VÂNĂTOARE / PESCUIT / CHINOLOG1E

A p a r e la 15 a fiecărei luni / Preţul unui număr 45 lei / Abonamentul pe un an 500 DIRECTOR. PROPRIETAR RĂSPUNZĂTOR
Dr. IONEL POP
pe iumătate an 260 lei / Redacţia si administraţia t Sibiu, Str. Carmen Syiva No- 12
(Reg. specia! Trib. Cluj, No. 9.) A N U L X // N o. 9 // 15 SEPTEMVRIE 1942

N O T E DINTR'O PETRECERE LA VALEA-IERII

Pân'-la sosirea noastră 'n Valea-Ierii

Fusese o secetă de cremene. Nici pic de ploaie.
Cum am ajuns noi, au pornit şuvoaie.
Zic Moţii: ,,Ne-au sosit cu spor boierii".

In primul ceas al expediţiei, ne plouă.

Intrăm la gazdă uzi, — vremea-i frumoasă,
încearcă unii iar să iasă,
Ii toarnă-o ploaie nouă.

Mă rog, de ce-am ajuns cu greutăţi la Turda?

Ş'apoi, de ce-am suit în văi ascunse?
Să cercetăm, au oile sunt tunse?
Şi dacă-i dulce urda?

Ori am venit să prindem păstrăv şi lipan,

Să-i ospătăm cu ingredientele permise?
Pare-mi-se
Că pentr'un peşte stăm aici un an!

II.

A plouat o zi; a plouat două;

A treia zi, iarăşi plouă.
După ce ne-am întemeiat mai bine şatra,
Plouă şi 'n ziua a patra.

Când aşteptam şi noi o rază de soare,

In a cincea zi, plouă mai tare.
Intr'a şasea e timp să scadă apele,
Dar mai ales într'a şasea pornesc potoapele.
Intr'a şaptea tancurile încep să se dărîme:
Ion Chiţigoi tot mai caută râme,
Ca să prindem batâr un păstrăv în a opta zi.
Intr'adevăr, mare minune ar fi!
Insă peste opt numărăm nouă,
Şi plouă, şi plouă!
Numărăm şi zece însfârşit:
Abea atunci ploaia cea bună a sosit
Şi simţim c ă Dumnezeu ne-a blagoslovit.

III.

Prezic unii din noi, că pacea va veni

Cam într'a douăsprezecea zi.
Aşa, că de-al unsprezecelea potop îndesat
Prea tare nu ne-am mirat.
Când colo, într'a douăsprezecea, plouă la fel
Şi ne trebue şi 'n a treisp'cea cortel.
Când atingem numărul patrusprezece
Miluiţi suntem c'un duş mai rece.
Intr'a cincisprezecea, nerăbdători,
Opinăm c'ar fi preferabile niscai ninsori.
Intr'a şaisp'cea, încaltea, din nori de plumb
Ne-a sosit şi grindină cât oul de porumb,
iar intr'a şaptesprezecea ş'a optsprezecea zi
Nu mai aveam ce dori.
Când, intr'a nouăsprezecea, porneşte să vie
Meşterul nostru de ploi Sântilie,
Cu neagră urgie,
Hodorogind cu car, cu harmasari şi harapnic de foc,
Alungă grindinile şi pune treaba la loc.
Ca să-ţi mulţămesc, o! preasfinte,
Iţi spun drept, n'am cuvinte.

IV.

Mirare că 'n această epocă ciudată,

Noaptea, nu plouă niciodată.
îndată ce-amurgul şi'ntinde catifeaua,
Cerul devine ca vioreaua.
Se suie unul peste altul ca acrobaţii
Munţii, spre constelaţii.
Aşa-i de pur adâncul şi sună clar pârăul,
De parcă n'a plouat de când hăul!
Concluzia judecăţii celei mai reci
E c ă n'o să mai ploaie în veci.
Un rest de experienţă 'nţeleaptă
îmi spune, vai! ce ne-aşteaptă...

V.

De mirare-i să observi şi ploaia cum este

In unele zile din aceste
Veacuri funeste.

Petrecem, de pildă, cu nădejdi, cu glume şi feste.

Visăm iluminări şi peisagii agreste,
Şi, după pescuit bogat, ideale sieste.

Deodată-un balaur apare la creste:

Lacom prinde-a sorbi din lacuri celeste
Şi se umflă progresiv de-aşa ingurgitări indigeste.

Şi iată, oameni buni, că fără de veste

Cad cataracte enorme peste
Intenţiile noastre oneste.

Atuncea Giuglea începe o poveste

Mai infernală ca tragedia lui Oreste
Cu dărâmări, incendii, tempeste,

Cu pumnale, sânge şi ţeste.

Am lăcrămat ca nişte palide neveste
Ş'am luat dup'asta câte două „teste".

Yves Auger poate să ateste.

VI.

In ziua douăzeci pe gânduri cad

Şi cuget ce-a spus Lafontaine despre iad.
Oricine-ar sta acolo 'n veac, de chinuri scapă,
Ar trăi ca peştele 'n apă.

Deci mă deprind cu ideea

Că Domnul a deschis în cer cişmeaua,
După asta, a tras peste cap ipingeaua
 Ş'a adormit pe un nor alb ca neaua;
Ş'apoi din ziua aceea
Nu ştie ce-a făcut cu cheia.

Va curge apă pân'ce ne-om deprinde

Şi bucuroşi Domnului vom mulţămi.
De apă fericirea noastră va depinde
Şi va ploua în fiecare zi.
Cu groază m ă gândesc pe noi ce chin
De va mai fi să fie cer senin!

VII.

Intr'a douăzecişiuna zi, — scrisori, telegrame

Dela domni şi dame,
Ne presează, ne imploră să lăsăm totul
i să ieşim la lume cu barca ori dea înotul
i să trecem şi 'n alte regiuni spre răsărit,
Unde secetele şi mai greu au bântuit;
Să-şi vadă şi 'n alte părţi omenirea,
Prin noi, mântuirea.

Deci când plecăm, se strânge poporul cu zvoană,

Se 'nalţă ici prapor, colo icoană;
Bat clopote, clocotesc urale —
Apoi tăcere, ş'aceste vorbe sacramentale:

„Binefăcătorilor, cu apele voastre îmbielşugate

Ne-aţi adus fân şi bucate,
Dumnezeu să vă dea sănătate!
Că vă duceţi acum, bine ne pare:
Ne mai trebue ş'o ţiră de soare.
Onoraţi domni, ci cum vom duce lipsă de ploi,
Musai să poftiţi iar la noi.
De nu ni-ţi dărui din voia dumneavoastră mila,
Apoi să ştiţi că v'aducem cu sila".
August, 1942.
MIHAIL SADOVEANU

O NOAPTE AGITATĂ de Col. C. ROSETTI-BALĂNESCU

— Şi zici că sunt prepeliţe, hai?
— Putere mare, Domnule Ministru, putere mare.
„Domnul Ministru" a zâmbit satisfăcut. Neculai
vizitiul n'a mai zâmbit de data aceasta şi, pe capră,
s'a întors din mijloc, înapoi spre cai; era a treia oară
când confirma cu optimism speranţele „Domnului Mi­
nistru".
— Să ştii c ă facem treabă, mi-a spus cu mulţu­
mire „Domnul Ministru".
Ne întâlnisem în gara locală, un mic grup de vâ­
nători, oaspeţi ai unei invitaţii comune şi ne îndrep­
tam acum spre conacul gazdei, în trăsurile ce ne în­
tâmpinase la sosirea trenului. Mă nimerisem cu „Dom­
nul Ministru". Aşa îi spunea toată lumea; dar prea
sigur nu sunt dacă fusese, era sau trebuia să fie. Din
păcate, am dat întotdeauna dovadă de o nepermisă
şi condamnabilă ignoranţă în această privinţă — şi
astăzi încă, aş rămâne fără nici un fel de îndoială
repetent la un examen pe acest tărâm. In tot cazul,
„Domnul Ministru" era un om politic cu vază prin
acele părţi ale locului.
„Domnul Ministru" era un om între două vârste,
cu mustaţă groasă lăsată în jos, voinic, înalt şi des-
tul de pântecos. Un om impozant în tot cazul. Vorbea
din obişnuinţă cu superioritate, chiar când lua, destul
de des, o atitudine binevoitoare şi bonhomme.
Eram, acum, niţel stânjenit din pricina câinelui
meu, culcat şi cuminte, dar care, oricum, lua loc des­
tul din disponibilul destinat picioarelor ministeriale.
Cu acest prilej am aflat că „Domnul Ministru" n'avea
câine. M'am mirat, după cum se cuvine, să-i lipsească
domniei sale tocmai la prepeliţe acest auxiliar pre­
ţios, dar am aflat c ă va vâna cu câinele unuia dintre
invitaţi, tânărul Titi T. In tren aflasem, de altă parte,
că simpaticul şi veselul Titi T. făcea temeinică „curte"
„Domnului Ministru", în vederea unui post pe care-1
vâna cu mult mai multă pasiune de cât orice prepeli­
ţă şi cu ultima nădejde a tânărului cam scuturat de
o viaţă, să zic cu indulgenţă, svăpăiată. Normală
deci şi combinaţia cu câinele.
„Domnul Ministru" vorbea cu glas agreabil şi
curgător, cu acea uşurinţă şi abundenţă a omului obiş­
nuit să trăiască şi să reuşească de pe urma vorbei
meşteşugite. „Domnul Ministru" vorbea, arcurile tră­
surii erau noi, trapul cailor lin, câmpurile în jur în­
tinse şi domoale, vremea tihnită cu soare spre apus
— aşa c ă mă puteam afunda, cu satisfacţie şi fără
griji, într'o dulce euforie. Un roiu de musculiţe, într'o
ciudată, necurmată şi svăpăiată joacă verticală, se
ţinea mereu deasupra noastră, fără vreun efort vi­
zibil de translaţie. Cum făceau şi ce rost anume o fi
având acea jocă la nişte gâze neghioabe? Şi ce...
— Nu eşti de aceiaşi părere?
— Absolut! am răspuns cu convingere, tresărind
din hoinăreala gândului la o întrebare mai apăsată a
vecinului; dar mărturisesc că nici azi nu ştiu bine
pe ce anume chestiune fusesem în atât de perfect
acord cu părerea „Domnului Ministru".
Trăsura a cotit spre dreapta, am trecut cu trap
răsunător peste un pod de lemn şi repede s'au arătat
apoi coroanele înalte ale copacilor stufoşi, de un ver­
de aproape negru, sub cari se ascundea conacul bi­
nevoitorului şi veneratului nostru prieten, conu Iorgu.
Conu Iorgu, iute şi mic, dar ,,grand seigneur".
ne aştepta în cerdacul casei de modă veche, cu stra-
şină lată ca o mână peste ochi, cu pridvor în două la­
turi şi pereţi de cetate, în grosimea cărora ferestrele
erau hrube adânci. Toate, de altfel, erau de modă ve­
che la conu Iorgu. Boier, şi conservator din principiu,
pretindea — era una din temele sale favorite — c ă
toate nenorocirile şi metehnele ţării vin dintr'un mo­
dernism rău înţeles şi prost adaptat stărilor noastre.
Conu Iorgu refuza cu încăpăţinare să-şi cumpere
chiar automobil, spre necazul lui Dan, singurul său
fiu, băiat cam de-o vârstă cu noi, tineretul.
— D a r tractor de ce ai, coane Iorgule? era în­
tâmpinarea noastră clasică, care ştiam că-1 scoate din
sărite,
— Tractorul, tinere, e consecinţa lipsei mâinii de
lucru prin tâmpenia exproprierii, se aprindea conu
Iorgu, care nu iertase niciodată liberalilor ciopârţirea
întinselor lui stăpâniri peste oameni şi pământ.
Era, de fapt, această aţâţare, o abilă manevră
din partea noastră, în complicitate cu Dan, căci oda­
tă conu Iorgu asmuţit pe această temă, în contradic­
toriu cu „Domnul Ministru" sau alt oaspete „serios",
noi eram liberi să ne vedem de blestămăţiile ce pu­
neam la cale — din cari nu lipsea niciodată „explo­
rarea" renumitei şi sacro-sanctei pivniţe a lui conu
Iorgu — nelegiuire, de altfel, „strict interzisă" de
cuminţenia bătrânului...
Conu Iorgu nu era vânător, dar îi plăcea să se
înconjoare cu tineret, poate şi de dragul lui Dan, ca­
re trăia mai mult la ţară.
Ne adunasem cu toţii. Oaspeţi eram patru:
„Domnul Ministru", Titi T., Ionel D. şi cu mine. Dan
ne-a rânduit pe fiecare, iar conu Iorgu a condus pe
„Domnul Ministru" la încăperile ce-i erau hotărîte.
(„Domnul Ministru", ca om important ce se afla, avea
două camere pe seama lui: un dormitor şi un mic an­
treu). Masa de seară a fost veselă. S'a vorbit de toa­
te, s'au făcut planuri pentru a doua zi şi s'au rânduit
conacele. Informaţiile lui Neculai vizitiul păreau să
se confirme: prepeliţe erau destule.
„Domnul Ministru" a făcut cunoştinţă cu Rac,
câinele pe care Titi T. i-1 punea la dispoziţie. R a c era
un brac german din rasa veche, mare cât un viţel,
greoi, cu buze grele căzându-i la colţuri, cu ochi buni,
cam blegi, dar încrâncenaţi de pleoape sângeroase.
Un câine încercat, liniştit, dar ursuz.
— Lasă-1 cu mine, a spus „Domnul Ministru",
poate ne mai împrietenim până mâine.
— Cum doriţi, domnule ministru, s'a grăbit să
încuviinţeze Titi. T.
Curând ne-am despărţit, mergând fiecare să ne
desfacem şi să rânduim bagajele — şi să odihnim.
Ştiu că am dormit fără visuri şi fără griji, între
cearşafuri răcoroase cu miros de levenţică.
Dimineaţa ne-am adunat, vânătorii, pe rând în
sufragerie, la o copioasă „gustare" dătătoare de pu­
teri, în vederea isprăvilor noastre apropiate. Lipsea
numai „Domnul Ministru".
— Să vezi c ă o să ne întârzie Burtăverde, a mâ­
râit ireverenţios Titi T., care pe cât era de îndatori­
tor în faţa „Domnului Ministru", pe atât îl săgeta în
spate.
— Dresează pe Rac, a râs Ionel D.
In acel moment s'a deschis violent uşa şi a apă­
rut „Domnul Ministru", într'un superb costum verzui
palid, de nuanţa oului de raţă. Am rămas toţi hip­
notizaţi de această delicată coloare, de un efect ful­
gerător peste impozanta suprafaţă a „Domnului Mi­
nistru". Dar „Domnul Ministru" nu s'a mişcat din
uşă, căutând cu priviri încruntate spre noi. E r a tras
la faţă şi cu ochii roşii, ca după o noapte de nesomn
si sbucium. Privirea i s'a oprit apoi, oţelită, asupra
lui Titi T.
— Animalul d-tale e ceva imposibil, a rostit apă­
sat, aprig şi implacabil ca o sentinţă.
Am rămas consternaţi.
— R a c ? a bâiguit Titi în culmea mirării.
— Rac, drac, să-1 ia dracu!
Nu mai încăpea nici o îndoială: „Domnul Mi­
nistru" era în adevăr supărat,
— A „făcut" ceva pe covor? a insinuat Ionel D.,
care căuta o soluţie.
— Imposibil! a sărit Titi T„ indignat.
— Câinele d-tale e o bestie, a isbucnit „Domnul
Ministru" privind ţintă la bietul Titi, care-şi vedea cu
disperare postul compromis.
A trebuit destul de mult până să lămurim, din
explicaţiile frânte de explozii de indignare, pri­
cinile acestei revolte şi stări de neodihnă a „Domnu­
lui Ministru".
Iată cum am reconstituit noi drama acelei nopţi
de vară.
*
„Domnul Ministru" intrase în încăperile sale cu
Rac, adus şi lăsat acolo de Titi T., şi începuse
să-şi scoată boclucurile din geamantane şi se pregă­
tea de culcare. A lăsat pe Rac, cam nedumirit, în mi­
cul antreu, apoi s'a culcat şi a adormit cu somnul
drepţilor. Dar mult n'a odihnit. A fost deodată trezit
de un horcăit continuu şi sonor. Nu s'a dumerit omul,
dintâiu: pat străin, casă străină...
— Unde sunt frate?..
Apoi şi-a amintit. Dar sforăitul? mai dormea oa­
re cu cineva? S'a gândit, a reconstituit faptele, nu:
era singur în obişnuitul lui mic apartament când vi­
ne mosafir la conu Iorgu. Şi-apoi a înţeles brusc:
câinele!
— Ei comedie!
Câine să sforăie ca omul, nu mai întâlnise „Dom­
nul Ministru". Dar asupra originii nu mai putea fi
nici urmă de îndoială: din antreu venea cu regulari­
tate de metronom ritmul sonorei sforăieli, întretăiată
câteodată de mici lătrături ca de căţel. R a c visa şi
sforăia.
CARP AŢII -.- 1942. No. 9
233
„Domnul Ministru" s'a săltat într'un cot şi a se retragă precipitat, cu un picior desculţ, spre uşă.
fluerat uşor. Nimic. A fluerat mai tare, de două ori. Problemul devenise acum triplu: să-şi recupereze
Sforăitul a încetat. papucul, să-şi salveze cămaşa şi să dea afară pe Rac.
— Slavă Domnului, a suspinat uşurat „Domnul F a ţ ă de reacţiunile inamicului „Domnul Ministru" s'a
Ministru", şi s'a aşezat să-şi reia somnul. decis pentru o metodă persuasivă, cu binişorul. Şi-a
Dar somnul dintâiu i se speriase şi a adormit îndulcit deci glasul si a făcut un pas prudent spre
greu şi târziu. Rac.
— Cine m'a pus, nene, să bag câinele în casă, — Rac, măi R a c .
se certase singur „Domnul Ministru", tot svârcolin- „Domnul Ministru" a mai făcut un pas, cu desa-
du-se în pat. greabilă sensaţie de rece la piciorul gol.
Căci curând un nou val de sforăieli 1-a trezit — Răculică, vin'aici măi Răculică...
din nou. Nimic.
— De data asta îl dau afară, s'a supărat „Dom­ — Răculică-răculoiu, 1-a desmierdat cu glas mie-
nul Ministru".
A aprins o lumină, şi-a pus pa­
pucii şi a păşit cu hotărîre să dea
afară pe Rac. Când a intrat în micul
antreu, sforăitul încetase.
— R a c ! a chemat „Domnul Mi­
nistru" cu glasul jumătate.
Rac nu se vedea nicăeri.
— R a c ! a chemat „Domnul Mi­
nistru" mai tare.
Nimic.
— Unde naiba o fi? s'a mirat
omul.
Ridică lumina mai sus, priveşte
roată în jur, sub masă, prin col­
ţuri. '
— Oh! a exclamat „Domnul Mi­
nistru" cu jignire.
Rac se tolănise cât e r a de mare,
îndoit cu capul pe labe, într'un fotoliu
cu spătar înalt; iar de sub labe şi cap
se ivea, curată şi călcată, cămaşa
„Domnului Ministru" pregătită pe fo­
toliu pentru mâine dimineaţă.
— Intolerabil! a scrâşnit „Dom­
nul Ministru".
R a c sufla regulat şi liniştit.
— R a c ! a strigat „Domnul Mi­
nistru".
R a c a deschis a lene un ochiu ro­
şu şi 1-a închis calm la loc.
— Rac, vin'aici, a poruncit aspru
„Domnul Ministru". G. B e l l i n c a m p i i S a r a d e 16 A u g u s t
Nici un efect vizibil.
— Rac, komm, komm hier, a schimbat din nou ros „Domnul Ministru", hai măi...
„Domnul Ministru". Nimic.
Nici un efect. „Domnul Ministru" s'a aşezat atunci pe vine în
— Komm hier! a strigat atunci „Domnul Minis­ poala vastei cămăşi de noapte, a lăsat sfeşnicul a l ă ­
tru" scos din fire, komm hier, fir-ai al dracului de ja­ turi; a bătut uşor din palme ca spre un căţeluş şi
vră! N'auzi, vin'aici! şi-a piţigăiat dulce şi ridicol glasul, ca o mamă către
La atâta zarvă R a c a ridicat puţin capul, a adul­ pruncul răsfăţat...
mecat odată din nări spre impozanta massă a „Dom­ — Răculică-răculoiu, 1-a îmbiat aşa „Domnul
nului Ministru" în cămaşă de noapte şi cu lumânare Ministru".
în mână, apoi s'a aşezat la loc, impasibil şi dispre­ Dar Răculoiu nu şi-a mişcat enormul trup nici
ţuitor, ignorându-1 cu desăvârşire. cu un centimetru. In schimb „Domnul Ministru" sim­
— Ei lasă că-ţi arăt eu... ţea că începe să turbeze. E r a prea mult cât făcuse.
„Domnul Ministru" a căutat vrăjmaş din ochi Cogemite om politic să fac pe caraghiosul în faţa unui
ceva care să-i slujească drept biciu. Dar nu era nimic câine! Şi încă în cămaşă de noapte şi cu un picior
asemănător prin preajmă. Ce să facă? Doar n'are să desculţ, în miezul nopţii... Nu...
stea toată noaptea să strige la câine! Şi brusc s'a ho- — Mă fac ridicol, ce dracu, s'a revoltat „Dom­
tărît: a scos un papuc din picior şi plici! îi trage una nul Ministru".
peste buca lui Rac. Efectul a fost imediat, dar neaş­ Un val de sânge i s'a ridicat în obraji şi „Dom­
teptat pentru „Domnul Ministru": un mârâit adânc nul Ministru" şi-a încleştat fălcile, dârj. S'a ridicat
şi hârjonit 1-a făcut să scape papucul din mână şi să brusc în măreţia cămăşii de noapte şi, hotărît, a pur-
ces doi paşi înainte (lip, lip, a făcut pe duşumea pi­
ciorul gol). Intr'o pornire nestâmpărată a apucat,
dinapoi, spătarul înalt al fotoliului greu, s'a opintit
aprig şi 1-a răsturnat — cu R a c cu tot... R a c s'a re­
tras mirat şi demn spre uşă. „Domnul Ministru" şi-a
cules dintâiu cămaşa zăcută sub câine, apoi cu un
gest larg şi deget întins a poruncit cu glas cutremu­
rat de mânie:
— Ieşi!
Fiind însă uşa închisă, R a c nu putea să iasă, bi­
neînţeles. E ceeace a înţeles şi „Domnul Ministru".
Şi-atunci, fluturând într'o mână cămaşa cucerită şi
impunător în cea de noapte, „Domnul Ministru" a
înaintat spre Rac, fantomatic printre umbrele lungi
şi mişcătoare aruncate de lumânarea de jos — ca o
stafie...
— Hau! a lătrat atunci, o singură dată Rac, cu
glas de leu. Un lătrat scurt, gros, adânc, grav, im­
presionant.
„Domnul Ministru" a înghieţat. Furia îi căzuse.
Dificultăţi noui se iveau.
— Să ştii că mă înhaţă bestia, s'a gândit „Dom­
nul Ministru".
Au stat de s'au privit aşa un timp, nemişcaţi:
„Domnul Ministru" obosit, îngrijorat, scârbit, învins;
R a c nedumerit şi mirat, cu coada lipită de vine.
„Domnul Ministru" şi-a cules apoi lumânarea şi pa­
pucul, a ridicat fotoliul şi a părăsit lupta cu un sus­
pin de resemnare.
— Nu cred să mai sforăie, s'a consolat „Domnul
Ministru".
S'a culcat din nou. E r a însă prea enervat c a să
mai poată adormi curând. Au trecut — câte ceasuri?
— gând după gând, în acel chin care e lupta pentru
cucerirea somnului fugar... Târziu, totuşi, a aţipit.
Dar nu mult, nici acum.
— Boc-boc-boc-boc, a auzit într'o vreme „Dom­
nul Ministru" ca prin vis, bătăi repezite în lemn.
— Da, da, a îngânat somnoros „Domnul Mi­
nistru", înţelegând că i se bate la uşă.
S'a trezit.
— Cine e ? a întrebat „Domnul Ministru".
— Boc-boc-boc-boc, i-a răspuns insistent ace­
iaşi toacă răsunătoare.
Şi „Domnul Ministru", scos din fire, a înţeles
deodată realitatea foarte simplă: se purica Rac.
—• Bestia!
R a c se purica cu frenezie şi cotul lui masiv dela
piciorul dinapoi bătea repezit în duşumea.
— Boc-boc-boc-boc...
— Marş d'acolo! a urlat „Domnul Ministru" a-
proape de criza de nervi, huo!
S'a auzit de-alături un căscat prelung. In defi­
nitiv, R a c dormise foarte bine.
Afară mijeau zorile...
Nu mai putea fi vorbă de somn de-aci înainte.
Odihna se dusese, risipită sbuciumat în acea noapte
de pomină.
— Am să mă mai întind puţin, a oftat „Domnul
Ministru" privind melancolic la ceas.
A stat aşa o vreme, afundat în bunătatea patu­
lui, încercând să-şi uite necazul care-i otrăvise şi
noaptea, şi liniştea, şi gândurile. Dincolo însă, R a c
simţise dimineaţa de-afară — şi îşi avea şi el obiş­
nuinţele şi trebuinţele lui.
— Hârş, a făcut odată cu unghiile peste uşă.
„Domnul Ministru" a tresărit. înţelegând foarte
bine ce se petrecea alături, dar i s'a lăsat în suflet
ca o înciudeală de copil. N'are să se mai isprăvească
odată cu câinele ăsta? Să-şi stingherească ultimele
clipe de odihnă ca să-i stea la dispoziţie, ca un valet?
— Nu-i deschid, a hotărît înciudat „Domnul Mi­
nistru".
— Hârş! a dat semn a doua oară Rac, cu răb­
dare.
„Domnul Ministru" s'a făcut că n'aude, deşi hâr-
şâiala aceea îi era ca un fierăstrău peste nervi.
— Hârş, hârş, a cerut mai insistent Rac, planton
nemişcat lângă uşa de ieşire.
„Domnul Ministru" n'a mişcat. Dar a început iar
să se frământe în gând. Dacă câinele face vreo necu­
viinţă, din pricina lui? Dacă o să sară pe geam? E
în casă străină, oricum...
— Hârş, hârş, hârş, a semnalizat Rac.
„Domnul Ministru" era într'o ciudată cumpănă:
între acea încăpăţinare îmbufnată de copilăroasă răz­
bunare şi între teama unor urmări neplăcute şi ridi­
cole pentru poziţia sa de om serios. Pe punctul să
se dea jos era încă reţinut de ceeace i se părea un fel
de demnitate personală,
— Hârş, hârş...
— A r e să strice uşa omului, javra asta, a gândit
deodată „Domnul Ministru", găsind argumentul cu
care să iasă din încurcătură.
S'a smuls din pat, s'a dat jos şi a mers dârj să-i
deschidă. Nu: „să-l dea afară"! Nu era chiar adevă­
rat, dar „Domnului Ministru" îi trebuia o mângâiere.
A crăpat uşa. R a c a eşit, demn. „Domnul Ministru" a
fost ispitit o clipă să-i arunce un picior răzbunător
prin crăpătura uşii, Dar s'a reţinut. E r a totuşi un om
civilizat.
— Ieşi! a scrâşnit „Domnul Ministru", ca o com­
pensaţie...
Afară era ziuă...
*
In sufragerie, aşteptând să-şi isprăvească „Dom­
nul Ministru" gustarea, atmosfera era cât se poate de
ciudată şi încordată. „Domnul Ministru" furios, cu
nasul în farfurie; Titi T. înspăimântat, cu ochii r ă ­
tăciţi; noi, făcând sforţări disperate ca să nu ne tă­
vălim de râs... Şi-atunci, deodată, s'a deschis uşa —
şi a apărut Rac. A fost un moment solemn. Titi T.
s'a făcut palid. Lângă mine am auzit ca un horcăit
de moarte: era Ionel D., congestionat, care într'un
efort suprem îşi sugruma în gâtlej un nestăpânit ho­
hot de râs. Dan, cu un zâmbet stingherit pe buze, se
ţinea gata pentru orice eventualitate, cu cât înainta
Rac. Dar „Domnul Ministru" nu i-a aruncat nici o
privire. R a c ne-a inspectat pe toţi — şi-apoi, inocent,
s'a aşezat pe coada bearcă, lângă „Domnul Ministru",
urmărindu-i cu ochi buni mişcările mâncării. Capul
lui mare urma, cu mici înclinări, mâna „Domnului
Ministru", din farfurie la gură. Şi curând, prin col­
ţurile buzelor cărnoase, au pornit la vale, atârnate,
două fire lungi de bale groase şi limpezi — nelipsită
specialitate, de altfel, a rasei lui. „Domnul Ministru"
privea posomorit în farfurie. R a c s'a tras până ală­
turi de tot de „Domnul Ministru", bleg şi blând.
Şi-apoi... într'o clipire am întrevăzut dezastrul.
— Titi, i-am şoptit alarmat, balele...
— Ce? a tresărit bietul Titi.
— Balele... Rac... Oul de raţă...
— R a c ! a urlat Titi.
Dar era prea târziu, Cu ochi blânzi, într'o miş-
CARPAŢII •:- 1942. No. 9
care rugătoare, R a c îşi culcase delicat botul pe larga
coapsă a „Domnului Ministru". Titi T, a încremenit,
ca sfârşit de puteri.
— O..o..ul d'..d'.. raţ-ţă-ţă-ţă, s'a înecat spas­
modic lângă mine Ionel D., care ne mai putându-şi
stăpâni vulcanul hohotului de râs a sbughit-o cocoşat
afară, să explodeze în voie.
E r a o situaţie imposibilă.
Dar „Domnul Ministru" nu şi-a dat seama, la
început, de nimic. Cu un gest brusc din picior a arun­
cat, fără vorbă, capul lui R a c într'o parte. Nici mân­
carea nu-i mai tihnea cu acest animal! A svârlit ner­
vos şervetul pe masă şi ochii lui ca de ghiaţă au cău­
tat, mut, privirea lui Titi T. Abia atunci a simţit, se
vede, umezeală la coapsă şi şi-a lăsat privirea spre
pantalonul nou şi verzui palid. In sufragerie nu se
auzea o muscă..,
— O, o, o! a făcut, crescendo, „Domnul Mi­
nistru".
Apoi cu o furie reţinută, către Titi T., tăios:
— Asta e porc, domnule, nu mai e câine...
„Domnule". E r a grav. E r a c a o rupere de rela­
ţii şi o declarare de războiu.
— Vă rog să credeţi... a bâlbâit bietul Titi.
Am încercat să-1 scap.
— Semn bun, domnule ministru, am spus cu hi­
pócrita voie bună, vă urez încă multe glorioase pete
vânătoreşti la haină nouă!
„Domnul Ministru" n'a părut să guste urarea.
De altfel, „glorioase" era fără îndoială excesiv şi se
potrivea ca nuca 'n perete în treaba asta cu balele
lui Rac.
— E vreme să mergem, a încheiat diplomatic
Dan, cu autoritate de gazdă.
E r a într'adevăr vreme.
...Am plecat. Ne-am înşiruit curând în vânătoa­
re. „Domnul Ministru" trăgea destul de curat la pre­
peliţe, dar mişcându-se greoi era serios handicapat
fără câine. Căci refuzase scurt şi fără replică pe
Titi T. Ne vorbisem însă noi, să manevrăm aşa, încât
URS LA HOIT
Dintre multele metode de vânătoare la urs este
una: atragerea ursului cu carne la un loc ales şi aran­
jat pentru acest scop, astfel că după ce s'a obişnuit,
să vină regulat la momeală, să-1 pândească şi să-1
ucidă vânătorul.
Sunt vânători, care dispreţuesc această metodă
ca mai puţin sportivă şi mai puţin bărbătească decât
altele, în primul rând din motiv că, suindu-te în ob­
servatorul ridicat deasupra hoitului, te-ai pus în afară
de orice primejdie, tragi în el fără nici un risc, ca
într'un iepure, adică împuşcându-1 n'ai făcut nici o
bravură. P e când dacă-1 urmăreşti şi-1 opreşti pe loc
cu ajutorul câinilor, sau îl iei la goană cu bătăiaşi şi
te pui în faţa lui, cu riscul să te atace, doborându-1
în asemenea împrejurări, ai făcut o ispravă colosală,
ai senzaţia de a fi fost erou.
E o chestiune de gust, care nu o discut şi nu con­
test dreptatea camaradului, care vrea să vâneze ast­
fel. Eu însă nu împărtăşesc această părere, pentrucă
nu găsesc nici un element de eroism în uciderea ur­
sului, îndată ce ai în mână o armă de foc de absolută
235
să-1 facem pe Titi cu R a c să-i iasă totuşi în cale,
mai târzior. A ş a s'a şi întâmplat, „Domnul Ministru"
începuse să cam gâfâie mergând în zigzaguri singu­
ratece peste miriştile bine îmbrăcate — şi trăsese fo­
curi puţine — când, ca din întâmplare s'a pomenit
deodată lângă R a c în aret ferm. Masivul câine, cu
coada ţeapănă, cu o cută de încruntare pe frunte,
cu gura niţel deschisă, stătea împietrit în faţa lui. Cu
un zâmbet şi un gest de o graţie care a r fi desarmat
şi un călău, Titi T. a făcut semn „Domnului Minis­
tru" să-i servească câinele, „Domnul Ministru" a şo­
văit, cu o încruntare de-o clipă. Dar vânătoarea e
vânătoare şi patima e patimă. Şi a cedat ispitei. A
mers spre câine, prepeliţa a săltat — prrrrr — şi
„Domnul Ministru" a făcut-o ghem dintr'un foc. Dar
Rac n'a mişcat, ţeapăn în aret. A întors numai odată
capul, încet, cu ochi de foc, şi şi-a reluat împetrirea.
„Domnul Ministru", atent, a ocolit niţel şi prrrrr a
mai sburat o prepeliţă. Bang! A cules-o...
De-aci încolo a mers bine. R a c era câine încercat,
sigur, domol, potrivindu-se de minune cu „Domnul
Ministru",
Când ne-am reîntâlnit cu toţii, după o vreme,
„Domnul Ministru" avea un foarte impozant buchet
de prepeliţe. Neculai vizitiul avusese hotărît drep­
tate: era „putere mare". R a c s'a apropiat, a mirosit
vânatul, a ridicat ochii blânzi cu pleoape sângeroase
spre „Domnul Ministru" şi a dat odată din coadă, în­
cet, „Domnul Ministru" a zâmbit, a şovăit o clipă,
apoi s'a apucat, a pus mâna pe capul mare şi bun al
câinelui şi 1-a mângâiat.
Pacea era încheiată,
In ochii lui Titi T. a trecut, ca un fulger, o lumi­
nă de rai,
— Răculică-răculoiu, s'a amestecat cu perfidă
inocenţă la mângâieri şi Ionel D., privind drăcos
printre gene spre „Domnul Ministru".
Dar Rac, greoi, impasibil şi demn, s'a retras cu
tact şi decenţă, ca să ridice foarte sus piciorul asupra
unui spin înalt şi uscat..,
de Ing. PAUL 1AN0SI
precizie, cu un proectil în ea, care macină tot inte­
riorul victimei şi provoacă o moarte rapidă.
Va fi fost ceva eroic în vânătoarea înaintaşilor
noştri din vremuri preistorice, cari au atacat ursul cu
ciomag, având un bolovan zdravăn legat în vârful lui,
fiind aceasta singura armă a lor, Hotărît că trebuia
o doză bună de curaj, să întreprinzi o asemenea afa­
cere şi trebuia încordat tot sistemul de nervi şi de
musculatură, cu care a fost înzestrat din belşug omul
de atunci. Va fi avut şi ursul şanse de cel puţin 50 %,
să scape cu fuga sau să-şi omoare adversarul. Ori tu,
omul evului ştiinţei moderne şi al tehnicei perfecţio­
nate, cu organismul tău slăbit şi degenerat în cursul
veacurilor, vrei să imitezi pe strămoşul tău din evul
de piatră? Sau crezi că, dacă ai băgat în afacerea
ta vânătorească o zecime de procent element de pe­
ricol, ai făcut o bravură extraordinară şi ţi-ai câştigat
dreptul la titlul de erou? Nu mai putem vorbi de
eroism, când în faţa puterii musculare a ursului noi
punem forţa ştiinţei şi a tehnice.
Eu am început cariera mea vânătorească acum
43 de ani, purtând la început o armă cu capse, îndo-
Lânfiă p r a d ă .
pată cu o doză potrivită de praf de puşcă şi cu un
pumn de alice. După ce m'am perfecţionat în meşte­
şugul vânătoarei, din bunătatea părintelui meu (D-zeu
să-1 ierte), mi-a fost încredinţată o armă cu cartuşe,
sistem Lancaster. Arme cu ţevi ghintuite nu cunoşteam
decât din poveste şi din vis. Am tras cu alice în ţapi,
pe care trebuia să-i apropiu la distanţă de 40—50
paşi. De sigur că, m'a costat multă trudă şi am rupt
mai mulţi pantaloni, până când am apropiat vânatul
târâş pe burtă până la distanţa de tragere cu şanse
de reuşită. Aş putea afirma că, am aplicat mai multă
isteţime pentru reuşită decât vânătorul de astăzi, ca­
re se suie în observator şi în raza de 300 metri poate
doborî cu siguranţă orice vânat, ce apare în cercul
acesta, fără osteneală, fără aplicarea aptitudinilor
vânătoreşti, graţie armei sale perfecţionate. Ce ar
zice camaradul, dacă l-aşi sfătui, să renunţe la arma
modernă, să vâneze cu ţevi lise, pentrucă aşa e mai
greu, mai frumos, mai corect, mai „bărbătesc".
„Tempora mutantur et nos mutamur in illis".
Timpurile se schimbă şi cu ele ne schimbăm şi noi.
Strămoşii au vânat cu periclitarea vieţii pentru carne,
moşii din bravură, părinţii din sport, noi am făcut
din sportul vânătoarei gospodărie cinegetică raţio­
nală, destul de complicată, mai puţin romantică, însă
adaptată împrejurărilor de astăzi. In gospodăria acea­
sta se încadrează foarte bine împuşcarea ursului la
hoit, şi chiar mai bine. decât oricare altă metodă. Ur­
mărirea ursului cu bătăiaşi sau cu o haită de câini
produce prea multă gălăgie, nelinişte şi perturbare
a celuilalt vânat şi mai are şi alte neajunsuri. La bă­
taie de regulă vânatul îţi trece repede, n'ai timp să-1
examinezi, să-1 apreciezi, dacă a trecut de trei ani,
sau e ursoaică cu lapte. La ursul oprit de câini e şi
mai greu. De obiceiu se opreşte în desiş, greu accesi­
bil şi dacă te-ai furişat cu multă osteneală în apro­
pierea lui şi vezi o pată neagră săltând între câini,
tragi în primul moment, care ţi se oferă şi după ce ai
împuşcat vânatul, constaţi că, nu trebuia împuşcat,
fiind încă slăbuţ şi oprit de lege.
In schimb împuşcarea ursului la hoit nu produce
nici-o perturbare în teren. Ursului învăţat la hoit îi
poţi măsura dimensiunea tălpilor la milimetru, poţi
constata din timp cu preciziune, dacă e matur de îm­
puşcat sau ba, chiar înainte de a-1 vedea. Şi această
metodă nu-ţi da prilej la un măcel de 13 urşi la o
vânătoare, dintre care jumătate nu erau maturi pen­
tru glonte. La hoit nu faci bravură, dar poţi să-ţi câş­
tigi un trofeu la care priveşti cu plăcere, cât trăieşti.
Deşi n'are nici-o legătură cu obiectul de faţă,
totuşi ţin să mă folosesc de ocazie, să fac o mică com­
paraţie între vânătoarea din tinereţea mea şi cea de
astăzi, ca să arăt, cum s'a schimbat ea în decurs de
o jumătate de veac. Poate că va interesa pe vânătorii
mai tineri.
Atunci de exemplu era liberă împuşcarea că­
prioarei şi a cerboaicei dela 15 Octomvrie până la
sfârşitul anului. Chiar şi pe domeniile boiereşti, un­
de s'a ocrotit vânatul cu multă grije şi cu jertfe
enorme, s'a practicat vânătoarea cu hăitaşi la 15 Oc­
tomvrie, în care zi era liber şi cerbul şi cerboaica şi
de fapt s'au şi împuşcat cerbi şi căprioare de ambele
sexe. Noi, vânătorii de rând, ne-am putut permite
plăcerea, să ieşim cu copoii pe teren şi să tragem în
orice, ce ne ieşea în cale înaintea copoilor. Societatea
de vânătoare din oraşul nostru avea fixate două zile
pe săptămână, când se făcea vânătoare cu copoii pe
terenul de munte, la care participau mulţi membri şi
mulţi copoi. Răsunau munţii de concertul dat de câini,
ilustrat de bubuituri de puşcă. Şi să nu credeţi, că
membrii societăţii erau nişte oameni lipsiţi de edu­
caţie vânătorească. cari nu cunoşteau şi nu respectau
regula. Aproape toţi erau titraţi, în societate nu s'a
primit decât elita vânătorilor, selecţionarea s'a fă­
cut cu multă grijă.
In timpurile acelea, când am intrat eu cu puşca
pe teren, am avut senzaţia plăcută a libertăţii, pu­
team face ce ne place, puteam împuşca vânat, cât ne-a
permis graţia Dianei şi poate chiar acest simţ de li­
bertate a fost elementul cel mai atrăgător al vână­
toarei. Acum pleci încătuşat de acasă de fel de fel
de disooziţii ale legilor, ale statutelor şi regulamen­
telor. De exemplu n'ai voie să ieşi pe teren, când îţi
place, decât o singură zi pe săptămână şi nu e per­
mis, să împuşti decât un singur iepure. Va să zică
dacă ai avut ghinionul, să-ţi împuşti competinţa în
primul sfert de oră, te poti căra acasă, ca să nu fii
ispitit, de-a mai trage într'unul, căci te pomeneşti,
că esti dat afară din societate.
Nu sunt eu element rebel. îmi place ordinea şi
disciplina, mă supun cu oare-şi care resemnare res-
tricţiunilor necesare, impuse de împrejurări, de spiri­
tul vremii şi de autorităţile în drept, dar nu înţeleg
că vânătorul de astăzi, când mergem cu paşi repezi
spre încătuşare completă a bliertăţilor cetăţeneşti în
genere şi a celor vânătoreşti în special, să mai năs­
cocească şi el însuşi formule de restricţiune neplă­
cute, inutile şi iraţionale. Nu-ţi place, să împuşti ur­
sul la hoit: dă-i pace; dar să nu dispreţueşti pe ca­
maradul tău, care nu e de aceeaşi părere, lasă-1 să-şi
împuşte ursul la hoit, dacă îi face plăcere, dacă are
urşi pe teren şi dacă reuşeşte, să-şi facă pofta. Cine
n'a încercat metoda aceasta de vânătoare, nu cunoa­
şte plăcerile ei şi nu ştie ce ocazii minunate ne oferă
pentru observarea năravurilor „moşului Nicolae".
După această introducere cam lungă să vedem,
cum se face vânătoarea de urs la hoit.
Ursul este omnivor. Din fire este vegetarian, mă­
nâncă bucuros fel de fel de fructe: zmeură, afine,
coacăză, jir, ghindă, ciuperci. Cercetează bucuros
grădinile cu pomi, adună ce găseşte pe jos, pe urmă
— dacă nu s'a săturat — se urcă în pomi, scutură
mere, pere, rupe crengi cu prune. Se duce şi la câmp,
îi place porumbul fraged, toate grânele, dar mai ales
ovăsul.
Toamna târziu şi în primăvară — în lipsă de
altă hrană, mănâncă şi iarbă. In munţii noştri în
apropierea stânelor, în bătături grase de băligar, după
ce vitele au părăsit munţii, răsare un fel de iarbă
mătăsoasă, fragedă, numită pe la noi „torină". îşi
petrece bucuros ceasuri întregi chiar şi la lumina zi­
lei în asemenea locuri, rupe câte un smoc de iarbă
dela rădăcină, cât poate cuprinde cu buza. Nu o ia
de rost, adecă sistematic, egal, ca vita, ci scoate
ochiuri izolate de iarbă, semn caracteristic al prezen­
ţei ursului.
Cred că dacă ar avea în tot cursul anului hrană
vegetală din belşug, n'ar umbla de loc după carne.
Când este jir sau ghindă în abundenţă, degeaba îl
momeşti cu hoit, însă mizeria iernii şi a primăverii îl
sileşte, să-şi umple burta cu
ce găseşte şi dacă odată a
gustat carne, o ridică oricând
bucuros, o caută chiar, şi
munţii noştri îi oferă multe
ocazii, să-şi satisfacă plăce­
rea aceasta. In hoinărelile lui
găseşte adeseori rămăşiţe de
vânat, omorît de lupi, de râşi,
iar vara câte-o vită prăpădită
de accident sau de boală. De­
stul de des se molipsesc vi­
tele de febra aftoasă, vita
bolnavă se fereşte de gălăgia
din jurul stânelor, caută un
loc liniştit, stă nemişcată ziua
şi noaptea, în desiş. Ori că
moare vita bolnavă, ori că se
află în stare muribundă, cade
lesne pradă ursului, şi dacă
a omorît o vită, care din cau­
za boalei, abia s'a putut miş­
ca, este foarte firesc că,
mai încolo atacă şi vita să­
nătoasă. Nu este ursul din
fire răpitor, dar cu în­
cetul şi treptat se face. Ca şi omul, nu se naşte tâl­
har, ci devine în urma unor împrejurări şi incidente
nenorocite. Iar cei ce se plâng mai mult de pagubele
cauzate de urs, economii noştri de vite, poartă multă
vină în „educaţia" spre rău a ursului. In cele mai
multe cazuri nu-şi angajează ciurdar la vite, ci le lasă
hoinărind toată ziua după placul lor şi aşteaptă să
vină sara ele singure la stână. Se întâmplă, că una-
două rămân şi peste noapte în pădure. E lesne de în­
ţeles că, dacă nimereşte ursul peste ele, le omoară,
in anul trecut s'a întâmplat că, taurul din ciurda pă­
durarilor a rămas peste noapte în pădure. Căutându-1
ziua următoare, au dat de cadavrul lui, fiind omorît
de urs. M'am temut că, după acest succes se va nă-
răvi şi va face dese vizite la ciurdă. Dar n'a mai stri­
cat nici-o vită, fiindcă păzitorul păţit, sara a numărt
toate vitele, încât n'a rămas peste noapte nici una în
pădure, iar ziua n'au fost atacate de loc. In praxa
mea de câteva decenii nu cunosc nici un caz concret,
că ursul ar fi atacat ziua. Toate asemenea incidente,
cunoscute de mine, s'au petrecut noaptea, în cele mai
multe cazuri la distanţă mare dela aşezări omeneşti.
Ciobanii vigilând pe lângă turme aud din depărtări
zbieratele disperate ale vitei atacate de urs, chinuită
câteodată timp îndelungat de acesta.
La stână atacă mai rar şi de obiceiu se mulţu­
meşte cu o oaie şterpelită din ţarc, sau cu un purcel
scos din coteţul dărâmat la repezeală, ca să se poată
refugia cu el în desişul pădurii. Dacă personalul de
pază e la locul lui şi sare cu tăciuni înaintea ursului
la primul semnal de alarmă, dat de câini, poate alunga
ursul fără nici-o primejdie, îi poate scoate şi prada
din gură. Dacă se găsesc la stână 2—3 cânii ciobă­
neşti ageri, care au curajul, să nu latre numai, dar
să-1 şi încolţească, acea stână a scăpat de primejdie.
Oamenii cu experienţă în această materie afirmă ho-
tărît că, ursul e foarte sensibil la muşcătura câinelui
şi dacă a păţit la vre-o stână un asemenea inconve­
nient, acolo nu mai vine, până-i lumea.
Cred că în viitorul apropiat va fi de actualitate
Neîncredere.
problema despăgubirei daunelor cauzate de urs. Dacă
statul opreşte împuşcarea ursului şi păgubaşul trebue
să stee dezarmat în faţa lui, este foarte logic, să fie
despăgubit, însă numai în cazuri bine motivate şi da­
c ă se dovedeşte c ă proprietarul de vită sau perso­
nalul său de pază nu este vinovat de negligenţă, care
a înlesnit ori a provocat atacul ursului. 0 dispoziţie
categorică în sensul că, statul sau deţinătorul dreptu­
lui de vânătoare este obligat, să despăgubească toate
pagubele cauzate de urs, a r da naştere la multe abu­
zuri, căci toate vitele prăpădite de boală şi mâncate
de câini, a r fi trecute de cei interesaţi în contul ur­
sului.
Este curios şi faptul, că ursul nu începe opera­
ţiile lui imediat după ieşirea vitelor la munte. Abia
la 3 — 4 săptămâni se aude primul caz de vită omo­
râtă de urs, ca apoi să urmeze un şir lung de isprăvi.
Câinii ciobăneşti la primele vizite ale ursului atacă
vehement, mai încolo — dupăce s'au ospătat şi ei
din resturile rămase după urs — asaltul slăbeşte tot
mai mult, ca la urmă să-1 lase, să opereze în voie,
socotind că n'au nici un motiv, să se războiască cu
binefăcătorul lor.
Dupăce toamna vitele se retrag dela munte, bel­
şugul de carne, cu care s'a obişnuit ursul, s'a ispră­
vit. Nemulţumit cu regimul pur vegetal, aleargă mult,
căutând după carne. In lipsă de ceva mai bun, trece
pe la ciolanele goale, rămase din vară, mai roade la
ele şi dacă în hoinărelile lui dă peste un cadavru, nu
ezită mult, să se apuce de el. Acum este momentul
cel mai potrivit pentru încercarea cu hoit.
Din cele arătate mai sus laicul conclude c ă mo­
mirea ursului trebue să fie o afacere foarte simplă.
Pui hoit în calea ursului, care lacom de carne, se re­
pede la el. II pândeşti şi cum vine, îl împuşti şi cu
asta s'a gătat povestea. In realitate împuşcarea ur­
sului la hoit nu e chiar aşa de lesnicioasă. Şi acest
meşteşug are multe cusururi şi reclamă cunoştinţe şi
experienţă şi chiar dacă ai pus în aplicare tot arse­
nalul tău de cunoştinţe, poţi să rămâi păcălit. Ursul
e un animal foarte circumspect, un mare filosof, nu se
lasă târât lesne într'o aventură primejdioasă. Dând
peste hoit, nu se avântă drept şi prosteşte la el. II cer­
cetează cu ochii dela distannţă, îl ocoleşte, îl exami­
nează din toate direcţiunile. Cercetează şi terenul din
jur deamănuntul, ca un agent poliţienesc, căutând
urmele răufăcătorului. O pietricică scormonită dela
locul ei natural îl poate stârni bănuialaă. Cu nasul lui
fin percepe şi distinge toate mirosurile şi dacă cons­
tată urma de om în apropiere, lasă delicateţa nea­
tinsă, oricât i-ar plăcea, să se ospăteze din ea. Noap­
tea vine iarăşi, examinează situaţia din nou, de mai
aproape şi poate c ă nici de data aceasta nu se apu­
c ă de hoit, mai ales dacă găseşte ceva schimbare în
situaţia lui faţă de cea din ziua anterioară. Dacă s'a
apucat odată de hoit însă, nu se mai lasă de el până
la isprăvit. Mănâncă mult, în 3—4 nopţi consumă un
cal, de nu rămân decât ciolanele groase, risipite în
jur.
Pentru asigurarea reuşitei la momirea ursului cu
hoit trebuie să ţinem în vedere următoarele regule:
înainte de toate, să alegem bine locul pentru pla­
sarea hoitului. E bine să fie în trecătoarea obişnuită
a ursului, căci aci îl găseşte mai repede. Să nu fie
prea departe dela aşezarea vânătorească, pentrucă
dusul hoitului la loc şi controlarea lui deasă consumă
prea mult timp. Jurul stânelor e potrivit pentru acest
scop. Ursul vine deseori la stână, când ea nu mai este
locuită, îl atrage între altele „torina", iarba mătă­
soasă, amintită mai sus, hrana căutată de urs. P ă s ­
când pe un asemenea loc, trebue să nimerească la
hoit, chiar dacă stă la distanţă de câteva sute de me­
tri dela bătătură. Ursul, ca şi alte animale, umblă cu
multă băgare de seamă în pădure, observă toate sem­
nele neobişnuite. Cârâitul gaiţelor, rotirea corbilor şi
multe alte semne îi stârnesc atenţia şi-1 atrag la locul
hoitului. Se întâmplă deseori că vulpile sau lupii
umblă la hoit înainte de a afla ursul de el; pe labele
lor se lipeşte pământul, ce pute a hoit, astfel răspân­
desc mirosul hoitului în toate direcţiunile. Ursul dacă
prinde odată în nas parfumul plăcut, nu mai este
problemă pentru el, să-i găsească locul de prove­
nienţă.
Intr'un teren unde se practică această metodă
sistematic, ne putem amenaja locuri stabile de hoit,
care apoi le cunosc urşii şi în vremuri de nevoie vin
deadreptul la ele. Dacă toamna n'am împuşcat ur­
sul momit, putem avea toată siguranţa, c ă va cerceta
acest loc şi în primăvară. Se întâmplă deseori că, la
acelaşi hoit să obişnuesc doi sau mai mulţi urşi, cari
devin astfel clienţi permanenţi ai locului.
Locul unde depunem hoitul, trebue să fie des­
chis, ca să vedem ursul, dacă vine noaptea, ca de
regulă. De altă parte ştim, că, ursului nu-i convine,
să mănânce hoitul pe loc deschis, îi place să-1 aibe în
desiş, nevăzut şi nederanjat de nimenea. Ca să facem
pe plac ursului, să punem hoitul pe gol, însă aproa­
pe de marginea pădurii, ca ursul să aibă senzaţia plă­
cută, că are loc de refugiu, unde se poate face nevă­
zut de îndată ce miroase a primejdie.
Cadavrul trebue fixat, altcum ursul îl ridică şi
sare cu el în marginea pădurii de obiceiu atât de re­
pede, încât n'ai timp, să descarci arma cu succes şi
trebue să te mulţumeşti cu plăcerea să-1 auzi ron-
ţăind toată noaptea. F i x a r e a cadavrului se poate face
aşa, că îl legăm cu o frânghie de un arbore. Lănţu-
gul nu e bun pentru acest scop, pentrucă ursul se fe­
reşte de orice obiect de fier. Unde compoziţia tere­
nului admite, se poate fixa şi cu ţăruşe încârligate,
trecute prin vinele groase ale picioarelor şi bătute
adânc în pământ. Cea mai bună metodă însă este
următoarea:
Trebue săpată o groapă atât de adâncă, în care
să poţi aşeza cadavrul astfel, ca deasupra lui să poţi
aşterne un strat de pământ de cel puţin 50 cm. gro­
sime. Pe când cadavrul pus în liber se descompune
prea curând, partea moale putrezeşte în câteva zile,
iar cea tare se uscă pastrama, cadavrul îngropat se
conservează mult timp, carnea se înmoaie, rămâne
plină cu suc şi ursul o mănâncă cu multă plăcere.
Noi obişnuim, că peste pământ să mai punem şi pie­
tre mari, care nu le poate delătura nici un alt animal,
decât ursul. îngroparea hoitului mai are şi avantajul
că, în pământul aşternut deasupra şi în jurul hoitului
se vede bine urma şi se poate constata lesne orice
mişcare la hoit, se poate măsura dimensiunile tălpii.
Dacă talpa dinainte are lărgimea de o şchioapă (cea
20 cm.) ursul poate fi împuşcat fără nicio grije, e
destul de mare.
Din groapă ursul nu poate scoate cadavrul în câ­
teva momente scurte. Intâiu trebue să ferească les­
pezile, după aceea trebue să râcăiască în pământ, ca
să apuce cu gura cadavrul să-1 scoată din groapă,
astfel e opăcit timp îndelungat, până când dispare
cu hoitul, pentrucă de obiceiu nici cadavrul astfel
aşezat nu-1 mănâncă pe loc, ci îl scoate în marginea
pădurii. Ca să-şi petreacă cât de mult timp pe gol,
e bine să fie tăiat cadavrul în mai multe bucăţi aşa
că, dacă ursul a scos una şi a consumat-o în desiş,
să fie silit, să se mai întoarcă în gol după altă bucată.
Ca să facem economie cu hoitul, e bine să tăiem
picioarele (pulpele) şi să le grijim la un loc mai de­
părtat şi ferit de hoit. Dacă punem rezerva de carne
în apropierea hoitului, ursul o găseşte şi o fură, chiar
dacă e atârnată în arbore. S'a întâmplat în mai multe
cazuri, că ursul după ce a mâncat carnea din groapă,
s'a suit după rezervă în brad, unde au pus-o bine
paznicii.
Dacă facem astfel rezerve de carne, îndată ce a
golit ursul groapa, îi punem iarăşi o bucată, punem
la loc pământul şi lespezile şi el vine regulat în fie­
care zi, să-şi ridice porţia. împărţit astfel, un cal ne
ajunge 10—12 zile, care altcum, pus întreg, se con­
sumă în 3 — 4 zile.
Cea mai interesantă parte a acestei afaceri este
efectul obişnuinţei. Grija şi precauţiunea extremă, cu
care se apropie ursul prima dată de hoit, scade trep­
tat, încât îţi vine să crezi, că l-ai putea învăţa, să
primească hrană şi din mână.
Se întâmplă deseori, că la hoit vin şi lupii, pe
cari ursul, dacă a pus odată stăpânire pe hoit,
nu-i sufere în apropiere. In asemenea cazuri ursul stă
şi ziua în apropierea hoitului, c a să şi-1 grijească de
concurenţă. Paznicul nostru Lois a fost martorul ocu­
lar a unei asemenea scene. In amurgul serii a venit
la hoit o lupoaică mare, însoţită de doi lupi mai mici,
probabil progenitura ei din anul acela. Abia au rupt
câteva bucăţi din hoit, a tăbărît ursul asupra lor.
Puii au sărit la o parte, lupoaica însă s'a opus, s'a
ferit de lovitura labei, dar a încercat, să-1 încoleţască
pe adversar şi dacă a r fi avut un tovarăş curajos ca
ea şi a r fi putut ataca şi din faţă şi din dos, cine ştie,
cum s'ar fi sfârşit lupta. Lupta a fost atât de furioasă,
răcnetele ursului amestecate cu urletele sălbatece ale
lupoaicei atât de impresionante, încât vânătorul pe
care îl conducea Lois, a uitat, să-şi descare arma.
Dacă se nimeresc doi urşi la acelaşi hoit, se în-
caeră şi ei, şi la urmă cel mai slab cedează. Ştiu un
caz concret, când ursul a atacat la hoit şi pe omul,
care era aproape. L a o dibuire de dimineaţă fratele
meu s'a pomenit cu un urs în faţă, venind furios spre
el. Abia avuse timp să descarce arma; ursul a că­
zut mort la picioarele lui. Curios să afle ce 1-a în­
demnat pe urs la acest neobişnuit atac, căutând în
direcţia, de unde venea ursul, a găsit cadavrul unei
ciute pe jumătate mâncată. Este deci foarte recoman­
dabil, c ă la controlul hoitului să fim cu multă pre-
cauţiune, să nu mergem dea-dreptul la hoit, ci să
facem întâiu o roată în jurul lui cu rază de 50—100
metri şi să examinăm minuţios tot jurul hoitului.
Pentru mai multă siguranţă e bine, ca controlul să-1
facă două persoane, bine înarmate.
Pentru pândirea ursului la hoit trebue să facem
necondiţionat un patul la înălţime de cel puţin 5—6
metri, de o parte pentru prevenirea pericolului, care
e cu a t â t mai ameninţător, cu cât pânda se face de
regulă noaptea, de altă parte ca mirosul vânătorului
să nu se răspândească la nivelul hoitului. Ursul mi­
rosind odată prezenţa omului, nu mai vine la hoit,
să fie muritor de foame. Tot din acest motiv locul
pătulului trebue să-1 alegem astfel, că vântul domi­
nant să ne bată în faţă privind spre hoit şi să fie în
partea opusă a locului, de unde aşteptăm ursul. Da­
că se întoarce vântul delà patul spre hoit sau bate în
toate părţile, în ziua aceea să renunţăm la pândă
neavând nici-o şansă de reuşită, în schimb putem spe­
ria ursul, să nu mai vină de loc la acel hoit.
Patului se face de obiceiu în arborii din apro­
pierea locului şi să nu fie mai departe de 2 5 — 3 0
metri delà hoit. De aceea să construim întâiu patu­
lui, apoi după poziţia lui să potrivim locul hoitului şi
să aşezăm hoitul. Ordinea aceasta a lucrărilor este
de mare importanţă, să grijim foarte riguros c ă du­
p ă aşezarea hoitului să nu mai facem nici-o schimbare
în obiectele din jur, pentrucă şi cea mai neînsemnată
schimbare poate provoca bănuiala şi retragerea ur­
sului. Surcelele cioplite din piesele patului să le adu­
năm şi să le ducem departe de acolo, pentrucă faţa
lor albă diferă mult de culoarea obiectelor naturale
din jur. Petecele albe de pe scară să le frecăm cu
pământ, să nu fie bătătoare la ochi. Tot ce este ar­
tificial, e suspect ursului şi cea mai mică negligenţă
poate strica toată treaba,
Deşi ursul nu vine prea de vreme la hoit, decât
în amurgul serii sau noaptea, totuşi e bine, să ne aşe­
zăm în patul 2—3 ceasuri mai de vreme, ca urmele
noastre să se învechească câtva înainte de sosirea lui.
Urs bătrân, păţit, nu vine deadreptul la hoit, ci face
întâiu o roată în jurul lui, şi dacă nimereşte peste
urmă proaspătă de om, fuge,
Vânătorul aşezat în patul să stea cât se poate
de liniştit, nemişcat şi să nu provoace nici cel mai mic
zgomot. Ursul apropiindu-se, se opreşte deseori şi
ascultă pauze îndelungate cu atenţiune încordată,
înainte de a ieşi din pădure. Pentru pândă sunt foarte
nepotrivite impermeabilele cauciucate, deoparte din
cauza mirosului tare şi neobişnuit, de altă parte, pen­
trucă la cea mai mică mişcare produc un şuşuit spe­
rietor, îmbrăcămintea să fie din lână, de coloare po­
trivită împrejurimei.
Pentru cazul că, ursul vine numai la întunericul
nopţii, vânătorul trebue să aibă un proiector de lu­
mină, ca dacă din cauza întunericului nu se poate
vedea ursul, să-1 lumineze în momentul dat. Sunt
felinare electrice cu 3 — 4 baterii în o ţeava lungă,
cari la apăsarea butonului dau lumină abundentă şi
concentrată. Pentru operarea cu proiector vânătorul
trebue să aibă necondiţionat un însoţitor cu expe­
rienţă, pentruoă singur nu poate mânui şi proiectorul
şi arma. încă din ziuă să-şi încerce şi să-şi fixeze
poziţia cea mai potrivită pentru tragere, tot la fel şi
însoţitorul trebue să-şi potrivească proiectorul astfel,
ca la apăsarea butonului lumina să nimerească drept
în urs, care de regulă în momentul căderii luminii
sare în pădure. Deaceea vânătorul, după ce ursul s'a
apucat de hoit, să-şi potrivească arma, ca ursul să
fie cuprins în câmpul lunetei şi atunci să dea semn
însoţitorului. Cum cade lumina peste urs, să şi poc­
nească puşca. Dacă din orice motiv vânătorul n'a
reuşit, să prindă la timp ursul în câmpul lunetei şi îi
fuge, fără să fi descărcat arma, însoţitorul să stângă
numaidecât lumina şi amândoi să stea nemişcaţi în
cea mai perfectă linişte. Dacă nu şi-au trădat pre­
zenţa cu vre-o mişcare nepotrivită, se poate conta la
întoarcerea ursului în scurt timp.
Este mare avantaj, dacă la pânda ursului avem
lumină de lună, de aceea dacă avem posibilitatea, să
venim la pândă oricând, să potrivim punerea hoitului

astfel, ca luna să fie în creştere pe când ursul va fi
învăţat la hoit.
Dacă avem hoit suficient pentru momirea ursului
timp îndelungat, să nu ne grăbim cu împuşcarea lui,
să ne alegem o zi senină cu luna plină şi vânt bun.
Cu împărţirea economică a cărnii îl putem ţine pe
loc şi 3 — 4 săptămâni. In primele 2—3 zile să-i dăm
hrană din belşug, mai încolo să reducem treptat por­
ţia, să nu se sature prea de vreme de hoit, căci dela
un timp încolo îl poate apuca greaţa de carne.
Ursul poartă cea mai frumoasă blană la sfârşitul
iernii şi nu năpârleşte până la începutul lunei Iunie.
Prin urmare dacă ţinem cont, să avem o blană fru­
moasă, să momim ursul în primăvară şi ca să n'avem
greutăţi cu procurarea şi îngroparea hoitului, să fa­
cem pregătirile necesare în toamnă şi să plasăm hoi­
tul în ajunul iernii. îngropat şi încărcat cu lespezi
mari e inaccesibil pentru lupi, vulpi, — carnea se
coace, încât devine o delicateţă pentru urs, fiind şi
flămând după postul îndelungat al iernii, se apucă
repede de ea.
In cele de mai sus am căutat, să schiţez în linii
mari regulele momirii ursului cu hoit. Aşi mai putea
spune multe în materia aceasta, dar mă grăbesc, să
închei, pentruca nu-mi place, să fac pe profesorul şi
să dăscălesc pe alţii în ale vânătoarei. Vânatul e ca­
pricios, nu lasă, să-i descoperi toate tainele vieţii şi
să le tragi pe un calapod. Dacă ţi-ai stabilit o serie
de norme şi regule, întemeiate pe multe experienţe,
încât te crezi savant de toată competinţa în materie,
în proximul caz concret vânatul îţi face o poznă, de
ţi se răstoarnă peste cap toată învăţătura şi teoria.
In cele de faţă am accentuat-o deosebit, cu c â t ă
grije şi precauţiune extremă trebue să procedezi la
momirea ursului, nu cumva să prindă bănuială că
vrei să-1 păcăleşti, căci te lasă cu tot hoitul în mila
lui Dumnezeu. F a ţ ă de această normă iată un caz
concret.
Paznicul Rudi află că, în muntele Canciu ursul a
omorît trei vite într'o noapte. Deoarece cazul nu i-a
fost semnalat de ciobani, ca de obiceiu, bănuia că,
aceştia vor avea în ascuns vre-o rugină de puşcă şi
vreau, să omoare ursul. Tăinuirea cazului — după
părerea sa — nu putea să aibă alt motiv la bază, de­
cât acesta. Ca să salveze ursul de o moarte puţin
onorabilă, se hotărîse, să-1 sperie dela hoit. După
masă cercetează locul şi se aşează lângă cadavrele
vitelor. Ursul vine de vreme, încă în bătaia soarelui.
Rudi trage o puşcătură în vânt şi în plus încă şi o
înjurătură zdravănă după el. Mulţumit cu isprava
făcută cu toată temeinicia, se întinde pe iarbă, aprin­
de o ţigară şi scoate un nor de fum, ca dintr'un horn
de fabrică. încă n'a terminat bine ţigara, când obser­
vă că ursul iarăşi stă la hoit. Iată o pildă clasică,
cum îşi bate joc ursul de teoria noastră despre pre-
cauţiunea lui mare.
Pentru ilustrarea faptului, câte experienţe poţi
culege cu momirea ursului, mai cer puţină indulgenţă
cititorului şi un mic spaţiu iubitului redactor al re­
vistei „Carpaţii", ca să povestesc un caz concret, pe­
trecut în primăvara anului 1939.
Am pus hoit în golul muntelui Diudiu, aproape
de marginea pădurii în locul întrebuinţat deja în acest
scop, ultima dată în toamna trecută, când hoitul a
fost ridicat şi consumat de un urs capital, fără a fi
împuşcat de vânătorul pentru care a fost destinat.
Am procedat riguros după normele noastre, corpul
CARP AŢII •:- 1942. No. 9
calului l-am băgat în groapă, l-am acoperit cu pă­
mânt, încărcat cu lespezi, iar picioarele le-am tăiat
şi le-am pus rezervă.
A patra zi am trimis pe paznicul Nicolae, să con­
troleze starea hoitului. Numitul neuxiţiat încă în ase­
menea afaceri, însă maestru în descifrarea urmelor,
vede dela distanţă lespezile aruncate în jur şi o r â -
căitură adâncă în groapă. Cuprins de curiozitate,
grăbit să constate, ce s'a petrecut, uită de măsurile
de precauţiune şi se repede drept spre groapă. E x a ­
minând-o cu toată atenţiunea concentrată, aude o
mormăitură la stânga lui. Aruncând privirea într'aco-
lo, vede o namilă de urs furios, la 10 metri distanţă,
cu colţii sclipind dintre buzele descheiate, cu coamă
zbârlită pe grebene. (Cred că şi lui Nicolae i s'a ri­
dicat pălăria pe c a p ) . Ursul s'a răsgândit, a renunţat
la atac şi cu o pufniturâ de dispreţ a părăsit câmpul.
Nicolae după ce şi-a revenit în fire, a cercetat
marginea pădurii, unde a găsit un rest mic de hoit,
un culcuş lângă el, întipărit în muşchiu şi un număr
considerabil de băligare în jurul hoitului. Adică ur­
sul a scos hoitul din groapă şi fiindcă nu-i convenea,
să-1 mănânce în gol, 1-a târît în marginea pădurii, a
mâncat cât a putut şi s'a culcat lângă el. La groapă
între urmele ursului s'au văzut şi urme de lupi şi
ursul probabil după cearta avută cu ei, n'a cutezat,
să-şi părăsească hoitul, de grija, să nu-1 mănânce
lupii în absenţa lui,
Nicolae a pus restul de hoit în groapă, 1-a în­
cărcat cu lespezi şi a plecat. Ziua următoare am venit
şi eu la faţa locului, am constatat urme proaspete în
jurul groapei, dar hoitul era neatins. Nemulţumit cu
cele constatate, l-am întrebat pe Nicolae, unde a pus
carnea rezervă? Mi-a arătat un brad în apropiere.
Ceeace bănuiam, s'a şi întâmplat: din cele patru pi­
cioare a rămas numai unul. In scoarţa bradului erau
brezde adânci, săpate de ghiarele ursului. Ne-a luat
rezerva. Ca să scap restul, am dispus ca piciorul r ă ­
mas să-1 ducă la stâna din apropiere, ştiind din ex­
perienţă că, în stână nu se bagă ursul, fie muritor de
foame. Ca să-1 fac să zăbovească cât se poate de
mult în jurul hoitului, am pus o bucată potrivită de
carne aninată pe un cep de brad, unde stătea carnea
rezervă. A doua zi am constatat că, ursul şi-a luat
carnea şi din groapă şi de pe brad. Cazul s'a repetat
şi în ziua următoare, când însă am mai observat încă
un lucru curios. Zgârieturi proaspete, pe care le face
ursul la coborîre în coaja bradului, n'am găsit, în
schimb un cep la vre-o trei metri înălţime, era frânt,
iar pe un alt cep cu doi metri mai sus, erau patru
brezduţe paralele. Concluzia a fost evidentă. Cepul,
pe care stătea ursul, când luase carnea, s'a rupt, în
cădere ursul căutase, să se prindă cu laba dinainte de
cepul de sus, însă ghiarele i-au alunecat şi ursul a
căzut la pământ. Constatarea aceasta ne-a îngrijorat
socotind c ă ursul cu greutatea lui de cel puţin 200
kg. căzând dela trei metri înălţime, cu siguranţă a su­
ferit leziuni de pe urma cărora nu cumva să se pră­
pădească. Ziua următoare ne-am grăbit la locul hoi­
tului, carnea am găsit-o neatinsă şi în groapă şi pe
brad, în jurul hoitului nici-o urmă proaspătă de urs.
Presupunerea mea părea a fi verificată, eram foarte
descurajat, c ă am pierdut un vânat preţios, A doua
zi am cercetat iarăşi hoitul, Spre bucuria mea am vă­
zut de departe lespezile de pe carne aruncate în lă­
turi, carnea din groapă a fost ridicată, cea din brad
era pe loc. M'am bucurat că ursul trăieşte şi mi-am
 închipuit că, după ce a mâncat carnea din groapă,
cât se va fi învârtit în jurul bradului uitându-se cu
poftă nesatisfăcută la carnea de sus, dar păţania du­
reroasă 1-a făcut să renunţe la ea. I-am mai pus o
porţie redusă în groapă, iar cea de pe brad am lăsat-o
acolo. A treia zi, spre marea mea surprindere, a fost
ridicată carnea şi din groapă şi de pe brad. Precum
se vede, durerile produse de cădere i-au trecut şi
ursul nesatisfăcut de porţia mică din groapă, nu s'a
putut stăpâni, să nu se urce iarăşi în brad pentru
completarea cinei.
L-am ţinut astfel câteva zile şi el venea regulat
la hoit. Intr'o dimineaţă am găsit hoitul neatins şi
abia după masă am găsit explicaţia acestui fenomen,
când mi s'a raportat, c ă ursul a omorît taurul pădu­
rarilor, rămas peste noapte în pădure la „Stâna F e ­
tiţii". Cadavrul l-am găsit în o căzătură proastă, în
care s'a încurcat taurul, de nu mai putea fugi. Ştiam
că de geaba pun hoit, până când consumă taurul, şi
ca să accelerez revenirea lui la locul hoitului, am luat
picioarele taurului, de rezervă, pe când termină cu
restul. Noaptea următoare ursul a venit la taur şi
după cum am prevăzut, nu-i plăcea c ă ne-am ames­
tecat în treaba lui şi ca să-şi scape prada de cei ne-
îndreptăţiţi, a mutat-o mai la vale, distanţă de vre-o
150 metri, unde în trei nopţi consecutive a dat-o gata,
apoi a apărut iarăşi la locul hoitului pus de noi.
Mult timp nu l-am mai putut ţine pe loc. A por­
nit migrarea oierilor din Poiana, cari neavând păşu­
ne de primăvară la ei acasă, cutreeră toţi munţii din
zona inferioară, până când se duce zăpada de pe
munţii lor proprii. Când am văzut primele turme apă­
rând pe şoseaua dinaintea casei, m'am temut că, vreunul
dintre aceşti oieri se va înstăpâni şi la stâna Diudiu,
unde aveam hoitul şi cu foc, cu câini, cu multă gă­
lăgie îmi va deranja ursul. Ca să previn acest incon­
venient, am pus pe paznicul Nicolae la pândă cu po­
runcă aspră că dacă s'ar apropia un asemenea mo-
safir nepoftit, să-1 scoată de acolo. De fapt a venit
LA MOARA LUI AVRAM UT
Cine dintre Dv. n'aveţi prietini buni, prin locurile un­
de aşezaţi cârligele la peşti sau aşteptaţi cu'nfrigurare vâ­
natul, la pândă? Un astfel de prietin am şi eu acolo, in­
tr'o comună, lângă domoala apă a Mureşului. Cu ani în
urmă, soacră-mea, văzând că mi-e urât în ogradă, când
veneam la ea vara, în vacanţă, mi 1-a dat drept călăuză,
ca pe unul ce era vânător şi cunoştea împrejurimile co­
munei. Pe vremea aceia, Ştefănuţ, abia picase şi el din
bătae ş i . . . se'nsurase.
Aşa, am ajuns prietini. In cele patru săptămâni de
vacanţă, ziua, noaptea, umblam împreună de nu r ă m â n e a
colţ de pădure neiscodit de noi. Şi, cum de multeori eram
morţi de oboseală de atâta umblat — ne trânteam lângă
vreo căpiţă de fân şi ne petreceam noaptea, acolo. După
multe drumuri bătute la păduri, fără să vânăm ceva, ne
întorceam spre seară acasă, şi mai poposeam în marginea
comunei, unde Mureşul face o cotitură mare şi lată cât
Dunărea. In acel loc, apa este mică şi se poate trece cu pi­
ciorul. Cum stam noi într'o seară acolo, îl aud pe Ştefănuţ:
— Aci, umblă umbrenele.
— Ce umbrene? întreb, (încă n'auzisem acest cuvânt).
— Un fel de peşte — îmi răspunde ortacul.
— Ş i . . . nu le prinde nimeni?
— Le prind ţiganii, că-i meseria lor.
— Şi nod, nu putem?
— Ho! . . . ne vede lumea şi ne râde! Or bănui că
n'avem de mâncare acasă . . . îmi întoarse Ştefănuţ.
— Păi, zic, ne-ascundem între salcâmii ăştia!
unul, care a fost prevenit de Nicolae, că aicea umblă
ursul şi va fi bine dacă şi în interesul său propriu
pleacă în altă parte. Poienarul s'a supus, a plecat,
însă precum s'a constatat ulterior, în cursul nopţii,
când paznicul nu mai era acolo, s'a întors cu turma
la stână.
Dimineaţa de fapt am găsit hoitul neatins. Cer­
cetând stâna, vatra am găsit-o încă caldă, strunga
plină de băligar proaspăt de oi şi multe alte semne,
dovadă că poienarul şi-a petrecut noaptea acolo. Am
observat încă ceva, ce ne-a stârnit interesul, Dela
strungă spre marginea pădurii câteva floace de lână.
Căutând în direcţia aceea, am găsit ciolane proaspete
din cel puţin trei oi, mai încolo a sărit ursul de
lângă două grămezi de muşchiu, care acoperea ca­
davrele alor două oi. Adică clientul nostru 1-a dij­
muit bine pe poienar. După ce s'a săturat din carnea
proaspătă, ca gospodar bun, s'a gândit şi la zile gre­
le, pentru care şi-a făcut o modestă rezervă.
Deatunci încolo n'a mai venit la hoit, probabil a
încheiat alianţă cu poienarul, pe care 1-a considerat
om mai de treabă, decât blăstămaţii de „iagheri",
cari anină carnea în brad, de-ţi rupi ciolanele suin-
du-te după ea...
Oaspele invitat, să împuşte ursul, 1-a pândit trei
nopţi consecutive în patului improvizat deasupra ca­
davrului de taur. Prima noapte ursul a venit de vre­
me, dar s'a postat aşa că partea dinainte i-a fost
mereu acoperită de brazi. Foarte corect — vânătorul
n'a tras. Ziua următoare a venit ceva mai târziu, l-am
auzit pârăind la oase, dar în umbra neagră a brazilor
nu l-am putut zări. A treia noapte nu s'a prezentat
de loc, va fi fost ocupat cu alte afaceri. Invitatul nos­
tru n'a mai putut sta mai departe, astfel ursul a scă­
pat teafăr din campania aceasta, Va da Dumnezeu, să
ne vedem iarăşi în primăvara ce se apropie. Poate
va fi şi mai voinic şi mai bogat în experienţe. Masa
aşternută încă din ajunul iernii îl aşteaptă...
de: DUMITRU IÎUSE
— N'avem permis! Şi ne văd ţiganii şi ne spun la
jandarmi! Ce crezi? . ..
— Să scoatem permis, mă Ştefănuţ! Ce-o să ne coste?
— Mai nimic! Vreo cincizeci de lei pe an!
— Să-1 scoatem . . . Te duci mâine după e l ! . . .
— Bine! Dar eu nu pescuesc, să ş t i i ! . . . Eu n'am no­
roc la peşti şi nici răbdare s'aştept cu ceasurile, până cade
vre-unul la, cârlig!
— Fugi, mă! Zii mai bine că ţi-e ruşine de lume!
— Nu, zău! . . . Adorm cu undiţa'n mână. De câteori
nu mi-au dus-o p e ş t i i . . .
Şi astfel, Ştefănuţ, mai mult împins de mane, mi-a
potrivit o nuia de alun din grămada lui de lemne — drept
undiţă. Când 1-a văzut soacră-mea că intră cu nuiaua în
ogradă la noi, 1-a luat în primire:
— Da' a cui e bota aia, mă, hoherule?
— A ginerelui dumitale, Nană!
— Da', ce să facă cu ea?
— Să-ţi prindă peşti! făcu Ştefănuţ, vesel.
— O să-1 prindă pă el jandarii şi s'o sătura dă peş­
t e ! . . . mai strigă soacră-mea cu ciudă şi porni de-acasă.
^Aud gălăgie şi ies din grădiniţă şi dau cu ochii de
Ştefănuţ. Iau undiţa şi-o'ncerc. Tocmai potrivită! De ca­
pătul ei a t â r n a un fir de aţă de mosor — i a r drept câr­
lig — Ştefănuţ legase un ac de cusut. Mă lămuri că-i bun
şi ăsta, până cumpărăm mai bun „dela boltă".
In loc să mergem după permis, am pornit-o nerăb­
dători să încercăm norocul la Mureş. Găsim o baltă toc­
mai bună pentru făcut ucenicie la pescuit. Pe marginea
ei, mai biciuiau apa cu undiţile, nişte copii de ţigani.
Prindeau peştişori mici. Ştefănuţ. îm a r ă t ă cum să arunc
cârligul şi când trebue să-1 smucesc. Nici prea târziu, nici
prea de vreme! După ce mi-a prins doi obleţi — mi-a pus
undiţa în m â n ă . In schimb, îmi ceru tutunul şi se trase
la umbră, lângă o salcie. De-acolo m ă supraveghia. T r a g
şi eu un peştişor şi-1 svârl peste cap — cum vedeam că fac
şi ţigănuşii de-alături. S'a dus săracu' prin aer tocmai
în grădina unui român. Mai smulg unul şi-1 arunc şi pe
acesta în stufişul unei sălcii. După un ceas de exerciţiu
— aveam zece peştişori. I-am strâns şi-am plecat spre ca­
să. Dar şi ai mei, când m'au văzut cu ce pramatii de peşti
viu delà Mureş —• s'au pus pe râs. Numai mâţele,' care
mirosiseră cum stă treaba, începură să miorlăe pe lângă
mine. De necaz, le-am aruncat lor peştii — să nu le m a i
aud.
Ce Dumnezeu — mi-am zis. să nu prindem noi un
peşte mai ca lumea, cu Mureşul lângă noi? . . . De scârbă,
m'am apucat să-mi răsucesc o ţigare.
Cum stam aşa, plouat, aud poarta şi văd că intră o
femeie. Tine ascuns ceva, sub şorţ.
— S ă dea Dumnezeu, bine! mă grăi.
— S ă trăeşti, Nană! zic, uitându-mă mai mult la
şorţ — decât la ea.
— Uite, v'am adus nişte peşte, delà Alexe! A spus că
v'a văzut la băltuţă cum pescuiaţi cu alde Ş t e f ă n u ţ . . . şi
s'o gândit că n'aţi fi prins . . . Că bărbatu-meu prinde cu
pleşcuţa . . .
— Să-ţi plătesc! zic eu, bucuros.
— Doamne-fereşte! nu ne trebue bani!
Ce era de făcut? Am primit strachina plină cu peşti
frumuşei şi-am dat fuga la bucătărie.
Şi aşa, am m â n c a t întâia oară peşte din apa Mure­
şului.
* * •
In altă vară, am adus delà Cluj o mulţime de cârlige,
sfori şi plumburi şi multe nimicuri folositoare. împreună
cu Ştefănuţ, am meşterit la legatul cârligelor, am întins
sforile la somni şi-am pierdut nopţile pe marginea Mure­
şului, de se m i n u n a soacră-mea de mine.
Ştefănuţ îmi făcuse şi-o plasă de m â n ă . pentru scos
peştele prins — zicea c'o văzuse la nişte ingineri delà fa­
brică. 0 găsise trebuincioasă şi s'a gândit la mine.
Ce mai haz am stârnit printre ţiganii pescari cu noua
unealtă! Asta a fost în prima săptămână. Apoi, spre m a r e a
noastră nedumerire — am început să-i vedem şi pe ei, cu
astfel de plăşi.
Multă vreme i-a trebuit lui bietul Ştefănuţ, p â n ă m'a
putut desbăra de obiceiul ţigănesc ce-aveam, cu aruncarea
peştilor prinşi, peste cap. Dar câte ghinioane şi câţi peşti
scăpaţi n'am avut în aceşti ani? Cine să le mai numere?...
Noaptea. în loc s'avem astâmpăr pela casele noastre
— porneam din nou la pescuit — cine ştie prin ce locuri
pustii şi depărtate. Ce m a i păţeam de răul ţânţarilor! Cât
n'am tremurat în acele, nopţi! Câte scânduri şi pari n'a
pus pe foc Ştefănuţ, din gardurile grofului! Dar noi nu
mai simţeam aceste mizerii! Ne plimbam fericiţi ca nişte
regi pe marginea Mureşului şi priveam cu nesaţ, puzderia
de stele pe bolta cerului.
Stam cu urechile ciulite s'auzim sunetul clopotului,
pus la şir. Dar clopotul, parcă era un făcut, nu suna nici­
odată când eram treii. Cum ne aşezam puţin la odihnă,
şi adormeam, şi el începea să sune. Acum însă. n'avea
cine să-1 audă. Ne trezeam din somn înţepeniţi. Tremuram
ca varga şi trebuia s'o luăm la fugă peste câmp — să ne
m a i desmorţim oasele. L a urmă. ne urcam în luntre şi
plecam să controlăm şirul. De multe ori ne speriam ce
somni năsdrăvani găseam agăţaţi de cârlige. Câtă trudă
pe noi. până-i vedeam traşi în luntre! Ce m a i bucurie pe
capul lui Ştefănuţ! Altădată — găseam cârligele lipsă.
— Le-o dus! . . . ofta Ştefănuţ.
— Dacă n'adormeam . . . m ă tânguiam eu.
— Norocul lor; ce vrei! încheia ortacul.
* **
In zorii unei dimineţi, m ă pomenesc' cu Ştefănuţ la
mine. Venise să mergem după eleni la moara lui Avrămuţ.
Auzisem de m o a r a asta ce era m a i în jos pe Mureş — dar
până-acolo, n'ajunsesem cu pescuitul. Se svonea că peştii
şi-au făcut vad mare la moară, încât îi puteai prinde cu
mâna. Chiar să nu fii pescar — şi să auzi astfel d e . . .
informaţii — tot iei un cârlig, să-ţi încerci norocul! Dar
noi? Pescari bătrâni!
Nici nu ştiu cum am ajuns la Mureş. S ă r i m în lun­
trea lui Alexe şi-o pornim în jos. Ştefănuţ sta în picioare
în capătul din urmă şi c'o prăjină lungă, împingea vârtos
la fund. Se pricepea bine la treaba asta. Din două-trei
opinteli, ne trezim în mijlocul Mureşului. F a c e m un drum
bun şi ne oprim într'un stufăriş de sălcii tinere, de care
şi legarăm luntrea. Croim apoi un drum printre ele şi
— sgâriaţi şi însângeraţi — ieşim la luminiş, pe ogorul
lui Timariu. Găsim şi-o potecă şi pornim pe ea, cu ţigă­
rile aprinse, cum le stă bine pescarilor. Ştefănuţ mergea
înainte cu undiţele la spinare şi călca vârtos. Eu, în u r m a
lui, m ă poticneam de toţi brujii şi'ngenunchiam în toate
gropile.
— Se vede că eşti orăşan! îl aud pe Ştefănuţ.
— Cum se vede? întreb, nedumerit.
— Păi, nu vezi? cazi în toate şanţurile!
• In dreapta noastră, cât zăream cu ochii, se aflau o
mulţime de căpiţe de grâu, înşirate inginereşte, ca la pa­
radă.
— Al cui e grâul ăsta? întreb.
— Al grofului! scuipă una, ortacul meu.
— Ce de grâu! . . .
— He!, că astă-i numai o parte! făcu Ştefănuţ.
— Păi, m a i are?
— Are, zău! . . . Cât vezi departe pe dealurile a l e a ! . . .
şi-mi a r ă t ă spre stânga noastră, mii şi mii de cruci de
grâu.
— Dar tu ai pământ, m ă Ştefănuţ?
— Am şi eu, cum să n'am! Numai că nu-i de trea­
bă . . . Mai bine ies cu vânatul. Puşc o vulpe, gata! I a r
când am şi vreme, mai dau şi pela curtea grofului. L a el
găsesc de toate. Ziua, pun ochii pe ceva şi noaptea, mă
abat pe-acolo, aşa, din întâmplare . . .
— P ă i . . . groful n'are paznici?
— E, n'are! Doar sunt prietin cu ei!
— Aşa?!
— Aşa, zău!. . .
Din vorbă'n vorbă, dăm de-un lan verde de cânepă;
înaltă cât omul. N'am de lucru şi-1 întreb pe Ştefănuţ:
— Şi-asta-i a grofului, mă?
— D a r ă ! . . . E-a lui Şandor; ăl cu fata aia bălaie, de
umblai la scaldă" cu ea, amu-i anu' . . .
— E e e . . . bine zici mă! Dar ce-i cu fata, că n'am
văzut-o?
— Nici n'o mai vezi, că s'o dus din sat. O dus-o un
văduvoi din Vinţ, unu' d'are o mulţime de l o c u r i . . .
— Nu mai spune!
— Io, zău! Or ceterat ţiganii trei zile, la nunta ei.
Atunci am trăit şi eu pe gustul meu. Ce de m â n c a r e şi
băutură s'o m a i p r ă p ă d i t ! . . . A treia noapte, m'am dat
pela bucătărie şi le-am şters o gâscă, friptă gata. Ce m'o
suduit nevastâ-mea când m'o văzut cu gâscă. S ă m ă b a t ă
cu ea în cap, şi alta nu! Nici n'o vrut să guste, m ă c a r . Din
hoţ şi prăpădit, nu m ă scotea! . . . Aşa nuntă, m a i zic şi
1
eu !.. . Da' la urmă o fost fain! Când o fost să m e a r g ă mi­
rele şi mireasa în treburile lor, — şi s'au suit în pod să
treacă Mureşul — ea s'o svârlit în a p ă ! . .. Nu-i plăcea de
văduvoi! De! Au sărit fraţii şi, abia-abia, au scos-o! Băuse
la apă cât lumea . . . Am crezut că moare.
— Şi?
— O dus-o înapoi acasă şi-o bolit, vreo lună. Când s'o
făcut bine a plecat la casa ei — că n'avea ce face. S'o vezi
numai acum — n'o mai cunoşti! . . . Aşa-i de faină!...
Tot povestind, ne pomenim într'un stufăriş cu mure.
Ştefănuţ trânti undiţele jos şi se apuca de cules. In vre­
mea asta, soarele se ridicase bine. îmi făcui socoteala că
n'om prinde noi peşti, culegând mure şi cu soarele fier­
binte în spate. Plecăm din nou pe-o potecuţă şi la capătul
ei ne trezim în marginea Mureşului şi cu m o a r a lui Avră­
muţ în faţă. Minunea lumii şi moara asta! O b a r a c ă de
scânduri pusă pe apă şi legată cu funii de s â r m ă de nişte
sălcii bătrâne, la ţărmure. Puterea apei ce venea aci, la
cotitură, se isbea de roata morii învârtind-o încet, cu scâr-
ţâieturi asurzitoare. Admir frumuseţea locului. I a r b ă des­
tulă, sălcii cât lumea! Ce mai vrei? Numai de-ar fi şi
peşti! He-he! . . . Ce mai loc m i n u n a t ! . . .
Fratele Ştefănuţ, obosit de drum, se lungi în iarbă
şi-şi întocmi o ţigare. Un car încărcat cu saci, completa
decorul. Doar ne aflam la moară. I a r lângă un stufiş de
aluni, zăresc trei copii. Stăteau strânşi în jurul unui foc
şi suflau cu duşmănie în el. Apoi se frecau la ochi. L a s
undiţile în seama lui Ştefănuţ şi m ă duc la ei.
— Noroc, fraţilor! le zic. Ei tac Şi se uită la mine,
speriaţi.
— Ce faceţi aici, mă? îi întreb.
 — Frigem cucuruz, zise unul, m a i răsărit.
— V ă d . . . Dar cucuruz de unde aveţi?
— De aici, din cucuruziştea asta.
— I-al vostru? m a i întreb.
— N u . . . i-al grofului! mă lămuri cel mijlociu.
Iar groful! îmi spun . . . Toate-s ale grofuiui! He! . . .
— Şi, voi furaţi dela grof? ha! zic către băieţi. Dacă
vă prinde jătarul? . . .
— Da' jătaru-i tata! mă informă un copil.
— A t u n c i . . . Puneţi şi pentru mine un porumb la
fript!.. .
Prietenia se făcuse. Mă întorc la Ştefănuţ să-i dau o
m â n ă de-ajutor Ia întinsul cârligelor ş i . . . m e r i t ă m cu pri­
sosinţă să ne răsucim şi câte-o ţigare. II găsesc tocmai
lovind în amnarul lui. Potrivim râmele în cârlige şi le pu­
nem la loc liniştit — unde chibzuiam c'or sta peştii.
In aşteptarea porumbului ce se frigea, priviam la
apa Mureşului cum lovea'n hodorogita de moară. S ă r e a u
stropii de apă până la noi, sus. Mă întrebam dacă m a i
erau şi alţi oameni aşa de fericiţi ca noi? începui s'aduc
rugă lui Dumnezeu, pentru toate câte ne-arăta El, în di­
mineaţa asta. Socoteam că numai aci, la marginea Mure­
şului, este vieaţa. Ştefănuţ fuma şi-mi trimetea fumul în
faţă. Se uita şi el departe, la dealurile împădurite din­
spre Aiud. Acolo petrece nopţile, la pândă. De peşti uita­
sem. Se puteau prinde şi fără îndemnul nostru. Le puse­
sem m â n c a r e destulă. Numai soarele ne frigea nemilos.
S c h i m b a r ă m locul, trăgându-ne mai la umbră.
Cum stam aşa tolăniţi pe iarbă şi fără griji — pri­
vind ţintă l a . . . nemişcatele dopuri dela undiţi — vedem
că r ă s a r e l â n g ă noi un copil tuciuriu ca fundul unui ciaun
şi beteag de-un picior. Umbla într'o cârje ca vai de el.
Avea. şi undiţa la el. Venise la pescuit. Poate auzise şi bă­
iatul de . . . reclama aceia cu moara lui Avrămuţ? Aveam
deci un concurent! Asta ne mai lipsea! F ă r ă multe mof­
turi se aşeză pe ţărmurea râului şi potrivi undiţa. Am ră­
m a s mirat când am văzut pe copil că smulge un peşte din
ană. îmi fac socoteala că ţigănuşul va cuiere toţi peştii din
Mureş şi-om r ă m â n e de ruşine cu englezestile noastre câr­
lige şi a c a r e t u r i . . . Ştefănuţ se uita cu ciudă la copil, of­
tează dar n u zice nimic. P ă r e a necăjit, m a i ales că plu­
tele noastre înţepeniseră deasupra apei. He-he! Peştii cei
mulţi, la care alergasem ca nişte c ă p c ă u n i . . . oare pe un­
de erau?
In vremea asta, ţigănuşul „lucra" de zor. Scotea din-
tr'un buzunar mămăligă, o potrivea tacticos în vârful câr­
ligului şi la minut, peştele era prins. Albise locul cu ei.
Drept că erau mici •— dar erau peşti.
— Peşte ţigănesc! . . . căscă Ştefănuţ. cerându-mi tu­
tunul.
Sigur că-i ţigănesc! aprobam. Noi nu prindeam ple­
vuşcă doar! Prindeam de cel b o e r e s c ! . . . De două kilogra­
me bucata! . . . Măi Ştefănuţ! Bată-te norocul, cu moara ta
cu t o t ! . . .
A pus culmea la. toate, când ţigănuşul s'a plictisit
de pescuit şi m'a invitat să-i cumpăr peştii.
— Nu-i cumperi, domnule?
Asta ne mai trebuia — să-i cumpărăm peştii! Ştefă­
nuţ s'a supărat şi-a poftit pe copii să-şi strângă marfa si
să p l e c e . . . Intre timp, porumbul meu se fripsese şi mă
pomenesc cu băiatul că vine la noi cu el. Ii dau şi lui Şte­
fănuţ o bucată, să-1 mai domolesc. B ă n u i n d că aşteaptă
ceva, îl întreb pe copil:
— Cât să-ţi plătesc?
— Ce să-i plăteşti? sare Ştefănuţ. cu gura plină.
— P ă i . . . ne-a fript porumb, mă! intervin eu.
— Bine! Dă-i de-o ţigare, că asta aşteaptă! II cunosc!
— Aşa mă? fumezi? . . .
Copilul îmi zâmbi şi nu zise nimic. Scot tutunul şi-1
poftesc să-şi facă ţigare. Mă cuprinsese m i r a r e a — dar —
îl lăsai în pace . . . Multe minuni mai sunt în lumea asta
şi mai m a r i ca fumatul la copii — îmi zic. Neavând de
lucru îl ard pe Ştefănuţ:
— F a i n îoc. m ă ! Ne umplem de peşte!
Ştefănuţ se făcu că n'aude a m ă r ă c i u n e a mea şi se
lăsă jos la apă, îşi umplu pălăria care era bună l a toate
şi sorbi câteva înghiţituri ţapene, iar restul o aruncă în
Mureş.
— Sperii peştii, şăfule! strig.
— Nu te teme, zise Ştefănuţ, cerându-mi mâna, să-1
trag sus.
Mă Ştefănuţ, zic, — haide mă, mai în jos! Poate prin­
dem ceva!
Prietinul meu îşi trase pălăria pe ochi şi m ă pofti s ă
plec singur.
— Meri, că nu te m a n c ă nimeni! Lasă-mă să dorm,
că-s obosit.
De ciudă, scot o undiţă din apă şi pornesc în jos, pe
ţărmure, lângă umbra sălciilor. Un stol de vrăbii îmi sbu-
ră tocmai în cap, când ajunsei la un loc minunat. L a s
uşurel undiţa pe apă şi aştept cu inima în galop, să văd
ce ispravă fac . . .
Dar, niciun „rezultat"! cum a r spune pescarii cei di­
plomaţi. N'aveam noroc şi pace! Asta era! Vedeam pluta
puţin înfrigurată — apoi înţepenea. Se încălzise,şi vremea.
Pe-aşa căldură, m a i bine să mergi la scăldat — decât la
pescuit! Dar, aşa-i pescarul. Crede în steaua lui şi-aşteaptă
peştele năsdrăvan să-i fugă cu undiţa . . . Ăsta-i visul pes­
carilor! După ce-1 prinde acest peşte — pescarul îl v â r ă
în sac la repezeală şi . . . aruncă iute cârligele pentru . . .
alt p e ş t e . . . Afurisit obiceiu! I n s ă astăzi, domnii peşti erau
hotărâţi să nu guste din bunătăţile mele. începuse să-mi
pară rău că primisem invitaţia lui Ştefănuţ. Mai bine ră­
m â n e a m în sat la baltă — cu ţiganii mei. Mă mustram,
făgăduindu-mi mai multă chibzuinţă în viitor, cu alege­
rea locurilor deochiate. Si să-1 las în plata Domnului pe
hoţul de Ştefănuţ.cu morile lui . . . S ă nu prindem un peş­
te m ă c a r ? . . . Ce-o să râdă de noi. a c a s ă ! . . .
Mă depărtasem de moară o bucată b u n ă şi dau de-o
cotitură de m a i m a r e dragul să te uiţi la ea. Un loc liniş­
tit şi minunat, pentru baie. Mai fac doi paşi, şi i a t ă că ză­
resc o fată. scăldându-se'n Mureş. S ă n'o turbur, r ă m â n
ascuns după o salcie. După hainele aşezate pe ţărm, ghicii
că fata este din partea locului. Trântesc undiţa în iarbă
şi m ă culc şl eu — cu ochii tot la fata cea oacheşe. Ce m a i
privelişte?, îmi spun. Unde-i Ştefănuţ, să se bucure şi el
de minunea din apă? . . . Doarme, prăpăditul!. . . Iat-o cum
înnoată! Se dă la fund şi stă sub ană de m ă sperii. S ă nu
se'nece! Si eu nu ştiu înota! începui să-mi fac unele soco­
teli. Găsii că. se bucură şi ea de tinereţe şi sănătate. Nu-i
dădeam mai mult de 17 ani. Mâine-poimâine, când s'o mă­
rita, chibzuii, vor trage copiii de fusta ei. Atunci, adio
scăldat, adio libertate!
încep să m ă felicit de priveliştea ce-aveam înaintea
ochilor. Numai de n'ar da Ştefănuţ peste mine, să m ă vadă
cum . . , pescuesc. Ar fi în stare să spună pe-acasă, afuri­
situl!...
Dar, se săturase şi fata de scăldat. c"o văd ieşind la
haine, tremurând. Mai stau puţin în iarbă, până se îm­
b r ă c ă şi plec în drumul meu, mai departe. A i u n s în drep­
tul fetei şi-o găsesc m a i frumoasă decât o bănuisem din
ascunziş. Tocmai îşi pieptăna nărui, când mă zări.
— Bună dimineaţa! . . . Caldă-i apa?
Nu-mi răspunse nimic, ci mă fulgeră cu nişte priviri
pline de mirare, mai ales că-mi vedea undiţa în m â n ă .
Când pricepu ce fel de treburi am pe-acolo, prinse a zâmbi.
— Prins-ai ceva?
— Nu. că-i cald. Si'ncep să-i spun cu cine sunt_ la
moară si ce noroc avem la pescuit. Incenu să râdă auzind
că Stefănut doarme. II cunoştea prea bine şi-mi pomeni
de unele isprăvi de-ale lui. din iarna trecută — isprăvi în­
tâmplate pela curtea grofului, încet si cu ocolişuri m ă în­
trebă de unde sunt şi ce fac, în afară de meşteşugul pes­
cuitului? N'am avut încotro şi i-am spus câte puţin din
toate ş i . . . o întreb la rândul meu. de unde-i şi cum o
chiamă?
In loc să-mi răspundă, o aud:
— L a cine stai în. sat?
— L a . . . soacră-mea!
— Aşa? eşti însurat? . . . Şi eu c r e z u s e m . . .
— Ce?
— Nimic!
In vremea asta. ajungem la moară şi ne zăresc co­
piii cu porumbul şi-o rup la fugă spre noi — strigând:
— Hai, m a m ă ! O venit moraru şi te-aşteaptă!
— Cum? . . . ai dumitale sunt copiii?
— Ai mei!
— P ă i , eu credeam c ă . . . Hei, drăcie! îmi spun.'As-
ta-i bună de tot! Poftim!, îmi ziceam. F a t ă , cu trei copiii!...
Ba, unul dintre ei are şi n ă r a v la tutun! Dar, n'am avut
ce face şi-am primit lucrurile aşa cum erau, — nu le pu­
team schimba după inima mea. Mă duc la Ştefănuţ, cu
capul plin de gânduri.
— Scoală, m ă ! strig.
Somnorosul, se trezi o clipă şi tot atunci, adormi din
nou. Ii dau pace şi m'apuc să-mi fac altă ţigare. T r a g un
fum şi-o caut din ochi pe . . . noua mea prietină. 0 zăresc
lângă car cu băieţii lângă ea.
Curios, să văd ce fac, las undiţa rezemată de Ştefă-
nuţ şi merg spre ei. Se munceau din greu să dea un sac
cu porumb jos din car şi nu isbuteau. Văzându-i atât de
necăjiţi, săr şi eu în treabă şi pun m â n a cu nădejde. Iau
sacul în spate şi-1 duc în moară. Aveam noroc că era
moara aproape. Din cavalerism, din mai ştiu ce, descarc
carul şi scap femeia şi copiii de necaz. Nevasta se uita la
mine cum îmi curgea sudoarea pe obraz şi-mi râse sub­
ţire:
— Te-ai obosit?
— Puţin.
— Aşa-i la moară, cu oboseală — oftă ea şi râse iar.
Apoi, îmi făgădui de-o mămăligă, când o fi măcinatul
gata . . . Eu, îi promisei un peşte — de-om prinde.
— Ai m a i prins la moară?
— Nu, -azi am venit. Am auzit c'ar fi mulţi peşti aici.
Peştii treceau ca orbii pe lângă cârligele noastre şi
nici pomeneală să guste din ele. Aveau destulă m â n c a r e
căzută dela pietrile morii. Mă apropii de car şi întru în
vorbă cu frumuseţea mea:
— Al dumitale-i porumbul ce-a fost în car?
— Dară, al meu! făcu ea. E al g r o f u l u i ! . . . Că eu şi
omul meu suntem slugi la curte.
— Şi omul dumitale, ce face?
— Cară grâu, la maşină.
Acum eram lămurit. Unde m ă duceam, unde mă su­
ceam tot de grof auzeam. Afurisită treabă! Tare afurisită!...
Târziu, simt o sfâşiere prin stomac. Soarele era a-
pfoape de-amiază. Mă scol din iarbă şi mă duc la Ştefă-
nuţ, să-1 trezesc:
— Mă, Stefănuţ, mă! Scoală-te că te m ă n â n c ă muş­
tele!
Stefănuţ parcă murise. II mişc cu piciorul, nimic. Un
buştean şi tot se clătina. După multă trudă, îl pun în pi­
cioare. Căsca şi nu-i venea să creadă, că dormise atâta.
II aud:
— Prins-ai ceva? ha? .. .
— Nimic, mă.
— Dă-mi tutunul!
— L-am terminat, zic. Hai m a i bine să ne scăldăm.
Şi-aşa nu prindem noi peşte, astăzi.
— Un' să-te scalzi? aici nu-s locuri bune! zise Ste­
fănuţ.
— Hai cu mine. Am descoperit eu un loc . . .
Când să plecăm, dăm de femeie în uşa morii. Stefă­
nuţ o întreabă:
— Gata-i tu, măcinatul?
— Gata m ă — trenţosule!
Ajungem în dreptul locului de scăldat şi-1 opresc pe
tovarăş:
CONTRIBUŢIUNI LA ISTORIA CÂINILOR
DE VÂNĂTOARE ÎN ARDEAL de Ing. OTTO
Este o împrejurare îndeosebi cunoscută, că în
vânătoarele din veacul al XVT-lea, câinii aveau un
rol hotărîtor.
Totuşi, din izvoarele scrise, pe care le-am găsit,
nu am putut stabili căror anume rase aparţineau câi­
nii de vânătoare din Ardeal în acea vreme. Se pare,
că în epoca despre care vorbim se punea puţin pond
pe puritatea de rasă a câinilor, şi se aprecia mai ales
vrednicia lor la vânătoare, indiferent de care rasă ar
fi fost ei.
Pe acele timpuri, cete întregi de câini fără stă­
pân hoinăreau prin sate şi prin oraşe, cam aşa cum
vedem şi azi în unele ţări din Răsărit. Deoarece
aceste haite de câini vagabonzi prezentau multiple
primejdii, autorităţile duceau împotriva lor un ade­
vărat războiu de extirpare. Aşa d. e. oraşul Braşov
a încredinţat ţigani c a să ucidă câinii vagabonzi, şi
plătea de fiecare cap de câine omorît câte un asper.
— Stăm aici, m ă ! . . . âsta-i locul!
Stefănuţ se uită la mine şi-mi zise:
— Aici, nu-i de scăldat! că-i vârtej.
— Ce vârtej? Unde vezi tu, vârtej?
— L'or văzut ăia, ce s'or înnecat! . . .
Ce era să mai spun? Mă gândeam la femeia dela
moară, ce-avea gusturi aşa de năstruşnice, să facă baie
în locuri atât de primejdioase. Hm!. . . Să-i r ă m â n ă copiii
pe d r u m u r i ? ! . . .
Mergem maj jos şi găsim un loc fără vârtej şi sărim
în apă. După scăldat ne-am tăvălit în nisipul fierbinte .
— Mă Stefănuţ, pe ce comoară de aur, stăm noi!
— Că bine zici! Şi eu n'am cucuruz pe iarnă!
In sat se trăgea clopotul dela biserica grofului. So­
sise amiaza.
Ajungem la m o a r ă şi-1 las pe Stefănuţ să strângă un-
diţile. îmi fac de lucru pe lângă copii. Chem femeia m a i
la o parte, şi-i spun încet:
— Ai grije Nană, Acolo unde te-ai scăldat azi, este
vârtej! Aşa spune Stefănuţ.
— El zice numai aşa; Că nu-i place apa!
N'am avut noroc de peşti la moara lui Avrâmuţ. Am
petrecut în schimb, minunat! Numai prostul de Stefănuţ
m'a 'nfricat cu . . . „vârtejul" lui.
La casa podarului, găsim un ţigan, pescar şi el. Avea
doi somni bunicei, prinşi chiar acolo. Căzusem tocmai
bine. Ce era de făcut? Intru în vorbă cu omul şi ajungem
la preţ. Stefănuţ trecu somnii în sacul nostru şi ne băgăm
un pic şi'n făgădău. Plătesc vinars, bem, apoi pornim spre
case. Pe drum, Stefănuţ începu să certe somnii ce se svâr-
coleau în sac:
— Ho! Staţi b i n i ş o r ! . . . Vă e de joacă?
— Lasă-i mă, zic. Să-i vadă şi lumea ce frumoşi sunt!
Doar, noi i-am prins . . .
— Că bine zici! făcu Stefănuţ,
—_ Păi, nu-i aşa? Unde punem noi cârligele . . .
P â n ă acasă nu ne-a ieşit nimeni în cale, să. ne pri­
vească somnii.
Tocmai prin dreptul porţii grofului, se năpusti peste
noi o ciurdă de porci, ce erau mânaţi la apă. Se făcu o
prăfărie şi-o învălmăşeală c'abia ne-am putut descurca.
Noroc că Stefănuţ ridicase somnii deasupra capului. Alt­
fel.. .
In dreptul casei, scot unul din sac şi-1 dau tovară­
şului:
— Ţine, mă! Pentru copii! . . . Pe seară unde mergem?
— Mergem către Vinţ, la naturi — hotărî Stefănuţ,
Aşa pescuit i-am tras în ziua aceea la moara lui A-
vrămuţ, adică la „pomul lăudat". Nu pot uita nici azi, po­
rumbul fript, fata cu trei copii si locul ei de scaldă . . .
WITTING
In felul acesta din încredinţarea oraşului Braşov au
fost ucişi:
' In anul 1520 . . . 141 câini ) 1
„ „ 1521 . . . 99 „
„ „ 1522 . . . 561 „
„ „ 1540 . . . 179 „
„ „ 1550 . . . 342 „
In această epocă principii Ardealului aveau hai­
2
te de câini foarte numeroase ). In anul 1572 oraşul
Braşov a fost obligat să livreze pentru câinii princiari
ai lui Ştefan Bathori vinars şi pucioasă, pentru a le
3
unge picioarele" ). Durere, din aceste date nu putem'
*) „Aus der Zeit de Reformation", Braşov 1898, pg.
340.
2
) Gh. Nedici, Istoria Vânătoarei, pg. 631—636. In F ă ­
găraş în anul 1690 avem o „casă a maeştrilor câinilor de
vânătoare", care aveau datoria să dreseze câinii princi­
pelui.
Desportes t
afla cărei rase aparţineau acei câini princiari. Pentru
tot cazul trebue să constatăm, c ă câinii aveau o în­
grijire cu totul deosebită.
Abea din veacul XVII avem date mai precise
referitoare la rasa câinilor pe care îi foloseau la vâ­
nătoare. Aşa, din punct de vedere al istoriei vână­
toarei, e de însemnătate deosebită acel ,,Diarium"
a lui Andrei Hegyes din Braşov, care se referă la
anii 1613—1617'). Potrivit acestui ,,Diarium" în acea
vreme se găseau în Braşov ogari, baseţi şi câini de
rând. Cu deosebire preţuiţi erau ogarii, câini utilizaţi
la vânătoare din vremile cele mai vechi. Aşa a fost
,,onorat" Hegyes la 4 Ianuarie 1614 de magistratul
regal Daniel Schuller din Rupea făcâr,du-i-se dar un
ogar, — ca lucru de deosebit preţ.
In 12 Iulie 1614 Cancelarius-ul Strangula, când
a părăsit odată Braşovul, a luat cu puterea dela ser­
vitorul lui Hegyes, afară pe câmp .,un ogar şi un
baset excelent". După câteva zile, Hegyes, care nu
era acasă când s'a întâmplat această faptă, scrie
plin de amărăciune, în ziarul său: „Pentru ceea ce
a făcut, să-1 iee dracu! Amin!"
In 6 Aprilie 1617 servitorul lui Strangula a prins
din nou un ogar de al lui Hegyes, pe care îl ţinea
acesta la crâşma lui Lorenz Pipochen. De data aceasta
însă acel servitor a fost dovedit ca „hoţ fără onoare"
şi a trebuit să ducă înapoi „cu multă ruşine" câinele
• furat.
Se vede deci, cât de mult râvniţi erau ogarii pe
3
) Teutsch: SachBengeschicbte, Vol. I, pg. 446.
*) Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, B . V.
O g a r păzind p r a d a (Paris, I ouvrel.
atunci, aşa încât potrivit moravurilor aspre de atunci,
nu se sfiau să şi-i câştige nici prin mijloace urâte, —
prin răpire şi furt.
Modul cel mai obişnuit de vânătoare pe locurile
de şes era goana cu câini, vânătorii urmărind haita
călare. In felul acesta vânau la iepuri, vulpi, lupi şi
mâţe sălbatice').
In veacul al XVII-lea pe lângă ogar şi baset mai
este amintit şi „molosul", un uriaş al câinilor mari
celtici şi al doggilor") şi după mărturia imaginei de
pe o farfurie de cositor, avem în acea epocă cinci di­
ferite rase de "câini de vânătoare ). 7
In veacul al XVIII-lea, anul 1736, găsim într'o
ordonanţă gubernială amintindu-se pe lângă ogari şi
8
prepelicarii şi copoii ). Prin această ordonanţă erau
opriţi ţăranii şi plătitorii de dare să ţină ogari, copoi
şi prepelicari.
Veacul al XlX-lea, în care s'a recunoscut însem­
nătatea economică a vânătoarei, şi când au fost des-
voltate mai departe ideile de ocrotire vânătorească
ale veacului precedent, şi au mai fost ridicate şi alte
asemenea probleme şi idei, — ne prezintă o serie în­
treagă de preocupări referitoare la câinele de vână­
toare. In primul rând, în cursul întregului acestui
veac, lumea vânătorească a fost preocupată foarte
intens de problema ogarilor. Din ordonanţele date pe
5
) 0 . Witting: Geschichte der Jagd, in: Wirtschafts
geschiente des Burzenlandes, 1929, pg. 60—61.
9
) Quellen etc. V. I. pg. 451.
7
) O. Witting: Geschichte der Jagd pg. 85.
8
) Arh. Prim. Braşov, No. 65/1736.
acea vreme de oraşul Braşov, putem urmări această
preocupare.
In 1 Martie 1826 oraşul Braşov publică o ordo­
nanţă conform căreia în epoca dintre 1 Martie şi 31
August, nimenea nu are voe să împuşte sau să prindă
cu ogarii pe teritorul Braşovului iepuri, căprioare sau
vânat întraripat, subt pedeapsa unei amende de 12
floreni, şi a unei pedepse corporale. Despre această
ordonanţă e avizată comenduirea militară, pentru
respectarea ei, şi poliţia oraşului, pentru a lua măsuri
prin paznici speciali, ca ea să fie executată").
In 1827 se repetă această oprelişte şi se pune în
vedere contravenienţilor, că li se va confisca arma si
vânatul ). 10
In 1830 stabileşte direcţiunea poliţiei din Braşov,
că mai mulţi vânători-amatori ţin ogari şi cauzează
cu ei mari daune, întrucât prind vânat, şi în special
iepuri, în număr mare şi în toate anotimpurile, apoi
calcă în picioare recoltele şi prin aceasta „stârpesc
cu totul vânatul, împotriva ordonanţelor de vână­
toare şi a opreliştei stabilite". Aşa d. e, boiangiul Gali
a prins în anul trecut cu ogarii lui peste 100 de iepuri.
Pentru ocrotirea vânatului se înoieşte opreliştea de
vânătoare dela 1 Martie la 31 August, fiind acesta
„timpul normal al împerecherilor", punându-se o a-
mendă de 12 floreni, care va reveni denunţătorului.
Ogarii care vor fi găsiţi vânând în această epocă vor
11
fi ucişi ).
Pentru prima dată în anul 1833 a fost oprită cu
desăvârşire vânătoarea cu ogari, în urma extraordi­
narei împuţinări a vânatului. Vânătorii Simion Ignat
şi Martin Arkeder cer să fie exceptaţi dela această
oprelişte, deoarece ei vânează cu „ogarii lor preţioşi"
în principal vulpi şi lupi „duşmanii naturali ai iepu­
rilor şi ai vânatului aripat". Oraşul a respins această
cerere, deoarece „în urma abuzului celor ce deţin
dreptul de vânătoare, vânatul a fost stârpit aproape
12
cu desăvârşire ).
In butul acestei oprelişti, vânătoarea cu ogarii a
fost practicată şi pe mai departe.
La 17 Martie 1834 oraşul Braşov dă o nouă or­
donanţă. In aceasta se stabileşte, că în regiunea Bra­
şovului, vânatul util nu a făcut niciodată pagube, în
schimb prin ogari iepurii au fost stârpiţi aproape în
întregime. Deoarece cu toate opreliştele poliţieneşti
vânătoarea cu ogari se face şi pe mai departe, cei ce
au în proprietate ogari sunt somaţi, „să îşi îndepăr­
teze ogarii în termen de 14 zile". Toţi ogarii care vor
fi găsiţi pe hotar vor fi împuşcaţi, hingherul e în­
drumat să prindă şi să ucidă ogarii, iar proprietarii
13
ogarilor vor fi puşi în a r e s t ) .
In anul următor această oprelişte a fost înoită,
odată pentru totdeauna. începând dela un anume ter­
men, sunt a se ucide toţi ogarii care vor fi întâlniţi
14
pe străzi sau în afara oraşului ).
Cu toată această dispoziţiune draconică proble­
ma nu a fost resolvită. Deja în anul 1839 magistratul
oraşului a fost nevoit să înoiască atât generala opre­
13
lişte de vânătoare, cât şi oprirea vânatului cu ogari ),
iar în 1848 a trebuit să fie publicat din nou, că e oprit
9
) Ibid., 770/1826.
1 0
) Ibid., 862/1827.
" ) Ibid., 532/1830.
1 2
) Ibid., 2933/1833.
1 3
) Arh. Prim., Braşov, No. 865/1834.
1 4
) Arh. Prim., Braşov, No. 022 din I I I 1835.
1 5
) Arh. Prim., Braşov, No. 1665 din 22 I I I 1839.
a se vâna între 1 Martie şi 31 August, şi a se aminti
16
pedeapsa amendei de 5 fl. "şi a confiscării a r m e i ) .
Aceste repetate ordonanţe, prin care se opreşte
vânătoarea, sunt o dovadă, că aceste oprelişti în fapt
au fost foarte puţin respectate, şi în ce mare măsură
au rămas ele numai pe hârtie,
Se pare, că pe la mijlocul veacului X I X o parte
a vânătorilor braşoveni au luat iniţiativa, acum din
parte vânătorească, ca să sisteze vânătoarea cu ogari.
In 1846 mai mulţi vânători (Riemer, Schnell, Schul-
lerus, Forestierul Gebauer etc.) braşoveni înaintează
magistratului o petiţiune, în care recunosc marele dis­
trugeri, pe care le cauzează ogarii,şi cer să fie înoită
opreliştea cunoscută. Propun însă să se facă o ex-
cepţiune cu vânătorii, care în temeiul unei autoriza-
ţiuni dobândită dela inspectorul de vânătoare com­
petent, valabilă pe câte o zi, iasă în teren în timpul
opreliştei, pentru a dresa câinii prepelicari. Se vede
deci, că între vânători s'a pornit o mişcare, pentru
a înlocui ogarii cu prepelicari. Magistratul a accep­
tat propunerea privitoare la închiderea vânatului, dar
a respins propunerea care voia crearea unei excep-
17
ţiuni ). Nu e îndoelnic, că şi pe mai departe s'a vâ­
nat cu ogarii.
In anul 1852 se raportează din Rupea, că numă­
rul ogarilor creşte din zi în zi, şi anume în urmarea
ordonanţei privitoare la portul armelor, din 27 Sep­
temvrie 1851. Ca o consecinţă a acestei ordonanţe,
care prescria o t a x ă de 10 floreni pentru fiecare ar­
mă de vânătoare, a scăzut mult numărul vânătorilor
amatori, în schimb a. crescut mult numărul proprie­
tarilor de ogari, deoarece după câini nu se plătea nici
o t a x ă sau impozit. Se făcea deci propunerea c a să
se ordone, că drept de vânat nu au decât exclusiv
18
posesorii unor permise de p o r t - a r m ă ) .
Acelaşi fenomen îl vedem şi în regiunea Câm­
piei Ardelene, unde tot din cauza taxelor pe arme
se vâna exclusiv cu ogarii.
Când a constatat aceasta guvernatura din Sibiu,
a ordonat numai decât în favorul ocrotirei vânatului,
ca toţi ogarii din acel ţinut să fie prinşi, aduşi la T â r -
gu-Mureş şi să fie vânduţi prin licitaţiune publică,
vărsându-se sumele obţinute în favorul fondului de
18
taxe de v â n ă t o a r e ) .
Abea în 1857 a urmat o reglementare generală
a acestei chestiuni, întrucât s'a ordonat din partea
aceleiaşi guvernaturi, că numai acei vânători au drep­
tul să vâneze cu ogari şi copoi, care posed îndreptăţi­
20
rea de vânătoare în temeiul unui permis în r e g u l ă ) .
Cu toate aceste oprelişti, încă prin anul 1866 se
vâna mult cu ogarii în judeţul Braşov. Iarăşi a dat
oraşul o ordonanţă privitoare la vânarea cu ogarii,
dar cu toate acestea d. e. în ziua de 10 Mai (!) 1870,
la Târlungeni au fost prinşi cu ogarii douăzeci de
iepuri ). 21
Găsim încă în anul 1882, c ă un anume locote­
nent Maldauer din Codlea şi-a pierdut ogarii, şi îi
căuta ). 22
l n
) Arh. Prim.. Braşov, No. 1618 din 12 IV 1848.
1 T
) Arh. Prim., Braşov, No. 581 din 22 II 1846.
1 8
) Kronstädtcr Zeitung, No. 45 din 7 Iunie 1852.
1 9
1 Kronstadt. Zeitung, No. 37 din 7 I I I 1852.
-°) Arhiva Primăriei Braşov, No. 2831/1857.
2 1
) O. Witting: Istoria dreptului de vânătoare, Aca­
demia Română 1936. pg. 46, şi Krönst. Ztg. No. 14 din 26
Ianuarie 1866.
2 2
) Krönst. Ztg. No. 82 din 26 Mai 1882.
 Cu toată lupta pe care au dus-o mai bine de 50
de ani unii vânători din veacul al X I X - l e a împotriva
vânătoarei cu ogari, nici legea ungurească de vână­
toare din 1872 şi nici cea din 1883 nu a oprit vână­
toarea cu ogarii. Abea legea de vânătoare românea­
scă din anul 1921 (Art. 30) a oprit legislativ cu desă­
vârşire vânătoarea cu ogari, în scopul ocrotirei vâna­
tului mic. Prin această salutară dispoziţiune, după o
luptă de aproape 100 de ani, şi-a găsit la noi solu-
ţiunea definitivă problema vânătoarei cu ogari.
Referitor la prepelicari, putem constata urmă­
toarele:
Cu privire la această rasă de câini, dupăcum am
amintit şi mai sus, am putut găsi din veacul al
XVIII-lea o singură amintire, — în schimb veacul
23
X I X aduce nenumărate d a t e ) . In acest veac s'a ge­
neralizat tot mai mult vânătoarea cu prepelicarii,
deoarece în urma perfecţionării armelor de vânătoa­
re tragerea în zbor a devenit tot mai uşoară.
Deja în anul 1842 găsim, că s'a pierdut în Braşov
un prepelicar tînăr, cu pete cafenii, pe care îl caută
24
stăpânul lui ), iar în anul 1843 apare în Sibiu cartea
„Der wohlunterrichtete und erfahrene Jäger", care
dă instrucţiuni referitoare la vânătoarea cu prepeli­
cari. In prefaţa acestei cărţi se aminteşte vânătoa­
rea cu ajutorul prepelicarului, ca una care se bucura
de generală preţuire în Ardeal.
In anul 1867 un vânător, căruia i s'a furat un
prepelicar, avertizează prin gazetă, să nu il cumpere
25
nimenea cui i s'ar oferi ). Iar în 1870 se scrie din
Reghin, c ă vânătoarea cu prepelicari e puţin uzitată,
întrucât e foarte obositoare, şi reclamă delà vânător
26
picioare excelente ). — In 1871 publica în Braşov
un vânător, c ă vinde ieftin un prepelicar, împreună
27
cu echipament de v â n ă t o a r e ) .
In 1873 oraşul Braşov publică o ordonanţă, amin­
tind, c ă în sensul legei de vânătoare din 1872 timpul
oprit durează delà 1 Februarie până la 15 August.
Cel ce va vâna în acest răstimp va fi amendat cu o
amendă delà 5 la 50 floreni, şi cel ce va lăsa inten­
ţionat câinele său de vânătoare pe un teren străin,
28
va fi pedepsit cu amendă de 1—10 floreni ).
In anul 1875 se aminteşte din nou despre un pre­
pelicar pierdut. Cel ce îl va restitui primeşte o re­
29
compensă de 10 floreni ). In 1882 cineva din Braşov
caută spre cumpărare doi prepelicari, şi anume unul
cu păr scurt, altul cu păr lung, în vârstă delà 4 luni
30
la 3 a n i ) . In 1883 primăria comunei Coldea publică
opreliştea de vânătoare pe întreg terenul comunei.
31
Câinii care se vor găsi hoinărind vor fi împuşcaţi ).
Atât ordonanţa aceasta, cât şi cele ale oraşului Bra­
şov se referă la toate rasele de câini. In 1885 cineva
2 3
) Ordonanţa de vânătoare Iosefină din anul 1786
prevede numai, că e oprit a se vâna cu prepelicari pe te-
renele cultivate, înainte de strângerea recoltei.
2 4
) „Inteligenzblatt" No. 20 din 9 Mai 1842.
2 5
) Krönst. Ztg. No. 180 din 13 Nov. 1867.
2 e
) „Beitrage zu Kenntnis Sächsisch-Reens, 1870, pa.
166.
2
~) Krönst. Ztg. 161 din 11 Oct. 1873.
2 S
) Arh. Prim., Braşov, No. 72,50 din 11 Sept. 1873.
2 8
) Krönst. Ztg. No. 64 din 23 IV 1875 şi No. 152 din
25 IX 1875.
3 0
) Krönst. Ztg. No. 11 din 20 I 1882.
S 1
) Krönst. Ztg. No. 136 din 29 VIII 1883.
de lângă Mediaş oferă spre cumpărare o căţea pre­
pelicar în vârstă de 3% ani, cu părul scurt, cafenie,
32
inteligentă, aportează, cerând preţul de 7 floreni ).
O rasă de câini specială pentru vânătoarea mis­
treţilor şi a urşilor nu a existat niciodată în Ardeal.
Au fost dresaţi şi folosiţi la aceste vânători în deob-
şte câini de casă, ciobăneşti, care aveau curajul şi ela­
nul necesar, De aceea nu găsim nicăeri amintindu-se
despre câini de mistreţi, câini de urşi. In 1885 cetim,
că câinele de mistreţi al farmacistului Miiller din
Năsăud a fost sfârticat de un mistreţ (nu se arată
33
rasa câinelui) ), iar în 1889 cetim despre nişte câini
34
„foarte bine dresaţi la mistreţi", în Sighişoara ).
Câinii aceştia au fost cumpăraţi apoi de advocatul
Rudolf Wadt şi de contabilul judeţean H. Wachs-
mann, şi în nu mai mult de două luni, aceştia au îm­
puşcat cu ajutorul lor 9 mistreţi.
In 1885 notarul din Papolţ avea un fel de „copoi
ruseşti" pe care îi utiliza cu mult folos la vânătoa­
35
rea de u r ş i ) .
Caracteristic însă pentru vânătoarea din Ardeal
a fost totdeauna aceea cu copoii, câini care sunt din­
tre cei mai vechi ca rasă, şi au fost utilizaţi şi de
36
Grecii vechi şi de Romani ).
După cum am văzut mai sus, despre copoi am
găsit date în 1736 şi 1857.
In 1870 se raportează din Reghin, că în acea re­
giune se vânează la iepuri mai ales cu copoi, deoa­
rece acest mod de vânătoare e mai uşor şi mai co­
37
mod decât vânătoarea cu prepelicari ). In 1874 pu­
blică comuna Petrifalău din jud. Braşov, că vânăto­
rul, care vânează cu mai mulţi de doi copoi, va fi pe­
38
depsit cu o amendă de 2 — 2 0 floreni ). După cum se
vede, încă de pe atunci s'a recunoscut primejdia pe
care o reprezintă pentru vânatul mic, vânătoarea cu
copoi.
In 1882 oficiul forestier al oraşului Braşov face
un raport, constatând că mulţi vânători vânează ie­
puri cu copoii în timpul oprit. Când apoi primăria a
oprit vânarea cu copci şi baseţi, între 1 Februarie şi
15 August, vânătorimea a protestat şi a cerut, ca în
înţelesul legii de vânătoare din 1872, să se permită
vânarea animalelor răpitoare cu copoii, în tot decursul
anului. Subprefectul a respins această cerere, şi ora­
şul la rândul său a stabilit, că vor fi împuşcaţi co­
poii şi baseţii, care vor fi găsiţi vânând pe teritoriul
oraşului Braşov în timpul dela 1 Februarie la 15 Au­
gust. Cu toată această oprelişte, la 16 Martie 1883
unii vânători au vânat cu copoii lângă oraşul Bra-
39
şov ).
E foarte interesantă o ştire din 1883, după care
în Ţ a r a Bârsei se făcea şi vânătoare par-force ), 29
Magnaţii localnici, împreună cu ofiţerii regimentu­
lui 2 de husari din Braşov au întemeiat o societate
pentru exercitarea vânătoarelor par-force. Deoarece
3 2
) Krönst. Ztg. No. 240 din 16 X 1885.
3 3
) Krönst. Ztg. No. 243 din 20 X 1885.
3 4
) Krönst. Ztg. No. 287 din 9 X I I 1889.
3 5
) Krönst. Ztg. No. 284 din 7 X I I 1885.
3 e
) A. Pensen: Jäger und Jagdhunde in alter Zeit.
„Zentralblatt für ges. Forstwesen", anul 1929, pg. 132—141.
3T
) Beiträge zur Kenntnis S.-Reens, 1870, pg. 166.
3 8
) Krönst. Ztg. No. 117 din 25 V I I 1874.
3 S
) 0 . Witting: Einiges über die Jagd in Burzenland
(Krönst. Ztg. No. 36 din 8 I I I 1936. şi Arh. Prim. Braşov.
No. 646 din 27 I 1883).
în urma conformaţiunei terenului era greu să se facă
asemenea vânători urmărind vânat viu, se vâna pe
urmă artificială. In iarna 1882 au fost adunaţi 12 pe­
rechi de copoi ardeleneşti şi au fost dresaţi aceşti
câini de un căpitan Senyi. După dresaj de trei luni
s'a putut face prima vânătoare, cu 8 perechi de câini,
în dumineca Rusaliilor. Au luat parte 26 călăreţi,
mai ales ofiţeri. Copoii ardeleneşti s'au dovedit a fi
foarte iuţi şi rezistenţi, şi puşi pe urmă de vulpe, au
dat glas necontenit, — lucru pe care nu îl fac câinii
englezeşti întrebuinţaţi la asemenea vânătoare. Ace­
ste vânătoare par-force au fost repetate de două ori
pe săptămână, Joia şi Dumineca.
Societatea de vânătoare din Braşov, care a con­
tribuit atât de mult la ridicarea vânătoarei în Ţara
Bârsei, a hotărît în anul 1893, să îşi achiziţioneze
câini mănători, pe seama însăş a societăţii, în scopul
de a creşte o rasă de câini bună, curată, de folos la
vânătoare, şi ca să poată pune la dispoziţia membri­
lor, căţei, cu preţ mic"). Cu un an mai târziu, — 1894
— aceeaş societate a recunoscut desavantagiile vâ­
nătoarei cu copoi, şi a hotărît să renunţe la ea cu
desăvârşire şi să admită numai vânătoarea cu baseţi
şi cu foxterrieri'"').
Cu toată această hotărîre, copoii au rămas în
fiinţă şi pe mai departe. In 1910 scrie preşedintele
aceleiaşi societăţi H. Krummel, că nici nu poate fi
imaginat un vânător ardelean, fără copoii lui. Aceşti
copoi sunt de rasă curată, selecţionată prin multe ge-
neraţiuni, câini înalţi, de culoare neagră şi cu semne
roşii ruginii, — mai rar de culoare roşie. Introdu-
cându-se şi sânge bosniac, am avut şi copoi cu trei
culori. A r fi de dorit, dacă s'ar urma cu o prăsilă
curată a câinilor mănători ardeleni, şi în general,
dacă s'ar da o mai mare atenţiune acestei excelente
rase de câini de vânătoare. Pe cât de puţină îndrep­
tăţire au copoii în terenele de şes, pe atât de indis­
pensabili sunt ei în prăpăstiile de neumblat, în desi­
mile mari ale pădurilor seculare din Ardeal. Aici vâ­
13
nătorul lipsit de copoi, e fără ajutor, desarmat ).
Nu am găsit nicăeri date referitoare la câini-li-
mieri, specii, care în ţările din Apus au fost selecţio­
nate din copoi. De asemenea nu am dat de urma exis­
tenţei unor câini speciali pentru vânarea caprelor
negre, pentru vânătoarea cu şomi, cea a vidrelor şi
a brebilor, etc.
In Ardeal vânătoarea nu a ajuns la diferenţiarea
din ţările apusene, o împrejurare, care e dovedită şi
prin foarte puţina atenţiune, care s'a dat creşterii
câinilor de rasă.
De încheiere să mai amintesc, că oraşul Braşov
a introdus prima taxă pe câini — 2 floreni de câine,
pe an — în anul 1871. Scopul era, ca prin această
taxă să se micşoreze numărul excesiv al câinilor.
1U
) Krönst. Ztg. No. 89 din 8 VI 1883.
4 1
) Krönst. Ztg. No. 5 din 7 I 1893.
'-) 0 . Witting: Geschichte der Jagd etc. pg. Tit.
4 3
) H. Krummel: „Wild und Jagd in Burzenland", in
„Die Karpathen", anul 1910, No. 12.
DISCUŢII
i.
Congresul chinologic
Câinele este însoţitorul omului din timpurile rând a-
cesta era vânător sălbatic, trăind o viaţă hoinară de no­
mad; alocurea fiind şi pescar. Statornicindu-se omul ca
agricultor în comunităţile diferitelor neamuri si înaintând
în cultură, câinele s'a diferenţiat şi el prin diferenţierea
ramurilor culturale, pentru cele mai felurite interese ome­
neşti. Aşa a ajuns şi câinele la o perfecţiune uimitoare a
mirosului, inteligenţei şi dresurei, bine cunoscute prin
exemplele de prestaţiuni în multe direcţii de manifesta re.
Să ne gândim numai la renumiţii Bernardini, la calităţile
admirabilului Fundlandez. la câinii poliţieneşti sau. în
deosebi noi vânătorii, la prestaţiunile câinilor vânători cu
tinetele lor de miros, curaj, dibăcie şi dresură. Dar chiar
simplul păzitor de casă sau cel al turmelor, bine întreţinui
si tratat, prietenul devotat şi credincios al gospodarului
ordonat şi cinstit, stoarce bucuria si admiraţiunea oricui.
Nu mai insistăm asupra diferiţilor amatori pentru
anumite rase de câini de casă. întrucât sunt la adăpostul
unei îngrijiri conştiincioase pentru simpla bucurie a ama­
torilor.
Faţă de aceste constatări, este lucru de mirat cum la
noi în tară chestiunea câinelui constitue în genere o situa
ţiunc socială înjositoare, mulţumită dezolantei indolenţe
faţă de acest animal atât do folositor. Cauzele acestei în­
josiri zac şi ele în soarta neamului sărăcit şi în mare
parte demoralizat prin urmările nefaste ale necontenite­
lor invaziuni şi cotropiri de către sălbaticii asiatici, ca
Hunii, Slavii. Ungro-Maehiarii. Tătarii. Ruşii şi orientalii
mediteranieni ca Grecii, Turcii, Ţiganii. Jidanii ş. a. A-
ceşti jăfuitori şi siluitori, străini de ţară şi de neamul for­
mat în ea, s'au suprapus neamului. întemeitor de cultură
şi civilizaţiune în această regiune, prin forţă brutală cor­
cituri şi felurite şiretlicuri. Adese aceste elemente s'au ca­
muflat şi prin numele şi graiul naţional în neputinţa lor
de a desfiinţa inteligenţa superioară naţională cea moşte­
nită, care se manifestă prin calităţile superioare ale nea­
mului de origine curată, dovedindu-le prin vitejie, ţinută
dârză, privire dreaptă, prin simţul estetic şi artistic ma­
nifestat în industria casnică, în ritmul muzical şi al dan­
surilor, prin ospitalitate, căsnicie ordonată şi simt de o-
menie si datorie exprimate prin disciplină bine întemeiată.
In acest chip cu greu poate străbate o orientare bine or­
donată şi în ce priveşte problema câinilor, devenită şi ca
R a s ă b u n a .'
tot mai acută şi urgentă. L a rezolvarea ei fiecare cetăţean
are un viu interes în genere, iar vânătorii în deosebi prin
marele lor interes pentru creşterea, întreţinerea şi folosi­
rea câinilor de vânătoare, adică pentru cultivarea acestor
rase alese de câini. Acest interes este însă alterat prin a-
mintita desordonare generală, dela ţară, din oraşe şi chiar
din capitala statului nostru românesc. Dar nu n u m a i vâ­
nătorii, ci încă şi alte fracţiuni din populaţiunea curată
naţională sufere sub povoara pacostei produse prin desor-
donarea privitoare la câini. Tot atât de cumplit s'a supra­
pus proletariatul câinesc al corciturilor de j a v r e fără că­
pătâi, ca şi proletariatul corciturilor omeneşti peste viţa
curată şi ordonată a neamului Daco-Român de rasă.
In programul de lucru al Direcţiunii Economiei Vâ­
natului se găseşte un punct: „promovarea chinologiei ro­
mâne", pentru care este prevăzut şi un articol bugetar în
fiecare an în Fondul Vânătoarei.
Direcţiunea Economiei Vânatului şi-a propus a în­
cepe, în legătură cu U. G. V. R., chiar în anul acesta ac­
ţiunea organizării chinologiei de vânătoare. In acest scop
a invitat pe cunoscutul chinolog, advocatul Moşandrei,
să facă un apel către toţi chinologii noştri, pentru a-i adu­
na la o consfătuire la Bucureşti, lucru ce s'a şi realizat.
Au fost luate în vedere pentru desbatere următoarele 10
puncte: 1. Care sunt rasele naţionale? Unde se cresc în
stare curată şi cum trebue să se procedeze pentru a le sal­
va de degenerare şi amestec? 2. Care sunt metodele cele
mai bune pentru o încurajare şi creştere a lor cu măsuri
de garanţie pentru puritatea sângelui şi dresajul lor? 3.
Stabilirea bazelor unei Societăţi Canine, afiliată Uniunii
Vânătorilor, drept organ de control şi lămuritor în toate
privinţele chinologice şi. care în principal va păstra re­
gistre de origine (pedigreeuri) pentru principalee rase:
de utilat, vânat, lux. Se vor afilia diferite cluburi şi cres­
cătorii ce azi mai dăinuesc în ţară, mai ales în Ardeal.
Această societate sau organ central, va avea iniţiati­
va, ca la vreme şi timp hotărît, să-şi redacteze statute, or­
ganizând expoziţii. 4. Toate vechile societăţi canine ce m a i
există în ţară sunt rugate a-şi delega reprezentanţii, pro­
punând moduri simple de propăşire a câinelui de rasă. 5.
Câinele de orbi şi dresajul lui serios, constitue pentru îm­
prejurările de azi, o chestiune de prim ordin, pentru m a r i i
invalizi, orbii de .răsboi. Toţi d-nii dresori, cari au în a-
ceastă privinţă cunoştinţe m a i aprofundate, sunt rugaţi
cu toată stăruinţa să participe la congres, eventual pentru
a fi trimişi în Germania şi a studia la faţa locului cum
putem dresa la noi câini de aceştia. E un desiderat al fo­
rurilor înalte de ocrotire a invalizilor, ii. Ce măsuri ur­
gente trebuesc luate împotriva câinelui fără proprietar
bine cunoscut şi contra câinelui vagabond? 7. Fiscalitatea
în raport cu creşterea câinelui de rasă. 8. Rasele de vânat
ce trebuesc încurajate. 9. Rasele de utilat şi care sunt ele.
10. Rasele de lux.
Lăudabila iniţiativă a Direcţiunei Vânătoarei a şi
fost încununată cu succes, căci la chemarea ei au răspuns
persoane competente şi cu suprafaţă, adunându-se în con­
gresul chinologic convocat pe ziua de 5 Iulie 1942 la Bu­
cureşti, având la ordinea zilei desbaterile asupra celor 10
puncte stabilite de chinologul Moşandrei. Au luat parte
la acest congres 28 persoane distinse, au desbătut, sub
prezidenţia fostului Director al Vânătoarei, dlui N. S ă u -
lescu, cele 10 puncte din program, şi în baza discuţiunilor
au ajuns la următoarele hotărîri: „Congresul este de pă­
rere să se considere „Asociaţia Proprietarilor de Câini de
r a s ă în R o m â n i a " ca punct de plecare pentru viitoarea
organizare a chinologiei din România, transformându-se
în „Federaţia Chinologică Română". Toate organizaţiile
chinologice existente, sau care se vor mai înfiinţa în Ro-
inânia, să se oblige a se afilia acestei federaţii. Statutele
Asociaţiei Proprietarilor de Câini de r a s ă din R o m â n i a
să f-ie modificate, punându-se de acord cu viitoarea acti­
vitate a Federaţiei .In aceste statute se vor stabili şi ra­
porturile între această Federaţie şi diferitele organizaţiuni
chinologice afiliate. Pentru îndeplinirea desideratelor de
m a i sus, Congresul a delegat din sânul său o comisiune
compusă din Domnii: Col. Tetrat, Preşedintele Asociaţiei
Proprietarilor de Câini de r a s ă din R o m â n i a ; Dr. Victor
Cpt. Cornatiu, secretarul asociaţiei; Ing. A. Comşia, Di­
rectorul Economiei Vânatului; Dr. Vet. Iuliu Maior, Şeful
Staţiunii Zootehnice Constanţa; Dr. Vet. Moldoveanu, Sub­
director al Institutului Naţional Zootehnic; Dl Moşandrei,
advocat; Prof. Panu, Veterinar Colonel; Dl Popescu, Ins­
pector de Vânătoare al jud. Ilfov; Dl N. Săulescu, Vice­
preşedintele al U. G. V. R. şi membru în Consiliul supe­
rior al Vânătoarei; Prof. Slav,u Medic Veterinar. — Dl Dr.
Vlad, delegatul Consiliul de Pat r onaj a r a t ă hotărîrea fo­
rurilor superioare cu privire la înzestrarea orbilor de răs­
boi cu câini conducători dresaţi în acest scop. Consiliul
de P a t r o n a j este dispus să subvenţioneze instalaţiile şi
pregătirea personalului necesar dresării acestor câini. In
acest scop se propune trimiterea în Germania a d-lor Mertz
şi Const. Sutzu, cunoscuţi dresori, cari urmează să plece
în curând pentru a face o şcoală de specializare a dresa­
jului câinilor pentru orbi.
Memoriile ce se vor prezenta cât şi punctele din con­
vocare (2, 6, 7, S şi 10) urmează a fi studiate de către Co­
mitetul însărcinat în acest scop, care în cazul că va găsi
necesar, va cere convocarea unui nou Congres pentru de­
finitivarea hotărîrilor".
S ă sperăm şi noi vânătorii, că în fine pe această cale
poate tot va fa soluţionată problema câinilor, care apasă
atât de greu şi asupra propăşirii vânătoarei, pacoste, care
desgustă şi degradează atât de cumplit vânătorii şi bu­
nele lor intenţii progresiste.
Prof. E. Botezat
II
Probleme actuale
întocmirea şi distribuirea „Broşurei Permisului de
Vânătoare" odată cu liberarea permiselor de vânătoare,
este o m ă s u r ă foarte bună şi de mult folos pentru m a r e a
majoritate a vânătorilor noştri, — aşa că aprob din toată
inima, această inovaţie.
Letind această broşură, îmi permit a face unele ob-
servaţiuni, atât asupra unor realizări, cât şi asupra unora
din obligaţiunile la cari un vânător este supus, pentru a
putea ajunge să-şi exercite mai departe nobila pasiune cu
care s'a născut.
Se spune la pag. 2, că s'a simplificat scoaterea per­
misului de vânătoare, adăogându-se însă, că în schimb,
permisul de port-armă s'a trecut în competinţa altor au­
torităţi.
Dar autorii broşurei nu s'au întrebat oare, ce mai
r ă m â n e din Simplificarea scoaterei permisului de vână­
toare, din moment ce nenorocitul vânător, care posedă de
ani de zile permis <j vânătoare, care include şi pe cel de
e
port-armă, este nevoit s'o ia d'a capo cu formalităţile, pen­
tru a-şi putea procura în prealabil, permisul de port-armă,
fără care, permisul de vânătoare nu se poate da.
Ce m a i r ă m â n e din simplificarea anunţată prin bro­
şura onoratei Direcţiuni a Vânătoarei?
Ca să putem explica la ce se reduce în acest fel, a-
ceastâ frumoasă realizare a onoratei Direcţiuni, — trebue
să ne amintim unde ajunsesem până astăzi şi la ce sun­
tem obligaţi astăzi din nou prin această „trecere în com­
petinţa altor autorităţi".
Ajunsesem la liberarea permisului de vânătoare, care
includea şi pe cel de port-armă, în baza unei cereri Ia
care se a t a ş a vechiul permis şi recepisele de plata cuveni­
telor taxe.
Astăzi am fost scutiţi de a mai depune taxele pe cari
le achităm prin cumpărarea permisului, — realizare fru­
m o a s ă şi pentru care avem numai cuvinte de aprobare.
In schimb însă, în loc de a se menţine m ă s u r a raţională
şi foarte culantă a prezentării vechiului permis, suntem
din nou trimişi l a cazier, la poliţie, la Administraţia F i ­
nanciară, e t c , e t c , pentru certificate de bună purtare, pla­
ta de taxe şi altele multe — cu toate că avem deja un per­
mis de port-armă, caj*e face dovada deplină că am satis­
făcut toate condiţiunile cerute de lege pentru a-1 obţine.
Atunci ce m a i r ă m â n e din toată simplificarea reali­
zată de onorata Diracţiune?
Poate că onorata Direcţiune, se va apăra, spunând
că nu de ea depinde liberarea acestor permise de port-
armă, pe cari împrejurările grele prin cari trecem şi a
trecut Ţ a r a , le-au transmis în competinţa altor autorităţi.
Socotesc însă, că o asemenea apărare nu poate avea
valoare, fiindcă este numai în competinţa şi putinţa
acestei autorităţi să lămurească celor însărcinaţi cu re­
zolvarea acestei chestiuni, că asemenea proceduri consti­
tue simple şicanări, fără nici un folos real pentru ordi­
nea şi siguranţa Statului, cari nu pot avea ca rezultat
practic, decât să înmulţească nemulţumirile atât de ine­
vitabile în vremuri grele.
I a r faţă de vânători, pe contribuţiunile cărora între­
gul serviciu al vânătoarei îşi întemeiază existenţa şi func­
ţionarea, este o datorie de prim ordin din partea acestui
serviciu, de a le lua apărarea şi a le susţine interesele, —
scutindu-i de tot c e e a c c . poate îngreuna procedura, fără
nici un folos real pentru binele obştesc.
Aceiaşi imputa re — cu părere de rău — trebue s'o fac
şi conducătorilor L'uiunei Generale a Vânătorilor din Ho-
niânia — ai cărei membri suntem, atât eu personal, cât
şi Societatea de Vânătoare „Negoiu" al cărui Preşedinte
sunt. — cari, socotesc că au toată autoritatea şi compe-
tinţa, atât pentru a lămuri, cât şi pentru a determina pe
cei însărcinaţi cu aceste chestiuni, să nu persiste în mă­
suri de n a t u r ă şicanatoare şi fără nici o utilitate practică.
Si deoarece socotesc, că cele mai multe societăţi de
vânătoare şi vânători din ţară sunt afiliaţi acestei Uniuni
a Vânătorilor, cred că era şi este o îndatorire şi pentru
conducătorii acestei Instituţii, să pună toată greutatea cu­
vântului lor şi toată stăruinţa, pentru a face să nu se mai
pună vânătorilor obligaţiuni prea grele şi cari nu pot
avea nici un rezultat din punct de vedere al interesului
general.
Dacă toate dovezile cerute pentru eliberarea unui per­
mis de p o r t a r m a sunt de înţeles pentru cel care cere pri­
mă oară un asemenea permis, — sunt absolut de neînţe­
les, pentru cel care îl posedă deja.
Cel care posedă un asemenea permis, este înregistrat
şi cunoscut şi dacă comite o infracţiune de natură a-1 face
să-şi piardă dreptul de a-1 mai poseda, este evident că
uşor i se poate anula permisul şi ridica împreună cu ar­
ma, a ş a încât un asemenea individ nu se va mai putea
servi de vechiul permis pentru a-şi scoate altul.
Conducătorii Direcţiunei Vânătoarei, ca şi cei ai
Uniunei Generale a Vânătorilor, pentru a înţelege marea
importanţă pe care m a s a vânătorilor din ţară o pun pe
înlăturarea unor asemenea măsuri, cum şi preţiosul spri­
jin pe care-1 aşteaptă dela ei, — trebue să se gândească
nu la ceea ce se petrece cu domniile lor, cu ocaziunea li­
berării unor asemenea permise şi certificate, — ci ceea ce
se petrece cu această mare m a s ă a vânătorilor, răspândiţi
în întinsul ţării.
Trebue avut în vedere, la câte alergături şi deplasări
l o c u r i d e a r m ă .'
— costisitoare — sunt obligaţi aceşti vânători, p â n ă să
ajungă să aibă in buzunar acea bucată de hârtie care ii
legalizează situaţia. Democratizarea exerciţiului acestei
nobile pasiuni, care este inăscutâ In sufletul- omenesc, nu
se poale împiedeca, — ea este in mersul lucrurilor şi al
vremurilor. Organele superioare de îndrumare şi condu­
cere, sunt obligate deci a ţine seama de acest imperativ al
timpului, — şi să nu ia in nume de rău că facem această
atragere a atenţiei, asupra îndatoririlor, — ce noi, m a r e a
m a s a a vânătorilor, socotim că le incumbă.
Pentru Uniunea Generală a Vânătorilor, aceste în­
datoriri au sporit, din momentul in care a devenit un or­
gan oficial, pentru susţinerea căruia, in îndeplinirea atri-
nuţiunilor sale, contribuţiunile vânătorilor s a u sporit cu
„Contribuţia Benevolă" — introdusă în costul permisului
de vânătoare.
# * •
La întocmirea unei legi a vânatului, trebue să se fa­
că o consultaţie mai largă a vânătorilor, publicandu-se
proectul înainte de a deveni lege şi organele de conducere
să îngrijească ca in această lege să se integreze şi legea
portului de armă, — cel puţin in ceeace priveşte pe vâ­
nători.
Din proectata modifcare a lugei vânatului, rezultă că
se urmăreşte realizarea personalităţii juridice a tuturor
societăţilor de vânătoare.
In acest caz, se impune imperios a se lua în consi­
derare dacă pentru membrii unor asemenea societăţi, sim­
pla dovadă din partea Societăţii, nu poate înlocui toate
numeroasele certificate şi dovezi, ce se cer pentru libera­
rea permiselor de port-armă şi de vânătoare.
In legătură cu obţinerea calităţii de persoane juridice
a Societăţilor de Vânătoare, se impune ca multiplele for­
malităţi şi avize cerute de legea şi regulamentul pentru
persoanele juridice,să se simplifice la maximum.
Din momentul ce societăţile vor trebui să aibă la ba­
ză statutul-tip al Direcţiunei Vânătoarei, — socotim că
după aprobarea lui de către Ministerul de Domenii, ar fi
suficient simpla cerere către 'Iribunalul respectiv, pentru
a se căpăta personalitatea juridică.
Ar fi o procedură asemănătoare cu constituirea de
Cooperative, cu singura deosebire că competinţa a r avea-o
numai Tribunalele, nu şi Judecătoriile de Pace.
Deasemeni se impune şi modificarea unora din dis-
poziţiuuile legii pentru personalitatea juridică — sau cel
puţin inaplicarea lor, în ceea ce priveşte societăţile de vâ­
nătoare.
Asemenea dispoziţiuni ar fi cele cuprinse în art. 32
şi art. 53 par. I I lit. c, din legea pentru persoanele juri­
dice cari dispun ca societatea trebue să aibă cel puţin 20
de membri şi că în cazul când nu mai are acest n u m ă r
de membri, îşi pierde de plin drept personalitatea juri­
dică şi urmează a se disolva.
Asemeni dispoziţiuni sunt foarte primejdioase pen-
,ru societăţile de vânătoare, al căror n u m ă r de membri
variază în mod inevitabil, după cum ştim cu toţii.
Deci a r fi preferabil şi in interesul susţinerii şi în-
curajărei societăţilor de vânătoare, ca pentru a căpăta
personalitatea juridică, să nu fie obligate multiplelor şi
complicatelor condiţiuni şi formalităţi, prevăzute în legea
şi regulamentul, pentru personalitate juridică, ci să se pre-
vadă în însuşi legea vânatului o procedură expeditivă şi
similară cu cea prevăzută în legea Cooperaţiei pentru con­
stituirea Cooperativelor.
Altcum, sunt convins că în loc de a se ajunge la
întărirea actualelor societăţi şi la constituirea altora, —
acolo unde sunt necesare, — se va merge în sens con­
trariu.
. *•
O altă chestiune de care organele superioare de con­
ducerea şi îndrumarea vânătorimei, au neglijat să se ocu­
pe, şi să-i dea cuvenita atenţiune, este chestiunea armelor
de tir — armele cu tir redus şi cele cu aer comprimat.
Conform dispoziţiunilor noului regulament al legii
asupra dreptului de a poseda şi purta arme, dreptul de a
poseda arme de tir din această categorie, a fost complect
suprimat pentru individ, menţinându-se numai pentru So­
cietăţile de tir. Această dispoziţiune este de neînţeles şi
adânc vătămătoare serioasei pregătiri de tir, pe care fie­
care vânător trebue s'o aibă. Cu aceste arme, vânătorii îşi
deprind copiii să devină buni trăgaci, punându-i la exer­
ciţii din frageda copilărie. Cu aceste arme se ducea lupta
de împuţinare a ciorilor şi în genere a tuturor stricătoa­
relor, vătămătoare vânatului şi agriculturii. Este absolut
CARP A f l i •:- 1942. No. 9
de neînţeles, pentruce tocmai aceste arme sunt cu totul
interzise vânătorilor. îmi place să cred că este o simplă
inadvertenţă a legiuitorului, deoarece fiind ca o exagerare
de precauţiune, este prea mare exagerarea ca s'o pot ad­
mite.
Cum se poate ca Uniunea Generală a Vânătorilor să
nu se fi sesizat de această gravă atingere adusă celui mai
la îndemână mijloc de exerciţiu vânătoresc şi să nu fi fă­
cut toate demersurile spre a se reveni? Dacă este o simplă
scăpare din vedere, atunci sper că în urma acestei sesi­
zări, îşi vor pune în mişcare toată autoritatea şi toată
competinţa pentru a se reveni asupra acestei măsuri.
Dealtfel, Direcţiunea Vânătoarei în broşura sa, la
pag. 5, afirmă că permise de posedat arme de tir, pot că­
păta şi persoane cari nu vânează, — totuşi regulamen­
tul publicat în Monit. Oficial nr. 71 din 24 Martie 1942,
la pag. 2164 în art. 8 şi 3 al. d, dispune categoric, că ase­
menea arme nu pot avea decât Societăţile de Tir.
Deci, o lămurire cât mai neîntârziată şi a acestei
chestiuni, se impune.
Honoriu Bănescu
Preşedintele Soc. „Negoiul"
din jud. Argeş
III
De câte cartuşe are nevoie vânătorul
într'un an?
0 regulă generală vânătorească este că, înaintea în-
ceperei sezonului de vânătoare tirul ţevilor de glonţ, adică
acel al ţevilor ghintuite să fie verificat din punct de ve­
dere al justeţei şi al grupai-ei admisibilă, adecă să fie con­
trolată precizia armei.
Unde, cum şi în care condiţiuni trebueşte executată
această verificare, nu intră în cadrul temei de acum. Ne
interesează numai numărul de cartuşe, necesare pentru
executarea veriîicărei. in primul rând ne interesează gru­
parea cu care trage a r m a şi numai pe urmă justeţa, care
este foarte uşor de regulat, dacă gruparea a fost bună.
Conform principiilor institutului Neumanswalde gru­
parea se poate stabili cu cinci focuri, iar după principiile
institutului Berlin-Wannsee (o autoritate oficială a Reichs-
jăger-amtului) cu şase cartuşe, dar amândouă institutele
sunt de acord că, justeţa se poate stabili numai cu zece
focuri.
Marele balisticean francez, care se bucură de un
renume recunoscut mondial, generalul Journée cere iî to­
curi, la fel de acord cu el şi balisticienii germani Crantz
şi Wille. E i cer acest lucru din motive balistice. Cadrul
limitat al acestui articol nu permite a r ă t a r e a motivelor
balistice. Perfect de acord este cu principiile d-lor Journée,
Crantz şi Wille şi cunoscutul scriitor cinegetic Eilers, un
mare teoretician şi practician.
Pe baza experienţelor făcute într'un timp de 40 ani
— din sute şi sute de arme trăgând mii şi mii de cartu­
şe — sunt şl eu perfect de acord cu părerile autorilor mai
sus arătaţi.
Pentru stabilirea justeţei avem nevoie de cinci car­
tuşe. Şi astfel, la distanţa de 400 m. am reuşit să stabi­
lim gruparea şi justeţa armei cu 17 cartuşe, dacă nu a
fost necesară nici o corectare a aparatului de ochire (că­
lărea, înălţătorul). Dacă au fost necesare corectări, atunci
numărul cartuşelor necesare se dublează se triplează.
Distanţele de 200 şi 300 metri cer încă 10—20 de car­
tuşe! Dar majoritatea vânătorilor se dau mulţumiţi cu
distanţele de 100 şi 200 metri. Numai după ce am verifi­
cat justeţa de tragere a armei fără lunetă pot să procedez
la verificarea justeţei tragerei cu luneta.
Majoritatea vânătorilor de astăzi profită de acest
dispozitiv de ochire. Se ştie că luneta reprezintă un apa­
rat de ochire foarte sensibil şi plin cu capricii. In raport
se prezintă şi consumul cortuşelor. L a 100 metri stabilim
gruparea şi justeţa cu zece cartuşe dacă nu sunt necesare
corectări. Distanţele de 100, 200, 300 de metri încă reclamă
30—50 de cartuşe.
Adică totalul necesar pentru verificarea tirului armei
cu şi fără lunetă în medie este 70 de cartuşe.
Verificarea, justeţa tirului armei pentru vânător încă
nu reprezintă nici un antrenament, deoarece majoritatea
focurilor au fost trase de armurierul specialist, mai
cele cu lunetă. ^Tci»i «fi/AXcu alice, iar pe urmă recoltează, prin împuşcarea vânatu-
251
Nu exagerăm, dacă sacrificăm pentru scopurile an­
trenamentului — trăgând fără luneta şi cu luneta la 100
de metri câte 10 cartuşe din a r m ă , — la distanţele de 200
şi 300 de metri cu a r m a rezămată iarăşi câte zece cartuşe,
adică consumând total 40 de cartuşe; la distanţă de 50—60
de metri, la ţinte mişcătoare, vom consuma 20—30 de car­
tuşe.
Adică pentru scopurile stabilire! grupărei, justeţei şi
al antrenamentului normal se consumă pe an total, din
o singură ţeava, în medie 1o0 cartuşe.
L a vânătoare vom avea nevoie de 10—30 cartuşe. A-
dică necesarul anual, fără nicio exagerare, îl putem sta­
bili cu 180 de cartuşe de fiecare armă, resp. ţeava ghin­
tuită.
Dublu expresul reprezintă o a r m ă specială destinată
pentru scopuri speciale. Este o a r m ă foarte sensibilă şi
din punct de vedere al tirului, foarte capricioasă.
Pentru stabilirea grupărei sunt necesare câte 12 car­
tuşe de fiecare ţeava, i a r pentru stabilirea justeţei iarăşi
câte zece cartuşe de fiecare ţeava. Adică, consumând 42 de
cartuşe, putem stabili gruparea şi justeţa dublu expresu­
lui la 80—100 de metri. Având în vedere că, de a r m a a-
ceasta se foloseşte vânătorul cu ocazia goanelor adică la
vânatul în mişcare, pentru antrenament la 50—80 de metri
normal vom folosi la ţinte mişcătoare (porc mistreţ, că­
prior, cerb) 50 de cartuşe, i a r cu a r m a rezămată l a ţinte
fixe 30 de cartuşe. Total: 42 + 50 + 30 = 122 de cartuşe. Fo­
losirea lunetei, numai la 100 metri va cere pentru stabi­
lirea grupărei şi justeţei încă 42 de cartuşe, i a r pentru an­
trenament n u m a i l a 100 metri, încă 20 cartuşe, adică cu
luneta în plus 62 cartuşe, total fără şi cu lunetă 164 car­
tuşe. L a vânătoare cam 40—60 cartuşe, totalul necesar se
va ridica în medie la 224 cartuşe, fără nicio exagerare,
dacă n'a fost nevoie de corectări (aparate de ochire, că-
tarea, miza, luneta). In caz contrar necesarul poate să se
ridice cu 60—100 de cartuşe.
Mulţi vânători folsesc, mai ales în lipsa de a r m ă
ghintuită, din arme lise de cartuşe speciale, încărcate cu
proiectile Brenneke sau Stendebach-ldeal.
încercarea acestor arme se execută la 35—50 metri
în raport cu calităţile de tir ale armei.
Gruparea se stabileşte cu câte 12 focuri din fiecare
ţeava, i a r justeţa cu câte 10 focuri, deci se consumă total
42 de cartuşe. Antrenamentul la ţinte mişcătoare (porc
mistreţ), foarte economic procedând, cere 20 cartuşe, sco­
purile vânătoarei î n c ă 20, deci totalul necesar pe an 82
cartuşe, fără exagerare.
Fiecare expert al materiei prea bine ştie că, fiecare
lot de fabricaţie al cartuşelor are alte proprietăţi, alte
caracteristice, foarte diferite şi foarte variabile, deci este
necesar ca, alocaţia anuală, necesarul anual să fie din
acelaş lot de fabricaţie.
Ocrotirea vânatului util, m a i ales a vânatului m i c
— prepeliţe, potârniclii, fazani, epuri — se face prin dis­
trugerea vânatului răpitor, mai ales celui aripat, ca co­
ţofene, ciori şi a hereţilor. Prin acest procedeu se face şi
ocrotirea păsărilor cântătoare atât de folositoare pentru
porni, horti- şi agricultură!
Dacă ocrotirea vânatului m i c util nu se va executa
la vreme prin o distrugere sistematică a vânatului răpi­
tor aripat mai ales, atunci vom resimţi că, mult m a i pu­
ţină carne de vânat va ajunge pe piaţă. Vânătoarea este
o r a m u r ă foarte importantă a economiei naţionale, deoa­
rece vânătorii sunt acei cari aduc pe piaţă aceste canti­
tăţi de carne de vânat remarcabile, importante! Deci, vâ­
nătorii trebuesc încurajaţi, ajutaţi, punându-li-se la dis­
poziţie cele necesare pentru distrugerea vânatului răpitor.
F ă r ă cartuşe nu se poate împuşca vânatul răpitor,
iar înmulţirea vânatului răpitor va fi resimţită atât de
agricultură, precum şi de piscicultura.
împuşcarea acestor răpitoare se face cu cartuşe cal.
22 longrifle şi cu cartuşe 5,6X35 R. (uşor de reîncărcat,
deci foc eftin). Deci nu este logică limitarea consumului
acestor cartuşe. Vânătorii a r trebui să aibă un n u m ă r ne­
limitat de aceste cartuşe.
Cartuşe de alice?! Un vânător, care vânează într'o re­
giune deluroasă, muntoasă, are nevoie de un n u m ă r foar­
te redus de cartuşe de alice şi dacă are 200—300 de cartuşe,
atunci este perfect aprovizionat. Cu necesarul acestor vâ­
nători nu se poate compara necesarul vânătorilor, cari în
primul rând ocrotesc prin împuşcarea vânatului răpitor
 lui m i c util (prepeliţe, becaţine, sitari, potârnichi, raţe,
gâşte, epuri, e t c , etc.) aprovizionând astfel cu carne de
vânat familiile lor şi piaţa, adică familia noastră maro
naţională.
Consumul de cartuşe de alice al acestei categorii de
vânători, pe un an se ridică la mii de cartuşe. Cifre aproa­
pe astronomice pentru' un necunoscător al materiei.
Justificarea numărului de cartuşe trase, mai ales de
alice, este ceva aproape imposibil de executat şi in multe
cazuri această justificare ar inspira bănuială, că e im-
posinil cu sâ se ti tras un n u m ă r aşa de m a r e de focuri.
Deoarece na fiecare loc nemereju şi nu fiecare vânător
esie un trăgător de elită. Dm cea mai fermă convingere
pot sâ spun ca media vânătorilor nemeresc cu ou/o, o mi­
ca fracţiune a lor cu W/o—1K>/O, dar m a r e a majoritate nu­
mai cu W/o—'W/o. Cei cu H0%—7u>» formează elita irdyu-
lorilor, cu M/u media bună, iar cu W/o—40% media ge­
nerală.
Cum su justifică consumul de cartuşe, dacă numai
la o cioară In zbor ai consumat ^ cartuşe — şi n ai lovit-o'.'
Dacă cu 1UU de cartuşe ai împuşcat M de prepeliţe, po-
uirnichi sau fazani'.' Dar şi m a i bizar se pare cazul vână­
torilor dm regiunile deluroase, caii au un antrenament
foarte redus cu a r m a de alice, din cauza numărului redus
tie vânat. Dacă suntem sinceri, trebue să declarăm, că
doborârea unui singur epure in medie, necesită un consum
de li—4 cartuşe. O situaţie bine cunoscută a cunoscătorilor
in materie, dar poate s ă fie neverosimilă verifcatorului
consumului de cartuşe.
Cui i s a acordat permis de vânătoare şi de a purta
arme de vânătoare, acel vânător a fost filtrat, selecţionat
prin toate autorităţile in drept şi găsit ca un om de în­
credere, care poate să posede şi sâ poarte arme. Deci să
şi avem încredere in el până ia proba contrarie.
A limita numărul de cartuşe pu care şi le poate pro­
cura un vânător, ceva nelogic.
Lt. Col. 11. Schneider-Snyder
IV
In terenul de refugiu se pot împuşca
oare căpriori ?
Cu privire la terenul destinat pentru refugiul vâna­
tului nu dispune nici Legea referitoare la reglementarea
vânătoarei,precum nici o altă dispoziţiune oficială de mo­
dul cum se face vânătoarea ţapilor pe aceste terenuri. Se
naşte deci întrebarea dacă ţapul — sau alt vânat — a că­
rui ocrotire se face prin dispoziţiuni speciale, poate să
fie împuşcat pe teritoriul destinat refugiului, sau nu.
In judeţul Braşov este interzisă vânătoarea ţapului
pe terenul destinat pentru refugiu, ceeace — după păre­
rea m e a — este o greşeală, care are urmări defavorabile
în inobilarea, sau mai bine zis în menţinerea speciei.
Împuşcarea ţapului —
astfel cum este reglementată
la noi — este tot o selecţio­
nare, deoarece se împuşcă
numai ţapi bătrâni, a căror
virilitate nu mai poate asigu­
ra — în bune condiţiuni —
crearea de urmaşi sănătoşi.
Intr'un teren de refugiu
— închis înaintea vânătoru­
lui pe timp de 4 ani — chiar
la început sunt ţapi bătrâni
şi degeneraţi, care fiind m a i
tari, mai îndrăzneţi şi cu mai
multă autoritate sunt în sta­
re s ă alunge pe cei tineri. La
aceasta mai contribue şi îm­
prejurarea, că coi mai bâ­
tlani se sesizează mai cu­
rând de începutul alergatu-
lui, dând astfel naştere la
generaţii noi, provenite din
ţapi mai puţin virili, deci
un rău serviciu adus speciei.
In decurs de patru ani,
intr'un astfel de teren, vom
avea un n u m ă r m a r e de vânat, însă de o calitate mult
inferioară celui de pe terenul pe care s a vânat.
Cred că dispoziţiunile — pentru rezervarea a o parte
din terenuri pentru refugiul vânatului — nu se referă la
vânatul a cărui ocrotire se face prin aprobări de împuşca­
re a unui număr limitat şi in raport cu stocul existent,
deci două ocrotiri sunt inutile, ba chiar dăunătoare, după
cum am a r ă t a t mai sus.
Hog, binevoiţi a da posibilitate pentru clarificarea
acestei chestiuni.
Dumitru Urzică — Braşov
(A'. H.J. — Părerea noastră, in chestiunea pusă de Dl
Urzică, e ca atat potrivit textului cuprins in contractul-tip
de arendare a terenului de vânătoare, t a l şi potrivit sco­
pului creern teritoriilor de refugiu in cantul terenelor de
vânătoare, — opreliştea se referă şi la vanarea căprio­
rului.
Acel text, obligator prin semnarea contractului de
arendare, prevede, ca dm întregul teren de vânătoare tre-
bueşle să se rezerve anual cate ' / 4 - a parte pentru refugiul
vânatului, şi ca n i acest teren de refugiu vânătoarea e
oprită. Deci nu se face nici o deosebire privitor la dife­
ritele moduri de vânătoare, sau la diferitele sălbătăciuni.
Opreliştea e una generală.
bcopul înfiinţării acestor refugii este ocrotirea vâna­
tului şi diminuarea împuşcării. Dacă intr adevăr s a r res­
pecta aceste terene de refugiu, s a r crea oaze binefăcătoare
pentru întregul teritor, şi m complexul lor, pentru toată
tara. Durere, in cele mai multe părţi aceasta prescripţie
contractuală rămâne vorbă in v â n t .
.Nu socotim valabil argumentul, că in aceste terene în
urma lipsei Ue selecţionare cu arma, căpriorii ar dege­
nera, căpriorii cei mai vtguroşi sunt acolo unde omul,
cu diferitele lui intervenţii, a r ă m a s mai departe, mai pa­
siv. Apoi, in regiunile noastre, şi mai ales in regiunile
muntoase carpatine, „selecţionarea cu a r m a " e o problemă
de nerealizat. Aceasta metodă de îmbunătăţire a rasei a
putut da unele rezultate in Cerníanla, in terene arhiingri-
jite, cu efectivul precis cunoscut, cu personal de pază in­
struit etc. In pădurile carpatine, cine poate să cunoască
piesele, cine poate să aleagă şi să elimine pe cele indesi-
rabile'.' Doar incidental dacă dai cu ochii de câte una de
aceasta, — când evident o elimini. Dar r ă m â n â n d la rea­
litatea dela noi: \ ânătorii noştri nu vor sta nici o clipă
in cumpănă in care să tragă: intr un căprior bătrân, de­
generat, cu coarne prăpădite, sau intr unul in culmea vâr­
stei şi a puterii, cu corniţe puternice,frumoase. Va r ă m â ­
nea bătrânul, şi va cade cel de viaţă! Aceasta se întâmplă
şi mai accentuat in sistemul limitării numărului căprio­
rilor ce pot fi împuşcaţi, f i e c a r e vânător vrea să aibă
pentru numărul mic ce ii stă la dispoziţie piese bune. Deci
lasă fără glonţ stârpitura şi caută să doboare frumuseţea.
In această situaţie, pentru efectivul nostru de că­
prioare socotim, că e salutară opreliştea totală in terenele
de refugiu.
Cel căutat.,
Roluri inversate
Cu ocaziunea unei pânde la căpriori, dela înce­
putul lui August anul acesta, am fost martorul unei
scene curioase, care mi se pare vrednică să fie rela­
tată cetitorilor „Carpaţilor".
Stăteam lângă o tufă de alun, în marginea unei
poieni prelungite, presărată ici-colo cu câte o tufă de
măceş, de smeură. Se lăsa amurgul şi sosise deci tim­
pul, când trebuia să iasă căpriorul aşteptat. Deodată
observ trecând prin iarba înăltuţă a poienii un ani­
mal roşcat. Vulpe? Binoclul îmi descopere un motan
sălbatec, ,,cât un cârlan". Distanţa nu e r a prea ma­
re. Dar să trag şi să-mi speriu căpriorul, care trebuia
să vină?
Motanul se apropie de o tufă de zmeură, şi spre
mirarea mea începe să... culeagă smeură. Uneori se
ridica pe picioarele dinapoi ca să ajungă la ciucuraşii
roşii, alteori apropia ciucuraşii cu laba. Nu am mai au­
zit, ca acest animal carnivor mai mult decât toate
celelalte să se înfrupte din zmeură! Rămân cu bino­
clul la ochi observând cu interes cum... paşte mâţa
sălbatecă. Mă hotărîsem să trag în ea numai dacă
se va însăra, fără ca să se prezinte căpriorul. Mota­
nul păştea aşa de harnic şi cu plăcere, încât îmi dă­
dea siguranţa, că va rămâne multişor lângă tufa lui.
Aşa l-am privit vre-o jumătate de ceas, când
deodată tresare motanul, îşi încârligă spinarea, îşi
zburleşte părul, şi se tupilează. Apoi în clipa urmă­
toare, o ia la fugă spre pădure în salturi mari. Atunci
apare şi ...duşmanul: căpriorul aşteptat de mine. Nă­
văleşte pe urma motanului, şi îl alungă până în mar­
ginea de dincolo a pădurii.
Apoi revine... ca să cadă subt glonţul meu.
Deci un motan sălbatec care îşi variază masa
sângeroasă cu boabe de zmeură, şi un căprior care
alungă dela „ierburi" pe carnivorul care îi face concu­
rentă.
FI. V. — Sibiu
Sitari în plină i a r n ă
In repetate rânduri s'a pus in discuţie prin re­
vista „Carpaţii" problema rămânerii peste iarnă a
sitarului pe meleagurile noastre, în unele cazuri.
După câte îmi aduc aminte, chestiunea nu a fost
încă pe deplin lămurită, discuţia în jurul acestei pro­
bleme rămânând deschisă. îmi iau astfel şi eu liber­
tatea de a contribui cu câteva precizări în această
materie.
Intr'o toamnă târzie, pe la sfârşitul lunei Noem-
vrie, am găsit un sitar printr'o pădurice, cunoscută ca
loc predilect al sitarului, mai ales în pasaj de primă­
vară. Nu am dat însă importanţă acestui fapt, în bu­
na credinţă că sitarul este vre-un solitar întârziat din
drumul său de călător.
Iată însă, c ă în luna Ianuarie a anului următor,
în plină iarnă şi în acelaş corp de pădurice, am re­
găsit în două rânduri acest sitar. Probabil să fi fost
şi mai multe exemplare. Eu însă înclin să cred că a
fost unul şi acelaş, văzut de mine de cu toamnă.
Sitarul se comporta foarte vioi, sprinten la zbor
şi întotdeauna s'a ridicat din zăpadă, dela rădăcina
tufăriilor, locul lui predilect.
Intr'un sfârşit de iarnă apoi, când zăpada nu se
topise în întregime, în primele zile ale lunei Martie,
eşind aşa din curiozitate la pădure, am observat în
câteva seri de-arândul o pereche de sitari, în faptul
serii. M'a surprins prezenţa lor aşa de timpurie, mai
ales că iarna încă persista. Nu putea deci fi vorbă
de sosirea noilor mosafiri aşteptaţi, cari abia s'au
arătat pe la jumătatea lunei Martie. Concluzia deci,
la care ajungem este, că sitarii văzuţi de mine au fost
din aceia, cari au iernat la noi şi au supravieţuit no­
rocos frigul şi asprimea iernii.
Mulţi camarazi vânători din Orăştie mi-au con­
firmat apoi că, cu ocazia goanelor de iarnă făcute
prin pădure, foarte adesea s'au văzut sitari zburând
din faţa hăitaşilor, ba s'au întâmplat cazuri când au
fost şi împuşcate exemplare din aceşti sitari de iarnă.
Din cele înşirate mai sus, trebuie neapărat să
conchidem că mulţi sitari, rămân peste iarnă pe me­
leagurile noastre şi nu mai urmează drumul lor atât
de misterios.
Se naşte acum întrebarea firească, că ce îi de­
termină la aceasta? Cum de renunţă ei la instinctul
lor natural?
Presupunem totuşi că sitarii rămaşi la noi. sunt
sau din cei bătrâni, cari nu mai suportă efortul zbo­
rului îndepărtat, sau din cei accidentaţi, sau apoi din
aceia, cari au crescut şi copilărit pe meleagurile
noastre.
Sitarii rămaşi, în virtutea împrejurărilor se adap­
tează întru toate noilor condiţii de viaţă, suportând
climatul şi capriciile vremii.
Pasagiile slabe din anii din urmă ne demonstrea­
ză apoi, că această pasăre frumoasă, acest „cioc-
lung" misterios, vestitorul primăverii şi bucuria vâ­
nătorului, a început să se rărească. Din an în an nu­
mărul sitarilor este în descreştere. Aşa că ar fi sa­
lutare măsurile ca sitarii să nu mai fie vânaţi cu bă-
tăiaşi primăvara.
Dr. Ion V. Todea
magistrat — Orăştie
A t a c u l ştiucei

Patru ilustraţiuni după fotografii de acvariu.

Bazinul enorm e amenajat redând fidel mediul
de viaţă al acestui neîntrecut răpitor. Nemişcată,
aciuită între plantele acvatice, ştiuca îşi pân­
deşte prada. Ochii mari, ficşi, de o răutate de
oţel, nemiloasă, se aţintesc asupra peştişorului,
care se apropie fără să bănuiască primejdia.
Se deschide, enormă, gura răpitorului. Lar­
gă, adâncă, garnisită cu 700 de dinţi repartizaţi
pe fălci, pe limbă, pe cerul gurii, în gâtlej. Vic­
tima, prinsă în cleştele acestor formidabile fălci,
nu mai are scăpare.
De obiceiu ştiuca prinde peştişorul de mij­
locul trupului, transversal. II străpunge cu din­
ţii, apoi pleacă spre un loc liniştit. E obiceiul
pe care îl cunosc atât de bine pescarii, şi după
ce au simţit prima lovitură a ştiucei, care a în­
hăţat momeala — peştişor viu, lasă peştele să
plece, şi îi dă lovitura abea după ce a ajuns la
locul ferit, unde întoarce prada, ca să o înghi-
ţească, totdeauna cu capul înainte.
Abea a dispărut coada victimei în gâtlejul
enorb, nesătula ştiucă porneşte la nouă vână­
toare.
Atacul puternic, apărarea dârză, nesaţiul şi
mărimea ştiucei face din ea un peşte care inte­
resează în cea mai mare măsură pe pescarii
sportivi. Intru nimic nu e mai sportivă prinderea
lostriţei, a păstrăvului sau a lipanului cu mome­
lile artificiale, decât lansarea lingurei străluci­
toare, sau a pescuţului natural în lacurile şi
râurile unde ştiuca e acasă. Ni se pare, că prea
puţină atenţiune dau pescarii noştri acestui ex­
celent sport, care mai are favorul, că se situează
mai ales într'un anotimp, când păstrăvul nu mai
poate fi pescuit.
CARP AŢII -:- 1942. Ne. 9
-ii,
Prof. Alex. Borza: Valul roman dela Timişoara. E x t r a s din
„Revista Inst. Soc. Banat-Crişana", pe anul 1942, Timi­
şoara 1942, 8 p.
Cunoscutul şi mult apreciatul nostru învăţat botanist
e, încă din copilărie, un pasionat „arheolog". Aproape nu
e an să nu ne surprindă cu vreo descoperire senzaţională
făcută în cursul deselor d-sale cercetări botaniste. Şi -tre-
bue să recunoaştem că foarte des indicaţiile d-sale sunt
de un real folos şi de o netăgăduită importanţă din punct
de vedere al topografiei. De data aceasta, dl Prof. Borza
fixează pe hârtie cele constatate de d-sa cu privire la tra­
seul „valului roman" din preajma oraşului Timişoara, a-
rătând unele porţiuni mai mici ale acestui val, scăpate de
distrugere. Informaţia şi schiţa traseului din jurul Timi­
şoarei e, fără îndoială, utilă. Interesantă e şi constatarea
de ordin antropogeografic cu fabricile de cărămizi şi ţigle
ce se ţin, ca nişte fiinţe parazitare, de salba de pământ
bun a valului.
E vorba, în speţă, de linia 6 a „valurilor romane" ce
străbat B ă n a t u l ,trecând, ici colo, şi la Nord de Mureş.
I.e-am văzut şi eu în m a i multe locuri, singur sau în to­
vărăşia şi a altor arheologi. Am şi iniţiat săparea lor. Re­
zultatul nu ne este încă cunoscut. Cel ce a făcut secţiu­
nile în hotarul comunei Jădani (la linia c) — dl M. Moga
— se află încă sub arme, pe front.
Fireşte, nu credem că din cele două secţiuni făcute
la Jădani s'ar putea lămuri definitiv întreg complexul,
originea şi rostul acestor enigmatice lucrări de pământ.
Vor fi fără îndoială un punct de sprijin în interpretarea
acestui curios fenomen. P ă r e r i că ce sunt şi ce pot fi,
sunt multe. Si d. Borza are una pozitivă: valuri de apă­
rare ale Dacilor contra Iazigilor dintre Dunăre şi Tisa.
Aşa spuneam şi eu, acum doi ani, în revista „Dacia", voi.
VII-VIII, p. 457—58, iar d. Borza îmbrăţişează această ipo­
teză. Dar nu sunt deloc sigur. Ar putea să aparţină şi al­
tor epoci, mai vechi sau mai nouă, cine poate preciza
înainte de terminarea lucrărilor începute? Noi specialiştii
suntem mai sceptici şi l ă s ă m deschisă orice posibilitate,
chiar şi aceia a caracterului lor nemilitar şi neantic. La
ce să înmulţim, însă. ipotezele? S i g u r e doar atât că nu
sunt romane. Ce-or fi, se va vedea.
Profit de prilejul ce mi se oferă acum de a apela prin
această excelentă revistă la vânătorii noştri, cutreerâtori
de văi şi dealuri, să ne semnaleze, prin revistă, sau direct,
când constată asemenea urme de lucrări de pământ, ruine,
etc. Vor face un serviciu preţios celor ce se străduesc a
deslega enigmele trecutului acestui pământ.
Prof. C. Daicoviciu
Univ. Sibiu
Buletinul de informaţiuni al Inst. de cerc. piscicole (No. ?/
1942). O serie Întreagă de articolaşe extrem de instructive,
în materia, care interesează pe piscicultori: Pesta roşie a
crapilor; întrebuinţarea resturilor de peşti; Conservarea
plaselor de pescuit; îndrumări piscicole pentru luna Au­
gust, apoi bogat material de informaţiuni. Reproducem
..sistemul olandez" pentru conservarea plaselor:
Se disolvă, în 100 litri apă câldicică. 3 kg. de bicro-
mat de potasiu, a cărui cantitate pentru 100 kg. de plasă,
variază între 0,5—10 kg. Se disolvă această substanţă în-
tr'un vas mai mic cu apă fiartă, care se toarnă apoi în-
tr'un cazan mare. S e amestecă bine să nu r ă m â n ă nici o
u r m ă de cristal. In soluţia, astfel pregătită, se cufundă
plasele de conservat, unde r ă m â n timp de R0 minute. B a i a
aceasta se repetă de 2—3 ori. Tn urma fiecărei băi, plasele
trebuesc uşor clătite (spălate) în apă rece şi apoi date la
uscat. După uscare, se impregnează cu uleiu de in fiert,
în care se adaugă în proporţie de 5 kg. uleiu, 6 linguri
uleiu de terebentină şi cea 100 gr. ceară. P r i n faptul că
uleiul de in fiert se usucă repede şi face plasele mai mult
sau mai puţin rigide, se poate adăuga o anumită cantitate
de uleiu de in nefiert. L a 100 kg. de plasă se socoteşte 75—
130 kg. uleiu de in. In lipsa uleiului de in se poate face
impregnarea cu carbolineum.
255
Buletinul publică următoarea informaţiune care inte­
resează pe pescarii sportivi:
Permisele de pescuit de plăcere pentru toate apele
de şes, aparţinând Direcţiei Comerciale a Pescăriilor, ex­
ploatate în regie directă sau arendate, se eliberează de
către Direcţia Comercială a Pescăriilor, Serviciul Exploa­
tării şi Administraţiei.
Doritorii vor înainta o petiţie timbrată, cu o fotogra­
fie, depunând următoarele taxe:
a) Supuşii români, de origine etnică română, o taxă
de 700 lei, plus 80 lei timbre;
b) Străinii vor plăti taxa dublă, adică lei 1400, plus
80 lei timbre.
Permisele se obţin în m a x i m u m 3 zile şi sunt vala­
bile pe un an de zile, cu începere dela 1 Aprilie a. c , până
la 31 Martie a anului următor, indiferent data eliberării.
Pentru preschimbarea permiselor, formalităţile şi ta­
xele sunt aceleaşi.
Revista Vânătorilor (No. 7/1942). Dl Ing. silv. Vasile
Cotta continuă foarte instructivul său articol referitor la
„Perdelele de protecţie în slujba oerotirei vânatului". A-
ceste perdele, plasate în terenele agricole la distanţe de
500—1000 metri, ar avea influinţă binefăcătoare atât pen­
tru agricultură, cât şi pentru cultura forestieră, apoi pen­
tru apărarea naţională, comunicaţia pe şosele etc. Perde­
lele au o lăţime de 8—12 metri, şi sunt alcătuite din di­
ferite substanţe, în etaje. începând dela spini, păduceii de
jos, până la copaci cu tulpină înaltă. Propunerea Dlui Cot­
t a este una excelentă, şi de luat în seamă în mod serios.
Dar putem noi oare spera cel puţin un început de înfăp­
tuire, atunci, când oamenii sunt îndemnaţi să desfiinţeze
şi mejdiile cu o lăţime de 20 cm.? Preţiosul studiu r ă m â n e
însă ca o idee şi documentare centru vremuri bune, pe
care le sperăm nu prea îndepărtate. — C. St. St.-Ploeşti
reia tema arendărilor terenelor de vânătoare, şi ajunge la
concluziunea susţinută şi de noi statornic: nu licitaţia
oarbă care avantaiază pe cel cu punga plină şi pe braco­
nierul care face din vânătoare o profesiune, ci proteiarea
vânătorilor şi arendaşilor încercaţi, si mai ales a societă­
ţilor de vânătoare. Aceste sunt stâlpii pe care se înteme­
iază întreagă clădirea noastră vânătorească. — Povestiri
semnate de Dd. G. Scrioşteanu, G. C. Lecca. Gh. B u t n a r u .
Ap. Culea. D. Meleghie, şi un scurt studiu al Dlui Dr. Ti
mariu, referitor la Asca.ridioza vânatului cu pene.
Revista Pădurilor (No. 7—8/1942). Dl Ot.to Witting Insp.
silvic, şi în aceiaş vreme inspector în Dir. E c . Vânatului
tratează chestia antagonismului între „Proprietarul solu­
lui şi vânătorul". în vederea nouei legi a vânătoarei,
care s'ar pregăti. Priveşte problema mai ales în partea
care interesează silvicultura. Pune întrebarea, care sunt
interesele comune, care sunt cele opuse între proprietarul
de păduri şi vânător. Răspunde: 1. Proprietarul serveşte
interesul si a vânătorului resp. a vânatului pe lângă in­
teresul lui propriu, dacă creiază păduri cu. esenţe ames­
tecate, cu diferite etaje: dacă restrânge lucrările de pă­
dure în locuri si timpuri reduse: dacă interzice păşnnatul
în pădure: dacă interzice să s" umble fără rost prin pă­
dure. In schimb îşi deserveşte şi interesele proprii, si pe cele
ale vânătorului: dacă face o exploatare sălbatecă a pă­
durii; dacă cultivă esenţe improprii reeriunei: dacă admite
păşuna tul. culesul fructelor, pe î n t r e a c ă întindere a pă­
durii: dacă exploatează disordonat: dacă nu face replan-
tări. Rezultă, că o gospodărie forestieră raţională foloseşte
vânatului şi vânătorului. ?. De altă narfe vânătorul ser­
veşte şi interesele vânatului şi ale silviculturii: dacă nu
admite o înmulţire exagerată a vânatului: dacă menţine
echilibrul natural între vânatul util şi cel răpitor: dacă
stabileşte locuri de refugiu ne seama vânatului: dacă con-
strueste poteci, cabane si întreţine o pază rezervă. In
schimb măsiirile luate de vânător fără respectarea prin­
cipiilor sănăfoasp şi raţionale ale vânătoarei păgubesc
si interesul proprietarului de pădure. — F a t ă de această
comunitate de interese, există un punct de disacord între
256 CARPAŢI1 -:• 1942. No. 9

interesul proprietarului solului si vânătorul: arendarea ale vânătoarei, care „e bucuroasă să primească această co­
dreptului de vânătoare. Proprietarul tinde la arendă marc laborare. Numirea unor membrii germani în (-omisiunile de
şi la timp de arendare scurt: vânătorul la contrarul. Me­ vânătoare judeţene, apoi Inspectorii de vânătoare pe plasă
toda pentru împăcarea acestor două interese o găseşte au­ şi colaborarea intensivă între Inspectorii de vânătoare şi
torul în următoarea formulă: reprezentanţii vânătorimei g e r m a n e . . . pot fi menţionate
1. La licitaţia publică forul suprem de vânătoare să ca începuturi vrednice de salutat, care îndreptăţesc nă­
aibă dreptul corecţional, de a alege intre ofertanţi. dejdi". Falş! Cu desăvârşire falş: Dela unire încoace, vâ­
2. L a arendarea prin bună învoială, arendarea să se nători de origine etnică germană au luat parte totdeauna
facă cu preţuri proporţionale, obţinute la terenuri similare şi în chip efectiv la conducerea trebilor vânătoreşti ale
şi numai cu aprobarea forului suprem de vânătoare. României. Consiliul superior al vânătoarei totdeauna a
3. Prelungirea să se acorde numai în anumite cazuri, avut şi membrii germani: Consiliul de administraţiune al
numai odată, şi numai pentru un anumit timp. cu arenda „Uniunei generale a Vânătorilor din România" totdeauna
stabilită în raport cu preţurile obţinute la terenuri sinii a avut şi membrii germani; totdeauna au fost inspectori,
la re. subinspectori judeţeni germani. Si toţi aceştia au lucrat cot
# # # la cot cu camarazii lor români pentru propăşirea vână­
Primim următoarea scrisoare (31—VIII—1942) dela toarei din România. Deci nu a trebuit să se nască o orga-
distinsul nostru colaborator Dl Ing. silvic S. Paşcovschi: nizaţiune vânătorească — politică, pentru a se face acea­
Stimate Domnule Redactor, stă strânsă colaborare. — Realitatea este. că se intenţio­
Vă rog să binevoiţi a publica In „Carnaţii" cele ce nează a se ridica alăturea de organizaţiunea de stat şi reff?
urmează: nciolară vânătorească. una separatistă, pe baze politice: că
In Nr. 3—4/1942 al „Revistei Pădurilor" a apărut o aceasta ofere „colaborări" organizaţiunei de stat. quasi
notă semnată de d. V. Cotta, referitor la articolul meu dela egal la egal. Realitatea este. că alăturea de organele
asupra cuibăritului stârcilor în jurul Timişoarei („Car- vânătoreşti de stat (între care mulţi germani), vedem, că
paţii", Nr. 1/1942); a fost reprodusă ulterior şi în „Carpa- această organizare politică-vânătorească numeşte pretu-
ţii", Nr. 0/1942, la rubrica recenziilor. tindenea în Ardeal ..Kreissjăgermeisteri" şi ..Gebietiagdin-
Această notă ar putea fi interpretată ca o încercare spektori". care au ca scop: ..să facă posibil contactul
de a desminţi unele constatări consemnate în articolul („Verkehr") între conducerea Crupei etnice şi vânătoriniea
meu. Pentru a nu lăsa nici o îndoială asupra chestiunii, noastră". Realitatea este. că organul acestei grunări este
ţin să precizez încă odată şi în mod categoric că toate un „Referent pentru chestiunile de vânătoare" din sânul
falitele relatate de mine sunt riguros exacte. De altfel ace- organizaţiunei politice „Deutsche Volksgruppe in Rumä­
laş lucru pot susţine în general despre tot ce am scris nien". — Nu, nu putem saluta această nouă formaţiune,
până acum. Deaceea recomand călduros tuturora, care ar fiindcă prevedem, că existenţa ei, activitatea ei cu tendin­
fi pentru vre'un motiv nemulţumiţi de scrisul meu. să-.şi ţe separatiste, va nărui tradiţionala hună inţeleeere si căl­
controleze cu toată seriozitatea informaţiunile şi informa­ duroasa camaraderie între toţi vânătorii (Un România, şi
torii, înainte de a se apuca să mă desmintă. în special între români şi germani, — fiindcă introduce
în viaţa vânătorească a ţării germenul cel mai nrimei-
I a r dacă vreodată cineva va reuşi să-mi demonstreze, dios: diferenţiale după convingeri si organizaţiuni noli-
cu dovezi intr'adev&r demne de luat în seamă, că am gre­ tice. Noi, care am strănut totdeauna, ca să se menţină
şit ^căci expuşi greşelilor suntem cu toţii), nu mă voi codi adevăratul spirit vânătoresc. spunem din toată puterea
nici o clipă să dau publicităţii rectificarea cuvenită. Aş fi convincerilor noastre camarazilor germani- l ă s a ţ i la usa
foarte bucuros să văd că si alţii se conduc după aceleaşi templului Diane! gravele nrobleme. teoriile si tendinţele
principii. politice: intraţi în ei cu o singură uniformă- cea verde a
Primiţi vă rog. Domnule Redactor, asigurarea deose­ vânătorului, cu un singur gând: de a vă închina alăturea
bitei mele consideraţiuni. Ini/. S. Paşenvsrhi de toţi ceilalţi în faţn frumuseţilor şi a seninelor bucurii
pe care le putem «ăsi acolo, dacă ne apropiem cu sufletul
Der K a r p a t o n j S g e r (Brnşov-Timişoara. August 1942). curat!
Trebue să lichidăm o situaţiune. Revista ne acuză, că am
primit-o cu unele cuvinte de ghiaţă. cu ocaziunea apariţiei
ei. Nu. Am salutat totdeauna, sincer şi din tontă inima
orice contribuţiune — cărţi, reviste, articole — la progre­
sul mişcării vftnătoreşti. şi ne sunt mărturii colecţiile
noastre pentru stabila simpatie şi încuraiare cu care am
petrecut apariţia de câţiva ani. a revistei de vânătoare ger­
mane din Timişoara. Mulţi dintre colaboratorii ..Carpaţi-
lor", români, au fost şi sunt colaboratori ai revistelor ger­
mane, şi în schimb, foarte des „Carpaţii" aduc si cu multă
nlăcere, articole din piann unor distinşi şi statornici co­
laboratori germani. Dar altceva este ceea ce nu am putut
saluta, şi nu putem saluta: diferenţia ren vânătorimei din
România după tendinţe şi partide politice, după origine
etnică. Or tocmai aceasta o face organizaţia, pe care o ro-
nrezintă ..Der Karpaţenj&srer". Vânătoarea e un teren de
înfrăţire, de lăpădare a tutu roi- preorună rilor politice, de
senină apropiere a omului de om în temnlnl sfânt al na­
turii. Aici nu are ce căuta nici antagonismul de clasă,
nici orgoliul de neam. nici diferinţel" d e eoneenţiuni no-
litice. Vânătoarea nu e un apendice nl vieţii politice si se
aiuntre negreşit la denaturarea ei si la distrugerea atmos­
ferei de camaraderie strânsă. în momentul, când în sânul
vânătorimei «o ridică grimări întemeiate pe asemenea di-
ferinte. cu desăvârşire străine de nreocupările. spiritul,
atmosfera vânătorească. — O seamă (si suntem bucuroşi
să constatăm, că foarte puţinii dintre camarazii noştri vâ­
nători, cetăţeni români de oricine etnică germană, au so­
cotit nimerit, să părăsească ortranizatiimea generală a vâ­
nătorilor din România şi să formeze o orenniznţiune nouă.
pe temeiu de ideolosie politică si la ..ordinul" unor organe
politice. — Evident, şi în mod inevitabil, o asemenea se­
cesiune duce la asperităţi. — si de aceia ne exprimam do­
rinţa, ca noua organizare, să nu tulbure călduroasa ca­
maraderie între vânătorii români si germani dela noi.
Inevitabil. I a t ă d. e. ar fi peste putinţă să se lase să prin­
dă consistenţă o idee. care revine cu insistentă în cele
două numere ale ..D. K. In urma acestei noui orsra-
nizaţiuni, ea îşi oferă colaborarea cu organele româneşti

Monitorul Oficial No. 191 din 18 August 1942 publică
următoarea deciziune a Ministerului Economiei Naţionale,
cu No. 65.144 din 13 August 1942:
„Noi, ministru, secretar de Stat la Departamentul E-
conomiei Naţionale;
Având în vedere ârt. 4 din decretul-lege pentru acti­
varea producţiei, regimul preţurilor, reprimarea speculei
ilicite şi a sabotajului economic, Nr. 1.215, publicat în Mo­
nitorul Oficial Nr. 102 din 3 Mai 1941, cu modificările sale
ulterioare;
Având în vedere adresa Nr. 25.463 din 1942 a Subse­
cretariatului de Stat al înzestrării Armatei;
Având în vedere referatul Direcţiunii materiilor pri­
me, j u r n a l i a t la Nr. 6.897 din 13 August 1942;
Decidem:
Art. I. Se blochează la toţi deţinătorii sub orice titlu,
pieile de iepure argăsite şi neargăsite existente la data pu­
blicării în Monitorul Oficial a prezentei deciziuni, cât şi
cele ce se vor obţine după această dată.
Pieile de m a i sus se vor ţine la dispoziţia Subsecre­
tariatului de Stat al Înzestrării Armatei, care va da dis-
poziţiunile de predare.
Pieile vor fi plătite cu preţurile ce se vor fixa de Sub­
secretariatul de Stat al Aprovizionării.
Art. II. Contravenienţii la prevederile prezentei deci­
ziuni se vor sancţiona în conformitate cu prevederile de-
cretului-lege pentru activarea producţiei, regimul preţu­
rilor, reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic
Nr. 1.215 publicat în Monitorul Oficial Nr. 102 din 3 Mai
1941, cu modificările sale ulterioare.
Art. III. Direcţia materiilor prime este însărcinată cu
aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor din prezenta de­
ciziune".
Atragem deosebita atenţiune a vânătorilor asupra a-
cestei dispoziţiuni. Societăţile de vânătoare ar trebui să
organizeze colectarea pieilor de iepure, uşurând prin acea­
sta şi pe vânători şi autorităţile de stat care urmează să
facă preluarea. Vânătorii români vor satisface îndatoririi
ce 11 se impune, nu numai în u r m a sancţiunilor aspre care
lovesc pe contravenienţi, dar mai ales, fiindcă pieile de
iepure sunt destinate armatei noastre, soldaţilor noştri.
* **
P r i n Decizia Ministerială Nri 6679/1942 se permite
vânătoarea iepurilor, dela 16 Septembrie 1942 la 31 Ianua­
rie 1943 inclusiv.
# * * toare Judeţene Tulcea, Covurlui şi Ismail câte un n u m ă r
In scopul de îndrumare, control şi coordonare al în­
tregului aparat ce stă în legătură cu aplicarea Legei Vâ­
nătoarei, a Legei Pescuitului în apele de munte şi a dis­
poziţiunilor în vigoare, Direcţiunea Economiei Vânatului a
înfiinţat Biroul Inspectorilor de îndrumare şi Control, su­
pus de-a-dreptul Directorului General al Vânătoarei. B i ­
roul funcţionează cu 6 inspectori, fiecare având câte o
regiune:
Regiunea I: (Dl Subinspector General Maior
Const. Orăşianu), cu sediul Bucureşti, având judeţele: Il­
fov, Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Teleorman şi Vlaşca.
Regiunea I I : (Dl Inspector Maior Emil Micles-
cu), c u . s e d i u l Bucureşti, având judeţele: Muscel, Argeş,
Vâlcea, Gorj, Dolj, Olt şi Romanaţi.
Regiunea I I I : (Dl Inginer Subinspector Silvic
Sabin Pelle), cu sediul Timişoara, având judeţele: Hune­
doara, Severin, Arad, Timiş-Torontal, Caras şi Mehedinţi.
Regiunea IV: (Di Ing. Inspector General Silvic
Otto Witting), cu sediul Braşov, având judeţele: Braşov,
Făgăraş, Sibiu, Turda-Cluj, T â r n a va-Mare, Târnava-Mică,
Alba şi Bihor.
Regiunea V: (Dl Subinspector General Dumitru
Hociota), cu sediul Bucureşti, având judeţele: Putna, Râm-
nicu-Sărat, Buzău, Covurlui, Brăila, Tulcea şi Constanţa.
Regiunea V I : (Dl Ing. Subinspector Silvic Con­
stantin Dan), cu sediul Bucureşti, având judeţele: Boto­
şani, B a i a , Iaşi, Roman, Neamţ, Vaslui, Fălciu, Tutova,
Tecuci şi B a c ă u .
Modul de executare al inspecţiilor se face după o dia­
gramă unică. L a 4 luni odată, Inspectorul de control (I. C.)
este obligat a executa, în fiecare judeţ, o inspecţie de nu
mai puţin i zile (în care nu se cuprinde timpul călătoriei
dela sediul său oficial până în judeţul respectiv, şi re-
tour). Astfel fiecare judeţ va li inspectat de 3 ori pe an,
în mod sistematic, totalul zilelor de lucrul dedicate ace­
luia neputând fi m a i mic de 12.
Obiectul inspecţilor j . C. se mărgineşte la:
— Inspectarea (îndrumare şi control) organelor din
subordinea Direcţiunei Economiei Vânatului (I. V. R.;
I. V. J . ; I. V. P.; şi Preşedinţii Societăţilor de Vânătoare);
— întrevederea cu diferite organe de stat, în scopul
de a realiza o rodnică colaborare între acestea şi între or­
ganele Direcţiunei Economiei Vânatului, în interesul pro-
păşirei vânătoarei (deci m u n c ă de coordonare!).
Pentru prezent I. C. va avea s ă controleze, în mod
cu totul temeinic, punct cu punct, dacă I. V. R., I. V. J . şi
I. V. P., s'au conformat „Regulamentului de serviciu al or­
ganelor onorifice de vânătoare", precum şi dispoziţiunilor
cuprinse în ordinele circulare primite dela 1 Ianuarie 1942
p â n ă la data inspecţiei. Deasemenea se va întocmi un pro­
gram de lucru pentru următoarele patru luni. Acolo unde
trebuesc lămuriri, I. C. Ie va da; sau unde trebue interven­
ţia sa personală, o va face. El are împuternicirea de a re­
zolva — pe a sa răspundere — pe loc, orice chestiune care
nu depăşeşte competinţa sa, pe l â n g ă consemnare în pro-
ces-verbal. In judecarea şi rezolvarea chestiunilor, I. C.
este obligat a observa, în mod scrupulos, cea m a i perfectă
obiectivitate; fără a se lăsa condus de sentimente de ordin
personal.
Cu privire la întrevederile I. C. cu organele de stat
acelea vor fi întreţinute în spiritul de cordială şi loială
cooperare, pe lângă stricta observare a uzanţelor ce există
între instituţiile de Stat. Numai în felul acesta vor putea
fi atinse înaltele ţeluri pe care le urmărim. Dealtfel toate
aceste unităţi aparţinătoare altor instituţii de Stat, au pri­
mit între timp — la intervenţia D. E. V. — din partea
conducerei lor, ordine de a întreţine strânse raporturi de
colaborare cu Inspectorii de Control ai Direcţiunei Econo­
miei Vânatului.
Activitatea „pe teren" a Inspectorilor de Control, în
sensul schiţat mai sus, va începe cu data de 17 August
1942.
Autorizaţii de vânătoare în Delta Dunărei.
După cum este arătat în permisul de vânătoare, exer­
citarea vânătoarei în Delta Dunărei şi în bălţile nearen­
date aparţinătoare Statului, din cuprinsul judeţelor Tul­
cea, Brăila, Covurlui şi Ismail, — este condiţionată de o
autorizaţie specială, pe lângă aplicarea de taxe; în afară
că amatorul trebue să poseadă mai întâi de toate permi­
sul de vânătoare pe anul în curs.
I n acest scop se va trimete Inspectoratelor de V â n ă ­
de „Autorizaţii de vânătoare", pe lângă instrucţiunile ne­
cesare.
Taxele pentru aceste autorizaţii speciale, sunt urmă­
toarele:
a) Posesorul unui permis de vânătoare în valoare de
lei 1.200 (cetăţean român) va plăti câte 150 lei pentru fie­
care zi de vânătoare indicată în autorizaţie; In consecinţă
reflectanţilor cari intră în această categorie li se va eli­
bera autorizaţii prevăzute cu taxa de lei 150 pe zi;
b) Posesorul unui permis de vânătoare în valoare de
lei 5.000 sau de lei 10.000 (cetăţeni străini) va plăti câte
lei 300 pentru fiecare zi de vânătoare precizată în auto­
rizaţie.
Autorizaţiile se pot obţine dela Direcţiunea Economiei
Vânatului, sau dela Inspectoratul de Vânătoare al judeţu­
lui unde se află situată balta respectivă (sau punctul în
care se intenţionează exercitarea vânătoarei). In scopul
exercitărei controlului, Inspectorul de Vânătoare Judeţean
Tulcea, Brăila, Covurlui şi Ismail, nu vor putea deci eli­
bera autorizaţii decât numai pentru judeţele lor.
Tehnica eliberărei autorizaţiilor este următoarea:
Amatorul plăteşte taxele respective (lei 150 sau lei 300) la
Administraţia F i n a c i a r ă , la art. 81/1942, contra unei chi­
tanţe, pe care o prezintă apoi fie Direcţiunei Economiei
Vânatului, fie Inspectorului de Vânătoare Judeţean, dela
care primeşte autorizaţia de vânătoare.
In nici un caz, nu este admis ca Direcţiunea Econo­
miei Vânatului, sau Inspectoratul de Vânătoare Judeţean,
să încaseze aceste taxe.
• ••
In ziua de 15 August (Adormirea Maicei Domnului)
a avut loc tradiţionala serbare a patronului şi parastasul

morţilor bătrânei Societăţi de vânătoare „Vidra" din laşi,
care în ciuda greutăţilor vremurilor a continuat să pro­
greseze cu aceiaşi lozincă a nivelârei asperităţilor sociale
şi n u m ă r ă acum 120 de membri dela opincă — nu la Vlă­
dică — dar l a tunică şi robă.
Locul ales anul acesta pentru serbare a fost grădiniţa
cu b ă t r â n i pomi roditori a Dlui Coroi din satul Şorogari
de lângă Iaşi. Acolo din zorii zilei încă, D-nii N. Botez şi
Alex. Dabija, oarecum posomorâţi din pricina rolului de
„babă de c a s ă " cu care îi hărăzise de data aceasta sorţul,
trebăluiau de zor la pregătirile de rigoare şi la îngheţarea
băuturicăi.
Cu toate că programul prevedea „părăsirea câmpu­
3 0
lui l a orele I I " , încă de pe la orele 9, vânători izolaţi sau
in grupe de 2—3 cu câinii respectivi, au început a veni
să se refugieze în umbra gradinei, fapt care a descreţit
fruntea Dior Dabija şi Botez şi i-a stimulat să se intere­
seze de dorinţa fiecărui şi de felul cum e servit.
Ceremonia religoasă a fost oficiată de S-ţia S a Preo­
tul P a r o h Coteţ, din Aroneanu şi au fost de faţă cam o
treime din totalitatea membrilor societăţei.
Dl Titus loanid, decanul societăţei nu era aşteptat
întrucât îl ştiam ocupat cu o lucrare în judeţul R o m a n şi
nu ne închipuiam că la vârsta lui î n a i n t a t ă va sacrifica
două zile şi o noapte de odihnă pentru a lua parte l a pa­
rastas. Dar la ora precisă, prevăzută în program, Dl loa­
nid însoţit de simpaticul D-sale fiu, cu sfânta icoană a
Maicei Domnului frumos învelită, în braţe, au apărut pe
c ă r a r e a dela Biserică. I s'a făcut o călduroasă primire.
Domnul Costică Drăghici, preşedintele societăţei, a
ţinut o mişcătoare cuvântare în care după ce a evocat me­
m o r i a Profesorului N. Roşea, a Drului Tănăsescu-Tasse şi
a celorlalţi regretaţi stegari ai societăţei trecuţi în viaţa
vestică, a închinat în s ă n ă t a t e a celor care luptă pentru
P a t r i e şi a adus mulţumiri Comitetului de Administraţie
care îl secundează. A cerut membrilor mai tineri j u r ă ­
m â n t u l să ţină m a i departe după dispariţia bătrânilor,
tradiţia de patriotism, spirit vânătoresc şi prietenie a „Vi­
drei".
Dl Preşedinte a m a i relatat că în zorii zilei sbârnăi-
tul telefonului la deşteptat şi a auzit că predecesorul Dsale
la preşidenţie Dl N. S t a n c i u i-a spus că tare a r vrea să
vie şi Dlui la p a r a s t a s cu toate că medicii de doi ani îl
opresc, dar nu-1 ţin puterile şi a vrut să-1 însărcineze a
spune colegilor câteva vorbe din partea Dsale dar n'a pu­
tut, căci 1-a podidit plânsul şi a închis telefonul.
Anul acesta la serbarea „Vidrei" n'au fost lăutari,
nici horă în sat, ca în unii ani dinainte de războiu. Dar
ce duioasă şi înălţătoare atmosferă a domnit tot timpul
zilei!
Corespondent
* *#
Deşi încă foarte devreme, totuşi a început s ă ne aver­
tizeze t o a m n a că se apropie, prin pasajele de diferite pă­
sări călătoare, ce pot fi considerate c a o avangardă.
P r i n t r e primele preparative, pentru călătorie, a-şi pu­
tea începe cu rândunelele, care adunate pe firele de tele­
fon, atât pui cât şi bătrâni, făceau pare că primele con­
sfătuiri şi a n t r e n ă r i de sbor. Aceasta de pe la 20—25 Iulie,
apoi apariţia prigorilor, dumbrăvencilor şi a diferitelor
soiuri de hultani, care şi ei vin dela Nord.
Toate acestea sunt după cum am spus mai sus, avan­
garda păsărilor migratoare, după care vor începe toate la
r â n d în ordinea obişnuită din fiecare an. Nu ştiu dacă nu
au plecat şi primele turturele şi primele prepeliţe.
Roman, 8 August 1942.
Lucien Place
* #*
P r i n Decizia Ministerială Nr. 12613 din 1 August 1942,
atribuţiunile D-lui Av. Robert Murat, numit cu Decizia Mi­
nisterială Nr. 26793/1938, Inspector de vânătoare al fostului
Ţinut-Prut, s'au extins asupra tuturor judeţelor din Mol­
dova (cu excepţia jud. Dorohoi).
In această calitate, D-sa va purta titlu de Inspector
de Vânătoare Regional pentru Moldova.
* •»
P r i n Decizia Ministerială Nr. 13528 din 14 August
1942, Dl Maior Eftimie Sinu, a fost numit membru în Con­
siliul Superior al Vânătoarei şi Pescuitul în Apele de
Munte.
% % %
Direcţiunea Economiei Vânatului pune la dispoziţie
două burse de câte 100.000 Lei din Fondul Vânătoarei, pen-
CARPAŢII •:- 1942. No. 9
tru specializare în Germania sau Elveţia. Pot primi aceste
burse n u m a i ingineri silvici, cu cel puţin 5 ani practică
silvică, şi vor fi preferiţi cei ce sunt şi vânători practi-
zanţi. Durata studiului va fi 5—6 luni. P l e c a r e a în Octom-
vrie. Cei ce a r dori să iee parte se vor adresa Direcţiei Eco­
nomiei Vânatului, Bucureşti, Str. Polonă 8.
* # *
Darea de seamă a Societăţii Vânătorilor din Braşov,
referitor la vânatul de pe terenele societăţii, în trimestrul
II al anului 1942.
Urşi stabili au fost constataţi în Valea Timişului. Doi
au fost in trecere prin Munţii Persanilor. De r e m a r c a t , că
urşii în trecere au stat în teritoriile societăţii timp m a i
îndelungat decât în anii trecuţi. Un urs a m â n c a t în plină
zi la un hoit, care era în apropierea unei case de canto­
nier, de unde a fost alungat apoi de o patrulă de grăni­
ceri.
Câţiva cerbi răsleţi au fost constataţi în unele re­
giuni.
I a r n a grea decimând porcii mistreţi, purceii din pri­
m ă v a r ă au fost mult mai puţini ca altă dată. Poate recolta
de ghindă şi de j i r să a t r a g ă pentru t o a m n ă un n u m ă r
m a i m a r e de mistreţi pe teritoriile noastre.
I a r n a trecută lupii au fost concentraţi m a i ales pe
teritorul comunei Măeruş. Acum s'au răspândit pretu-
tindenea.
Vulpi sunt, numeroase. L a c a b a n a din Măeruş, abea
la o distanţă de 100 metri de aceasta, se găseşte o vizuină
de vulpi: o familie cu 6 pui, care se j o a c ă în faţa vizuinei.
In imediata apropiere îşi are vizuina o familie de bursuci.
Vânătorii care odihnesc la această c a b a n ă au plăcerea să
observe aceste familii, chiar din fereastra cabanei.
Căpriorele prezintă un spor frumos, —• iezi mulţi,
care vor umplea in câtva golul produs prin pierderile din
i a r n a grea trecută. Iepurii se prezintă bine, şi n u m ă r u l
lor dă nădejdea unui bun sezon l a toamnă.
Potârnichile puţine, cu cuiburi slabe.
In perioada de timp despre care vorbim, au făcut
m u l t ă pagubă în vânat câinii dela oi. Cu toate ordinele
care s'au dat, şi pe lângă toată paza, au i n t r a t în foarte
multe locuri cu turmele în pădurile statului şi ale comu­
nelor. Procesele-verbale de contravenţiune, care au fost
dresate, — intervenţiunile l a forurile competente au r ă m a s
f ă r ă de nici un rezultat. Trebuesc luate m ă s u r i mai dras­
tice. D a c ă pentru păşunatul în pădure va fi amendat cio­
banul tot numai cu câte 500 Lei, el va preferi să prevari-
cheze, şi să plătească această m i n i m ă amendă, fără nici o
proporţie faţă de daunele pe care le fac oile în păduri şi
în vânat.
S i t a r i i au sburat în luna Iunie, fluerând, în fiecare
seară, l a o poiană din hotarul Cristianului. In ziua de 21
Mai, paznicul nostru a găsit doi pui de s i t a r l a Stejereţ.
Mai multe raţe sălbatece au cuibărit în pădurile dela Măe­
ruş şi Ormeniş, la depărtare de 3—4 km. de apă. In aceeaş
pădure dela Măeruş a cuibărit o pereche de berze negre.
Lupii au urlat în Iunie ca în toiul iernei la Măeruş
şi Cristian.
In hotarul Măeruş paznicul a împuşcat un câine hoi­
nar, care ducea în gură un pui de vulpe.
V â n ă t o a r e a pentru distrugerea ciorilor a dat rezul­
tate satisfăcătoare. Ar fi de dorit, ca aceasta acţiune să
se generalizeze, să iee parte la ea toate societăţile de vâ­
nătoare, după un plan stabilit de Inspectoratul Judeţean.
Rivalizând societăţile, rezultatele a r fi generale şi mai
bune.
B r a c o n a j u l a scăzut simţitor, în u r m a controlului se­
ver, făcut ca consecinţă a legilor recente.
In intervalul dela 4 Ianuarie l a 30 Iunie paznicii so­
cietăţii au ucis următoarele răpitoare: 46 câini hoinari;
10 pisici hoinare; 1 porumbar; 2 uli p ă s ă r a r i ; 31 ciori; 20
coţofene; 1 uliu de trestie; 3 pui de porumbar; 8 pui de
p ă s ă r a r ; şi au adunat 334 ouă de ciori, coţofene, porum­
bari şi uli păsărari. Societatea a plătit premii pentru paz­
nici în u r m a acestora, în intervalul de m a i sus 15.380 Lei,
dintre care unui singur paznic 12.000 Lei.
Colonel i. r. Schnell
Maestru de vânătoare
# **
I n urma m a r e i abundente de material, cu toate că
prezntul n u m ă r a p a r e c u u n n u m ă r de pagini mărit, nu
a m p u t u t aduce , . S t a t u t u l - t i p " al Societăţilor de vânătoare,
d u p ă c u m f ; 1 & ă d u i r ă m î n numărul trecut. R ă m â n e deci
pentru n u m ă r u l de Octomvrie.
 PUBLICAŢIUNE
Tablou de terenurile comune de vânătoare pădurile statului şi fonduri de pescuit, ce urmează a se arenda prin lici-
taţie cu oferte închise, pentru dreptul de vânat ţi pescuit, de către direcţiunea ecenomiei vânatului.
C o m u n a Judeţul Supraf. V â n a t u l Estimaţia Data licitaţiei
1. Cruceni Arad 1559 h a . iepuri 4600 Lei 28 Sept. 1942
2. Odvoş Arad 1000 jug. mistreţi potârnichi, că­ ora 11 a. m.
prioare şi fazani 3000 5,

3. Caporal Alexa Arad 2922 ha. iepuri, potârnichi, fazani 12600 J)

i"
4. Milova Arad 7006 ha. iepuri, căprioare, mis­
treţi 1200 53

5. Păuliş Arad 2158 ha. iepuri, potârnichi, fazani 8000 33

6. Cil Arad 1649 jug. iepuri, căpriori, raţe 2000 33

7. Pădurea urbarială căpriori, vulpi, iepuri,

Rogoz şi Mama Arad 1500 ha. mistreţi 1000 33

8. Pianul de jos Alba 3836 h a . căprioare, mistreţi, urşi,

fazani, iepuri, cerbi,
capre negre 500 33

9. Letea Veche Bacău 2206 h a . iepuri, potârnichi, pre­

peliţe 4500 33

10. Bereşti-Tazlău Bacău 2579 ha. iepuri 4200 33

11. Tohanu Buzău 1789 ha. — — 2000 33

12. P o i a n a Mărului Braşov 6224 h a . iepuri, vulpi, lupi, vie­

zuri, căprioare, jderi 5000 33

13. Fârţăneşti Covurlui 3416 h a . lupi, vulpi 1550 33

14. L u n a Cluj-Turda 4138 ha. iepuri, căprioare 7100 33

15. Măgura Constanţa 1640 ha. iepuri, potârnichi, dro­

pii, prepeliţe 1500 33 33
16. Dileul Nou Cluj-Turda 430 h a . iepuri 1000 33

17. Dileul Vechi Cluj-Turda 970 ha. iepuri 1800 33

18. S a n Marghita Cluj-Turda 666 ha. iepuri 1000 33 33

19. Ţepeş-Vodă Dâmboviţa 916 ha. iepuri, potârnichi, pre­

peliţe 3100 33
20. Vişina Dâmboviţa 4234 ha. iepuri, potârnichi, fazani 2500 33

21. Ucea de Sus Făgăraş 5728 jug. mistreţi, lupi, capre, ie­
puri, vulpi 1000 33
22. Romoşel Hunedoara 2373 h a . iepuri, căprioare, mis­ 29" Sept. 1942
treţi, lupi, vulpi 2300 33 ora 11 a. m.
23. Silvaşul Inf. Hunedoara 3254 jug. iepuri, vulpi, mistreţi 3000 33

24. Meria Hunedoara 2544 jug. vulpi, lupi, mistreţi, ie­

puri, ţapi roşi 1500 33 33
25. Rudina Hunedoara 4477 ha. lupi, vulpi, iepuri 3000 33
26. Mărăşeşti Mehedinţi 1483 ha. iepuri, vulpi, lupi 2500 S3

27. Crainici Mehedinţi 1546 ha. iepuri, vulpi, lupi 3000 33 33 "n 33
28. Bala Mehedinţi 2027 ha. iepuri, vulpi, lupi 3000 33 33
29. Stiubeiu R. S ă r a t 2506 ha. iepuri 3000 33
30. Potlogeni Romanaţi 1500 ha. iepuri, gâşte, raţe, pre­
peliţe 1500 33 •3
31. Pildeşti Roman 1466 ha. iepuri, potârnichi, pre­
peliţe 1600 33 33
32. Leucuşeşti Severin 662 ha. iepuri, potârnichi şi f a ­
zani 920 33
33. R ă t e a s c a Teleorman 904 ha. iepuri 500 33
34. Buzescu Teleorman 2000 ha. iepuri, potârnichi 550 33 33 33 33
35. Idiom Tr. Mică 2045 jug. dropii, prepeliţe, iepuri,
căprioare 650 33 33 33 33
36. Petrovaselo T. Torontal 2109 ha. iepuri, .căprioare, potâr­
nichi, fazani 2500 33

37. S u ş t r a T. Torontal 1111 ha. iepuri, prepeliţe, potâr­

nichi, fazani 4000 33

38. Varniţa T. Torontal 311 jug. — — 500 1

33
39. Labaşinţ T. Torontal 2094 jug. — — 1000 33
40. Beba-Veche T. Torontal 8979 jug. iepuri, potârnichi 6000 33

41. Gherestur T. Torontal 1343 jug. iepuri, potârnichi 1500 33 •3 33

42. Ususău T. Torontal 1973 ha. iepuri, vulpi 2000 35 33
43. Toplovăţul-Mare T. Torontal 1410 ha. iepuri, fazani 8700 33 33 33 3!
44. Mailat T. Torontal 2422 ha. potârnichi, etc. 4000 53

45. Fiscut T. Torontal 2531 ha. iepuri 3000 33

46. Dunavăţul-de-Jos Tulcea 1525 ha. iepuri, vulpi 1200 33 3. 3' 33

47. Principele-Carol Tulcea 1527 ha. păsări de apă 2500 33 33 33 33

48. Luncaviţa Tulcea 3379 ha. iepuri, vulpi, prepeliţe 1800 33

49. Stioborani Vaslui 2379 ha. —. — 3000 33 33 33

50. Corbii-Mari Vlaşca 1500 ha. iepuri, prepeliţe, potâr­
nichi 3000
51. Brezoiu Vâlcea — — 3500
Fond de pescuit.
33
33 W 33

PĂDURILE STATULUI
P ă d u r e a Ocol silvic Supraf. V â n a t u l Estimaţia Data licitaţiei
1. Prosia Novaci 115 h a . iepuri, vulpi, lupi 345 Lei 30 Sept. 1942.
2. Rădeiul Novaci 228 h a . vânat nobil şi răpitor 1140 33 ora 11 a. m.
3. Piciorul lui Wolt Novaci 705 h a . iepuri, lupi, vulpi 2115 33 53 33 33

4. Dumbrava Crasna Novaci 136 h a . iepuri, lupi, vulpi 408 3» 33 33 33

Amatorii vor înainta oferte închise, sigilate şi timbrate, până la datele menţionate în dreptul fiecăreia, orele 12 a. m
la Direcţiunea Vânatului, Str. Polonă Nr 8 Bucureşti.
Pe plicul închis, se va specifica .Ofertă închisă" pentru terenul, pădurea, fondul de pescuit .
„A R M U N 8. A." BUCHRESTI
Direcţia Generală: Calea Victoriei 3 3 1*1$ - Tel. 5 > 7 4 . 9 1

SOC. PENTRU PROPAGANDA T I R U L U I ,

FABRICA DE CARTUŞE DE VÂNĂTOARE
REPREZENTANTA FIRMEI
GUSTAV G E N S C H O W & Co. A G BERLIN
oferă vânătorilor prin magazinul propriu vânzarea exclusivă
pentru Bucureşti — Sediul B-dul Carol 1 Nr. 5, Tel. 5.20.74
(Palatul Carpaţi) — şi prin revânzătorii din provincie, sau prin
expediţii directe dela depozitul nostru :

R E N U M I T E L E C A R T U Ş E DE V Â N Ă T O A R E
FĂRĂ CONCURENTĂ

ORIQINJkL

GECO
D II D i A C H

c u pulbere Rottweil şi c u alice t a r i

2 — 6 mm.

Reţineţi c a r t u ş e prin c o m e n z i ferme

p e n t r u sezon

•
A r m e de v â n ă t o a r e S A U E R & SOHN
„G E C O " - CHR. F R . T R I E B E L

CEREŢI OFERTE
Găsiţi cartuşele „Express", precum ar­
me şi articole de vânătoare prin urmă­
toarele magazine:
Fraţii Burza Arad
Carol A n k e l e B o t o ş a ni
„Căprioara" Bârlad
D. N i c o l e s c u Călăraşi
„Fulger" Lugoj
Remus Branga Orăştie
Andreas Rekker Sighişoara
E. Resch Sibiu
C. D. U d r e s c u T. S e v e r i n
Spirache Florea Tecuci
Şi la c e l m a i apropiat m a g a z i n de
specialitate

Magazinele d e specialitate care doresc a avea marfa noastră s p r e v â n z a r e , sunt invitate a

se a d r e s a la Direcţia Societăţii B U C U R E Ş T I , C a l e a Victoriei Nr. 33, E t . I, A p . 18, Tel. 5-74.91