|Editorial
Foto: N.Șelaru
DESPRE COCORI,
DROPII ŞI ARII
PROTEJATE
D
espre cocori şi dro-
pii am început să
ştim din ce în ce
mai puţine lucruri.
Generaţiile de vânători de
astăzi nici nu le mai cunosc.
Rar mai întâlneşti vânători
care să-ţi poată spune că le
pot identifica de la distanţă,
după siluetă sau după
zborul specific, cu bătăi rari
de aripi. Ori cocorii, după
sunetele, ca de trompetă,
emise. Şi mai rari sunt cei
ce se pot lăuda că au prins
vremurile de aur când se
mai vânau cocori şi dropii
în România. Ambele specii
au fost de mult ameninţate
şi, din acest motiv, interzise
de zeci de ani la vânătoare.
Pentru marea masă de
vânători, cele două specii
au devenit păsări indife-
rente. Iar ornitologii nu fac,
precum le este obiceiul,
nimic concret în interesul
salvgardării lor. Ştiu însă,
ca nimeni alţii, să acceseze
fonduri nerambursabile
Vânătorul și Pescarul Român
|N. ȘELARU
în acest scop deocamdată
declarat şi oarecum utopic.
În contextul reliefat, îmi rea-
mintesc că aceste păsări erau
abundente, cu doar câteva
decenii în urmă, în Româ-
nia. Că vânătorii, interesaţi
pe atunci de soarta evoluţiei
efectivelor lor, au atras primii
atenţia asupra deteriorării
mediului natural al acesto-
ra, de către semenii grăbiţi
în extinderea şi moderniza-
rea agriculturii. Dar nu au
fost auziţi, aşa cum nu sunt
auziţi nici în zilele noastre.
Au încercat ei să ia măsuri
de ocrotire şi îngrijire potri-
vite, pe cheltuială proprie şi
privată, şi şi-au impus sin-
guri oprelişti în vânarea ce-
lor două specii. Dar acest
lucru nu le-a ajutat prea
mult, în condiţiile în care
ei (vânătorii) nu s-au putut
opune, în nici un fel, mersu-
lui societăţii. Acum speciile
în cauză par uitate de către
vânători şi societate. Doar
ornitologii, mă repet, ar mai
3|
putea avea un interes concret şi ma-
terial, propriu, de a-şi aduce aminte. Un
COCORI
interes discutabil, de a cheltui banii al-
tora, fără vreun efect pozitiv vizibil. LA TIMIȘOARA
Totuşi, tot dintre vânători se mai
găsesc idealişti, care, reamintindu- P uiu Oprea, fost şef de grupă pe fondul cinegetic
nr. 79 Pustiniş, m-a invitat, în anul 2009, să ob-
serv, în plină vară, cocori pe Câmpia Checea. Nu-mi
şi de vremurile bune de altă dată,
se bucură copilăreşte de revenirea venea să cred că mă va putea duce să văd, cu certi-
temporară, în anumite locaţii, a unor tudine de la prima ieşire, peste 70-80 de cocori pe
exemplare din speciile considerate fondul cinegetic primit în responsabilitate. Ceea
definitiv pierdute. Mă număr prin- ce-mi relata ieşea din canoanele literaturii noastre
tre aceştia şi cred sincer că anumite de specialitate şi constituia o excepţie de la aceasta,
arii protejate, cu un plan raţional de greu de acceptat. Curiozitatea fiind enormă, iar pri-
management, ar putea crea condiţii etenul fiind o persoană riguroasă în ceea ce afirma,
suficiente pentru revirimentul local am acceptat invitaţia şi iată-ne, împreună, într-o zonă
dorit. Dar nu ariile protejate apărute şi de câmpie joasă, în care fâneaţa, ireal de verde, era
unde trebuie şi unde nu trebuie, fără înecată, pe 10-20 cm, de apa stagnată provenită din
nici un fel de studii prealabile şi fără ploile abundente căzute în vara acelui an. Ce ar mai
bunul simţ de chestionare anterioară fi de spus? Cârdul de cocori era la locul lui, supor-
a proprietarilor de terenuri afectaţi tând destul de bine apropierea noastră. Îl puteţi ad-
economic, cu planuri de management mira şi dvs. în imaginea alăturată. O excepţie de la
superficiale, concepute de persoane fără regulă, care confirmă faptul că atunci când condiţiile
pregătirea necesară, în scopul principal de mediu devin favorabile anumitor specii, ne putem
al accesării fondurilor nerambursabile. aştepta la un reviriment surprinzător din partea lor.
Apa care a stagnat toată vara în fâneaţa joasă,
Pentru vânătorii care se bucură de punctată cu insule de ţipirig, papură şi trestie, a creat
prezenţa temporară a cocorilor şi condiţii pentru dezvoltarea florei şi faunei căutate de
stabilă a unor cârduleţe de dropii cocori şi i-a determinat să rămână pe loc, situaţie fără
pe fondurile cinegetice, pe care le precedent, toată vară. Perechi clocitoare, cu un mod
au în responsabilitate, se naşte însă de viaţă mult mai ascuns, nu au putut fi observate. De
o dilemă. Pe de o parte se simt da- aceea s-a tras concluzia că aceşti cocori rămaşi la noi,
tori moral să ia măsuri de asigurare de la începutul lunii aprilie până pe la sfârşit de au-
a liniştii acestor păsări, în primul gust, ar putea fi doar exemplare juvenile. Fenomenul
rând printr-o combatere exigentă a nu s-a mai repetat în anii ce au urmat, dar nici nu tre-
prădătorilor sălbatici şi a câinilor hoi- buie uitat, fie şi doar ca simplă curiozitate ştiinţifică.
nari, iar, pe de altă parte, se tem să nu
se afle de prezenţa păsărilor pe care
şi le doresc aici, deoarece se tem de
graba ornitologilor şi a altor bine-
voitori, care nu ştiu altceva decât să
declare noi arii naturale protejate, în
care să interzică complet vânătoarea.
Şi au dreptate să fie reţinuţi şi, în acelaşi
timp, reticenţi ideii de colaborare cu
ornitologii şi potenţialii custozi ai
acestor arii – atâta timp cât aceştia nu
ştiu decât să susţină oprirea vânătorii,
oriunde situaţiile de excepţie se
datorează tocmai grijii şi investiţiilor
vânătorilor. Cu totul altfel ar evolua
lucrurile dacă ornitologii şi custozii
ariilor protejate ar colabora deschis
şi raţional cu vânătorii sau dacă ONG-
urile vânătoreşti ar primi şi ele respon-
sabilitatea administrării unor arii natu-
rale protejate din cuprinsul fondurilor
cinegetice, în care ei singuri au creat
condiţii de existenţă pentru anumite
specii, altă dată de interes vânătoresc,
considerate ameninţate în prezent.

|4 Vânătorul și Pescarul Român


DROPII LA
SALONTA
C ăutam, prin anul 2005, un căprior
în împrejurimile Salontei. La un
moment dat, pe o păşune de oi de la
marginea unei porumbişti, am sur-
prins un pâlc de 5 dropii adulte. Sur-
prinderea a fost reciprocă, aşa încât
dropiile şi-au luat zborul, neaşteptat
de uşor pentru păsări atât de mari,
şi s-au aşezat destul de departe,
în apropierea unei turme de oi, cu
prezenţa cărora erau obişnuite.
Am aflat ulterior că în zonă mai
erau încă 6 dropii, care nu părăseau
zona nici iarna. Nu se cunoştea
dacă au scos sau nu şi pui. Dar de
înmulţit s-au înmulţit ca număr.
Ani de zile, până în anul precedent,
m-am tot interesat de evoluţia dropi-
ilor din zonă, iar efectivul ajunsese, în
anul 2010, la circa 30 bucăţi. Le-am şi
revăzut de două ori în acest interval
de timp. Deveniseră tot mai grupate şi
mai stabile, într-o zonă cu turme de oi,
Vânătorul și Pescarul Român
Foto: N.Șelaru
la care nu se admitea decât cel mult
un câine de rasă, pentru întors oile.
În teren, combaterea prădătorilor cu
păr şi a câinilor hoinari era foarte bine
pusă la punct. De asemenea, hrănirea
complementară a fazanilor iarna,
în anumite puncte deschise, care
erau frecventate uneori şi de dropii.
A venit însă anul 2011 şi gestiunea
fondului cinegetic nr. 34 Salonta a
trecut în alte mâini. Eforturile AJVPS
Bihor pentru ocrotirea şi îngrijirea
speciei, întreprinse absolut dezinte-
resat, au fost întrerupte. Poate vor fi
continuate de AVPS Fazanul de aur,
nouă gestionară a fondului cinegetic
în cauză, singură sau împreună cu or-
nitologii din zonă. Nu de altceva, dar
ar fi mare păcat ca penultimul sau
ultimul nucleu de dropii stabil din
România să se mute peste graniţă.
N.ȘELARU
5|