate garduri din plasă de sârmă având grosimea firului de 2,2 mm, ochiurile de 70 mm, iar înălţimea de 150
cm pentru căprioare, 190 cm pentru cerb, lopătar şi muflon, 100 cm pentru mistreţi; cele pentru căpriori şi mistreţi
servesc şi pentru oprirea iepurilor.
Prin construirea de garduri de-a lungul şoselelor, terenul de vânătoare este despărţit în două. Pentru a face
posibilă comunicarea vânatului, din loc în loc, se fac tuneluri pe sub şosea, care sunt folosite în special de vulpi şi
iepuri; dacă ele au lăţime mai mare, servesc şi pentru trecerea cervidelor.
Pentru ca pasajele să dea rezultate, trebuie să fie largi, iar pe margini să aibă perdele dese de arbori.
De această chestiune s-a ocupat şi Consiliul Internaţional de Vânătoare care a ajuns la următoarele concluzii:
- Pierderile de vânat datorite circulaţiei rutiere precum şi accidentele de circulaţie cauzate de vânat se
înmulţesc.
- Mijlocul eficient de prevenire sunt gardurile, care ar trebui construite de-a lungul căilor de comunicaţie
cu circulaţie mare ce traversează masive forestiere populate cu specii de vânat care pun în
pericol circulaţia rutieră.
- Cu ocazia construirii de şosele, să fie amenajate pasaje subterane pentru a permite trecerea vânatului dintr-o
parte în alta a şoselei.
- Pe şosele cu circulaţie mai puţin intensă, să fie făcute încercări cu mijloace optice şi acustice prin care să se
reducă pierderile.
- Vânătorii să fie puşi în cunoştinţă de cauză pentru ca să treacă la reducerea efectivului.
- Prin toate mijloacele de publicitate: afişe, radio, televiziune, presă, populaţia şi, în special, şcolarii, turiştii şi
automobiliştii să fie puşi la curent cu această problemă, precum şi cu modul de comportare faţă de vânat.
In ţara noastră şi prin circulaţia feroviară se produc pagube vânatului, dar asupra acestei laturi nu s-a insistat,
deoarece, pe de o parte, trenurile trec peste victime fără a deraia; metodele de prevenire se aseamănă cu cele privind
circulaţia pe şosele. în acest sens este relevant cazul accidentelor feroviare în care au fost implicaţi urşii din jurul
staţiunii Tuşnad-Băi în perioada de până în 1990. După cum se ştie depresiunea Ciucului de Sus şi de Jos (între
localităţile Izvorul Mureşului şi Tuşnad-Băi), prin râul Olt care o străbate, dar şi prin drumul naţional şi calea ferată ce
sunt paralele cu acesta, cât şi prin localităţile de pe această vale, fac imposibilă trecerea urşilor de pe versantul drept
(M-nţii Harghita) pe cel stâng (M-nţii Hăzmaş). Singurul loc unde pădurea este continuă este defileul Tuşnad, motiv
pentru care, toţi urşii încearcă să treacă dintr-o parte în alta prin acest punct. Din aceste motive, aici se înregistrează
cele mai multe cazuri de urşi călcaţi de tren.