VÂNĂTOARE / PESCUIT / CHINOLOGIE
Apare la 15 a flecarei luni / Preţul unul număr 45 lei / Abonamentul pe un an 500
pe jumătate an 260 lei / Redacţia şl administraţia, Sibiu, Str, Carmen Sylva No. 12
(Rea. special Trib. Ou,, No. 9.)
PELICANUL ÎN F A Ţ A EXPLOATĂRII
E C O N O M I C E A DELTEI de Prof. E. BOTEZAT
In vederea organizării vânătoarei din Deltă — pe
lângă alte interese — studiile făcute la faţa locului ne
conduc, între altele, la constatări, pe care credem po­
trivit să le concentrăm pe lângă cel mai interesant
vânat mare din Deltă, în speranţa de a servi aspira-
ţiunile vânătorilor pasionaţi.
Pelicanul este una dintre cele mai interesante
paseri din ţara noastră. Nu numai fiind el paserea
cea mai mare, dar mai ales prin ciocul său lung cu
punga de piele goală, tare şi elastică, el este o curio­
zitate neobicinuită, pentru oricine. Pentru cunoscători
pelicanul reprezintă un interes deosebit şi prin faptul,
că este o rămăşiţă străveche încă din era eocenă,
care s'a mai păstrat ca un relict în ultimul refugiu
european din Uelta Dunării (cel puţin în ce priveşte
cuibăritul), în timp ce de altfel s'a răspândit, ca cele
mai multe animale, din centrul creaţiunii europene
atât meridional în spre Africa cât şi în spre răsărit
în Asia spre Indii ca şi spre apus până în regiunea
răsăriteană a Americei de N., unde este declarat mo­
nument al naturii. De altfel pelicanul şi la noi e tre­
cut cu privire la vânătoare între rămăşiţele accesibile
vânătorului numai prin un permis special. Dar în ten­
dinţa economică a pescuitului, mai ales accentuată
în direcţia exploatării, pelicanul, care este un pro­
nunţat mâncător de peşte şi consumator de cantităţi
considerabile, bietul pelican, pe care natura însăşi îi
ţine între cei aleşi ai ei, cu un oarecare accent de ne­
murire, a ajuns prin contradicţie pe lista neagră a
urgisiţilor „stricători". Acest urgisit, dacă nu zădăr­
niceşte pescuitul, totuşi exploatatorilor li se pare, că
cel puţin micşorează avântul folosinţei unui factor
foarte important în alimentarea populaţiunii. Şi nu
numai pescarii sugestivi, oameni de rând, îi duc ura
presupusului concurent, lovindu-1 acolo unde într'a-
devăr îi poate dăuna mai mult prin stricarea cuibu­
rilor şi răpirea ouălor în mase (aceste ouă abia după
transportare sunt selecţionate prin aruncarea celor
clocite şi folosirea celor proaspete), dar şi persona­
gii mai cu greutate, interesate la exploatările de peşte
in mase, văd în această fiinţă cel puţin un oarecare
antagonist al economiei pescăreşti.
In ce priveşte pescarii de meserie, necunoscători
indolenţi prin primitivitatea lor de nomazi ai întinde­
rilor aproape nemărginite din Delta Dunării cu anexe­
le ei de lacuri, bălţi şi în genere ale regiunii inunda­
bile a Dunării, ei pe deasupra mai sunt de origine niş­
te fugari, cari nici în Rusia cea întinsă, cu toate fe­
lurile de seminţii ale hoardelor asiatice, nu au putut
afla dăpost. Mistici produşi ai stepelor, ei sunt nişte
cinici, străini de ţara şi neamul românesc, care i-a
DIRECTOR, PROPRIETAR IkSPUNZĂTOR.
Dr. IONEL POP
.A N U L X // N O. 7 // 15 IULIE 1942
si Prof. D. LINTIA
primit, neamul cel de aceeaşi fiinţă cu această ţară,
pentrucă în ea şi prin ea s'a format, aşa c ă este stă-
pânitorul ei firesc şi râvnitor la prestigiul de apărător
al ei şi în deosebi al Gurilor Dunărei cu toate impor­
tanţele lor de valoare internaţională. Aceşti pescari,
cu neputinţă de a putea fi îndrumaţi spre o înţelegere
cât de elementară a datoriei şi cu atât mai puţin spre
desvoltarea sentimentului patriotic, de care sunt cu
totul lipsiţi, nu sunt populaţiunea cea mai indicată
la intrarea din largul mărilor în domeniul României
şi calea civilizaţiunii europene,
Constatările acestea coincid cu cele afirmate de
Napoleon: ,,Ruşii sunt barbari fără patrie şi cărora
orice ţară li se pare mai bună decât aceea unde s*âu
născut. Când Cazacii au intrat în Franţa, batjocu-
reau pe toate femeile, bătrâne sau tinere, pentrucă
toate erau preferabile celora, pe care le lăsaseră aca­
să. De altfel Ruşii sunt săraci şi jafurile le sunt ne­
cesare. Când nu voi mai fi, memoria mea va fi cin­
stită şi voi fi venerat, pentrucă am prevăzut eveni­
mente, care trebue să se întâmple, şi cărora am voit
să mă împotrivesc. S e va respecta memoria mea". De
fapt aceste preziceri s'au şi întâmplat; invaziunile nu
au mai încetat. Intre aceste pot fi consideraţi şi pes­
carii din Delta Dunării. După felul solului cu necon­
tenitele schimbări prin acţiunea apelor, ei sunt şi nici
nu pot să fie decât săraci — precum ar fi şi cei mai
veritabili şi devotaţi patrioţi români — şi astfel se
adevereşte şi constatarea lui Napoleon, c ă ei vrând
nevrând sunt jefuitori. Pentru întreţinerea vieţii să­
răcăcioase este lucru cel mai firesc, ca să recurgă la
resursele naturale, prin folosirea peştelui, a ouălor,
paserilor şi braconarea vânatului cu blană de preţ.
Această activitate destructivă nu poate decât să pro­
greseze din an în an în raport cu sporirea numerică
a locuitorilor din Baltă. In acest chip folosirea sau
amenajarea terenului bălţii, nu numai că nu poate
lua avânt de desvoltare economică, dar ea păgubeşte
progresiv tot mai mult interesele în legătură cu con-
stituţiunea naturală mai ales a Deltei. Aşa urmează
drept măsura cea mai nimerită pentru salvarea situa-
ţiunii din toate punctele de vedere evacuarea acelei
populaţiuni din Deltă. Aceasta cu atât mai mult întru­
cât cu privire la localităţile locuite şi în parte chiar pă­
răsite şi ruinate prin inundările nemărginite, se pre­
zintă chiar în legătură cu evenimentele actuale oca-
ziunea cea mai nimerită, E a se recomandă şi prin
faptul, că aceşti pescari aii dat dovadă de sufletul lor
străin şi, cel puţin, indiferent faţă de siguranţa şi as-
piraţiunile neamului stăpânitor. Cu alte cuvine Delta
va trebui să rămâie ceeace a destinat-o natura ca să

Pelicani pe landă colonia de clocit.
l'olii,mi pe cuiburile de pe plaur.
Altă colonie de pelicani, mai mică. văzută mai deaproape.
Cuiburi de pelicani cu ouă.
IHareori sunt 3 ouă intr'un cuib).
il olografii : I). Kodewaldl.
fie, teren de economie a peştelui, a vânătoarei, a
industriei stufului în măsură restrânsă, de tu­
rism, ştiinţă şi prestigiu naţional. In caz contrar
toate aceste la un moment dat în viitorul apro­
piat vor trebui să se prăbuşească. Iar refa­
cerea nu este de loc lucru simplu şi mai ales
ieftin.
Cu privire la pelican, (întocmai ca şi la ce­
lalalt vânat de figură şi număr mai mare, între
care mai ales egretele, în raport cu peştele fiind
obiectul principal al exploatării bunurilor natu­
rale din Deltă), nu trebue trecut cu vederea, că
enormele cantităţi de peşte şi calitatea lui su­
perioară sunt produsul unei evoluţiuni paralele
cu desvcltarea celorlalte vieţuitoare, intre care
şi pelicanul. Faptul real al stării naturale se
prezintă prin o anumită proporţionalitate dintre
vieţuitoarele Deltei, care este chilibrul lor eco­
logic. El se înfăţişează în genere prin diferitele
scadenţe în ce priveşte numărul membrilor din
acel echilibru. In genere acest număr al diferi­
ţilor membri din biocenoza (comunitatea de via­
ţă) Deltei — precum de altfel şi în alte bioce­
noze — este relativ; el scade şi creşte alterna­
tiv în raport cu sporirea şi scăderea numărului
inimicilor, care şi acesta creşte şi scade cu cel
al victimelor. In medie însă acest număr la unii
şi la alţii se prezintă constant. Aşa d. e. nu­
mărul pelicanilor scade şi creşte în raport cu
cel al peştelui şi invers cel al peştelui creşte şi
scade în raport cu al pelicanilor, dar in medie
el rămâne la amândoi constant. I )e fapt in na­
tură lucrurile nu sunt aşa de simple, căci peş­
tele nu este consumat numai de pelicani şi mai
este încă supus şi altor alteraţiuni, fie prin pa­
raziţi de tot felul fie prin intervenţia altor fac­
tori stricători şi distrugători. Prin această in­
tervenţie o cantitate considerabilă de peşte se
găseşte întotdeauna cel puţin în stare sanitară
subnormală sau slăbită, care se manifestă prin
mobilitatea redusă şi prin tendinţa de a se ţine
mai aproape de ţermuri. Este destul de evident,
că acest contingent de peşte va constitui mai ales
substratul cel mai principal pentru alimentarea
ihtiofagilor şi în deosebi a pelicanilor, cari pe
de o parte au nevoie de cantităţi de peşte con­
siderabile, iar pe de altă parte ei prind peştele
aproape de suprafaţa apei, inlrucât nu sunt scu­
fundători. Ei mai au indatinarea de a pescui în
societate, înşiraţi în 1—3 rânduri arcuite, prin
care metodă ei adună şi mână peştele spre lo­
curile cu adâncime minimală unde îl pot pescui
mai uşor şi în cantităţi mulţumitoare. Astfel
este de sine înţeles, că prin acest fel de alimen­
tare pelicanii, chiar dacă recoltează şi peşti să­
nătoşi — mai mulţi sau mai puţini, după îm­
prejurări, — ei totuşi prin activitatea lor de a
curaţi efectivul peştelui de piesele bolnave sau
slăbite se înfăţişează drept un factor folositor
pentru calitatea bună a peştelui. Prin aceasta ei
acţionează însă şi în favorul menţinerei unei
:
cantităţi amăsurat condiţ ur.ilor de viaţă din
generaţiune în generaţiune. Căci este evident,
că peştii sănătoşi şi de bună calitate ajung (cel
puţin in majoritate), la reproducţiune, păstrând
şi întărind calităţile lor bune prin ereditate şi
 prin putinţa mai pronunţată de adaptare la
eventualele schimbări intervenite în condiţiunile
de viaţă. In acest chip mai ales pelicanul, pe
lângă rolul sanitar, se afirmă şi se validitează
şi ca un factor natural de economie a peştelui,
al cărui număr mediu creşte în raport cu creş­
terea numerică a pelicanilor. Această sporire a
numărului peştelui se datorează posibilităţii de
adaptare prin producţiunea de cantităţi mai mari
de icre. Ea stă în legătură cu vigoarea peştelui
sănătos, mulţumită intervenţiei pelicanului, pre­
cum de altfel şi a celorlalţi ihtiofagi. Efectivul
de peşte sănătos, alimentându-se fireşte mai bi­
ne, este şi în măsunră de a reacţiona corespun­
zător prin producţiunea unei cantităţi mai mari
de icre. Aceste consideraţiuni aplicate la peli­
can se aplică în chip asemănător şi la ceilalţi
consumatori de peşte. Fenomenele aceste sunt
atât de intim întreţăsute, încât întreg ansam­
Colonie de cuibărit in stuful de pe un plaur. Colonia se compune din i egrete
blul vieţii din Deltă se prezintă ca unitate mici, ţigănuşi, stârci galbeni, stârci de noapte suri, purpurii, stârci suri mari
organică. De aceea desfăşurarea vieţii din Si cormorani pitici. Toate cuiburile ingrămâdite — la diferite inăltimi - In a-
cest spaţiu mic.
biotipul sau spaţiul vital al I )eltei este ca
şi o unitate individuală bine închegată prin interde­ Politica statului faţă de patrimoniul Deltei a ur­
pendenţele şi interferenţele vieţuitoarelor din ea. Via­ mărit însă o directivă şi mai largă întrucât s'a în­
ţa aceasta sau biocenoza din Deltă este deci o unitate drumat în acelaşi timp şi colonizarea Deltei, urmă­
bine echilibrată, prin care echilibru este garantată du­ rind prin aceasta evident două scopuri: unul este
rata ei naturală. aşezarea pescarilor în largul Deltei în vederea înles­
Echilibrul natural al vieţii din Deltă este însă nirii pescuitului în toate regiunile acestui teritoriu în­
zdruncinat prin intervenţia intereselor de exploatare tins, având pretutindeni la dispoziţie muncitorii de
din partea omului. Ea se referă în prima li­
nie la peşte, care este recoltat în mase. R e ­
coltarea, oricât de înţelepte ar fi diferitele res-
tricţiuni cu privire la mărime şi la sezon, to­
1
tuşi produce o simţitoare spărtură în efecti­
vul peştelui cu toată adaptabilitatea lui ma­
nifestată prin sporirea producţiunii de icre în
tendinţa spre acel echilibru natural drept reac-
ţiune fiziologică generală a organismelor vii.
In acest fel se ajunge la economia culturală
sau la cultivarea peştelui prin măsurile de
crescătorii artificiale. Iar în ce priveşte de- l.opătari si cormorani pescuind In fata luncii de sălcii,
unde au colonia de clocit.
sechilibrarea biocenozei prin surplusul ih-
tiofagilor faţă de reducţiunea peştelui prin exploata­ meserie, îndemânatici şi relativ ieftini. Tot odată s'a
re, acest surplus se reduce prin reglementarea înţe­ îndrumat prin acest procedeu şi colonizarea Deltei
leaptă a vânătoarei, care constitue o altă lăture de drept al doilea scop urmărit. Prin aşezarea pescari­
exploatare în favoarea ridicării veniturilor din pa­ lor în anumite puncte de pe grindurile mai întinse,
trimoniul Deltei. Prin acest fel de colaborare armo­ s'a întemeiat în cadrul posibilităţilor naturale şi preo­
nioasă a pescuitului cu vânătoarea, se poate ajunge cuparea agriculturală, fapt, care negreşit deschide o
la normalizarea echilibrului ecologic. Iar prin această largă perspectivă în vederea folosinţei regiunii Deltei.
măsură de ordin economic se poate menţine echili­ Totuşi această întreprindere nu a rămas fără anumi­
brul biocenotic natural, care garantează pentru viito­ te rezerve cât priveşte gospodăria alternativă dintre
rul nedeterminat atât recoltarea de peşte cât
şi cea de vânat. Din această stare de lucruri
insă vor trage foloase şi interesele de ordin
ştiinţific precum poate fi mulţumită şi situa-
ţiunea de prestigiu, pentru binele ţării şi al
neamului. Din motivele arătate politica eco­
nomică a statului cu privire la folosinţa pa­
trimoniului Deltei este bine îndrumată spre o
rentabilitate sănătoasă. Aceasta rezultă cu a-
tât mai mult, cu cât mai intră în calcul în­
că şi exploatarea moderată a stufului, drept
materie primă pentru industria corespunză­
toare. In legătură cu aceste întreprinderi stă
şi ocupaţiunea unui număr considerabil de per­
soane, care îşi pot întemeia şi asigura existenţa
împreună cu familiile lor. Lângă un dig dealungul Dunărei stau gâşte, egrete, rate şi pescuesc cormo­
rani şi câţiva pelicani.
 prevalenta pescuitului şi a agriculturii, în raport cu
schimbările intervenite prin revărsările apelor, care
în anumite timpuri devin catastrofale. De aceea cana­
lizările şi indiguirile, prin care se schimbă înfăţişarea
naturală a Deltei, pot fi considerate ca un factor re-
gulativ pe de o parte în vederea pescuitului mai
eficace, iar pe de altă parte în vederea stabilizării şi
asigurării preocupării de agricultură. Cu toate aceste
măsuri pornite din interese economice, dar în acelaşi
timp şi din consideraţiuni de umanitate faţă de popu-
laţiunea aşezată în coloniile răsleţe din Deltă, na­
tura îşi urmează căile ei deasupra prevederilor ome­
neşti. O demonstrează aceasta atât de dureros sta­
rea actuală a apelor revărsate acum de un şir de ani,
care au făcut, că o mare parte din acele colonii este
evacuată şi casele sunt prăbuşite. Vitele, prea puţine
rămase încă pe lângă stăpâni stau şi zac cniar în apă,
fiind hrănite exclusiv cu stuf şi crengi de salcie, şi
aceste pline de omizi, aşa că în cele din urmă vitele
nici nu le pot mânca. Şi încă o serie de aite foarte
variate şi dramatice fenomene de mizerie. Când toaiă
întinderea Deltei este aşa zicând o singură faţă de
apă nemărginită, în care plutesc colo şi colo aşezări
şi mai ales resturi de aşezări omeneşti cu clădirile
surpate şi inundate, cu comunicaţiunile întrerupte, cu
terenurile cultivate distruse, cu pomii roditori îne­
caţi şi deci uscaţi, cu animalele de casă aproape total
nimicite, aşa dar cu perspectiva pentru desvoltarea
viitoare a gospodăriilor cel puţin foarte problematică,
— atunci fără voie se furişează gândul, să este inu­
man, nedrept şi nedemn pentru un stat civilizat, ori­
care ar fi el, ca să continue şi în viitor o astfel de
politică economică. Nu mai amintim tolerarea aşeză­
rilor singuratice de braconieri contrabandişti. Ches­
tiunea este încă cu atât mai dureroasă cu cât această
populaţiune nu poate fi considerată ca devotată sta­
tului şi neamului naţional, cu care de fapt nu se sim­
te legată prin alte interese decât urmărind numai e x ­
ploatarea pentru interesele proprii vieţii izolate, a
situaţiunii în care se găseşte. F ă r ă a se mai insista
asupra cazurilor de sabotaj, ba chiar şi mai rele, des­
tul de transparente şi în unele cazuri chiar dovedite,
atitudinea generală a acestei populaţiuni nu o reco­
mandă de loc ca fiind cea mai indicată pentru regiu­
nea Deltei, chiar în condiţiunile cele mai bune de trai,
— cu atât mai puţin încă în cele arătate, atât de de­
favorabile şi pentru colonişti şi pentru stat.
Rămâne a se cumpăni această situaţiune faţă cu
interesele economice ale pescuitului, care se pot ad­
mite a fi superioare, şi faţă cu auspiciile de coloni­
zare în vederea economiei rurale. Atunci fără în­
doială greutatea intereselor statului va înclina spre
piscicultura, care nu poate deveni problematică, ori­
cât de seducătoare ar fi pe de altă parte tendinţa de
colonizare. Cheltuelile cu indiguirile destul de sufi­
ciente pentru asigurarea' protecţiei agronomice vor
precumpăni rentabilitatea producţiunii agriculturale.
Având în vedere, că populaţiunea în mod firesc creş­
te mereu, iar întreţinerea vieţii devine în aceeaşi mă­
sură tot mai grea, consumul peştelui şi în genere fo­
losinţa bunurilor naturale din Deltă sporeşte tot me­
reu, nu se poate să nu se ajungă la un moment dat
în situaţiunea, că nici piscicultura nu va mai putea
fi rentabilă. De aceea urmează a se decide sau pentru
menţinerea şi continuarea pisciculturii cu anexele ei
de ordin industrial, vânătoresc şi ştiinţific, cu posibi­
lităţile de prosperare, sau pentru colonizare, care însă
este cel puţin problematică. Căci nici una nici alta
din aceste două ramuri de producţiune nu pot să
prospere lângă olaltă, ba se poate chiar afirma, că
în acest mediu al Deltei din motivele caracterului ei
specific ele se exclud. In acest chip nu urmează de­
cât a se hotărî evacuarea populaţiunii (străină de
neamul stăpânitor şi de aspiraţiunile lui) din cuprin­
sul propriu zis al Deltei şi colonizarea ei în alte lo­
curi, cu teren solid. Iar pescarii de meserie, conside­
raţi muncitori pescari, pot fi deplasaţi în localităţile
respective fixate prin cherhanalele sau şi punctele de
agenţii şi paznici, răzleţite în diferitele regiuni, pen­
tru pescuitul sezonal, aşa cum se practică chiar în
prezent în anumite locuri, d, e. la gura canalului Prin­
cipele Ferdinand în lacul Razelm de lângă lacul
Dranov ş. a, Pornind din aceste puncte fixe, cu lo­
cuinţe pentru adăpostirea pescarilor se pot face şi
colibi drept adăposturi improvizate în diferitele re­
giuni din apropierea lor aşa cum înşişi pescarii le
practică şi azi, De sigur că această practicare a pes­
cuitului va cere oarecare investiţiuni şi cheltueli, dar
tot atât de sigur este, că recoltele de peşte şi sporirea
vânatului vor progresa neasemuit. Lste evident, că
veniturile atât din capitolul pescuitului cât şi cele
din al vânatului nu pot decât să crească în măsură
uimitoare, aşa că peştele pe viitor ar putea să devie
de fapt un aliment popular. Căci oricât de mult s'ar
trece cu vederea consumul peştelui admis sau clan­
destin din partea locuitorilor pescari, pe cari îi pu­
tem calcula cu familiile lor la câteva zeci de mii de
suflete, totuşi acest consum reprezintă o cantitate
enormă de peşte. Calculând un consum zilnic de
1 kg., face cam 30.000 kg., iar în timp de un an
9,000.000 kg,, ceeace reprezintă cantitatea minimală,
în valoare rotundă de un miliard Lei, aproximativ
egală cu media recoltei anuale scoasă în comerţ. La
aceasta mai este a se adăuga cantitatea scoasă prin
contrabandă şi recoltarea frauduloasă în mase a
peştelui tânăr, ieşit din crescătorii, apoi ouăle, vâ­
natul cu păr (vidre, nurci, ş. a,), ca şi folosinţa şi
negoţul cu stuf, care se poate evalua la cel puţin
500,000 m. cubi anual, în paguba statului. Aceste in­
fracţiuni nu pot fi împiedecate, oricât de multiplu şi
sever ar funcţiona serviciul pazei şi controlului, din
cauza posibilităţilor date prin caracterul bălţii şi ne­
cesităţile de viaţă ale locuitorilor din ea.
In ceea ce priveşte vânatul, este tot atât de evi­
dent, că acesta, sporind şi el prin zădărnicirea in­
fracţiunilor, ar fi un substrat vrednic pentru regle­
mentarea temeinică a vânătoarei din Deltă, prin o
organizare înţeleaptă şi rentabilă. Această posibili­
tate ar fi o sursă de venituri considerabile pentru
stat, iar pentru vânători o perspectivă foarte fru­
moasă şi agreată chiar prin înlesnirea deplasărilor
şi adăpostirii, care ar urma. Atunci renumitele co­
lonii de paseri ar rămânea şi ele mai stabile, repre­
zentând astfel şi o atracţiune totdeauna destul de
lesne accesibilă pentru studii ştiinţifice şi pentru in­
teresul excursioniştilor pasionaţi, care de asemenea
sunt o resursă de venitu.ri Tot aşa se vor păstra in­
tacte şi renumitele căi de migraţiune ale paserilor
în pasagiul lor de primăvară şi de toamnă. Aceste
însă sunt şi vor fi pentru un viitor nedeterminat o
necontenită resursă de desfătări vânătoreşti precum
şi un isvor nesecat de interes ştiinţific, iar pe de altă
parte obiectul celor mai uimitoare fenomene cari vor
provoca admiraţiunea turistului internaţional. Nu în­
cape nici o îndoială, că prin toate cele arătate pres­
tigiul ţării noastre şi al neamului, care ştie să pre-
tuiască şi să pună în valoare după merit, comorile
naturale pe care le are, nu poate decât să se înalţe
şi să se bucure de respectul neamurilor, abstrăgând
dela veniturile de ordin material-economic îmbinate
cu ele. Din toate acestea rezultă, că colonizarea ar fi
o greşeală ireparabilă pe viitor, mai ales prin faptul,
ET IN A R C A D I A E G O S A U PE R O M Â N E Ş T E :
M'AM ÎNTÂLNIT SI E U C U URSUL
Vreau să fim lămuriţi dela început.
Eu nu sunt vânător nici pescar.
Nu e o sfidare. Nici scuză. E o lămurire.
De ce nu sunt? Nici eu nu ştiu. Destul c ă nu
sunt.
Ştiu c ă înainte de-a-şi ara ogorul, omul a vânat
şi a pescuit. De câte ori am prilejul — şi când nu-1
am mi-1 fac — fug din civilizaţie, diin minciuna ora­
şului. Ştiu şi o spun tuturora că adevărul e acolo în
tainiţă de codru sau pe senin de piscuri sau prin ur­
gie de furtuni. Stânca, jneapănul, bobul de rouă,
muşchiul, cetina nu ştiu să mintă. Numai oamenii
mint. Mai cu seamă când sunt mulţi la un loc. Totuşi
nu sunt vânător riici pescar.
Poate din milă.
E r a în timpul războiului celuilalt şi aveam vre-o
zece ani. Dar cei doi ani de greutăţi şi lipsuri m'au
copt ca pe un băiat „mare" de cincisprezece. Totuşi...
T a t a era cătană la împăratul şi era dus înspre
inima Ungariei, departe de Sibiiul, pe atunci graniţă
cu fraţii ,,de dincolo". Mama colinda satele, prin
care avea neamuri, pentru a se întoarce cu câte o
ferdelă de cucuruz, care să mai împlinească ceeace
cartela şi „coada" la prăvălii nu era în stare. In ase­
menea zile purtam gospodăria eu şi moşu, Dumnezeu
să-l ierte. Intr'o Duminecă — mama era prin Boar-
ta — moşul mă trezeşte cu întrebarea:
—• Ce mâncăm azi, feciorul moşului?
Deschid ochii şi-1 văd îmbrăcat româneşte, curat,
ca de biserică.
— Eu zic să tăiem un puiu şi să fac din el o
tocană.
— Bine. M ă duc să ţi-1 tai.
— Lasă, moşule, că-1 tai eu. Dumneata du-te la
biserică.
— Păi, tu poţi?
— Eu?...
E r a atâta mirare de om jignit în ,,Eu"-ul meu,
că moşu a plecat.
Ca să nu mai lungesc vorba, pe la zece am prins
puiul, l-am mângâiat pe căpşor ş i . . . i-am dat dru­
mul. Am prins altul. Pe acesta nu l-am mai mângâiat
dar. . . cum să-l tai eu chiar pe moţatul a c e l a ? A l
treilea era . . . cel cu gâtul g o l . . . Al patrulea era Pis-
t r i ţ u . . . Şi aşa mai departe.
Totuşi unul trebuia tăiat. Nu că nu s'ar fi .mul­
ţumit moşu cu o tocană de crumpene, dar era în
j o c . . . onoarea mea de bărbat. Atunci am început să
mă uit la pui, ca să-mi aduc aminte care din ei
mi-e. . . duşman. Şi mi-am adus aminte c ă Roşcatul
m'a alergat odată câtă-i grădina de mare şi nu a
vrut să intre în coteţ, iar când l-am prins, s'a sbătut
şi m'a sgâriat cu ghiara. Şi-apoi Roşcatul o bătea me­
că, dacă neamul stăpânitor nu ar înţelege să pre-
ţuiască după merit marele dar al naturii, de care este
părtaş prin fenomenul unic al Deltei Dunării, sar
dovedi nevrednic să-l stăpânească.
(Tulcea, Mai—Iunie 1942).
de CORNELIU AXENTE
reu pe Golaşa mea. Sentinţa era pronunţată. Şi ho-
tărîrea mea s'a întărit, când, prinzându-1, m'a sgâ­
riat iar.
Dar cum să-l tai? Când i-am întors capul pe
spate şi i-am pus cuţitul la gât, parcă am simţit şi
eu ceva rece la beregată. Şi penele scârţâiau aşa de
ciudat pe tăişul cuţitului. Am lăsat cuţitul şi am
luat toporul. I-am pus capul pe butuc şi am vrut să
lovesc. Dar puiul a deschis chiar atunci ochiul şi s'a
uitat ta mine. Şi nu am mai lovit.
La amiazi am mâncat tocană de crumpene:
—- Lasă moşule, că-i bună şi asta. Mai bine îl
taie mama şi face tatii un pachet.
* #
#
Dar nu numai mila m'a oprit dela vânătoare.
Şi nenorocul.
Câţiva ani mai târziu. Toamna. Dumbrava şi
Subarinii foşneau de frunze veştede călcate iar dealul
Guşteriţei era roşu de ruşine c ă a mai trecut un an
şi el tot numai ceapă a prăsit. P e strada noastră erau
câţiva vânători, care se întorceau seara cu iepurii
atârnaţi jurîmprejurul brăcinarului, de parcă erau
reclame vii pentru blănăria lui Steflea de pe uliţa Cis-
nădieî.
— Ce-ar fi să-mi vânez şi eu câţiva iepuri?
întrebarea i-am pus-o lui Puiu Smeu, prietenul
de-o seamă cu mine la ani şi gând.
— Ai puşcă?
— Are tata un Flobert. (Nu ştiu dacă se scrie
aşa sau Flaubert).
— P e Duminecă.
Am plecat de cu noapte, că aşa am auzit că ,,se
merge la iepuri". Şi am venit tot pe noapte. Dar nu
pentrucă ar fi trebuit să ascundem produsul vânatu­
lui faţă de „cei cu permis" ci pentrucă ne era şi
nouă ruşine de el. întâi, cei vre-o patru iepuri, după
cari am tras nu au binevoit nici unul să se sinchi­
sească de alicele mele de 1 m/m, apoi pentrucă ace­
eaşi nepăsare ne-au arătat-o şi porumbeii sălbateci,
după cari mi-am risipit mai târziu muniţia. Aduceam
cu noi o . . . cioară, care a fost mai înţelegătoare cu
patima noastră cinegetică şi pălăria lui Puiu Smeu,
găurită „la o sută de paşi" (eu cred că nu au fost
mai mult de douăzeci) de singurul cartuş cu glonţ,
pe care-1 aveam. Aceasta pentru a-i dovedi lui Puiu
ce ţintaş bun dar fără de noroc sunt. Bine înţeles
Puiu Smeu nu avea pălăria în cap când am tras, ci
stătea la spatele meu, cu degetele în urechi, pentru­
că . . . „să ştii c ă glonţul bubue, nu e ca alicele".
Cioara căzuse tot din glonţul acela. Ce-o fi cău­
tat ea în spatele pălăriei?
Nu vă mai povestesc cum mi-am încheiat mai
târziu şi cariera de viitor pescar, când, după o zi în-
treagă de scăldat al râmei, m'am întors acasă cu o
cutie de chibrituri plină cu peşti.. .
S ă ne întoarcem la urs.
Aveam cincisprezece ani. Tavi M. de loc din S e ­
beş, avea pe Surul o stână. Adică o aveau părinţii lui,
dar pentru noi era „stâna lui Tavi". Din pricina stâ­
nei, Tavi avea pentru noi un nimb de om al munţilor.
„Noi" aceştia eram o mână de copii îndrăgiţi de stân­
că şi de codru, cari în fiecare Sâmbătă după amiazi
ne luam traista sau ghiozdanul — numai doi aveau
raniţe — şi plecam să ne căţărăm pe vre-unul din
pereţii „Făgăraşilor" ori să hoinărim până pe la ie-
zerile Cindrelului, Făceam fără să ne dăm seama al­
pinism.
Acum douăzeci de ani alpinismul era un mono­
pol al saşilor şi noi trebuia să luăm o seamă de mă­
suri ca să nu ne afle cineva că am plecat la munte. In
primul rând nu trebuiau să afle părinţii:
— De aceea te ţiu eu la şcoală ca să-ţi rupi gâ­
tul prin prăpăstii? Atunci te făceam cioban, nu
domn . . .
Merindea era de furat; tăiam o halcă de slănină
1
din pod, un dărab de pită din pivniţă şi smulgeam câ­
teva cepe din grădină. Bani: ce puteam economisi
peste săptămână din preţul caietelor sau din banii
de „jimblă cu salam la zece". Nu ajungeau să ne plă­
tim o noapte la vre-o cabană. Cumpăram cu ei ţigări
şi „băgau de-a triia" şi cu acestea ne plăteam adă­
postul şi câte o cupă de zăr pe la stâni. Stânile erau
cabanele noastre.
V ă închipuiţi deci că Tavi, care avea stâna lui,
era pentru noi cineva.
Tot anul, recreaţie de recreaţie, am vorbit des­
pre stâna lui Tavi. Dar stâna era pe Surul şi, ca să
ajungi la ea, îţi trebuia o zi încheiată. Prin urmare
excursia trebuia să fie de cel puţin trei zile. Nu o
puteam face în cursul anului şcolar. Dar a venit va­
canţa.
Două zile după examen, treceam prin Sebeşul
de sus şi începeam urcuşul Surul. Negurile se învol­
burau scărmănându-şi caierele prin crucea brazilor
iar Râul Moaşei îşi gâlgâia neastâmpărul printre bo­
lovanii înverziţi de muşchiu.
j — D a r tu de unde ştii? Ai mâncat?
ţ — Nu dar am cetit în Karl May. Old
J — Mai taci cu Grizzly tău. Aici nu suntem
«... şi se uita blajin la noi..."
— Iaca aici am prins păstrăvul acela cât pi­
ciorul.
Ştiam cu toţii povestea păstrăvului lui Tavi, de
aceea ne-am uitat cu luare aminte şi cu sfială la locul
cu pricina, sfinţit de închipuirea noastră de copii de
orăşeni.
Eram vre-o cincisprezece. Toţi cam de-o seamă.
Echipaţi ca vai de noi. Numai Tavi şi cu Titus H.
aveau raniţe şi bocanci „Goiserer", adică din aceia cu
măsele de oţel în jurul tălpii. Titus H, era copil de
maior şi era singurul afară de Tavi, care nu trebuia
să-şi fure merindea şi să mintă acasă că pleacă pâ­
nă la Sălişte la un prieten, cum făceam ceilalţi. Ii
luase tatăl lui de toate: bocanci, raniţă, thermos, apa­
rat fotografic şi un cort. Cortul lui era împărţit fră­
ţeşte între noi şi fiecare eram mândri să putem duce
până sus fie şi numai câte un ţăruş pentru fixat cortul.
Unde puneţi că eu aveam jumătate din pânza cortului!
Dar mai avea Titus ceva.
Un pistol.
Da, da, un pistol în toată legea. E r a un fel de puş-
coace cu coadă bătută în tot felul de ţinte înflorate,
cu ţeava în şase muchii şi-1 încărcai pe la gură, Când
trăgeai, trebuia să te sprijineşti bine cu spinarea de
vre-un copac, să-1 aşezi peste braţul stâng, să ţinteşti
mult, apoi să închizi ochii şi să apeşi pe trăgaciu. Du­
duia ca tunul şi, dacă nu erai bine înţepenit, îţi scrin-
tea mâna.
— Mă, de-am avea norocul să ne întâlnim cu
ursul!
— Ştii că sunt mulţi urşi pe Plaiul Tătarului.
Anul trecut ne-au rupt vre-o douăzeci de oi.
— De i-om vedea, îi puşcăm.
— Baciul nost o puşcat unul, dar nu l-o nimerit
bine că s'o ascuns în pădure şi nu l-o mai găsit,
— Cu ce?
— Cu un Manlicher.
— Manlicheru' are glonţul prea mic. Dar cu pis­
tolul m e u , . .
Dialogul de mai sus a fost început, precum se
înţelege, de către Titus şi Tavi. Noi ceilalţi am as­
cultat o vreme alergând cu ochii când la gura unuia
când la a celuilalt, când la pistolul „nostru", apoi am
prins şi noi câte un căpeţel de vorbă şi cale dc un
ceas am tot ţesut cu toţii poveşti şi păreri
despre urşi: Cum atacă ursul . , , unde tre-
bue să ocheşti. . . dacă e animal folositor sau
stricăcios . . . despre somnul lui de iarnă . . . des­
pre hrana lui: ierbi-, carni- sau o m n i v o r . . . şi
aşa mai departe. De oarece nu ne-am putut
uni în păreri am trecut dela aceste generalităţi
la ursul „nostru", pe care ,.de bună seamă îl
puşcăm", . .
Ce facem cu e l ? Cum îl coborîm in sat?
II jupuim pe loc sau îl ducem întreg?
De ce să-1 jupuim? Vrei să i se strice car­
nea?
— Fugi, mă, carnea de urs nu-i bună de
mâncat.
— Ce ştii tu! Habar n'ai! E cea mai gus­
toasă carne din tot vânatul.
— Mai ales labele.
Schatterhand mânca mai ales brâncă de Grizzly.
în America.
 — Şi ce-i dacă nu suntem?
Numai Ion T., zis Ionu-mumii nu lua parte la
discuţie. Ceva mai copt decât noi, mergea în frunte
la vre-o douăzeci de paşi, ne lăsa să ne certăm şi ne
striga din când în când ca să ne sperie:
— Uite ursul!
Isbutea, pentrucă de fiecare dată ne întrerupeam
cearta şi ne uitam care încotro să-1 vedem, iar Titus
îşi potrivea pe braţ puşcociul. P â n ă la urmă ne-am
desprins unul câte unul din lupta părerilor şi îl imi­
tam pe Ionu-mumii speriindu-i la rândul nostru pe
ceilalţi:
— Uite ursul!
— Uite ursul!
Nici nu am băgat de seamă cum am ieşit din
brădet, cum am lăsat în urmă jnepenişul şi cum
ne-am trezit pe neted. Singură poteca mai şerpuia în
cotituri neregulate şi mai brăzda costişul de' păşune
uscată de vânt. Norii se adunaseră turmă sus, sus de
tot şi-şi păşteau nemărginirea cerului ţinându-se cu­
minţi pe urma oii din frunte.
De o dată am tăcut cu toţii. F ă r ă nici un semn
dar ca la un semn. Cu toţii ne-am aţintit privirea
drept înainte şi în sus. Cu toţii ne-am încetinit paşii,
şi dacă nu eram pe potecă unul după altul, cred că
ne-am fi oprit şi am fi luat-o înapoi. Dar aşa, fie­
care simţea în spate pasul celuilalt şi trebuia vrând
nevrând să înainteze. Nici Ionu-mumii nu a mai
strigat:
— Uite ursul!
Pentrucă acum era într'adevăr ursul în faţa
noastră.
Stătea acolo sus la o cotitură a potecii şi se uita
blajin la noi. Şi noi la el. Numai c ă noi nu ne uitam
blajin.
Apoi cu toţii ne-am uitat la Ţitus. Acesta îşi po­
trivise puşcociul pe braţ şi îl îndreptase spre urs.
Când i-a ridicat cocoşul, ne-am înfiorat cu toţii. In
tăcerea de mormânt, care s'a lăsat, clinchetul sec al
cocoşului ne-a sunat în mijlocul creerului şi parcă fie­
care am simţit răceala metalului în ceafă. Apoi ochii
au fugit iarăşi la urs.
înaintam şi tăceam. Vitejiile povestite adineaori
ne opreau să ne arătăm câtuşi de puţin frica. Cău­
tam să ne zugrăvim pe obraz câte un zâmbet cât mai
plin de nepăsare şi să surprindem la celalt ceeace
URSUL CARPATIN ŞI V Â N A R E A LUI
II.
Ocupându-mă de diferite aspecte ale problemei
ursului carpatin, în numărul trecut al revistei ,,Car-
paţii", am promis că în continuare mă voi ocupa de
metodele de vânătoare practicate la noi şi voi arăta
în special pe larg metoda mea de vânătoare, pe care
eu o găsesc „vânătorească", pentrucă exclude cu to­
tul orice posibilitate de eroare.
Am arătat că în unele părţi ale munţilor noştri
numărul urşilor a crescut excesiv în dauna economie?
de vite. Am propus a se trece în asemenea locuri
peste măsurile dictate de o pronunţată ocrotire, cău-
tându-se să se păstreze un echilibru cu un stoc să­
nătos de urşi, care să asigure perpetuarea speciei pe
lângă practicarea unei vânători raţionale, împăcându-
se astfel pasiunea vânătorului, ţinându-se însă seama
fiecare ascundeam din răsputeri. Dar cu toţii înăl­
ţăm spre ceruri aceeaşi rugă fierbinte:
— Dă Doamne, să nu tragă! Dă Doamne, să nu
tragă!
Vedeam ursul rănit năpustindu-se asupra noa­
stră şi-i simţeam prin urechi ghiarele ascuţite.
— Dă, Doamne, să nu t r a g ă . . ,
Dar ursul era tot mai aproape de ţeava pistolu­
lui. Mai aveam două serpentine. Apoi una. Apoi
treizeci de paşi. Apoi douăzeci.
Ursul stătea chiar pe potecă, Trebuia să trecem
pe lângă el. S ă ne frecăm de el.
Degetul lui Titus se încârcise pe trăgaciu şi ţea­
va, mereu îndreptată spre urs, tremura uşor.
— Dă, Doamne, să nu tragă , .,
Şi totuşi va trebui să tragă.
Acum suntem la zece paşi. Titus e în frunte. Nu
ştiu cum a ajuns în frunte. Mai are şapte paşi. . .
Acum . . . a c u m . . .
Ursul s'a uitat tot timpul la noi. Acum a ridicat
capul, a mormăit plictisit, apoi a tulit-o la vale şi ni­
meni nu ştie cum s'a mistuit în pădure.
Când ne-am trezit, nu mai era acolo.
— Ce faci, m ă ?
— De ce nu tragi?
— De ce l-ai scăpat?
—• De ce l-ai lăsat să fugă?
— Ţi-a fost frică?
— Dacă esti fricos, de ce nu mi-ai dat mie pis­
tolul?
— S'a dus dracului blana!
— Şi friptura de brâncă!
— Fricosule!
— Prăpăditule!
Toate acestea au fost strigate deodată din tot
atâtea piepturi de „viteji" şi bietul Titus a scăpat ne­
bătut numai mulţumită faptului c ă avea puşcociul în
mână.
Zorile ne-au prins în stâna lui Tavi, tolăniţi în
jurul focului, care ne-a afumat din belşug, dar care
a ascultat cu răbdare toate părerile noastre de oa­
meni pricepuţi în ale ursului.
. . . , , O r i c e aţi zice, nu-i nimica mai gustos de­
cât brânca de urs . . .".
de S. VULCU, Sebeş-Alba
şi de' interesele crescătorilor de vite. Am constatat,
că odată ursul împuşcat, trece şi supărarea oierului,
şi renunţă bucuros şi la despăgubiri.
N'am intenţia să dau instrucţiuni şi sfaturi de
felul cum trebue să fie împuşcat ursul. Aici fiecare
vânător este în largul lui, fireşte, în cadrele dispo-
ziţiunilor legale. Intenţia mea este a face propuneri
pentru ocrotire. Pentrucă este mai greu a ocroti decât
a împuşca, — este neînchipuit de greu a reface şi e
foarte uşor a distruge. Refacerea numărului de urşi
reclamă ani, chiar zeci de ani, distrugerea lui se poate
desăvârşi în timp relativ scurt. Iată pentru ce nota
generală a lucrării mele va fi: ocrotirea. Aceasta pen­
trucă cele câteva regiuni din ţară, unde ursul a prea
sporit, sunt excepţii, sunt mici insule în marele ocean.
 In numărul 7 din 1934 al Revistei Vânătorilor
am publicat o lucrare cu titlul: „Reglementarea vâ­
nătoarei de urşi" în care, între altele, am adus seve­
re critici diferitelor metode de vânătoare la urs. Am
pledat pentru opreliştea vânătoarei la hoit, pentrucă
la această vânătoare se trage din observator, aproape
exclusiv noaptea la lună sau chiar în întuneric beznă.
Nu se poate face o selecţionare a exemplarelor şi nici
o apreciere justă, nici prin cea mai bună prizmă.
Greşeli de etate, de sex, de blană, e t c , se pot uşor
întâmpla. Nu mai vorbesc de multele răniri, unele
mortale, şi urmăriri fără rezultat. M'am pronunţat
contra vânătoarei cu goana, pentrucă ursul apropiin-
du-se de vânător prin desiş sau prin pădure (la care
se mai adaugă şi o bună doză de emoţie), la fel nu
se poate face o apreciere a sexului, a etăţii, nu se
poate constata prezenţa puilor, decât după focul fa­
tal. In goană cu mai mulţi vânători se pot împuşca,
cu bună credinţă, mai mulţi urşi, decât cuprinde au­
torizaţia. Este cea mai prielnică ocazie de răniri. Am
calificat vânătoarea la vizuină ,,necavalerească", ast­
fel nevânătorească, faţă de ursul care se căsneşte să
se strecoare din bârlogul îngust, orbit de lumina zi­
lei, după luni de beznă în bârlog. Am stăruit pentru
opreliştea vânătoarei în timp de vară, făcând excep­
ţie numai ursul la vita ruptă. Aceasta pentrucă în
timp de vară blana ursului nu are nici o valoare,
având părul rar şi scurt, iar pe burtă fiind fără păr.
A r fi păcat a ucide ursul numai pentru recordul nu­
meric. In consecinţă am propus oprelişte desăvârşită
dela 15 Mai la 15 Septemvrie.
Drept recapitulare şi concluzie am propus o or­
donanţă pentru protecţia şi conservarea ursului, cu
următorul cuprins:
1. Ursul să fie declarat monument al naturii şi
contrar dispoziţiunilor art. 24 din Legea vânătoarei,
ursul să fie pus sub scutul legii până la noui dispo-
ziţiuni.
2. Ursul să se poată împuşca numai cu autoriza­
ţia specială a Direcţiei Vânătoarei, dată în prealabil
şi cu valabilitatea de cel mult un an.
3. S ă fie cu desăvârşire interzisă vânătoarea de
Rezultatul vânătoarei din toamna anului 1936 in terenul Măgura.
(Feto i S. Vulcu).
urs şi să nu se poată împuşca nici cu autorizaţie spe­
cială în următoarele cazuri: a) la hoit; b) la vână­
toare cu gonaci; c) la vizuină; d) în general în timp
de noapte; e) ursoaica care conduce pui; f) puiul de
urs sub 2 ani; g) împuşcarea ursului dela 15 Mai pâ­
nă la 15 Septemvrie; h) împuşcarea ursului cu alice
sau cu alt proectil, decât cel tras din armă ghintuită.
Recitind articolul amintit mai sus, azi, după 8
ani, îl aprob şi-1 semnez din nou. Am totuşi câteva
retuşeri.
1. S ă se aprobe vânătoarea de urs la hoit pen­
tru vânătorii străini, cari vin dela lungi depărtări
pentru acest vânat. Nu li se poate cere ca să alerge
săptămâni dearândul peste coclauă, până întâmpla­
rea le aduce în cale un urs. Autorizaţia să fie dată
la persoană, fără drept de transferare şi cu specifi­
carea dreptului de vânătoare la hoit. Autorizaţia să
fie legată de termen relativ scurt, cât petrece străi­
nul în ţară, iar după trecerea termenului să fie res­
tituită, comunicându-se rezultatul pozitiv sau nega­
tiv. La fel să fie legată de loc, înţeleg de teren. In
ce priveşte vânătorii indigeni, să se libereze această
autorizaţie de vânătoare la hoit numai pentru cazuri
speciale, judecarea acestora fiind lăsată în grija di­
rectorului vânătoarei, cu respectarea întocmai a con-
diţiunilor menţionate în sarcina vânătorilor străini,
în special, că vânătoarea trebue să se exercite per­
sonal, fără drept de transferare câtre altă persoană.
In general să fie liberate aceste autorizaţii numai
pentru regiunile şi terenurile unde ursul nu este o
raritate.
2. Vânătoarea cu goana să fie oprită în princi­
piu. S ă se admită numai în cazuri speciale, pe care
Direcţiunea Econ. Vânatului le va judeca şi numai
pentru puţinele regiuni, unde ursul a prea sporit. S ă
se specifice în autorizaţie dreptul de vânătoare la
goană, numărul urşilor, termenul fix al vânătoarei,
şi descrierea precisă a locului. S ă fiu bine înţeles. S ă
se admită această vânătoare în regiunile unde urşii
au sporit şi ca măsură de a mai rări din ei. Dar să
nu se admită nici decum acolo unde urşii pentru mo­
tive de hrană s'au strâns la un moment dat, chiar
fiind în număr considerabil de
mare. S ă nu uităm, că în aseme­
nea locuri imigrările s'au făcut
dela sute de kilometri, rămâ­
nând acele regiuni deşarte. Tre­
bue să se evite cu orice preţ re­
naşterea vânătorilor dela Bistri­
ţa cu 15 urşi ucişi, şi poate un
număr tot atât de mare răniţi.
Ca o excepţie aş propune admi­
terea vânătoarei cu goana la lo­
cul cu hoit făcut de ursul nără­
vaş la vite. Pentru proprietarii
de vite ar fi aceasta o deosebită
satisfacţie, având vânătoarea
chiar rezultat negativ. Fireşte,
că la asemenea goane ar putea fi
împuşcat incidental al urs decât
cel „vinovat". Lipsit însă de gre­
şeli ar putea fi numai Cel-de-
sus.
Restul punctelor din con-
cluziunile de mai sus, aşa cum
le-am publicat la 1934, îl susţin
neschimbat.
 Nu cunosc vânătoarea de urşi cu câini. O cunosc
insă prea bine pe cea de mistreţi. Trebue să fie ase­
mănătoare, chiar identică. Nu este cazul să mă pro­
nunţ asupra ei, pentrucâ vânătorii de urşi, cari prac­
tică la noi această metodă de vânătoare, se pot nu­
măra pe degetele unei mâini. Pentrucă este plină de
senzaţie, de şi erori în apreciere se pot întâmpla, o
găsesc vânătorească.
Cu mici excepţii, pe dea'ntregul restricţiuni!
Aceasta pentrucă avem şi alt vânat, care ne face cin­
ste în străinătate, dar prin calitatea şi prin stocul
considerabil de urşi, direct excelăm. Trebue să ţinem
cu sgârcenie la această comoară, fala codrilor noştri.
Care, în urmare, să fie metodele cele mai nime­
rite pentru vânarea ursului? -— Acelea cari se vor dove­
di a fi mai ,,vânătoreşti". Ce înseamnă noţiunea ,,vâ-
nătoresc" în raport cu vânătoarea de urşi? — A se
profita în o măsură cât mai mică de situaţia strâm-
torată a ursului cu ocazia împuşcării, deoparte, iar
pe de altă parte să se evite în o măsură cât mai lar­
gă posibilitatea de greşeli în ce priveşte identificarea
exemplarului, ca blană corespunzătoare, prezenţa ur­
soaicei conducătoare de pui, etatea, şi înainte de toa­
te răniri regretabile. Erorile să fie reduse la un mi­
nim posibil.
Trebue să recunoaştem, că la orice vânătoare
profităm într'o măsură mai mică sau mai mare de
strâmtoarea vânatului. Se trage la hoit, fiind ademe­
nit ursul la carne, de o foame chinuitoare. Se împuş­
că la goană, dându-se încercării vânatului de scă­
pare, o altă direcţie, decât cea pe care vânatul în mod
•ormal ar fi luat-o. Se trage la vizuină profitându-se
de momentul în care ursul eşit cu greu din vizuină
stă pentru un moment pentru a se orienta. Se trage
in urs la păşune, staţionând ursul acolo pentru mo­
tive de hrană. Dacă s'ar încerca ca situaţia de strâm­
toare a vânatului, să se elimine cu totul, la vână­
toare, ar însemna să nu mai tragem. S ă se caute în
urmare metode de vânătoare la care exploatarea a-
cestei situaţii critice, să fie redusă la un minim po­
sibil. Identificarea exemplarului de urs, înainte de a
se fi tras în el, este de un rol covârşitor. S'ar putea
vorbi de record numeric în materie de vânătoare la
raţe, sau la iepuri, la sitari, dar nu la urs. A se îm­
puşca ursul pentru succesul numeric, este o crimă. A
trage în urs, numai pentrucă s'a constatat, că este
vorba de urs, e o greşală de ne-
ertat. A se trage în negreaţă bă­
nuită urs, este lipsă de conştiin­
ţă. A împuşca ursul cu blana
roasă de frecături, sau ursul în
curs de năpârlire, cu gheme de
floace pe la şoldurile dinapoi,
aşa cum se vede la început de
vară la câinii de oi, şi cum am
văzut unul în Mai 1928, este un
sacrilegiu. Acest vânător se va
putea lăuda cu ursul împuşcat,
dar nu se va putea mândri şi cu
blana ursului. Or, ursul, în afară
de plăcerea vânătorească se îm­
puşcă exclusiv pentru blană.
Tocmai pentru acest motiv, a-
ceasta trebue să fie ireproşabilă
din toate punctele de vedere.
Blana de urs nu are un defect
pe viaţă, ci durata acestui de­ locurile de coacăză si de afine din mu mii N e g o v a n - Cârpa, acoperite de zăpadă.
Terenul Măgura.
fect este de un an. Anul viitor blana ursului va fi nor­
mală ca şi cornul cerbului frânt încă din începuturi
fragede. Nu ar fi păcat a-1 ucide când sufere de acest
defect?
lată pentru ce socot, că ursul trebue bine e x a ­
minat înainte de a se trage în el. Aceasta nu se poate
face nici în întuneric, nici la venirea ursului în goa­
nă. Se recere la această examinare lumina clară
a zilei, perfectă linişte, timp suficient şi un bun bi­
noclu. Principial admit orice vânătoare de urs, ca­
re poate întruni colaborarea armonioasă a acestor
patru factori. Observându-se aceste postulate, fără să
se fi neglijat nici unul, ursul doborît, chiar dacă nu
va fi capital, va fi prin blana lui podoaba vânătorului.
Vânătorul nu va simţi remuşcări de pe urma unor
pui rămaşi orfani. Şi coeficientul de răniri va fi cel
mai mic posibil. Nu mai vorbesc de încălcările res-
tricţiunilor legale, efectul cărora s'ar putea manifes­
ta dezastruos asupra moralului vânătorului.
Datorită respectării acestui principiu, fiecare foc
de armă tras în urs mi-a adus numai bucurii. Am
tras numai după un examen minuţios şi numai după
ce am găsit ursul ireproşabil din toate punctele de
vedere. Datorită acestei abţineri, am împuşcat relativ
puţini urşi în raport cu posibilităţile avute. Şi graţie
acestei selecţionări şi observării condiţiunilor arătate
mai sus, am împuşcat numai urşi mari, desvoltaţi, de­
parte peste mărimea mijlocie, având 3 din ei peste
2,40 m. lungime, iar ceilalţi nici unul sub 2,20 m.
lungime, cu blană excelentă de iarnă, blană irepro­
şabilă din toate punctele de vedere. Păcat că prepa­
ratorii cari le-au lucrat, nu au fost dintre cei mai buni
maeştri. Datorită respectării condiţiunilor arătate mai
sus, am tras focuri sigure, natural din arme de pri­
mul rang, fără răniri şi deci fără urmăriri. Dintre cei
11 urşi împuşcaţi, nici unul nu s'a dus mai departe de
40 metri, deşi am tras focuri şi peste 200 metri.
Repet în acest loc, după cum am arătat în prima
parte a lucrării, că am făcut o ucenicie de aproape
10 ani, pentru a învăţa când şi unde trebue să caut
ursul. In primii ani incidental, fără nici un sistem,
mai apoi făcând uz de experienţe tot mai bogate. La
început am avut multe decepţii. Nădejdile puse pe
urma constatărilor se dovedeau deşarte, fără să gă­
sesc o explicaţie acceptabilă. Nu mai corespundea
ceeace a fost anul trecut bun şi controlat. Am stabi-
(Foto i S. Vulcu)
lit în urmare, că ursul nu e statornic în drumurile lui
şi c ă nu se pot trage concluzii din experienţa unui an.
Am început să-1 studiez sistematic. Pentru ce la afine
şi coacăză din belşug nu vine anul acesta, când anul
trecut la aceeaş masă, mai puţin bogată, se strânse­
seră o mulţime de urşi? Am găsit deslegarea. Pen-
trucă pădurile de fag erau pline de jir. Coastele pă­
durilor erau presărate încă dela finea lui Septembrie
cu bălegar de urs, constatator numai din jir mistuit.
La locurile de coacăză numai semne de trecere şi nu
de şedere mai îndelungată, pentrucă am constatat, că
jirul cade din fagi la ţinea iui Septembrie iar urşii ies
la coacăză la începutul lunei Octombrie. Am învăţat
în urmare că urşii preferă jirul pentru conţinutul
uleios, oricăror fructe (afine, coacăză şi chiar resturi
de zmeură). Din momentul când jirul a început să se
aştearnă pe sub fagi, ursul trebue căutat aici şi nu la
locurile de fructe.
Anumite constatări mă îndreptăţesc să cred că
ursul tot aşa preferă şi ghinda; fructelor. In terenurile
mele nu sunt păduri de stejar, pentru a putea vedea
cum se comportă ursul cu această hrană. Dar am
constatat emigrarea urşilor din teren, când terenul nu
avea jir, şi aceasta mă îndreptăţea să cred că nici în
altă parte nu este jir, dar se găsea ghindă multă la
mari distanţe. Deşi fructele se fac în toţi anii, într'o
măsură mai mare sau mai mică, urşii plecau din te­
ren când era o bună recoltă de ghindă în altă parte.
Repet cazul constatat în Octombrie 1933, descris în
prima parte a lucrării, cu cei 6 urşi trecuţi din tere­
nul regal peste terenul meu, unde era foarte multă
coacăză, fără a se opri, în direcţia Sud-Est, trecere
pe care nu mi-o puteam explica. A b e a în timpul ier­
nii am aflat, că în munţii Gorjului s'au adunat în iar­
na acelui an foarte mulţi urşi şi mistreţi la ghindă.
Astfel am învăţat că urşii se îngrămădesc în nu­
măr mare înainte de toate în pădurile de fag la jir şi
în pădurile de stejar la ghindă. Aceasta probabil şi
pentrucă această hrană se găseşte în pădure şi se
poate culege toată ziua sub scutul ocrotitor al arbo­
rilor. In anii în care această hrană lipseşte de tot,
sunt foarte cercetate locurile de poame. Iar în anii
când lipsesc şi aceste fructe sau sunt în mici canti­
tăţi, urşii se hrănesc cu iarba crudă din aretul stâ-
nilor, crescută de pe urma ploilor de toamnă şi a în-
gunoirii din vară. In anii când ursul găseşte numai
fructe şi iarbă, intră de vreme în bârlog, dar nici oda­
tă înainte de a cădea prima zăpadă abundentă, care
acoperă iarba şi fructele. Ursul rămâne însă toată iarna
afară şi nu intră în vizuină în anii, când este belşug
de jir şi ghindă, în orice caz o bună parte a urşilor
nu intră în vizuină.
In urmare eu caut ursul după reţeta de mai sus.
Iau din vreme informaţii asupra recoltei de jir, dacă
este sau nu, şi mă interesez şi de ghindă, până la mari
depărtări. Dacă unul din aceste alimente este din bel­
şug, în special jirul, nu voi căuta ursul la fructe, ori­
cât de abundente ar fi ele. Fireşte că sunt şi aici e x ­
cepţii, însă ursul nu va sta multă vreme la coacăză
şi pentru motivul că îşi strică repede stomacul. Dacă
însă am informaţii că această hrană lipseşte, plec la
sigur la urs, căutându-1 în locurile cu fructe. Şi nu
mă înşel niciodată. La târlele vitelor găsirea ursului
este mai puţin sigură. Puţini dintre ei se stabilesc la
asemenea târle. Cei mai mulţi însă vagabondează în
acest anotimp, până la căderea primei zăpezi, dată la
care îi înghite pământul.
Vânătoarea în păduri la jir şi ghindă se rezumă
la întâlniri incidentale, Natural, în afară de cazurile
de vânătoare la goană, la hoit, când ursul apare în
faţa vânătorului pentru motive bine chibzuite de cree-
rul omenesc. întâlnirea în asemenea păduri este în­
greuiată şi prin sgomotul făcut de vânător în crengă-
rii şi frunze, totuşi acolo unde s'au strâns mulţi urşi,
vânătorul poate avea şansă.
Cea mai sigură vânătoare însă este la locurile
de fructe, în anii când nu este jir şi ghindă. In aseme­
nea ani urşii păşunează aceste fructe până toamna
târziu, până sunt acoperite de covorul de zăpadă.
Asemenea locuri sunt marcate pe cărări cu escre-
mente de urs, proaspete sau mai vechi. La asemenea
locuri dacă vânătorul pândeşte, va vedea sigur ursul
chiar în gol, printre tufele de afine şi coacăză, încă
dela orele 3 după masă, sau dimineaţa până la răsă­
ritul soarelui sau chiar şi mai târziu până la orele
8—9 câteodată.
Cari sunt fructele căutate şi locurile de fructe?
Sigur smeura înainte de toate, Dar aceasta îşi are se­
zonul pe la finea lunei August şi la începutul lunei
Septembrie, dată la care blana ursului e încă rea.
In anii, cum a fost 1939, 1940 şi 1941, din cauza
iernilor lungi şi grele, fructele de zmeură au rămas
necoapte sau numai în parte coapte. Unde această
smeură este din belşug, se va vedea şi ursul cule-
gând-o, până zăpada doboară firele de smeuriş şi le
acoperă. M ă refer evident numai la regiunile în care
ursul este destul de des. In toamna anului 1939 paz­
nicul Căta a văzut un urs pe la finea lui Septembrie
strecurându-se din smeuriş în pădure abia dela 10
paşi. In acel loc era multă rămăşiţă de zmeură ne­
coaptă sau numai pe jumătate coaptă. Tot în acelaş
an, am văzut eu tot cu paznicul Căta în 6 Octombrie
un al doilea urs în smeuriş, sărind de lângă cărare,
la câţiva metri de noi, aceasta în muntele Pârva (te­
renul Măgura). In acea vale era foarte multă rămă­
şiţă de smeură.
Se spune că tot aşa se strâng urşii la mere şi la
pere pădureţe. Prin terenurile mele nu sunt aseme­
nea pomi şi în urmare nu am putut studia problema.
Sunt informat, că vestitele vânători de urşi dela Bis­
triţa cu recoltă de 15 urşi şi alte cifre asemănătoare,
s'au organizat în păduri cu mulţi meri pădureţi, un­
de urşii se strânseseră la merele căzute. Toate aces­
tea însă sunt de timpuriu, când blana ursului încă nu
este coaptă, motiv pentru care nici nu m'am interesat
mai deaprope. Trece smeura şi alte poame, se coc
afinile la mari înălţimi (1500—1800 metri), apoi coa­
căza. Aceasta la începutul lui Octombrie, chiar în
primele zile a lunei, timp care coincide şi cu primele
căderi de brumă. Bruma strică afinile, pe care ursul
nu le mai mănâncă, însă înmoaie boabele de coacăză,
primind ele un gust dulciu. La această dată coacăzele
sunt căutate de urşi cu predilecţie. întâlnirea cu ur­
sul aici este sigură, acolo unde sunt urşi, şi condiţio­
nat să nu fie jir şi ghindă. La început supravegheam
cu paznicii aceste locuri, iar după ce primeam avizul
despre prezenţa ursului, plecam la vânătoare cu „si­
guranţă matematică". Aşa am scris acum 9 ani în ar­
ticolul amintit mai sus „Reglementarea vânătoarei de
urs", iar la scurtă vreme după aceea un coleg vână­
tor din Braşov a luat în zeflemea în una din revistele
noastre de vânătoare aceasta „siguranţă". Azi sem­
nez pentru cele scrise atunci mai mult decât oricând,
azi după ce la experienţele anterioare se mai adaugă
şi cele de încă 8 ani. Mai mult! La început, supra­
vegheam regiunile de urşi prin paznici, şi plecam nu-
mai atunci când aveam raport despre prezenţa ursu­
lui. Mai târziu studiasem atât de bine problema, în­
cât plecam la ,,urs sigur" chiar şi fără un raport prea­
labil. Rezultatul era acelaş: focul sigur în seara so­
sirii, în cel mai rău caz în dimineaţa următoare.
Aceasta după ce îl priveam timp îndelungat atent, la
lumina bună a zilei, şi după ce îmi găseam locul po­
trivit pentru rezimatul armei, cu luneta. Restul is­
prăvea proectilul cu înalte calităţi.
Ce înţeleg eu sub „locuri de fructe"? Desigur, că
nu un mic pâlcuşor de vregi cu coacăză. Ci coaste în­
tregi, cu sute de jugăre, cari în timp de toamnă se
prefac 'în carminiu de coloarea coacăzii coapte. La
fel şi cu tufele de afine, formând acestea vaste întin­
deri. Evident că afinele le strânge ursul mai greu,
pentrucă ele se fac boabă de boabă şi nu în chiorchi-
ne, cu boabe multe, cum se face coacăza. Acolo unde
fructele sunt puţine fie ca suprafaţă fie ca recoltă în
acel an, ursul nu rămâne multă vreme ci păşunează
numai în treacăt. Unde însă fructele sunt din belşug,
ursul staţionează săptămâni dearândul, condiţionat
de perfectă linişte şi până la sosirea zăpezii groase.
Asemenea locuri de fructe se găsesc în special pe
feţe (dar şi la dosuri) în păduri tăiate, cu tinere
plantaţii sau rămase neplantate, apoi prin poienile
de jipi şi şnepeni deasupra zonei de pădure. Mai ales
câmpurile de coacăză sunt plasate în acest fel.
Toate aceste experienţe le-am făcut în terenul
meu din munţii Rătezat. A r trebui să fiu prea lung,
dacă aş arăta roadele constatărilor mele făcute în
acest teren. Cercetând la timpul oportun locurile de
coacăză, am văzut un mare număr de urşi. Repet,
numai în toamna anului 1940. în două dimineţi am
avut 5 urşi în fata mea. Iar paznicii care suprave­
gheau şi aşteptau nerăbdători sosirea mea, au văzut
în aceleaşi locuri cu diferite ocazii un număr şi mai
mare de urşi. Eram foarte intrigat, dacă voi putea
aplica rezultatul experienţelor mele si în alt teren.
Am făcut încercarea în terenul Cujir-Sebeş, teren bi­
ne populat cu urşi, având şi locuri bune de fructe.
Am reuşit pe deplin. Am căutat înainte de toate lo­
curile de poame. In multele şi vastele suprafeţe de
plantaţii am găsit multe locuri, poate nu tot atât de
întinse, ca în celalalt teren totuşi însă suprafeţe
considerabile, locuri însă mai fertile cu fructe mult mai
mari ca în terenul sărăcăcios din grupa Rătezatu.
Am reuşit într'o măsură mulţumitoare mai ales după
ce în toamna anului 1929, un an cu foarte multe fruc­
te, am constatat multe escremente de urs la locurile
de fructe din acel teren, iar în una din zile un paznic
a văzut 4 urşi solitari deodată şi din acelaş loc, păs­
când în două coaste cu coacăză, caz descris în prima
parte a lucrării mele. In anul 1930 am făcut mari pre­
gătiri pentru aceste coaste, cu cărări bine întocmite
şi îngrijite. Nimic. Nici un urs. A fost si aceasta una
din dureroasele decepţii. Probabil urşii şi-au întins
masă pe alte plaiuri, la păduri de iir. sau de ghindă.
In acest teren este numai pădure de brad. Am verifi­
cat însă metoda dela 1932 sistematic până în timpul
din urmă. constatând că urşii sunt pretutindeni „ursi"
diriguiţi de aceleaşi regule de trai, mânaţi de acelaş
imbold instinctiv.
In anul 1932 au fost multe fructe în acest teren.
In ultimele zile de Septembrie am sosit pe la orele 3
după masă la acelaş loc arătat mai sus, cu cei 4 urşi.
M'am aşezat cu paznicul Ludvig la marginea câmpu­
lui de afine-coacăză. Şi cum eu lucrasem mult noap­
tea acasă, pentru a-mi aranja treburile pentru mai
multe zile, apoi fără să fi odihnit, am făcut şi lungul
drum la volanul maşinei, în urmă câteva ore pe cal,
m'a doborit somnul în bătaia soarelui de toamnă, la
rădăcina unui cotor. Dădusem înainte ordin pazni­
cului să cerceteze locurile cu binoclul. Nu am dormit
nici 10 minute şi am fost trezit. ,,Un urs colo sus în
jipi, în cea din urmă poiană". Văd imediat o negreaţă
mare în câmul oliv de vregi de afine, mişcând în sus
şi în jos. Privind prin binoclu, constat, că este vorba
de un urs capital, care culegea afine. F a c planul. In
jipii de 3 metri înălţime nu puteam pătrunde. Am
găsit totuşi o eşire. Se făcea un părău cu jipi mai
rari, pe care îmi făcea impresia că voi putea stră­
bate. Delà bradul mic degenerat crescut pe o movi­
lită, voi putea trage. Am dat instrucţiuni lui Ludvig
să-mi facă semne cu o gazetă fixată în băţ, dacă ursul
ar pleca, întrucât eu intrând în jipul de sub urs, nu mai
vedeam nimic. Nu am reuşit. Sosit la bradul uscat, în
momentul când mă pregăteam să ies pe movilită, un
şuvoi de vânt spală jipii în direcţia ursului. Am urcat
repede pe movilă. Poiana goală. Privesc spre Ludvig,
care îmi face cu gazeta semne. După cum mi-a isto­
risit mai târziu, ursul a sărit tocmai când eu urcam
movila. M'a trădat vântul înşelător. Diana îşi apără
de multe ori turma prin incidente foarte supărătoare
pentru vânător.
Coborînd, mă întâlnesc pe cărarea de vânătoare
cu paznicul, tremurând şi galben, pierit la faţă. Mai
mult prin semne decât prin grai îmi dă să înţeleg, că
pe când eu coboram din jipi, un alt urs se furişase la
spatele lui la 30 metri, mâncând coacăză, iar el lu­
necând în o mică vâlcea a putut scăpa neobservat.
Pregătesc arma şi înaintez pe cărare. Văd ursul.
Mare, blană roşcovană, dar crescută, frumoasă. Intră
după un brad, şi eşind de după el, ne găsim faţă în
faţă la 25 metri. Ne priveşte îndelungat, şi foarte li­
niştit. Am ţintit şi am tras. Ursul a făcut două salturi,
apoi l-am găsit rănit mortal la câţiva metri de unde
am tras.
In anul 1930 în muntele Coman, ştiam un loc re­
lativ mic, dar cu foarte multe afine. In treacăt am gă­
sit bălegar proaspăt. La vreo două zile, — erau ultimele
zile a boncănitului de cerb, — am eşit acolo. Am fă­
cut însă greşala că am făcut mare sgomot prin tre­
cerea gardului din plantaţia tânără în pădurea cu
afine. Printre brazii foarte rari, am văzut fugind ur­
sul; era un urs mijlociu. Apoi oprindu-se sub crengile
unui brad, s'a uitat îndelungat spre locul unde auzise
sgomotul. Nu am tras, pentrucă nu mi se părea des­
tul de mare.
In anul 1933 striga un cerb în faţa muntelui Mă­
gura. După masă m'am plasat într'un observator,
pentru a vedea cerbul. In dosul de peste părău ştiam
un loc cu coacăză multă. Nu am fost câtuşi de puţin
surprins când pe la orele patru a eşit un urs sub mij­
lociu ca mărime. Tot acolo, păşunând, l-am lăsat
seara, când am plecat la casă.
In anul 1935, la vânătoare de cerbi, am văzut în
muntele Pârva, deasupra pădurii de protecţie prin
snepeniş foarte multă coacăză. Plecând acasă am dat
ordin paznicului Ghibescu să treacă pe acolo din când
în când pentru a cerceta după urs. La o săptămână
am primit avizul să merg imediat, deoarece umblă la
coacăză în acel loc un urs mare negru. Ghibescu a
păzit acel urs delà 10 Octombrie până la începutul
lunei Novembrie în nădejdea sosirii mele, dormind
într'o colibă din apropiere. Ziua ursul nici nu mai
intra în pădure, ci se tolănea pe covorul de coacăziş.
L-a alungat de acolo numai zăpada mare dela înce­
putul lui Novembrie.
In toamna anului 1936 in timpul bătăii cerbului,
umblând prin muntele Şureanu în plantaţia de sub pă­
durea de protecţie, am găsit multe afine şi în câteva
locuri escremente de urs. In ultima dimineaţă de Sep­
tembrie pe când se făcea ziuă, am eşit dela casa de
adăpost Şureanu la acel loc, situat numai la 300 me­
tri de casă şi până ce eu cu alt paznic urmăream cu
privirea în coasta din faţă un grup de ciute cu un
cerb, am dat ordin paznicului Cuteanu, să cerceteze
mai amănunţit şi mai îndelungat liziera pădurii, un­
de văzusem bălegarul de urs. La nu mai mult de 10
minute iasă de după un grup de brazi un urs mare
negru, păşunând afine. Am tras dela mare distanţă.
Ursul a pornit-o în sus spre pădure, a sărit gardul
de pe marginea plantaţiei trăgând eu în acest moment
al doilea foc. Nu a mai fost nevoe de acesta. Ursul a
căzut lângă gard, din cauza primului proectil, lovind
al doilea abia puţin pielea din dreptul coastelor.
In anul 1937 era un prieten la vânătoare în acest
munte (Şureanu). Trecând eu în timpul boncănitului
cerbului pe deasupra pădurii de jipi din acel munte,
am constatat multă coacăză. Am trimis prietenul în
acel loc, însoţit de bătrânul paznic Franz. Au găsit
păscând doi urşi. Din cauza vântului rău nu a pu­
tut trage.
In 1938 primăvara, fiind în muntele Sipcea la co­
coşi de munte, am dat peste vaste câmpii de afiniş.
Nu am uitat acel loc. încă de pe vară, am dat ordin
paznicilor să fie supravegheat, după plecarea vitelor
din munte. Eu nu m'am putut duce. într'o după masă
paznicii au găsit acolo păscând doi urşi.
Tot în anul 1938, în plantaţia din muntele Şu­
reanu, spre Zănoaga Cârpii, eşea în fiecare zi la afine
un urs, văzându-1 viobanii din muntele Cârpa. Timp
de o săptămână mi s'a trimis mereu vorbă, să merg
să-1 împuşc. E r a la finea lui August. Ce era să fac
cu blana ursului la acel timp? L-am văzut şi eu. Un
urs mijlociu. Am pretextat diferite motive: că nu
l-am văzut, — că nu am putut trage, — sau chiar că
am tras şi l-am lovit.
In anul 1940 eram la vânătoare de cerbi în acel
teren, poposind la casa de vânătoare din muntele
Canciu. In dimineaţa zilei de 3 Octombrie am plecat
pe noapte cu paznicul Căta spre Zănoaga Negovanu-
lui, unde mi s'a spus că ar fi multă coacăză, fiind
vorba de acelaş loc descris mai sus cu cei 4 şi 2
urşi, văzuţi în 1929 şi 1932. După un marş forţat, co­
borînd în fundul părăului Canciu, am urcat fata mun­
telui Cârpa, iar pe când se lumina de ziuă, treceam
pe lângă stâna din muntele Cârpa, rămasă în per­
fectă linişte dela plecarea vitelor. După un scurt po­
pas am continuat drumul, iar pe când se făcuse bine
ziuă, mă apropiam cu paznicul de locurile de afine şi
coacăză. Pe când mai aveam un kilometru până la
destinaţie, paznicul Căta mă opreşte, în acelaş timp
descopăr şi eu pe versantul muntelui Negovanu doi
urşi păscând coacăză. Las paznicul în urmă, eu cobor
in părău, urc apoi celalalt versant. Urşii se apropiau
de marginea pădurii, foarte rară în acel loc. I-am
apropiat până la 60 metri. E r a o ursoaică foarte ma­
re, cu un pui de 4 ani. Că era mamă şi pui, am de­
dus-o din felul cum acesta din urmă era ataşat de
ursoaică. I-am privit vreo zece minute, până au dis­
părut. Nu am încărcat arma. Ursoaica era un exem­
plar foarte mare cu blana lucioasă, şi am regretat de
multe ori că nu am tras. înapoiat la paznic, acesta
mă privea nedumerit, şi mai ales foarte decepţionat
că pierde bacşişul. A m pretextat că urşii au intrat
într'o cută de teren, unde nu-i mai puteam vedea.
Deşi paznic vechi, crescut şi deprins în şcoala d-lui
Dr. Stoichiţia şi a mea, cu principiile ocrotirii, pazni­
cul Căta poate numai cu greu ar fi putut înţelege,
pentru ce asemenea dihanie trebue cruţată. Nu am
tras pentrucă am avut perfectă siguranţă, că era ur­
soaică şi că puiul mai era încă, deşi în al 4-lea an,
sub ocrotirea ei. Paznicul Căta şi-a primit totuşi bac­
şişul. Pcate cu această ocazie a înţeles şi el rostul
rezervei mele.
La numai câteva zile, în 7 Octombrie — boncă-
nitul era terminat, totuşi cerbii mai erau împreună cu
ciutele —, am plecat pe la orele patru după masă
dela casele de vânătoare din muntele Canciu spre
Dosul Canciului. Abea la 5 minute după plecarea mea
soseşte la casă o cumnată a îngrijitorului casei de
adăpost dela Şureanu, situată la 2 km. de casa de
vânătoare Canciu, cu avizul îngrijitorului, că lângă
casa de adăpost, în dosul ei, păşunează la coacăză
un urs mare. Eu eram plecat şi nu spusesem în cotro
am luat-o. Astfel au plecat toţi cei dela casa mea de
vânătoare, în frunte cu domnişoara Veta, ca să vadă
ursul. Au privit ursul timp de peste o oră, dela 200
metri distanţă până s'a întunecat. Domnişoara Veta
îmi arăta ziua următoare, o tufă în coasta unde pă-
şunase ursul, şi după care ursul a staţionat mai mult.
Îmi povestea c ă se vedea bine capul deoparte şi par­
tea dinapoi de ceialaltă parte a tufei. După aprecie­
rea mea, tufa de jipi, avea departe peste 2 metri. A
fost un urs capital, urs pe care eu l-am văzut în trei
rânduri din fereastra casei Canciu, plimbându-se pe
Urs capital iniDiix.it de autor în Octomvrie 1932 in muntele Stâna de
marginea pădurii de jipi, deasupra iezărului Şurea­ râu. (Foto t S. Vulcu.)
nu. Dacă acest urs a fost descoperit de îngrijitorul
casei, aceasta nu a fost incidental, ci pentrucă cu câ­ Asupra avantajului ce prezintă acest fel de vâ­
teva zile în urmă, umblând eu în acea regiune, am nătoare cred că nu mai trebue să insist. Ursul poate
descoperit foarte multă coacăză în coastă şi am pus fi apropiat uşor la distanţă potrivită, de fiecare vâ­
în vedere îngrijitorului să cerceteze zilnic din curtea nător după puterile armei şi a dexterităţii sale de
casei porţiunea cu coacăză. Urmând ordinul meu, a tragere; ursul este examinat în linişte cu ochii liberi
descoperit ursul. şi prin binoclu din toate punctele de vedere iar, când
Abea sosit în ziua următoare acasă, am găsit o vânătorul s'a convins că ursul întruneşte toate con-
telegramă, în care eram chemat în terenul din Răte- diţiunile ,,vânătoreşti", caută locul potrivit pentru
zatu, nnde ar fi mai mulţi urşi la coacăză. încă in rezemarea armei. Rezematul armei este o condiţie de
noaptea aceea am plecat. Am mers toată noaptea, hotărîtoare importanţă când se trage cu luneta, în
iar în zorii zilei mă apropiam de locurile de coacăză. general când se trage la vânat mare şi cu glonţ. Când
Am spus-o şi mai sus, că în două dimineţi am văzut crucea lunetei va dansa nervoasă deasupra corpului
cinci urşi, împuşcând doi din ei. vânatului ţintit, oricât de liniştit ar fi corpul care
strânge arma nerezemată, s'a pierdut orice şansă de
Prin cazurile arătate aici, am dorit să demon­
succes. Marele Florstădt spune undeva în cartea sa,
strez, că odată regulele de mai sus stabilite, după e x ­
că primul lucru după vederea vânatului, este căuta­
perienţele făcute în terenul din munţii Rătezatu, am
rea locului util pentru răzimatul armei. Graţie arme­
căutat să verific dacă se pot aplica şi în altă parte şi
lor de prima calitate cu cari am tras, graţie calmului,
dacă aplicarea lor dă rezultatul dorit. Şi după cum şi datorită răzimatului armei, nu am rănit nici un
cred că am făcut dovada prin cazurile înşirate, cal­ urs şi nu am avut nici o urmărire.
culele mele s'au dovedit temeinice. A r fi exagerat
însă a se crede, c ă am reuşit în toate părţile unde Este natural să mă întreb, că dacă eu am expe­
am încercat şi de câte ori am încercat. Am pus la rimentat şi verificat cu bune rezultate această me­
cale nenumărate supravegheri de porţiuni de teren todă de vânătoare, dacă eu am stabilit aceste regule
cu fructe fără să se fi prezentat ursul. Aceasta fie privitor la viaţa ursului şi la felul lui de a trăi şi de
pentrucă a găsit în altă parte hrană mai bună, fie că hrănire, pentruce nu ar face această încercare şi alţi
a emigrat în alte regiuni tot pentru hrană. Trebue vânători? Aceasta în terenurile în cari se găsesc su­
însă să stabilesc, că am găsit urşii în cazurile enu­ prafeţe mari de coacăză şi afine, eventual alte fructe
merate mai sus in terenul din munţii Cujir-Sebeş, nu (mere, pere, porumb), şi dacă terenurile sunt bine
la voia întâmplării, ci urşii au fost găsiţi prin calcul populate cu urşi, nimic nu costă regia terenului mai
bine chibzuit, la timp util, înţeleg în sezonul de vâ­ mult, dacă aceste locuri se dau în grija paznicului cu
nătoare. însărcinarea specială, ca în timpul când fructele sunt
coapte, adecă dela 15 Septembrie şi până în luna
Novembrie, să fie mereu cercetate şi supraveghiate.
Paznicul poate va vedea ursul, dar va fi suficient să
constate escremente proaspete de urs, şi îşi va putea
chema stăpânul. Focul va cădea sigur în prima seară,
sau cel mai târziu în dimineaţa următoare. Dacă însă
vânătorul nu va găsi ursul acolo, înseamnă, că paz­
nicul a făcut o gafă, fiind simţit de urs, sau că altă
împrejurare a stârnit ursul dela hrană.
Mai mult! Când odată locurile cercetate de urşi
DUBLEUL DE LEP
Seara de 28 Martie, preziua întâiului pătrar al lunii,
a fost minunată şi limpede.Graurii sburau de pe salcâmul
meu pe cadavru, în căutare de insecte şi viermi, şi se ro­
teau din nou pe crăci, ca să-şi ia r ă m a s bun, în ciripit voios,
dela lumina zilei. Nu adia niciun vânt şi o atmosferă mi­
nunată şi liniştită stăpânea întreaga fire. Soarele apunea
în splendoarea focului său şi îmbrăţişa cu ultimele raze
peisajul înconjurător. Piscul încununat cu zăpadă al în­
depărtatului Kilimandjaro era estompat de un roşu gra­
ţios, în timp ce vulcanul Meru îmi părea învăluit într'o
văpaie intensă.
In faţa mea trecea pe stepa întinsă o turmă m a r e de
zebre, în nechezatul sgomotos al armăsarilor ei. Vălul
nopţii se lasă din ce în ce mai întunecat asupra munţilor
şi stepei. Piscurile muntelui Kibo şi al vulcanului Meru
îşi pierd văpaia şi dispar în vălul orizontului întunecat.
Graurii şi-au încheiat cântecul, în schimb însă se aude
melodia cântată de femeile şi fetele Massai.
Se întunecă. Pe m ă s u r ă ce soarele apune după mun­
ţii dela Vest, cu atât mai sclipitoare luceşte secera mică
a lunii pe cerul limpede, scăldând în luciu gingaş peisa­
jul din jurul meu.
In depărtare, la Sud, un leu cu vocea puternică emite
strigătul de deşteptare al stepei şi i se răspunde din alte
două părţi cu aceeaşi intensitate.
— Sfinte Hubertus, nu m ă lăsa! m u r m u r ă buzele
mele. Timpul trece cu paşi repezi. Mai am două nopţi la
dispoziţie şi trebue să m ă întorc spre coastă. L a revedere.
Africă minunată, la revedere: bivoli, lei şi elefanţi. Cu­
fundat în gânduri, neglijasem o umbră care se apropia de
stârvul zebrei. Binoclul îmi indică o hienă.
In curând, îi urmează, la intervale scurte, a doua şi
a treia, apoi, în curând toată ceata care se adunase şi ieri;
şi astfel începe iarăşi aceeaşi clefăială şi ceartă, aşa cum
am auzit-o de-a-lungul nopţilor de veghe petrecute aici.
Andrea şi cu mine ne înghesuim în frunzişul cuibului
nostru şi urmărim numai cu auzul întâmplările ce se
desfăşoară înaintea noastră şi de sub noi.
Astăzi nu am bombardat cu pietre şi nici nu am lu­
minat cu reflectorul. Bestiile niciodată sătule trebuiau
mai întâi să cureţe covorul de mărăciniş de pe cadavru,
iar, de altă parte, o zebră şi jumătate era îndestulătoare
toată noaptea ca să potolească foamea a 15—20 de hiene,
care se dondăneau invidioase, râvnind fiecare la bucata
celeilalte, astfel încât, uneori, momeala r ă m â n e a neatinsă
câteva minute, din pricina neînţelegerii izbucnite între
beneficiare. In contact permanent cu această haită flă­
mândă, am odihnit pe jumătate treaz, pe jumătate visând,
în cuibul nostru comod.
Să tot fi trecut vre-o două ore, când un mormăit iri­
tat a ajuns la urechile noastre, după care a u r m a t liniş­
te în jurul hoitului. Se ivise pe semne o vietate mai impor­
tantă care gonise adunătura de hiene. Andrea şi cu mine
ne-am înghiontit semnificativ. Am aşteptat să auzim oa­
sele trosnind, apoi ne-am îndreptat gata de atac şi i-am
şoptit lui Andrea „okoma" sau alt sunet asemănător în­
văţat dela indigeni care trebuia să însemne „acum". An­
drea a pus reflectoarele în funcţiune. Un trup lung de
coloare deschisă se dă în lături, sting lumina şi ne ghe-
muim iarăşi în cuibul nostru. Nu suntem dumiriţi de ceea
ce putea să fie. Nu văzusem coamă. Poate să fi fost o
leoaică sau un leopard mare. După câteva minute, auzim
iarăşi hienele la lucru.
*) Un capitol din cartea sa recentă: „Din Ardeal la
Kilimandjaro".
sunt căutate, găsite şi stabilite, în sezonul corespun­
zător, vânătorul poate găsi ursul la păşune chiar fă­
ră avizul paznicului, cum am arătat eu mai sus în câ­
teva cazuri.
Graţie acestei metode de vânătoare, am împuşcat
8 urşi din cei 11 câţi am vânat. Şi socot, că nu exa­
gerez, dacă afirm, că aşi fi putut împuşca cel puţin 25
urşi după această metodă, dacă aşi fi tras în fiecare
urs avut în faţa armei, chiar cu respectarea întocmai
a dispoziţiunilor legale.
de: Colonel AUGUST V. SPIESS
Aceeaşi scenă se repetă la intervale scurte, de două
ori în şir. Leoaica nu ţine piept şi se dă în lături de fie­
care dată. Andrea şi cu mine ne hotărîm să-i câştigăm în-
credea şi ne înghesuim din nou în adăpost.
Astfel trece timpul până la ora 1 după miezul nopţii,
când ne trezeşte din reveria noastră mormăitul, după câte
se pare, a doi lei. Mă ridic încet, m ă pregătesc cu precau­
ţie de atac şi şoptesc din nou, uitându-mă prin cătare,
„okoma". In conul de lumină mi se înfăţişează un leu
cu coamă care nu ia seama la sclipirea reflectorului, ci
priveşte cu jind la zebră. Cele câteva clipe îmi sunt sufi­
ciente ca să-1 iau la ochi. Glontele porneşte, urmat de un
răcnet îngrozitor, lampa se stinge şi Andrea şi cu mine
ascultăm în culmea încordării în noapte. Pot să-mi dau
seamă, în iarba stepii, de direcţia în care s'a refugiat fia-
ira. Urmează un horcăit, apoi linişte. Andrea îmi apasă
m â n a şi, cum ne putem înţelege, îmi a r a t ă : „Iată-1".
Aveam acelaşi sentiment puternic al siguranţei. Pri­
mul leu! Câtă fericire se ascunde în aceste cuvinte. Mi-am
împlinit dorinţa supremă! Călătoria mea lungă şi grea din
pădurile Transilvaniei în Africa ecuatorială nu a fost za­
darnică. Visul vieţii mele s'a transformat în realitate.
Primul meu leu era cuprins de vălul nopţii numai
la câţiva metri depărtare de mine. Puteam să închidem
liniştiţi ochii şi să dormim până în zorii zilei, în ciuda
concertului hienelor. Am tras păturile spre noi. Mi-am
desbrăcat haina, mi-am pus-o sub ureche şi am adormit.
Firea îşi pretindea dreptul ei.
Să tot fi dormit vre-o trei ore, când suntem amândoi
treziţi din somn de un sgomot. Sub noi se strivesc oase.
Sgomotul continuă fără să ne desvăluie totuşi prezenţa
unei hiene. Lipsea scandalul care însoţea de obicei aceste
bestii. Mă ridic încet, îndrept puşca de 8 mm. în direcţia
de unde se deosebea sgomotul şi-1 pun pe Andrea să dea
drumul reflectorului. In conul de lumină, mi se înfăţi­
şează un tablou înălţător. Un leu m a r e cu coamă, pe cât
mi-am putut da seama, cu mult mai m a r e decât a prece­
dentului, stă întins la pământ şi ronţăie din picioarele
dinainte ale zebrei. Capul său e îndreptat spre noi, ca şi
cum a r fi vrut să ne spuie: „Nu e pentru voi, vânatul a-
cesta îmi aparţine".
Nu e timp de gândit şi de admirat. Cătarea lunetei
mele se îndreaptă spre el. Glontele pleacă şi dudue depar­
te în stepă, căruia îi răspunde răcnetul şi strigătul de du­
rere al animalului atins. Al doilea glonte al magnumului
meu nimereşte în acelaşi loc trupu-i vânjos, astfel încât
chiar din locul în care zărisem leul, văd cum i se apleacă
capul pe zebră şi nu mai aud nici un sunet. Mă uit la
ceas. E ora 4,32. Andrea sare de bucurie din adăpost şi-mi
strânge dreapta, cu amândouă mâinile. A căzut în extaz;
nici lin alt vânător condus de el nu a reuşit să împuşte
în aceeaşi noapte doi lei cu coamă, de asemenea propor­
ţii. II ghemuiesc la loc şi aş vrea să beau ceva cald, căci,
pe neaşteptate, s'a răcorit şi păturile şi hainele noastre
s'au umezit.
Cel de jos îşi doarme somnul de veci. Nu ne mai sca­
pă. Andrea îşi soarbe thermosul, eu beau cacaoa mea cal­
dă şi, înzdrăveniţi, aşteptăm să se crape bine de ziuă. Som­
nul nu vrea să ne cuprindă, şi ce încet trece noaptea!
In jurul nostru începe un ciripit gingaş. Sunt graurii
noştri lucioşi, care, împreună cu cântăreţii stepelor care
tocmai acum se trezesc, salută primele raze care se a r a t ă
la orizontul răsăritean. Stepa se trezeşte! Şiruri lungi de
zebre se strecoară în zorii zilei, nici m ă c a r nu bănuiesc
că doi din duşmanii lor cei mai primejdioşi sunt culcaţi
pentru totdeauna la pământ. Gazelele thomson încep să
pască tn apropierea noastră, în timp ce o hienă, întârzia­
tă, temându-se de lumina zilei ce răsare, se zoreşte şi se
strecoară în grabă în pădurea de mărăciniş.
Andrea şi cu mine ne uităm din observator după pri­
mul leu împuşcat. O pată de un galben încbis la o de­
părtare de 100 m. de salcâmul nostru trădează pe regele
stepelor ucis. Lumina de abia a apucat să scalde stepa
şi vedem cum înaintează d n a Trappe, Wilmowsky şi
suita de Negri, în timp ce din colibe strălucesc lanciile
sclipitoare ale Massailor, urmaţi de femei şi copii, luptă­
tori şi căpetenii, cu semnele demnităţii lor, îmbrăcaţi cu
o mantie de maimuţă şi cu o coadă de gnu. Toată lumea
se adună în jurul leului care zace culcat pe zebră.
Coborîm din adăpostul nostru, felicitaţi pentru prada
regească. Din corturile noastre se auzise noaptea împuş­
căturile şi răcnetele de durere ale leilor, nimeni însă nu
bănuia că acestea obârşeau dela doi lei.
Când toată lumea înconjurase leul m a r e cu coamă şi
Andrea ţinu, în calitate de personaj principal, o cuvân­
tare în care descria decursul întâmplării nocturne, am
luat-o de braţ pe d-na Trappe şi am condus-o în direcţia
celuilalt leu, care se putea vedea numai din observator,
din pricină că era acoperit de iarba înaltă. F ă r ă să se
aştepte, d-na Trappe dădu de al doilea leu, care i-a scos
la început o exclamaţie de vădită mirare. In u r m ă m'a
felicitat cu o bucurie neprefăcută, pentru dubletul meu
rar.
Acum s'au adunat şi ceilalţi în jurul acestui leu, dând
semne de uimire şi bucurie. Primul leu a fost ridicat pe
umeri de Massai şi de Negrii noştri, care l-au adus lângă
celălalt care zăcea lângă zebră. Aici au început lungi con­
ciliabule. Negri îşi puneau întrebarea: care din doi, era cel
pe carre-1 cunoşteau. Amândoi au fost examinaţi şi pipăiţi
în toate direcţiile ca să se convingă dacă nu cumva unul
dintre ei este acela care primise o lovitură de lancie în
coastă. Rezultatul a fost negativ; ambele blăni erau nea­
tinse, frumoase şi fără nici un defect.
Cu toate că soarele era încă jos la orizont, d-na Trap­
pe şi Wilmowsky au făcut diferite fotografii, care nu au
reuşit după gustul nostru, din pricina luminii nefavora­
bile. Oricum, însă, şi aceste fotografii reprezintă o amin­
tire statornică a unui succes vânătoresc neaşteptat şi ne­
uitat.
După ce fiecare s'a săturat admirând amândoi leii,
Atibu, preparatorul nostru, a luat comanda. S'au ascuţit
cuţitele şi cu puteri unite s'a început jupuitul blănii. Du­
pă terminarea operaţiei, d-na Trappe a tăiat două oscioare
în formă de seceră din regiunea umărului, anume clavi­
culele, care, după spusele ei, reprezintă pentru posesorul
lor aceeaşi valoare ca şi barba, coama ţapului negru sau
coarnele ţapului de căprior şi, potrivit credinţii Massai­
lor, constitue un talisman norocos. însoţite de numeroşi
războinici, amândouă blănile au fost duse cu triumf în la­
găr, unde am fost felicitat călduros de bucătarul nostru
şi de lacheul meu, John.
In drum spre lagăr s'a rotit In jurul nostru un vul­
tur pleşuv, şi când mi-a reuşit să-1 dobor cu un glonte
de pe c r a c a pe care se adăpostise, admiraţia indigenilor
a fost m a r e şi am fost obligat să strâng fiecăruia m â n a
dreaptă, care m ă întâmpina spre felicitare.
D-na Tappe ne-a vestit că astăzi va fi sărbătoarea
circumciziunii fetelor pubere de Massai şi, profitând de a-
ceastă ocazie, a luat iniţiativa să se sărbătorească şi prin
dans evenimentul mare al dubletului meu de lei.
După masă, a m r ă s c u m p ă r a t printr'un somn adânc
noaptea petrecută în adăpost, unde aveam să ne îndrep­
tăm şi la noapte, ca să examinăm, la o lumină de lună
mai puternică, viaţa şi activitatea animalelor de pradă
din jurul cadavrelor pe care le lăsasem locului.
Ce mai petrecere s'a întins în ţarcurile Massailor.
unde m'am dus însoţit de d-na Trappe şi de Andrea! Băr­
baţii în vârstă de a purta armele şedeau în cerc, însă ne-
Inarmaţi. După o rânduială hotărîtă, unul câte unul intra
în cerc şi, fără să-şi îndoiască genunchii, se avânta în
înălţime, numai pe vârful picioarelor, ajungând până la
(i0 şi 80 de cm. deasupra pământului, ispravă care era ad­
mirată de cei care nu o puteau imita.
Apoi a urmat un dans comun al bărbaţilor, fetelor -şi
femeilor, care se rânduiau strâns, formând un fel de fa­
langă, şi scoteau cu g u r a închisă sunete ritmice, pe care
le însoţeau cu mişcări din umeri şi cap.
Circumciziunea fetelor fiind o chestiune de ordin in­
tern, nu am avut curiozitatea să participăm la ea.
De aioi am plecat tustrei împreună la observator.
In loc să ne bucurăm de ceea ce avea să ne rezerve noap­
tea, a m avut prilej să ne mâniem pe noi înşine, deoarece
azi dimineaţă, în toiul bucuriei, uitasem să legăm din nou
resturile de zebră de trunchiul copacului, astfel încât nu­
meroasele hiene mâncaseră totul sub ochii noştri, cu toa­
te că acoperisem resturile cu frunziş. Nu ne-a r ă m a s altă
soluţie decât să rezistăm In adăpost până a doua zi.
Luni, 30 Martie am auzit răcnetul a doi lei la Sud
de noi, în plină stepă, însă nu mai aveam ce aştepta dela
apariţia lor, mai ales acum când nu mai dispuneam de
momeală. In jurul nostru şi-au dat parcă întâlnire sume­
denie de vulturi hoitari şi vre-o 10—15 marabu. Cu toate
că hienele m â n c a s e r ă tot stârvul zebrei, nu s'au atins de
cadavrele leilor.
DISCUŢII
i.
Gloanţe din ţevi lise
Cetind articolele d-lor Col. Schneider-Snyder din „Car-
paţii" 1/942 şi „Un Moldovan" din 4/942, apoi, fiindcă şi pe
mine m ă preocupă chestiunea, ţiu să adaog câteva din ex­
perienţele mele cu referire la glontele tras din ţeava lisă.
N'am avut norocul ca să posed a r m ă cu ţeava lisă,
din care să pot trage gloanţe la distanţe până la 50 m. cu
oarecare încredere şi nici la prietenii mei n'am văzut ase­
menea.
Am sfătuit odată pe un c a m a r a d de vânătoare, ca
să-şi comande o mixtă cal. 9,3x74 combinată cu cal. 16
paradox. Avea astfel la nevoe o a r m ă din care putea să
tragă 2 gloanţe serioase, dar eventual şi câte un foc cu a-
lice. Arma a fost încercată la Neumannswalde, unde s'a
dovedit, că ţeava paradox trage prost, nici cu o idee mai
bine, decât o a r m ă lisă, tot proastă. Deci, nici paradoxul
nu oferă întotdeauna un tir satisfăcător cu gloanţele, sau
că, bunele rezultate au fost obţinute cu ţevi fabricate In
ţara de origine al acestui foraj.
Tuburi de metal, ghintuite, am văzut, dar nu le-am
încercat personal. Posesorul lor era însă mulţumit de ele. Nu
vreau să afirm, că aceasta a r putea să fie dovadă, căci
uneori se obţin bune rezultate — din întâmplare. Valabile
a r putea să fie numai rezultatele unor încercări temeinice.
Mai până în preajma războiului mondial din 1914—
18, se fabricau ţevi reducătoare de cal. Intre 9,3—11 mm.,
prevăzute pentru cartuşe cu pulbere neagră şi gloanţe de
plumb, care se putea introduce în ţevi lise, cal. 20—12, ofe­
rind tir din ţeava ghintuită. Asemenea ţevi, în diferite lun­
gimi, erau fabricate în Germania încă pe timpul primelor
arme cu ţevi basculante şi se numeau „Rotationstuck".
Boala de care sufereau era aceea, că se înţepeneau în ţea­
va lise, din care se scoteau apoi numai anevoe.
Glonte sferic cu colţi (mărit).
 Astăzi, se fabrică ţevi reducătoare, ghintuite numai
în calibrul 5,6 mm. (22) pentru cartuşele 22 Ig. riffle şi
Vierling, oferind — afirmative — tir precis şi o întrebuin­
ţare fără inconvenient. N'ar fi deci imposibil, ca asemenea
ţevi, fie şi numai de 30—40 cm. lungi, să se poată fabrica
şi pentru cartuşul cal. 11,2x65, încărcat cu pulbere neagră,
al cărui glonte, a r oferi rezultate mai bune decât orice
glonte tras din ţeava lise, chiar dacă nu a r avea bătae pre­
cisă decât până la 60—80 m.
Gloanfele de formă cilindrică, nu pot da rezultate
bune trase fiind din (evi lise, numai dacă li s'ar asiyura
stabilitatea pe traectorie, a ş a cum se întâmplă cu glontele
tras din ţeava ghintuită. Cu alte cuvinte, glontele trebuo
să-şi menţină în decursul /.borului poziţia pe care o avea
în ţeava, adecă, să izbească în ţintă întotdeauna cu ca­
pul, nu cu laturea, nici cu fundul. Experienţele făcute de
mine dovedesc, c ă aceasta nu este cazul. Trăgând într'o
scândură o serie de cel puţin 10 gloanţe, toate găurile fă­
cute de gloanţe trebue să fie precis rotunde, la nici un caz
ovale, sau chiar pătrate.
F ă r ă ghinturi, unicul mijloc de a menţine stabilitatea
glonţului pe traectorie, este acela, de a-i da o formă con­
struită după principiul Jancie-sâgeată, adecă deplasându-i
punctul de greutate pe cât posibil spre vârf. După acest
principiu sunt construite şi gloanţele Stendebach-Ideal şi
Brennecke şi tot din această cauză este prevăzut ultimul
cu o bură de pâslă. Dar, aceste gloanţe sunt prea scurte,
ca să poată bine utiliza avantagiile principiului adaptat.
Mai corespunzător e r a glontele „Witzleben", compus din-
tr'un cilindru de lemn uşor (tei), prevăzut cu cap de plumb,
glontele propriu zis. Acest glonte a fost mult apreciat şi
temeinic încercat de către seniorul balisticienilor de vână­
toare, regretatul A. Preuss din Neumannswalde. Că a ieşit
din circulaţie se datoreşte faptului, că fiind lung, prezenta
inconveniente la încărcare. (Ieşea din tub).
După c â t s'a scris despi'e glontele tras din ţeava lise
şi câte încercări s'au făcut, s'ar putea orede, că se îm­
puşcă foarte mult vânat cu asemenea proiectil. Ori, aceasta
nu este cazul, căci toţi acei, care au nevoe de glonte, îşi
procură a r m ă cu ţeava ghintuită. Totuşi este necesar şi
glontelu construit pentru ţeava lisă. L a bătăi din pădure,
armele cu ţevi mixte se pot încărca astfel numai cu gloan­
ţe. Apoi, fiind afirmat din partea unor autori absolut se­
rioşi, trebue să existe şi arme cu 2 ţevi lise, precum ase­
menea cu repetiţie automată, care la distanţe mai mici bat
suficient de bine şi cu glontele, permiţând un tir repede
şi eficace.
Cunoscând aceasta, a m căutat şi eu să fac unele în­
cercări. Rezultatele ce am obţinut, folosind gloanţe din co­
merţ, nu m'au satisfăcut şi, cum am mai istorisit, cu altă
ocazie, ca să m ă pot convinge şi mai bine. am determinat
o societate de vânătoare, ca să aranjeze un concurs de tir,
cu gloanţe trase din ţevi lise. A ieşit ceva caraghios, foarte
amuzant de altfel, întărindu-mi convingerea, că glontele
tras din ţeava lisă, vorba fiind de arme obicinuite, loveşte
unde vrea el, d a r nu unde ocheşte trăgătorul.
Pasionându-mă problema, nu m'am mulţumit cu cele
constatate ci am căutat să-mi construesc singur un glonte.
Glonte cu vârf ascuţit si coadă de lână (mărit).
care să m ă satisfacă. Cunoscând inconvenientele gloanţe­
lor existente, a m căutat, c a să le înlăturez. Primele în­
cercări le-am făcut cu gloanţe Brennecke, legându-le un
ciucure de lână du şurubul ce au la mijlocul burei depe
fundul lor. Rezultatul a fost frapant. Gloanţele nu s'au mai
putut, da pestu cap în timpul zborului, au izbit toate cu
vârful in ţintă, ameliorându-se — fireşte — şi precizia, în
măsură considerabilă.
Dorind, să a m un glonte masiv (nu gol) pentru a-i
mări capacitatea de pătrundere (aveam bune motive), a m
construit un glonte cilindric, cu brâuri, ca să poată trece
fără periclitarea ţevui, prin choke bore. Desigur, mijlo.iojle
de care dispuneam, erau foarte primitivu. Gloanţu cu for­
mă şi greutatu ugală su pot fabrica numai prin presare,
iar nu turnate şi mai ales într'un tipar rudimentar con­
struit. Tiparele mi-le făceau diferiţi maiştri strungari, to­
tuşi, nu erau precis calibrate, apoi, nici plumbul turnat
nu curge bine în toate părţile tiparului (brâuri). Am făcut
astfel gloanţe de forme diferite, toate prevăzute insă la
coadă cu un ciucure de lână. Pentru a ameliora calibra-
jul. am făcut şi un glonte prevăzut cu bură, aşa cum se
vede din fotografia alăturată.
Aceste gloanţe — afirm — oferă un tir mai bun, de­
cât oricare din gloanţele din comerţ. Se pot şi încărca
uşor. căci lâna din coadă fiind moale, glontele se poate îm­
pinge in tub la adâncimea dorită. Sub gloanţele cu bură,
nu puneam încă una pestu pulbere, ci numai o rondelă
subţire.
Izbind aceste gloanţe în mod sigur numai cu vârful
în ţintă se pot construi şi cu vârf blindat, cu capul plat,
sau cu g a u r ă de expansiune. Am încercat toate aceste for­
me, dar numai la ciblă. Ca să trag în vânat, nu mi s'a ivii
ocazia. Prietenii mei, au împuşcat însă cu ele câţiva porc
mistreţi.
Puterea de penetraţiune s'a dovedit a fi foarte bună
la gloanţele cu vârf şi cu capul plat. Nu a ş a a celor cu
gaură de expansiune. Un prieten al meu, a tras cu un ase­
menea glonte într'un căprior de talie mijlocie, chiar în pre-
zunţa mea. Glontele era de cal. 42 şi încărcat peste o doză
du 2,2 gr. pulbere Walsrodc. Căpriorul lovit binu la omo­
plat, a căzut trăznit: maru nu-a fost însă mirarea când
nu găseam decât intrarea glonţului, nicăcri ieşirea. Jupuind
ţapul, a m găsit glontele pe partea opusă sub piele, com­
plet turtit, având forma unei plăci. Prietenul meu (Dr.
Ioan Gaiţa) păstrează şi azi acel glonte. Dacă vom avea
norocul ca să ne mai \edem, îl voiu cere dela dânsul c a
să-1 fotografiez şi-1 a r ă t cetitorilor noştri, fiind destul de
interesant. Cazul dovedeşte însă că gloanţele cu gaură de
expansiune prea adâncă nu corespund pentru vânat mare
(porc mistreţ), ne având destulă capacitate de pătrundere.
Mai notez, că gloanţele cu coadă construite de mine
aveau greutatea de 35 gr. în cal. 12 şi 30 gr. în cal. 16 (circa
bineînţeles, căci nu erau precise).
Şi, nu m'am mulţumit nici cu acest glontu. Acela cu
vârf, nu permitua o surtizare cumsecade a tubului, era şi
complicat de confecţionat, apoi îmi displăcea coada şi gftn-
dindu-mă la eventualul caz a unei răniri a vânatului
când firele de lână rămasu în rană, a r fi putut să producă
urâte cazuri du purulunţă. II so­
coteam nevânătoresc din aceas­
tă cauză, deşi, la ciblă, „mer­
gea" foarte bine.
Sunt convins, că fără coa­
dă de lână, sau alt dispozitiv
similar, glonte cilindric tras din
ţeava lisă, nu-şi menţine poziţia
pe traectorie. Vrând totuşi glon­
te fără coadă, a m revenit la
forma arhaică, la glontele sfe­
ric. Acesta, ori cum s'ar suci,
tot în aceeaşi poziţie r ă m â n e
faţă de mediul străbătut (aer,
ţintă). Este masiv, uşor de con-
H ^ struit, ieftin. Foarte cinstit
glonte. .Ştiam apoi, c ă pe vre­
mea ţevilor cilindrice, acest
glonte se trăgea fie îmbrăcat în
piele tăbăcită de căprioară (an­
tilopă), fie înfăşurat în plasture
(cârpă), uns cu ceară şi seu.
Astfel tratat, mergea foarte bine.
Din choke-bore însă, nu pot tra­
ge, numai cu calibru mai mic,
(Fotos C. A. V. Popescul. decât ţeava propriu zisă. Apoi,.
glontele trebue să iese uşor ţi prin partea strâmtorată a
ţevei, deci nu prea are contact cu peretele ei. Aceasta în­
seamnă, că utilizează în mod imperfect presiunea gazelor
si nici nu este condus de ţeava în mod suficient.
Am găsit soluţia, construind un glonte sferic astfel
dimensionat, ca să treacă uşor prin choke-bore, dar prevă­
zut cu opt colţi proeminenţi, aşezaţi simetric. Astfel, glon­
tele alunecă prin ţeava, menţinut strâns In poziţie şi In
contact cu peretele ţevei. Ajungând la partea conică din
preajma choke-bore-ului, colţii glontelui se Îndoaie cât
este necesar, continuând apoi să alunece In acelaşi mod,
prin partea strâmtorată.
Iată glonte simplu şi bun. II vedeţi aci fotografiat,
niărit Insă în mod exagerat, tocmai ca să fie bine vizibil.
încercând la ciblă, am fost mulţumit. Precizia sufi­
cientă la 35 m. (Mai departe n'am tras). Penetraţia tot aşa.
In tub se Încarcă peste bură, în mod obicinuit. Peste
glonte am pus încă o bură, dar neunsă, după ce am putut
bine sertiza tubul. Pentru a nu-1 încurca eventual cu un
cartuş cu alice, pe bură desenez un cocoloş, ceeace înseam­
nă glonte.
Nici cu acest glonte n'am avut prilej să trag în vâ­
nat, căci în mod obicinuit trag cu glonte din ţeava ghin­
tuită, Am împuşcat însă un dulău hoinar dela mică dis­
tanţă. A căzut pe loc.
Ca să fiu mai sigur de rezultat, am trimis o cantitate
din aceste gloanţe sferice, mult apreciatului nostru cola­
borator, d-lui Col. Rosetti-Bălănescu. (Aceasta, acum câţi­
va ani, când era timp pentru aşa ceva).
D-sa apoi, temeinic cum obicinueşte, a făcut experien­
ţe comparative, secondat de o comisie întreagă. S'a tras
cu diferite gloanţe din diferite arme, chiar şi una cal. 12
ghintuită. Desigur, nu era vorba, ca gloanţele mele să în­
treacă în privinţa preciziei, pe acele din ţeava ghintuită.
Din acea ţeava însă au fost trase gloanţe goale (nu masi­
ve). (Fabricaţia nu interesează, nu dorim să facem nimă­
nui reclamă proastă). E r a însă de dovedit, că gloanţele
masive, au o capacitate de pătrundere mult mai bună,
ceea ce s'a şi văzut. In rezumat: Sfericele mele s'au dove­
dit a da rezultate bune la distanţe mijlocii, atât în ce pri­
veşte precizia, cât şi pătrunderea în ţintă, deşi nu sunt
prea precise ca formă, fiind turnate cu ajutorul unui ti­
par pentru glonte sferic cal. 20, transformat de mine în­
sumi, pentru gloanţe cu colţi, cal. 16.
Dacă, d-lor cetitori, am reuşit să vă fac prin aceasta
scriere un mic serviciu, n'are decât să-mi p a r ă bine. Vă
rog însă. binevoiţi a nu mă lua drept „inventator". M'ar
supăra. Sunteţi liberi a vă construi asemenea gloanţe, ba
chiar de a continua încercările. Voiu continua şi eu. Apoi,
dacă s'ar întâmpla, ca pe piaţă să a p a r ă asemenea proiec­
tile sub altă m a r c ă , veţi avea dreptul. împreună cu mine,
ca să zîmbiţi, eândind: ehei, nimica nou. Despre aceasta
am cetit noi de mult, în „Carpaţii".
Apoi, nici chiar glontele cu colţi nu este ceva nou, ca
idee. In copilăria mea. am tras şi eu cu gloanţe „Oberham-
rtier". Tot gloanţe ru nărti proeminente, dar altfel formate.
Glontele nu. era sferic, ci avea secţia pentagonală. P r i n
choke-bore trecea, dar nu oferea tir precis.
Cu toate succesele mele, destul de modeste, chestiu­
nea tirului cu glonte din ţeava lisă r ă m â n e deschisă. Ne-ar
trebui ceva, fie glonte, fie forai de ţeava, care pe lângă un
foc bun de alice, să permită şi tirul cu glonte suficient de
bun, adecă, să asigure la 50—60 m. un grupaj, cât supra­
faţa unei palme.
Mai amintesc, că şi din ţeava lisă se trase mai bine
cu clontele, dacă la ochire ne servim de o viză. Armele cu
ţevi mixte, nosedă asemenea. In caz contrariu, se poate
uşor confecţiona din tablă mai groasă şi fixa pe şină cu
o bandă de gumă. Se găsesc şi în comerţ vize adaptabile.
C. A. V. Popeseu
II.
Tragedia pasatului de sitari
Sezonul mare la sitari este în ţările aflate în zona
ţărmurilor mărei Mediterană, Adriatică, etc. tocmai în tim­
pul iernei. Sezonul începe cu sosirea primelor eşaloane
toamna şi se termină cu plecarea ultimelor eşaloane spre
patriile natale ale sitarilor. Sportsmanii englezi deja aş­
teaptă la Sud sosirea sitarilor şi, cu ultimele eşaloane pă­
răsesc şi ei ţările respective.
Vorbesc despre vremurile de dinainte de 1914 pe baza
datelor autentice şi pe u r m ă despre cele aflate dela vână­
tori greci, etc. după 1919.
Un singur sportsman, fără nici-o dificultate împuşca
pe zi în acele regiuni 100—150 sitari, la sărite. „
Un caracteristic — defavorabil din punct de vedere
vânătoresc — al rasei anglo-saxone este căutarea recordu­
rilor. Nu frumuseţele pe care le oferă sportul cel mai no­
bil, vânătoarea, îl încântă pe sportsmanul lipsit de senti­
mentalitate, ci numărul vânatului împuşcat, recordul, fie
sitari, fie Grouse (Lagopus scoticus) din Scoţia. Datorită
acestei mentalităţi bolnăvicioasă a născut şi „sportul" ti­
rului la porumbei vii. Un sport tot aşa de „nobil" ca şi
Corrida Spaniolilor. Am asistat la tir de porumbei ca sim­
plu m a r t o r ocular şi pot să spun, că scârbit am plecat în
u r m a celor văzute, ceeace în schimb a făcut o plăcere feu­
dalilor, „sportsmanilor" şi suitei lor de admiratori mascu­
lini şi feminini. Putem imagina un spectacol mai detesta­
bil, decât când vedem că, pe un poligon de tir, aşezat între
o plantaţie de mii şi mii de trandafiri, elita societăţii se
distrează cu împuşcarea . . . porumbeilor, iar publicul cu
frenezie aplaudă! Această detestabilă emulare nu se poate
scuza, nici înfrumuseţa prin un act de binefacere, dăruind
spitalelor porumbeii împuşcaţi pentru îmbunătăţirea hra­
nei bolnavilor săraci. (Porumbei împănaţi cu alice, trase
la distanţă redusă, chiar cu dubleuri. din full chokuri din
cea mai înaltă elită a armelor speciale de tir!)
Tot aşa de frumos se prezintă şi împuşcarea en mas-
se a sitarilor.
O foarte m a r e diferenţă există între mentalitatea
sportsmanilor anglo-saxoni şi între aceia a vânătorilor ger­
mani. Şi pot afirma cu cea mai m a r e satisfacţie sufleteas­
că că, mentalitatea vânătorilor români înclină spre men­
talitatea vânătorească germană, mai ales începând dela
1919, în u r m a culturei vânătoreşti răspândită prin revis­
tele noastre, dar şi prin revistele şi cărţile cinegetice ger­
mane, mult citite şi la noi. Dar atât vânătorii italieni, pre­
cum şi greci a stopat ofensiva împotriva sitarilor, prepe­
liţelor, etc. Dacă vânătorii români n'ar poseda o înclinaţie
moştenită prin naştere spre o mentalitate mai nobilă, a-
tunci desigur că, nici mentalitatea vânătorească germană
n'ar putea să prindă rădăcini la noi.
Un tablou din portul italian Brindisi, dinainte de
1914. In port ancorează jachturile de lux ale sportsmani­
lor de elită — numai un sportsman de elită, care dispune
şi de o pungă de elită, poate să suporte cheltuielile enorme
pe care le necesită acest sport nobil, bordurile sunt împo­
dobite cu sute şi sute de sitari, atârnaţi de sfori întinse.
Mare a fost norocul lor vânătoresc, dar şi mai m a r e este
Bairamul vânătorilor sportsmani!
Indigenii marocani, tunisieni, algerieni contribue la
exterminarea sitarilor nu ca vânători sportsmani cu puş­
ca, ci prin prinderea sitarilor cu plăşi şi cu alte dispozi­
tive ingenioase. Recolta se oferă pe piaţă, — coşuri pline
de sitari, — „europenilor" pentru un preţ de chilipir. Adi­
că, europenii au reuşit ca să răspândească cultura lor in­
digenilor.
Aceasta este soarta mosafirilor de iarnă, pe care un
dictat al naturei i-a trimis ca să ierneze pe meleaguri cu
o climă mai dulce, până când dictatul imperativ al naturei
trimite resturile lor iarăşi înapoi în ţările lor natale. Pri­
m ă v a r a , cu plecarea mosafirilor nordici, pleacă şi sports­
mani cu cifre de record pentru a fi admiraţi în cluburile
lor exclusiviste, dar şi pentru indigeni s'a terminat recolta.
Pasajul spre nord se prezintă ca o veritabilă defilare
în faţa puştilor vânătorilor din Balcani, din Croaţia, din
Ungaria, Germania, Austria, e t c , etc. Conform statistice­
lor autentice-oficiale numai pe domeniile statului Prusian
au fost împuşcaţi într'un an £0.000 de sitari, iar în Austria
în anul 1903 — conf, datelor oficiale — 20.135 de sitarii
Câţi sitari s'au împuşcat atunci în Dalmaţia, Bosnia-Her-
ţegovina, Sârbia, Ungaria, Boemia, România, Polonia, e t c ,
etc. nu ne spune nici-o statistică.
Suedezul C. M. P a y apreciază numărul sitarilor îm­
puşcaţi anual cu ocazia pasajului de primăvară şi de
toamnă în Europa centrală şi sudică la 100.000 bucăţi.
Tot P a y afirmă că, numai în Germania şi în Austria
în cursul unui an, mai mulţi sitari sunt împuşcaţi, decât
total în ţările nordice, adică Norvegia, Suedia, Finlanda,
locurile lor principale de cuibărit şi de clocit.
Aproape toţi sitarii împuşcaţi cu ocazia pasajului de
primăvară sunt de sex masculin, cum reese din referatul
făcut cu ocazia şedinţei „Conseil International de la Chas-
se" în anul 1934 la Varşovia. Conform acestui referat s'a
constatat în Austria că, dintre 500 de sitari împuşcaţi cu
ocazia pasajului de p r i m ă v a r ă 75°/o au fost de sex mascu-
lin; tot dintre 500 de sitari împuţeaţi la sărite cu câinele
6 0 % au fost de sex feminin.
Să fie interzisă vânătoarea la sitari primăvara? Cred
că, tot aşa de bine şi din motive la fel s'ar putea propune
ţi oprirea vânătoarei la cocoşi de munte primăvara! N'ar
fi o măsură nici bună. dar şi nici logică şi cine a r face
această propunere, ar trebui să ne spună, când găseşte el
admisibilă împuşcarea cocoşilor de munte? Şi cum, după
care metodă de vânătoare, deoarece noi de sute şi sute de
ani, numai pe această singură metodă o cunoaştem. Dar
o m ă s u r ă bună, judicioasă, logică ar fi oprirea cu desă­
vârşire a împuşcărei sitarilor primăvara la sărite cu aju­
torul câinilor şi gonacilor, deoarece majoritatea sitarilor
Împuşcaţi cu această metodă, aparţin sexului feminin.
Toamna a r fi admirabilă şi această metodă, mai puţin a-
colo, unde sitari au locurile obişnuite de popas, bine cu­
noscute. De exemplu în Ardeal mesteacănişul dela Reci în
Trei Scaune, unde în fiecare an, toamna s'au împuşcat în-
tr'un timp de câteva zile sute şi sute, mii de sitari. Dar şi
în alte regiuni ale Carpaţilor noştri se găsesc astfel de lo­
curi mai mult sau mai puţin bine cunoscute. Şi la sărite,
în massâ, se împuşcă numai sitari obosiţi, epuizaţi, cari
caută în drumul lor lung odihna şi h r a n a necesară.
Nu numai noi vânătorii, dar şi Centrala ornitologică
ar trebui să studieze do aproape chestiunea, făcând pe ur­
mă propuneri pe o bază bine studiată, solidă, care ar servi
Direcţiei Economiei Vânatului ca o bază indiscutabilă pen­
tru făurirea unei legi potrivită situaţiei.
Precum se ştie, sitarii cuibăresc şi clocesc şi în regiu­
nea Carpaţilor noştri. Rămâne de discutat şi de studiat,
cari măsuri a r fi cele mai potrivite pentru ocrotirea aces­
tor sitari.
Xoi nu căutăm recorduri, dar tot sunt vânători cari
fac recorduri acolo unde sunt mulţi sitari. O m ă s u r ă po­
trivită ar fi de a limita-numărul sitarilor admisibil de îm­
puşcat în cursul sezoanelor de p r i m ă v a r ă şi de toamnă.
Lt. colonel Schneider-Snyder Roland
III.
Vânătoarea căpriorilor
Fiind în sezonul de vânătoare a căpriorilor, voi în­
cerca să dau cetitorilor revistei noastre câteva date folo­
sitoare cu privire la acest vânat, culese după o experienţă
în acest domeniu de peste 20 ani, în decursul cărora am
reuşit a-mi face o frumoasă colecţie de trofee.
Mă voi ocupa însă în această descriere numai de te­
renurile de jos, rezervând pe altă dată cele de munte.
Majoritatea terenurilor unde vânam erau păduri de ste­
jar şi fag de câteva sute de hectare, iar unele terenuri de
câmpie cu petece de păduri neînsemnate de carpen, sal­
câmi, sălcii, etc.
Cele mai multe din aceste revire când le preluase
societatea noastră erau săcătuite de vânat. înmulţirea lor
nu era posibilă decât numai în u r m a unei radicale cură­
ţiri a tuturor factorilor duşmani ai vânatului, braconaj,
lupi, câini hoinari, pisici, etc. P r i m a m ă s u r ă luată a fost
paza severă a terenurilor şi interzicerea cu desăvârşire a
împuşcării ţapilor şi caprelor chiar şi bătrâne timp de
5—8 ani, sancţionând cu amenzi considerabile şi cu ex­
cluderea din societate pe membrii cari a r fi tras chiar şi
din întâmplare în acest vânat.
Apoi stârpirea totală a lupilor cari cercetau revirele,
prin otravă, goane şi vânarea lor cu câini speciali, dove-
dindu-se aceasta din u r m ă cea mai eficace. — Unul din­
tre noi avea patru câini, dulăi mari ciobăneşti, pentru vâ­
natul mistreţilor, cari dupăce au dat odată de lupi, lăsau
mistreţul şi aveau o deosebită pasiune pentru lupi. Nu
rareori îi ţineau pe loc ca pe mistreţi. Unul dintre vână­
tori intra apoi la câini şi ceilalţi la ţiitoare unde apoi
uşor puteau fi ucişi. Intr'un loc potrivit unde era trece­
rea principală a lupilor în timpul iernii, am construit o
cabană subterană, în forma unei ciuperci uriaşe, jur îm­
prejur cu fereşti mici ascunse. Iarna aşezam în jurul a-
cesteia cadavre de cai. Vânătorul sta liniştit şi bine în
această cabană chiar şi pe cel mai m a r e frig, fiind pro-
văzută cu pat şi sobă a cărui fum era condus printr'o ţea­
v a lungă la depărtare. Din această cabană încă s'au îm­
puşcat mulţi lupi. In u r m a acestor procedee în scurt timp
n'a mai r ă m a s nici un lup în partea locului iar cei ce ve­
neau din alte părţi erau imediat puşi în urmărire, cu
câini şi goane, astfel că nu aveau timp să facă pagube în­
semnate. Bine înţeles toate acestea cer jertfe materiale
însemnate. Plăteam unui paznic-şef 3—4000 lei lunar, iar
el trebuia să fie în fiecare zi pe teren. Câinii hoinari au
fost împuşcaţi fără cruţare şi vulpile încă cam rărite.
Ouăle de răpitoare adunate prin copiii satelor, cu miile şi
iarna aripatele otrăvite cu sânge fosforat. Vânătoarea cu
copoi oprită cu desăvârşire. In urma acestor măsuri s'a
ajuns repede la rezultatele dorite şi vânatul s'a înmulţit
în aşa m ă s u r ă încât aveam de furcă cu locuitorii satelor
pentru pagubele serioase din semănături.
Pregătind astfel terenul să vedem acum de culegerea
roadelor.
Vânătoarea căpriorilor am permis-o exclusiv numai
cu începerea lunei Iunie, când ţapul este bine curăţit atât
la coarne cât şi la pâr. împuşcatul numai cu arme de
glonţ ghintuite. Cel ce rănea un ţap era obligat sâ-1 ur­
mărească. Vânătoarea am permis-o numai la pândă, di­
buit şi în luna Iulie cu chemătoarea cei cari se pricepeau
la aceasta.
Să le luăm pe rând:
Vânătoarea căpriorului la pândă se face cu rezultate
mai bune seara dela orele 5—6 până se înserează, şi dimi­
neaţa în zorii zilei. Locul potrivit să-1 alegem în tăieturi
proaspete şi nu prea întinse, postaţi bine după tufari, mai
bine în observatoare construite pe lemne dacă avem. Ob­
servatoare pe lemne se pot improviza printr'un procedeu
foarte simplu: O bucată de scândură cu 2 cuie de fier
care se aşează între crengile abundente ale stejarilor să-
mânţari. iar pentru urcat din două lăstare mai lungi şi
câteva beţe se pot construi scări în decurs de 1—2 ore.
Noi pentru urcat ne foloseam de copci de fier ..mâţe",
foarte practice, uşoare, confecţionate din 2 plăci de oţel.
Modelul se poate vedea în revistele de vânătoare germane.
Stând jos trebue să ţinem în primul rând seamă de di­
recţia vântului deoarece căpriorii au un nas foarte fin. L a
început ies caprele şi ţapii mai tineri, mai târziu, de re­
gulă înspre seară ţapii mai buni. Trebue observate bine
margínele pădurei, căci ţapii bătrâni stau şi cercetează
terenul mascaţi la margini mult timp. înainte de a se a-
r ă t a în tăieturi. Dacă la marginile pădurilor sunt semă­
nături de trifoi sau lucerna cercetăm şi aceste mai cu sea­
mă în lunile Mai şi Iunie. Pânda de dimineaţă încă dă
rezultate bune. Dimineaţa să fim atenţi la margínele pă­
durei căci pe unde sunt semănături căpriorii îşi petrec
noaptea afară. în special nrin grâu unde de obiceiu dorm
şi ziua. nefiind conturbaţi de nimeni. Nu rareori s'au îm­
puşcat tapi canitali în grâu la câţiva naşi, aproape să fie
făleaţi de vânător. Dimineaţa trebue să fim în revir înain­
te de a se face ziuă, deoarece unii ţapi bătrâni o şterg de
cu vreme.
Dibuitul este preferat dimineaţa până la orele 6 şi
când e timn ploios şi până mai târziu. Cercetăm tăieturile
de 1—2 ani cu arma sata de a nutea trage imediat, um­
blăm ne cărări şi drumuri, cu vânt bun şi cu grija de a
nu călca ne vreascuri sau pietre. Sunt de preferat la di­
buit încălţăminte de cauciuc care ne apără bine şi de roua
de dimineaţă.
Din când In când ne oprim şi cercetăm bine şi cu
deamănuntul toate tufele, căci ţapii buni când pasc se
nostează după tufari si nu prea stau în goluri mult timp.
Binoclul bineînţeles că este unealta care nu ne poate lipsi
niciodată la vânătoarea căpriorului. Cu ochii liberi nu se
poate distinge trofeul.
Ţinând seamă de aceste am împuşcat la câţiva paşi
parte din ţanii mei capitali. Dacă ţapul brăhneşte şi plea­
că fără să ne fi văzut, să aşteptăm că de regulă se reîn­
toarce, de multe ori chiar curiozitatea lui 11 aduce în faţa
armei.
Afară de pândă şi dibuit cei mai buni ţapi se împuş­
că în timpul alergatului. In terenurile de ios alergatul înce­
pe de obiceiu între 10—20 Iulie şi durează 3—4 săptămâni.
In acest timp se pot împuşca foarte uşor ţanii, dacă ştim
imita piuitul caprei în călduri. Acesta se imită cu fluerici
construite din lemn, os şi cu frunze. Mai înainte de a în­
cerca acest meşteşug trebuie să auzim cu urechea noastră
şi să vedem felul în care se face alergatul. căci altcum
speriem toţi ţapii. Mai ales cei bătrâni nu se lasă uşor
ademeniţi. In timpul alergatului putem ieşi pe teren în­
dată după orele de amiază şi dimineaţa până la ora 9—
10. Rezultate mai bune obţinem cu fluiericea în revirele
unde nu este prea mare numărul caprelor faţă de ţapi.
căci acolo unde ţapul are gonite suficiente nu va veni nici
odată la fluierice, se vor prezenta doar cei tineri alungaţi
de cei tari. Aşa dar cei cari nu ştiu să imite piuitul caprei,
mai bine stă stea tot la pândă sau să dibuiască şi în tim­
pul alergatului, se poate întâlni foarte uşor cu ţapii cari
sunt în căutarea caprelor. Nu pot să trec cu vederea să
nu amintesc aici un caz care dovedeşte cât de surd şi nea­
tent este căpriorul în timpul goniţei.
Cu prietenul meu „N" ieşisem la începutul lunei Au­
gust acum câţiva ani într'un revir bogat în capre. Eu
m'am cucuiat într'un copac cam pela orele 4 după m a s ă
şi dupăce am încercat o fluierice nouă, în decurs de 15 mi­
nute împuşc un ţap mijlociu care alerga ca nebun la co­
pacul meu. Dupăce am puşcat ţapul am mai r ă m a s In co­
pac până când a venit paznicul, deoarece sus era boare
răcoroasă. După vreo 10 minute aud 5 focuri repetate la
intrevale de 1—2 minute din locul unde se postase priete­
nul meu. E r a m convins că au dat peste el lupii sau vreo
ciurdă de mistreţi. Ce s'a întâmplat însă? I-a ieşit în tăe-
tură unde sta o capră alergată de un ţap foarte bun şi
făceau cercuri în jurul lui la 40—50 metri. Prietenul din
mijlocul cercului văzând că nu se opreşte jocul, luând la
ochi ţapul pe care nu vroia să-1 scape, îl greşeşte de 4 ori
fără ca ţapul sau capra să se oprească sau să o ia razna,
până când al cincilea glonţ plasat în gât a doborât ţapul.
Dupăce a căzut ţapul, capra s'a oprit şi nu a sărit decât
numai la apropierea prietenului, care alergă să-şi vadă
cât mai în grabă trofeul dobândit.
Am descris cele de mai sus mai cu seamă pentru vâ­
nătorii începători ca să le servească, ca norme generale la
vânătoarea căpriorului, căci am întâlnit mulţi vânători
tineri înarmaţi până în dinţi, fără să aibă însă ideie ce
trebue să facă şi cum să se comporte la această vânătoa­
re. Apoi să servească şi acelor vânători bătrâni cari nu-şi
păzesc terenurile, nu le îngrijesc şi se plâng că nu-şi pot
reface stocul de căpriori.
Max Teban
IV.
Un vânat nobil care trebueşte recolonizat
— Cocoşul de mesteacăn (Tetrao Tetrix) —
O reminiscenţă plăcută m ă îndeamnă să scriu. E r a m
în războiul trecut cu un regiment de artilerie In Alpii ita­
lieni, în munţii Campomolon şi Coston d'Arsiero. Aci am
văzut pentru prima oară capre negre, cu salturile lor
sprintene şi sburdalnice pe piscuri înalte şi stâncoase; ase­
menea pe aceşti munţi, în zorile zilei de primăvară, am
făcut primii paşi săltaţi spre a m ă apropia cu inima t r ă -
murândă, de cocoşul de munte, orb şi surd în fiorii dra­
gostei; şi aci am ascultat cu entuziasmul tinereţei cânte­
cul mistic, în rotirea lui ciudată, a cocoşului de mestea­
c ă n Şi după acel război mondial, soarta m'a repartizat în
Carpaţii noştri bănăţeni, — şi fiind în slujba pădurii, m'am
închinat cu profund devotament, zeiţei noastre Diana.
Alpii şi Carpaţii noştri sunt fraţi dulci. Au floră şi
faună identică. Şi totuşi zadarnic am căutat să descopăr
în pădurile noastre pasărea frumoasă, elegantă şi nobilă,
cu coada ei în liră, pasere aşezată lângă rudenia ei de a-
proape, lângă cocoşul de munte, la loc de onoare în cate­
goria vânatului nobil.
Condiţiunile ei de trai a r fi propice şi chiar abunden­
te în păduri de conifere, arborete de fag cu mesteacăn, în­
trerupte cu tăieturi şi gărâne, cu smeuriş, m u r e şi afine
şi cu toate bobitele de pădure, cu furnicari, vermuşi şi lă­
custe. Şi cu toate acestea în pădurile noastre, nu sunt co­
coşi de mesteacăn.
Insă în trecut cocoşul de mesteacăn nu a fost străin
de codrii bănăţeni şi transilvăneni.
In revistele vânătoreşti ungare spre surprindere aflu
date statistice oficiale, publicate în trecut, an de an, că In
judeţul Caraş-Severin, bunăoară, s'a vânat cu rezultate
frumoase acest vânat. In concret, culeg din aceste date sta­
tistice, care la întâmplare îmi stau la îndemână, că în
anul 1897 în judeţul Caraş-Severin, s'au împuşcat 6 cocoşi
de mesteacăn, în anul 1898 în Bistriţa Năsăud 1, în B r a ­
şov 2, în Hunedoara 1, Maramureş 6, în 1899 s'au vânat în
jud. Caraş-Severin 5, în anul 1900 în judeţul F ă g ă r a ş 1, în
anul 1907 în judeţul Caraş-Severin 20, în F ă g ă r a ş 8. Ori
astăzi în judeţul Caras şi Severin, nici urme de cocoşi de
mesteacăn. Poporul, vânătorii ţărani, aceşti buni natura­
lista şi ornitologi, nu ştiu nici din bătrâni, că aceste re­
giuni ale noastre, a r fi adăpostit vreodată această pasăre.
Cocoş de munte — Telrao Urogallus — avem îndeajuns.
După cum sunt informat (m'aşi bucura dacă a-şi fi des-
minţit) nici în altă parte a ţării, nu avem cecoşi de mes­
teacăn, afară de regiunea Năsăudului şi a Maramureşului.
Şi cum vânătoarea, acestui vânat e plină de farmec,
care provoacă mai multă emoţie decât chiar vânătoarea
cocoşului de munte, Direcţiunea Economiei Vânatului ar
face un" lucru, demn de menirea ei, dacă a r înscrie în pro­
gramul de lucru: Colonizarea cocoşului de mesteacăn. A-
semenea încercări s'au mai făcut şi în alte ţări, şi au dat
rezultate bune.
Problema fără îndoială prezintă interes pentru vână­
toarea românească, pentru că România cu pădurile ei în­
tinse, cu forme, compoziţie şi vârstă variate, oferă coco­
şului de mesteacăn condiţiuni favorabile de trai, iar vână­
torului român un prilej în plus, de a putea petrece zile
plăcute In mijlocul bogăţiilor naturale, oferite de ţ a r a noa­
stră cu atâta dărnicie.
Pavel Goanţă, Caransebeş
V.
Atârnăm arma în cui?
Decizia Subsecretariatului de Stat a înzestrării, apă­
rută în Monitorul Oficial No. 148 din 19 Iunie 1942 referi­
toare la circulaţia autovehiculelor, ne face să ne punem
această întrebare. Intr'adevăr, opreliştea utilizării automo­
bilelor în scopul atingerei terenelor de vânătoare, însem­
nează pentru toţi vânătorii, care nu locuesc la ţ a r ă în a-
proprierea terenului de vânătoare, o desăvârşită prohibire
a vânătoarei. Dacă eliminăm posibilitatea călătoriei iu
automobilul, nu au aceşti vânători citadini nici un fel de
posibilitate de deplasare. Dela traseul trenului sau al pu­
ţinelor autobuse până în terenele de vânătoare de obicîiu
sunt distanţe atât de mari, încât ele nu pot fi stăpânite
nici cu ajutorul căruţelor (dacă peste tot ele există), ne
mai amintind, că o asemenea vânătoare — eliminând mij­
locul de locomoţhme rapid — însemnează o expediţia,
care reclamă un timp pe care nu-1 putem intercala în
îndatoririle noastre profesionale.
Dacă însă am u r m ă r i numai plăcerea de a vâna.
poate am găsi mijloacele să gustăm această plăcere, chiar
şi pe lângă restricţiunea însemnată a circulaţiei. Oare bă­
trânii noştrii nu aveau plăcere vânătorească? Oare, ca să
m ă bucur de tot ceea ce e dulce în vânătoare trebueşte să
caut neapărat distanţele? Oare cu o căruţă hodorogită, şi
chiar cu o a r m ă pe care o umplu pe la gură cu pulbere
neagră, nu pot eu eşi chiar şi numai pe marginea oraşu­
lui, sau în satul vecin, să fac un fel de vânătoare, desi­
gur mai mult platonică, dar care îmi poate da bucurii?
Când vorbim însă de nevoia posibilităţilor de mişcare a
vânătorilor ne gândim — mai ales în zilele aceste •— la
partea practică a vânătoarei, la aportul material, pe care
îl aduce vânătoarea în economia generală. In alte ţări,
care trebuesc să se gândească de asemenea la problema
alimentaţiunei, s'au adus regule şi excepţiuni speciale
pentru încurajarea exploataţiunilor vânătoreşti. Au fost
reduse epocele de oprelişte, au fost uşurate condiţiunile de
obţinere a permiselor de vânătoare, au fost organizate
chiar adevărate expediţii în iarnă, pentru alimentarea cu
carne de vânat. Această parte a activităţii vânătoreşti e
una de interes general, şi ea este esenţial afectată prin
imobilizarea vânătorilor, nemai vorbind de pagubele, pe
care le vor face în sămănături şi în vite sălbătăciunile
înmulţite în u r m a nevânării lor.
Prin articolul I p. e) este cu desăvârşire oprită circu­
laţia autoturismelor „în scop de agrement". Intre aceste
„agremente" nu e înşirată şi vânătoarea. Dar oare intră ea
în acel „etc." care sfârşeşte înşiruirea? Dar oare nu ple­
dează însemnate împrejurări pe lângă teza, că vânătoarea
pe lângă agrement, mai este şi un mijloc de creare de bu­
nuri, care servesc problema m a r e a alimentării?
Nu suntem de cei ce acopere evidenţele prin egoismul
lor. Totuşi socotim, că — făcându-ne de sigur ecoul între-
gei noastre vânătorimi — e de datoria noastră să cerem
Direcţiunei Economiei Vânatului şi Uniunei Generale a
Vânătorilor să intervină la forurile în drept pentru asigu­
rarea posibilităţii de deplasare a vânătorilor, cu autove-
hicole. Socotim, că nu va fi prea anevoios să fie convinse
acele foruri, că permiţând circulaţiunea automobilelor
dumineca şi în sărbători — numai! — pe seama vânăto­
rilor, acele autovehicole servesc în aceiaşi vreme un scop
public, introducând în coşul de alimente al ţării însemna­
tă cantitate de hrană, care altfel nu poate fi creată.

t Colonelul Mihail Şutzu
Român, înclină-te: a căzut un viteaz pentru Ţ a r ă .
Vânător, descoperă-te: a căzut cu cinste unul
printre cei mai buni dintre noi.
A murit colonelul Mihail Şutzu, cu faţa la duş­
man.
Pentru Ţară, pentru Armata, a murit un erou şi
un ofiţer de elită.
Pentru vânători a murit un camarad iubit şi un
realizator cu mână de fier.
Pentru prieteni a murit o inimă caldă şi un de­
votament neîntâlnit.
Mie . . . mie . >. mi-a murit viaţă împletită cu
viaţa mea, mi-a murit Barbă-Lată . . .
încerc să nu plâng.
Din copilărie, de totdeauna împreună. V ă r apro­
piat — dar mai cu seamă frate de arme, 25 ani în
acelaşi Regiment, dela sublocotenent la colonel, ală­
turi clipă de clipă — şi mai mult încă, prieten şi to­
varăş nedespărţit, şi la bine şi la rău, şi în războiu
şi la vânătoare, şi în sbuciumul vieţii sprijinindu-ne
unul pe altul, şi în bucurii, şi în înţelegeri, şi in rea­
lizări. Ne-a despărţit numai gradul de colonel, nemai
fiind loc, alături, pentru doi.
El s'a dus să comande tunari ai vânătorilor de
munte, unde repede s'a distins, s'a impus şi a fost
iubit.
Căci colonelul Mihail Şutzu era o personalitate
ce nu putea trece neobservată.
Om de o fermitate de caracter absolută, fără nici
0 concesiune, niciodată, faţă de nimeni şi nimic, dacă
1 se părea că i se atinge crezul său de demnitate, de
cinste, de corectitudine şi de adevăr. De aceea s'a
şi isbit de mulţi, firi mlădioase după împrejurări şi
vânturi, cari poticneau însă de intransigenţa lui de
piatră. Aceeaşi intransigenţă de corectitudine o adu­
cea şi o impunea în conducerea lui vânătorească. In
scurt timp a reuşit să facă, dintr'un haos, o organi­
zaţie model, din societatea ce a condus mult timp în
sudul Basarabiei.
Avea un adevărat dar de organizator, de o me­
ticulozitate de microscop, animând apoi amănuntele
într'un tot armonios şi rodnic. Aşa îşi organizase so­
cietatea de vânătoare, aşa şi-a organizat şi planurile
de foc în războiu.
Sever pentru sine şi pentru alţii în îndeplinerea
datoriei, era cel mai apropiat camarad, cel mai bun şi
îndatoritor om, pentru oricine îi câştigase stima şi
simpatia. Putea tot atât de bine să dea afară, aspru,
din linia vânătorilor, pe oricine se abătuse dela re-
gulele ce impunea, pe cât era în stare să alerge apoi,
zile întregi, să obosească şi să cheltuiască personal
ca să-i facă un serviciu aceluiaşi om in nevoie.
Boier din cap până în picioare era totuşi — sau
tocmai de aceea — cel mai aprig duşman al ,,fumu­
rilor" şi n'am cunoscut om cu mai mulţi devotaţi, cu­
noscuţi, prieteni, protejaţi, fini din botez ori cununii,
din cele mai umile clase sociale. Cât despre soldaţii
săi, deşi aprig comandaţi, ani de zile după eliberare
încă veneau să-1 vadă, îl cercetau, îi cereau sfaturi,
ajutor sau protecţie. Dar nici nimeni n'a fost mai drept
cu ei şi nu le-a căutat de grijă sau i-a apărat mai
mult.
De o discreţiune şi o delicateţă de simţiri rar
întâlnită, şi le ascundea sub aparenţe brusce sau de
falsă indiferenţă, ca după un scut care-1 ferea de
mulţumiri şi manifestări de recunoştinţă.
Cetitor pasionat, de un larg eclectism, găseai in
biblioteca sa dela lucrarea de specialitate militară
la cea de piscicultura, dela cartea de vânătoare sau
de ornithologie la cea de istorie, dela romanul de
aventuri la tratatul de medicină, dela culegeri muzi­
cale la studiul de psihologie.
Un om întreg, original, şi bun.
Ca vânător, superior evoluat, de o corectitudine
desăvârşită, un realizator şi un trăgător dibaciu.
Pasiunea lui era balta — ca vânător şi pescar.
A colindat-o, balta lui dragă, şi a studiat-o ani în­
tregi, în nenumărate aventuri.
 D e când era la vânătorii de munte se avântase
cu acelaşi elan spre vânatul mare şi peştii râurilor
iuţi.
De o rezistenţă de fier sub o aparenţă scundă şi
delicată, părând mai în vârstă decât era — nu îm­
plinise 51 ani — nu cunoştea oboseala, nici la um­
blet, nici la muncă. Vesel şi gata de petrecere în
cercul său de prieteni, apărea taciturn şi absent pen­
tru străini sau cei ce nu-i găsise încă calea inimei sau
a înţelegerilor sale.
De o modestie excesivă, dispreţuitor la vanităţile
succesului, s'a dat întotdeauna deoparte delà laude,
satisfăcut din umbră de înfăptuirile sale, ca să se
apuce de altele, perseverent şi minuţios.
Aceasta ar fi, fugar şi rece, conturul acestui ca­
racter de elită. Fugar şi r e c e . . . când mi-s ochii în
lacrimi şi inima ca un pumn de cenuşe. B a r b ă - L a t ă . . .
bătrân tovarăş . . .
Colonelul Mihail Şutzu a căzut eroic, aşa cum îl
contura întreaga sa fiinţă, nu resemnat în faţa dato­
riei, ci entuziast, plin de avântul unei înalte ţinute
sufleteşti şi cu acea demnitate a numelui ce purta,
care-1 făcea nu numai să nu şovăie, dar să dea exem­
plu, oricât de grele ar fi fost primejdiile. A luptat ca
un viteaz, alături de vânătorii săi de munte, din B u ­
covina cotropită până la porţile Sevastopolului, unde
a căzut. A căzut ca un brav, în plină acţiune îndrăs-
neaţă, de curaj personal, în linia întâia de luptă. A r
fi putut poate să se cruţe. A r fi putut să nu fie, aco­
lo, şi atunci, fără o scădere. Dar atunci n'ar mai fi
fost colonelul Mihail Şutzu, n'ar mai fi fost B a r b ă -
Lată al meu. Gândeam la fel, tovarăş drag de tot­
deauna . . .
Atac la Sevastopol; cucerire de teren; nevoia de
a împinge î n a i n t e . . . Şi s'a dus înainte, cel dintâiu,
să poată vedea, să poată ajuta cu focul său, mai
înainte, mai departe . . . Bombardament inamic infer­
nal, obuzele grele crapă haotic, aruncătoarele de mi­
ne răscolesc pământul, gloanţele de mitralieră mă­
tură, pământul minat exploadează sub grindina proec-
tilelor. Acolo a căzut colonelul Mihail Şutzu, atins
greu. Picioarele şi braţele sfârtecate, trupul găurit.
Lovit la 14 Iunie 1942, ora 14, s'a stins odată cu ră­
săritul soarelui în dimnieaţa următoare, după zadar­
nice şi crude încercări de salvare. Ultimele cuvinte
i-au fost încă ordine. . . pentru mai î n a i n t e . . . mai
departe . . .
Român, înclină-te, a căzut un viteaz.
Vânător, descoperă-te, ţi-a cinstit breasla, colo­
nelul Mihail Şutzu.
Eu . . . Mi-e sufletul prea s f â ş i a t . . . şi am sfii­
ciunea durerii mele, cum are sălbătăciunea pudoarea
să se ascundă ca să moară "sau să-şi lingă rănile, în
nepătrunse întunecimi de codru . . .
Orice cuvânt mă doare . . .
Colonel C. Rosetti-Bălănescu
„Lupi în fier"
In numărul din 15 Octomvrie ai ,,Carpaţilor"
scrie „Moş Toma" despre lupii prinşi în fier, relevând
deosebirile între felul cum se comportă diferiţii indi­
vizi ajunşi prinşi în asemenea curse. Câte un lup s'a
prins abea de un deget al piciorului, şi totuşi rămâne
prins, neavând curajul să îşi smulgă degetul, de groa-
za durerii. In schimb alt lup a fost în stare să-şi roadă
piciorul, adică să-şi autoamputeze piciorul, operaţiu­
ne neasemănat mai dureroasă decât ruperea unui
deget.
Am observat şi eu asemenea întâmplări, şi le-am
căutat explicaţiunea. Sper că ,,Moş T o m a " nu se
va supăra, dacă arăt, că eu am ajuns la o altă con­
cluzie decât D-sa, şi din partea mea deosebirea de
comportare nu am atribuit-o exclusiv diferenţei de
fire individuală.
Când calcă lupul pe talgerul fierului, şi acesta
îşi închide fălcile, de obiceiu animalul se prinde de
mijlocul fluerului piciorului. Surprins şi speriat, face
o săritură cât poate de mare. In săritura aceasta,
sau în cursul zvârcolirilor care urmează, foarte ade­
se se întâmplă c ă piciorul prins se fracturează. In
cazul acesta fălcile fierului se adâncesc în locul frac-
turei, despărţind şi mai mult părţile de os fracturate.
Muşchii, vinele, pielea se întinde, osul de jos se
opreşte în bara fierului şi astfel poziţia fierului faţă
de picior nu se mai poate schimba. Lupul în dorul de
a scăpa, duce cu fierul o luptă disperată, până se
istoveşte deplin. Când nu mai poate, se culcă, şi în­
cepe a-şi linge locul fracturei, unde de sigur a în­
ceput să sângereze, ca să-şi mai aline durerea. Prin
această îndelungată lingere se mai subţie muşchii şi
pielea angajată în strânsură, pe rând piciorul se pa­
ralizează, durerea amorţeşte. Lupul se mai scoală,
mai trage de labă, mai muşcă în fier, scapă colţii şi
în carnea proprie, şi repetându-se de nenumărate ori
această procedură, după o smâncitură nerăbdătoare,
se poate întâmpla, că vinele şi pielea se rup şi lupul
scapă.
Dacă după închiderea fălcilor fierului piciorul
nu se fracturează, şi rezistă şi după primele smânci-
turi nebuneşti, fălcile lunecă treptat pe netedul flue­
rului piciorului, până când ajung Ia labă, adecă la
rădăcina degetelor. Aici se închide fierul şi mai tare,
aşa încât laba nu o mai poate scoate, dacât dacă o
ruoe. D a c ă procedura aceasta durează timp mai în­
delungat, lupul îşi consumă puterile până ajunge fie­
rul să lunece dealungul fluerului până la labă, şi
atunci nu mai poate scăpa. D a c ă însă reuşeşte — din
orice cauză — să împingă fierul din 2—3 smâncituri
până la această poziţie fihală, se poate să mai aibă
putere îndestulătoare să-şi rupă cu forţa degetele.
A r fi greşit să credem, că lupul a fost prins dea-
dreptul de labă, — el ajunge în situaţia aceasta nu­
mai după multe eforturi de scăpare.
Cunosc mai multe cazuri, care confirmă părerea
aceasta. Cea mai bună dovadă a corectităţii ei este
împrejurarea, că vânatul unghiulat scapă aproape
totdeauna din fier. D a c ă paznicii omit obligatoarele
măsuri de precauţiune şi se întâmplă să intre d. e. o
căprioară în fier, ea scapă, dacă nu i se frânge pi­
ciorul. Ştiu mai multe cazuri, când a călcat în fier
un mistreţ, dar nu cunosc nici unul, când mistreţul
să fi şi rămas prins; au scăpat toţi. Numai răpitoarele
au ghinionul, să nu-şi poată scoate laba, în urma con-
formaţiunei ei, *
Prin urmare în cazurile arătate de „Moş T o m a "
deosebirea de comportare a lupilor prinşi în fier nu
trebueşte atribuită deosebirei de fire şi de curaj, ci
e o mare logică a împrejurărilor între care se găsesc
diferiţii indivizi, prinşi în fier,
Ing. Paul lănosi
Stăncuţe
Din întunecata ceată a ciorilor — lăsând măre­
ţul şi sihastrul corb de-o parte — cea mai proastă
reputaţie — meritată — o are cioroiul griv (Corvus
cornix), adevărată şi primejdioasă pasăre de pradă.
Cioara neagră (C. frugilegus), cu nenumăratele ei
hoarde, e mai ales învinuită de banditism agricol. Cât
despre drăgălaşa Stăncuţă (Coloeus monedula), cea
mai mult apropiată de aşezările omului, amestecân-
du-se ades în joaca stolurilor de porumbei peste co-
perişuri, nimeni nu-i aduce cuvânt de ocară.
Am luat însă seama, în mai multe rânduri, că
această mironosiţă e mai carnivoră decât se crede.
Dar cum victimele observate erau şoareci, nu era ni­
mic de zis. (Omul priveşte faptele Naturii prin prisma
îngustă a intereselor sale). In primăvara aceasta a
trebuit însă să intervin cu străşnicie.
Au venit graurii veseli şi guralivi şi şi-au luat
locurile de cuib în căsuţele lor cocoţate în pomii gră­
dinii, care-i aşteptau de mult. O pereche şi-a ales loc
sub streşina casei. Acum au pui.
Intr'o zi, neobişnuit scandal de glasuri speriate
şi indignate ale graurilor, la care se adaugă curând
şi larmă de oameni. Mi se povesteşte apoi, că ar fi
fost războiu mare; că a venit cioara şi a scos puii de
graur din căsuţa din salcâm; că graurii au atacat ,,în
picaj şi sbor razant", dar că cioara tot a scos puiul,
care a căzut la pământ.
—• Ce fel de cioară? am întrebat ştiinţific şi doc­
toral.
Mai văzusem, cândva, astfel de prădăciuni din
partea ciorilor grivi. Dar martorii oculari de data
aceasta, nu m'au putut lămuri şi m'au privit cu bă­
nuială: cioară era, neagră era, ce dracu mai voiam?
(Aţi băgat de seamă ce lipsă de spirit de observaţie
au în general „martorii oculari"?). Am curmat dis-
cuţiunea cu straşnică poruncă, ca pe viitor să fiu nu­
maidecât vestit,
Al doilea atac s'a produs în lipsa mea, tot la o
căsuţă. Al treilea atac a fost dat la cuibul de sub
streaşină. Din nou a fost scos un pui — mărişor, în
pene, dar încă nesburător — care a căzut la pământ.
De data aceasta agresorul a fost identificat precis:
stăncuţă. Cu impertinenţă, după actul banditesc, stă­
tea acum pe casa vecină, unde îşi are sălaş în hogeac.
Puiul de graur, nevătămat, a fost reintegrat la cuib.
Un glonţişor 22 short a pus capăt carierei de apaş a
stăncuţei, ceeace a pricinuit o mare adunare de pro­
test a tuturor stăncuţelor din jur. Regret, dar graurii
veseli şi cântăreţi, sunt sub directa mea oblăduire.
Acum, de ce această înverşunare a stăncuţelor
împotriva graurilor? Gelozie? u r ă ? perversitate? pra­
dă pentru mâncare? Atunci, de mâncat pe loc, căci
nu cred să fi avut puterea să transporte în sbor puiul
mărişor de graur. Sau poate da, la urma urmei? Nu
ştiu.
Dar de notat, în tot cazul, faptele, la răbojul
stăncuţelor,
C. R. B.

VULTURAŞUL NEGRU MIC

Abea mai mare ca un busard şi având silueta de Prin binoclu recunoaştem şarpele, care mai are putere
sbor asemănătoare trece pe deasupra o pasăre răpi­ să facă mişcări de încolăcire. Nu poate să fie această
toare. Nu e busard: o trădează penele mari ale ari­ pasere cu mişcări isteţe şi iuţi decât Vulturaşul negru
pilor, răsfirate în formă de degete. O aquilă. Trecând mic (Vulturul ţipător mic, Aquila pomarina pomarina
ţipă plângător Kjee, Kjii, începând pe ton mai jos, ca Brehm). O aquilă destul de rară pe la noi, şi pe care
apoi să-1 ridice prelungit. Dar ce duce în ghiare? adeseori o confundăm cu Aquila clanga (Vulturul
ţipător mare). După
imaginea zborului e
greu de identificat fa­
ţă de acest frate mai
L j mare. Picioarele îi
7
Js^T r f M S i i ^ n î ^ ^ s u n
* îmbrăcate în pe-
' ^wWwmwmmM)mv\\ n e
P a n a a
^ degete.
W™!m Uf! • I rlll ¡1311 iii f'l Nările ovale, lungăre-
= :::: =t:r
^- ~- "SiS/'/Vi'/n/IfJ'iei/1/flPIJfrI///îlHYf* ' ^
e n c e a
f ă prezintă
a
tVAT I " T f ° P t ă ruginie, care
" " ' ' " ' " ' " ' "' lipseşte numai la e-
xemplarele bătrâne.
Baza ciocului, colţul
gurei, degetele galbe­
ne. Coloare brună, cu
aripile ceva mai des­
vimm< chise. Vârful arip'lor
nu ajunge sfârşitul
cozii rotunjite uşor.
Ghiarele uşor curbate,
Tăetura ciocului nu
ajunge până la mij­
locul ochiului.
 CARTk REVISTE!
T I î l 111 M I I I T T T T I 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 M l 1 1 1 I I 1 1 1
Colonel August v. Spiess: Din Ardeal la Kilimandjaro
Fundaţia Regală p. Literatură şi Artă. 270 pagini cu 77
fotografii ale autorului). „Continentul negru" a format in
ulitmul veac punctul de atracţiune pentru marii aventu­
rieri. Subt creionul lor dus cu enorme sacrificii şi scriind
cu sânge, rând pe rând au dispărut petele albe din h a r t a
africană, misterul şi-a deschis multe lacăte. Vraja a r ă ­
mas încă, mai ales pentru vânători, acel continent sălăş-
luind bogăţii neînchipuite de sălbătăciuni, şi între ele mul­
te din cele mai alese şi mai primejdioase ale pământului
întreg. „Vânătoare în Africa" — a r ă m a s visul — de ne­
realizat — al tuturor vânătorilor, care au făcut g a m a vâ­
natului autohton, a r ă m a s tema, care atrage atenţiunea
tuturor celor ce găsesc plăcere în cunoaşterea lucrurilor
şi întâmplărilor vânătoreşti din alte întinderi. — Dela noi
puţini „afrikanderi" au plecat, şi nu cunoaştem nici o
carte românească, în care să se cuprindă descrierea aven­
turilor vânătoreşti ale unei asemenea expediţii. „Din Ar­
deal la Kilimandjaro" e prima, asemenea lucrare. Autorul
ei, celebrul vânător ardelean, Colonelul August v. Spiess,
director al Vânătorilor Regale i. r. şi autorul unui însem­
nat n u m ă r de lucrări cinegetice, care i-au aşezat numele
printre cei mai de seamă şi mai citiţi scriitori vânătoreşti
— ne dă această carte românească asupra unor vânători
în Africa. In vrâstă de şaptezeci de ani. dar cu tinerească
sănătate şi vigoare, cu voinicesc dor de fapte. Colonelul
v. Spiess a întreprins în anul 1936 prima sa expediţiune
de vânătoare africană străbătând cu a r m a în m â n ă dela
Mombassa la Lacul Maniara. apoi în 1938 — „Africa re­
cheamă"! — din Tanga în lungul şi latul Tanganyikăi.
Vânătorul Carpatin, care a urmărit în sălbătăciunile de
aici ursul, cerbul, capra neagră, mistreţul ş. a. se vede
în nemărginitul întinderilor africane, în faţă cu lei. rino­
ceri, elefanţi, fel de fel de antilope şi bovide sălbatice.
Căutarea acestor animale, întâlnirile c u ele, acţiunile
pasionante ale vânărei lor, alături de via descriere a lo­
curilor şi oamenilor, fascinează şi te fac, să citeşti în-
tr'un răsuflet valoroasa carte, editată luxos de ..Funda tiu-
ii'le Regale". — O recomandăm cu toată căldura citito­
rilor.
Hegendorf: Der Gebrauchshund (Ediţia VI. Erl. Paul Pa-
rey, Berlin, 327 pagini cu 79 ilustraţiuni, volum în pânză
Rm. 8,75, cu rabat de 20% pentru România). După moar­
tea lui Hegendorf, care şi-a dedicat o viaţă întreagă pen­
tru studiarea şi perfecţionarea problemei câinelui de uti­
litate generală vânătorească. un alt cunoscător al acestei
chestiuni, Dl Hermann Eiserhardt a prelucrat vechiul ma­
terial conform nouilor situaţii, şi a dat publicului vână-
toresc a şasa ediţie a lui „Hegendorf". Prin aceasta —
fiind epuizate vechile ediţii — se pune la dispoziţia lu-
mei vânătoreşti de nou acest neîntrecut îndreptar pentru
dresarea şi conducerea câinelui, 'care e destinat să fie un
real ajutor pentru vânătorul practic.
Revista Vânătorilor (No. 6/1942). DI Ing. silv. Vasile
C.otta începe o serie de articole, cuprinse subt titlul „Per­
delele de protecţie în slujba ocrotirei vânatului". Primul
dintre acesta răspunde la întrebarea, care a provocat vii
discutiuni în timpul din urmă între două ..tabere" ale vâ­
nătorilor români: ..Este necesară o ocrotire a vânatului la
noi"? Suntem mulţumiţi să citim argumentaţia strânsă a
autorului, care îl duce la concluziunea pe care a repre­
zentat-o fără şovăire „Carpaţii". Autorul rezumă acest prim
articol în următoarele concluziuni:
,,a) Civilizaţia a adus cu sine înrăutăţirea condiţiu-
nilor de trai ale vânatului. Lăsând liber jocul dintre for­
ţele naturii şi vânat, ajungem la dispariţia unor specii în
anumite regiuni. Omul este deci dator să repare prin ocro­
tire ceiace a stricat prin civilizaţie sau lăcomie.
b) L a noi în ţară suntem încă departe de a avea o
densitate numerică normală de vânat. Cele mai multe
terenuri sunt subpopulate. A lăsa densitatea de acum,
înseamnă a nu exploata complect capacitatea de produc­
ţie a mediului dela noi.
c) Nu există încă un pericol la noi de a degenera vâ­
1111
(Ed. natul din pricina unei excesive ocrotiri. Stocul poate fi
majorat fără pericol pentru calitatea vânatului şi fără
a prejudicia interesele ramurilor de căpetenie ale culturii
solului.
d) Nu există şi'nu trebue să fie în intenţiunea nici
unui vânător, de a face din terenul de vânat o întreprin­
dere de a produce carne. Dar este o greşeală de neiertat,
pentru orice vremuri şi cu deosebire pentru cele de azi,
de a nu valorifica raţional produsele vânătoarei corecte.
e) Ocrotirea vânatului, este pentru vânătorul adevă­
rat, o necesitate sufletească. El nu se poate mulţumi să
iasă pe teren numai în epoca de vânătoare, ci un îndemn
lăuntric îl obligă să-şi viziteze cât mai des terenul, în pe­
rioada de reproducţie, de ocrotire.
f) Ocrotirea nu trebue dusă prea departe: n a t u r a tre­
bue numai ajutată: amestecul prea accentuat în trebile
naturii, pe de o parte cere sacrificii materiale importante,
iar pe de altă parte duce la o degenerare a vânatului. Pen­
tru violarea legilor firii, natura se răzbună totdeauna".
Dl Lt. Col. Schneider-Snyder face un „apel la adresa
industriaşilor români". D-sa cere: Să. se fabrice cartuşe
cu glonţ „Masnum" 8 X 6 0 atât de uzitate la noi, prin o
uşoară modificare a utilajului, care fabrică azi cartuşele
militare „Z. B.", de asemenea, fabrícele care fabrică arme
militare „Z. B." să. fabrice apoi şi carabine de vânătoare.
De asemenea să se treacă la fabricaţia cartuşului 22 long-
rifle, la fabricaţia armelor lise şi a pulberei fără fum.
Toate perfect posibile tehniceşte şi la noi. De sigur pro­
bleme de după războiu! — Un anonim, punându-şi între­
barea: „Suntem vânători sau trăgători"? mai găseşte şi
a treia categorie de oameni cu puşca în spinare: „Ar mai
fi poate o clasă: acei care vânează pentru trofee, cu a r ­
mele moderne care au o traiectorie ca şi nulă până la
aproape 200 metri, şi se servesc de lunetă. Acest mod de
a vâna este însă. cu totul special, dacă aceasta se poate
numi vânătoare. In adevăr nu au avut de învins nici ve­
derea, nici auzul, nioi mirosul animalelor în care trag.
Dacă mai ţinem seama că razimă arma, cred că aceia nu
pot fi consideraţi decât ca trăgători cu arma răzimată şi
nimic mai mult". Adică: 1. cei ce vânează cu armele mo­
d e r n e . . . cu lunetă, vânează „pentru trofee"; 2. să vânezi
corect — cu glonţ, cu lovitură trimisă cu grije, precis,
care omoară şi nu răneşte numai — însemnează să ieşi
din noţiunea de vânător; 3. dacă vânezi la vânat mare cu
armă de glonţ modernă, nu ai să înfrunţi simţurile vâ­
natului, ci îl iei „ca din oală"; 4. dacă tragi din carabină
prin lunetă, cu a r m a răzimată, nu eşti nici vânător şi nici
chiar numai ..trăgător" în înţelesul bun al cuvântului; 5.
ca să fii „vânător" sau cel puţin „trăgător" trebue să t r a ş i
la vânatul m a r e cu alice sau cu o a r m ă de glonţ proastă,
cu traiectorie de obuzier: trebue să tragi la 40 metri cel
mai departe: trebue să ţii a r m a liberă (şi să ocheşti cu
ochiul drept!)'. — De sigur autorul acestei erezii nu a vâ­
nat niciodată în teren de munte, cerbul, capra neagră, că­
priorul — decât poate la goană, aţinând calea vânatului
cu vre-o a r m ă cu poşuri; şi de sigur nu a încercat să tra­
gă prin lunetă, liber, la o distanţă de 150 metri numai.
Dacă le-ar fi încercat aceste lucruri, nu putea scrie ase­
menea greşeli. Spre norocul lui. nu le semnează . . . — Dl
Dr. Savu Timariu dă precise informaţiimi referitoare la
cele două boale parazitare ale cerbilor şi căprioarelor co­
şurile (hipodermoza) şi careţii.
Der Deutsche Jager (München, N-rii 9—12). Revista pu­
blică între alte ordonanţe, normele de utilizare a vânatului
împuşcat. 75% din carnea vânatului unghiulat (cervide,
mistreţi) trebuesc puse la dispoziţia comerţului de carne
de vânat. Restul, care se reţine pe seama vânătorului, tre-
bueşte contat într'o oarecare m ă s u r ă asupra cantităţilor
de carne din cartelă. Pentru a se putea face controlul a-
cestui fel de întrebuinţare, trebuesc anunţate neîntârziat
sălbătăciunile împuşcate. — Forsterul Adolf Klein, care
face serviciu în F r a n ţ a ocupată, descrie situaţia, vânăto­
rească din diferitele regiuni vizitate de el. Se încântă. în
special de Mosella.

Cauza întârzierii apariţiei numărului de faţă este, că
unul din atelierele de zincografie, care era obligat să ne
livreze clişeele la 1 Iulie, a întârziat zece zile, invocând
lipsa de muncitori.
# # #
Decizia Ministerului Agriculturii şi Domeniilor Nr.
40375194'%, referitoare la prevenirea pagubelor cauzate cres­ 150 m. de el. Acest fapt a făcut-o să frâneze brusc pe o
cătorilor de vite de urşii stricători.
Se anulează Decizia Ministerială jr. Nr. 2047/939, re­
feritoare la împuşcarea urşilor stricători.
Pentru prevenirea pagubelor cauzate crescătorilor de
vite de către urşii stricători. împuşcarea acestora este per­
misă fără autorizaţie specială, după următoarele norme:
1. Constatarea cazurilor în care urşii au ucis o vită,
sau când în mod permanent atacă o târlă de oi, se poate
face de către următoarele organe, direct, sau prin organele
lor în subordine:
•a) Inspectorul de Vânătoare Judeţean;
b) Inspectorul de Vânătoare de Plasă;
c) Şeful Ocolului Silvic C. A. P. S. sau Regim Silvic
cel mai apropiat;
d) Şefii Posturilor Speciale pentru Paza Vânatului.
Organele constatatoare, indicate mai sus, sunt obli­
gate a încheia un Proces-Verbal în asistenţa a doi martori
şi a dispune imediat împuşcarea ursului stricător.
2. împuşcarea se poate face de către următorii, în
ordinea notării:
a) Arendaşul, sau proprietarul dreptului de vânat, va
fi înştiinţat telegrafic, urmând ca în termen dc 48 oro
dela primirea telegramei, să comunice că a luat cunoştinţă
şi că în termen de 48 ore a luat măsuri pentru uciderea
ursului stricător, direct sau prin împuternicitul său.
In cazul când comunică sosirea dar nu se prezintă
la faţa locului sau nu autoriză, în termen, pe o altă per­
soană cu împuşcarea ursului stricător, proprietarul drep­
tului de vânat rămâne răspunzător faţă de persoana pă­
gubită.
b) Inspectorul de Vânătoare Judeţean;
c) Inspectorul de Vânătoare de Plasă, sau
d) Şeful Ocolului Silvic Regim sau C. A. P. S.
In cazul când nici unul clin organele indicate sub b).
c) şi d) nu procedează personal la uciderea ursului vătă­
mător, organul cel mai apropiat din cei indicaţi mai sus,
v a însărcina cu vânarea ursului stricător pe orice alt vâ­
nător cu permis, organ de pază al Statului (paznici dela
posturile speciale, brigadieri silvici sau pădurari), sau pe
orice alt paznic privat de vânătoare, angajat şi recunos­
cut de Minister.
3. Pielea revine proprietarului sau arendaşului drep­
tului de vânătoare, care însă este obligat a acorda aceluia
care a ucis ursul, un premiu de 3.000 lei. In cazul când
proprietarul refuză să dea premiul, pielea revine proprie­
tatea aceluia care a împuşcat ursul.
4. Nerespectarea oricărei din măsurile de mai sus —
în ordinea enunţată —, se consideră braconaj şi tratată
ca atare.
# * #
Aduc la cunoştinţă un caz destul dc interesant, în­
tâmplat în primăvara acestui an:
Pela mijlocul lunci Martie, paznicul dela Satulung r a ­
portează, că în faţa caselor fostei vame, azi Preventoriu
pentru copii, din valea numită „Şanţuri" o cerboaică a
fost ucisă de lupi.
Cum în teritoriul amintit nu sunt cerbi, cazul părea
foarte curios, astfel că în ziua următoare, împreună cu
prietenul meu, avocatul C. Moruzi, ne-am deplasat la faţa
locului unde am constatat următoarele:
Intrând mai adânc în teren şi intretăind terenul între
coastele negre şi partea unde zăpada era încă compactă,
am văzut multe urme: cerbi, căpriori, mistreţi, dar şi de
lupi, care toate duceau spre o singură direcţie „coastele
fără zăpadă".
Cercetând amănunţit urmele pe zăpadă am putut uşor
deduce cele Întâmplate şi anume că lupii au reuşit să se­
pare — din grupul de cinci cerbi — pe o cerboaică, pe care
au luat-o la goană. Aceasta, necunoscând acele terenuri,
în graba mare de a se salva a luat o direcţie greşită, fiind
urmată tot timpul deaproape de trei lupi.
Aceştia o goneau cu o adevărată artă, unul alergând
pe urma ciutei, iar ceilalţi doi postaţi în cele două flancuri.
Mă îndoiesc, dacă aceste bestii a r fi reuşit să prindă
pe biata cerboaică, dacă n'ar fi intervenit două întâmplări
esenţiale. In goana ei şi necunoscând terenul — fiind si­
lită să părăsească pădurea — ciuta s'a pomenit la un mo­
ment dat în faţa Preventoriului, cam la o distanţă de cea
zăpadă mică de 2 cm. sub care era gheaţă, pierzând astfel
un timp preţios. In faţa ei şi în partea dreaptă avea ca­
sele, iar când a încercat să sară spre stânga, unul dintre
lupi care între timp a ajuns în aceeaş direcţie şi la o dis­
tanţă de abia 3—4 m. i-a tăiat drumul, făcându-i imposi­
bilă scăparea. Astfel, strâmtorată de toate părţile, a ales
drept loc de scăpare casele oamenilor către care şi-a în­
dreptat direcţia. Aceasta i-a fost însă fatal, căci în faţa
caselor, la cea 50 m. sunt câteva tufe printre care este tras
un fir de s â r m ă ghimpată, pentru a împiedeca vara tre­
cerea vitelor. Biata cerboaică s'a repezit să treacă printre
tufe crezând că va scăpa. Insă s â r m a a împiedecat-o. în­
cercând să treacă pe sub sârmă pe unde spaţiul era foarte
mic, din cauza sforţării prea mare, o bucată de piele din
spate a r ă m a s prinsă pe sârmă. In acest moment lupii au
aiuns-o din urmă, unul prinzând-o de pulpa piciorului
dinapoi, îi sfâşie o bucată, altul o ia dinainte.
Grav rănită, cuita a r fi scăpat şi aşa, dar înebunită
de groază şi constrânsă din trei părţi, sare dintre tufe în
şosea. Atunci lupii. îngrămădind-o în gardul din faţa Pre­
ventoriului, i-au sfâşiat burta.
Nici aceştia însă n'au avut noroc a se ospăta din vic­
timă, căci întâmplarea a făcut să sosească atunci patru
ciobani, care au alungat bestiile.
Peste 15 minute sosi şi paznicul societăţii, care se gă­
sea tocmai în inspecţia obişnuită. La sosirea acestuia, cer­
boaică — deşi cu burta sfâşiată de lupi — mai mişca pu­
ţin din picioare.
întâmplarea aceasta a avut loc la ora 7 dimineaţa,
deci în plină zi.
Cerboaică era în al treilea an, în condiţiuni fizice des­
tul de bune, însă nu purta viţel.
Paznicul cu ajutorul altora au dus cadavrul în curtea
cantonierului acoperindu-1 cu crengi, unde Fam şi găsit.
In noaptea următoare lupii au dat de mai multe ori
târcoale grupului de case, dar în special casei cantonieru­
lui, unde urmele erau nenumărate.
A doua zi am împănat cadavrul ciutei cu strichnină
şi l'am dus în drumul pe unde au adus-o lupii. Durere, lu­
pii nu s'au mai abătut pe acolo, căci între timp au dat în
apropiere de o turmă de oi.
Cred astfel, că şi vânatul va avea un mic răgaz, iar
pentru toamna ce soseşte vom fi mai prevăzători şi va tre­
bui să se ia măsuri, răci numărul lupilor — prin aceste
locuri — a sporit foarte mult. Se spune că sunt veniţi de
prin Bucovina.
Maestrul de Vânătoare al Soc. „Ciucaşul"
Dumitru Urzică
• • •
Felicităm iniţiativa Direcţiunei Vânătoarei, de a da
gratuit celor ce îşi ridică permisele de vânătoare câte o
broşură informativă. Cea din anul acesta, pe lângă o în­
şiruire a realizărilor de un an ale Dir. Vân. dă principaleli-
decrete-legi, deciziuni şi dispoziţiuni de ordin administra­
tiv, care interesează deaproape pe fiecare vânător. Broşura
de 48 pagini e un foarte folositor îndreptar.
Comitatul Csongrâd, din Ungaria, a înaintat din „con­
gregaţie" o petiţiune ministerului de agricultură ungar,
în sensul, să se permită împuşcarea căprioarelor şi cu ali­
cele, deoarece de când s'a reglementat vânarea lor numai
cu glonţ s'au înmulţit in mod dăunător pentru agricul­
tură. # # #
Căpriorii au crescut în anul acesta coarne cu totul
mediocre. Verosimil urmarea iernei grele şi lungi prin
care au trecut.
 Primim următoarea scrisoare:
„Nu demult am cetit în revista D-voastră un articol
al domnului Dr. Bolboacă Inspector de Vânătoare din Lu­
goj, în care tratează necesitatea unui examen pentru acei
cari doresc să devină vânători, adecă să nu i se aprobe
nimănui eliberarea permisului de port a r m ă şi de vână­
toare până ce solicitatorul nu va face dovada că e demn
de a obţine un asemenea permis şi a lua în m â n ă o a r m ă
de vânătoare.
Deşi un asemenea examen era bine venit, totuşi s'a
trecut cu vederea cu multă uşurinţă această propunere a
unui vechi vânător.
Iată un caz nefericit care s'a petrecut în comuna
noastră Chişineu-Criş la sediul Ocolului Silvic în ziua de
15 Iunie 1942, care era uşor de prevenit dacă proprietarul
armei de vânătoare respecta cea mai elementară regulă
vânătorească de a încărca şi descărca a r m a pe terenul
de vânătoare şi nici de cum a nu o păstra încărcată aca­
să, în cui, pe perete. Această nepricepere şi neglijenţă a
costat viaţa unui eminent student din clasa Vll-a de liceu.
Vă r u g ă m Domnule Director să binevoiţi a da publi­
cităţii în revista Dvs. în întregime articolul întitulat „Cri­
mă din imprudenţă" apărut în ziarul „Ştirea" din Arad,
Nr. 2970 din 17 Iunie 1942, aci anexat care să servească
ca o învăţătură şi altor mulţi pretinşi vânători.
Cu deosebită stimă:
Mai mulţi vânători din Chişineu-Criş"
Dăm urmare, şi reproducem întocmai articolul din
„Ştirea":
La Chişineu-Criş s'a petrecut eri o crimă din impru­
denţă, în următoarele împrejurări: L a inginerul şef silvic
Teodor Teodorescu, şeful Ocolului Silvic Chişineu-Criş, au
sosit cu alţi oaspeţi şi copiii Stănescu Eugen, elev cl. Vll-a
a liceului Sft. Sava din Bucureşti de 16 ani şi Andrei Ghi-
ţescu de 12 ani. Ing. Teodorescu se întreţinea cu oaspeţii,
iar peste noapte a trimis cei doi copii într'o c a m e r ă ve­
cină să se culce. L a abia două-trei minute comesenii au
auzit din camera vecină o detunătură de armă, la care
elevul Stănescu Eugen intră speriat pe uşă strigând: M'a
împuşcat Andrei, prăbuşindu-se. Copilul Andrei Ghiţescu,
care a găsit în cameră o a r m ă de vânătoare, a luat-o s'o
examineze şi a r m a fiind încărcată, la atingerea trăgaciu­
lui, s'a descărcat asupra lui Stănescu, rănindu-1 grav. Cu
o maşină, nefericitul elev a fost adus chiar în cursul nop­
ţii la Arad şi la sanatorul Pozsgay i s'au dat îngrijirile
necesare. In u r m a rănii grave, fiindu-i perforat stomacul
şi rinichii, Stănescu a încetat astăzi dimineaţa la orele 7
din viaţă. Pentru anchetarea cazului au fost Ia faţa locu­
lui la spital d. comisar Chioaru Ilie şi d. medic legist dr.
Berariu, cari au constatat moartea. Părinţii elevului Stă­
nescu Eugen, un eminent elev de liceu, au cerut să se ad­
mită transportarea rămăşiţelor pământeşti la Bucureşti.
• •»
Prin Decizia Ministerială Nr. 9399/1942 D-nii Inspec­
tori de vânătoare judeţeni, au fost delegaţi cu începere
delà 1 Iulie 1942, că aprobe şi să elibereze în cuprinsul ju­
deţelor respective:
1. Autorizaţii de împuşcare a unor specii prevăzute
în permisul de vânătoare, în cadrul programului anual de
împuşcare stabilit de către „Comisiunea de Vânătoare Ju­
deţeană", aprobat de Direcţiunea Economiei Vânatului.
2. Autorizaţii pentru otrăvirea răpitoarelor potrivit
instrucţiunilor date de Direcţiunea Economiei Vânatului,
precum şi autorizaţii pentru cumpărarea din comerţ a
cantităţei de otravă necesară.
3. Recunoaşterea paznicilor privaţi de vânătoare, a
paznicilor de pescuit în Apele de Munte şi eliberarea căr­
ţilor de recunoaştere precum şi revocarea acestora.
• # *
Primim delà un refugiat dureroase ştiri asupra teri-
torului de vânătoare Sovata şi cele din jurul acestui teren,
ridicat de grija şi jertfa românească la o m a r e bogăţie de
vânat nobil.
In toamna 1940 şi 1941 au fost împuşcaţi cerbi şi ciu­
te pentru piele. Adevărate vânători în scopul dobândirei
pieilor, au fost aranjate, în special de militari. In iernile
trecute în măcelăriile din Sovata se vindea carnea de cerb
şi de căprioară în mod curent. Braconierii livrau „orice
cantitate". Braconajul în floare. Chiar şi „vânătorii" trag
în orice le iasă în calea armei. Se trage în vânat nobil cu
alice. In iarnă, doctorul din Sovata a rănit cu alice o că­
prioară, care apoi a venit în sat cu intestinele târâş după
ea, ca să cadă în părăul din faţa f a r m a c i e i . . .
• ••
La intervenţia făcută de Direcţiunea Economiei Vâ­
natului în scopul uşurării şi aplicării uniforme a dispo-
ziţiunilor referitoare la modul de obţinere a permiselor
de port-armă de vânătoare, Marele Stat Major, cu ordinul
Nr. 36058 din 17 Iunie 1942, a dat Comandamentelor Teri­
toriale următoarele instrucţiuni:
1. Permisele de purtat a r m e de vânătoare, se prelun­
gesc fără nici o altă formalitate, până la 24 Septembrie
1942, şi anume:
a) Pentru posesorii care au depus până la 24 Aprilie
1942, toate actele menţionate în art. 14 din Lege şi Regu­
lament;
b) Pentru posesorii a căror permise de purtat arme
de vânătoare au fost vizate în cursul anului 1941, poste­
rior lunii Ianuarie, chiar dacă nu au depus actele nece­
sare în termenul prevăzut la alineatul a).
2. Cererile pentru preschimbarea permiselor de port-
a r m ă vânătoare trebuiesc depuse p â n ă la 1 Septembrie
1942. Excepţie fac numai concentraţii şi mobilizaţii, cari
în conformitate cu dispoziţiile art. 43 din Lege şi art 52
din Regulament au un termen de 30 zile dela data descon-
centrării sau demobilizării.
3. Persoanele cari posedă mai multe categorii de arme
(cu alice, glonţ, apărare, pentru înarmarea paznicilor),
pentru care se eliberează formulare de permise port-armă
diferite, urmează să depună un singur rând de acte, în
cazul că aceste permise se eliberează de către aceiaşi au­
toritate sau una în subordine.
4. Toate actele cerute pentru eliberarea permiselor
susmenţionate ce s'au depus după 24 Martie 1942 sunt va-
.labile, deci nu mai trebuesc scoase altele cu dată mai re­
centă.
# # *
Administraţia C. A. M. a dat dispoziţiuni depozitelor
din capitalele de judeţ, să distribue prin debitele mai im­
portante, permisele de vânătoare şi permisele de Pescuit
în Apele de Munte de toate categoriile.
• «•
Vânătorii cari au scos permisul de vânătoare pe anul
1942—1943 şi n'au primit „Broşura"-anexă care se dă în
mod gratuit, sunt rugaţi a se prezenta Inspectoratului de
vânătoare respectiv, pentru a o primi.
# * *
Un anunţ caracteristic apărut în revistele de vână­
toare ungureşti: „Vând cu 200 pengâ prepelicar perfect,
din lipsă de sălbătăciuni". F ă r ă comentar.
# * *
Ne sosesc veşti despre daunele, pe care le-a cauzat în
vara aceasta musca columbaca în unele regiuni, în spe­
cial în Rătezatu. Au suferit în special căprioarele. Mai
mult: a fost găsit chiar un urs mort din cauza acestor
muşte. In numărul viitor vom da unele amănunte referi­
toare la acest caz interesant.
* # #
Rezultatele excelente pe care ni le aduc la cunoştinţă
mulţi pescari sportivi din toate unghiurile ţării, denotă
fără îndoială rezultatele măsurilor de protecţie a salmoi-
delor, luate mai cu seamă dela apariţia legei pescuitului
în apele de munte. Meritul revine în cea mai m a r e măsu­
r ă societăţilor de pescuit sportiv, care aduc reale sacri­
ficii şi impun adese prea severe restricţiuni în scopul în-
mulţirei salmonizilor. Direcţiunea Ec. Vân. trebue să ţină
seamă şi aici de calitatea arendaşului, când se arendează
fondurile de pescuit. Ar fi o profundă eroare, care s'ar
răzbuna curând şi grav, dacă s'ar u r m ă r i majorarea aren-
zilor prin sistemul rigid al arendărilor prin licitaţiuni.
Nu diferenţa de o mie-două de lei e ceea ce trebueşte să
ambiţioneze aici, ci o alegere bună a arendaşului şi mai
ales menţinerea arendaşilor, care au dat dovadă de spirit
de jertfă şi au produs rezultate. In special ni se comunică
insistent plângerea, că deşi legea pescuitului în apele de
munte prescrie licitaţiunea orală, se practică dela o vre­
me încoace licitaţiunea cu oferte închise — metodă care
dă mai multa surprize, şi din cele mai rele.
 PUBLICAŢIUNE
T A B L O U DE T E R E N U R I L E COMUNE DE VÂNĂTOARE ŞI P Ă D U R I L E STATULUI CE URMEAZĂ A S E
ARENDA P E N T R U D R E P T U L DE VÂNĂTOARE DE C Ă T R E DIRECŢIUNEA ECONOMIEI VÂNATULUI

Comuna Judelui Supraf. Vânatul Estimatici Data licit.

1. Ghioroc Arad 2184 jug. iepuri 10.500 lei 27 Iulie 1942

2478 „ iepuri, capre, ţapi, vulpi, mis­
2. Rănuşa treţi şi cerbi 2.900 „ ora 11 a. m.
3. Macea „ 8014 „ iepuri, fazani 31.000 „
1621 ha. iepuri, vulpi, ţapi, capre,
4. Aiudul de sus Alba lupi, mistreţi 3.000 „
5. Obştea Moşnenilor Câi-
neni Argeş 10000 >• mistreţi, vulpi, jderi, co­
coşi de munte, iepuri 30.000 „
6. Măderat Arad 5189 jug. iepuri, fazani, prepeliţe,
vulpi 6.500 „
7. Plosca Dolj 1912 ha. gâşte, raţe, iepuri, vulpi, si­
tari 1.000 „
Buzău 916 u — 1.500 .,
Braşov 1006 — 1.000 „
Botoşani 3194 iepuri, vulpi, prepeliţe, po-
târnichi 1.800 „
11. Ferdinand Bacău 2000 - iepuri, potârnichi, prepeliţe,
vânat de baltă 2.000 „
Bihor 1947 idem, fazani şi vânat de baltă 8.000 „
Constanţa 1640 iepuri, potârnichi, dropii,
prepeliţe 1.500 „
14. Constanţa fost Du- iepuri, potârnichi, dropii,
rostor 3042 îi prepeliţe 40.000 „
15. Cluj-Turda 430 ii — 1.000 „
16. Dileul vechi Cluj-Turda 970 — 1.800 „
17. Sânmarghita Cluj-Turda 666 •— 1.000 „
18. Cioroia Nou Dolj 1000 iepuri, vânat de baltă 1.200 „
19. Ohaba Ponor Hunedoara 321 iepuri, vulpi, lupi 500 „
20. Sulighete Hunedoara 970 „ iepuri, vulpi 600 „
21. Hunedoara 1501 iepuri, vulpi, mistreţi 1.700 .,
22. Popeşti păci. Bocşa Hunedoara 310 ) ! iepuri, vulpi, lupi, mistreţi 500 „
23. Soimuş . . . . Hunedoara 2004 jug- iepuri 3.800 „
24. Balata . . . . Hunedoara 1017 — 3.800 ..
25. Rudina . . . . Mehedinţi 4477 ha. lupi, vulpi, iepuri 3.000 „
26. Bala Mehedinţi 2027 lupi, vulpi, iepuri 3.000 „
27. Crainici . . . . Mehedinţi 1546 lupi, vulpi, iepuri 3.000 „
28. Mărăşeşti . . . Mehedinţi 1483 lupi, vulpi, iepuri 2.500 „
29. Gârbovăţul de sus Mehedinţi 1352 vulpi, iepuri 800 „
30. Satul Igiroasa Mehedinţi 917 — 1.500 „
31. Stiubeiu . . . . 2506 iepuri 3.000 .,
32. Osica de jos . . Romanaţi 695 1) iepuri, vulpi 700 „
33. Potlogeni . . . . Romanaţi 1500 gâşte, raţe, prepeliţe 1.500 lei 28 Iulie 1942
34. Ghergheasa . . . R. Sărat 2604 iepuri, vulpi, păsări 2.000 „ ora 11 a. m.
35. Hodoni . . . . Timiş-Torontal 3766 jug. iepuri, potârnichi, raţe 6.500 „
36. Bogdana . . . . Tutova 3760 ha. iepuri, lupi, mistreţi, sitari 3.000 „
37. Petecu . . . . Târnava Mare 1761 iepuri, vulpi, lupi 2.500 „
38. Soroştin Târnava Mică 5937 jug. iepuri vulpi, lupi, mistreţi,
căprioare 5.100 „
39. Silagiu . . . . Timiş-Torontal 2546 ha. iepuri, fazani, mistreţi 8.000 .,
40. Ciorteşti Vaslui 5641 iepuri, prepeliţe 900 „
41. Răteasa Teleorman 904 iepuri 500 „
42. Cătunu Via şea 2178 iepuri 4.400 „
43. Preaj ba de jos . . Vlaşca 1632 iepuri, lupi, potârnichi, pre-
peliţe 3.200

PĂDURILE STATULUI

Pădurea Ocolul Silvic Supraf. Vânatul Estimaţia Data licit.

1. Comăneşti . . . . . . Cărbuneşti 330 ha. iepuri, lupi. vulpi 2.000 lei 29 Iulie 1942
2. Pârâu . . Cărbuneşti 447 ., iepuri, lupi, vulpi 3.000 „ ora 11 a. m.
~i Turburea . . . . . . Cărbuneşti 240,86 iepuri, lupi, vulpi 1.800 ,.
4. Bârzeiu , Cărbuneşti 218,44 iepuri, lupi, vulpi 1.800 ,.
5. . . Cărbuneşti 895,69 iepuri, lupi, vulpi 4.000 „
6. Sipote . Cărbuneşti 136,74 iepuri, lupi, vulpi 1.000 „
7. Plaiurile Polovraci . . . Novaci 1201 ha. capre, capre negre, urşi, lupi,
mistreţi, vulpi 6.005 .,
8. Pleşa , Novaci 2121 „ idem, jderi şi cocoşi de munte 10.605 „
9. Cujba Novaci 300 ,. idem, jderi şi cocoşi de munte 1.500 „
10. Beloaia Novaci 500 „ idem, jdori şi cocoşi de munte 2.500 „
11. Plai. Mestecăniş . . . . Novaci 346 „ iepuri, vulpi, rari lupi şi
mistreţi 1.038 „
12. Negovanul . . . . 400 „ lupi, mistreţi, vulpi şi co­
coşi de munte 2.000 „
 Pădurea Ocolul Silvic Supraf. Vânatul Estimaţia Data licit.

13. Curmătura Olteţului . . Novaci 927 „ cerbi, capre negre, capre,

urşi, lupi, mistreţi, jderi
şi cocoşi de munte 5.000 „
14. Huluzu Novaci 316 „ idem, minus cerbi 1.880 „
15. Turcinu Novaci 355 „ idem, minus cerbi 1.775 „
16. Bălescu Novaci 166 „ idem, minus cerbi 830 „
17. Zăv. Baia de Fier
„ Galbenul şi Olteţul Novaci 60 „ iepuri şi vulpi 180 „
18. Plaiurile Baia de Fier Novaci 1146 „ capre, capre negre, urşi, lupi,
mistreţi, jderi şi cocoşi
de munte 5.730
19. Cătălinul Novaci 567 „ idem 2.835
20. Piscul Boerului . . . . Novaci 1600 „ idem 8.000
21. Micaia . Novaci 300 „ idem 1.600
22. Prosia Novaci 115 „ iepuri, vulpi, lupi 345
23. Rădeiul Novaci 228 „ vânat nobil şi răpitor 140
24. Plaiurile Stânceşti-Lau'ga Novaci 1035 ,, iepuri, vulpi, lupi, mistreţi
şi capre 5.175
25. Muncelul Novaci 1844 „ capre, capre negre, urşi, mis­
treţi, lupi şi cocoşi de
munte 9.220
26. Voişanu Novaci 550 „ idem 2.750
27. Piciorul lui Volet . . . Novaci 705 „ - iepuri, vulpi, lupi 2.115
28. Dumbrava Crasna . . . Novaci 136 „ iepuri, vulpi, lupi 408
29. Hirişeşti Novaci 134 „ iepuri, vulpi, lupi 400
30. Dumbrava Baia de Fier . Novaci 116 „ iepuri, vulpi, lupi 350
31. Moi . . . . . . . . . Peşteana 504 „ iepuri şi vulpi 1.512 ora 11 a. m.
32. Topliţa Peşteana 181 „ iepuri şi vulpi 543
33. Strâmba Peşteana 906 „ iepuri şi vulpi 3.000
34. Murgeşti Peşteana 332 „ iepuri şi vulpi 1.200
35. Isvoarele . ' Peşteana 198 „ iepuri şi vulpi 800
36. Ilieşti Peşteana 369 „ iepuri şi vulpi 1.200
37. Olari Peşteana 422 „ iepuri şi vulpi 1.600
38. Valea cu apă Peşteana 181 „ iepuri şi vulpi 600
39. Bălceşti, Ghiduri, Mamo- căpriori, iepuri, lupi, urşi,
şei, Someşul, Cald . . . Bălceşti 10,669,56 vulpi, bursuci, mistreţi şi
vidre 12.000
40. Sviniţa şi Plavişeviţa . Orşova 9433 ha. mistreţi, căprioare, iepuri,
vulpi, jderi, dihori şi lupi 5.000
41. Dubova . . . . . . . Orşova 2553 „ idem 2.553
42. Plaiul Cârvanu Mare şi
Cârvanu Mic Enişenlia 110 „ iepuri, vulpi 320
43. Ciulinoasa Enişenlia 120 „ iepuri, vulpi 240
44. Păcuiul lui Soare . . . Enişenlia 126 „ iepuri, vulpi 252
45. Alunet Enişenlia 13,96 iepuri, vulpi 28
46. Satul Nou Enişenlia 148,73 iepuri, vulpi 298
47. Saica Enişenlia 13,20 iepuri, vulpi 26
48. Ohiceni şi Bozianca . . Roman 171 ha. iepuri, vulpi, bursuci şi lupi
în trecere 500
49. F r u m o a s a Păuleasa . . R. de Vede 286 „ iepuri, vulpi, lupi în trecere 1.500
50. Bueşti Slobozia 355,25 iepuri, potârnichi, porumbei 7.000
51. Braniştea Catârilor . . Corabia 306,53 iepuri, vulpi 1.535
52. Păpădia . . . . . . . . Corabia 344 ha. vidre 344
53. Curt Vânători Vaduri 700 „ mistreţi, lupi, vulpi şi iepuri 3.000
54. Livada Măgura Urzicaru-
lui, Cazacu . . . . . . . Văleni de M. 464,57 iepuri, vulpi şi mistreţi 466
55. Gura Vitioarei, Sărari şi
Căldăruşeanca . . . . Văleni de M. 957,90 idem 958
56. Sft. Gheorghe, Pietrele
înfierate şi Plopişu . . . Văleni de M. 477,59 idem 478
57. Tufele Grecului . . . . Mitreni 311,42 iepuri, vulpi, bursuci şi po­
târnichi 5.500
58. Zamostea Deal Adâncată 1021,35 iepuri, vulpi, capre, mistreţi
şi lupi 3.000
59. Jureşti, Boţeşti şi Drinova Lugoj 3000 ha. căpriori, mistreţi, iepuri
vulpi 5.100
60. Guşile Slobozia 241,88 iepuri, vulpi "1.850
61. Glavaoioc cu Palanca,
Bortoaica şi Lunca Gla-
vacioc Slobozia 318,75 iepuri, vulpi 1.100
62. Ezerul Călăraşi cu Ostr.
Râiosu, Melcu şi Rotunduljud. Ialomiţa 8000 ha. vânat de baltă 16.100
63. Hecj, Ruja, Căpriana . jud. Baia 450 „ iepuri, vulpi şi r a r mistreţi
şi lupi 1.300

Amatorii vor înainta oferte închise, sigilate şi timbrate, până Ia dttele menţiunate în dreptul fiecăreia, orele 12 a m '
la Direcţiunea Economiei Vânatului, Str. Polonă Nr 8 Bucureşti.
Pe plicul închis, se va specifica : „Ofertă închisă* pentru terenul, pădurea, fondul de pescuit
jud (ocol silv.)
 IE IE
ii 11 A Ri r ^ Msi - bi UxassrNii x«i «sbsssf n A . .
BUCUREŞTI
Direcţia Generală: Calea Victoriei 3 3 - î e l . 5*74.91

SOC. P E N T R U P R O P A G A N D A T I R U L U I ,
FABRICĂ DE CARTUŞE DE V Â N Ă T O A R E
R E P R E Z E N T A N T A FIRMEI
GUSTAV G E N S C H O W & Co. A G BERLIN
oferă vânătorilor prin magazinul propriu vânzarea exclusivă
pentru Bucureşti - Sediul B-dul Carol I Nr. 5, T e l . 5.20.74
(Palatul Carpaţj) - şi prin revânzătoni din provincie, sau prin
expediţii directe dela depozitul nostru :

RENUMITELE C A R T U Ş E DE V Â N Ă T O A R E
FĂRĂ CONCURENTĂ

ORIGINAL

G E C O
D U R L\ C H

cu p u l b e r e Rottweil şi c u alice tari

2 - 6 mm.
m a r < o „ E X P R E S S "
•
Reţineţi c a r t u ş e prin comenzi f e r m e
p e n t r u sezon

A r m e de v â n ă t o a r e S A U E R & S O H N
„G E C O " - CHR. F R . T R 1 E B E L

CEREŢI OFERTE
Găsiţi cartuşele „ E x p r e s s " , precum ar­
me şi articole de vânătoare prin urmă­
toarele magazine :
Fraţii Burza Arad
Carol A n k e l e Botoşani
„Căprioara" Bârlad
D. Nicolescu Călăraşi
H a p
„Fulger" Lugoj
Remus Branga Orăştie
Andreas Rekker Sighişoara
E. Resch Sibiu
C. D. U d r e s c u T. S e v e r i n
Spirache Florea Tecuci
Şi la c e l m a i apropiat m a g a z i n de
specialitate

Magazinele de specialitate c a r e doresc a avea m a i f a n o a s t r ă s p r e v â n z a r e , sunt invitate a

se a d r e s a la Direcţia Societăţii B U C U R E Ş T I , C a l e a Victoriei Nr. 33, E t . I, A p . 18, Tel. 5-74.91