Gaură neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

O gaură neagră este un obiect astronomic limitat de o suprafață în interiorul căreia Relativitate generală
câmpul gravitațional este atât de puternic, încât nimic nu poate scăpa din interiorul
aceastei suprafațe, cunoscută și sub denumirea de „orizontul evenimentului”. Nici măcar
radiația electromagnetică(de ex. lumina) nu poate scăpa dintr-o gaură neagră, astfel încât
interiorul unei găuri negre nu este vizibil, de aici provenind și numele. Gaura neagră are
în centrul ei o regiune cunoscută și drept „singularitate".
Relativitate generală
La suprafața limită gravitația este atât de mare, încât nicio rază (particulă) de lumină din
Istorie
interiorul găurii nu are energie suficientă pentru a scăpa în afară. La această suprafață
Matematică
limită deplasarea gravitațională spre roșu este infinit de mare. Literatură
Teste
Viteza de scăpare gravitațională este la suprafața limită egală cu viteza luminii, așa încât
Gaură neagră
raza suprafeței limită este egală cu raza traiectoriei circulare, numită „raza
Ecuația lui Einstein
Schwarzschild”.
Principiul echivalenței
Orizontul evenimentului
Conceptul de obiecte al căror câmp gravitațional este prea puternic pentru a permite
Soluții exacte
luminii să scape a fost prima oara propus in secolul al XVIII-lea de către John Michell și
Coordonatele Robertson-Walker
Pierre-Simon Laplace. Prima soluție modernă a teoriei generale a relativității referitor la
Lentilă gravitațională
găurile negre a fost găsită de Karl Schwarzschild în 1916, deși interpretarea sa ca o Radiație gravitațională
regiune a spațiului din care nimic nu poate scăpa nu a fost pe deplin apreciată timp de Gravitație cuantică
încă patru decenii. Mult timp considerată doar o curiozitate matematică, abia în anii ’60 Metrică Kerr
o serie de lucrări teoretice au arătat că găurile negre erau o consecință generică a Metrică Schwarzschild
relativității generale. Descoperirea stelelor neutronice a stârnit interesul pentru obiectele Raza Schwarzschild
compacte, formate prin colaps gravitațional ca o posibilă realitate astrofizică. Singularitate
Subiecte corelate
Găurile negre de masa stelară se formează prin colapsul stelelor de masă mare într-o
supernovă la sfârșitul vieții lor. După formare gaura neagră poate continua să crească Albert Einstein
Astrofizică
absorbind masă din vecinătatea ei. Prin absorbirea de stele precum și prin contopirea cu
Cosmologie fizică
alte găuri negre se pot forma găuri negre super-masive cu mase de milioane de ori mai
Relativitate specială
mare decât cea a Soarelui.
Geometrie riemanniană
În ciuda invizibilității interiorului, prezența unei găuri negre poate fi dedusă prin modifică
interacțiunea cu restul materiei. Astronomii au identificat numeroase posibile găuri negre
stelare în sistemele binare, studiind interacțiunea lor cu stelele companion. În momentul
de față se înregistrează o puternică tendință spre consens asupra acceptării ideii că în centul majorității galaxiilor se află o gaură
neagră super-masivă. Ca un caz particular, există dovezi solide ce indică existența unei găuri negre de peste patru milioane de mase
solare în centrul Căii Lactee.

Cuprins
Istoric
Proprietăți fizice
 Formarea
Componența și efectele
Despre găurile negre
Vezi și
Note
Legături externe

Istoric
Noțiunea de corp suficient de masiv încât să nu permită nici măcar luminii să
scape a fost pentru prima oară menționată în 1783 de geologul John Mitchell în
lucrarea sa adresată Societății Regale din Anglia:

„Dacă raza unei sfere, cu aceeași densitate ca cea a Soarelui, ar

depăși raza acestuia într-o proporție de 500 la 1, un corp ce ar
cădea de la o înălțime foarte mare - infinită - ar avea la contact
viteza egală cu viteza luminii. Lumina este la rândul ei atrasă de
aceeași forță, proporțională cu masa inerțială a sferei. În
consecință toată lumina emisă de un astfel de corp ar fi imediat
atrasă de forța lui gravitațională.”
O gaură neagră fictivă —John Michell[1]
În 1796 Matematicianul Pierre-Simon Laplace susține ideea lui Mitchell în primele
două ediții din cartea Expoziția Sistemului Lumii,[2][3] dar ideea era neverosimilă însecolul al XIX-lea, când încă nu se știa că lumina
[4]
este influențată de forța gravitațională (lumina era considerată o undă fără masă și ca atare nu putea fi influențată de gravitație).

În 1915 Einstein publică Teoria relativității generalizate, în prealabil demonstrând faptul că lumina este influențată de forța
gravitațională. Câteva luni mai târziu Karl Schwarzschild găsește o soluție a ecuațiilor de câmp ale lui Einstein ce descrie cîmpul
gravitațional al unui corp sferic, simetric, nerotativ.[5] Cateva luni mai târziu, Johannes Droste, un student al lui Hendrik Lorentz, a
obținut separat aceeasi soluție pentru o masă punctiformă descriind amănunți proprietațile acesteia.[6] Această soluție are un
comportament straniu pentru o anumită zonă (numită acum Raza Schwarzschild) generând o singularitate, adică o parte din termenii
ecuațiilor lui Einstein deveneau infinit. Natura acestei suprafețe nu a fost pe deplin înțeleasă la momentul respectiv. În 1924, Arthur
Eddington a arătat că singularitatea dispărea după o schimbare a coordonatelor, abia in 1933 Georges Lemaître a realizat că de fapt
[7]
aceasta înseamnă că sistemul de coordonate nu este unul fizic.

În 1931 Subrahmanyan Chandrasekhar susține în conformitate cu teorie relativității, un corp care nu mai emite radiații și are masa
mai mare decât o anumită limită (numită limita Chandrasekhar la 1,4 mase solare) trebuie să aiba densitate infinită. Cu alte cuvinte
obiectul trebuie sa aiba raza zero.[8] Acestor argumente li s-au opus mulți cercetători ai vremii, precum Eddington și Lev Landau,
care susțineau că un mecanism necunoscut încă ar oprii colapsul.[9] Aceștia aveau parțial dreptate: o pitică albă puțin mai masivă
decât limita Chandrasekhar va da naștere in urma colapsului gravitațional unei stele neutronice,[10] care (conform principiului de
excluziune al lui Pauli) este stabilă.

În 1939 Robert Oppenheimer și H. Snyder emit ideea că stelele neutronice de peste aproximativ trei mase solare (limita Tolman–
Oppenheimer–Volkoff) devin în urma colapsului găuri negre din motivele indicate de Chandrasekhar, și au concluzionat că este
[11]
improbabil ca vreo lege a fizicii să prevină (cel puțin pentru unele stele) transformarea în găuri negre.

Oppenheimer și colaboratorii săi interpretează singularitatea de la limita razei Schwarzschild ca fiind granița unei zone în care timpul
se oprește. Acest punct de vedere este valabil pentru un observator extern, nu și pentru un observator care se prăbușește spre
singularitate. Datorită acestei proprietăți respectivele stele au fost numite stele [12] înghețate (observatorul extern ar vedea suprafața
stelei înghețată în timp la momentul în care colapsul duce steaua sub limita razei Schwarzschild).
În 1958, David Finkelstein identifică suprafața Schwarzschild pe care o numește orizontul de evenimente, ca fiind o membrană
perfect unidirecțională : cauzalitatea o poate traversa într-un singur sens.[13] Aceste concluzii nu contrazic în mod direct rezultatele
lui Oppenheimer, ci mai degrabă le completează prin includerea punctului de vedere al unui observator care se prăbușește spre
singularitate. În 1967 Stephen Hawking și Roger Penrose demonstrează că ideea de gaură neagră a plecat de la teoria relativității a lui
Einstein iar în unele cazuri formarea lor este inevitabilă. Interesul general crește odată cu descoperirea pulsarilor (stele care emit un
semnal radio regulat).[14][15] ce s-au aratat a fi stele neutronice ce se rotesc foarte rapid.[16] Stelele neutronice erau privite până
atunci (ca și găuri negre), ca fiind simple curiozități strict teoretice.

În 1976 Stephen Hawking demonstrează că, odată formată o gaură neagră, ea începe să piardă din masă radiind energie (radiație
Hawking), fapt ce intră în contradicție cu fizica cuantică. În 2004 este descoperit un grup de găuri negre ce duce la noi teorii privind
distribuția găurilor negre înunivers și la concluzia că există de cinci ori mai multe găuri negre decât s-a presupus până acum.

Samir Mathur din Ohio State University, demonstrează că modelând o gaură neagră conform teoriei corzilor , aceasta
apare ca o mare „încurcătură de corzi”, radiația Hawking emisă de către aceasta având și informații legate de ce
este înăuntru. Teoria corzilor susține un model al universului care are la bază corzi micivibrante, în loc de particule
punctiforme.
În iulie 2004

În constelația Ursa Mare este descoperită o gaură neagră gigantică (Q0906+6930), dimensiunea găurii negre,
precum și vârsta sa aproximativă pot oferi informații despre vârsta universului.
Hawking rezolvă paradoxul găurilor negre, demonstrând că radiația emisă de o gaură neagră conține informații
referitoare la conținutul acesteia, dar această informație este foarte greu de descifrat de către
om, neavând nimic în
comun cu informația care a intrat în gaura neagră.
În noiembrie 2004 un grup de cercetători au descoperit o gaură neagră în galaxia noastră, orbitând la trei ani lumină de constelația
Săgetătorului. În februarie 2005 SDSS J090745,0+24507, o stea gigantică părăsește Calea Lactee având o viteză de două ori mai
mare decât în mod normal (aproximativ 0,0022 din viteza luminii), fapt care dovedește existența unei găuri negre foarte mari în
centrul galaxiei. Au existat rapoarte de observare a unor găuri negre microscopice, pe Pământ, în acceleratoare de particule, dar nu s-
a putut dovedi existența lor. Telescopul Hubble a identificat recent două grupuri de găuri negre M15 și G1, dar care nu se află în
Calea Lactee. Aprilie 2006 NASA simulează contopirea a două găuri negre. Steve Allen, prin studiile efectuate de NASA cu
Chandra, demonstrează că putem folosi găurile negre și sub formă decombustibil.

Proprietăți fizice
Teorema unicității găurilor negre afirmă că, odată ce devine stabilă, după formare, o gaură neagră este caracterizată de doar trei
parametri fizici independenți: masă, sarcina electrică și momentul cinetic.[17] Oricare două găuri negre ce au aceleași valori pentru
acești trei parametrii, nu pot fi diferențiate conform mecanicii clasice (non-cuantică). Aceste proprietăți sunt speciale prin aceea că
sunt observabile din exterior. De exemplu, o gaură neagră încărcată electric respinge alte sarcini de acelși sens la fel ca oricare alt
obiect. În mod similar, masa totală din interiorul unei sfere ce conține o gaură neagră poate fi aflată folosind corespondentele
[18] De asemenea momentul cinetic poate fi măsurat de la distanță.
gravitaționale ale legii lui Gauss, la distanțe mari de gaura neagră.

Cea mai simplă gaură neagră are masă, dar nu are moment cinetic. Aceste găuri negre sunt adesea denumite găuri negre
Schwarzschild, după fizicianul german Karl Schwarzschild, care a descoperit soluția ecuațiilor de câmp ale lui Einstein din 1915.[5]
Aceasta a fost prima soluție exactă în teoria relativității generale din domeniul ecuațiilor lui Einstein care a fost descoperită, și în
conformitate cu teorema relativității a lui Birkhoff numai soluția vacuum prezintă o simetrie sferică a spațiului-timp.[19] Acest lucru
înseamnă că nu există nicio diferență observabilă între câmpul gravitațional al unei astfel de găuri negre și oricare alt obiect sferic de
masă asemănătoare. Noțiunea populară a unei găuri negre care "atrage în ea tot " din ceea ce există în apropierea sa este, prin urmare
corectă doar aproape de limita orizontului găurii negre; mai departe, câmpul gravitațional extern este identic cu al oricărui alt corp cu
masă asemănătoare[20]

În general soluțiile găurilor negre au fost descoperite mai târziu, în secolul 20. Soluția Reissner-Nordström descrie o gaură neagră cu
sarcină electrică, în timp ce Kerr metrice randamentele o gaură neagră prin rotație. Mai mult în general, cunoscut staționare soluție
Black Hole, Kerr-Newman metrice, descrie atât de încărcare și, momentului cinetic.
Formarea
Când o stea de aproximativ 20 de ori mai mare decât Soarele își epuizează "combustibilul" intră în colaps, nemaiputând să susțină
toate reacțiile ce au loc în interiorul ei. Ea explodează provocând o explozie de proporții numită supernovă. Dar miezul stelei rămâne
compact, iar colapsul continuă. Particulele miezului se zdrobesc una de alta din cauza propriei gravitații până când tot ce rămâne este
o gaură neagră.

O explicație schematică a unei găuri negre ar fi următoarea:

Se cunoaște faptul că masa distorsionează spațiul. Ce vrea să înseamne aceasta? Dacă spațiul ar fi un plan întins pentru ca Terra să
poată exista în el, distorsionează. În locul unde se află Pământul, spațiul nu mai este plan ci curbat deoarece se produce o adâncitură
cauzată de masa Pământul. O gaură neagră produce o adâncitură extrem de mare în spațiu.

Un exemplu practic ar fi următorul:

Avem un lac. Ne imaginăm că acesta reprezintă spațiul. Punem câteva sfere în el care plutesc și care reprezintă corpurile cerești. Dacă
în lacul respectiv ar apărea un vârtej de apă foarte puternic și mai ales adânc, toata apa (care reprezintă spațiul), și odată cu el și
sferele (corpurile cerești) ar fi atrase în acel vârtej, puterea cu care apa (spațiul) este atrasă în vârtej este atât de mare încât sferelor le
este imposibil să scape.

Componența și efectele
La marginea unei găuri negre există o "graniță" invizibilă numită orizontul evenimentului. Odată depășită această graniță nimic nu
poate scăpa din gaura neagră, nici măcar lumina, motiv pentru care tot ceea ce se întâmplă într-o gaură neagră rămâne invizibil. În
interiorul unei găuri negre, în ciuda aparențelor, se presupune că este extrem de luminos, deoarece lumina este și ea prinsă în gaura
neagră. Materia absorbită de gaura neagră este supusă diverselor efecte fizice precum și comprimării. În centrul unei găuri negre se
află unul dintre cele mai misterioase fenomene fizice: singularitatea. Singularitatea este un punct de volum ce tinde spre zero, dar
care conține o masă ce tinde spre infinit. În cazul unei găuri negre, singularitatea este masa unei întregi stele de minimum 20 de ori
mai mare decât Soarele nostru, concentrată într-un punct al spațiului. Singularitatea are o forță gravitațională colosală, ea dând forța
de atracție a unei găuri negre.

O gaură neagră poate îngloba extrem de multă materie, în ciuda dimensiunilor ei nu tocmai mari, deoarece ea comprimă materia.
Materia atrasă de o gaură neagră nu intra în ea cu o traiectorie dreaptă, ci rotindu-se în formă de spirală, apropiindu-se din ce în ce
mai mult de gaură. În timp ce gaura neagră absoarbe multă materie din cauza rotirii acesteia în jurul găurii, gaura neagră doar pare
neagră din cauza culorii materiei care, în timp ce se rotește poate depăși de zeci de ori mărimea găurii negre. Dar gaura neagră
rămâne în centrul cercului de materie, fiind vizibilă.

O gaură neagră super-masivă este un adevărat "monstru" spațial. Ea este de milioane de ori mai mare decât o gaură neagră obișnuită
și poate captura de miliarde de ori mai multă materie decât conține Soarele nostru. Acești "monștri" pot absorbi galaxii întregi.
Majoritatea galaxiilor de mari proporții (de ex: Calea Lactee) au în centrul lor o gaura neagră super
-masivă.

Despre găurile negre

“ Dacă raza unei sfere, cu aceeași densitate ca cea a Soarelui, ar depăși raza
acestuia într-o proporție de 500 la 1, un corp ce ar cădea de la o înălțime foarte
mare - infinită - ar avea la contact viteza egală cu viteza luminii. Lumina este la
rândul ei atrasă de aceeași forță, proporțională cu masa inerțială a sferei. În
consecință toată lumina emisă de un astfel de corp ar fi imediat atrasă de forța lui
gravitațională. ”
John Mitchell – 1783, într-o lucrare adresată Societății Regale din Anglia

Dacă miezul lăsat în urmă de către explozia unei supernove are masa mai mare decât cea a soarelui nostru, forța care ține laolaltă
neutronii nu este suficient de mare ca să poată echilibra forța gravitațională proprie. Miezul continuă să se contracte. În momentul în
care masa miezului este suficient de concentrată, forța gravitațională a acestuia este imensă și miezul se contractă în el însuși dând
naștere la o gaură neagră.

Această forță nu se poate explica înfizica clasică și astronomii folosesc teoria relativității a lui Einstein ca să explice comportamentul
luminii și al materiei față de această imensă forță gravitațională.

Potrivit relativității generale,spațiul din jurul miezului este atât de puternic curbat încât atrage și lumina. O stea de zece ori mai mare
decât soarele nostru se poate transforma într-o gaură neagră doar dacă se comprimă până la un diametru de aproximativ 90 km sau
chiar mai puțin.

Vezi și
Undă gravitațională

Note
1. ^ Michell, J. (1784). „On the Means of Discovering the
Distance, Magnitude, &c. of the Fixed Stars, in
Consequence of the Diminution of the Velocity of Their
Light, in Case Such a Diminution Should be Found to
Take Place in any of Them, and Such Other Data
Should be Procured from Observations, as W ould be
Farther Necessary for That Purpose”.Philosophical
Transactions of the Royal Society74 (0): 35–57.
doi:10.1098/rstl.1784.0008(http://dx.doi.org/10.1098%
2Frstl.1784.0008). Bibcode: 1784RSPT...74...35M (htt
p://adsabs.harvard.edu/abs/1784RSPT ...74...35M).
2. ^ „Dark Stars (1783) (http://library.thinkquest.org/2571
5/discovery/conceiving.htm#darkstars)”. Thinkquest.
1999.
http://library.thinkquest.org/25715/discovery/conceiving.htm#darkstars
Accesat la 28 mai 2008.
3. ^ Israel, W. (1989). „Dark stars: the evolution of an
idea (http://books.google.com/books?id=Vq787qC5PW
QC&lpg=PP1&pg=PA199#v=onepage&q&f=false)”. în
Hawking, S.W.; Israel, W.. 300 Years of Gravitation.
Cambridge University Press. ISBN 9780521379762.
http://books.google.com/books?
id=Vq787qC5PWQC&lpg=PP1&pg=PA199#v=onepage&q&f=false
4. ^ Thorne 1994, pp. 123–124
5. ^ a b Schwarzschild, K. (1916). „Über das
Gravitationsfeld eines Massenpunktes nach der
Einsteinschen Theorie (http://www.archive.org/stream/s
itzungsberichte1916deutsch#page/188/mode/2up) ”.
Sitzungsberichte der Königlich Preussischen Akademie
der Wissenschaften 7: 189–196.
http://www.archive.org/stream/sitzungsberichte1916deutsch#page/188/mode/2up
and Schwarzschild, K. (1916). „Über das
Gravitationsfeld eines Kugel aus inkompressibler
Flüssigkeit nach der Einsteinschen Theorie(http://ww
w.archive.org/stream/sitzungsberichte1916deutsch#pa 13. ^ Finkelstein, D. (1958). „Past-Future Asymmetry of
ge/424/mode/2up)”. Sitzungsberichte der Königlich
Preussischen Akademie der Wissenschaften 18: 424–
434.
http://www.archive.org/stream/sitzungsberichte1916deutsch#page/424/mode/2up
Eroare la citare: Etichetă<ref> invalidă; numele
"Schwarzschild1916" este definit de mai multe ori
cu conținut diferit
6. ^ Droste, J. (1915). „On the field of a single centre in
Einstein's theory of gravitation”.Koninklijke
Nederlandsche Akademie van Wetenschappen
Proceedings 17 (3): 998–1011.
7. ^ 't Hooft, G. (2009). Introduction to the Theory of
Black Holes (http://www.phys.uu.nl/~thooft/lectures/bla
ckholes/BH_lecturenotes.pdf). Institute for Theoretical
Physics / Spinoza Insitute. pp. 47–48.
http://www.phys.uu.nl/~thooft/lectures/blackholes/BH_lectureno
8. ^ Venkataraman, G. (1992).Chandrasekhar and his
limit. Universities Press. p. 89.ISBN 817371035X
9. ^ Detweiler, S. (1981). „Resource letter BH-1: Black
holes”. American Journal of Physics49 (5): 394–400.
doi:10.1119/1.12686 (http://dx.doi.org/10.1119%2F1.1
2686). Bibcode: 1981AmJPh..49..394D(http://adsabs.
harvard.edu/abs/1981AmJPh..49..394D).
10. ^ Harpaz, A. (1994). Stellar evolution (http://books.goo
gle.com/books?id=kd4VEZv8oo0C&pg=P A105). A K
Peters. p. 105. ISBN 1-568-81012-1.
http://books.google.com/books?
id=kd4VEZv8oo0C&pg=PA105
11. ^ Oppenheimer, J.R.; Volkoff, G.M. (1939). „On
Massive Neutron Cores”.Physical Review 55 (4): 374–
381. doi:10.1103/PhysRev.55.374 (http://dx.doi.org/10.
1103%2FPhysRev.55.374).
Bibcode: 1939PhRv...55..374O (http://adsabs.harvard.
edu/abs/1939PhRv...55..374O).
12. ^ Ruffini, R.; Wheeler, J.A. (1971). „Introducing the
black hole (http://authors.library.caltech.edu/14972/1/R
uffini2009p1645Phys_Today.pdf)”. Physics Today (1):
30–41.
http://authors.library.caltech.edu/14972/1/Ruffini2009p1645Phys
the Gravitational Field of a Point Particle”.Physical
Review 110 (4): 965–967.
doi:10.1103/PhysRev.110.965 (http://dx.doi.org/10.110
3%2FPhysRev.110.965).
Bibcode: 1958PhRv..110..965F (http://adsabs.harvard.
edu/abs/1958PhRv..110..965F).
14. ^ Hewish, A. et al. (1968). „Observation of a Rapidly
Pulsating Radio Source”.Nature 217 (5130): 709–713.
doi:10.1038/217709a0 (http://dx.doi.org/10.1038%2F2
17709a0). Bibcode: 1968Natur.217..709H (http://adsab
s.harvard.edu/abs/1968Natur.217..709H).
15. ^ Pilkington, J.D.H. et al. (1968). „Observations of
some further Pulsed Radio Sources”.Nature 218
(5137): 126–129. doi:10.1038/218126a0 (http://dx.doi.o
rg/10.1038%2F218126a0).
Bibcode: 1968Natur.218..126P (http://adsabs.harvard.e
du/abs/1968Natur.218..126P).
16. ^ Hewish, A. (1970). „Pulsars”.Annual Review of
Astronomy and Astrophysics8 (1): 265–296.
doi:10.1146/annurev.aa.08.090170.001405(http://dx.d
oi.org/10.1146%2Fannurev.aa.08.090170.001405).
Bibcode: 1970ARA&A...8..265H (http://adsabs.harvard.
edu/abs/1970ARA&A...8..265H).
17. ^ Heusler, M. (1998). „Stationary Black Holes:
Uniqueness and Beyond(http://www.livingreviews.org/
Articles/Volume1/1998-6heusler/)”. Living Reviews in
Relativity 1 (6).
http://www.livingreviews.org/Articles/Volume1/1998-
6heusler/. Accesat la 8 februarie 2011.
18. ^ Carroll 2004, p. 253
19. ^ „Garrett Birkhoff’s Theorem (http://myweb.lsbu.ac.uk/
~whittyr/MathSci/TheoremOfTheDay/CombinatorialThe
ory/Birkhoff/TotDBirkhoff.pdf)”.
http://myweb.lsbu.ac.uk/~whittyr/MathSci/TheoremOfTheDay/C
Accesat la 25 martie 2009.
20. ^ „Black Holes do not suck!(http://astro.airynothing.co
m/2006/02/black_holes_do_not_suck.html)”. 17
februarie 2006.
http://astro.airynothing.com/2006/02/black_holes_do_not_suck
Accesat la 25 martie 2009.

Legături externe
en Site web interactiv despre fizica găurilor negre
en Răspunsuri la întrebări frecvente despre găurile negre
en Geometria Schwarzschildpe situl lui Andrew Hamilton
en Găurile negre pe situl „Knowledge storage”
en Universitatea Tufts: Despre găurile negre
en Film al unei posibile găuri negre - Institutul Max Planck
en Simularea Găurilor negre binare (13 Apr 2006)
en Noutăți despre cercetările în domeniul găurilor negre
en Revista „Scientific American” (Numărul din iulie 2003) Perechea ciudată a universului: Găuri negre gigantice și
nașterea stelelor
en Revista „Scientific American” (Numărul din mai 2005) Găuri negre cuantice
en SPACE.com Totul despre găurile negre
Te-ai inselat, domnule Stephen Hawking!, 25 octombrie 2012, George Cusnarencu,Revista Magazin
MISTERELE CUVINTELOR /Gaură albă, gaură neagră , 7 iulie 2010, Alexandru Ciolan,Ziarul de Duminică
Misterioasele găuri negre știu de măsură, 14 noiembrie 2008, Diac. Dr. Adrian Sorin Mihalache, Ziarul Lumina
Gaura neagra - Cel mai misterios fenomen din Univers , 15 aprilie 2015, Descopera Universul
Multimedia

Spectacol astronomic: o gaură neagră a fost surprinsă înghițind o planetă (VIDEO)

, 5 aprilie 2013, Descoperă -
sursa

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Gaură_neagră&oldid=11536465

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 13 decembrie 2017, ora 03:15.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.