Copiii care au trăit primii doi ani în orfelinat

nu mai pot avea o viață normală

Neglijarea unui copil în primii doi ani de viață îi afectează iremediabil dezvoltarea creierului,
arată un studiu finanţat de universitatea Harvard şi realizat de o echipă de cercetători americani și
români care au urmărit timp de 16 ani evoluția copiilor instituționalizați din ţara noastră.

Copiii neglijați, care n-au beneficiat de atenția și de afecțiunea a cel puțin un adult dedicat, așa
cum se întâmplă într-o familie normală, au un IQ mult mai scăzut și dezvoltă probleme psihice,
de discernământ și de control al impulsurilor − explică, într-un interviu pentru PressOne,
cercetătorul Florin Țibu, care face parte din echipa Bucharest Early Intervention Project (BEIP).

Descoperirile făcute de echipa BEIP au contribuit la decizia autorităților române de a nu-i mai
trimite în orfelinate pe nou-născuții abandonați, ci numai în asistență maternală. Totuși, în
România există încă peste 70 de orfelinate clasice de capacitate mare, în care trăiesc aproape
20.000 de copii.

– Care a fost ipoteza de la care a pornit studiul privind efectele neglijării?

Florin Ţibu: Studiul a început în 2000-2001, iar eu m-am alăturat echipei în 2003. Există studii
mai vechi făcute în Anglia în legătură cu efectele instituționalizării. Se intuia că copiii
instituționalizați au anumite probleme de dezvoltare, dar existau și persoane din aceste centre
care susțineau că, uneori, copiilor le e mai bine în orfelinate.

Ce nu se știa era în ce constau aceste efecte, dacă toate ariile de dezvoltare sunt afectate la fel de
mult și dacă există vârste critice de la care statul în orfelinat conduce la probleme mult mai
grave, de nerecuperat.

Unul dintre aspectele importante pe care le-am descoperit − și pe care încă le investigăm − îl
reprezintă mecanismele prin care deprivarea afectivă și deprivarea senzorială pot duce la
probleme psihiatrice, de comportament, emoționale, de inteligență etc.

O descoperire importantă a studiului este că vârsta critică privind neglijarea este cea de 2 ani.
Așadar, primii doi ani de viață sunt esențiali.

Dacă un copil a ratat trenul de a fi scos din instituție până la vârsta de 2 ani, este probabil ca
aceste probleme să se mențină.

Mai exact, vorbim despre un IQ mai scăzut decât ne-am aștepta în mod tipic. Unui astfel de copil
îi lipsesc capacitatea de a defini mai bine cuvinte uzuale şi capacitatea de a reține mai bine
informația de care are nevoie pentru școală. De asemenea, vorbim de o capacitate mai redusă de
a forma relații de substanță cu colegii, de a-și regla emoțiile atunci când devine agitat sau
tulburat.
Totuși, de câțiva ani, copiii abandonați din România care au vârste sub 2 ani nu mai sunt plasați
în orfelinate, ci direct în asistență maternală. Studiul nostru a contribuit la această decizie.

– Câți copii ați studiat în cadrul proiectului Bucharest Early Intervention?

– Au fost recrutați 136 de copii din București cu istoric de instituționalizare, copii care, de
regulă, fuseseră duși în instituție direct după naștere. Au fost împărțiți aleatoriu în două grupe.
Unii și-au continuat viața în instituțiile unde erau atunci, ceilalți au fost plasați în familiile unor
asistenți familiali pe care i-am recrutat și i-am instruit noi.

Am mai studiat un grup de 72 de copii recrutați din comunitate prin intermediul medicilor de
familie. Este vorba, adică, de un lot tipic de copii din familii, care nu au fost instituționalizați
niciodată. Acest grup de control este important pentru a vedea cum se raportează celelalte două
grupuri la media de dezvoltare.

Pentru că studiul acesta funcționează de 16 ani, mulți copii s-au răspândit prin țară, unii prin
străinătate. Am încercat cât mai mult să-i menținem în studiu și, de câte ori putem, îi aducem în
București pentru evaluări.

Pe de altă parte, au fost adoptați mulți copii din ambele grupuri randomizate. Ne bucură foarte
mult că o proporție semnificativă din copiii plasați în asistență maternală, cam 20%, au fost
adoptați de asistenți maternali.

Una dintre descoperirile importante ale studiului este că stabilitatea plasamentului este unul
dintre cei mai importanți predictori pentru o recuperare și o dezvoltare cât mai bună.

Sentimentul de apartenență, convingerea că nu vei mai pleca niciodată de acolo și că părinții te

iubesc necondiționat sunt cele mai bune lucruri care li se pot întâmpla acestor copii care au trecut
deja printr-o traumă.

Cameră pentru experimente din cadrul Complexului pentru Servicii Sociale Sfânta Ecaterina,
folosită de cercetătorii care au elaborat studiul. Foto: Lucian Muntean

– Cum se definește, mai exact, neglijarea?

– Este vorba de o deprivare senzorială și de o deprivare afectivă, adică de lipsa unui îngrijitor
principal care să îi ofere zi de zi ceea ce mama îi oferă unui nou-născut.

Se știe deja că primele luni de viață sunt cruciale pentru dezvoltarea de mai târziu, pentru toată
viața, în aproape toate sistemele și ariile de dezvoltare.

De exemplu, dacă un copil mic nu este atins zi de zi sau nu i se prezintă în față diferite obiecte
sau chipuri, ochii lui nu se pot focusa, nu pot face exercițiul de zi cu zi pe care îl fac nou-
născuții, iar asta conduce la afectarea traiectelor nervoase.
Încep pur și simplu să se atrofieze unele legături de neuroni care, în mod normal, s-ar ramifica și
s-ar lega de alți neuroni din preajmă.

Nou-născutul este ca o floare pe care, dacă nu o uzi la timp, se ofilește. Iar dacă începi să o uzi
după ce s-a ofilit, de multe ori nu-și mai revine.

Mediul ideal este ceea ce se întâmplă într-o familie tipică, cu părinți grijulii, calzi și sensibili la
nevoile copilului. La polul opus, instituționalizarea reprezintă o formă extremă de neglijare, deși
ea este prezentă într-o măsură mai mare sau mai mică și în comunitate.

Un exemplu la fel de puternic este cel al copiilor crescuți cu mame care consumă droguri și care,
uneori, uită de ei zile întregi. Sau familiile în care există violență domestică, în care copilul este
expus la traume.

– Este adevărat că bebelușii se nasc doar cu un mare potențial, dar acesta trebuie să fie
fructificat din primele clipe de către copil, inclusiv cu ajutorul părinților?

– În ceea ce privește dezvoltarea inteligenței, este perfect adevărat. Există însă și abilități cu care
ne naștem și care, bineînțeles, pot merge într-un sens sau altul.

De exemplu, există bebeluși cu abilități mai bune de a-și regla emoțiile. Sunt aceia care, în timp
ce plâng, reușesc să-și găsească pumnul și să-l sugă sau care se freacă pe obraji sau care caută
privirea mamei și obțin astfel confortul de care au nevoie și se calmează.

Chiar și atunci când nu există aceste abilități, un parenting cald, ferm și sensibil le poate dezvolta
aceste abilități. În schimb, un parenting prost și condiții de mediu proaste le pot submina aceste
abilități cu care vin pe lume.

Una dintre cele mai mari probleme întâlnite la copiii instituționalizați este rata ridicată de ADHD
(tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție), de circa 25%. Una dintre cauze este subțierea
scoarței cerebrale, mai ales în zonele prefrontale.

Am studiat copiii cu o procedură numită RMN la vârsta de 8 ani și am observat că scoarța

cerebrală a multora dintre copiii instituționalizați este mai subțire decât în mod obișnuit.

La nivelul comportamentului, acest lucru se traduce printr-o mai slabă capacitate de a-și controla
emoțiile, printr-o mai slabă capacitate de a-și planifica acțiunile și de a-și inhiba impulsurile.

Copiii devin hiperactivi și au deficit de atenție, dar, pe termen lung, credem că poate avea efecte
și la nivelul relațiilor cu oamenii.
Unii copii instituționalizați nu știu să lege relații cu semenii, ținând cont de acele reguli subtile
de a interacționa; mulți sunt intruzivi, fac greșeli în timpul exercițiilor de gândire fără să-și dea
seama și să se corecteze.

Și dacă au petrecut doar doi ani într-un centru și apoi ajung într-o familie, acești copii sunt
predispuși la ADHD. Dar ADHD-ul de instituție reprezintă o formă diferită a celui întâlnit la
copiii comunitari, unde prevalența este mică, de circa 3-5%, și unde se pare că predominantă este
predispoziția genetică.

– În ce măsură dezvoltarea unui copil poate fi influențată încă din viața intrauterină?

– Am petrecut în Anglia câțiva ani studiind unele dintre aceste fenomene. Există premise
serioase pentru a crede că stresul matern sau traumele din perioada de sarcină pot avea efecte
durabile pe mai târziu, indiferent de cât de bun este mediul postnatal.

Știința evoluează greu în privința asta, dar se pare că putem vorbi de o programare intrauterină a
comportamentului copilului și a sănătății mintale.

– Cum definiți, mai exact, acest stres matern?

– Este vorba de evenimente cu impact emoțional puternic sau de perioade lungi de stres: depresii,
stări de anxietate, atacuri de panică, violență domestică. Apoi e vorba și de expunerea la infecții,
neglijarea sănătății în timpul sarcinii.

Există mecanisme prin care hormonii de stres produși de mamă ajung prin placentă la făt și pot
influența modul în care se formează structura creierului în etapa prenatală.

Activitatea unor gene poate fi redusă dramatic până la nivelul inactivării lor. Este vorba de gene
care reglează mecanisme foarte fine de fiziologie a stresului.

Există premise să credem că copiii care au avut mame foarte stresate în perioada sarcinii sunt
predispuși în viață la a nu-și regla atât de bine emoțiile și comportamentul.

– În ce măsură o depresie postnatală a mamei poate crea premisele neglijării unui nou-
născut?

– Cred că o paralelă cu efectele instituționalizării nu se poate face decât în cazurile extreme, în

care depresia de nivel clinic a mamei o împiedică să facă lucrurile de bază pentru copil. Vorbesc
de a-l atinge, de a-l lua în brațe, de a-l schimba, de a-i oferi mâncare la timp, de a-l pune la somn.

Există studii care arată că copiii crescuți de mame depresive au o inteligență mai scăzută sau sunt
la rândul lor predispuși către depresie, dar nu cred că efectele sunt atât de puternice și vizibile ca
în cazul instituționalizării – forma extremă de neglijare.

– Au motive părinții cu mulți copii să se îngrijoreze în privința unei posibile neglijări a

nou-născutului, având în vedere că atenția lor este fragmentată?
– În niciun caz. Din contră, cred că un copil care are ocazia să aibă mai mulți frați și
un parenting cel puțin de nivel mediu își poate exersa de la vârstă fragedă relațiile cu semenii și
reglarea emoțiilor și a comportamentelor, a modului în care recurge la ajutor sau încrederea pe
care o poate dobândi în relaționarea cu multe persoane.

Există copii singuri la părinți care sunt crescuți sub un clopot de sticlă. Părinții cred că îi ajută
dacă îi feresc de expunerile la mediu, dar se pare că fac mai mult rău decât bine.

Ferindu-l pe copil de situațiile reale de viață, ei nu îi dau șansa de a-și regla mecanismele de
apărare. Este vorba de acești copii supraprotejați, supracontrolați, suprastimulați.

– La ce se referă această suprastimulare și cum influențează ea dezvoltarea?

– Mă gândesc la părinții care cer prea mult de la copilul lor, din dorința de a-i oferi un start cât
mai bun în viață, în lumea asta a competiției nebune. Știu părinți care supun copii de grădiniță la
câte patru opționale, de la pian, la limbi străine sau călărie. Este prea mult.

Se neglijează componența afectivă: nu-l mai lași pe copil să lege relații de profunzime. Îi forțezi
ritmul de dezvoltare de dragul obținerii unor rezultate. Poate copilul nu-și dorește aceste lucruri,
poate are alte interese. El nu va mai avea curajul să-și exprime adevăratele sentimente și
chemări.

Așadar, unul dintre riscuri este acela de a avea o dezvoltare emoțională precară, de a-l supune la
sentimente de însingurare, depresie, anxietate. Scade posibilitatea de a lega relații trainice și
firești cu semenii și adulții din viața sa și există riscul să dezvolte o percepție falsă asupra
propriei persoane.

– Care este dorința dumneavoastră personală cu privire la scopul proiectului Bucharest

Early Intervention?

– Dorința mea este ca România să admită greșelile regimului comunist, care, prin
instituționalizare, a distrus zeci de mii de vieți și a suprimat alte mii. Nu vreau să se mai repete
vreodată așa ceva și vreau ca România să facă mai mult de atât, să devină una dintre țările cu
cele mai bune practici în acest domeniu, tocmai pentru că am fost expuși la atât de mult rău.

Este necesară o grăbire a procesului de scoatere a copiilor din medii de dezvoltare nocive, o
dezvoltare a sistemului de plasament în familie și instruirea personalului din domeniul asistenței
sociale. Un mediu foarte nociv este, de exemplu, acela în care există violență.