Rândunica, de la legendă la realitate

Rândunica face parte din familia Hirundinidae, alături de lăstuni, și este

caracterizată de aripile lungi și ascuțite și de coada scobită. În cele ce
urmează, ornitologul Lucian Fasolă-Mătăsaru ne poartă într-o călătorie prin
legendele, miturile și istoria rândunicii și ne detaliază aspecte legate de
biologia și ecologia speciei.

Denumiri

Rândurea sau rândurică, rândunea ori rânduniță, lândură și rondunea sunt

toate denumiri românești, mai noi sau mai vechi, pentru specia desemnată
pasărea anului în România.
Bunăoară, nu doar noi, dar multe alte popoare vecine ori depărtate îndrăgesc
această specie de pasăre și o denumesc frumos: hirondelle de cheminée i se
spune în Franța, rondine domestica este în Italia, germanii îi zic
rauhschwalbe, iar englezii îi spun barn swallow și câte alte denumiri faine n-or
mai fi pentru o așa pasăre măruntă și iubită. Cât despre numele ei
științific, Hirundo rustica, atribuit de botezătorul multor specii de plante și
animale Carl von Linne, provine din cuvintele latine hirundo –
rândunică și rustica – rustic, rural, de țară. 

Descriere

Cum arată o rândunică, probabil toată lumea știe. Pe lângă vrabie, rândunica
este poate printre primele păsări pe care le vede copilul crescut în mediul rural
sau pe care le învață oricine la școală oriunde în lume. Cromatica aparte
cu spatele negru și irizații albăstrui, burtă albă, gâtul și fruntea ruginii, o
fac ușor de recunoscut și de plăcut. Aripile lungi și ascuțite și coada lungă și
bifurcată o fac capabilă de zbor rapid, acrobatic și de invidiat. Cântecul,
puternic, cu ciripituri rapide întrerupte când și când de sunete orăcăite
ce se transformă apoi în scârțieli seci, o face o încântare de ascultat.
Unde mai pui că au în repertoriu și sunete diferite pentru pericole diferite:
pisica este anunțată cu un ”siflitt” ascuțit, iar pentru păsările de pradă alerta
este ”flitt-flitt”. Păstrând proporțiile, comunicarea nu ne este specifică doar
nouă, păsările o fac și ele.

Specii înrudite

Specie larg răspândită și bine cunoscută, dar nu singură pe lume, rândunica

are o familie numeroasă, vreo 90 de neamuri sunt de toate și toate împart
câteva caracteristici comune: sunt bune zburătoare, cu corp aerodinamic,
aripi înguste și ascuțite, prind hrana din zbor și tot din zbor beau apă
sau se spală, cuibul și-l fac în general din lut cimentat cu salivă și întărit cu
fire de iarbă, ciocul este mic, dar gura cu deschidere mare, iar cântecul lor
este plăcut. Dar poate cea mai interesantă caracteristică a acestor specii
este ochiul. Dacă la unele specii de păsări ochiul prezintă o singură cavitate
pe retină, în care se află receptorii de lumină, la rândunele și speciile înrudite
ochiul are două astfel de zone, mărind astfel acuitatea vizuală, dar și
dimensiunea ochiului care concurează aici cu creierul pentru spațiul limitat din
cavitatea craniană. Ai nevoie de un ochi bun atunci când zbori cu viteză și
trebuie să-ți prinzi mâncarea în același timp, nu?  

În România sunt 5 specii din familia lor mare, iar pe lângă rândunică ne

mai putem bucura de prezența lăstunului de casă, a celui de mal (el nu-și face
cuib de lut, ci galerie în mal lutos) și a celui de stâncă, dar și de rândunica
roșcată, specie cu care rândunica de casă poate fi ușor confundată de
privitorul grăbit. Acum, atent ar trebui să se uite în principal cei de prin
Dobrogea, că acolo e mai des întâlnită rândunica roșcată, dar dacă treci prin
București pe la Unirii, nu ar strica să te uiți de două ori la ce zboară.

Habitatul și aria de răspândire

Rândunica este prezentă mai peste tot în lume, doar în zonele deșertice și
nordice extreme lipsește, întâlnită fiind de la nivelul mării până la 3.000 de
metri altitudine.

Însă doar prezența ei extinsă pe glob nu o face pe rândunică atât de populară,

ci mai degrabă aproprierea ei față de noi, față de așezările omenești. Însăși
numele științific pe care i l-am atribuit păsării trădează această
intimitate. Rustica, am văzut, este sinonim cu viața la țară, cu o prezență
rurală, cu termenul de câmpenesc și cumva extins, cu ideea de vechi și de
demult. Dar a fost dintotdeauna așa? Rândunele au cuibărit dintodeauna la
streașina caselor sau a grajdurilor noastre așa cum vedem astăzi că berzele
albe cuibăresc pe stâlpii de electricitate, coșuri de fum sau acoperișuri de
case, strâns legate de noi și ele? Rândunica a folosit dintodeauna zonele
rurale unde se practică creșterea extensivă a animalelor de fermă? Cel mai
probabil, nu.
Nu știm exact momentul când a început evoluția acestei specii, dar avem
totuși mărturii despre cuibăritul ei în zone naturale care ajung până
recent. Nord-americanii încă descopereau cuiburi pe lespezi stâncoase la
mijlocul secolului 19, pare-se că mai au și acum, iar mai pe la noi, Dionisie
Linția, autorul unei monumentale monografii „Păsările din R.P.R”, la
începutul secolului trecut descoperea și el cuiburi de rândunică în zone
naturale. Cel mai probabil, cu mult timp în urmă, rândunica a fost legată mai
degrabă de zona montană, zone costale cu cavități, chei și stânci abrupte,
acum însă urmează omul mai peste tot. Habitatul preferat a devenit între timp
zona rurală, cu spații deschise și vegetație scurtă, precum pășunile, pajiștile și
terenurile agricole. Nu iubește zonele împădurite și aici a profitat din plin de
defrișările făcute de oameni. Doar în orașe nu a venit după noi, lăsând locul
lăstunului de casă, dar și aici lucrurile încep să se schimbe, chiar și în Europa.
Acum se apreciază că circa 99% dintre cuiburi sunt legate de mediul
antropic.

Așadar, dragul nostru pentru rândunică se datorează și unei lungi conviețuiri.

Suntem conștienți de prezența ei probabil încă de la formarea primelor
comunități agrare, dacă nu chiar de pe vremea când și noi și ea foloseam
gurile de peșteri pentru adăpost, iar acest lucru se vede și din bogatul folclor
dezvoltat în jurul rândunicii. Ajungem și acolo.
Hrana

Rândunica este o specie strict insectivoră și se hrănește în mod obișnuit în

zonele deschise, deasupra apei sau a solului, adesea urmărind animalele,
oamenii sau utilajele agricole pentru a prinde insectele deranjate. 
Hrana variază în decursul anului și în ani diferiți, în funcție de disponibilitatea
locală a insectelor. Se hrănește în principal cu insecte aeriene, în special cu
muște, pe care le prinde în zbor, dar consumă și specii de afide, gândaci și
cărăbuși, viespi și albine, fluturi ori libelule. Apropierea rândunelelor de
oameni i-a oferit acesteia bune oportunități de hrănire, iar nouă un ajutor
în limitarea dezvoltării explozive a insectelor, dar acest lucru se poate
dovedi în zilele noastre fatal pentru această specie și nu numai, odată cu
utilizarea insecticidelor chimice în agricultură și cu modificarea
practicilor agricole, în special în ceea ce privește creșterea intensivă a
animalelor în ferme. 

Vedem, așadar, cum noi le-am suplinit hrana și locurile de cuibărit, le-am
protejat, acceptat și le-am atras, indirect evident, într-o relație veche de
mutualism. Dar vedem cum tot noi suntem cei care le putem periclita
existența.
Cuibul

Îl știm cu toții, este în formă de cupă, mai degrabă jumătate de cupă, clădit

din pământ, cimentat cu salivă și întărit cu material vegetal și plasat pe o
suprafață verticală. Ei, aici oare nu ne vine nimic în minte? Din ce erau oare
construite nu cu mult timp în urmă casele, mai ales în zonele rurale? Nu erau
oare aceleași materiale folosite? Or fi învățat rândunelele de la oameni sau
noi de la ele? A doua variantă pare mai plauzibilă, pentru că, nu-i așa, multă
vreme ne-am inspirat, și o mai facem încă, din natură. Bine ar fi să o facem și
în continuare pentru că natura a testat soluții perioade lungi de timp și le-a
ales pe cele potrivite.

Acum, și mai interesant este locul de plasare al cuiburilor. Poate cel mai des îl
știm situat sub grinda sau streașina casei, în hambare sau grajduri, dar se
cunosc și cazuri mult mai curioase: în coroana unor coarne de cerb, în craniul
unui berbec situat pe un cuib nefolosit de codalb, în cabina unui tractor
abadonat, chiar sub streșina unui vagon de tren ce se deplasa zilnic pe o
distanță de 3 km! Dar poate cel mai surprinzător loc pentru un cuib de la noi,
este sub puntea unui bac plutitor care traversa zilnic Dunărea, de mai multe
ori pe zi. Cuiburile, căci erau mai multe, erau protejate dedesubt de apă, iar
deasupra de agitația oamenilor și mașinilor. Fabulos de ingenios!

Cât despre perioada de utilizare a cuiburilor, rândunica are tendința de a folosi

același cuib ani la rândul, dacă acesta nu este cumva distrus. Este consemnat
chiar un record, 48 de ani neîntrerupți a fost folosit un cuib de rândunică. Cel
mai probabil nu a fost vorba despre aceiași indivizi, căci vârsta maximă
consemnată la rândunică a fost de 16 ani, dar cine știe ce veterani or mai fi
prin lume.

Reproducerea, ponta și puii

Rândunica cuibărește solitar sau în colonii mai mici sau mari. Când vine vorba
de relația de cuplu, rândunele sunt monogame pe perioada cuibăritului,
dar nu sunt rare cazurile de poligamie. Se pare că cei mai atrăgători dintre
masculi sunt cei care au penele laterale din coadă cele mai lungi, pentru că
aceștia sunt, în general, mai longevivi și mai rezistenți la boli, femelele
obținând astfel un beneficiu indirect de vitalitate prin această formă de
selecție, penele din coadă mai lungi indicând un individ mai puternic genetic,
care va produce descendenți cu vitalitate sporită. Isteață mișcare!

Perechea de rândunele scoate, în general, câte două generații de pui pe an,

a câte 4-5 pui fiecare. Deși rata de succes a creșterii puilor, până când
aceștia devin independenți este relativ mare, de circa 70-90%, rata
mortalității în primul lor an de viată este de asemenea ridicată, de circa 70-
80%, cele mai multe pierderi fiind în timpul migrației. Odată ce prima fază a
vieții este depășită, rândunica poate trăi câțiva ani, dar din cauza dificultăților
cauzate de viața ei trăită într-o călătorie perpetuă, rata anuală a mortalității
se menține ridicată și pentru adulți, 40-70%. 

Ei bine, și totuși de ce aleg să parcurgă anual, de două ori, această călătorie

lungă și periculoasă între locurile de cuibărire din Europa și cele din Africa
Subsahariană unde iernează? Pentru că în condițiile unei clime temperate
cum este cea din Europa, rata de supraviețuire pe timpul iernii ar fi egală cu
zero din moment ce insectele care să poată fi prinse din zbor lipsesc cu
desăvârșire.

Migrația
Pasăre migratoare, rândunica a fost încă din antichitate considerată un
adevărat vestitor al primăverii. Cu toții cunoaștem, poate, vechea zicală:
„Cu o floare nu se face primăvară”. Dar originea acestor cuvinte este ceva mai
veche și ea ne vine de la Aristotel care face referire la rândunele și care ar fi
spus: „Aşa cum o rândunică sau o singură zi frumoasă nu aduc primăvara, tot
astfel o singură zi fericită nu-l face pe om norocos.” Cu toate acestea, peste
tot în lume, venirea rândunelelor primăvara, vederea primului exemplar era
moment de bucurie și de manifestare a unor credințe. 

Dar ce credințe aveau oamenii, oare, legate de locul unde pleacă rândunica
peste iarnă? Ei bine, însuși Carl von Linne (1707 – 1778), cel despre care
spuneam că a dat nume științifice speciilor, credea că rândunelele hibernează
pe fundul lacurilor sau al mărilor. Cum s-a ajuns aici? Ei bine, în perioada
migrației, rândunelele poposesc adeseori cu miile în stufărișurile din
apropierea lacurilor și uneori se întâmplă ca indivizi slăbiți sau bolnavi să-și
găsească acolo sfârșitul și să plutească apoi pe apă. Și cum stolurile de
păsări apăreau și dispăreau cu repeziciune din zona respectivă, până la
credința amintită nu mai era decât un pas. Abia prin 1912 s-a demonstrat că
rândunelele care cuibăresc în Europa migrează în Africa și asta datorită
unui exemplar inelat în Anglia și recapturat în Africa de Sud. Așa a apărut
inelarea, ca principal mijloc de studiere a migrației păsărilor. Așa fac ornitologii
și astăzi, chiar dacă metodele și tehnologia folosite sunt mult superioare
începutului de secol 20.  

Populația

Se estimează că în lume ar fi acum între 300 și 500 de milioane de

rândunele. Acum două sute de ani asta ar fi fost o rândunică la fiecare 2
oameni, acum 15 dintre noi trebuie să ne bucurăm de o singură pasăre și 30
de o pereche. Ce bucurie treuie să fie pe gospodarii care au la casa lor 2-3
cuiburi! Evident, nu știm câte păsări din această specie trăiau pe Pământ la
vremea în care Fabian von Bellingshausen descoperea continentul Antarctica,
știm doar că acum numărul lor este în scădere. Dar oare câte erau la început?
Adică în momentul dinainte de apariția așezărilor omenești și înainte ca
rândunica se se aproprie de noi, oamenii? Erau oare mai multe sau mai puține
pe vremea când specia cuibărea pe stânci sau la intrarea în peșteri?
Rândunica a profitat de pe urma noastră și s-a extins în lume odată cu noi sau
poate apropierea de noi a făcut ca efectivele ei să scadă continuu? Probabil
nu vom ști niciodată, dar știm care sunt tendințele actuale.

Potrivit EBCC (2018), populația europeană a suferit un declin moderat

între 1980 și 2015. BirdLife International (2015) a estimat că populația
europeană va scădea cu aproape 25% în trei generații (11,7 ani). Prin urmare,
în general, populația globală este apreciată ca fiind în declin. (sursa
IUCN).
Clasificată ca având ”Risc scăzut” de către IUCN, aflată în declin pe termen
lung la nivel global, în Europa, tendința pe termen scurt (10 ani), arată o
stabilizare.

„Tendința populațională a rândunicii în Europa (bazată pe datele programului

Pan European Common Bird Monitoring, coordonat de European Bird Census
Council).”

În România, din datele colectate în cadrul programului de Monitorizare a

Păsărilor Comune, observăm că specia se află de asemenea în
declin. Acest lucru, la fel ca în alte țări din Europa, se întâmplă din cauza
intensificării agriculturii și utilizării pe scară mai largă a insecticidelor.
Tendința populațională a rândunicii în România (bazată pe datele programului
Monitorizarea Păsărilor Comune)

Situația speciei și probleme de conservare

Amenințări

Dispariția pajiștilor și înlocuirea lor cu monoculturi intense, abandonul caselor

rurale și modernizarea creșterii bovinelor, cu modificări structurale ale
clădirilor, a schimbat acum irevocabil habitatul rândunicii noastre. La aceasta
trebuie să adăugăm schimbările climatice în curs, care fac și mai dificilă
adaptarea acestei păsări la noile condiții. Multe sunt variabilele care contribuie
sau împiedică dezvoltarea acestei specii.

S-a sperat că dilatarea anotimpului călduros din emisfera nordică ar putea

oferi mai mult timp dezvoltării puilor, dar, în schimb, s-a constatat că verile mai
calde limitează cantitatea de insecte disponibile pentru hrănirea lor. De
asemenea, aceleași dificultăți se regăsesc și în zonele de iernare, zone vitale
pentru supraviețuirea lor. Specia nu este considerată pe cale de dispariție, dar
este ținută constant și atent sub control pentru că prezența ei pe lângă noi nu
trebuie privită ca fiind garantată, ci mai degrabă trebuie privită cu recunoștință
și respect.

Relația cu oamenii

Rândunica este una dintre cele mai cunoscute și emblematice specii de

pasăre din istoria omenirii. O întâlnim în povești, proverbe, mituri și legende
încă din antichitate. În tradiția multor țări este pasărea simbol a sosirii
primăverii și a noilor începuturi.

Ei bine, dacă trăiai în Boemia, erai fată nemăritată și vedeai o singură

rândunică, aveai șanse mari să te măriți, iar de vedeai două, ghinion,
rămâneai celibatară. În Scoția era semn bun dacă vedeai o rândunică prima
oară în acea primăvară, dar doar dacă erai așezat. În alte părți din marea
Britanie obiceiurile vremurilor spuneau că trebuie să sari în sus atunci când
vezi prima rândunică din acel an. Tot britanicii credeau cu tărie că rândunelele
trebuie să vină în ținuturile lor înainte de vinerea mare, asta pentru că, se
credea, rândunica l-ar fi ajutat pe Isus să-și dea jos de pe cap cununa cu spini
purtată în ziua crucificării și de la sângele lui a rămas pasărea pătată pe frunte
și pe gușă cu acea culoare ruginie.

Motiv de bucurie pentru unii, de îngrijorare și de anxietate pentru alții. Prin

Caucaz populația se temea că păsările migratoare aduc cu ele și boli, iar
pentru a te feri trebuia să bei un pahar cu vin sau o măsură de rachiu, probabil
o scuză nevinovată pentru puțină dispoziție bahică. 🙂 Anglo-saxonii credeau
că găinile nu mai fac ouă, iar vacile nu mai dau lapte dacă distrugi un cuib de
rândunică. Rușii erau de părere că rândunica este forma în care se întorc pe
Pământ sufletele copiilor dispăruți înainte de vreme, iar cântecul păsărilor este
în fapt reprezentarea jovialității celor mici.

Indiferent de credințele care o înconjoară, rândunica este probabil cea mai

populară pasăre din lume, iar în imaginația populară este fără dubiu
reprezentarea regenerării anuale, a trezirii naturii, dar mai ales este
reprezentarea iubirii unei ființe față de propriul cămin.