V Â N Ă T O A R E / PESCUIT / CHINOLOGIE
Apare la 15 a flecare! luni / Preţul anul număr 45 lei / Abonamentul pe un an SOO
pe jumătate an 260 lei / Redacţia şl administraţia > Sibiu, Str. Carmen Sylva No. 12
(Reg. special Trib. Om, No. 9.)
IEPURII
Mărturisim, scriind aceste rânduri, o îngrijorare şi
o tristeţă. Nu atât, poate, pentru faptul în sine ce ne dă
prilejul acestor reflexiuni, cât pentru simptomul îngrijo­
rător intereselor vânătoarei ce pare să se desprindă — dos­
nic — din aceste fapte.
Ne referim la măsura luată prin luna August cu pri­
vire la iepuri. In sine, faptul că se vor vâna iepuri cu o
lună mai de vreme nu are o importanţă prea deosebită.
Pentru vânătorul corect, care îşi respectă contingentul
dijmuit catastrofal de o iarnă cumplită, care nu trage
nici în vâtui, nici în iepuroaice cu lapte, invitaţia la vals
nu are, chiar, nici un fel de însemnătate: acel vânător va
declina cu silă această deplasată invitaţie. Ceeace, însă, ne
pare îngrijorător — şi trist — e simptomul ce desprindem
din această hotărîre. Acest simptom ne apare ca unul de
slăbiciune, de concesiune oportunistă, de capitulare în
faţa demagogiei, — un început care cuprinde germenul
înfrângerilor viitoare, ce ne vor surpa sub picioare terenul
câştigat şi pe care, însfârşit, se aşezase vânătoarea ro­
mânească după atâta trudă şi luptă'de ani.
Credem că e o capitulare şi nu o iniţiativă. Dar nu
importă. Intr'un câmp de luptă nu „bunele intenţii" ale
comandamentului contează. Iar capitularea fără luptă
aprigă, până la ultimele consecinţe, e cea mai ruşinoasă
înfrângere. Când porţi un steag, nu-l închini.
Şi dece acest precedent, şi în faţa cui această închi­
nare de steag? Din nefericire, în faţa celei mai goale de­
magogii, a celei mai masive incompetenţa şi a celei mai
ridicole argumentări ce ne-a fost dat să vedem.
Depărtarea dela care scrim şi preocupări mai urgente
nu ne îngăduie un contact mai apropiat cu forul superior
al destinelor vânătoarei şi ne-am temut un timp ca ecou­
rile ce ne ajungeau să nu fie deformate prin necunoaş­
terea unor stări de fapt. Consecvenţi cu disciplina scrisu­
lui nostru de riguros control, ne-am informat deci cât
mai amănunţit şi exact. Rezultatul a confirmat ceeace
ştiam în parte. Cu destul de puţine excepţii situaţia ie­
purilor, după cumplita iarnă trecută, apare aproape ca­
tastrofală. Am fi fost chiar ispitiţi să credem la unele
exagerări, dacă n'am fi avut prilejul să verificăm de visu,
f a topirea zăpezilor, impresionanta „densitate la hectar" a
scheletelor sau a stârvurilor pe jumătate putrezite de ie­
puri, într'una din regiunile ţării. Am trecut una din acele
ierni nivelatoare — alături de molimi, inundaţii şi alte
astfel de intervenţii ale Naturii — care readuce dela sine
în echilibru — selecţionând — efectivul vieţuitoarelor în
aria lor de trai. E o chestiune bine cunoscută de oricine,
chiar cu un minimum de cunoştinţe pe acest tărâm. Pen­
tru unele regiuni ale ţării măsura vânătorească normală
ar fi fost chiar un imperativ de ocrotire.
Aşa dar din punct de vedere vânătoresc — şi, amin­
tim dacă mai e nevoe, rostul Direcţiunei Vânătoarei e vâ­
nătoresc — măsura inversă ce a luat nu îşi are nici un te-
meiu; din potrivă.
Dar ştim că a fost o capitulare. In faţa căror argu­
mente? Le cunoaştem, şi „Carpaţii" şi-a mai spus, nu o-
dată, cuvântul în această privinţă. Tema agitată e strică­
ciunile pricinuite de iepuri pomilor roditori. Un mare ziar
din capitală pare să se fi făcut campionul acestei teme,
lucru destul de explicabil de altfel, campania pornind dela
cazul particular al domnului director al acelui ziar: ie­
DIRECTOR. PROPRIETAR RĂSPUNZĂTOR.
Dr. IONEL POP
A N U L X // N o. 10 // 15 O C T O M V R I E 1942
purii au ros peste iarnă nişte meri, ni se pare, ai domnu­
lui director. Domnul director s'a supărat. Domnul direc­
tor are ziar. Are şi talent. Are şi „putere". Restul... se
înţelege uşor. Dar are şi dreptate domnul director? Noi cre­
dem că nu, dacă soluţia e stârpirea iepurilor. In definitiv,
problemul redus la ultimă analiză s'ar putea prezenta cam
aşa: capra mănâncă varza. Împuşc capra şi salvez varza.
E drept că s'ar mai putea învedera şi altă soluţie: îngră­
desc varza şi las capra în pacea lui Dumnezeu — şi a să­
racului. (Şi iepurii sunt mai des ai săracului, decât me­
rele... domneşti...). Ceeace pare o glumă .are însă un
fond de certă seriozitate, care desvălue şi o nefericită men­
talitate băştinaşă. Căci din păcate, nimeni la noi, nu va
face efortul necescur şi logic de a-şi îngrădi căpăţâna de
varză. Va prefera să ucidă capra — dacă poate — sau va
continua să-şi expună periodic varza, chit să înjure, tot
periodic, capra. — „Nit ţi-e ruşine să ai păduchi, măi bă­
iete"? — „Dar ce, sunt mort să n'am"? Câtă vreme vom
rămâne la acest fel de mentalitate, nu vom progresa. Vom
umbla după o himerică stârpire a iepurilor în loc să ne
apărăm pomii, vom avea tifos exantematic în loc iă ne
despăduchiem, vom sgâria pământul în loc să-l arăm a-
dânc, vom pune „terasă" in loc de viţă nobilă, etc, etc,
etc. Totul: „cât mai Uşor, nu cât mai bine". Avem încă
multe de învăţat dela alţii, cari au trecui de mult de ceea­
ce la noi e încă subiect de ridicolă discuţiune — ca acea­
sta cu iepurii. Să învăţăm dar, şi că pomii roditori se a-
pără cu mijloace simple şi cu puţină trudă („cât mai bine,
nu cât mai uşor"!) şi nu va mai exista nici o problemă a
iepurilor — ca în Germania, ca să exemplificăm, cu in­
comparabil mai mulţi iepuri decât la noi şi... pomi rodi­
tori idem.
Aşa dar, în chestiunea aceasta nu e o problemă cu
iepuri, ci o problemă de mentalitate, de civilizaţie. Poate nu
bănuiaţi. Dar e bine câteodată şă se pună punctele pe i.
Mai ales că suntem, • încă din multe privinţe, la prima
generaţie cu bretele .. .
Alte atacuri împotriva iepurilor ne-au făcut să ne în­
trebăm, ca de atâtea ori, ce anume mâncărime de pană
sau de limbă va fi împingând unii oameni, ca să se facă
de râsul lumii abordând subiecte în cari n'au nici cea
mai elementară informare sau competenţă. Să fie o lipsă
de ocupaţie pe care caută s'o umple cu un sterp diletan­
tism? Să fie o totală lipsă de simţ critic? Să fie o vanitate
atât de umflată încât să se creadă a-tot-ştiutori? Să fie
o pornire împinsă până la dispreţul realităţilor şi adevă­
rurilor numai ca să ajungă un scop, indiferent procedeul,
mijloc curent al demagogiei? S'ar putea învedera încă
multe alte pricini, şi nu din cele mai simpatice. E totuşi
curios cum aceşti oameni nu-şi dau seama de monumen­
talul ridicol în care se aşează singuri. „11 n'y a que le ri-
dicule qui tue" spune Francezul cu dreptate. E oare posi­
bil ca cineva, cu o suficientă cultură şi inteligenţă, să
nu-şi dea seama când cade în acest omorîtor ridicol? Cu­
rios şi inexplicabil. Dar e remarcabil să constaţi câţi oa­
meni a „omorît" ridicolul în această chestiune a iepuri­
lor. Trebue să fie revanşa lui Urechilă!
In fine, pentru a termina, să mai cităm şi un articol
recent, datorit unui om politic cunoscut, şi apărut în a-
celaşi ziar cu merii domnului director. De data aceasta
intrăm de-a-dreptul în humoristic. Iepurele apare brusc
 şi suprinzător ca „inamicul No. S" al României — dacă
admitem că „inamicul No. i" rămâne, totuşi, bolşevicul
de pe frontul de luptă. Recomandăm călduros acest arti­
col oricui doreşte, in aceste vremuri de încordare, să-şi
mai descreţească puţin fruntea. Nu e de altfel un articol
ce poate fi comentat. Nu cuprinde argumente sprijinite
pe o informare controlată, ci doar afirmaţiuni — ades
stupefiante şi de un comic irezistibil Autorul, trebue să-i
credem pe cuvânt şi nu admite contrazicerea. Gen: „când
vorbeşti cu mine să taci", sau: „ştii tu cine sunt eu"?
Printre altele, aflăm cu un viu interes, cum iepurii deve­
niţi deodată concurenţii veveriţelor „se caţără" in copaci
(Dvs nu ştiaţi?). Aflăm cum mizerabilii iepuri au mâncat
„varza din Bucureşti",'din care cauză varza murată costă
70 lei. Mai aflăm, cu o legitimă mirare, că iepurele, pe
care îl credeam printre cele mai fără apărare lighioane,
sfârtecat şi veşnică victimă delà nevăstuică la dihor, delà
vulpe la uliu, delà dulău la cioroi şi delà cioban la vâ­
nător, iepurele deci, „nimeni nu-l atacă, nimeni nu-l îm­
puşcă". Informarea autorului e în adevăr uluitoare. Dar
să continuăm. Mai aflăm că lupii „se înmulţesc şi dau
buzna in sate" pentrucă. . . mănâncă iepuri. (Adineaori
nu-ï „ataca" nimeni!). Pe baza celor de mai sus s'ar pu­
tea, de pildă, să propunem înmulţirea iepurilor spre sal­
varea oilor de lupi, sau incă, înmulţirea lupilor spre sal­
varea verzelor de iepuri (inclusiv cele murate). Aflăm
mai departe — cu un mic fior de groază — că carnea iepuri­
lor e „otrăvitoare" (am uitat să spunem că autorul e şi
doctor) şi ne închipuim panica printre vânători şi tot nea­
mul lor, precum şi la Direcţiunea Economiei Vânatului în
socotelile sale „economice", în urma acestei ultime şi sen­
zaţionale descoperiri. Poetul latin Martial punea, din
punct de vedere culinar, iepurele în primul rang: Inter
quadrupèdes gloria prima lepus, spunea cl CU naivitate de om
sănătos şi ignorant, se înţelege al descoperirilor doctoru­
lui nostru. In fine să mai relevăm cum autorul, abordând
chestiunea iepurilor, ne face cunoscut că denunţă un nou
flagel: al mamiferelor rozătoare. Această clasificare venind
imediat şi in opoziţie cu guzganii despre care tratase, ne
face să credem la o nouă descoperire: cum că guzganii
n'ar fi nici rozători, nici mamifere. Propunem: rumegători
şi ovipari.
Pe lângă iepuri şi guzgani, autorul se ocupă şi de
ciori. Nu e de loc în intenţia noastră să-l combatem în a-
ceastă privinţă, nici să abordăm subiectul ciorilor. Dar
prindem şi acest prilej pentru a sublinia un punct de ve­
dere general. Acesta: că nu e permis, în orice discuţiune
de acest fel, să neglijezi informarea exactă, nici să neso­
coteşti acea probitate ştiinţifică care face valoarea şi cin­
stea cercetărilor. Articolul autorului de care ne ocupăm
e tipicul articol al unui om — poate bine intenţionat —
care nu cunoaşte lucrurile şi e victima informaţiunilor
ridicole pe care le dau, cu pretenţiuni de adevăruri, alţi
neinformaţi. Chiar în chestiunea ciorilor --- unde, even­
tual, poate avea dreptate — autorul nu face decât să afir­
me. Căci bănueşte oare numai, autorul, că Roèrig, în Ger-
mania, a studiat oficial chestiunea ciorilor h ani neîntre-
rupţi, cu 5600 disecări şi analize migăloase de stomacuri,
1
şi că concluzia atârnă hotărit spre folosul adus de ciori? ).
Sau, cu alt punct de vedere final, cunoaşte cel puţin lu­
crarea lui P. Madon (Les corvidés d'Europe, 1928) cu alte
sute de analize, ori cercetărăle făcute în Belgia, U. S. A.,
etc.? A disecat autorul nostru cel puţin . . . o cioară, aşa,
fie şi dintr'o inteligentă curiozitate ocazională, dacă nu
în vederea unui început de documentare înainte de a trece
la generalizări? încă odată, nu e în Menţiunea noastră
de a lua poziţie în chestiunea ciorilor, dar exemplul e po­
trivit pentru a evidenţia că se uită prea uşor, prea des
şi de prea mulţi, că disciplinele ştiinţifice sunt altele de­
cât, de pildă, cele politice. Iar înfiripările naive cu teme­
lie de „bun simţ" profan sunt acelea cari duc la conclu-
ziuni „evidente" ca: pământul e fix, soarele se învârteşte
în jurul pământului sau că loouitorii delà antipozi um­
blă cu capul în jos şi picioarele în sus. Nu putem decât
să regretăm odată mai. mult această lipsă a spiritului
ştiinţific, chiar la inteligenţe distinse, prea ades. La a-
ceastă categoriie de oameni se refera desigur un laureat
al Premiului Nobel, marele fizician R.-A. Millikan cănd
spunea că „sunt înclinaţi să clădească impetuoase gene-
1
) A se vedea primul volum din Arbeiten aus der
Kaiserlichen Biologischen Anstalt für Land- und Forst-
Wirtschaft. 1899.
ralizări pe o cunoştinţă insuficientă" •— şi lor li se apli­
că, fără îndoială, severa sentinţă a lui Bossuet: „Ce plus
grand dérèglement de l'esprit c'est de croire les choses
qu'on veut qu'elles soient, et non parce qu'on a. vu qu'elles
sont en effet".
Dacă ne-am intins puţin asupra unor astfel de amă­
nunte este pentru a desvălui realul aspect şi valoarea dis­
cuţiei şi în această „chestiune a iepurilor". Apare în mod
evident, pentru orice judecată obiectivă, caracterul dema­
gogic al acestei campanii, incompetenţa, nepregătirea şi
lipsa de informare serioasă în argumentări.
Rezumând, am putea spune:
— nu neagă nimeni că în unele regiuni iepurii pot
ocaziona stricăciuni, la pomii roditori cu deosebire;
— soluţia prin stârpirea generalizată a iepurilor nu
este numai himerică, dar e şi inutilă şi neconformă cu
alte interese, şi foloase, atât economice, cât şi vănătoreşti.
(Se uită prea des că vânătoarea in tot complexul ei — cu
aspecte delà social la financiar — este o realitate angrena­
tă In interesele statului şi nu poate fi tratată cu uşurinţa
de care dau dovadă neiniţiaţii);
-,— problema iepuri-pomi roditori e pe plan de cultură
civilizată (îngrijirea şi apărarea raţională a pomilor), în
opoziţie cu o mentalitate de oarecare tembelism autochton,
ce se poate regăsi în multiple alte aspecte băştinaşe;
— generalizarea şi specularea cazurilor particulare
cu vorbe umflate, cu argumente nestudiate, cu afirmaţiuni
necorespunzătoare realităţilor, se încadrează detestabilu­
lui procedeu demagogic, rămăşiţă a unor moravuri ce am
fi dorit definitiv perimate;
— capitularea în faţa unor astfel de procedee e un
motiv de îngrijorare prin precedentul ce creează şi prin
sumbrele perspective ce se pot întrevedea vânătoarei recă­
zută în puterea arbitrară a unui administrativ banal şi
incompetent.
Sunt, credem, adevăruri ce trebuesc spuse, în intere­
sul vânătoarei. Le spunem, noi, faţă de lipsa de atitudine
şi acţiune a U. G. V. R., care n'a găsit un cuvânt de zis
— prin revista sa oficială — in. toată această chestiune.
Faptul nu ne surprinde de altfel, din motive bine cunos­
cute. Şi printre altele: doarme. O remarcăm, cu melan­
colie.
KÊRÊBÊ
G L U M E
— Cum se face, domnule Maestru de Vânătoare, că
Domniata eşti atât de prietenos cu gonaşii, iar cu oaspeţii
eşti dur ca tundra?
— Uşor de înţeles: Oaspeţi am mai mulţi de câţi îmi
trebuesc — gonaşi totdeauna mai puţini de câţi am ne-
voe...
* # *
— Dragă bărbate, iepurele ăsta nu e proaapet!
— Ai dreptate... Dar am observat prea târziu: abea
dupăce il . . î m p u ş e a s e m . . .
^
Tantalus.
CU OCHI DE V Â N Ă T O R PRIN CRIMEEA
de: Lt. Col. COSTĂCHESCU DUMITRU
Odată cu sosirea primăverii, destul de târzie în licopul şi Strelca Arabaţilor, cari nu depăşesc în ge­
anul acesta, soseam şi eu în Crimeia. Cu toate preo­ neral cinci sute metri lăţime, vin s'o ancoreze de
cupările mele de altă natură, urmăream tot timpul pământul rusesc, ca s'o priponească par'că, să nu fie
drumului mersul păsărilor călătoare, ce se îndreptau smulsă de furia valurilor.
in stoluri compacte către Nord, mânate şi grăbite de Aici Marea de Azov a venit să strângă corsetul
calea destinului. dinspre răsărit, iar Marea Neagră cu revărsarea Ni­
Pasajele de primăvară erau in toiul lor, dar cu prului dinspre apus, căutând să izoleze complecta-
cât înaintam mai mult decepţia mea era din ce în ce mente această peninsulă de continent. Aici a fost
mai mare. Nu din cauză că în lada de campanie mă marea bătălie ce s'a dat între pământ şi apă, aici
aştepta cu drag puşca şi cartuşele! Nu aceasta ar frământările vulcanice au intervenit cu furie, căutând
fi fost cauza principală, — dar imensitatea stufăriilor să nimicească totul în cale şi stabilind stânci crista­
şi a bălţilor, delta ipetuoasă a Bugului şi a Niprului, lizate de granit, cari au rezistat împotriva furiei ape­
imensitatea nesfârşită a apelor, mă făceau să cred lor, mii şi mii de ani!
şi să sper, că voi avea ocaziunea să văd ce n'am vă­ Aspectul dantelat al acestei peninsule întăreşte
zut încă până acum; credeam că voi vedea cele mai şi mai mult afirmaţiunile de mai sus şi extrema va-
măreţe şi mai variate pasagii a păsărilor aquatice. riaţiune a faunei şi a florei, ne face să ne gândim că
Nu am făcut acest drum, nici cu trenul, nici cu nicăeri pământul nu a fost mai mult înfrăţit cu apa,
avionul; călare cu unitatea mea, am avut vreme în­ nicăeri nu vei găsi pe o întindere aşa mică de pământ
delungată să studiez zile întregi această problemă. atâtea variaţiuni geologice, nicăeri pe o întindere aşa
Viscol şi zăpadă, ploile şi ninsorile ce rupeau de mică de uscat, nu vei găsi atât de abundente şi
zăgazurile primăverii, şuvoaiele furioase şi noroaiele variate bogăţii minerale!
indescriptibile, erau elementele care ne însoţeau dru­ Nu am studii mai profunde geologice, dar se pa­
mul, mereu şi mereu spre răsărit! re că lupta ce s'a dat aici între pământ şi apă a fost
Nu merg până la absurd ca să pot face afirma- pe vremuri îndepărtate mai groaznică de cât ne ima­
ţiunea, că nu aşi fi văzut de loc păsări de baltă. Ba ginăm noi şi nu ne găsim de cât în faţa unor slabe
din contra, cârduri de gâşte şi de raţe destul de res­ rămăşiţe ale munţilor Caucazului, ce au fost frânţi
pectabile, care ar fi făcut pe un profan în această şi sfărâmaţi cândva, de un cataclism teribil, de erup-
materie să se minuneze. Dar lucrând prin compara­ ţiunile celei mai vechi regiuni vulcanice.
ţie, nici pe departe nu se poate asemăna ceea ce am înainte de a ajunge în Crimeea, ca şi păsările
văzut cu o migraţiune adevărată de primăvară, nici călătoare, urmasem şi noi partea de Nord a litora­
pe departe nu se poate compara cu pasajele noastre lului Mărei Negre şi am traversat în cale multe şi
din Delta Dunării. nenumărate limanuri, 'golfuri şi râuri mai principale.
Astfel am constatat că aceste regiuni sunt cu Peste tot aceleaşi observaţiuni cu caracter general
totul în afara drumului de migraţiune generală. Se asupra vânatului, dar peste tot o bogăţie fără pere­
vede că păsările călătoare nu se încumetă să traver­ che în peşte. Milioane de chilograme vin zilnic să
seze în curmeziş Marea
Neagră şi instinctul lor de
conservare le călăuzeşte să
urmeze cu înţelepciune li­
toralul şi apoi cursul flu­
viilor mai principale, către
Nord.
Altă explicaţie nu pa­
re a fi plauzabilă şi cele
câteva cârduri de călătoa­
re, ce se abat în aceste re­
giuni, sunt nişte ramificaţii
secundare, cari se abat pe
aceste meleaguri, după ce
au ajuns şi au trecut de
Delta Dunării.
Dacă cititorii noştrii
şi-ar da puţin osteneala să
studieze mai amănunţit o
hartă a Crimeei la o scară
mai mare, ar constata că
această peninsulă este le­
gată de pământul continen­
tului, numai printr'o scurtă
făşie de teren mai solid,
istmul Pericopului. In par­
tea dinspre răsărit, două
făşii slabe de pământ, Sa­ Munţii I d i l a coboară in M a r e a Neagră.
 umple cherhanalele, Vapoarele de pescari, cari au
părăsit de multă vreme pânza cea pitorească şi vâsla
şi au adoptat motorul Diesel, sosesc la Nicolaev şi la
Cherson, din jumătate în jumătate dé oră, aducând
această imensă bogăţie, ce stă ascunsă pe fundul ape­
lor. Mii de fete şi lucrători lucrează zi şi noapte la
debarcadere şi rămâi mut de admiraţie în faţa aces­
tor movile uriaşe şi mişcătoare, cari în curând vor
trece în gheţăriile cherhanalelor, sau la fabrícele de
conserve.
Se pare că administraţia sovietică, având de hră­
nit atâtea milioane de flămânzi, a făcut progrese în
această privinţă şi uneltele primitive cu cari odinioa­
ră se făcea pescuitul, au fost înlocuite cu mijloacele
şi sculele cele mai moderne. Peste tot, ca şi aici, eşti
nevoit să admiri puterea creatoare şi de organizare a
poporului german.
Deşi de curând timp furia războiului a deslăn-
ţuit cataclizmul pe aceste meleaguri, deşi hoardele
bolşevice au incendiat şi distrus totul în retragerea
lor precipitată, acum totul funcţionează perfect, ca
şi cel mai regulat ceasornic! Pescuitul îşi urmează
cursul ca şi când nimic nu s'ar fi petrecut şi toate fa­
brícele şi-au reluat activitatea cu foştii lucrătorii,
cari acuma muncesc bucuros şi cu mai multă râvnă,
pentrucă muncesc pentru ei, nu pentru capriciile şi
teroarea comisarilor politici şi nici pentru a îmbogăţi
jidovimea.
Aceste mii de tone de peşte ce sosesc zilnic în
toate porturile şi aşezările omeneşti de pe litoral, pe
lângă că îndestulează şi asigură hrana populaţiei
băştinaşe, sub administraţia germană, pleacă necon­
tenit în diferite forme de conserve, ca să asigure hra­
na celor ce luptă pe front şi-şi fac datoria pentru
ţară şi pentru apărarea lumei civilizate, contra inva­
ziei hoardelor asiatice. • îşi îngrămădeau toate bogăţiile şi prăzile.
Surprins de această bogăţie colosală şî necalcu­
lată, mă adresez unui bătrân pescar:
— întotdeauna aveţi aşa frumoasă recoltă?
Văzând că ştiu ruseşte îmi răspunde bucuros şi
cu multă bunăvoinţă:
— Da Domnule! Noi avem foarte mult peşte.
Sunt de optzeci de ani şi de mic copil m'am ocupat cu
această meserie. Prindem, prindem şi peştele vine ca
un izvor nesecat să hrănească omenirea. înainte vre­
me era hrana săracului, mai pe urmă numai comisarii
se înfruptau cu asemenea bunătăţi; restul mergea la
vânzare în străinătăţi. Dar vezi Dumneata! Anul ace­
sta este un an excepţional. Niciodată nu s'a prins aşa
de mult şi frumos peşte.
— Dar, de ce moşule?
— Apoi vezi Dumneata Domnule, — îmi răs­
punse interlocutorul meu zâmbind şi scărpinându-se
în barbă — Ruşii în retragerea lor au căutat să dis­
trugă totul în cale. Toate silozurile şi magaziile de
grâu de prin porturi, erau pline cu cereale adunate
de pe la colhozuri. Toate, toate au fost aruncate în
apă ca să nu cadă în mâna dumneavoastră. Din toam­
na trecută toată sudoarea plugarului nostru şi chiar
pânea noastră dela gură, s'a dus în fundul apelor ca
să hrănească peştele. Peştele este o dihanie care sim­
te dela mare distanţă hrana; a năvălit din mare, din
ghioluri, de peste tot, la acest izvor nesecat de hrană.
Cam prin aceste locuri pescuim şi noi acum. Şi afară
de aceasta, domnule! să am iertare de cuvânt, conti­
nuă el râzând, Dumneata ştii mai bine ca mine, că
războiul aduce multe surprize. Mii de oameni şi-au
găsit moartea şi mai toţi au fost aruncaţi în apă.
Dumneata nu ai observat că noi nu avem cimitire?
Bolşevicii nu ne dădeau voe să ne pomenim morţii;
religia şi înmormântările erau considerate ca un pri­
vilegiu burghez. Dacă îţi murea cineva, trebuea să-1
înmormântezi noaptea pe ascuns, fără preot şi fără
cruce. Aşa domnule! Multe mii de soldaţi şi-au găsit
locul de odihnă pe fundul apelor. Ia uitaţi-vă dumnea­
voastră la somnul ăsta, ce gras este... Sunt om bătrân
şi n'am mai văzut aşa ceva!... Da domnule, a fost o
hrană minunată pentru peşte anul acesta, termină
râzând bătrânul.
Intrarea în Crimeea este salutată de o serie ne­
sfârşită de bălţi, golfuri şi ghioluri. In partea de ră­
sărit, Strelca Arabaţilor, o izolează ca o barieră de
Marea de Azov, creind printr'o mare întindere de
ape Gniloe More, sau Sivaş More (Marea Leneşă sau
Marea Putredă),
Şi aici am avut aceeaşi decepţie ca şi în trecut şi
fără de nesfârşitele cârduri de cocori şi câteva triun­
ghiuri de gâşte sălbatece, nu am văzut mare lucru.
Ici colo, câteva perechi de raţe duble şi viu colorate;
câţiva lopătari şi cârduri compacte de nagâţi albi ce
trăesc majoritatea timpului pe uscat.
Monotonie obositoare de stufărie şi ape, fără ca
ochiul să-ţi fie distrat de nimic, absolut nimic. Avan-
gardele de bâtlani şi variata armată a hultanilor de
baltă, nu au ce căuta aici, căci hrana le lipseşte şi
nu se rotesc ca la noi toată ziua peste împărăţia pă-
purişului.
Crimeea a fost şi a rămas ţara Tătarilor, Având
o climă mai temperată şi prin contrast cu asprimea
iernilor dela Nord, mult mai dulce, aici veneau la ier­
nat, hoardele ce colindau tot anul spre apus după
pradă şi jaf; aici îşi aveau aulurile lor pitoreşti, aici
Nici pravoslavnica Rusie cu stăpânirea absolutis­
mului ţarist, nici regimul bolşevic cu toate eforturile
depuse, cu toate deportările în masă, cu toate exe­
cuţiile capitale ce au avut loc, nu a reuşit să modifice
cu nimic aspectul acestei provincii şi nici să o desna-
ţionalizeze.
Este suficient să remarcăm că şi astăzi nouăzeci
şi cinci la sută din populaţie nu ştie nici un cuvânt
rusesc şi chiar comisarii ruşi erau obligaţi să între­
buinţeze interpreţi şi oarecari menajamente, faţă de
aceşti locuitori. Cu toate aceste menajamente, n'au
reuşit nici să-i asimileze, nici să-i înveţe limba rusă,
nici să stăvilească ura neîmpăcată ce aceşti Tătari
au păstrat atâtea secole contra lor.
Astfel, ca un bun rezultat al propagandei lui Sta-
lin, toţi bătrânii Tătari şi-au înscris feciorii ca vo­
luntari în armata germană şi astăzi perfect echipaţi
în uniformă, fac instrucţie în diferite centre mai im­
portante ale Crimeei, pentruca în curând să fie tri­
mişi pe front să lupte contra acelora care i-au sub­
jugat şi umilit. Astfel republica tătărască va deveni
în curând o realitate şi nu va mai figura ca o utopie
în sânul Uniunei Republicelor Sovietice, care avea
pretenţia să stăpânească lumea civilizată, aruncând
spre apus un conglomerat masiv de mongoli şi hoarde
asiatice variate, sub falşa denumire de „poporul rus"!
Cercetând izvoarele istorice actuale în cărţile ru­
seşti, nu vei găsi mare lucru, din cauză că bolşevicii
au distrus totul şi au falsificat completamente tre­
cutul. Pentru ei istoria Imperiului Rus, începe dela
Cneazul Oleg şi trece direct la stăpânirea şi teroarea
lui Lenin şi Stalin, pe care-i ridică in
slavă, sub toate formele şi în toate chi­
purile.
Totuşi, istoricul contemporan bol­
şevic Sestacov, recunoaşte că această
provincie a fost a Tătarilor până pe vre­
mea Ecaterinei a Il-a, deşi pe acele tim­
puri Tătarii nu mai aveau strălucirea şi
splendoarea de odinioară, şi îşi duceau
liniştit traiul sub protectoratul turcesc,
fiind consideraţi ca vasali. Ivindu-se
conflictul turco-rus, au răspuns cu ar­
mele contra pretenţiunilor şi lăcomiei
ruseşti şi s'au luptat cu mare bravură.
Ecaterina a Il-a a trimis atunci o armată
sub conducerea Generalulu Suwarov,
care în urma multor lupte şi cu mari
pierderi, a reuşit să ocupe Crimeea şi
fără nici un drept s'o considere pământ
rusesc. Tot această împărăteasă care
fiind de origină germană, baroneasă de
Stetin, a avut un spirit de prevedere şi
organizare extraordinar, a făcut şi por­
tul militar Sevastopol în care a înfiinţat şi o fabrică
de corăbii. încercările ei de colonizare a acestei pro­
vincii, se mai văd încă şi astăzi pe alocurea şi colo­
niile bulgăreşti şi germane, stau ca o dreaptă mărtu­
rie a operei sale, în această masă compactă de Tătari.
De la intrarea în Crimeea, istmul Pericopului,
care nu e mai lat de opt până la zece chilometri, te
izbeşte într'un mod impresionant cu valul său tătă-
răsc, făcut cu atâţia ani în urmă, pentru apărarea
acestei peninsule de invaziile dela Nord. Astăzi acest
val a fost modernizat. In toamna anului trecut bol­
şevicii au dus aici o îndârjită apărare, amenajându-1
cu un grandios şanţ anti-car, lat de zece-dotsprezec2
metri şi cu o adânicme de cinci-şase metri,
Valul tătărăsc a fost garnisit cu cazemate de be­
ton şi turele de oţel, toate rămase astăzi ca o vie măr­
turie a bravurei trupelor româneşti şi germane, cari
au reuşit să învingă tăria acestui obstacol ce părea
de netrecut. In acest val uriaş de pământ, o singură
poartă abia lasă sa treacă şoseaua ce şerpueşte spre
Pericop, poartă străjuită astăzi de sentinela română,
un brav fecior de pe plaiurile Sibiului.
Un aeroplan de bombardament rusesc, căzut în
noaptea trecută, stă ca o dovadă a neputinţei bolşe­
vice şi a sbuciumului disperat al unui guvern de te­
roare, care-şi trăeşte ultimele clipe. Printre rămăşi­
ţele carbonizate a echipajului se vede doar o mână
care a mai rămas intactă şi părul cu pielea capului
unui pilot, lipită pe o placă groasă metalică, care
forma probabil blindajul din spate.
Miros de carne friptă într'o încâlcitură de sârme
de oţel, căzute din înaltul cerului în anonimatul ge­
neral, ce va acoperi cândva cu totul rămăşiţele aces­
tui război.
Intrând în Crimeia, dat fiind clima temperată a
acestei provincii, mă aşteptam să văd oarecari schim­
bări mai importante şi demne de remarcat.
Situaţia geografică a acestei peninsule şi imen­
sitatea apelor ce o brăzdează şi înconjoară, trebuia
să formeze paradisul păsărilor aquatice. Dar nici pe
departe nu poate fi vorba de aşa ceva.
Şiruri lungi de cocori brăzdează cerul în toate
sensurile şi direcţiile, cu strigătele lor stridente. Atât
şi nimic mai mult!
Dropia, vânatul caracteristic al Crimeei.
Continuând mai departe anchetele mele vânăto-
reşti, am constatat că această peninsulă este cu ade­
vărat patria cocorului. Cârduri, cârduri, sute şi mii,
vin din toate părţile şi din toate direcţiile, vin aici
unde găsesc mediul favorabil şi hrana de predilecţie.
Aici îşi scot puii, prin grâu, prin burueni, pe malurile
iazurilor, peste tot, fără a mai deveni pasărea sfioasă
şi fricoasă de pe la noi. Adeseori îi vezi amestecaţi
printre cârdurile de dropii şi spectacolul cel mai fru­
mos îl ai către sfârşitul lunei Iulie, când cu gesturi
caraghioase şi caricaturale, dimineaţa sau la apusul
soarelui, îşi învaţă puii la zbor.
Nu este nici o diferenţă între aceştia şi cocorul
ce trece pe la noi, dar partea masculină are o culoa­
re mult mai închisă, aripile bat în albastru, iar fru­
museţea semnului de bărbăţie prezintă exemplare
mult mai desvoltate.
Am studiat mereu viaţa lor şi nu am putut afla
precis cauzele pentru care preferă aceste locuri. Sin­
gură clima ar fi un motiv la care s'ar adăoga imen­
sitatea stepelor pustii şi nelocuite, dar asemenea lo­
curi se mai găsesc berechet în ţara teroarei şi a stă-
pânirei sovietice.
Afirmaţiuni se pot face multe, dar cele mai
probabile sunt condiţiunile de hrană ce le găsesc aici,
condiţiuni ce nu se află în altă parte şi cari în gene­
ral nu priesc altor păsări călătoare. Prin contrast
barza lipseşte cu desăvârşire şi nici măcar în trecere
nu am văzut-o.
Fie că nu are unde să-şi facă cuibul din cauză
că aulurile tătăreşti nu reprezintă de cât o îngrămă­
dire de pietre neuniforme, fie că condiţiunile de trai
nu-i sunt favorabile, foarte rar vei întâlni vre-o barză
rătăcită prin Crimeia şi aceasta grăbită şi în tre­
cere, mai mult pe coastele de apus, căutând să plece
cât mai curând, căutând par'că că evite nişte locuri
blestemate.
Cocorul îşi face cuibul pe pământ ca şi dropia şi
scoate numai o pereche de pui. Dacă întâmplător ouă­
le îi sunt stricate de vre-un duşman, îşi schimbă cui­
bul şi continuă cu perseverenţă, până ce-şi îndepli­
neşte misiunea sa în prooagarea speţei.
Puii nu sunt sfioşi, nici sălbateci ca puii de dro­
pie sau de raţă. Se acomodează cu uşurinţă şi mă-
nâncă orice, preferând cu mare plăcere miezul de
pâine muiată în apă, sau resturi de carne. Iţi fac
chiar şi unele servicii, fiind nişte iscusiţi şi erudiţi
vânători de muşte. La cortul unui camarad al meu,
care are o pereche de pui de cocor prinşi acum două
luni, privesc zilnic acest spectacol.
La început au fost ţinuţi în cuşcă cu infinite pre-
cauţiuni, dar acum s'au domesticit cu totul şi sunt
lăsaţi în completă libertate. Se plimbă unde doresc,
vânează cu paşi mari şi caraghioşi muşte şi alte gân­
gănii şi când simt vre-un pericol, nu-şi mai întind
aripile să încerce zborul, ci fug cu cea mai mare vi­
teză şi se ascund în fundul cortului.
Nu ştiu ce vor face mai târziu, când instinctele
vor lua o desvoltare mai puternică, dar fraţii lor de
aceeaşi vârstă, de mult brăzdează cerul cu încercă­
rile lor de zbor, pregătirea şi antrenamentul pentru
călătoria cea mare. Deocamdată îşi iubesc şi-şi cu­
nosc stăpânul. Vin la chemare şi acceptă cu mare
plăcere din mâna lui bunătăţile, pe cari nu mai sunt
nevoiţi să şi le găsească singuri.
* * *
Departe, departe, peste Strelka Arabaţilor, soa­
rele răsare mândru din valurile Mărei de Azov, stră­
pungând cu razele sale aurii bruma ceţei de dimi­
neaţă !
Maşina goneşte mereu prin hârtoapele drumuri­
lor întortochiate, ridicând nori de praf în urma
noastră.
Reflexele variate ale razelor solare, în contrast
cu atâta imensitate de apă, fac din coasta de răsărit
a Crimeiei ţara mirajului; o ţară vrăjită, unde cu
drept cuvânt realitatea este pusă la îndoială!
La un cot al drumului, apare în depărtare un
castel minunat. Zeci de turnuri şi cupole îşi înalţă
falnic statura, amintind minareturile din orientul apro­
piat, amintind o fală din trecut, care acum zace de
multe sute de ani îngropată sub povara timpului ne­
cruţător. Dacă te apropii mai mult, apar mai evident
grădinile fermecate de palmieri şi chiparoşi, pe care
se estompează mozaicul clădirilor viu colorate,
încordarea aşteptărei dă aripi maşinei şi piciorul
apasă mereu cu nervozitate acceleratorul. Iluzia te
stăpâneşte cu înfrigurare şi abia când ai ajuns la câ­
teva sute de metri, totul dispare şi rămâi uluit în faţa
câtorva căsuţe cu acoperişul de ţiglă, părâginite şi
dărâmate: urmele unui fost colhoz.
Doi, trei salcâmi pitici şi zgribuliţi îţi şterg cu
brutalitate iluzia grădinilor de palmieri şi nu te tre­
zeşte la realitate de cât lătratul unui câine flămând,
care pare şi el mirat de vizita acestor mosafiri ne­
poftiţi. 1
Pustiul te cuprinde încet şi îţi face impresia că
trăeşte paginile unui roman de Pierre Benoit. înce­
pând dela Salicop şi până la Tuzly-Seih-Ely, coasta
de răsărit a Crimeiei. îţi dă noţiunea caracteristică
a vieţii Tătarilor din anul 1200; monotonia peisagiu-
lui nu este turburată de cât de cârdurile de cămile ce
pasc cu indiferenţă, sau stau tolănite la soarele pri­
măvăratec, rumegând tacticos.
Nici timpul, nici teroarea nu a schimbat nimic
pe aici şi chiar numele localităţilor au rămas aceleaşi.
In fiecare clipă ai impresia că vei auzi strigătul
vre-unui hoge din minaret, chemându-şi credincioşii
la rugăciune.
Pornind dela Genice, Seih Balda-Tamak, Tuzly-
Seih-Ely, Subino-Baigodgea şi până la Islam-Terek,
sau mai bine zis până la Arabat sau Giantora, fie­
care localitate are povestea ei, fiecare conac aminteşte
timpurile de grandoare ale unui han tătăresc al cărui
sfârşit este înmormântat într'o dramă acoperită de
valul uitării.
Cămila este utilizată şi astăzi ca şi atunci, la
toate muncile câmpului şi ca mijlocul de transport
cel mai eftin şi mai rapid.
Stăpânirea bolşevică le-a trecut în proprietatea
statului, distrugând proprietatea individuală, dar acum
Tătarii le-au căpătat din nou şi sunt foarte mul­
ţumiţi.
Marea Sivaşului îşi aruncă necontenit valurile
spre apus, măcinând coasta într'o serie nesfârşită de
ghioluri mirositoare. Până acum nu am ştiut de ce
titulatura geografică a fost atât de răuvoitoare, nu­
mind această mare Marea Leneşă, sau Marea Putu­
roasă, Credeam că poate această denumire se da-
toreşte faptului că nu are nici o legătură cu alte mări
şi poate nu aduce prea mari foloase navigaţiei, prin
adâncimea ei redusă.
Astăzi însă găsesc această titulatură mai mult
de cât îndreptăţită şi aproape nu-mi găsesc cuvinte
ca s'o pot caracteriza,
O comparaţie fericită s'ar putea face cu Marea
Moartă, căci nici în Sivaş nu poate trăi nici o vietate
şi chiar păsările aquatice, dacă se rătăcesc din întâm­
plare pe întinsul acestor ape, fug înspăimântate sco­
ţând strigăte disperate.
Apele Sivaşului sunt atât de sărate şi conţin un
amestec mineral atât de concentrat, încât nici în apro­
pierea malului nu se găseşte nimic şi o broască arun­
cată în această apă, moare în câteva clipe. Nu ştiu
ce amestec a zvârlit aici furia vulcanilor din trecut,
dar cred că nămolul acestei mări, ar putea foarte bine
servi la vindecarea multor boale.
Peste sărătura extraconcentrată a valurilor sale
veşnic agitate, predomină cu persistenţă mirosul sul­
fului, de unde poate i se mai trage şi denumirea de
Marea Putredă sau Marea Puturoasă. Coloritul lui
cenuşiu, nu şi-1 schimbă Sivaşul, nici în cele mai fru­
moase şi senine zile de vară, dar când vântul suflă
cu putere şi apele moarte încep să se agite, fundul
îşi tulbură conţinutul său mocirlos şi valurile înspu­
mate devin de culoarea păcurei.
In viaţa mea nu am văzut un aspect mai lugubru
şi mai apăsător!
De obiceiu apele mărilor te dispun în mod plă­
cut cu imensitatea lor şi măreţia naturei. Când vezi
apele Sivaşului pe vreme de furtună mai ales, o strân­
gere de inimă te face să le compari cu apele infer­
nului.
De pe Strelka Arabaţilor ne pândesc acum ochii
iscoditori ai comisarilor bolşevici, mândri şi încreză­
tori, neştiind încă ce vor păţi peste câteva zile. Mai
jos, dinspre Kiet, artileria grea rusă rupe tăcerea din
când în când, trăgând la întâmplare în Islam-Terek.
Dropioii îşi rotesc penajul în razele soarelui de
dimineaţă. Concurenţa călcatului a început şi s'au
obişnuit de mult cu asperităţile războiului. La
început dropiile au fost impresionate; se adunau
în cârduri compacte şi îşi luau zborul pline de spai­
mă, dar după ce parcurgeau câteva zeci de kilome­
tri, dădeau pretutindeni de apele mărilor înconjură­
toare. După zbor lung, lung şi extrem de obositor,
erau nevoite să se întoarcă frânte de oboseală, tot
la locurile de plecare.
 Cu încetul au început să se deprindă; bubuitul alte complicaţiuni, printre care cea mai importantă
tunului l-au asemuit se vede cu tunetele si fulgerele era procurarea unei arme de vânătoare.
din verele ploioase, dar un nou duşman, o nouă pa­ Raionul vânătoresc, sau cooperativele de consum
săre uriaşă a apărut ca să tulbure seninătatea ceru­ de prin centrele mai importante, îţi puteau procura o
lui albastru. Dropia se ştia până în prezent cea mai armă obişnuită cu cocoş, contra sumei patru sute de
mare şi mai puternică pasăre de pe aceste meleaguri, ruble, ceeace reprezenta o sumă destul de importantă
dar această pasăre ce venea vâjâind şi făcând un pentru un proletar, rob al colhozului.
zgomot asurzitor, îşi dovedise superioritatea. Dupâ Cu un cuvânt, toate piedecile veneau să se abată
încercări repetate de fugă şi întreceri la zbor, singu­ asupra sărmanului doritor de a practica acest sport,
ra soluţie a fost renunţarea... şi astăzi când vre-un doar l'or face să renunţe definitiv la plăcerea de a
aeroplan se aude în depărtare, dropiile se lipesc la purta şi poseda această jucărie inofensivă, care s«
pământ şi nu mai fac nici o mişcare. Doar dropioiul numeşte o armă de foc.
mai ridică din când în când capul, cercetând zările Kilogramele de grâu erau însăşi viaţa şi existen­
albastre. ţa acestor nenorociţi; ele formau unitatea monetară
Din primele zile am observat că vânatul care pre­ şi puterea de cumpărare a pieţei era socotită tot în
domină în Crimeia, cât şi în peninsula Kerci este kilogramele de grâu. Rublele erau numai un palea­
dropia şi niciodată n'am bănuit că se pot întâlni un­ tiv cu care se salvau aparenţele şi întrebuinţarea lor
deva pe pământ într'un număr atât de impresionant. nu era de cât o formă internă, pentru a da iluzia li­
Bugazul, stepele Basarabiei şi Bărăganului no­ bertăţii comerţului.
stru, nu ne pot da măcar o ideie de ce se găseşte aici. S'au făcut câteva încercări prin anul 1925 şi în
Mediul favorabil şi iernile foarte puţin friguroa­ anul 1932 de a se pune in circulaţie o rublă de argint,
se, le-au adunat aici de pe toate meleagurile. Imen­ dar acapararea lor şi iuţeala nemai pomenită a mo­
sitatea nesfârşită a stepelor unde nu le supără ni­ dului cum au dispărut de pe piaţă, au pus pe gânduri
meni şi o hrană abundentă, le-au făcut să-şi clădească stăpânirea şi au dus la aplicarea multor execuţii.
aşezăminte de veci şi în bruma ceţei de dimineaţă de Caracatiţa bolşevică şi-a întins tentaculele uriaşe prin
multe ori le confunzi dela distanţă cu o turmă de oi, percheziţiuni nenumărate şi arestări, fără însă să mai
ce pasc liniştite pe o mirişte. găsească niciodată totalitatea rublelor lansate. Mulţi
In cea mai strictă concluzie Crimeia poate fi nu­ nevinovaţi au căzut atunci graţie unor intrigi artis­
mită cu drept cuvânt patria dropiei şi a cocorului. tic meşteşugite şi mulţii au putrezit prin închisorii*
Desvoltarea dropiilor ajunge aici la maximum şi în din fundul Siberiei. Proletarul credincios colhozului
mod obişnuit se găsesc exemplare de 16—18 kilograme. din satul său, muncea zi şi noapte fără întrerupere
Se găseşte dropia pretutindeni şi ori unde, afară şi toamna plata i se făcea în kilograme de cereale,
de regiunea muntoasă dela Sud, stăpânită de crestele conform numărului de zile lucrate şi înregistrate de
munţilor Iaila şi subarboretul său, care se întinde contabil.
spre Nord, până dincolo de aliniamentul: Semfiropol,
Karasubazar. Starâi-Krim, Feodosia. Din această cau­
ză vânarea dropiei nu mai devine o problemă aşa
de complicată ca la noi şi prin faptul că nu sunt nici
atât de sfioase, sunt cu uşurinţă la îndemâna oricărui
vânător mai priceput.
E drept că legi foarte severe au protejat mult
vânatul in Rusia Sovietică. Dar acest fapt nu s'a năs­
cut din interesul de a proteja şi înmulţi vânatul. Stă­
pânirea teroarei roşii, nu vedea nici un avantaj în
faptul de a avea o populaţie înarmată sub nici o for­
mă şi actele autoritare împinse mai departe de ima­
ginaţia omenească, îi făcea pe stăpâni să se teamă
de răzbunarea poporului, care trebuia să vină mai
curând sau mai târziu.
Din această cauză se făcea cea mai mare selec-
ţiune în distribuirea armelor şi cel ce ajungea să se
bucure de acest drept, trebuia să fi fost cel puţin un
comunist convins, membru al partidului şi confirmat
definitiv. Anotimpurile de înmulţire erau respectate
ca şi la noi şi se trâmbiţa mult „pro forma" pe acea­
stă temă, pentru a se pune cât mai multe piedici po­
sibile doritorilor de a practica un sport considerat
burghez.
Cel ce dorea să obţină un permis de vânătoare
trebuia să se înscrie din timp la raion sau district,
care avea şi o secţiune vânătorească.
Formalităţile durau timp îndelungat şi tergiver­
sările erau făcute mai mult cu scopul ca persoana să
fie bine verificată iar informaţiunile luate trebuiau
să corespundă condiţiunilor impuse.
Obţinerea permisului care consta în deobşte în
plata sumei de treizeci de ruble, aducea după sine Şoimăritul <• o străveche pasiune a triburilor din stepele ruseşti.
 Plata era variabilă şi nu de multe ori a depăşit
două kilograme de grâu pentru o zi lucrătoare, dar de
nenumărate ori .a fost mai puţin.
Această cantitate trebuia să-i ajungă lui şi în-
tregei familii pe un an întreg, sau cel puţin până la
noua recoltă. In general consumul se rezuma la două
sau trei sute de grame de pâne de persoană zilnic şi
lucrătorul nostru trebuia să se constrângă mereu, în
timp ce magaziile statului sovietic gemeau de cerea­
lele ce aveau să urmeze calea străinătăţii, pentru a
se transforma în tankuri şi aeroplane, sau numeroase
alte mijloace de distrugere.
Astfel stând lucrurile, este uşor să ne imaginăm
ce-i mai rămânea ţăranului rus spre vânzare, cu ce-şi
putea procura vânătorul din Rusia Sovietică, arma,
permisul şi toate cele necesare practicării acestui
sport. Sigur că braconajul se practica într'o largă
măsură, ca şi în alte părţi, dar riscul era prea mare,
căci braconierul era acuzat ca un element periculos
statului sovietic, nu prin faptul că a practicat me­
seria, ci ca purtător de armă clandestin, fapt ce adu­
cea îndeobşte condamnarea la moarte.
Procurarea cartuşelor şi controlul întrebuinţărei
muniţiunilor, devenea o problemă destul de grea şi
de complicată.
Vânătorul era obligat să depună. în mod gra­
tuit, la raionul vânătoresc, toate trofeele şi pieile ani­
malelor împuşcate. Numai în asemenea condiţiuni
mai putea primi aprobarea pentru a-şi procura alte
cartuşe.
Deci controlul era foarte simplu şi efectiv. Cel
ce nu putea justifica întrebuinţarea muniţiei, nu mai
obţinea alta şi trebuia să renunţe în mod automat la
vânătoare. Puşca devenea şi ea un obiect inutil şi se
vindea de multe ori la magazinul „Comision" pe un
preţ derizoriu.
Deci vânătoarea la ,,sigur" era o condiţiune sine
qua non şi vai de nenorocitul de buhnaş, care ar fi
tras într'o zi cinci sau şase focuri pe de lături!
îmi reamintesc zâmbind de vânătorii noştri, când
povestesc adesea la un pahar de vin: „focul şi bu­
cata!"...
#
*
# mul rang. Preţul lui creştea văzând cu ochii şi riva­
încă dela intrarea în Crimeea, cum scoboram mai
mult spre Sud în districtul Giancoi, atenţiunea mea
a fost atrasă de mulţimea şoimilor ce se găsesc în
această regiune. Diferit coloraţi, de toate mărimile
şi de toate speciile, garnisesc sârmele şi stâlpii de
telegraf, sau îşi leagănă siluetele abia bătând din
aripi, pe fondul cerului albastru.
Regiune de stepă fără copaci. Nici pasările ce­
rului- nu-şi găsesc loc de odihnă şi cele cântătoare nu
există aproape de loc, găsindu-şi în majoritate re­
fugiul, numai în partea de Sud a acestei provincii, în
partea arboretului munţilor laila.
Stepa şi condiţiunile de trai modifică radical şi
viaţa locuitorilor ei şi zburătoarele sunt obligate să
se adapteze mediului, sau să se ducă în alte părţi.
Mai întotdeauna Tătarul este obligat să-şi împartă lo­
cuinţa cu aceşti vizitatori de sezon şi streaşină casei,
podurile şi grajdurile mizerabile, vin să formeze sin­
gura posibilitate de clădire a cuibului, pentru păsă­
rile mai mari şi mai mici.
Graurul cel puţin poate fi considerat ca o pasă­
re domestică şi aici este atât de aclimatizat, că nu
se sfieşte să vină să ciugulească împreună cu găinile
şi de multe ori intră în casă, căutând un loc mai co­
mod pentru a-şi scoate puişorii. Către toamnă devin
mai independenţi însă, şi în cârduri compacte de
câteva sute de exemplare, colindă toată ziua miriş­
tile de grâu şi întinsul câmpului. Arboretul fiind de
multe ori reprezentat numai printr'un salcâm pitic,
adeseori în dimineţile însorite, graurul vine să-şi în­
cerce trilurile glasului său fluerător, pe pervazul
ferestrei tale.
Sărmane graur! Mâncăcioşii te laudă că eşti mi­
nunat în pilaf şi că ciulamaua de graur este tot ce
poate fi mai delicios. Eu însă prefer să rămân la cre­
dinţa că formezi numai obiectul de consolare al vâ­
nătorului neîndemânatec, care după ce a colindat toa­
tă ziulica urmărind alte soiuri de vânat, buhneşte câ­
teva focuri în grămada de pene şi aripioare, pentru
a se înapoia acasă cu geanta mai plină... Apoi numai
încep laudsle cărnei tale delicioase, grăsimei sau mă­
rime! tale extraordinare!
Seimul a avut cândva epoca sa glorioasă în is­
toria Tătarilor. Cronicarii ne mai spun şi astăzi şi din
foUe lor îngălbenite de vreme, reese în mod clar ro­
lul jucat de şoim în istoria popoarelor orientale. Pe
acele vremuri vânătoarea cu şoimii era în apogeul său
şi acest lucru ne mai este amintit şi de faptul că în
tributul ce trebuia plătit anual Turcilor, era prevă­
zut şi un număr de şoimi. P e atunci când armele de
foc nu văzuseră încă lumina zilei, şoimul era mijlo­
cul cel mai de preţ şi un exemplar excepţional era
plătit cu sume fabuloase. Comerţul cu şoimii şi schim­
bul în natură, era pe acele vremuri o meserie de sea­
mă, şi această pasăre quasi domestică însoţea mai
pretutindeni pe om. Tătarii au fost cei mai iscusiţi
vânători cu şoimul şi mă întreb şi astăzi, dacă nu
cumva un atavism transmis din generaţie în genera­
ţie, face ca această pasăre să fie în Crimeia tovară­
şul nedespărţit al orătăniilor de curte.
Şoimul trebuia ales cu îngrijire, bine dresat şi
antrenat.. Rapiditatea lui şi calităţile de vânător, îl
remarcau şi distingeau cu mai multă cinste şi stră­
lucire, de cât se face astăzi unui cal de curse de pri­
litatea aducea discuţii interminabile, creind legende
din ce în ce mai exagerate, la focurile de seară ale
aulurilor. Calul şi şoimul au fost uneltele de căpe­
tenie ale Tătarilor pentru vânătoare şi ca un film
cinematografic ne reprezintă cronicarii splendoarea
banului tătărăsc, când pleca cu suita la vânătoare.
Timpul a accelerat mersul veacurilor, arma de
foc a venit să rivalizeze tot succesul armelor din
trecut şi cu cât mijloacele moderne au progresat,
această pasăre a fost dată cu totul uitării, rămânând
o simplă pasăre răpitoare.
In Crimeea, mult mai târziu s'a părăsit acest mij­
loc de vânătoare şi poate de aceea atavismul mai
menţine încă urme puternice, făcându-1 pe şoim să
trăiască necontenit în tovărăşia omului şi să-şi scoată
puii în podul casei, fără a se simţi de loc deranjat că
în acelaşi pod mai clocesc şi câteva perechi de po­
rumbei. Coloritul şoimului variază dela cenuşiu în­
chis, până la cenuşiul cel mai deschis; sau dela cafe­
niu închis până la cafeniul deschis, aproape galben,
semănând foarte mult cu porumbelul nostru galben
rotat. Se povesteşte că ar fi existând şi astăzi încă
CARPAŢII -:• 1U2. No. 10
câte un şoim alb, care ar fi fost pe vremuri cel mai
de preţ soi. Tătarii în legendele lor, menţionează ade­
vărate minuni despre vitejia şoimului alb, însă n'am
FUNIGEI
M'am suit tocmai în culmea povârnişului, pe al
cărui piept rodeşte via noastră bătrânească.
Din toată frământarea culesului se ridica până
la mine doar câte o frântură din îndemnul mânios
al vierului, pururea pornit asupra oamenilor care co­
borau prea încet la teasc poverile cu struguri, — doar
câte un chicot scurt de fată năcăjită de vre-un flă­
cău, — tristeţea delicată a unei doine, care se ridică
şi piere.
Gi-gi-gi-gi-gi-gi, ţipa fără de veste o mierlă nea­
gră. Se ivea speriată deasupra roşului frunzelor ră­
sucite, şi se avânta în teii din valea dela subsuoara
viei. Ştia astă mierlă un butuc de vie, care ascundea
nişte struguri nemaipomenit de dulci. Din acest bu­
tuc bătrân culegea ea zi de zi boabele cele mai coap­
te, şi le storcea, una de una, în clonţul ei galben, cu
multă plăcere. Acum a tulburat-o o fată, cu năframă
pistriţă în cap, cu o corfă largă pe după mână.
Deasupra viei stă de strajă un goron. Bogăţia
frunzelor îi e atât de sănătoasă, încât nu se deschide
nici un ochiu de lumină în covorul de umbră, pe ca­
re îl aşterne. Ori cum ar vărsa Cuptor dogoreală şi
jăratec, subt goronul acesta puteai găsi mângăerea
umbrei, şi plăcerea unui fuior de adiere răcoroasă,
care se ridica neîncetat dintre teii din vale.
In ziua de care îmi aduc aminte acum, nu i-am
căutat umbra. Şi soarele oblic a svârlit-o departe,
atârnându-o în mărăcinii de pe coasta pustie dela
spate. M'am lăsat într'un cot, cu spatele răzimat de
trunchiul copacului şi sorbeam dulceaţa acestui apus.
Toamna, când s'a despărţit de Vară, i-a furat o
poală întreagă de soare şi de căldură. Ne-a dat-o
până acum cu mare zgârcenie, abea învrâstând mo­
horeala ploilor. Şi a păţit ceea ce păţesc toţi avarii:
s'a pomenit deodată cu Iarna în pragul uşii, şi poala
ei e încă plină cu acele bogăţii. Iată, acum a răvăr-
sat, deodată, asupra ţării întreagă comoara, şi o mai
înveseleşte odată, înainte de a fi îmbrobodită în ne­
gură şi troeni.
Tocmai lângă goronul meu a crescut o sulfiniţă
întârziată. Răspândeşte un miros delicat, cu dulcea­
ţă de miere. Din bolta de deasupra ţârâe un cără­
buş, de sigur aşezat hodinit într'o crepătură adâncă
a coajei sure-albastă, ca şi el.
Acum, nu peste multă vreme, trebue să apară
pe Dealul Varului căprioara cu cei doi iezi. In fie­
care seară iasă, odată pe lângă tufa cea de sânger,
odată dinspre Fântâna Doamnei. Nu cunoştea frica
omului de aici... Iat-o!
Soarele scăpătat loveşte ascuţit spinarea dulce
de dincolo de vale. Coama Dealului Varului e văr­
sată cu argint. Peste jocul de culori al ierburilor şi
frunzelor brumate, se întinde o ţesătură delicată,
transparentă, suflată în fire strălucitoare. Şi după-
cum coboară soarele pe bolta viorie şi atinge tot mai
oblic dealurile, se trezesc tot mai întinse asemenea
văluri de argint, până ce vezi, că ele cuprind toată
păşunea, toţi rugii cu boabe de sânge, gardul de gle-
26$
avut ocaziunea să văd nici un exemplar, această pa­
săre fiind probabil în dispariţie.
Dar nu am terminat cu lucrurile vânătoreşti, pe
care le-am văzut, ca ostaş român prin stepele ruseşti!
de: NEMO
dice din jurul viei. De parii înalţi ai viei flutură fi­
ricele lungi, din care raza trezeşte luciri reci, după
cum undulează în boarea înserării. Unele şerpuesc
în aer, steguleţe diafane, altele au durat poduri de
vis între tufele apropiate, între crengile goronului
meu, între frunzele pădurii de dincolo. Se împletesc
în panglicuţe de lapte, se înoadă în văl de zâne.
Strălucesc pretutindenea.
Ce închipuire le-ar putea oare apropia nenumă­
rata lor mulţime? Dincolo de Dealul Varului, dincolo
de Valea Corbului, cât ţine şesul şi colinele pe care
le taie în depărtare mare Meseşul; dincolo de aceşti
munţi, până în valea Someşului, şi mai departe, pe
Mureş, spre Negoi, peste Rătezat, până la Mare —
pretutindenea pământul e prins în această plasă de
vrajă.
Uite în aer! Plutesc fire lungi, argintii. Fără de
număr. Trec spre Miază-Noapte; toate. Unele aproa­
pe de faţa pământului, altele în înălţimi pe care nu
le poţi bănui decât după licăririle de o clipă, care
se trezesc şi ici şi colo.
Trec încet în unduiri moi. Coboară, sue spre cer,
înfrăţindu-se — despărţindu-se. Trec încet; trec în­
cet, se scurg, fără bodină, fără grabă. Se mistuesc
în depărtare; vin altele, altele, altele. Curge o apă
a văzduhului, care îşi joacă valurile imense şi uşoa­
re deasupra pământului de toamnă.
Trec, trec, şi fură şi din suflet câte un firicel de
argint, — îl duc cu ei. Simţi cum smulge clipa câte
un fir din fuiorul vieţii. Tristeţa, care munceşte gân­
dul, înfrăţeşte neoprită călătoria spre mistuirea ne­
cunoscută, cu neoprita scurgere a zilelor dulcilor zba­
teri ale vieţii.
O aripă a iernii trece pedeasupra noastră. Cae-
rul se topeşte subt degetele harnice ale Ursitoarei.
Zâmbetul toamnei e plin de resemnarea amurgului.
Din vioară a plesnit struna cântecelor de copil; s'a
rupt şi cea a haiduciei şi a dragostelor. Arcuşul vi­
brează coarda cu mângâieri triste. Mâne — din cea
mai din urmă — va trezi suspine.
„Mătasa morţilor" cuprinde pământul şi cerul,
privirile ochiului şi tresărirea sufletului.
Aceste fire de argint, care se ţes uneori în pan­
glicuţe albe lăptoase, şi trec toamna apoi spre o ţin­
tă tot atât de tainică după cum e ascuns şi izvorul din
care au pornit, au trezit din veacuri vechi curiozita­
tea oamenilor. Misterul din acest fenomen, şi împre­
jurările între care el are loc an de an, au aplecat
mintea omului să-i caute cauzele şi să-şi făurească
legende, dacă nu le-a găsit pe cele reale.
Funigeii sunt fire din mantia diafană a Fecioa­
rei Măria, destrămate în drumul ei spre Cer.
Funigeii sunt fire din tortul neasemănat de fin
şi delicat, pe care îl răsucesc cele zece mii de fe­
cioare , adunate în jurul Maicei Domnului. Din aceste
fire se ţes apoi hainele cu care intră în gloria ce­
rească cei curaţi cu spiritul.
 In unele regiuni
nemţeşti nirmeîe funi­
geilor se confundă cu
cel a! zilelor de toam­
nă însorită: Vara ba­
belor (Altweibersom-
merj. Acelei fire ar­
gintii sunt din părul
babelor, care pe ase­
menea vreme frumoa­
să îşi joacă ultimele
danturi înainte de a
se pleca în iarnă.
Funigeii sunt fi­
rele caerului vrăjit,
din care avea să fie
ţesută cămaşa care a-
pără de moarte pe vi­
1
teaz, Ei îşi caută mor­
tul, care nu a ajuns
să îmbrace această
magică platoşă, în ur­
ma greşelei Runei.

„Noi funigei suntem

Noi suntem însuşi tortul
Ce'l poartă un blăstem
Ca să găsească mortul...

Căci noi de-acum ne

[pribegim
Ci n fiecare toamnă
Vom reveni să povestim
Blăstămul tău ce 'nseamnă.

Să ştie cine ne-a găsi

Că nu mai are parte
Pe lume nimeni a urzi
Cămaşa fără moarte.
(Funigeii. Şt. O. Iosif)

(desen de N . Manta).
Alte legende pornesc funigeii dintre degetele unei
„Torcătoare din Lună", sau din atelierele minuscule
ale piticilor. — alţii că sunt vaporii ridicaţi din mărgelele de rouă,
Zeiţa păgână Lei vânează cu ceata ei de gonaşi
şi de câini, trecând vijelios pe deasupra în urmări­
rea sălbătciunilor lumii ei, Mărăcinii pământeni îi
fură din haină câte un fir şi vântul îl poartă în de­
părtare.
Venera, zeea dragostelor şi a vânătoarei îşi pier­
de şuviţe din părul capului gonind cu arcul întins
după fiarele cele iuţi. „Capilitium Veneris" numeau
medievalii aceste fire plutitoare în văzduhul anotim­
pului marilor vânători.
Ooamenii ştiinţei
au dibuit multă vre­
me — după ce uita­
seră ceea ce a stabilit
ca adevăr chia bătrâ­
nul Aristotel —, şi au crezut unii că funigeii sunt o
specie de alge, care îşi trăesc viaţa plutind în aer,
iar în zorile minunilor care năşteau din primele scân­
tei electrice stăpânite de om, unii învăţaţi vedeau în
firele funigeilor un fel de condensare, de materiali­
zare a tainicei puteri.
Celui de care se anină un asemenea fir din pă­
rul sau ţesătura sau fuiorul magic, îi zâmbeşte no­
rocul. Vestit om între semenii lui se va înălţa acela
care — fără să ştie — flutură după sine un asemenea
fir prins de haina lui. Iar dacă poţi aduna o picătură
din pudra de rouă, ce se lasă dimineaţa pe aceste
 fire de argint, şi vei răcori cu ea ochiu bolnav, se va
întoarce vederea şi limpezimea acelui ochi..
Plugarul, dacă va semăna grâul în brazda cu­
prinsă de argintul funigeilor, să fie hodinit: iarna va
fi bună, cu omăt destul pentru patul holdei şi pentru
reveneala de primăvară, şi gerurile seci nu vor pârli
semănăturile fragede...
Icoane scoase din farmecul imaginaţiei. Descă­
tuşaţi de plumbul materiei şi al realităţilor, plăsmui-
torii lor au putut ţese în voe basmul şi legenda. Ima­
ginaţia nu are hotar şi poate alcătui din pietricelele
iluziilor un pod bătut întreg de nestemate, pe care
calcă omenimea ani şi milenii, generaţii şi neamuri.
Ce ar putea fi mai miraculos decât aceste mere
de aur ale pomului vrăjit?
Un singur lucru întrece imaginile fanteziei: rea­
litatea.
* să îl caute nebună, alergând în toate părţile, cât îi
Din neamul cu atâtea înfurciri al păianjenilor,
trăieşte şi pe la noi o familie, care se deosebeşte de
toate celelalte prin anumite particularităţi ale tru­
pului şi ale vieţii ei. Nu găsim pe alcătuitorii acestei
familii aşezaţi nemişcat în mijlocul mrejei măestrite,
în aşteptarea insectei ce se va încurca în funiile ei.
Aceşti păianjeni nu întind plase, metoda lor de vâ­
nătoare nu e pânda lângă cursă. Trăiesc între frun­
zele căzute la pământ, în crepăturile pietrelor, în
micile peşteri pe care le găsesc în coaja pământului,
prin florile plantelor. Aici stă la pândă vânătorul.
S'a aşezat în apropiere o muscă. Păianjenul nostru o
observă îndată; se tupilează pe picioarele lui lungi
şi se apropie de pradă cu foarte mare băgare de sea­
mă, abea mişcându-se, asemenea felinelor care îşi
apropie victima. Ajuns la o distanţă de vre-o palmă,
fiara vânătoare îşi adună subt pântece picioarele pu­
ternice, şi ca aruncată dintr'un arc, sare asupra pra-
dei. Se.luptă voiniceşte cu ea, o cuprinde cu braţele,
îi sfarmă toracele cu mandibulele puternice, o ucide,
ca apoi să se ospăteze.
Felul acesta de păianjen poate fi uşor recunoscut
după două senine. Dintre opt picioare, pe care le are,
cele patru din faţă sunt cu mult mai lungi şi mai pu­
ternice decât celelalte. Apoi acest păianjen are un
mers curios: lateral, asemănător cu cel al unora din
crabii de mare. Tocmai pentru această din urmă cu­
riozitate odinioară familia aceasta era numită în ştiin­
ţă Laterigradae (azi i se spune Thomisidae). Sunt
mici păianjeni, unii extrem de frumos desenaţi, cu
linii în culori vii, bogate. Greutatea unui asemenea
păianjen e cam 0,03 grame, deci foarte mică.
La noi trăieşte în număr mai mare din acest neam
de „lupi ai muştelor", specia numită X'ysticus viaticus
(C. L. Koch), păianjenaş cu trupul galben brun, lung
de 5—6 mm.
Femeia acestui păianjen, e cea mai crudă soţie
— şi cea mai bună mamă. Bietul păianjen, când ob­
servă p femeiuşcă plină de graţie, şi se apropie de
ea cu cele mai frumoase... sentimente, nu ştie ce îl
aşteaptă. Fi-va el oare primul mire, sau suava înfăp­
tuire a viselor lui, i se va arunca în spate, îşi va în­
fige fălcile de seceră în ceafa îndrăgostitului, ca apoi
să-1 mănânce cu mare poftă. Chiar primit ca partener,
soţul-paianjen e în mare primejdie. Când să îşi iee
rămas bun, iubita încearcă să-1 atace, şi să aranjeze
din trupul mirelui un savuros ospăţ de nuntă. Romeo
trebue să fie tare iute de picioare, ca să scape de a
doua îmbrăţişare a Julietei!
Alăturea de aceste porniri, în „inima" paianje-
niţei noastre încape bogăţia mare a dragostei de ma­
mă. Această paianjeniţă nu face asemenea celorlalte
din neamul păianjenilor, ca să-şi socotească îndepli­
nită datoria prin aşezarea ouălor, ci sarcina ei e una
cu mult mai grea şi mai îndelungată.
Vara, dacă prindem o asemenea paianjeniţă, ob­
servăm, că are subt burtă un fel de mărgea. Un glo-
buleţ galben deschis, cât o alică de raţe. II ţine legat
de ea, şi îl poartă pretutindenea. In acea mărgea sunt
închise ouăle. Acolo se clocesc, până vine sorocul
puilor de păianjen, să iasă la viaţă. Pornind din acest
obiceiu şi din marea grije pe care o arată paianjeniţă
faţă de comoara de viaţă din mărgea, s'au făcut di­
ferite experimente cu această biată mamă. Delicat,
ca să nu fie vătămat trupul animalului, a fost des­
prins şi îndepărtat globuleţul. Paianjeniţă a început
permitea cutia-temniţă, în care se găsea. Când globul
a fost pus de nou în cutie, mama s'a repezit la el,
1-a mângâiat, cu evidente senine de bucurie, şi şi 1-a
aşezat la locul lui, subt pântece. De altă dată, în lo­
cul globuleţului cu ouă, care i-a fost răpit, omul a
aşezat o alică de plumb, îmbrăcată într'o cămaşă de
hârtie fină. Paianjeniţă a ridicat acest globuleţ şi 1-a
aşezat la locul lui. L-a purtat două zile — până a
murit istovită. Doar alica însemna pentru acel ani­
mal o greutate, ca şi când un om ar duce în spinare
alţi douăzeci de oameni. A mai fost făcut şi un al
treilea experiment. In locul globuleţului adevărat a
fost aşezat un globuleţ de hârtie, deci de egală greu­
tate. Paianjeniţă l-a primit şi l-a purtat cu credinţă.
A sosit vremea să iase din el puii. Pui cum să iasă
din cocoloşul de hârtie? A trecut o zi, două, trei,
peste „călindarul" mamei — pui ca în palmă. Pa­
ianjeniţă a luat globul, l-a cercetat de toate părţile,
apoi cu grije şi-a înfipt colţii în coaja lui, să vadă ce
e înlăuntru, de ce nu mai iasă dragii mamei. Unele,
după această încercare au recunoscut înşelăciunea şi
au lepădat numai decât minciuna; altele, mai proaste,
l-au pus la loc, la clocit, purtându-1 zile întregi, pastă
să se convingă de zădărnicia dragostei lor.
După ce au ieşit din ouă puii acestui păianjen,
mama îi îngrijeşte cu o dragoste şi jertfire de sine
neînchipuită. Ii ţine în „cuib" — în vre-o crepătură
de pământ, de piatră, în vre-o cută a unei frunze
uscate. Acolo le duce hrana: câte o muscă vânată.
Mai des însă mama aceasta îşi scoate puii la plim­
bare şi la vânătoare. Ii încarcă în spate, şi porneşte
cu ei, de pare să ducă în spinare nişte purici enormi
faţă de mărimea ei. Cu puii în cârcă prinde musca;
puii deîndată coboară şi se aruncă asupra mâncării,
revenind după ospăţ la vehicolul care îi poartă. Când
e soare frumos, şi căldura dă vioiciune mai ales ace­
stor fel de vietăţi, puii se coboară din spatele bă­
trânei, şi se împrăştie în jurul ei. Poate se joacă.
Dacă se apropie o primejdie oarecare, ca la un semn,
deodată toţi puii aleargă în goană mare la paianje­
niţă, i se urcă în spate, şi bătrâna se grăbeşte să dis­
pară cu ei în vre-o peşteră sau altă ascunzătoare a
lumei lor.
Cloşca nu îşi poartă puii cu mai multă dragoste
şi abnegaţiune şi în aceeaşi vreme, cu o mai multă
cuminţenie, decât această painjeniţă, uşoară, aproape
ca un fulg de piană.
Puii cresc. întreprind escursiuni tot mai înde-
 părtate dela mama protectoare. Vânează singuri — se
resfiră, — devin păianjeni de capul lor.
Intre timp vara a scăpătat, e toamnă. Atunci
sunt cuprinşi de un dor de ducă aceşti păianjeni ti­
neri „laterigrazi" — şi numai cei tineri, Trebue să
plece în alte ţinuturi, cât mai îndepărtate de cele de
baştină, pe alte — de sigur fantastic de bogate — te-
rene de vânătoare, unde muştele roiesc în cete fără
sfârşit, unde nu e îmbulzeala de vânători de acasă.
Când se trezeşte acest instinct de migraţiune,
care îi cuprinde o singură dată în viaţă, ca un nebu­
nesc dor de aventură, păianjenul cel tinăr se urcă în
vârful parului unui gard, pe o piatră ridicată, alt loc
înalt. Se înfige bine cu picioarele în suportul pe care
stă, şi cu capul spre direcţia de unde suflă boare,
toarce un fir lung, subţire, mătăsos: un fir de pă­
ianjen, care e legănat uşor de mişcarea aerului. Când
i se pare păianjenului că acest fir e destul de lung, îl
lipeşte de lemnul, de piatra, de bulgărul pe care stă.
Se prinde apoi —- cu spatele în jos — de această fu-
ne de mătasă, îşi încleaştă puternic picioarele în ju­
rul ei, şi cu o tăetură de mandibule, o desprinde.
Această pregătire se săvârşeşte dimineaţa. Adică
în ceasurile, când aerul e mai rece decât iradiaţiunea
de căldură a pământului, — deci când aerul are o
uşoară mişcare spre înălţime. Astfel în clipa când
Argonautul a tăiat legătura firului cu pământul, boa­
rea îl ridică spre slavă, şi porneşte. Un fir de mătase
extrem de uşor, de care se prinde din toate puterile
păianjenul, uşor şi el ca un fulg.
Şi aici începe marea aventură.
Cu mişcări legănate ca de un val domol, corabia
de aer pe care a pornit Viaticus în descoperirea altor
lumi şi în toamna pe care o trăim acum trece uşor
peste locurile părinteşti. In curând a rămas în urmă
şi maldărul de piatră, excelent loc de vânătoare ars
de soare, unde şi-a cucerit voinicelul primele izbânzi.
A rămas în urmă şi răzoraşul în care sălăşluia fiara
cea îngrozitoare: şopârla verde. Ce uşor a trecut
peste pârâiaşul care până acum era hotarul lumei lui,
şi iată a rămas în urmă şi mult subt el tufa de mă­
ceş în vârful căreia se suia adeseori după feluritele
gâze ce se aşezau acolo.
Tot mai sus îl ridică răsuflarea pământului, până
a ajuns în fuiorul unui vântuleţ dinspre Miază-zi.
Deodată s'a simţit răpit. Firul de mătase era aproa­
pe să se ghemuiască, lovit de vânt; apoi s'a întins
de nou, doar unduind mai agitat. Aceasta era viteză!
Aşa repede nu puteau înainta nici gâzele nici şopârla,
nici chiar fluturele cu aripile lui cât vâslele. A trecut
pe deasupra unui gard, pe deasupra merilor din gră­
dină... Deodată simte o smâncitură. Corabia s'a pot-
molit, atârnată de şindrila veche a unei case. Viaticus
aleargă repede dealungul firului, tot atârnat cu spa­
tele în jos; pune picior pe pământ solid, se orientea­
ză. Loc pustiu. Ascunzătoare bună ar găsi prin cre-
păturile şindrilelor, soare încă ar avea. Dar ce ţară
e asta, în care nu se vede o muscă? îşi cercetează
corabia. Biata corabie, înodată şi încâlcită între aş­
chiile şindrilelor. Nu mai poate fi salvată, trebue
abandonată.
Călătorul se urcă în vârful crucii coperişului,
se înţepeneşte de nou în picioare, cu capul spre vânt
şi îşi toarce noua navă. De data asta pornirea a fost
năpraznică. De îndată ce a tăiat firul, vântul a ridi­
cat în spate — şi cu ce viteză! — fragila alcătuire
şi într'o clipă acesta trecu pe lângă suliţa turnului
bisericii. Pământul din jos îşi pierduse toată forma.
Era o întindere plană pe care nici nu se mai distin­
geau marile obstacole: firele de iarbă, bolovanii tu­
fele de ferigă. Chiar casele oamenilor păreau pie­
tricele mărunte. Aici aerul e răcoros, cu toate că
soarele luceşte în cer limpede. Nu e bine. Prea a
urcat. Trebueşte să coboare mai aproape de pământ.
Arta navigaţiei aeriene o avea înmagazinată undeva
în cutia bogată a instinctului, Viaticus îşi făcu de­
grabă planul şi îl execută. Potrivi o anume lungime
a firului, lunecând ca un acrobat dealungul funei, şi
acolo unde ştia el că trebueşte, forfecă firul. Apoi se
prinse şi mai zdravăn de ceea ce a rămas. Firul mai
scurt nu putea duce greutatea pe care o răzbea cel
întreg, şi începu să sboare. Lin, legănat. Pământul
apropiat prindea conture, alerga tot mai repede pe
subt drumul aerului; se deosebeau acum tufele, scaie­
ţii, florile.., Firul de mătase, ca obosit de povara pe
care a adus-o hăt de departe, se aşează lin în iarba
scurtă a păşunei.
Viaticus sări vesel din corabie. Lume nouă. Pare
a fi bună. Iarba nu e junglă înaltă, greu de trecut.
Printre firele rare pământul e plin de crepături, mi­
nunate locuri de ascunziş, Pe deasupra trec săgetând
gâze, şi zbenguesc muşte frumoase, mari. Nici nu a
mai văzut el aşa muşte grase. Bzzzz... se aşează una
abea la două şchioape, pe frunza unui trifoi sălbatec.
Ce muscă extraordinară! Ce abdomen rotund, de si­
gur plin cu zămuri dulci. Cum stă, frecându-şi capul
cu picioarele dinainte, soarele scoate lumini albastre
din carapacea neagră. încet, încet se apropie Viaticus.
Coboară pe pământ, apoi urcă cotorul unui fir de iar­
bă vecin cu trifoiul pe care îşi face toaleta acea pra­
dă minunată. Se potriveşte să rămână necontenit aco­
perit, până apucă deasupra victimei. Acum un singur
salt. îşi potriveşte picioarele, le adună subt trup...
...In aer vârtej. O pasăre groaznică se repezi şi în
clipa, în care musca speriată săgeta, ciocul de oţel o
şi prinse, din zbor. Acea pasere mai sălbatecă şi mai
pustiitoare dintre toate făpturile pământului, — un
muscar negru — stătuse nemişcată în vârful unui
luger lung de rug sălbatec. Când observă în iarbă
aceeaş pradă grasă, pe care o râvnea Viaticus, flu­
tură deasupra ei, ca să o ridice în aripi, această sân­
geroasă făptură neprimind hrana decât apucată în
zbor. Când înghiţi musca, pocni uşurel din cioc, şi se
avântă de nou în vârful lugerului de rug, la pândă
nouă.
Viaticus, care nu ştia, că acea pasere nu coboară
nicicând să vâneze pe pământ, şi deci nu era primej­
die- pentru neamul olog al păianjenilor, •— se zgârci
după firul de iarbă, apoi se lăsă la pământ şi se vârî
numaidecât subt un bulgăraş. Nu era a făgăduinţei
această ţară cu asemenea groaznice fiinţe. Soarele
era încă sus, în aceeaşi zi nu mai putea porni.
A doua zi, de dimineaţă îşi dură alt fir, urcân-
du-se până în vârful unui scai, anevoe şi cu mare fri­
că de paserea de ieri. Boarea abea mişca. Firul se
ridică lin şi pluti pe deasupra pământului. Spre Mia-
ză-Noapte... Trecu şesuri, trecu munţi, trecu ape
ajunse deasupra unei vii cu frunzele înverzite şi ră­
sucite. *
Oamenii culeg şi în această toamnă rodul, rămas
fără stăpânul pribegit acum. In această toamnă însă
nu mai chiuesc flăcăii şi fetele nu mai cântă. Subt
goronul în care s'a oprit corabia lui Viaticus, nu mai
stă nimenea cutropit de dragul acestui pământ al
Sălajului. Dincolo, pe Dealul Varului, nu se mai
iveşte căprioara sfioasă.
Pe deasupra curge însă acelaş râu de fire de
argint, întruchipând trecerea fără de contenire spre
întunerecul lui Miază-Noapte.
E oare exodul unui nenumărat popor de Arach-
neide?
Nu. Sunt funigeii.
E „mătasa morţilor", cu lumea ei de legende, cu
tristeţea topirei, în ceea ce nu mai e nimic,

LA URSI IN BÂRLOG de: PETRU A. POPOV ICI - Braşov

Revista „Carpaţii" mi-a făcut şi mie — vechiului plarea aceluiaş vânător, care a păţit una nepăţită:
şi acum bătrânului vânător de urşi — învitaţiunea, Des de dimineaţă a mers la pândă. încă nu se zărea
să contribuesc şi eu cu ce am adunat, cunoştinţe şi bine de ziuă. Vede subt un stejar o muiere cum culege
experienţe, pentru a prezenta cât mai complet citi­ ghindă. Măi, harnică muiere, să iasă la pădure aşa
torilor ursul carpatin, prin seria de articole inau­ de cu noapte. Se apropie de ea, cu cine ştie ce gând,
gurate. când „muierea" cu fusta neagră, mormăe supărată
Eu în loc de stabiliri ştiinţifice, socot că fac bine,
şi zdup! zdup! se aruncă în desiş. Gheorghe nu a
dacă povestesc. Doar cu cât drag ascultăm noi, vâ­
avut vreme nici să-şi iee puşca din spinare şi ursul
nătorii, poveştile celor ce au păţit multe.
cât o namilă s'a făcut nevăzut.
Locul acestor poveşti este în jurul vre-unui foc
zdravăn din vre-o stână sau de subt bolta cetinei de Am auzit la asemenea sfaturi vânătoreşti despre
brazi, — în loc bine ales, pe care nu-1 ştie oblici ori­ urşi, pe care nu-i prinde glonţul, decât doar glonţ
cine aşa, încât nici să nu-ţi ardă găuri în ţoale şi de argint. Pricina acestor născociri erau armele slabe,
nici să nu te orbească fumul. La astă artă se pricep pe care le purtau pe atunci vânătorii noştrii ţărani.
de minune românaşii Şi erau alţii, cari au
no.tri. Dintr'o ochire npn mai pomenit alt rând
aleg locul cel mai bun, de vânători şi mai
securile spintecă har­ bătrâni, care sorbeau
nice buştenii, şi pâ­ din sângele cald al
nă să îţi faci o ţigară, ursului doborît, ca să
focul fâlfăe spre cer. prindă puterea şi cu­
Butuci rostogoliţi rajul ursului.
în jurul focului ser­ Să ne închipuim
vesc de jelţuri minu­ lângă un asemenea foc
nate. Traistele cu me­ de subt cetină, şi du­
rinde se desleagă, vâ­ pă ce fiecare şi-a spus
nătorii îmbucă, arun­ povestea lui, să mă
când câte o ciosvârtă lăsaţi să desleg şi eu
şi câinilor care pri­ baierile desagei mele,
vesc sucind din cap în care sunt adunate
cu aşteptare. încep să tare multe întâmplări,
pufăe lulelele, porne­ şi să vă înfăţişez u-
şte o glumă, o ajunge nele, trăite aievea în
din spate cealaltă, se tovărăşia acelor des­
înfiripă o poveste, toinici vânători ţă­
porneşte salba istori­ rani, cu care mi-am
sirilor vânătoreşti. petrecut hoinărelile
Unul povesteşte de o viaţă prin Car­
din anul cu ghindă paţii româneişti.
şi jir mult, când au
năpădit urşii din de­
părtări mari, şi ca să
mai învrâsteze hrana, Prin luna Noem-
au rupt o mulţime ma­ vrie a anului 1910 că­
re de vite. Altul po­ zuse la munte zăpa­
meneşte de „şchio­ dă mare şi îndată
pul", acel urs cunos­ se lăsă peste ea un
cut de toţi de prin frig ager; am văzut
partea locului, care a că iarna s'a aşezat
fost rănit de Badea de rămânere, şi deci
Gheorghe, şi a rămas sălbătăciunile îşi vor
şchiop de un picior. căuta locurile de ier­
Altul ne aduce amin­ nat. Nu au trecut
te despre „muerea", multe zile şi s'a şi
adică despre întâm­ adeverit. Mi-a sosit
Autorul i Petru Popovici.
paznicul din comuna S. şi mi-a adus ştire, că urşii ieşit la soare. Aşa frumos soare aveam, încât se putea
au pornit spre locurile de bârloage, că sunt mulţi, să ademenească şi pe Moş-Nicolae, să mai iasă din
şi după urme au plecat toţi spre muntele T. Acesta bârlog.
era un munte care în partea dinspre vârf era plin Intr'o jumătate de ceas am ajuns la poieniţa de
de stâncării, de rupturi, locuri ideale pentru iberna- deasupra stâncilor. Pe drum nu am observat nimic
rea urşilor. Cum acest vârf abrupt nu avea o întin­ însemnat. Aveam de aşteptat binişor după ceilalţi
dere mare, nu era greu să găseşti aici bârloagele. doi tovarăşi, care aveau să facă un drum mult mai
Era o zi ca făcută anume pentru noi. Soare fru­ lung şi mai anevoios. Mă miră, că abea mai trece o
mos, şi nici o adiere de vânt. Iată-1 şi pe vânătorul jumătate de ceas, şi îi şi zăresc urcând spre noi. Ob­
nostru, Martin, venit să ne zorească să nu mai în­ servăm că sunt zoriţi, păşeau îndesat şi repede. Ori­
târziem. Poate să mai dee vre-o zăpadă, şi nu mai e cât de buni de picior erau, asta însemna ceva.
chip să răzbatem până la vizuini. — Să ştii, Domnule, că ăştia au zărit ceva.
Ajunşi în comună am mers deadreptul la locul Intr'adevăr, Martin şi Bunea găsiră urmă de urs
de întâlnire al vânătorilor: cârciuma. Putem să nu-1 proaspătă. Ursul, mare, luă direcţia unei vizuini cu­
găsim acolo pe bătrânul Ion? Bucurie pe el, că am noscute de noi, dar în loc tare rău. Alte urme de urs
venit! trecuseră hotarul, spre Vechiul Regat.
— Ce mai este, Bade Ioane? A m plecat numaidecât, să atacăm vizuina amin­
— Ce să mai fie? A dat iarna peste noi, şi dacă tită, săpată deasupra unei văi prăpăstioase şi adânci.
nu veneai ne închidea şi de data asta drumul şi o mai împreună cu Martin am ocolit spre dreapta, —
puneam odată de mămăligă. cu mare grije ne-am apropiat de bârlog până la vre-o
— Dar Bunea pe unde e? treizeci de paşi. Mai departe nu puteam înainta, din
— Trebue să pice numaidecât. S'a dus după o cauza prăpastiei, Badea Ion şi Bunea au ocolit pe-
sanie, că drumu-i lung. E multişor până la Mănăs­ deasupra, ca să mişte fiara. Cele zece-cincisprezece
tire. Trebue să nimerească acuş-acuş. minute care au urmat mi s'au părut o veşnicie. Stă­
Ion era un vânător bătrân, trecut prin multe ploi team cu ochii aţintiţi spre deschizătura bârlogului,
şi prin multe argăseli vânătoreşti, fără splină şi în cu arma gata să o ridic la umăr, Deodată mi se păru
el cu o pasiune vânătorească neadormită. Muierea că mişcă ceva în gura vizuinei. Nehotărît, par'că nu­
lui îl cicălea, că dacă apucă să plece după jderi nu mai aierul s'ar fi mişcat. Martin, care era mai la
mai vine acasă, până simte că i-au putrezit ciolanele dreapta, şi vedea mai bine locul, îmi făou semn. Fără
în opinci de atâta udătură. veste văd în uşa bârlogului capul ursului, şi în aceeaş
Bunea era vătavul câinilor. El îi ducea pe urmă, clipă zbugheşte matahala de urs, şi se aruncă pe
el îi cârmuia, şi dacă spunea o vorbă, să te fi ţinut coastă la vale.
de ea. Nici el nu ieşea din porunca primită, nici un Am tras, ursul s'a prăvălit şi a pornit de-a ber-
lat de palmă. Cunoştea pădurea şi toate tainele ei beleaca în jos, în curând pierzându-1 din ochi.
mai bine ca oricine. Doar de copil a fost tot tăietor Badea Ion şi Bunea apărură deasupra vizuinei,
de lemne, — în afară de răstimpurile atât de râvnite, şi se căsneau să petreacă de acolo cu ochii ursul ră­
când mergea cu domnii la vânătoare. nit. Pe urmă mi-au spus, că se ducea la vale ca un
Cum a sosit, ne-am cuibărit în sania cu fân, la bulgăr negru, uriaş, cu capul între brâncile adunate.
picioarele noastre cu doi câini de urşi. Intr'un ceas Cu mare greu ne-am urcat până la bârlog. Iată
eram la poalele muntelui. De aici numai pe talpă mai urme de sânge.
puteam înainta. — Sânge destul. Merge dâra neagră la vale. II
A m început urcuşul pe albia unei văi destul de găsim noi! Hotărî bucuros Badea Ion.
lată, dar adâncă între prăpăstiile din cele două părţi. Bunea se băgase pe urma ursului, să vadă mai
In frunte mergea domol bătrânul Ion. Aşa e eticheta bine încătrău apucă dâra de sânge. Deodată îl auzim,
muntelui: tactul îl dă cel mai bătrân, cel mai domol năcăjit:
la mers. Păşea tacticos, şi când i se părea că ar fi — Să fie ăl... Uite-1 cum se duce pe plai, Dom­
bine să „suflăm" o leacă, se făcea că a descoperit nule!
urmă veche de urs, „doar pe aici au urcat şi ei". Se trezi atunci şi veninul din Martin:
Privea în jur, mai dădea din cap, mai zicea o vorbă, —Ptiu! Bată-te Dumnezeu bală. Ne-ai scăpat,
— şi o pornea de nou. — dar te găsim noi iară...
In marginea poeniţii făcu „halt" şi se întoarse — Ba am făcut-o fiartă, îi răspund eu.
spre noi: — Să îţi spun cum s'a întâmplat, grăi Badea
— Ce e Bade Ioane? Ion, trântindu-şi cuşma pe ceafă.
— Cum o luăm de aici? — Ce să mai spui, acum, după pârleala asta?
Această întrebare a bătrânului era un fel de po­ — Apoi să vezi Domnule, cum a fost. Când
liteţă obligatoare. Să întrebe după poruncă, deşi ştia, ne-am dus să zgândărim bala asta, am dat peste o
că tot ei au să hotărască. altă urmă, mai veche. Trăgeau câinii pe marginea
— Dumneavoastră cunoaşteţi locurile mai bine... plaiului de să ne rupă manile. De-o fi intrat în vi­
— Apoi, eu aş zice să „scobim" locul, că nu e zuina pe care o ştiu eu, apoi... las' pe noi.
mare. Doi o luăm pe dreapta şi doi spre stânga. Da­ — Aşa-i, întări şi Bunea. Se vede, că ar fi o
că se vor fi dus mai departe îi cunoaştem. ursoaică şi cu doi pui mari din anul trecut.
— Aşa, — aprobă şi Martin. Domniavoastră cu Peste douăzeci de minute am intrat pe urmele
nenea Ion luaţi-o pe dreapta, că poteca-i mai uşoară. acestui al doilea urs. Ion mergea în faţă. Martin şi
Şi ne întâlnim la Mănăstire, lângă pietroiul din poie­ cu Bunea au rămas după o stâncă, înţeleşi, ca după
niţa dela hotar. vre-o zece minute să dee drumul câinilor.
Ne-am pornit fiecare în drumul nostru. Ne-am Ne-am apropiat, noi doi, cu mare grije de vi­
încărcat armele, ca să nu râdă de noi vre-un urs zuina, pe care o cunoştea bine Badea Ion. Era în loc
bun, şi ne-am găsit o bună apărătoare în dosul unor
tufe de jnepeni şi după un bolovan mare.
Nu a trecut; multă vreme, şi cei doi câini ne-au
ajuns, şi au purces pe lângă noi înainte, cu nasu­
rile în aier. Ajunşi lângă bârlog, încep să latre ca
nebunii, îi vedeam cu părul zbârlit, întărâtaţi, chel-
făind.
Socoteala mea era bună: ursul ţine la câini; faţă
de om e laş.
Auzeam cum mornăeşte ursul în bârlog. Din vre­
me în vreme venea până în uşa bârlogului, — câinii
se fereau speriaţi, şi îndată ce se retrăgea de nou
ursul, se năpusteau cu larmă mare.
Cu arma gata de tras m'am apropiat ca la zece
paşi, drept în faţa bârlogului. Badea Ion îmi făcea
semne mânioase, să nu mă apropiu atât de tare. Dar
pentru mine nu mai exista alt gând decât ursul şi
nici altă grije decât să nu-1 scap. Apoi Badea Ion
cunoştea puterea ursului, dar încă nu ştia puterea
glonţului meu cel nou ,,de argint" (aievea era de
nichel).
Văzându-mă câinii în apropierea lor au prins
curaj, au dat zor mare.
Din bârlog iese mârăiala mânioasă, bufnituri.
Eram sigur că zbugheşte fiara. Câinii s'au apărat, să­
rind în lături. Dar ursul pare că s'a mulţumit că a
ferit câinii, şi a ieşit cu aer liniştit în faţa bârlogului,
uitându-se după câini. In lătratul câinilor a bufnit
şi arma mea. Odată... a doua oră. La a doua împuş­
cătură, repetată imediat, ursul a urlat prelung: ur­
letul morţii, — apoi cu sărituri enorme s'a aruncat
spre vale, trecând ca o furtună pe lângă mine.
Badea Ion şi-a făcut cruce, şi a venit lângă mi­
ne, fără vorbă.
Am pornit pe urmele plina de sânge. Câinii
băteau în loc, ca la o sută de paşi, tot mai rar.
Cântau prohodul acestei măreţe făpturi a Carpaţi-
lor noştrii.
Era o ursoaică mare, cu blană splendidă. Unul
dintre urşii mei cei mai frumoşi, de o culoare cafe­
nie, aproape neagră.
Martin şi Bunea auzind împuşcăturile au plecat
cu grabă pe urmele noastre, ca să ne dee ajutor,
dacă ar fi nevoe. Deodată îi auzim:
— Urşii, Domnule, urşii!
Ies grăbit înaintea lor, şi aud, că din vizuină au
ieşit doi ursaci mărişori şi au pornit spre deal. Să
meargă în pace! Sunt destul de mari, ca să poată
ierna şi fără de mama lor!
Am legat ursoaica de fălci, cu lanţurile câinilor,
şi am tras-o uşor în drum, pe zăpada mare.
Pe înserate am ajuns la cantina unui ferăstrău,
unde am găsit loc de popas. Am îmbucat în grabă,
am sorbit cu plăcere o sticlă de vin încălzit pe mar­
ginea spuzei, şi rupţi de oboseală am plecat la vale,
spre casă.
Martin a rămas în munte ca să iee a doua zi
urma ursului rănit, Nu-1 lăsa inima ca să-1 ştie...
,,fără adresă".
* *
*
Martin s'a ţinut de vorbă. Intr'adevăr a doua zi
a plecat cu noaptea în cap să vadă de ursul rănit
la primul bârlog. A mers mult pe urma ursului, a mai
scurtat pe unde ştia el, a intrat apoi de nou în urmă.
Ici colea mai vedea pe zăpadă picături de sânge. A
mers loc mult, şi a dat de multe urme de alt vânat,
de urme de mistreţi, de căprioare. Toate erau cobo-
rîte spre muchile dela poalele munţilor celor înalţi.
Vânătorii noştri cei bătrâni cunoşteau semnele
vremii. Şi mai văzând şi urmele de vânat, care co­
borau toate spre locurile mai adăpostite de jos, Mar­
tin cunoscu primejdia viforului apropiat. Or, în mun­
te, pe vreme de asta, nu e de glumit cu duhurile vi­
forniţei !
Dar cum să părăsească el urma, până nu-1 va
şti unde s'a aşezat? Porni înainte întins. Intr'un loc
a dat de un pâlc de stânci, unde pieri urma de sânge.
„Mergea aici grijit" — cum îmi spuse mai târziu
Martin. începu să deslege anevoios urma fără sânge, .
pe terenul pietros. Doar făgăduise că „îi va aduce/
adresa". /
Pierzând însă urma în stâncărie, Martin ieşi din
pâlcul de bolovani, şi ocoli în jurul lor. Pe locul
moale din jur nici o urmă ieşită. Ursul se închisese!
începură să cadă fulgi mari de zăpadă, şi mun­
tele vuia începutul viforului. Mulţumit, că a stabilit
aşezarea ursului rănit, Martin întinse pasul şi subt
sară ajunse acasă în sat, rupt de oboseală, dar to­
tuşi nu cum îl ocăra nevasta lui ,,cu cioarecii putrezi
de uzi, până la genunchi..,", Scăpase de vifor, care
se desîănţui în cursul nopţii, iar dimineaţa pusese
zăpadă înaltă. Şi ningea înainte. Trei zile a ţinut
ninsoarea grea. Drumul la munte s'a închis.
Rămas bun urşi! Abea mai puteam ieşi la pă­
dure, prin apropiere, mai pe la poalele munţilor. Mai
cădea câte un ţap, câte un mistreţ. Mai cădea câte
un râs, de care erau mulţi pe vremea aceea, şi fă­
ceau pagube mari. Ion şi Martin mai dădeau câte o
raită prin pădure, şi îmi aduceau vestea urmelor de
râşi, aşa încât adeseori ştiam precis locul unde îi
găsim.
Bunea a plecat la lucru de pădure. Nu se mai
întorcea până colo prin Mărţişor. De câteori eram
împreună cu Martin, aduceam vorba de ursul rănit
la bârlog. Mă supăra tare acea întâmplare.
— Lasă-1, Domnule, nu te amărî. II găsim noi.
Ii ştiu ,,adresa"...
A trecut iarna deosebit de grea. Pe la începutul
lui Martie, vremea se mai lăsase. Mă pomenesc în-
tr'o zi cu Martin.
— Ei, ce e Martin?
— E bine, Domnule. Adică... e lucru dracului!
— Ai dat de ceva, sau ai vre-un necaz?
— Năcazul va fi al lui... că am dat de ursul
rănit.
— Ia' spune-mi, — îl îndemnai, curios.
— Cum a slobozit o leacă vremea, m'am suit la
pâlcul cu stâncărie. Dimineaţa te ţine bine zăpada
îngheţată. Ajuns, m'am apropiat binişor şi am dat
o raită. Era cu mine şi Badea Ion. Ne-am despărţit,
şi am cercetat toate rupturile dimprejur. Cum dă­
duse soarele, trebue să fie ieşit ursul, dacă era pe
acolo, N'am găsit nimic. Pe când coboram, trecând
pe lângă un cleanţ, deodată am auzit un uruit. Ne-am
oprit pe loc, gata să înfruntăm gadina. Nu am văzut
nimic. Ne-am apropiat, şi după o cotitură am dat de
o gaură, făcută ca de mână de om. Era ca o uşe
tăiată în piatră. Nu am mai făcut nimic, decât am
tăiat o leacă de cetină şi am împlântat-o în faţă, să
avem semn dacă ar ieşi, A doua zi ne-am suit iar,
cu mare băgare de seamă, — că am mas la crâşma
dela ferăstrău, Când ne-am apropiat iar am auzit
hârăiala, şi am văzut, că cetina e nemişcată la locul
ei, Aşa ne-am chibzuit cu Badea Ion, şi a îndemnat
şi Dumnealui, să vin să vă vestesc, să mergem să-1
doborîm,
— A ş pleca numaidecât. Dar nu pot azi. Să mă
aşteptaţi pe mâne după masă. Poposim pe noapte la
cantină, şi des de dimineaţă ne apucăm de el.
— A sosit acasă şi Bunea. Să vină şi el? Fără
el nu se prea poate; el e cel cu capu 'n mână...
— Să vie. Cum să vie, dacă e acasă?
In munte zăpada era mai înaltă de un metru.
Ca să putem străbate, trebuia să plecăm dela can­
tină foarte de dimineaţă, pe când crusta de deasupra
era bine prinsă, încât ne ţinea. Dacă dădea soarele,
nu numai că era peste putinţă să urci la munte, dar
te jucai cu viaţa. Zăpada acoperea în multe locuri
crepături de stâncă, adâncituri, văi afunde. Dacă te
prăvăleai în una din acestea, cu metrii de zăpadă
deasupra ta, erai pierdut.
In ziua hotărîtă, după masă, mă găseam în sa­
tul S., şi la ospătărie, lângă un pahar de vin, ne fă­
ceam planul,
Plănuiam noi, întorcând lucrurile pe toate fe­
ţele, — dar observam, că Bunea are ceva pe suflet.
Intr'una dădea zor să ne spună, ce a păţit el în iarna
asta, într'o pădure dela Buzău, pe când tăia un brad
bătrân.
— Ei, spune Bunea, ce ai păţit, îi descătu­
şai eu vorba.
— Să vedeţi, Domnule, ce mi s'a întâmplat, —
se repezi el să povestească. După cum aţi aflat, am
trecut în „ţară" la tăierea unei păduri din judeţul
Buzău. A m avut lucru bun, şi am lucrat cu spor. —
Iată dăm de un brad bătrân, căzut de vreme. Trebuia
să-1 doborîm deantregul. A m pus joagărul aproape
de rădăcină, ca să tăiem putregaiul şi apoi să facem
tăietura doua în lemn bun. Pe când plimbam pânza
joagărului prin lemn, bag de seamă că pe pânză eşea
păr. „Măi Vasile, — zic eu tovarăşului meu — să
ştii, că aici a avut ursul culcuşul!" — ,,0 fi! Ce să
zici?" se mulţumi să zică Vasile, fără să se mai sin­
chisească. Bradul, care trăgea de vale, a început a
trosni şi am continuat să tăiem, până s'a despărţit
rădăcina de trunchiu. Şi când căutăm locul să pu­
nem joagărul pentru tăietura a doua, de unde începea
lemnul sănătos, deodată auzim un mormăit. — Când
întoarcem capul, un urs ieşea de subt scorbură. Spe­
riaţi am dat după topoare. Ursul se bălăbănea spre
vale... Noi iute după pădurar, că numai el avea puşcă
pe acolo. A venit el cu rugina lui de puşcă. Dar ur­
sul era cine-ştie-unde. Că nici pădurarul nu era „de
soiu"...
Am râs cu toţii cu poftă de păţania lui Bunea,
şi cu toate că se jura pe toţi sfinţii, totuşi par'că ne-a
rămas în gând o urmă de îndoială. Cât am stat în
munte, Bunea a revenit, întărind cu jurăminte pove­
stea lui. Poate să fie adevărată!
A m urcat în maşină, cinci oameni şi doi câini,
şi într'o oră am ajuns la popasul de noapte. A m
pregătit toate pentru plecarea de dimineaţă: un pu­
ternic far blindat, funii, tălpici, mâţe şi alte aseme­
nea acareturi.
După o hodină neliniştită de agitaţia aşteptării
şi de paturile proaste, a doua zi pe la ora cinci eram
în drum. Trei ore de mers ucigător de greu ne-a
apropiat de locul cu vizuina. A m încărcat armele,
le-am controlat, ne-am făcut cruce, şi păşind încet,
cu multă băgare de seamă, în câteva minute eram
în faţa bârlogului. A m auzit dinlăuntru uruit; apoi
tăcere ca în mormânt. Ne-am aşezat bine feriţi, dea-
dreapta şi deastânga oamenii, — apoi am dat dru­
mul câinilor. Prinzând vântul în nas, s'au repezit
spre uşa vizuinei, fără să dee însă glas. Ce o fi şi
asta? Unul dintre câini prinzând iar vântul în nas,
se vârî în vizuină, Celălalt după el. După câteva
minute auzim gură. Venea ca din adâncul pământu­
lui. Ne privim neînţelegători. Câinii băteau întins,
liniştit, sigur. Nu se mişca nimic în bârlog. Nu se
auzea nici un mormăit. A m rămas uimiţi. Fără tea­
mă, cunoscându-mi bine câinii mei vrednici, m'am
apropiat de uşa bârlogului şi i-am chemat pe nume.
îndată au ieşit, Cum mau zărit, s'au repezit din nou
înlăuntru şi au reînceput acelaş concert.
— Ce facem Nea Ioane? Ce zici şi Dumniata,
Martine?
— Apoi nici eu nu ştiu ce să zic, răspunse
moşul.
— Aprindeţi lampa. Eu mă bag şi voi vedea ce
este. Să nu îşi bată joc de noi vre-o spurcăciune de
viezure, — zise Martin.
— Ba mă bag eu, — hotărîi. Voi vedea ce e de
făcut, apoi...
— Să nu păţim „ceva", zise Badea Ion, îngri­
jorat.
— Dacă am venit odată până aici, la dracu 'n
vizuină, doar nu vom merge acasă fără să-1 vedem
la fată! le curmai vorba.
Aprinserăm farul. Bunea îşi făcea de lucru, cio­
plind la un brad.
— Ce faci Buneo? îl întrebai mirat.
— Apoi fac o „piedecă", Domnule. Să intrăm
amândoi.
— Ce fel de „piedecă"?
— Uite cum. Fac un crăcan cât de lung, fără
să tai crengile, şi la capătul unui crac punem lampa.
Cum împingem crăcanul în bârlog, vezi, şi ai şi vreme
să tragi în ce-o fi, — că aşa îl împiedecăm să dea
peste noi numaidecât.... Dar să nu împuşcăm lampa...
Am chemat de nou câinii şi i-am dat în grija lui
Ion ca să le de^ drumul, dacă ar fi nevoe.
Văzându-mă Martin gata să întru în bârlog, stă­
rui să vină si el- Punea se pricepea mai bine la câini,
— Martin la puşcă. Aşa am hotărît să vină Martin.
Crăcanul l-am pus în gura bârlogului şi l-am
îndesat, cât a fost de lung. Farul nu l-am legat de
nrăcan, ci îl întindeam cu mâna în faţa noastră,
înaintam încet dună crăcan. apoi iarăşi îndesam lem­
nul câţiva metri înainte, stând cu arma gata să trag
în orice moment. La o distanţă de vre-o opt metri,
simţii că crăcanul se mişcă liber, fără de nici o re­
zistenţă. Ajunsesem la locul unde foişorul se lărgea
formând un fel de peşteră. La mijlocul peşterii, se
deschidea în perete o altă uşe, largă de vre-o doi
metri. Martin, care venea după mine, fiind acum locul
lărgit, veni alăturea. Pe partea stângă a peşterii, la
o săritură bună era o stâncă netedă, apoi urma un
urcuş pieziş plin cu piatră măruntă, printre care se
spărgea un părăiaş. In lumina farului, am cercetat
toate colţurile peşterii, fără să observ nici o vietate.
Deodată Martin mă făcu atent, că deasupra les­
pede! celei netede, se deschide o fereastră, şi îndată
observai acolo doi ochi, care străluceau în lumina
farului. Nu ne puteam da seama ce fel de dihanie o fi,
— Uite-1 Domnule, — Uite-1 colo sus, — şopti
zugrumat Martin,
 — O fi vre-o buhă. trecut peste el, şi a ajutat dela spate să îl tragem
— Ba e ursul! pe podişcă, dincoace. L-am scos în peştera cea mare.
— Apoi... vom vedea. Când l-am văzut la picioarele noastre, Martin şi-a
Prin luneta carabinei am ţintit între cele două luat singur răsplata:
lumini de sus. Am tras. Luminile au dispărut, dar în — Acum să spui, Domnule, dacă am avut sau
locul lor a apărut o negreaţă. A m tras al doilea foc, ba dreptate, când am spus că îl găsim?
şi în răbufneala asurzitoare a împuşcăturii am auzit — A i avut dreptate, Martine. Om vrednic! Şi
mârăit şi răscoleală. Negreaţă a apărut iarăşi în îi întinsei mâna, pe care o prinse cu acea bărbăţie
gura bârlogului de sus. şi frăţietate, cum numai vânătorii îşi strâng manile.
— Dă-mi arma, Martine! Cercetăm ursul. Prinsese toate trei loviturile.
In vreme ce negreaţă se zbătea să moară, sau Una o avea în gât, şi două în spinare.
să iasă, ca să atace, am pus la ochi puşca lui Martin Era un urs mare, bătrân, cafeniu.
şi am tras a treia oră. Fiara a achitat lovitura cu L-am scos la lumină^ l-am golit. In stomac şi în
un răcnet groaznic. Farul nu mai lumina pereţii bâr­ intestine nu am găsit mai mult pământ, decât mă­
logului. Fumul gros din puşca lui Martin încărcată rimea degetului celui mic. Şi deşi ajunase o iarnă
cu pulbere neagră umpluse peştera, de nu mai ve­ întreagă nu era prea slab...
deam nimic. încet, ne-am retras, trăgând după noi Emoţiile au trecut.
crăcanul. Nu se mai auzea nimic în adâncul pămân­ Cerul a început să se întunece a vreme rea. A m
tului. Tăcerea aceasta era mai îngrozitoare decât pornit la vale.
orice urlet de fiară. In faţă trăgea Bunea de lanţurile cu care era
Bunea şi Badea Ion, ne aşteptau la gura peş­ legat ursul de fălci, iar dinapoi Badea Ion şi Martin
terii, palizi la faţă. cârmuiau cu opritorile, ca să nu pornească namila
— Ce este? Urs? Ce s'a întâmplat? pe pieziş la vale şi să-1 dea grămadă pe Bunea. Eu
In fine le-am spus păţania. Sau liniştit. păşeam la urmă, ca la înmormântare, după bietul
— Acum oameni buni, nu avem de făcut decât împărat carpatin.
un lucru: să facem o podişcă de vre-o trei metri, pe Când am jupuit ursul, am dat şi de rana de astă
care să o aruncăm peste lespedea cea lucie şi peste toamnă. Glonţul trecuse pedeasupra spetelor, prin
crepătura de lângă ea. golul care se face aici subt spinare...
Bunea, bucuros, că va lua şi el parte la expedi­ •
ţia din pântecele pământului, se grăbi să cioplească Unde e Badea Ion? Unde e Martin? Unde e
isteţ lemnele de podişcă. Badea Ion şi Martin îi să­ Bunea cel cu capul în mână? Şi cât de departe e de
riră într'ajutor. Cu toate că aveam săcuri bune, lu­ cel ce scrie aceste crâmpee de amintiri, vânătorul
crul mergea greu, deoarece la acea înălţime creşteau care le-a trăit aievea, cutreerând singurătăţile Car-
nişte brazi piperniciţi, care sunt tari ca osul. paţilor cu paşi de râs, cu ochi de vultur, cu inimă
In vreme ce vrednicii mei tovarăşi lucrau la po­ plină de dorul întâmplărilor mari... Ceea ce i-a ră­
dişcă, am făcut un ocol pedeasupra vizuinei. La o mas înfruntând dintele de oţel al vremii, e dragostea
crepătura am pus urechea şi am auzit un geamăt pentru acele minunate culmi carpatine şi pentru vie­
prelung. Cunosc aceste gemete dureroase: e glasul tăţile care hălăduesc între ele. Să ştiţi, voi vânători
groazei de moarte a sălbătăciunilor mari. Multe fiare mai tineri: aici e raiul pământesc!
nu au căzut trăznite numaide­
cât de glonţul meu, şi a trebuit
să le ascult sfâşietorul cântec
de moarte.
Podişcă legată cu trei opri­
tori, două la capete şi una la
mijloc, era gata, — lucrată mi­
nunat de meşterul Bunea. Am
aprins farul de carbid, şi am in­
trat. Eu mergeam cel dintâi.
După mine Bunea apei ceilalţi,
târând anevoios podişcă. Ajunşi
în peşteră am fixat farul. Acum
dispăruse fumul şi se vedeau bi­
ne toate lucrurile din jurul no­
stru. Din bârlogul de deasupra
lespedei se prelingea o aţă de
sânge. A m rămas locului, cu ar­
ma gata. Bunea şi Martin au îm­
pins podişcă peste gol, şi trecând
peste ea, au împociumbit-o din­
colo.
Cu arma întinsă, am trecut
podişcă. Dincolo zăcea ursul.
L-am înghioldit cu ţeava carabi­
nei. Era mort. ]J .ţhii ulii
Bunea s'a urcat în vi­
J
zuina în care zăcea ursul, a Prokofieffi
l.i bârlogul arsului.
UN N O U FILM DE V Â N Ă T O A R E ROMÂNESC
Trăeşte între noi un om, pe lângă care cu greu poţi
trece, fără să-ţi oprească cel puţin o clipă atenţiunea.
Mărunt, cu barbişon agresiv, (acum pudrat deabinelea);
în cap cu pălărie de velur, în dosul căreia se bălăbăneşte
un mătăuz de barbă de capră neagră; iarna copleşit de
belşugul unei blanc din piele de lup cu perii in afară. în
alte anotimpuri cu „loden"-ul verde, larg: în picioare cu
bocanci — păşeşte pururea grăbit, alergând după ceva.
Abea are vreme să-ţi spună de ce te-a căutat; abea apucă
>ă ţi zică, pe stradă, două cuvinte amabile: pleacă mai de­
parte; se grăbeşte.
Teodor Romul Popescu, azi consilier cinegetic în
Oficiul Naţional de Turism (ce titlu pompos! ce retribuţie
de mizerie!) a fost dela începuturile pe care i le cunoaş­
tem un neastâmpărat al muncii. I.-a atras, 1-a fascinat
totdeauna munca, mişcarea, frământarea, problemele
noui, înfăptuirile noui. Încă înainte de războiul celalalt,
a fost unul dintre Intel lorii turismului romanesc în
Ardeal. Când numai putea, evada de după masa de bancă
Scenă din noul film de vânătoare romanesc i ursul iasă in poiană, mânat de Donaşi.
îngrămădită cu registre şi lua dearândul munţii noştri.
Cu raniţa în spate, cu toiagul turistului — cu aparatul
de fotografiat. Din acel modest aparat fotografic, şi din
acele excursiuni singuratece au ieşit minunatele fotografii
şi descrieri de ture prin munţi, care au trezit prin anii
1910 lumea românească de aici şi a pornit — foarte mo­
dest la început — şuvoiul turiştilor spre Negoi, spre Bftlea,
spre Surul, spre zecile şi sutele de locuri româneşti, atât
de puţin cunoscute de românii orăşeni.
Uneori schimba lentila Kodak cu arma de vânătoare,
.şi — până azi — a petrecut bună parte a vieţii lui obser­
vând vânatul, studiindu-1. adunând o comoară de cunoş­
tinţe de specialitate, de care — durere — prea puţin se
folosesc cei cărora le-ar putea servi.
In preajma intrării României în războiul Unirii, a
fost arestat de unguri şi condamnat la moarte pentru
furnizare de informaţiuni pe seama armatei române, şi
a fost eliberat după ani de temniţă de ziua libertăţii din
101R. Pentru aceste suferinţe Regele Ferdinand i-a conferit
Ordinul I-'erdinand. In rarile ocaziuni, când atârnă de
piept cruciuliţa verde a acestui ordin înalt, aceasta se în­
tâlneşte cu un frumos dar pe care i 1-a făcut lui T. H.
Popescu Regele Carol I ca recunoaştere a activităţii lui
de desvălitor al frumuseţilor pământului românesc: un
splendid ac de cravată cu iniţialele bătrânului rege.
După războiu, părăseşte registrele şi conturile şi co­
respondenţa bancară. Cu o minusculă pensiune dela in­
stituţia particulară unde servise înainte, începe o muncă
neobosită de propagandă românească. Secondat de soţia
sa, distinsă cântăreaţă, Angela, întreprinde multe călă­
torii în străinătate. înfăţişând în conferinţe, proiecţiuni,
cântece poporale, comorile de frumuseţi naturale şi su­
fleteşti ale poporului nostru, stăruind mai ales asupra te­
melor vânătoreşti. Toate aceste turnee i-au adus maldăre
de cupuri de ziare, elogioase, săli pline şi entuziaste, ca
să se întoarcă apoi cei doi călători în ţara lor, trudiţi tru­
peşte, mai săraci de cum au plecat — şi plini de mulţu­
mirea succesului şi de planuri de acţiuni viitoare.
Oamenii buhăiţi in belşugul unei vieţi trândave de
zilnice mici şi profane mulţumiri — nu pot înţelege ros­
tul şi frumuseţea unei asemenea zbuciumate vieţi. De a-
ceia. poate privesc cu un zâmbet din buzele lor unsuroase,
furnicile neastâmpărate, din ale căror neam e T. R. Po­
pescu. Dar din truda acestor mărunte şi neastâmpărate
fiinţe se ridică marele progres, din micile realizări se în­
cheagă minunatul tablou al culturei.
Iată, cine altul decât acest om mărunt, neastâmpă­
rat şi extrem de modest în mijloace materiale, a realizat
un film de vânătoare românesc? Care dintre organizaţiu-
nile de stat, cu bugete de zece cifre a putut crea, ceea ce
a creat acest nehodinit T. R. Popescu? Un film costă mi­
lioane grele; reclamă colaborarea multor minţi creatoare
a unui utilaj tehnic extrem de rafinat, reclamă rutină, ex­
perienţă, şi în urmă mijloace de lansare.
T. R. Popescu vrea să realizeze film vânătoresc ro­
mânesc, din Carpaţii lui, cu ţăranii-vânători ai lui, cu
fiarăle. pe care el le ştie, cu feţele îmbujorate, cu hora ro-
tilată în mijlocul satului de munte romanesc... Ne va
spune poate odată cum a realizat minunea: cert este, că
mai înainte cu doi ani a surprins lumea cu primul film
de această natură — rulat cu enorm succes pe toate ecra­
nele străine — „Lupii din Muntele Suru".
Acum — şi acest prilej l-am folosit, ca să scriem a-
ceste câteva şire, care vor supăra modestia lui T. R. Po-
pescu — s'a terminat de turnat a doua şi mai mare al­
cătuire de acest gen: filmul cultural „O vânătoare de urşi
în Carpaţi". După scenariul şi aranjamentul tehnic vâ-
nătoresc al Dlui T. R. Popescu, „Bavaria-Film-Kunst" în
colaborare cu „Oficiul Naţional Cinematografic" a reali­
zat acest film sonor, — care va ajunge la ecran peste câ­
teva luni.
Un urs s'a nărăvit la turma de oi. Noapte de noapte
îşi ia dijma, prea grea. Baciul trimite pe un ciobănaş în
sat, să anunţe primarul. Sfat sătesc, veste deţinătorului
dreptului de vânătoare. Urcă la munte ceata gonaşilor,
pâlcul vânătorilor, hăueşte muntele şi în faţa gonaşilor
care se ivesc pe culme, coboară prin desişul presărat cu
poene, dihania. Vânătorii o doboară. Petrecere în sat, cu
bătrâni jupă mesele bogate, cu tineret la hora întinsă.
Munte românesc, aer românesc, port, cântece, dansuri ro­
mâneşti: Ţară Românească.
I.
„Nedumeriri"
In numărul de 15 August a. c. al „Revistei Vânăto­
rilor" distinsul Inspector de vânătoare Dl C. St. Stănescu-
Ploeşti, subt titlul de mai sus, ridică o chestiune intere­
santă, în legătură cu un articolaş şi o fotografie, pe care
„Carpaţii" le-a publicat în numărul din 15 Aprilie a. c.
Prezentam atunci fotografia unui cârd de dropii, care
mânate de mizeria iernii, s'au învăţat să vină lângă îm­
prejmuirea unui conac din Banat, luau -în mod regulat
diferitele seminţe de cereale ce li se aruncau, şi tolerau
apropierea omului până la o distanţă de 20—25 metri.
Adăugăm acum, că aceste dropii au venit la „masa în­
tinsă" vre-o trei săptămâni dearândul, până îndulcindu-
se vremea, pe semne şi-au găsit hrană în altă parte.
Articolul Dlui Stănescu nc obligă să răspundem, din
două motive: întâi, fiindcă ni se pun în sarcină intenţiune
şi indernnuri streine de noi. Dl Stănescu încheie intere­
santul d-sale articol combătând intenţiunea de „cultiva­
re" a dropiilor, de înfiinţare de . . . „crescătorii' de dro­
pii (!). Dar cine a propus vreodată asemenea nărozii? Dim­
potrivă: Articolaşul nostru avea titlul: „O „cultivare" a
dropiilor", punând între ghilemele „cultivare" tocmai ca
să accentuăm şi prin aceasta un fel de ironizare a „cul­
tivării vânatului" pe care anumiţi autori de articole o
constată, eronat, că ar exista la noi. Că acesta era sensul,
o dovedeşte chiar primul alineat al acelui articolaş: „Pe
când citeam articolul Dlui Basiliade în „R. V.", cu care
ne ocupăm în altă parte a revistei noastre, ne-a adus poş­
ta fotografia de mai sus si o scurtă explicaţie a ei. E do­
vada . . . „cultivării" dropiilor". Deci nicicând nu am mi­
litat pentru o „cultivare" sau „creştere" a dropiilor în
crescătorii, oi numai pentru ocrotirea lor, — ceea ce e alt­
ceva.
In al doilea rând, — şi aceasta e principala chestiu­
ne, — trebue să ne sesizăm de o afirmaţiune a Dlui Stă­
nescu. D-sa susţine, că dropia şi spârcaciul au pipota
..fără râşniţă", că hrana dropiei e formată numai din câ­
teva soiuri de plante, de preferinţă rapiţa, — şi că dropia
nu se hrăneşte cu seminţe care „nu sunt mistuite, ci date
afară întregi". E o afirmaţiune dintre cele mai interesan­
te, şi ea merită să fie cercetată. De aceea relevând-o, ne
exprimăm dorinţa, ca cei chemaţi să îşi spună înteme­
iata lor cunoştinţă în această chestiune.
Noi deocamdată ne mărginim să arătăm, că infor-
maţiunile curente arată dropia ca o pasere de stepă, care
se hrăneşte nu numai cu „verdeaţă" ci în măsură însem­
nată şi cu seminţe, de cereale, de diferite ierburi, — apoi
ia multă hrană animală. Dropiile mănâncă nu numai in­
secte, ci — lucru constatat fără nici o putinţă de contes­
tare — mănâncă broaşte, şoareci, pui de pasere. Am citit
descrierea creşterei unor pui de dropii. Cei care au fost
O asemenea realizare: O jumătate de ceas care va
ţinea încordată atenţiunea şi simpatia milioanelor şi mi­
lioanelor de oameni din mii de oraşe ale lumii — e un
ambasador de prima calitate. Şi de sigur, face mai multă
ispravă, decât zece „ataşaţi de presă", care ştiu un singur
lucru (dar acesta minunat!): să preseze bani — enorm de
mulţi — din visteria statului.
Filmul va face senzaţie, va aduce laudă şi folos ţâ­
rii. Iar d. Romul T. Popescu, va continua viaţa lui de
sărăcie bănească şi belşug de iluzii, de extremă modestie
de mijloace şi de frământări pentru noui şi însemnate
realizări.
Arta mare a celor ce organizează viaţa unui stat e
să găsească omul care sfinţeşte un loc. Poate încă nu va
fi de vată albă barbişonul acestui neastâmpărat în bine
T. R. Popescu, până va fi descoperit într'adevăr. In acest
om mai este multă energie, multă putere de voinţă şi
multă pricepere. Priviţi, ce a putut el realiza stând —
cenuşotcă — după uşe, îa cenuşa vetrei sărace! Ce ar pu­
tea înfăptui — în specialitatea lui — dacă i s'ar da prilej
şi atenţiune!
I.
DISCUŢII
hrăniţi numai cu vegetale, au murit în câteva zile. Cei
hrăniţi cu carne (insecte, râme, pui de vrabie etc.) au
crescut şi s'au întărit. Apoi puii mari, ca şi paserile adulte
din captivitate, primeau cu cea mai mare plăcere vră­
biile, şoarecii, etc. ce li se dădeau, şi îi mâncau înghiţin-
du-i adeseori întregi.
Dar oare dropiile să nu mănânce seminţe?
Brehm („Brehms Tierleben" Ed. 1926, tomul 7, pg.
203) spune următoarele: „Şl dropia, când a ajuns la vârsta
adultă se hrăneşte mai ales cu plante verzi, grâne şi să-
mânţuri, iar în epoca tinereţei aproape exclusiv cu in­
secte. Mănâncă toate produsele noastre agricole, poate
cu excepţia cartofilor, pe care nu-i atinge, — preferând să
mănânce frunze tinere de fasole, de varză; mănâncă însă
şi trifoi, bărbuşoară (Hederich), muştar, şi în caz de ne­
voie paşte vârfurile fragede ale ierbii. Iarna trăieşte mai
ales cu rapiţă şi grâne; vara caută pe lângă hrana vege­
tală şi insecte, fără însă a vâna deadreptul după ele,
prinde harnică şoareci de câmp, şi mănâncă orice animal
mic care îi cade în cale . . . Pentru a facilita digestia, dro­
pia deodată cu hrana înghite în mod regulat şi mici bu­
căţele de cvarţ. Setea şi-o astâmpără cu roua, care atârnă
dimineaţa de firele de iarbă".
In marea enciclopedie zoologică „Harmsworth Natu­
ral History" (London. 1910, Voi. I I . pg. 1318), citim: „Hra­
na ei (a dropiei) constă mai ales din grâne şi din lugerii
tineri ai cerealelor şi a altor plante, dar ea consumă şi
insecte, ca şi reptile şi mamifere mici".
„Die hohe Jagd", opera colectivă, devenită clasică, edi­
tată de Paul Pa-rev. Berlin (Ed. V, 1922, pag. 598), ne dă
următoarele indicaţiuni: „Hrana dropiei se alege în ano­
timpul călduros în însemnată măsură din lumea animală,
întrucât mănâncă insecte, moluşte, amfibii, chiar şoareci:
în aceea? vreme se hrăneşte însă în principal din vegeta­
lii, şi anume pe lân?ă puţine grâne şi seminţuri, mai ales
din părţile verzi ale diferitelor plante, ca trifoiu, sfeclă,
varză şi rapiţă. Aceasta din urmă îi dă hrana de predi­
lecţie iarna şi primăvara, până cresc cotoarele".
Deci aceste lucrări de însemnătate arată, că dropiile
mănâncă şi grâne nu.numai fire verzi de plante. In ur­
mare nu pare nimic neverosimil, şi nu poate da loc la
..nedumeriri", că iarna trecută pâlcul de dropii despre
care vorbim, a venit zile şi zile la locul unde ştiau că
primesc seminţe. Documentul fotografic şi mărturiile certe
şi desinterésate, care constată aceasta, ca şi împrejurarea,
că aceste dropii culegeau până la ultimul bob toate se­
minţele, care li se dădeau, sunt documente mai de preţ
decât oricare altul, tras din deducţiuni sau fenomene par­
ţiale.
Sperăm, însă, ca să avem şi alte — nu: păreri, ci:
constatări, care să constitúe o contribuţiune la lămurirea
chestiunei atât de interesantă, ridicată de Dl C. Stănescu-.
Ploeştj.
N
 II
Valea Ierii: în primejdie ?
Primim ştiri role dela unul dintre cele mai frumoase
fonduri de pescuit, din Fondul Valea Ierii. judeţul Turda.
Societatea care arendează acest fond, a făcut o operă de
ocrotire două decenii întregi, sacrificând sume foarte mari
şi punând muncă şi dragoste, până s'a ajuns, ca aceste
ape să fie într'adevăr bogate în salmoni/.i şi liniştite de
pacostea braconierilor.
Acum cel ce exploatează masivul păduros al Dobri-
milui intenţionează să înceapă transportul lemnului pe
apă, prin plutire liberă. Cel mai primitiv şi mai barbar
mod de transport, care pe lângă că aduce o deteriorare şi
o scădere de valoare a lemnului cu cel puţin 25%, dar pri-
cinueşte mari daune proprietarilor riverani, iar pentru
piscicultura e un adevărat dezastru. S'a trecut chiar la
înfăptuirea unora dintre instalaţiunile necesare plutăritu-
lui acestuia, aşa, că în curând vom vedea şi pe această
vale buştenii omorând toate vietăţile, „plagbiile" înecând
râul, rupând drumurile, vom vedea terenele riverane nă-
inolite, dărâmate.
Faţă do această primejdie trebue să se iee măsurile
indicate. Nu no facem iluzia, că considerente piscicole vor
putea stăvili pofta de câştig a exploatatorilor acelor pă­
duri, şi vor putea opri plutirea liberă. — Dar ceea ce pu­
tem şi trebue să facem e să silim pe acei exploatatori do
pădure să tină legea.
înainte de a so face instalaţiunile de plutărit. oficiul
apelor trebue să „ambulezo" terenul, adecă să cerceteze
terenul împreună cu toţi proprietarii riverani şi cei alt­
fel interesaţi, pentru a se discuta instalaţiunile. şi modul
do plutărit intenţionat do exploatatorii do pădure, şi a se
fixa mijloacele şi instalaţiunile de protejare a riveranilor,
ca şi a piscicultured. Plutăritul nu so va nutea începe
înainte de a se face acolo instalaţiuni! Deci. dacă vom sta
-
impasibili cei pe caro din punct do vedere principial chiar
ne interesează soarta unui aşa frumos fond -de pescuit,
precum şi cei ce au datoria să intervină în asemenea ca­
zuri. — dacă prin plutăritul abuziv .şi noordonat se va
distruge poştele din Valea Ierii vom fi vinovaţi cu toţii,
şi în prim rând autorităţile, caro au datoria să protejeze
bogăţia do poşte de munte a ţării.
De aceea, aducând la cunoştinţă această primejdie,
rugăm stăruitor pe coi chemaţi să intervină energic şi
fără nici un menajament şi întârziere. Datori sunt să in­
tervină:
1. Direcţiunea Economiei Vânatului şi a Pescuitului
în Apele do Munte:
2. Inspectoratul de Vânătoare al Judeţului Turda;
:5. Casa Pădurilor Statului;
4. Societatea do pescuit „Păstrăvul" care arendează
acest teren.
Pescari pe V a l e a Ierii. (Fotoi „Carpatii")
Intervenţiuni urgente trebuoşte să se facă la Minis­
terul de Agricultură şi la Oficiul Hidraulic Aiud, jud. Alba.
Schiţăm aici măsurile ce trebuesc necondiţionat să
se iee pentru protecţiunea păstrăvului şi lipanului:
a) Instalarea de locuri do refugiu, „pinteni", pe am­
bele părţi ale râului şi la distanţe de cel mult câte 35 m.
b) Plutirea unei cantităţi de lemn potrivite cu de­
bitul apei. Străjuirea continuă a plutirei. Aceste pentru
a nu se îngrămădi lemnele si a nu face „plaghii", care
ucid şi sufocă peştii, apoi când pornesc mătură totul.
c) Limitarea timpului plutăritului. la epocele cu apă
abundentă.
ă) Oprirea plutăritului In epocele de reproducţie ale
păstrăvului şi lipanului.
e) Stabilirea răspundem exploatatorului pentru bra­
conajul pe care l-ar face muncitorii-plutitori, — braconaj,
pe care îl poate evita prin măsuri de pază şi disciplinare.
f) Instalaţiuni pentru a proveni intrarea păstrăvilor
în eventualele scocuri do plutire.
g) Instalarea do scări pentru trecerea peştelui la
toate opustele.
.,C."
II!
O ruină: Muzeul de vânătoare
Găsindu-mă în Bucureşti, şi torminându-mi alergă­
turile care m'au dus aici. soarele frumos do toamnă m'a
,'idomonit să revăd Parcul Carol. Aievea, însă. am grăbit
doalungul aleelor pe care so aşternoau primele frunze
moarte, ca să închin câteva clipe do pietate îngenunchind
lângă mormântul Necunoscutului, care simbolizează jert­
fa fiilor ţării. Tocmai în ziua aceia so dăduse un comu­
nicat, care lăuda vitejia soldaţilor noştri. îmi poruncea
ceva să mă închin, să spun o rugăciune pentru cei mulţi,
cu al căror sânire s'a scris acel comunicat. Unde ar porni
mai caldă rueăciunea pentru cei ce au murit prin locuri
străine şi sălbatece, decât dela căpătâiul nomânului. care
•' căzut acasă la el. apărându-şi glia şi cucerind dreptatea
Neamului?
Intorcăndu-mă, poate ca să şterg din suflet povara
gândurilor tălăzuite în cele câteva momente do reculegere,
voosc să intru în Muzeul de Vânătoare. O părticică din
lumea care ni-o atât de dragă şi care ne mângăe dulce,
ca o mamă.
Stau izbit. Ce privelişte a delăsării! încerc uşa: în­
cuiată. Apăs butonul înţepenit al soneriei: nu răspunde
glas de clopoţel, şi nimeni nu so apropie să deschidă. Caut
vre-un afiş explicativ: nimic.
Ruină părăsită.
Aici era odinioară Muzeul fio Vânătoare al României.
Cel dintâi muzeu de acest fel în Europa. A fost ridicat pe
umerii unor vânători entuziaşti, si minunatele lucruri pe
care le cuprindea au fost adunate, cu hăr­
nicie do furnică si cu râvna idealiştilor de
prima generaţie do vânători do după Unire.
Cum forfotea aici lumea curioşilor şi celor
ce voiau să so documenteze! Ce neîntrecut
mijloc de propagandă vânăforească şi do
propovăduire a spiritului nobil, ocrotitor, al
vânătoarei de azi! Şi do câtoori te întorceai,
descopereai încă un obiect, pe care 1-a aşe­
zat vre-un vânător din un ascuns colţ do
(ară. în această mută Universitate a ştiin­
ţei Vânătoarei.
Azi mândrul nostru muzeu o un mor­
mânt.
Se desprinde tencuiala de pe pereţi.
Ploaia curge prin coporiş. Praful stă de un
deget no minunatele obiecte, care se macină
subt dintele părăsiroi. Viaţă dau acestui
mormânt, numai roiurile de molii, caro du-
păce s'au săturat din belşugul de hrană al
animalelor naturalizate, iasă la câte un
sbor de plimbare sau de dragoste. — şi pă­
ianjenii, care şi-au întins pretutindenea pla­
sele, ca să prindă câte o molie cu abdome­
nul gras.
Muzeul do vânătoare e o ruşine pen­
tru toată vftnătorimea noastră ?i o acuza-
ţiune permanentă pentru conducerea ei.
„Nu sunt bani"!
 Dar oare cei ce au creiat acest muzeu inotau In bani?
Dar oare acest muzeu a fost creat din bani ai Statului?
Dar oare nu există un „fond al vânătoarei'* la care con-
iribue — peste taxele fiscale! — vânătorimea, pentru ope­
rele de propagandă şi educaţie vânătorească?
In anul financiar 1041/42 „fondul de vânătoare" a
fost de Lei 5.702.^90. Din această sumă cheltueli de per­
sonal au fost Lei 3.021.08S; cheltueli de „materiale" (in care
se cuprind: subvenţii pentru literatură, ornitologie, tere­
nuri didactice, burse, premii pentru combaterea bracona­
jului, a lupilor) Lei 1.144.052. S a arătat un excedent (l)
de Lei 1. 325.53;}, care neavând o întrebuinţare s'a fă­
cut venit statului". Nu s'a găsit un ban pentru muzeul
nostru de vânătoare! Nu s'a găsit mijlocul, ca banii \â-
nătorilor, restul banilor vânătorilor să fie afectat reno­
vării, mentinerei (dacă nu desvoltării) Muzeului de Vâ­
nătoare.
Domnilor Conducători ai Vânătoarei! Intr'o seară
frumoasă de toamnă dati foc Muzeului de Vânătoare! E
mai vrednic să se mistue opera înaintaşilor in limbi de
foc şi în cenuşe, decât subt ronţăitura şobolanilor şi a
moliilor, subt dintele nepăsării. Va fi un simbol al focu­
lui de însufleţire din care a renăscut vânătoarea româ­
nească; va fi ca o jertfă în memoria celor ce — adese hu­
liţi — au creat.
Si poate aspectul nimicirii unei opere, va îndemna să
fie salvate celelalte. Fiindcă avem multe asemenea „mu­
zee de vânătoare", gata să se năruiască.
Corax
IV.
O reacţiune sănătoasă
Primim zilnic din toate unghiurile ţării incunoştin-
ţări, că faţă de împrejurarea, că efectivul de iepuri e mult
subt cel normal în urma prăpădului iernei excepţionale
trecute, societăţile de vânătoare au hotărât să nu facă uz
de permisiunea Direcţiunei Economiei Vânatului de a în­
cepe vânarea iepurilor la 10 Septemvrie. Cele mai multe
societăţi vor admite vânarea numai la 1 Octomvrie, şi
sunt unele care vor face deschiderea la 15 Octomvrie. In
multe locuri dezastrul e atât de accentuat, încât societă­
ţile au hotărât oprirea vânătoarei de iepuri.
Dintre toate aceste ştiri, pe care regretăm, că nu le
putem publica, alegem ca una caracteristică, ceea pe
care o primim referitor la măsurile luate de Comitetul
„Cercului Vânătorilor din laşi" de subt prezidenţia distin­
sului Inspector Regional pentru Moldova, Dl Robert Mu­
rat. Iată procesul-verbal in care sunt consemnate acele
hotărâri:
„Astăzi 25 Iulie 1942,
Comitetul Cercului Vânătorilor din laşi sub preşeden-
ţia d-lui Robert Murat, faţă fiind domnii membrii din co­
mitet Neculai Stroici, Petru Şerban, Neculai Roznovanu
şi Ionel Gali s'a întrunit, pentru
a studia măsurile ce trebuesc
luate, dictate fiind de starea în
care se află vânatul util, după
iarna grea ce a avut de supor­
tat.
Considerând că iarna lun­
gă, zăpada mare şi imposibilita­
tea de a se lua măsuri eficace
de hrană şi protecţie, a făcut
ca aproape toate potârnichile să
dispară de pe terenurile societă-
ţei, o primă măsură, ce urmea­
ză a se lua, este oprirea vână­
toarei pe timp nelimitat pe te­
renurile societăţei, urmând a se
ridica restricţia, atunci când se
va constata, că nu mai este ne­
cesară.
Aceleaşi cauze arătate In
alineatul precedent, a făcut ca
şi stocul de iepuri *ă se micşo­
reze în chip simţitor. După ra­
poartele paznicilor de \ânătoare
şi după constatările membrilor
societăţei, numărul lor a scăzut
mai mult de jumătate, iar pri­
ma serie de şoldani a pierit aproape in întregime, astfel
că membrii societăţei nu trebue să se aştepte la genţi
pline şi cu atât mai puţin la performanţe. O primă mă­
sură care se impune, este ca deschiderea vânătoarei să se
Iacă la 4 Octombrie si /ăcându-se apel ta bunul simţ vd-
uătoresc, să [ie invitaţi domnii membrii, ca din proprie
tiutiativă să oprească tunătoarea lor, sau să-ţi limiteze
numărul de piese împuşcate, acolo unde vor constata, că
s'a rărit prea mult vânatul iu comparaţie cu anii prece-
denţL
Comitetul va controla eficacitatea măsurilor luate,
urmând ca să avizeze mai târziu asupra impunerei unui
plafon pentru impuşcarea iepurilor de către membrii, fie
/.linie sau săptămânal, sau asupra oprirei vânătoarei pe
o parte din terenurile societăţei.
Comitetul Cercului \ ânâtorilor conştient de misiunea
sa şi consecvent cu principiile, pe care societatea le-a
practicat intotdeauna, faţă de greaua lovitură pe care a
suferit-o vânatul in iarna trecută, decide:
1. Oprirea vânătoarei potârnichilor pe timp nelimi­
tat pe toate terenurile societăţei.
2. Deschiderea vânătoarei iepurilor la 4 Octombrie,
cu invitaţia către membrii de a limita numărul pieselor
impuşcate, după constatările pe care le vor face indivi­
dual, asupra felului cum este populat terenul respectiv,
pe care vor vâna.
3. Domnii membrii să ţie in curent comitetul, de con­
statările pe care le vor face şi de observaţiunile pe care
le vor avea de comunicat.
Preşedinte (ss) Murat; Secretar general (ss) Stroici;
Membrii (ss) Gal, lioznovanu, Serbau".
Suntem cuprinşi de un sentiment de satisfacţiune,
când vedem, că cel puţin vânătorii nu au capitulat in faţa
ofensivei demagogice care tinde la stârpirea iepurilor.
In loc să uzeze de lărgirea posibilităţilor de ucidere, în
loc să se bucure de atacurile pe care unii necunoscători
le dau împotriva ideei de ocrotire a vânatului, — vână­
torii români se erijază ei ca primii ocrotitori, mai severi,
mai rezistenţi chiar decât organele oficiale. E un punct
de onoare câştigat de vânătorimea noastră.
Dar nu e de ajuns atâta: Trebue dezarmată demago­
gia şi trebuesc lămuriţi cei ce au păreri greşite.
Direcţia Economiei Vânatului, prin modificarea ter­
menului de începere a vânătoarei la iepuri, — termen sta­
ţionar de atâţia ani —, a dat dovada, că a trebuit să ce­
deze presiunilor, şi nu a fost in stare să convingă pe cei
in drept, despre adevărul, că stricăciunile pe care le-au
făcut iarna trecută iepurii in unele plantaţii de pomi ne­
îngrijite nu sunt urmarea unui număr excesiv al iepuri­
lor, şi remediul nu e „stârpirea" iepurilor. Or vânătorii
trebue să convingă pe cei ce urmează să iee măsuri, des­
pre eroarea în care se găsesc, şi să arate mijloacele de în­
lăturare a daunelor despre care e vorba. De sigur, vor fi
capete obtuze sau îndărătnice, care nu se vor lăsa con­
vinse că soarele răsare la răsărit şi nu la apus. Dar cei
hotărâtori vor fi accesibili argumentelor, şi nu vor înlă­
tura evidenţele.
Direcţiunea Economiei Vânatului trebue să conducă
Octomvrie.
 această operă de lămurire, prin memorii, prin articole în
gazete şi reviste de specialitate etc. Mai mult: credem, că
ar fi util să se convoace o conferinţă comună a reprezen­
tanţilor pomicultorilor şi ai vânătorilor, cu participarea
nu a habotnicilor, ci a oamenilor cu capul calm şi cu ne­
cesarele cunoştinţe. E peste putinţă, ca din o discuţiune
obiectivă, să nu răsară adevărul.
Dacă vom rămâne cu mâinile în sân în faţa valuri­
lor demagogiei şi ale necunoştinţei, — dacă începem să
cedăm terenul acestor valuri, mâine vom ajunge la „stâr-
pirea" cerbilor, a căprioarelor, fazanilor, a urşilor, etc.
Reacţiunea sănătoasă a lumei vânătoreşti trebue să
fie luată în seamă şi de Direcţiunea Economiei Vânatu­
lui, şi să o întărească pe aceasta în rezistenţa pe care
e datoare să o opună tendinţelor de distrugere a operei
de ocrotire şi de clădire a vânătoarei româneşti.
V.
Cine poate lua parte la vânătorile
din oficiu?
Primim următoarea scrisoare:
„In iarna trecută au fost organizate în regiunea noa­
stră mai multe aşa numite „vânători oficiale", subt cu­
vântul necesităţii împuţinării mistreţilor, apoi pentru
combaterea plăgii lupilor. Au fost organizate de comun
acord şi în colaborare de Prefectura judeţului, Şeful oco­
lului silvic şi societăţile de vânătoare. Din cauza, că să­
tenii nu au ieşit să facă goană, apoi din lipsa de disci­
plină a gonaşilor şi a puşcaşilor, mare treabă nu s'a fă­
cut la aceste vânători, — decât împuşcarea alor doi bftr-
linci, alicirea unui vânător şi . . . câteva vulpi, câţiva ie­
puri şi o căprioară.
Societăţile de vânătoare au luat parte cu membrii
lor, toţi având hârtiile în regulă. Dar pe lângă vânători
cu permise de port-armă şi de vânătoare, s'au prezentat
— cu ceata — şi tot felul de adunături de oameni, cu fel
de fel de cioarse de arme, înşiruindu-se şi ei între tră­
gători.
Poate se vor aranja şi în sezonul care începe aseme­
nea vânători oficiale. De aceea cred nimerit să cer un
răspuns public la următoarele întrebări:
Cine poate lua parte la vânătorile din oficiu?
Oameni fără permis de port armă şi de vânătoare
pot să iee parte ca vânători?
Care trebue să fie atitudinea societăţilor de vânătoare
şi a vânătorilor corecţi cu ocaziunea unor asemenea vâ­
nători oficiali? ss. Siin. Bep."
Formulăm următoarele păreri:
Vânătorile oficiale sunt reglementate prin lege. Legea
vânatului în Art. 62 şi 63 glăsueşte în felul următor:
„Art. 62. — Pentru stârpirea animalelor răpitoare
şi a fiarelor se poate ordona, în caz de necesitate,
vânătoare din oficiu, dacă asemenea animale se vor
fi înmulţit peste măsură.
Aceste vânători se vor ordona de către şeful oco­
lului silvic respectiv, care va -înştiinţa Ministerul de
Domenii şi pe proprietar sau arendaş, care nu le poa­
te împiedeca, afară de cazul când vor declara, că îşi
iau asupra lor facerea acestor vânători.
La astfel de vânătoare vor fi invitaţi numai vâ­
nători cu permis sau societăţi constituite în regulă.
Art. 63. — Cu ocaziunea acestor vânători nu va fi
permis a se vâna decât exclusiv animalele răpitoare
şi fiarele, care vor fi predate proprietarului sau aren­
daşului vânatului.
Dacă s'ar vână animale folositoare la aceste vâ­
nători, este braconaj, care se va trata ca atare".
Textul legei e mai mult decât clar:
a) Se arată în ce chip se organizează aceste vânători.
b) La ele nu pot lua parte decât exclusiv vânători
cu permis de vânăotare (şi port-armă) în regulă. Ceilalţi
sunt braconieri şi trebue trataţi ca atare.
c) Nu se poate organiza vânătoare oficială decât nu­
mai pentru combaterea animalelor răpitoare şi a fiarălor.
d) Constitue act de braconaj împuşcarea la aceste
vânătoare a animalelor pe care legea vânatului le con­
sideră folositoare, şi pe care le ocroteşte.
e) Ce se recoltează la aceste vânători, revine proprie­
tarului resp. arendaşului terenului de vânătoare.
f) Dacă proprietarul sau arendaşul terenului de vâ­
nătoare ia asupra sa sarcina împuţinării fiarelor şi a ani­
malelor răpitoare, nu se poate ţine vânătoare oficială.
Atitudinea corectă a vânătorilor şi a societăţilor faţă
de aceste vânători din oficiu este următoarea:
Deoarece aceste vânători se organizează pentru salv­
gardarea unui interes comun, — in cazul când ele sunt
organizate conform legei — societăţile şi vânătorii trebue
să le dee tot concursul, luând parte la ele, şi facilitând
aranjarea lor tehnică.
In schimb, este desonorant pentru un vânător corect,
să se înşiruiască între braconieri, adecă între oameni care
vânează fără permis. Dacă la o asemenea vânătoare ofi­
cială se prezintă indivizi fără permis, vânătorii trebue să
ceară dezarmarea acestor braconieri şi eliminarea lor ime­
diată, oricine ar fi ei. Dacă nu se procedează la dezarmare
şi eliminare, vânătorii sunt obligaţi de corectitatea vâ-
nătorească şi de spiritul de legalitate care trebue să îi
pătrundă, — să plece ei imediat dela aceea vânătoare. Vâ­
nător corect nu poate vâna umăr la umăr cu braconierii.
Dacă se împuşcă vânat util la aceste vânători, vor
interveni imediat vânătorii pentru intrarea în legalitate,
— dat fiind cazul unei intenţiuni, şi nu a unei evidente
greşeli, proprietarul terenului va da în judecată pe bra­
conieri.
Deoarece vânătorile oficiale de obiceiu sunt numai
ocazii de primejduirea vieţilor omeneşti, de certuri, de
încălcări de lege, — suntem de părere, că de câteori se
prezintă necesitatea legală a unei asemenea vânători, so­
cietăţile sau vânătorii interesaţi, să facă uz de alin. 2
al Art. 62 citat mai sus, luând asupra lor sarcina comba-
terei acelor animale răpitoare. Ei vor organiza apoi vâ­
nători sistematice, făcând cuvenitele invitaţiuni altor so­
cietăţi şi unui larg cerc de vânători. — Este adevărat, că
în acest caz nu vor avea gonaşi gratuiţi (Art. 64), însă nu
va fi nici o pierdere: Când e vorba să iasă gratuit la goa­
nă, oamenii — care ieri ţipau că îi omoară porcii şi lupii
— se dau bolnavi, •— iar dacă vine o mână de oameni,
gonesc alandala, fără nici o ispravă. „Cum e sfântul, —
aşa e şi tămâia". Angajaţi gonaşi cu plată, şi veţi face
treabă!
VI.
Forajul choke
De mai bine de jumătate de veac de când a fost in­
ventat, forajul choke este poate cea mai importantă per­
fecţionare adusă armelor de vânat, dar ca orice lucru, nu
prezintă numai avantage.
Am să exrpun chestiunea aşa cum o văd din practică.
Pentru o armă destinată la vânatul de câmp, unde
se trage la distanţe mai mari, chokul este fără discuţie
preferabil, dar numai pentru ţeava stângă. Pentru cea
dreaptă nu văd rezonul de a fi a acestui foraj. Poate că
permite câte o lovitură frumoasă dar în schimb, cât vâ­
nat scapă de aproape!
Toată lumea ştie că forajul choke concentrează cu
atât mai mult cu cât alicele sunt mai mici (i se reproşea­
ză poate că favorizează formaţiunea de fire aglomerate).
Concentrarea alicelor scade pe măsura ce creşte mărimea
lor şi devine nulă cu alicele de 5 mm. sau de 5 mm. 5 după
calibrul armei. Acest lucru se explică lesne: cât timp ali­
cele sunt mici, pot trece fără multă forţare prin chok; cu
cât devin mai mari, cu atât creşte şi dificultatea pe care
o întâmpină; natural, creşte şi proporţia firelor deformate.
Poştele de 7, 5, 4, 3 şi 2 la rând, trec, dar prea multe se
deformează. Ori toată lumea ştie că un alice deformat are
direcţiuni cu totul fanteziste. Cu glonte se poate trage,
dar nu cunosc nici un model de gloanţe care să dea o
precizie serioasă.
Pe de altă parte, sunt cazuri în care avem interes ca
încărcătura să nu meargă prea grămadă. Aici se poate
remedia întrebuinţând o cruce de carton pusă peste bura
prafului şi în care se încapă alicele.
Pentru defectul tirului cu glonte nu cunosc nici un
remediu.
Pentru armele destinate vânatului mare unde se cere
imperios glonte sau o încărcătură puternică, toată lumea
nedispunând de un arsenal, şi cei mai mulţi fiind nevoiţi
a se servi de o puşcă cu două focuri, poate că este mai
practic să se revie la forajul cilindric.
Cu astfel de arme se poate trage în mod serios cu un
glonte bine făcut. Ori, un vânător serios, nu trage ori unde
vede vânatul, alege locul; pentru el, 30 metri şi chiar mai
puţin este o distanţă suficientă. La acea depărtare, o puş­
că cu forajul cilindric poate da toată satisfacţia, numai
să se aleagă un model bun de glonte.
 Pentru ţevele choke, părerea mea este că modelele
de glonte cu. bura prinsă de ele (J. R., Brenneke) sunt de
evitat, căci bura nici nu este dela început riguros în axa
glontelui şi cu atât mai puţin după trecerea prin gâtui-
tura chokului, prin urmare precizie nu poate fi; nici ner­
vurile glontelui nu se deformează în mod riguros identic
pe toată periferia lui.
Ca să remediem inferioritatea de concentrare a ţeve-
lor cilindrice faţă de cele choke, când tragem cu alice, este
un mijloc practic şi simplu: să pune peste bură un inel
de carton în care să încapă jumătate din încărcătura de
alice (se găsesc în comerţ sub nume de concentratoare).
Concentrează focul cam la fel cu chokul şi lucru foarte
important, concentrarea este cam aceaşi cu toate nume-
rile de alice.
Am avut o puşcă cu ţevele cilindrice care concentra
focul ca şi cele choke. Pentru ce? Era probabil o chestiune
de precizie în rectificarea ţevelor. Păcat că avea alte de­
fecte căci aşi avea-o poate şi astăzi.
Un Moldovan
Vil
Dela arbelată până la ţeava lisă
de glonţ
O temă cu un titlul cam bizar, chiar sunând para­
doxal în epoca armelor moderne. Ţeava lisă de glonţ!...
Astăzi! . . . Aşa ceva a existat pe vremurile Mailcoachului,
poştalionului, ale Lefaucheuxului. Calibrele 10—8—4 erau
făcute pentru nevoile vânătorilor din colonii, ca big game
rifle, la pachiderme, deoarece calibrul mic, pulberea fără
fum, proiectilul blindat încă n'au existat. Dar niciun om
nu există, care ar putea suporta reculul pe care îl pro­
duce o armă ghintuită de acest calibru. Efectul tirului
expreselor de cal. 450, 500 şi 577 nu a fost suficient la pa­
chiderme (elefant, rinocer), iar cal. 600 avea un recul în­
grozitor. Din acest motiv s'au construit arme cu ţeava
lisă de calibrele 10—8—4, dintre care cal. 8 şi 4 au fost
cele normale la biggame, iar cal. 10 cel mai uşor, mai
mult destinat la tigri etc. Cu astfel de arme s'a vânat în
Africa la pachiderme pe vremurile lui Livingstone, Stan­
ley- şi Sir Baker.
Dar _Antiquitas rediviva în domeniul armelor, din mo­
tive legale, pentru vânători cari nu obţin un permis pen­
tru arma ghintuită. Legea opreşte — foarte judicios —
împuşcarea vânatului nobil, dar chiar şi a căpriorilor cu
poşuri, cu chevrotine, etc. chiar impune întrebuinţarea
armelor ghintuite. Având în vedere dispoziţiile Decretu­
lui Lege asupra portului armelor, Direcţia Economiei Vâ­
natului trebuie să facă o concesie acelor vânători căro­
ra li se refuză eliberarea unui permis pentru arme ghin­
tuite, admiţând împuşcarea vânatului respectiv cu un
proiectil masiv tras din ţeava lisă, adică un fel de ball-
and schotgun. Ţeava lisă, forajul căreia fiind construit
în special şi în primul rând pentru a trage din armă cu
un proiectil masiv — cum sunt Brenneke şi Stendebach —
dar admiţând tirul şi cu alice. Aceste proiectile sunt fo­
losite şi până acum ca surogate din ţevi cu un foraj lis.
Bine înţeles că, forajul ţevilor lise de alice este construit
pentru a avea un tir pe cât se poate de bun cu jalice şi,
dacă trag bine şi cu Brenneke sau cu Stendebach la o
distanţă modestă, cu un punct de lovire (justeţă) şi cu o
grupare admisibilă atunci este un caz cu noroc. — Uzi­
nele producătoare de arme de vânătoare din Germania şi
din Belgia, numai la comandă încearcă tirul ţevilor lise
şi cu un proiectil masiv, Brenneke sau Stendebach. Ast­
fel la comanda unei arme, ball and shotgun; trebuie pre­
văzut, că arma trebuie să bată bine (justeţa, grupare) în
primul rând cu proiectilul masiv. Uzinele producătoare de
arme de vânătoare sunt perfect orientate, cum trebuie să
fie dimensionat forajul pentru a corespunde scopului. Re­
marc că, aceste ţevi au un tir bun — normal — şi cu
alice. Conul de trecere între locaşul cartuşului şi între
forajul propriu zis trebuie special dimensionat, la fel şi
forajul. Prin acesta din urmă proiectilul trebuie să trea­
că astfel ca şi pistonul unei pompe. Conul choke borului
trebuie de asemenea special dimensionat, iar gura ţevei
trebuie să formeze un con uşor. Arma trebuie să aibă un
înălţător, pe care îl vom ridica dacă tragem cu glonţ.
Dacă tragem cu alice atunci înălţătorul (viza, mira) ră­
mâne culcat. Tirul? Arma trebuie să bată cu justeţa bună
şi cu o grupare potrivită la o distanţă de 40 m., adică
zece focuri trase din amândouă ţevile trebuie să fie gru­
pate într'un cerc de 12 cm. Ajunge o lungime a. ţevilor
de 55—65 cm. Efectul tirului? Astfel de proiectile nu sunt
construite pentru a expanda, ci au un efect de ciocan,
deci trebuie să aibă o putere mare de pătrundere! Acest
efect nu îl are proiectilul Stendebach-Ideal, ci numai Bren­
neke, mai ales modelul cu vârf de oţel. Niciodată nu am
fost un amator al tirului cu astfel de proiectile, surogate
de glonţ, din ţeava lisă, deci părerile mele asupra efectu­
lui tirului le bazez mai mult pe experienţele altora, a vâ­
nătorilor cari au împuşcat cu astfel de proiectil mai mul­
te sute de piese de vânat mare, mai ales porci mistreţi,
in concluziune Stendebach-Ideal la porci mistreţi nu co­
respunde de loc.
După părerea Dlui Adolf Flagner-Rupea, un excelent
vânător de mistreţi şi Brenneke este prea uşor pentru a
putea avea o putere de pătrundere, deci putere de oprire
— efect de ciocan — suficientă pentru porcul mistreţ.
D-sa n a folosit cartuşe originale Brenneke de Rottweil
sau de Hasloch, care sunt încărcate cu o pulbere specială
fără fum, care dă proiectilului o viteză iniţială, deci şi o
energie mai mare. Cred că aceste cartuşe originale, Has­
loch sau Rottweil, din punct de vedere al efectului tiru­
lui, ar corespunde scopului şi la porcul mistreţ.
Prin o corespondenţă îndelungată şi voluminoase am
constatat, că vânători de meserie în Africa au folosit şi
la uciderea pachidermelor cu un rezultat mulţumitor
proiectile Brenneke cu vârf de oţel. Au folosit aceste pro­
iectile din ţeava lisă, deoarece taxa permisului de vână­
toare pentru arme lise a fost mult mai redusă, decât pen­
tru arme ghintuite. Această diferenţă avea un rol decisiv
pentru vânători de meserie, cari vânau cu mijloace ma­
teriale reduse.
Proiectilele Brenneke, din punct de vedere balistic,
sunt construite după principiile săgetei folosite la axjbe-
late. La arbelată proiectilul a fost aruncat prin puterea
.arcului foarte puternic, iar proiectilul Brenneke este arun­
cat prin puterea gazelor pulberei arsă. Adică singurul
progres, care s'a făcut într'un timp de 400 de ani. Refe­
ritor la justeţa tirului nu s'a făcut nici un progres, ci
chiar un regres, având în vedere că proiectilul Bolţ (Bol-
zen) al arbelatei trăgea cu o justeţă apreciabilă până la
100—150 m. împăratul Maximilian în Munţii Alpilor din
Tirol, cu arbelată a vânat la ţapi negri! Cavaleri teutoni
cu arbelate au vânat la zimbri. Vânători ardeleni şi mol­
doveni au vânat la zimbri şi la bouri chiar şi cu arc şi
cu săgeata. Să luăm date mai recente referitor la puterea
de oprire, de pătrundere şi de ucidere a săgeţii. Indienii
din America de Nord cu arcul au vânat la bizoni. Din
literatura cinegetică constat cazuri că, săgeata a pătruns
corpul bizonului lovit. Săgeata are o putere de oprire
foarte mare, deoarece intrând în corpul vânatului, para­
lizează posibilitatea de a se mai putea mişca. In Statele-
Unite ale Americei există o societate de vânători, cari dis­
pun de un teritoriu de vânat, de o întindere mare. îm­
puşcarea vânatului este permisă numai cu arcul. Vorbim
despre vânatul mare! Doi vânători englezi au vânat ţn
Africa la vânat mare numai cu arcul!
Bolţul arbelatelor are o putere de pătrundere aşa de
mare că, perforează plăcile de oţel ale chiuraselor. Unul
din motivele pentru care vânătorii pe vremuri, când ar­
mele de foc au fost puţin perfecţionate, preferau folosirea
arbelatei.
Din punct de vedere sportiv aş putea să spun că,
abelata nici astăzi nu poate să fie considerată ca ceva
demodat Cu ajutorul ei se poate împuşca căpriori în bune
condiţiuni până la o distanţă de 100—150 metri! Numai
să fie bine construită şi să aibe un arc puternici!' Trage
fără nici un sgomot. Aşa că, din punct de vedere sportiv,
ar trebui să fie luată serios în considerare. Arcul este
aşa de puternic că îl putem arma numai cu ajutorul unui
dispozitiv special.
Din punct de vedere sportiv ar fi interesant de con­
statat:
1. Proiectilul BTenneke sau bolţul are o justeţă de
tir mai mare la 75 m. = 100 paşi?
2. Care are o energie, putere de pătrundere, deci de
ucidere mai mare la 75 m. proiectilul Brenneke sau Bol­
ţul arbelatei de vânătoare? (Trebuie făcut o deosebire în­
tre arbelată de vânătoare, adică uşoară, şi între arbelată
grea de război).
3. Tot din aceste puncte de vedere încercări făcute cu
arcurile japoneze, chineze, turkestane, engleze ale „jeo-
menilor" vechi (jeomani = arcaşi) şi a indienilor din Ame­
rica de Nord, precum şi cu acele de care se folosesc mem­
brii societăţilor de vânătoare amintite mai sus.
 4. a) Date interesante de ştiut ar fi astăzi, pe vre­
murile grenadei de mână, la care distanţă se poate arun­
ca toporaşul „tomahawk" şi pumnalul cu o justeţ'ă bună.
Maeştrii aruncărei cu tomahawkul sunt indienii ameri­
cani, iar cu pumnalul japonezii, chinezii şi caucazienii.
Punctul de echilibru al acestor pumnale este ales în ra­
port cu scopul, adică, pumnalul să fie bun pentru scopu­
rile aruncărei.
b) Date despre arta aruncărei bumerangului austra­
lian.
c) Date despre arta aruncărei cu praştia. Aceasta şi
din punct de vedere militar, deoarece — cred pe baza cro­
nicilor — că, cu ajutorul praştiei s'ar putea arunca gre­
nada de mână la o distanţă mult mai mare, decât cu
mâna!
Din literatură văd, că aruncătorii de pumnale şi de
tomahawk sunt adversari de temut chiar pentru un om
înarmat cu revolver sau cu pistol automat.
Da, Antiquitas rediviva!
Lt. Col. R. Schneider-Snyder

ZBORUL DE N U N T Ă AL BECATINEI
Primăvara, când
toate paserile cerului
se străduesc să îşi în­
ceapă marea datorie,
asigurarea dăinuirei
neamului, pentru das­
călul, care vrea să-şi
instruiască, învăţăcelul
alegerea nu e uşoară.
Deci în aceea zi căldi-
cică de Aprilie, când
nepotul meu nu avea
şcoală, după oarecare
nehotărâre, am ales
să-i arăt zborul de
nuntă al becaţinelor.
Ştiam eu locul.
Lângă orăşelul nostru,
nu departe de râul le­
neş şi nămolos, se în­
tinde o padină care ţi­
ne apă. Intre ea şi râu,
frânghie de arini.
— Azi unde mer­
gem? se interesă nepo­
tul.
— Hoinărim aşa,
la întâmplare — căzui
în păcatul minoiunei. In aer, In stânga, sborul de nuntă al becaţinei. Femeiuşcă stă pe parul unui gard, delectându-se.
In dreapta sborul in z i c z a c al becaţinei speriate.
Am călcat şi legile
cefereului, mergând dealungul liniei ferate, ca apoi să câr- ră de sute de ori în şir. Trebue să fie undeva pe aici fru­
nim spre dreapta, coborând la locul anumit în gândul moasa, căreia îi joacă mirele. Taci puţin să ascultăm!!. \, .
meu. Ai auzit? Cum a făcut? „Ti-kiip, ti-kiip". Asta e femeiuş­
— Are să te bată mamă-ta, că-i sosi acasă cu picioa­ că. Stă undeva pe un bulgăre de pământ, poate colo pe
rele ude [ . . vreunul din lemnele aduse de râu când s'a revărsat, şi
— Nu trebue să ştie mama toate!, hotărî nepotul, răspunde cavalerului.
călcând fără gând în urmele mele pe locul mocirlos. — Dar cavalerul Dtale, de ce nu se aşază şi el pe un
— Prindem nişte tritoni? lemn, şi de ce nu cântă de acolo . . . ca caprele?
Dar în acea clipă se opri. Din aier, de undeva de sus, — Iată, ai pus o întrebare, asupra căreia şi-au bătut
coborî un sunte foarte curios. Cum l-aş reda? Wuwuivuwu capul mulţi oameni. Becaţină nu scoate acel sunet de
sau huhuhuhuhuhu, — dar cu o mare asemănare cu mă- wuwuwuwuwu dacă e în prinsoare. Numai în libertate,
căitul unei capre. Apoi după un răstimp scurt, acel su­ şi numai în zbor, — şi iar — şi numai în aceea parte a
net curios se trezi de nou. zborului, când se aruncă spre pământ, dupăcum ai văzut.
Ne puserăm streşină ochilor. Luându-se în seamă şi aceasta, s'a constatat pe urmă, că
— O vezi? acel sunet nu e cântec, adecă nu-1 scoate din cioc. E vibra-
— Nu. ţiunea penelor din coadă, subt presiunea aierului, când
— Uite colo, sus, sus de tot... Nu, nu e ciocârliei! Ba­ se aruncă paserea spre pământ. Iar cadenţa acestui sunet
gă de seamă acum.... vibrator o dau tremurările repezi ale aripilor în acest
Se auzi îndată măcăitul ca de capră. răstimp. Vrei să faci şi tu acel sunet? Ia un liniai, leagă-i
— Uite, ai aici binoclul. Prinde-o în lentilă şi îmi de gaura din capet o sfoară, şi. . .
spui ce observi. Dar va fi cam greu să o petreci cu ochiu. — Ştiu, — doar o facem toată ziua. Dar mai bine e
— E o pasere ceva mai mare decât ciocârlia. Cât un cu o şindrilă subţire. Când o învârteşti repede în cerc,
graur. Dar ce sus zboară! Mai sus decât turnul bisericii! vueşte. Drept ai, aşa face şi becaţină. Dar becaţină ca­
Se învârte în linii frânte, orizontale. Acum se aruncă în denţează vuetul. . .
jos: Aproape vertical. Şi-a adunat uşor aripile, încât îi stau — Dă şi tu cu aripile, şi va fi cadenţat şi vuetul şin­
paralele cu trupul, se hoblâncă în dreapta şi în stânga drilei tale . . .
în jurul osiei trupului... Strigă!... Uite cum şi-a resfirat A râs nepotul, şi ne-am aşezat pe un răzor uscat, şi
coada, încât îi poţi număra firele de pene din ea!... Ţâş­ am petrecut multă vreme observând zborul de nuntă al
neşte iar la deal... continuă să rotească acolo, acum fără acelei paseri, şi altor două, care de asemenea s'au înălţat
,glas... Ce pasăre e asta, unchiule? spre cer.
— I-ai observat ciocul? E lung, aşa-e? Ghiceşte. Nu La toamnă am să-1 duc pe băiat, să vadă . . . cum se
ştii. Iată îţi spun, e o becaţină. Bărbătuşul becaţinei. Pro­ greşesc becaţinele, când tragi cu puşca în ele. . . I-am
fesorii îi spun Capella gallinaijo gallinago. — Numele... spus de pe acum; când trage vânătorul în zic becaţină e
românesc, e din italieneşte. Becco e cioc. Beccaccia, cioc în zac, şi când trage în zac becaţină e în zic. Nu a prea
mare — sitarul nostru. Beccaccino, cioc mic: becaţină... înţeles treaba, — dar l-am lăsat să fie curios şi să vină
Cela, colo sus, face curte. Dacă ai răbdare poţi să numeri apoi bucuros cu mine să înveţe şi această minune . . .
de câte ori se aruncă până aproape de pământ, scoţând
acel ton, de care te-ai mirat. Câteodată face această figu- N.
Cocoşi bătăuşi
Bătrâneţa schimbă caracterul oamenilor, ca şi pe
cel al animalelor. Cunoaştem fiecare, din cei din ju­
rul nostru bătrâni, care au devenit arţăgoşi, acri,
avari, bănuitori, mizantropi, duşmănoşi faţă de toată
lumea. Tot aşa, cerbul bătrân caută singurătăţile, nu
sufere în jurul lui alţi cerbi, e nervos, gata să strice
nunta celor vrednici. Asemenea fioroşii mistreţi so­
litari, ,,pustnicii", care se înfundă în sihlele cele mai
nepătrunse, şi îşi trăiesc viaţa în ură faţă de toate
făpturile.
Acelaş fenomen îl găsim şi la cocoşii de munte.
Dela o anumită vrâstă (oare care e aceea?), cocoşii
nu mai sunt partnerii ideali pentru jocul de primă­
vară. Le-a trecut vremea. Dar le-a rămas, s'a mărit
chiar pornirea de invidie şi gelozie. Vin şi ei la locu­
rile de bătae, pe care le-au cercetat şi unde şi-au trăit
dragostele atâţia ani în şir. Aici însă, sunt... neglijaţi.
Alte generaţii au preferinţa frumoaselor — şi bătrâ­
nii înzadar îşi înfoae trupurile mari şi îşi răsfiră
cozile cu nouăsprezece pene, găinile aurii-ruginite se
supun voinicilor mai tineri, uitând pe bătrâni în cru­
cea bradului sau în pâlcul de zăpadă pe care joacă.
Aceşti cocoşi sfârşesc a deveni nişte bătăuşi
straşnici. Unde observă vre-o apropiere între tru­
badur şi domniţă, se reped, începe bătaia, de cele
mai multe ori biruesc şi alungă pe cel preferat. De
cele mai multe ori, unde bătaia veche are câte un
asemenea cocoş bătrân, acesta strică tot jocul. A m
văzut cazuri, când câte un asemenea cocoş teroriza
întreaga bătae. Cânta bătrânul, cât cânta, apoi se re-
C .î ml t r a g i rău..
pezea după cei mai tineri, cum auzea pe vre-unul ro­
tind, îndată zburau penele de par'că le smulgeai
cu mâna. Biruitor rămânea totdeauna bătrânul, cu
greutatea trupului superioară, cu ciocul mai puternic,
cu unghiile mai groase.
Intr'o primăvară mă vesteşte paznicul R. în pri­
mele zile ale epocei de bătae, că bătaia din Vârful G.
„s'a stricat". A mers în câteva dimineţi până în mar­
ginea ei: nici un cântec. A auzit el fâlfâituri — de
sigur cocoşi şi găini care treceau într'altă parte.
Odată a bănuit şi un început de vers — tăiat ime­
diat, ca şi cu foarfecele. Nu a putut găsi unde se va
fi mutat bătaia. — Ajuns în munte, după ce mi-am
împuşcat cocoşul în altă bătae, am voit să văd ce o
fi cu renumita bătae din G. Doar aceasta era bătae
de cincisprezece-douăzeci de cocoşi, cunoscută din
vreme veche. — Intr'adevăr din marginea bătăii, ca­
re se prelungea până departe pe o culme de deal, nu
am auzit nici o strofă. Am intrat mai înlăuntru, şi
m'am aşezat la tulpina unui brad. îndată am înţeles
ce a „stricat" bătaia. Erau cocoşi. ?rau găini. Ii sim­
ţeam mişcând, fâlfăind prin brazi, i-am zărit pe sus,
pe pământ. Erau şi găini. Cocoşii nu cântau însă.
I )ecât doar câte unul, cu frică, frânt. — Am revenit
şi a doua zi, am venit şi a treia zi, împreună cu paz­
nicul, ca să observăm în două locuri. In fine l-am gă­
sit, pe acel cocoş bătrân, care fără să cânte el, nu
făcea altceva, decât se năpustea, unde încerca vre­
un altul să cânte. Pretutindenea pe jos am dat de
urmele bătăilor sălbatece — pene răspândite şi ici şi
colo. Era un cocoş mare, pe care îl recunoşteam iară
şi iară după o pată albă pe care o avea dealungul
gâtului.
I-am făcut judecata, şi R. a şi executat-o în una
din dimineţile următoare.
Şi atunci minune: au început chiar din acea di­
mineaţă să cânte cocoşii în bătaia „stricată" ca nişte
nebuni. Scăpaseră de tiranul, care îi teroriza.
De aici trebue să tragă vânătorii o învăţătură:
să elimine pe cei bătrâni. Adecă pe cocoşii de munte
bătrâni. Nu oe toţi bătrânii. ...pe care dacă nu îi ai,
să-i cumperi!
Moş Toma
O mamă curafioasă
Mica aventură pe care vreau să o povestesc
cititorilor iubitei noastre reviste, mi s'a întâmplat în
primăvară, când grânele încă nu daseră în spic. Tre­
ceam dealungul unei şirince cu holdă de săcară, des­
tul de înaltă. îmi atrage atenţiunea o pereche de
paseri răpitoare, care rotesc pe deasupra aceluiaş loc.
Recunosc uşor o pereche de milani roşii, şi sânt în­
credinţat, că aceşti neîntrecuţi bandiţi au de gând
să săvârşească vre-o blăstămăţie. Nu aveam armă cu
mine, şi deci mi-a fost uşor să-mi stăpânesc dorul de
a le trimite un salut de foc, şi să mă pun in postura
observatorului.
M'am aşezat deci pe marginea şanţului de lângă
cărarea pe care umblam.
Deodată una dintre răpitoare se aruncă, săgeată,
spre pământ, ca in clipa următoare să se ridice de
nou în văzduh. După câteva minute se repetă atacul
— fără să-mi dau seama, dacă 1-a repetat aceeaş
pasere — dar de data aceasta observ, că ceea ce a
făcut să se ridice atât de precipitat paserea care
lovise, era o iepuroaică. A m zărit-o cum s'a aruncat
după duşman, ridicându-se până deasupra vârfului
secarei. A treia, a patra oară, s'a repetat atacul, şi
odată iepuroaică — care evident îşi apăra puii — s'a
repezit atât de tare, încât s'a înălţat deasupra seca­
rei cu tot trupul.
După câteva asemenea atacuri nereuşite, văd,
că se aruncă iarăşi una dintre paseri, şi în clipa ur­
mătoare şi cealaltă. Pe când una revine imediat, cu
iepuroaică saltând după ea, — cealaltă pasere se
ridică dela doi paşi, în ghiare cu un pui de iepure.
Apoi pleacă ambii bandiţi spre vre-un loc, unde să
poată gusta în pace rodul şiretlicului lor.
Biata iepuroaică a făcut ce a putut, s'a purtat
vitejeşte, — dar împotriva alor doi duşmani, ea sin­
gură a fost neputinciasă. S. R.
Locul predilecţi vârful coşului.
Tovarăş credincios
Observaţiunile referitoare la viaţa berzelor sunt
foarte numeroase. Urmează aceasta evident din îm­
prejurarea, că nu e lucru anevoios, să ţii subt ob­
servare aceste paseri mari, care îşi fac cuibul, îşi
cresc puii, îşi trăiesc toată viaţa dela noi, în curtea
omului. Nu ne îndoim, că dacă ar fi posibilă, sau
tot atât de lesnicioasă observarea altor animale, s'ar
aduna şi referitor la ele date şi constatări tot atât
de abundente şi de interesante, ca şi cele pe care le
avem privitoare la aceşti simpatici vecini ai noştri.
Cu riscul să repet o întâmplare, care se va fi
produs şi va fi fost observată şi de altă dată, îndrăz­
nesc să istorisesc următoarele, pentru cititorii iubitei
noastre reviste ,,Carpaţii":
Pe timpul migraţiunei din toamna aceasta, gă­
sesc într'o dimineaţă pe lunca din spatele gradinei
mele doi cocostârci. A i noştri plecaseră de vre-o săp­
tămână. Credeam că pe aceştia doi i-a ademenit vre­
mea frumoasă promiţătoare de toamnă lungă, şi şan­
ţurile broscoase, care străbat acea luncă. Apoi obser-
vându-i mai bine, am găsit, că una dintre pasări „stă
supărată", cu penele burzuluite, cu ciocul spre pă­
mânt. Cealaltă — de egală mărime — îşi vedea de
hrană. A doua zi paserile tot acolo. Seara, una din­
tre paseri s'a ridicat să doarmă în vâr­
ful unui plop ciung. Cealaltă abea s'a
putut sui pe o căpiţă de trifoi din apro­
piere.
A treia zi am prins barza cea bol­
navă. Nu avea putere să se ridice în
aripi. A m aşezat-o într'un loc împrej­
muit al curţii, şi i-am dat să mănânce
ce am putut aduna, broaşte, carne cru­
dă. Mânca şi nu mânca.
Celalalt cocostârc a rotit pe deasu­
pra de câteva ori, şi s'a aşezat iar în
apropiere, pe luncă, — apoi a dormit în
acelaş plop. In cealaltă zi de câteva ori
a rotit pe deasupra tovarăşei bolnave,
şi seara iar s'a aşezat în plopul ciung.
Mă gândesc, că biata pasere sănă­
toasă rămâne aici de grija tovarăşei, şi
încerc să o ascund pe aceasta. Seara
târziu, prindem cocostârcul cel bolnav
şi îl închidem într'o şură, de unde nu
putea fi văzut,
Des de dimineaţă am văzut cocos­
târcul sănătos rotind pe deasupra curţii,
căutând evident tovarăşul. De câteva ori
a revenit, ca să se aşeze apoi în luncă,
fără mult chef de vânătoare. A doua zi
pe la amiazi, după câteva cercetări fără
rezultat, am văzut-o ridicându-se în spi­
rale deasupra casei mele, apoi cârnind
spre Sud. A plecat.
Barza cea bolnavă e şi acum prin­
tre orătăniile din curtea mea. S'a mai
întremat, dar dintr'o pricină oarecare nu
poate zbura, cu toate că aripile nu-i par
betege. Poate să ierneze la noi, şi să îşi
aştepte aici tovarăşa.
Oare cele două berze au fost pui
din acelaş cuib, sau poate a fost mamă
şi pui? M. N.
CARP AŢII -:- 1942. Ne, 10
II III MUMII II MIHI II Ml III III III IUI
Ogorul românesc (Bucureşti, No. 16/1942). Excelenta re­
vistă sfătuitoare In materie de agricultură, editată de Mi­
nisterul Agriculturii şi Domeniilor, în numărul din 15
August ne dă câteva interesante date privitoare la cam­
pania de combatere a ciorilor în anul acesta. — Extragem
următoarele:
De câţiva ani Ministerul Agriculturii urmăreşte îm­
puţinarea lor. Anul acesta lupta a fost organizată mai te­
meinic decât altă dată. Ministerul a fixat premiul de 15
lei pentru fiecare cioară ucisă. Vânătorilor cu permis tn
regulă premiul se dădea sub formă de pulbere: 200 gr.
de pulbere pentru fiecare 10 ciori împuşcate.
In acest fel, până la data de 1 Mai, au fost nimicite
3S.266 ciori.
Pe lângă premiul de 15 lei, Ministerul a stabilit mai
multe premii mari pentru acei care vor ucide ciori cu un
inel la picior. In acest scop, în toată ţara au fost prinse,
inelate şi pe urmă eliberate, 113 ciori. Dintre ele 12 ciori
au fost împuşcate.
Prin tragere la sorţi, persoanelor care au împuşcat
ciori inelate, li se vor da premiile, după cum urmează:
Premiul de lei 50.000 d-lui Frauţescu Gh. din com. Nevrin-
cea jud. Severin, cu Nr. 141;
Premiul de lei 26.000 d-lui Colonel G. Munteanu Coman­
dantul Diviziei Cavalerie Craiova, cu Nr. 165;
Premiul de lei 5.000 d-lui Zavricescu Const., str. Traian
No. 159, Râmnicul Vâlcea, cu Nr. 126;
Premiul de lei 5.000 d-lui Ioan Teodorescu com. Pomârla
satul Corjăuţi jud. Dorohoiu. cu Nr. 29;
Premiul de lei 5.000 d-lui Ţucudeanu Petre funcţionar
C. F. R. str. Ster ca Suliţiu No. 26 Arad, cu Nr. 47;
Premiul de lei $.000 d-lui Ianuş Frenţ Blaj comuna Dolj
jud. Roman, cu Nr. 111;
Premiul de lei 5.000 d-lui Ionescu Emanuel — elev — str.
Ioniţă Hrizante, Tecuci, cu Nr. 82;
Premiul de lei 5.000 d-lui Nicolae Miclăuş Bogdan comuna
Arpaşul de Jos jud. Făgăraş, cu Nr. 133;
Premiul de lei 25.000 d-lui I. Popovici, Roman, cu Nr. 179;
Premiul de lei 50.000 d-lui Ioan Tintaru conductor agro­
nom şcoala de gospodărie Regiunea Arad. cu Nr. 204;
Premiul de lei 25.000 d-lui Lavric Ion lăcătuş atelierele
C. F, R. Nicolina Iasi, cu Nr. 174;
Premiul de lei 5.000 d-lui Băjenică Ioan agricultor comuna
Latinu, jud. Brăila (concentrat serg. Băjenică I. Div.
Călăreaţă Brăila, cu Nr. 19.
Dela 1 Mai continuându-se plata premiului de 15 lei
de cioară, Ministerul a ordonat distrugerea cuiburilor.
Acest lucru este prevăzut şi în lege. Cei care nu execută
sunt amendaţi. Cu ocazia distrugerii cuiburilor au fost
omorîţi sute de mii de pui de ciori.
Dela 1 Iulie plata premiului de 15 ] i de cioară (sau
e
nulbere, la vânători) este reîncepută. Premiul se plăteşte
de Camera agricolă la prezentarea picioarelor ciorilor
ucise.
Premiul se plăteşte numai pentru cioara neagră (de
semănătură), cioara vânătă şi coţofana. Pentru corbi şi
stăncuţe, nu se dă premiu.
In „Universul" (No. 262 din 25—IX—1942) Dl E. Sinu,
răspunde acelui nenorocit articol semnat de Dl Dr. N .
Lupu ..Duşmanii Ţării" („Curentul"), care în urma gre­
şitei informaţii a autorului e pe cale să provoace nărui­
rea operei de ocrotire vânătorească, dusă de 22 ani. Dl
Sinu arată judicios, că iepurele e o bogăţie a ţării şi nu
o primejdie. Arată, că dacă va rămâne într'un hotar un
singur iepure, şi va fi o iarnă grea, acela va roade coaja
câtorva pomi, ai căror stăpân e un leneş, un trândav, un
neglijent şi nu şi-a protejat pomii. Or numai un naiv
poate crede, că se pot stârpi toţi iepurii. (Să ne permitem
o propunere similară: să oprim să se mai fabrice cana­
pele, iar pe cele existente să le ardem. Nici una să nu
mai existe în toată ţara. Aceasta pentru consolidarea vie­
ţii familiare). Dl E. Sinu arată, că nu există ţară în care
să se fi procedat la stârpirea iepurilor; dimpotrivă pretu-
287
, r-> A TI
tindenea sunt ocrotiţi. Dar pretutindenea pomicultorul
ştie, că trebue să aducă micul sacrificiu livezii lui: să lege
toamna pomii cei tineri. Ne bucurăm că se mai aude şi
câte un glas autorizat şi obiectiv în faţa unor articole cu
desăvârşire eronate, scrise de oameni care nu cunosc pro­
blema, ci se inspiră din o vorbă prinsă în fugă, şi necon­
trolată. —- Chestiunea daunelor cauzate de vânat are o
literatură cât o bibliotecă. încă nici unui vânător, agri­
cultor sau pomicultor serios, si care cunoaşte lucrurile,
nu i-a plesnit prin cap să propună stârpirea iepurilor ca
mijloc de apărare împotriva daunelor pe care le pot face
în ierni grele.
Revista Vânătorilor (No. 8/1942). Dl Inginer silvic Va-
sile Cotta tratează într'un studiu temeinic problema vâ­
nătorească din Munţii Apuseni, această splendidă cetate
a românismului ardelean, care şi din punct de vedere vâ-
nătoresc prezintă aspectul unei complecte neglijări. In-
tr'adevăr careul Bratca-Brad-Zlatna-Gilău e o pustie în
ceeace priveşte vânătoarea. Cerbul a dispărut, cocoşul de
munte abea de mai bate toaca de primăvară în vre-un loc
tainic neştiut de om, râsul a dispărut, doar câţiva urşi
singurateci dacă mai amintesc fauna carpatină de odi­
nioară. A te ocupa de această problemă vânătorească de
căpetenie e o datorie şi o faptă de însemnătate, şi de ar
ceia trebue să îi fim mulţumitori Dlui Ing. Cotta, mai
ales, că cuprinde aspectele acestei probleme într'un stu­
diu serios, închegat din precise constatări. Dupăce pre­
zintă această regiune din punctele de vedere, care inte­
resează şi influinţează situaţia şi organizarea cinearetică,
propune soluţii de îndreptare: a) Nuclee de gospodărie
vânătorească şi piscicolă, b) Unirea în aceeaş mână a
fondurilor de vânătoare şi de pescuit, c) Arendaşi indivi­
duali cu putere financiară, care să permită în măsuri
raţionale vânătoarea pe seama celor localnici, eliminân-
du-se astfel braconajul, d) Combaterea lupilor, e) Colabo­
rare cu Casa Pădurilor. Propune apoi crearea următoa­
relor „nuclee oV vânătoare" de unde apoi să se răspân­
dească şi vânatul şi buna organizatiune: I. Valea Dră-
ganului, I I . Pietroasa. IIT. Vaşcău. IV. Albac, V. Câmpeni,
VI. Băl ceşti. VIT. Valea Ierii. V I I I . 71atna. — Planul ge­
neral de organizare prezentat de autor îl socotim bun.
Unghiurile problemei rămân însă: stârpirea bracpnajului
şi a lupilor — două rele, care nicăiri nu bântue. ca în
acel ţinut. Socotim, că iniţiativa particulară e mult prea
lipsită de mijloacele Însemnate (băneşti şi coercitive), care
trebuesc puse In cumpănă aici. Nu se va putea ajunge la
rezultat, decât alcătuindu-se un plan sistematic de 10 ani,
cel puţin, cu contribuţiunile băneşti, cu organizaţiunea de
pază severă necesară, cu o voinţă fermă, care nu se va
pleca în faţa strănutărilor demagogiei. Aici o operaţie
superficială sau locală nu va vindeca; răul e prea întins
si prea adânc. Iată o problemă frumoasă pentru Direc­
ţiunea Economiei Vânatului, ca şi pentru Casa pădurilor
— cel mai mare proprietar de păduri din aceea regiune.
Dl Cotta, cu P*-"«tianul ne care 11 are în corpul nostru sil-
vie. şi cu sprijinul de care se bucură la Direcţiunea Vâ­
nătoarei, ar fnce o operă de neperitoare valoare, dacă ar
porni si ar realiza redresarea vânătorească a Munţilor
Apuseni. Toţi vânătorii de bine vor fi alăturea de Dsa. —
Din acest număr remarcăm povestirile semnate de Dd.
C. Filipuzi. Al. Cazaban, apoi articole tehnice ale d-lor
Ine. hydrobiolog N . Boghiceanu, D. S. Timariu, Lt. Col.
Schneider-Snyder.
Dr. George D. Vasiliu şi E. Popescu: Beiträge zur Kenntnis
der natürlichen Nahrung bei Trutta Fario (M. Of.). O preţioasă
lucrare privind hrana păstrăvului în apele româneşti. Au­
torii tratează atât hrana endogenă (hrana aquatrică), cât
şi cea exogenă, adecă ceea, care trăind în afara apei, to­
tuşi hrăneşte păstrăvii, şi împărţesc hrana în „principală"
şi „secundară". Aceste tipuri diferă dela o apă la alta,
formând pentru fiecare în parte biocenoze caracteristice.
Se înşiră hrana obişnuită şi se aminteşte că peştişorii
sunt numai incidental victimele păstrăvului.

La 13 Septemvrie 1942 a murit în München, în vârstă
de 60 de ani editorul F. C. May er. Numele Iui a devenit
cunoscut în cercuri vânătoreşti internaţionale prin revista
„Der Deutsche Jäger" po care a condus-o începând din
1916 ca proprietar-editor al ei, apoi prin nenumăratele şi
valoroasele lucrări cinegetice apărute în editura care i-a
purtat numele.
F. C. Mayer nu a fost editorul cu scopuri rigide co­
merciale. Principala lui ambiţie şi ţintă a fost ridicarea
la un nivel înalt a revistei şi a operelor ieşite în editura
sa. Cu hotărâte calităţi de critic ager, cu puterea de a
recunoaşte numai decât ceea ce e bun şi frumos, cu voinţa
de creare şi apropiere a perfectului, a fost conducătorul
şi intelectual şi artistic al marei lui edituri.
Pe noi ne leagă de memoria dispărutului şi un senti­
ment de recunoştinţă: încă dela începutul „Carpaţilor"
ne-a fost de mare ajutor, punându-ne la dispoziţie — în
temeiul unei convenţiuni mai mult prieteneşti de ambele
părţi, decât comerciale — o mulţime din clişeele ilustra-
, ţiunilor apărute în revista noastră.
A rămas neîmplinită dorinţa lui, de a putea primi
invitaţia revistei noastre la o partidă de vânătoare în
Carpaţii româneşti.
Din codrii acestor Carpaţi, rupem o rămurea şi o
aşezăm cu sincere regrete pe mormântul prietenului nos­
tru.
„Carpaţii"
# # *
Ministerul de Interne, prin ordinul circular Nr. 36382/
1942, a dat dispoziţiuni organelor poliţieneşti să elibereze,
la cererea vânătorilor şi pe baza permiselor de vânătoare
pe anul în curs, autorizaţii individuale, permanente, de
călătorie pe C. F. R.
# # # face decât în baza unei autorizaţii eliberată de minister,
In Revista Carpaţii No. 8/1942 a apărut articolul
Dlui Dr. I. Philipowitz: Unele observaţiuni privitoare la
ocrotirea cocoşului de munte.
Pe lângă cauzele de împuţinarea cocoşilor enumerate
în articol mai este una poate cea mai nouă. In unele re­
giuni, copiii dela vite adună ouăle găinilor de munte pen­
tru mâncare. Mie mi-a fost semnalat cazul de paznicii
din Munţii Cugirului. Deşi nu se practică peste tot, totuşi
credem că este bine să fie semnalată, pentru a se putea
urmări dacă se practică eventual şi în alte regiuni şi în
acest caz, va trebui ca pentru aceasta practică să se pre­
vadă sancţiuni speciale.
Ing. silvic N. Naica
# * #
Extragem din ordinul circular ai Dir. Ec. Vân. adre­
sat Inspectorilor de vânătoare No. 15182 din 9 Sept. 1942
următoarele dispoziţii de interes general:
1. Cererile societăţilor de vânătoare, adresate Direc­
ţi unei Economiei Vânatului sau Inspectoratelor de Vână­
toare de orice categorie, trobuesc să fie timbrate legal: cu
excepţia, bineînţeles — a rapoartelor cerute de aceste au­
torităţi, sau a rapoartelor şi proceselor verbale pe care
societatea de vânătoare este obligată a le înainta, în con­
formitate cu dispoziţiile Statutului-Tin.
Potrivit art. 41 din Legea Timbrului, cererilor netim­
brate nu li se va da curs. decât numai după depunerea
timbrelor fiscale în valoare dublă.
?. Pentru înlesnirea lucrărilor, e necesar ca societă­
ţile de vânătoare persoane juridice, să-şi tipărească pe
hârtia pentru corespondenţă. în colţul din stânga:
..Societatea de Vânătoare (numele) Sediul
autorizată prin D. M. nr . . . / . . . Persoană juri­
dică prin Decizia nr . . .. a Tribunalului ".
3. Pentru evitarea datelor false. în sensul ca un vâ­
nător să declare că posedă câine prepelicar în loc de co­
poi sau alt câine mănător, înainte de a elibera autoriza­
ţia, se va pretinde solicitatorului să prezinte spre vedere
si luarea semnalmentelor, câinele respectiv. Această veri­
ficare se poate face şi nrin I. V. de Plasă.
4. Marele Stat Maior, cu ordinul nr. 91023/942, adre­
sat Corpurilor de Armată şi Comandamentelor Teritoriale,
a dispus ca ofiţerii şi subofiţerii activi solicitanţi de per­
mise port-armă de vânătoare, să anexeze la cerere numai
certificatul eliberat de Şefii Corpurilor cărora aparţin,
fiind scutiţi astfel de certificatul de bună purtare şi ca­
zier judiciar, prevăzute de art. 14 din Regulamentul Legii
Portului Armelor.
5. Marele Stat Major, cu ordinul nr. T33?5 din 26 Au­
gust 1942, adresat Corpurilor de Armată şi Comandamen­
telor Teritoriale, a dat dispoziţiuni în sensul că, membri­
lor misiunilor militare streine li se pot elibera permise
de vânătoare, pe baza unor permise de port-armă ad-hoc,
valabile pe o durată determinată. Aceste permise de port­
arma se vor elibera de autorităţile prevăzute de art. 15
din Regulamentul Legii Portului şi Vânzării Armelor, pu­
blicat în Monitorul Oficial nr. 71 din 24 Martie 1942, nu­
mai în urma recomandării scrise a Ministerului Afaceri­
lor Streine sau Marelui Stat Major.
# **
Ca o complectare a celor spuse de mine acum câ­
teva zile relativ la pasajele de păsări migratoare, vă mai
adaog că primul pasaj de cocostârci l-am văzut în ziua
de 20 August.
Tot în luna August, chiar la început, am auzit tre­
când primii fluerari, de mai multe ori între 1 şi 15 ale
lunci şi pe urmă iar. Mai de câte ori am auzit era pe
timp înourat şi chiar pe ploiţă (burniţă).
Lucien Place, Roman
# # *
DECIZIE.
Noi, Ministru Subsecretar de Stat la Departamentul
Agriculturii şi Domeniilor;
Având în vedere dispziţiunile art. 29 din Legea pen­
tru Protecţia Vânatului şi reglementarea vânatului, pre­
cum şi referatul Direcţiunei Economiei Vânatului.
Decidem:
Art. I. — Se anulează Decizia Ministerială Nr. 709/922,
referitoare la condiţiunile obţinerii autorizaţiei de otră­
vire a răpitoarelor.
Art. II. — împuţinarea numărului lupilor şi vulpilor
prin întrebuinţarea de otravă (strichnină), nu se poate
prin Inspectoratele de vânătoare judeţene, numai proprie­
tarilor şi arendaşilor dreptului de vânat, pentru terenurile
al căror drept de vânătoare le aparţine, cu îndeplinirea
condiţiunilor următoare:
1. Autorizaţia este valabilă numai pentru anul vână-
toresc respectiv.
2. Otrăvirea nu se poate începe mai de vreme de 1
Decembrie, urmând a se termina cel mai târziu cu data
de 28 Februarie.
3. Otrăvirea nu se poate face de alte persoane decât
cele arătate în autorizaţie.
4. Asupra locurilor în cari se va pune otravă, auto­
rizatul este obligat a anunţa înainte, prin scrisoare reco­
mandată, Primăria comunei respective, care este obligată
să aducă aceasta la cunoştinţa publică, în termen de 24
ore dela primire.
5. Pentru otrăvire se vor întrebuinţa numai capsule
(sau hapuri), urmând ca ele să fie ridicate (sau camuflate)
pentru Întreg timpul zilei. Este cu desăvârşire interzisă
otrăvirea, cadavrelor, cari vor servi numai drept momeală,
nici decum drept obiecte otrăvite.
6. In regiunile de munte, otrăvirea se va face numai
la poalele munţilor, unde se întâlneşte pădurea cu cani­
nul. Este strict interzis de a otrăvi în zonele cu urşi şi
jderi.
7. Utilizarea de otravă fără autorizaţie, sau negli­
jenţa în manipularea ei. se vor sancţiona conform dispo-
ziţiunilor Legei Vânatului, fără preiudiciul despăgubiri­
lor civile pentru accidentele sau daunele cauzate.
8. Operaţiunea de otrăvire nu se poate începe decât
după ce această autorizaţie a fost prezentată postului de
jandarmi, în a cărui rază este situat terenul: postul fiind
obligat a lua cunoştinţă prin aplicarea semnăturei si si­
giliului.
Ministrul Agriculturii şi Domeniilor
# # #
Citim în revistele de vânătoare germane un caz de '
atac al unui lup turbat cu deosebire de tragic. In 21 Apri­
lie 1942. un lupt a intrat în satele Radvci. Unic şi Losiniec
din Galiţia, şi a muscat 23 persoane, până a putut fi omo­
rât. Cei mai mulţi din cei muşcaţi au fost răniţi la faţă,
la cap. Toţi cei 23 muşcaţi au fost imediat luaţi în tra­
tament antirabic, dar cu toate acesta opt din victime au
 murit în intervalul până la 13 Iunie. Lupul era extrem
de slăbit; în gură avea câţiva dinţi rupţi de curând. Mu­
coasa gurei injectată. In stomac i s'au găsit diferite ma­
terii nedigestibile: bucăţi de lemn, zdrenţe, paie, pene, păr
de om, o bucată de piele de pe capul unui" om. Mucoasa
stomacului injectată, umflată, sângeroasă; în intestin nu­
mai fiere. Splina şi ficatul prezentau hiperemie; băşica
urinară goală; sângele roş-negriu. — De remarcat tendin­
ţa şi a acestui lup de a muşca faţa, capul, oamenilor
atacaţi —7 împrejurare observată foarte des şi care e
cauza faptului, că un mare procent a celor muşcaţi de
lup nu pot fi salvaţi.
# * *
Extract din Procesul-verbal al Comisiunei de Vâ­
nătoare al judeţului Bihor.
Comisiunea de vânătoare judeţeană din Bihor, în şe­
dinţa sa din 2 Sept. a. c. ţinută în Beiuş, fiind puse la
ordinea zilei, în baza art. 11, punctele a) şi h) a noului
Regulament:
1. Programul de împuşcare,
2. Restricţiuni,
3. Ordine circulare mai importante,
după expunerile Preşedintelui Dr. Cornel Papp, Inspector
de vânătoare judeţean relativ la rezultatele dezastruoase
şi la pierderile extraordinare atât la vânatul mare cât şi
la vânatul mic, cauzate de iarna trecută, precum şi de
haite de lupi, — a adus cu unanimitate de voturi urmă­
toarele hotărâri valabile pentru anul vânătoresc în curs:
1. Se reduce numărul pieselor fixate de Minister în
tabloul alăturat la ordinul No. 10342 din 27 Iunie 1942, re­
lativ la speciile cari necesită autorizaţii speciale: la
4 (patru) cerbi cu cel puţin 10 ramuri,
30 (treizeci) căpriori de cel puţin 3 ani,
5 (cinci) căprioare,
2 (doi) urşi bătrâni.
2. Vânarea potârnichilor se interzice pe întreg se­
zonul.
3. Epoca de vânat a iepurilor începe dela 1 Octom-
vrie a. c. indiferent de o eventuală prelungire sau schim­
bare a acestui termen.
4. Vânătoarea în cerc la iepuri se interzice până la
eventuale noui ordine.
5. Societăţile de vânătoare, Asociaţiile ocazionale (vre­
melnice), proprietarii mari şi arendaşii particulari pot
formula pentru terenurile lor în cadrul restricţiunilor de
mai sus şi altele chiar şi mai severe dar numai cu avizul
Inspectorului de plasă.
6. Crescătoriile de fazani negăsindu-se în judeţ, pen­
tru împuşcarea fazanilor (cocoşi), se cere autorizaţii spe­
ciale dela Inspectorul judeţean.
7. Ord. circ. al Direcţiunei Economiei Vânatului Nr.
6512 din 28 Aprilie 1942 şi art 5 din noul Regulament pre­
vede obligativitatea abonamentului la una din cele două
reviste cinegetice româneşti pentru a fi la curent cu lite­
ratura vânătorească şi piscicolă. In urmare Comisiunea
de Vânătoare judeţeană hotâreşte, că toate Societăţile de
Vânătoare, Asociaţiile vremelnice să aboneze ambele re­
viste, iar Domnii membrii cooptaţi în Comisiunea de Vâ­
nătoare, Inspectorii de plasă, membrii în consiliile sau co­
mitetele Societăţilor şi proprietarii mari vânători măcar
una dintre cele două reviste: „Carpaţii" din Sibiu, str.
Carmen Sylva 12 şi „Revista Vânătorilor" Bucureşti, str.
Polonă 8, urmând ca până la 1 Octomvrie a. c. să facă
dovada în scris a abonamentelor la Inspectorul judeţean,
sub sancţiunea refuzărei eliberărei noului permis de vânat.
8. Lupii înmulţindu-se într'un mod înspăimântător,
otrăvirea lor este obligatorie pentru marii proprietari, vâ­
nători şi arendaşi, fie aceia particulari sau Societăţi.
9. Toţi aceia, cari au obţinut autorizaţii speciale de
împuşcare, sunt obligaţi să anunţe vânatul împuşcat la
Inspectorul judeţean în termen de 48 ore.
10. Contravenienţii vor fi aspru sancţionaţi nu numai
conform legei ordinelor şi deciziunilor ministeriale în vi­
goare, dar şi de către Inspectorul de Vânătoare judeţean
prin refuzul permisului de vânat pe termen de un an.
Beiuş, la 2 Septemvrie 1942.
Preşedinte: ss. Cornel Papp
Inspector de Vânătoare al jud. Bihor
# * •
Societatea de vânătoare „Cugirul" îşi însuşeşte com­
plect sugestia Revistei „Carpaţii" relativ la deschiderea
sezonului de vânat la iepuri în acest sezon.
In consecinţă comitetul de conducere al societăţii în
adunarea din 10. IX. a. c a decis ca deschiderea sezonu­
lui de vânătoare la iepuri să se facă la 1 Oct. a. c. şi nu
la 15 Sept. a. c. conform deciziunei Ministerului
Preşedinte: Secretar:
Ing. Z. Georyescu Subing. Hârtopeanu St.
* * *
Privitor la apelul „Carpaţilor" adresat prin numărul
din 15 Aug. al revistei, pentru deschiderea sezonului de
vânătoare la iepuri, societatea noastră „Braniştea" din
Tohanul Vechiu, în şedinţa avută în ziua de 15 1. c. a ho­
tărât amânarea deschiderii sezonului pentru 1 Oct. a. c.
Preşedinte: Indescifrabil
# * #
Apreciind articolul apărut în preţioasa revistă „Car­
paţii" pe luna August 1942 sub titlul „Să stârpim iepurii"?
Comitetul Clubului Vânătoresc „Mikuli" din Cernăuţi, în
şedinţa sa din 10. IX. 1942 a hotărât, ca vânarea iepurilor,
al căror număr a scăzut din cauza iernii excepţional de
grele şi din cauza ploilor distructive ddn primăvara aces­
tui an, să înceapă abia la i Octombrie 19A2 şi nici decum
mai înainte, deşi în conformitate cu decizia ministerială,
publicată prin presă, vânarea iepurilor a fost permisă ofi­
cial cu începere dela 16 Septembrie 1942.
Prin aceasta măsură, căreia membrii se vor confor­
ma fără excepţie conform tradiţionalei discipline vânăto-
reşti cultivate în sânul acestui Club, cotribuim la ocroti­
rea vânatului nostru indigen şi la conservarea avutului
naţional.
Cernăuţi, 15 Sept. 1942.
Preşedinte: Maior Dollinger
Secretar: Vasile Droniuc
• * •
REORGANIZAREA SOCIETĂŢILOR DE VÂNĂTOARE
(Urmare din Nrul 8)
Următorul Statut-Tip va forma — integral şi în mod
obligatoriu — nucleul Regulamentului de Funcţionare al
societăţilor de vânătoare. Peste dispoziţiunile Statului Tip,
societăţile vor putea Introduce în Regulamentul lor de
funcţionare dispoziţiuni ce vor crede utile, sub formă de
noui articole, astfel ca acestea să corespundă cât mai bine
împrejurărilor locale.
II.
S T A T U T U L T I P A L SOCIETĂŢII DE VÂNĂTOARE
CONSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA SOCIETĂŢII
Art. 1. — Se înfiinţează societatea de vânătoare, pe
durată nelimitată, cu numele de având
adresa oficială şi reşedinţa în comuna
str nr. . . judeţul
Art. 2. — Societatea de vânătoare este
.persoană juridică, obţinând această calitate în baza actu­
lui judecătoresc . ., în conformitate cu pre­
vederile Legii Persoanelor Juridice.
Art. 3. — Scopul societăţii este:
a) Cultivarea vânătoarei, gospodărirea şi întrebuinţa­
rea raţională a vânatului, în strictă conformitate cu pre­
vederile Legii pentru Protecţia Vânatului şi a tuturor dis-
poziţiunilor legilor în vigoare; b) Educarea etică şi instrui­
rea technică a membrilor, în legătură cu ocrotirea, gospo­
dărirea şi recoltarea vânatului; c) Combaterea braconaju­
lui; d) Controlul raţional al animalelor şi păsărilor sălba­
tice, vătămătoare vânatului util, sau agriculturii şi cari nu
sunt ocrotite prin Lege; e) Stârpirea câinilor şi pisicilor
vagabonde; f) Strânsa colaborare cu Comisia Monumente­
lor Naturii şi cu Centrală Ornitologică Română, pentru
promovarea şi coordonarea intereselor mutuale în scopul
conservării faunei şi florei ţării; g) Cultivarea tragerei la
semn, în mod organizat, între membrii săi; h) Promovarea
creşterei câinilor de vânătoare de rasă, în cercul membri­
lor săi; i) Cultivarea camaraderiei vânătoreşti.
Art. A. — Societatea are dreptul de a lua în arendă,
dobândi prin cumpărare sau cesionare, orice patrimoniu
vânătoresc, sau piscicol, în conformitate cu prevederile Le­
gii Vânatului şi ale Legii pentru Pescuitul în Apele de
Munte.
Fondul Societăţii
Art. 6. — Veniturile societăţii se compun din:
a) Cotizaţiile anuale ale membrilor; b) Taxele da Ia-
scriere ale membrilor noui aleşi; c) Taxele invitaţilor la
vânători; d) Subvenţii, donaţii, legate şi orice alte venituri
extraordinare.
Art. 6. — Adunarea generală este obligată a aloca în
fiecare an din veniturile prevăzute la art. 5, o cotă pentru
creiarea unui Fond de Rezervă, ce nu va putea fi atacat,
decât cu aprobarea adunărei generale şi cu consimţămân­
tul Inspectorului de Vânătoare Judeţean.
Art. 7. — Fondurile societăţei se vor depune la una
din băncile solide din localitate, de preferinţă Banca Na­
ţională a României sau Casa de Economii şi Cecuri Poş­
tale, spre fructificare, pe numele societăţii, preşedintele şi
casierul primind împuternicirea de a ridica sumele nece­
sare executărei bugetului.
Bugetul Societăţii
Art. 8. — Bugetul se va întocmi de către Consiliul de
Administraţie al societăţii, urmând a fi supus spre desba-
tere şi aprobare, adunărei generale. Proiectul de buget va
fi adus la cunoştinţa Inspectoratului de Vânătoare Jude­
ţean cu 20 de zile înaintea adunărei generale.
Exerciţiul bugetar al societăţii corespunde cu anul fis­
cal şi vânătoresc; adică 1 Aprilie—31 Martie.
Pentru aplicarea bugetului se va ţine seamă — în or­
dinea importanţei — de următoarele norme:
— In primul rând se va asigura acoperirea arenzilor
anuale pentru terenurile de vânătoare;
— In rândul al doilea: acoperirea cheltuelilor pentru
paza vânatului;
— In rândul al 3-lea: acoperirea cheltuelilor în legă­
tură cu gospodărirea vânatului şi hrănirii lui în timpul
iernei, stârpirea câinilor şi pisicilor vagabonde, controlul
răpitoarelor vătămătoare;
— In rândul al 4-lea: acoperirea cbeltuelilor de ad­
ministraţie şi biurou (registre, poştă, circulare, hârtie,
etc);
— Apoi se va avea în vedere afectarea unei sume pen­
tru Fondul de Rezervă.
Pentru acoperirea arenzilor, societatea nu poate în­
trebuinţa decât cel mult 60% din totalul bugetului.
Bugetul aprobat de adunarea generală va fi supus
spre ratificare Inspectorului de Vânătoare Judeţean, fără
de care el nu va putea fi aplicat.
Membrii Societăţii
Art. 9. — Fac parte din societate următoarele catego­
rii de membrii şi anume:
a) Membrii fondatori, adică aceia cari au votat şi
semnat actele de constituire ale societăţii; b) Membrii ac­
tivi, adică aceia cari se înscriu după constituirea societă­
ţii;
In afară de aceştia mai pot face parte:
c) Membrii de onoare; d) Membrii aderenţi, cu ca­
racter temporar, cu plată, dar fără drept de vot,
Pentruca cineva să poată deveni membrul al socie­
tăţii, el trebue să fie cooptat de Consiliul de Administra­
ţie, după recomandarea — în scris — a doi membri fon­
datori sau activi, sub rezerva ratificărei de către aduna­
rea generală.
Membrul admis va fi încunoştinţat, prin scrisoare
recomandată, fiind obligat a plăti cotizaţia de înscriere
şi taxa de membru pentru anul în curs, în termen de 30
,zile dela data scrisorei de Incunoştinţare. In caz de res­
pingere, candidatul nu mai poate fi supus unei noui ale­
geri, în cursul aceluiaşi an.
Art. 10. — Numărul membrilor societăţii poate va­
ria în proporţie cu întinderea patrimoniului vânătoresc,
fără a depăşi însă:
Un membru la nu mai puţin de 100 Ha teren de şes
sau deal, conţinând epuri, potârnichi sau fazani; Un mem­
bru la nu mai puţin de 50 Ha teren de baltă, conţinând
vânat de apă; Un membru la nu mai puţin de 150 Ha te­
ren de pădure, conţinând căprioare în mod stabil, fără
cerbi; Un membru la nu mai puţin de 400 Ha teren de pă­
dure, conţinând cerbi în mod stabil; Un membru la nu
mai puţin de 200 Ha teren de pădure şi gol de munte,
conţinând capre negre, în mod stabil.
Calcularea numărului membrilor se va face în raport
cu suprafeţele tipurilor de teren susmenţionate, pe care le
deţine societatea.
Pentru terenurile cari conţin cerbi, capre negre sau
mufloni, societatea va constitui, obligatoriu, în interiorul
său, o secţiune în conformitate cu dispoziţiunile a r t 10;
membrii acestei secţiuni fiind obligaţi şi la o supra-coti-
zaţie care să garanteze buna gospodărire a terenurilor
respective.
Art. H. — Membrul se poate retrage din societate,
numai prin demisie scrisă, cu obligaţia de a comunica a-
ceasta Consiliului de Administraţie, cu 6 luni înainte de
finele anului vânătoresc.
Cotizaţia anuală de membru se achită într'o singură
rată, pentru întreg anul vânătoresc ce urmează, în mod
anticipat, cel mai târziu până la data de 31 Martie, consi-
derându-se în mod automat ca retras din societate, cu în­
cepere dela 1 Aprilie următor, membrul întârziat cu plata
cotizaţiei, pentru noul an vânătoresc.
Va fi exclus din societate, de către Consiliul de Ad­
ministraţie, în mod obligatoriu: a) Membrul care a sufe­
rit o condamnare definitivă pentru o faptă infamantă,
sau pentru călcarea' Legii Vânatului; b) Membrul căruia
i s'a retras sau i s'a refuzat permisul de vânătoare, de
către autoritatea competinte; c) Membrul despre care s'a
constatat că a lucrat cu rea credinţă sau din interes per­
sonal, contrar intereselor societăţii; d) Membrul care a
contravenit dispoziţiilor Legii Persoanelor Juridice.
Excluderea din societate, vremelnică sau definitivă,
hotărâtă de Consiliul de Administraţie, se pune în execu­
tare îndată după pronunţare; persoana exclusă având
drept de apel la adunarea generală, care va decide pe bază
de acte şi dovezi, in, acest caz, prin vot nominal pe faţă.
Administrarea Societăţii
Art. 12. — Societatea este administrată de către un
Consiliu de Administraţie, ce se compune din: Un preşe­
dinte activ, ales de adunarea generală, cu majoritate ab­
solută de voturi, pe termen de 3 ani; Patru membrii, aleşi
de adunarea generală, cu majoritate absolută de voturi,
pe termen de 3 ani, din o listă de candidaţi propuşi de
preşedintele activ.
Consiliul de Administraţie este supus controlului
Adunării Generale, precum şi al Inspectorului de Vână­
toare Judeţean, care în speţă este delegatul Ministerului
conform Art. 18 din Legea Persoanelor Juridice). El poate
lucra valabil cu cel puţin 3 membrii, Intre care trebue să
se cuprindă şi preşedintele activ, care, în caz de absen­
tare, va delega — în scris — cu prezidarea pe un membru
al Consiliului.
Art. 13. — Consiliul de Administraţie are un biurou
ce se compune din: Un secretar, ales de către Consiliu, pe
termen de 3 ani; Un casier ales de către Consiliu, pe ter­
men de 3 ani; Doi cenzori aleşi de către Adunarea Gene­
rală, pe termen de 3 ani; Unul sau mai mulţi maeştri de
vânătoare onorifici, aleşi de către Consiliu, pe termen ne­
limitat, cari pot fi revocaţi fără motive.
Membrii biuroului pot fi convocaţi la şedinţele Consi­
liului de Administraţie, având vot consultativ.
Art. ii. — Maeştrii de vânătoare se vor alege, de pre­
ferinţă, dintre vânătorii domiciliaţi în regiunea unde se
află situate terenurile societăţii, ei stând în raport de ser­
viciu direct şi exclusiv cu preşedintele activ, la cererea că­
ruia Inspectorul de Vânătoare Judeţean le va putea elibera
cărţile speciale de recunoaştere, pentru instrumentarea
proceselor verbale la delictele şi infracţiunile de braconaj,
comise în terenurile societăţii.
Art. 15. — In caz de vacanţă a unui loc în Consiliul
de Administraţie, se va proceda în felul următor:
Complectarea temporară a preşedintelui, până la a-
dunarea generală, se va face prin cooptare de către Con­
siliul de Administraţie, din sânul său.
Complectarea temporară a unui membru din Consi­
liul dé Administraţie, sau al biuroului acestuia, se va
face, prin cooptare de către Consiliu, urmând a se supune
adunării generale spre ratificare, sau nouă alegere.
Art. 16. — Consiliul de Administraţie reprezintă so­
cietatea, având depline puteri de a lua în numele acesteia,
hotărâri în tot ceiace priveşte conducerea şi administra­
rea.
Consiliul lucrează fără retribuţii şi se va convoca nu­
mai de către preşedinte, ori de câte ori va fi nevoie. Des­
pre prezenţa membrilor, desbátenle şi hotărârile luate, se
va încheia un proces verbal, care va fi trecut în „Registrul
de şedinţe al Consiliului de Administraţie" şi semnat de
membrii prezenţi. Câte o copie a procesului verbal se va
trimite atât Inspectorului de Vânătoare Judeţean, cât şi
Inspectorului de Vânătoare al Plăşii respective, în termen
de 15 zile.
Art. 17. — In atribuţiunile mai precise ale preşedin­
telui activ, intră: a) Reprezentarea înlăuntru şi în afară
a societăţii; b) Controlul asupra administraţiei şi gestiunei
societăţii; c) Aplicarea bugetului; d) Aducerea la îndepli­
nire a dispoziţiilor cuprinse în regulamentul societăţii;
e) Fixarea datei şi locului vânătorilor în grup, precum şi
a zonelor de refugiu. Fixarea numărului pieselor de îm­
puşcat la vânătoarea la picior de persoană, precum şi nu­
mărul zilelor pe săptămână, când se poate vâna la picior.
Preşedintele este obligat a înainta Inspectorului de
Vânătoare Judeţean, în cursul lunei Aprilie, planul de îm­
puşcare, cuprinzând normele şi restricţiunile impuse exer­
c i t ă m vânătoarei, precum şi arătarea — prin schiţă de
plan — a zonelor de refugiu (în care nu se va vâna decât
numai răpitoare).
La toate aceste lucrări, preşedintele este ajutat de
Consiliul de Administraţie şi de biuroul Consiliului.
Art. 18. — In atribuţiile Maestrului de vânătoare in­
tră: a) Supravegherea pazei terenurilor; b) Supravegherea
ocrotirei vânatului în timp de iarnă; c) Propuneri pentru
fixarea zonelor de refugiu; d) Propuneri cu privire la re­
coltarea vânatului şi la aranjarea vânătorilor în grup.
Adunarea Generală
Art. 19. — Adunarea generală se ţine odată pe an, In
cursul lunei Martie, putând participa la ea toţi membrii
societăţii.
Convocarea — împreună cu ordinea de zi — se face
prin invitaţii personale, semnate de preşedinte, cari vor fi
trimise cel puţin 20 zile înaintea termenului fixat pentru
adunarea generală. In acelaşi timp va fi invitat, în mod
obligatoriu, din oficiu, prin scrisoare recomandată, Inspec­
torul de Vânătoare Judeţean, care va participa personal,
sau se va substitui prin Inspectorul de Vânătoare al Plă­
şii în cuprinsul căreia îşi are sediul societatea.
Adunarea generală este legal constituită dacă sunt
prezenţi cel puţin jumătate plus unul din membrii socie­
tăţii, având achitată cotizaţia pentru anul în curs. In ca­
zul, că la adunarea generală nu s'a prezentat numărul de
membrii prevăzut mai sus, adunarea se amână pentru altă
dată (sau pentru alt ăoră a aceleiaşi zi), ceiace se va sta­
bili prin ordinea de zi a primei convocări, când va putea
lua hotărâri cu orice număr al membrilor prezenţi. Mem­
brii absenţi, cu cotizaţiile achitate la zi, pot fi reprezen­
taţi, prin procură scrisă, dată unui membru prezent. Un
membru prezent nu poate avea însă decât numai o sin­
gură procură, care îi dă dreptul la un singur vot în plus,
l:a*tl său. Hotărârile adunărei generale se vor lua
cu majoritara . ' ^ ' l u t ă de voturi.
In şedinţa adu jrei generale, preşedintele sau dele­
gatul său, este oblicat a expune realizările societăţii pe
tărâmul gospodărirei vânatului în cursul anului expirat,
pe lângă programul de lucru pentru anul viitor
Lucrările adunărei generale vor fi consemnate într'un
proces verbal, semnat numai de preşedinte, după care se
va trimite — până la data de 10 Aprilie — câte o copie
Inspectorului de Vânătoare Judeţean, Inspectorului de
Vânătoare al Plăşii, Inspectorului de Vânătoare Regional
şi Direcţiunei Economiei Vânatului. Procesul verbal va fi
trecut în „Registrul Adunărilor Generale" al societăţii.
Art. 20. — In atribuţiile Adunărei Generale intră:
a) Alegerea preşedintelui, membrilor Consiliului de Admi­
nistraţie şi a cenzorilor; b) Fixarea cotizaţiei anuale a
membrilor; c) Desbaterea realizărilor din trecut şi a pro­
gramului de viitor, propus de Consiliu; d) Verificarea ges­
tiunei bugetului, precum şi aprobarea proiectului de buget
pentru anul viitor, propus de Consiliu; e) Modificarea re­
gulamentului care complectează acest Statut-Tip; f) Ho­
tărârea încetării funcţionarei societăţii.
Dispoziţii generale
Art. 21. — Cartea de membru, registrele şi comptabi-
litate se vor ţine în limba română.
Valabilitatea cărţii de membru începe la 1 Aprilie şi
expiră cu 31 Martie a fiecărui an.
Membrii Consiliului de Administraţie, secretarul so­
cietăţii şi maeştrii de vânătoare sunt obligaţi, sub sanc­
ţiunea retragerii mandatului, a fi abonaţi la cel puţin una
din revistele de vânătoare din ţară, făcând dovadă des­
pre aceasta preşedintelui, în fiecare an.
Societatea este obligată a-şi înfiinţa o bibliotecă, la
sediul său, în termen de 6 luni dela primirea personalită­
ţii juridice şi a o înzestra cu volumele ce tratează pro­
bleme technice de vânătoare, editate de autori români. Bi­
blioteca va sta la dispoziţia membrilor societăţii, în mod
gratuit.
Fiecare membru fondator şi activ este obligat, a tri­
mite maestrului de vânătoare, sub luare de dovadă, în
cursul anului vânătoresc, zece perechi de ghiare de ciori.'
In caz contrar, va plăti la caseria societăţii lei 200 de fie­
care pereche de ghiare necomplectată. Suma astfel adu­
nată se va întrebuinţa de către preşedinte, exclusiv pen­
tru combaterea ciorilor, în cursul anului vânătoresc ur­
mător.
Societatea este obligată a se Înscrie, în termen de 3
luni dela constituire, ca membră în Uniunea Generală a
Vânătorilor din România şi a achita regulat cotizaţiile
anuale.
Art. 22. — Modelul, după care societatea de vânătoare
îşi tipăreşte cărţile pentru membrii fondatori şi activi, este
următorul:
Societatea de Vânătoare Persoană Juridică „ . . . "
autorizată prin cu sediul
in
Carte de Membru
Valabilă dela până la
Dl de profesiune
domiciliat în comuna str
nr. •. . . judeţul este membru fondator
activ
al societăţii de mai sus şi ca atare este îndreptăţite a vâna
pe terenurile arătate pe verso, în conformitate cu preve­
derile Legii Vânatului, regulamentul societăţii şi a dispo­
ziţiilor în vigoare.
Preşedinte, Casier,
Art. 23. — Societatea va fi dizolvată în cazurile ur­
mătoare: a) Dacă 75% a membrilor fondatori şi activi cer
dizolvarea; b) Dacă există dovezi că prin modul de func­
ţionare al ei, este prejudiciată — în mod sistematic —
gospodărirea vânatului; c) Dacă contravine dispoziţiuni-
lor Legii Persoanelor Juridice; d) Când numărul membri­
lor a scăzut sub limita fixată de Regulamentul de Func­
ţionare, sau de Legea Persoanelor Juridice.
Dizolvarea pentru cazurile prevăzute la punctele (b),
(c) şi (d), se va face numai pe baza unei anchete execu­
tată de către organele centrale de control ale Direcţiunei
Economiei Vânatului, împreună cu Inspectorul de Vână­
toare Judeţean.
v In caz de dizolvare, averea societăţii va trece la Mi­
nisterul Agriculturii şi Domeniilor, ca venit la Fondul Vâ­
nătoarei.
Directorul Economiei Vânatului,
Ing. A. M. Comţia
#«•
Primim dela loc competent următoarea informaţiune:
Cererile de preschimbare a actualelor permise de port-ar-
mă de vânătoare se pot depune până la data de 20 Octom-
vrie 1942. — Actualele permise de port-armă de toate ca­
tegoriile s'au prelungit, fără a fi nevoe de o nouă vixă,
până la 30 Oct. 1942.
» *#
Societate de vânătoare „Aurel Bozac" Cluj (cu sediul
Otemporar la Şermăşel, jud. Cluj), în şedinţa sa din t Sep­
temvrie 1942 a hotărît, ca pe toate terenele ei de vânătoa­
re, vânătoarea iepurilor să înceapă numai la 1 Octomvrie.
Nici nu se putea, ca societatea întemeiată şi condusă
mulţi ani de cel ce a fost unul dintre promotorii ideei de
ocrotire, colonelul Aurel Bozac, să nu se înşirue şi d« da­
ta aceasta între ocrotitori.
* • •
Din toate părţile ţării primim veşti despre numărul
catastrofal de mic al iepurilor. Ca o pildă: o zi de vână­
toare într'unul din cele mai bune terene din judeţul Arad,
luând part» 7 vânători, a dat 6 (şase!) iepuri!
„ A R N I U N S. A . "
BUCUREŞTI
Direcţia Generală: Calea Victoriei 3 3 - TeI.Sp<74.91

SOC. PENTRU PROPAGANDA TIRULUI,

FABRICĂ D E C A R T U Ş E D E VÂNĂTOARE

REPREZENTANTA FIRMEI
GUSTAV G E N S C H O W & Co. A G BERLIN
oferă vânătorilor prin magazinul propriu vânzarea exclusivă
pentru Bucureşti - Sediul B-dul Carol 1 Nr. 5, T e l . 5.20.74
(Palatul Carpaţi) - şi prin revânzătorii din provincie, sau prin
expediţii directe dela depozitul nostru:

R E N U M I T E L E C A R T U Ş E DE V Â N Ă T O A R E
FĂRĂ CONCURENTĂ

ORIGINAL

GECO
D U R V Ä. C H

cu pulbere Rottweil şi cu alice tari

2—6 mm.

•
Reţineţi cartuşe prin comenzi ferme
pentru sezon

Arme de vânătoare S A U E R & S O H N

„G E C O " - CHR. FR. TRIEBEL

•
CEREŢI OFERTE
Găsiţi cartuşele „Express", precum ar­
me şi articole de vânătoare prin urmă­
toarele magazine :
Fraţii Burza Arad
Carol Ankele Botoşani
„Căprioara" Bârlad
D. Nicolescu Călăraşi
„Fulger" Lugoj
Remus Branga Orăştie
Andreas Rekker Sighişoara
E. Resch Sibiu
C. D . Udrescu T. Severin
Spirache Florea Tecuci
Şi la cel mai apropiat magazin de
specialitate

Magazinele de specialitate care doresc a avea marfa noastră spre vânzare, sunt invitate a
*e adresa la Direcţia Societăţii B U C U R E Ş T I , Calea Victoriei Nr. 33, Et. I, A p . 18, Tel. 5-74.91