RELIGIA IN ANTICHITATE

Primele forme de religii dezvoltate la nivelul unor societăți mari au apărut odată cu

civilizațiile din Mesopotamia (Orientul mijlociu) și Egipt (N-E Africii).

Religiile Antichității se caracterizau prin:

• politeism (adorarea mai multor zeități);

• cult dezvoltat pe magie, astrologie și sacrificii;

• începuturi ale moralei sociale;

Religia în Mesopotamia cunoaște două etape distincte: etapa sumero-

akkadiană (cu zeități ca „Zeița-mamă” și Abu – marele zeu al fertilității) și

etapa asiro-babiloniană ( cu triada Anu, Enlil și Enki, precum și zeul

Babilonului Marduk, întâlnit și în Vechiul Testament ca Baal sau Bel)

În acest context religios a fost scrisă și celebra Epopee a lui Ghilgameș din

Uruk, cel care a pornit în căutarea vieții veșnice.

Religia în Egiptul Antic avea un imens panteon, dintre care cei mai mari zei

erau:

• Amon-Ra (zeul-soare)

• Horus (zeul-șoim)

• Seth (zeul deșertului, furtunilor)

• Hathor (zeița frumuseții, cu cap de vacă)

• Thot (zeul înțelepciunii, ca cap de ibis)

• Osiris (zeul lumii morților, judecătorul sufletelor)

• Isis (zeița-mamă, soția lui Osiris, mam lui Horus)

La un moment-dat în istoria dinastiilor care au condus Egiptul. un faraon

numit Akenaton a stabilit o religie monoteistă închinată zeului Aton, ce

reprezenta discul solar. Faraonul avea calitățile de rege, preot și chiar de zeu

în viață.