Sunteți pe pagina 1din 11

Holocaust

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Holocaust este un termen utilizat pentru a descrie uciderea a aproximativ șase milioane de evrei,
de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte
din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de exterminare a evreilor, plănuit și executat
de regimul național-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler.[1]
Cuvântul holocaust era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violentă a unui
număr mare de oameni.
Din anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă și este folosită astăzi doar cu referire la masacrarea
evreilor de către naziști în ajunul și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Dominanța ideologiei și scara genocidului[modificare | modificare sursă]
În alte genociduri, considerațiile pragmatice cum ar fi controlul teritoriului și resurselor erau
centrale în politica de genocid. Yehuda Bauer argumentează că:

Motivația de bază [] era pur ideologică, înrădăcinată într-o lume existentă numai în
imaginația nazistă, unde unei conspirații evreiești internaționale de a controla lumea i se
opunea o misiune “ariană” paralelă. Niciun genocid de până în ziua de azi nu fusese bazat

„ atât de complet pe mituri, halucinații, pe o ideologie abstractă, nepragmatică - care a fost
apoi pusă în aplicare prin mijloace foarte raționale și pragmatice."[20]

Uciderea a fost efectuată sistematic în aproape toate teritoriile ocupate de naziști în ceea ce
acum sunt 35 de state europene diferite. [21] A fost concentrată mai ales în Europa centrală și de
est, unde, în 1939, se aflau peste șapte milioane de evrei. Aproximativ cinci milioane de evrei au
fost uciși acolo, inclusiv trei milioane în Polonia ocupată și peste un milion în Uniunea Sovietică.
Sute de mii au murit și în Olanda, Franța, Belgia, Iugoslavia și Grecia.Protocolul de la
Wannsee clarifică faptul că naziștii intenționau să aplice "soluția finală a problemei evreiești" de
asemenea în Anglia și Irlanda. [22]
Oricine avea trei sau patru bunici evrei era sortit exterminării, fără excepție. În alte genociduri,
oamenii puteau evita moartea, convertindu-se la o altă religie sau acceptând o altă formă de
asimilare. Această opțiune nu a fost posibilă evreilor din Europa ocupată. [23] Toate persoanele de
descendență evreiască recentă urmau să fie exterminate în teritoriile controlate de Germania. [24]
Experimente medicale[modificare | modificare sursă]

O altă trăsătură distinctă a fost efectuarea, la scară largă, a experiențelor medicale pe deținuți.
Medici germani au efectuat astfel de experimente în lagărele de concentrare de
la Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Ravensbrück, Sachsenhausen și Natzweiler .[25]
Cel mai celebru dintre acești medici a fost dr. Josef Mengele, care a lucrat la Auschwitz. Printre
experimentele sale se numărau punerea subiecților în camere cu presiune, testarea de
medicamente pe ei, supunerea la degerături, tentative de schimbare a culorii ochilor prin
injectarea de substanțe chimice în ochii copiilor, diverse amputări și alte operații brutale.
[26]
 Activitatea sa nu va fi niciodată cunoscută integral, deoarece majoritatea documentelor
expediate de Mengele medicului Otmar von Verschuer la Institutul “Kaiser Wilhelm” (“Împăratul
Wilhelm”) au fost distruse de acesta (Verschuer).[27] După terminarea experiențelor coordonate de
Mengele, subiecții supraviețuitori erau aproape întotdeauna uciși și supuși unei autopsii.
Se pare că lui Mengele îi plăcea să lucreze cu copiii romi. Le dădea dulciuri și jucării și îi ducea
personal la camera de gazare. Ei i se adresau cu „nenea Mengele“ ("Onkel Mengele"). [28] Vera
Alexander a fost o deținută evreică la Auschwitz și a avut grijă de peste 50 de perechi de gemeni
romi:
Îmi amintesc în mod deosebit o pereche de gemeni: Guido și Ina, care aveau cam patru
ani. Într-o zi, Mengele i-a luat. Când s-au întors, erau într-o stare groaznică: fuseseră
cusuți unul de altul, spate în spate, ca niște gemeni siamezi. Rănile le erau infectate și din

„ ele curgea puroi. Țipau zi și noapte. Apoi părinții lor - îmi amintesc că pe mamă o chema
Stella - au reușit să facă rost de morfină și și-au omorât copiii ca să le curme suferința. [28]

Victimele și numărul morților[modificare | modificare sursă]


Evreii
.

După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase milioane.
Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor și
Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:

Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este
cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului.
Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase

milioane. Primele estimări plasau numărul la între 5,1 milioane (ProfesorulRaul Hilberg)
și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări mai recente, ale Profesorului Yisrael
Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului, estimează numărul de morți
între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de cercetătorul german
Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6 milioane.
Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre recensămintele de
dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și documentația nazistă cu date
parțiale privind diversele deportări și asasinate. Se estimează că centrul de comemorare și
„ documentare Yad Vashem are în prezent peste patru milioane de nume ale victimelor. [29]

În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul
Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include
"peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin
"împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare
(Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la 3 000 000".[30]
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei.
Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea
Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60% și 75% dintre
evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3
milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare parte
din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. ÎnCehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au
fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România. Este posibil ca o
proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt mai puțin
sigure. Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se
numără Bulgaria, Danemarca, Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau
în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au
refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în
Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă,
au fost deportați în lagăre și în mare număr uciși.
Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este estimat după cum
urmează:
Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane;[36] Belzec: 600 000;[37] Chełmno: 320 000;[38] Majdanek:
360 000;[39] Maly Trostineț: 65 000;[40] Sobibór: 250 000;[41] și Treblinka: 870 000.[42]
De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează că au fost
evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în întregul
Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre.
Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de
concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în
diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziștii
s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și, deși
proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.
Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare,
numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece omorurile
comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin executare ori din
cauza bolilor și malnutriției în ghetourile
din Polonia, înainte să fi putut fi
deportați. Victime Morți Surse
[43]
Prizonieri de război sovietici 2–3 milioane
Polonezi și
Deținuți politici 1–1,5 milioane [necesită  citare]
slavi[modificare | modificare sursă] [44]
Sârbi 600 000
Una din ambițiile lui Hitler de la Polonezi 200 000+[45] [46]

începutul războiului a fost de a [47]


Romi 220 000–500 000
obține spațiul vital în est, prin eliminarea
cât mai multor polonezi și slavi. De Masoni 80 000–200 000 [48]

aceea, el a pregătit, "pentru moment, Persoane cu handicap 200 000–250 000 [49]

doar în est, formațiunile mele Cap de [50]


Prizonieri de război spanioli 7 000–16 000
mort cu ordine de a ucide fără milă toți [51]
bărbații, femeile și copiii de origine Martori ai lui Iehova 2 500–5 000
poloneză sau de limbă poloneză. Doar
în acest fel putem obține spațiul vital de
care avem nevoie."[52]Conducerea Germaniei a decis că în 10 până la 20 de ani, statul polonez de
sub ocupație germană va fi complet curățat de etnici polonezi și colonizat cu germani. [53] Dintre
polonezi, până în 1952 doar 3-4 milioane mai trebuiau să rămână în fosta Polonie, și aceștia doar
pentru a servi ca sclavi pentru coloniștii germani. Urma să li se interzică să se căsătorească, să
se extindă interzicerea asistenței medicale acordate polonezilor, și în cele din urmă polonezii
(considerați de naziști Untermenschen, "sub-oameni") să înceteze să mai existe.
Aproximativ trei milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit în timpul războiului, din care două
milioane erau etnici polonezi, restul de un milion fiind membri ai minorităților
etnice, ucraineni, bieloruși ș.a., marea majoritate a celor uciși erau civili, masacrați mai ales în
timpul operațiunilor speciale ale Germaniei naziste.[54][55] Cel puțin 200.000 dintre aceste victime
au murit în lagărele de concentrare. Mulți alții au murit ca rezultat al masacrelor ca cel din
timpul Revoltei Varșoviene când au murit între 120.000 și 200.000 de civili.
O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de civili de pe străzi, aleși la
întâmplare, pentru deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind uciși pe loc. Termenul "łapanka"
avea o conotație sardonică, de la cuvântul folosit pentru jocul de copii numit "leapșa".
Între 1942 și 1944erau aproximativ 400 de victime a acestei practici zilnic numai înVarșovia,
numărul victimelor ajungând uneori la câteva mii. De exemplu, pe 19 septembrie 1942 aproape
3000 bărbați și femei au fost transportați în Germania cu trenul, fiind adunați din Varșovia în cele
două zile anterioare.[56] În același spirit al ideologiei purității rasiale, în perioada de dupăinvadare
a Poloniei, armata nazistă a răpit peste 50.000 nou-născuți si copii polonezi doar pentru că aveau
caracteristici fizice asemănătoare copiilor germani.[57]
La sud de Polonia, între 500.000 și 1,2 milioane de sârbi au fost uciși în Balcani. Înaltul
plenipotențiar al lui Hitler în Europa de Sud-Est,Hermann Neubacher, a scris: "Când liderii Ustaše
declară că peste un milion de sârbi ortodocși (inclusiv copii, femei și bătrâni) au fost uciși,
aceasta este în opinia mea o exagerare. Pe baza rapoartelor pe care le-am primit, am estimat că
trei sferturi de milion de oameni fără apărare au fost omorâți." [58]
În Belarus, germanii au impus un regim rasist brutal, arzând 9.000 sate bieloruse, deportând
aproximativ 380.000 de oameni pentru muncă forțată, și ucigând sute de mii de civili. Peste 600
de sate, printre care și Hatîn, au fost distruse, și populația lor ucisă. Cu totul, 2.230.000 de
oameni au fost uciși în Belarus în timpul celor trei ani de ocupație germană. [59]
Prizonieri de război sovietici[modificare | modificare sursă]
După Michael Berenbaum, între două și trei milioane de prizonieri de război sovietici—57% dintre
toți prizonierii de război sovietici—au murit din cauza malnutriției, maltratărilor sau execuțiilor între
iunie 1941 și mai 1945, majoritatea în timpul primului an de captivitate. Conform altor estimări ale
lui Daniel Goldhagen, aproximativ 2,8 milioane de prizonieri de război sovietici au murit în opt luni
între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane până la jumătatea anului 1944. [60] Muzeul Memorial al
Holocaustului din Statele Unite a estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de
război sovietici au murit fiind captivi ai germanilor—comparat cu 8 300 din 231 000 de prizonieri
britanici și americani.[61]Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii erau necesari pentru a
munci ca sclavi pentru a susține efortul de război german; până în 1943, o jumătate de milion
dintre ei erau folosiți la muncă forțată.[43]
Romi[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Poraimos.
Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu mai
puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup. [62][63] Yehuda Bauer scrie că
lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora,
deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost
încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu puteau face relatări despre aceste
torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite." [64]
Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei
aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști. [62] Michael Berenbaum scrie că
estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000.[65] Un studiu detaliat al lui Sybil Milton,
fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ 220 000, poate chiar
aproape de 500 000.[66][67] Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și
Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare,
între 500 000 și 1 500 000.[68] Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și
aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți." [69]

...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat

“ drept murdar, bizar, de speriat și care trebuia


cumva distrus. ”
— Emmanuel Ringelblum despre romi.[70]

Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de
mii de oameni înGhetoul Varșovia.[71] Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de
romi și ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta
regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde
un număr mare de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.
În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16
decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul"
genocidului nazist,[72] a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte de
această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de sânge
german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar
în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist).[73] Pe 29 ianuarie 1943, un
alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz.
Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice
ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge, “metiși”) sedentari să fie tratați ca
cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și trimiși în
lagărele de concentrare."[74] Bauer argumentează că această modificare reflecta ideologia nazistă
că romii, la origine populație ariană, fuseseră "stricați" de sânge nerom.[75]
Persoane cu handicap fizic și mintal[modificare | modificare sursă]
Punctul nostru de plecare nu este individul: Nu

“ împărtășim viziunea că trebuie să-i hrănim pe cei


flămânzi, să dăm apă celor însetați sau să-i
îmbrăcăm pe cei dezbrăcați... Obiectivele noastre
sunt altele: Trebuie să avem un popor sănătos
pentru a triumfa în lume. ”
— Joseph Goebbels, 1938.[76]

Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține “puritatea genetică“ a populației
germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu malformații congenitale și maladii
dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați. [77]
Între 1939 și 1941, au fost uciși între 80.000 și 100.000 de adulți bolnavi mintal din instituții; 5.000
de copii și 1.000 de evrei din instituții.[78] În afara instituțiilor de boli mintale, cifrele sunt estimate la
20.000 (potrivit medicului Georg Renno, director adjunct al Schloss Hartheim, unul din centrele
de eutanasiere) sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului de concentrare
Mauthausen).[78] Alți 300.000 au fost sterilizați forțat. [79]
Programul și-a luat numele de la Tiergartenstraße 4, adresa unei vile din Berlin,
cartierul Tiergarten („Grădina zoologică“), sediul central al Gemeinnützige Stiftung für Heil- und
Anstaltspflege (Fundația caritativă pentru tratament clinic și îngrijire), [80] condusă de Philipp
Bouhler, șeful oficiului cancelariei lui Hitler (Kanzlei des Führer der NSDAP) și Karl Brandt,
medicul personal al lui Hitler.
Brandt a fost judecat în decembrie 1946 la Nürnberg, împreună cu alți 22 de inculpați, în procesul
cunoscut sub numele United States of America v. Karl Brandt et al. („Statele Unite ale Americii
contra lui Karl Brandt și alții“) sau Procesul medicilor. A fost executat la 2 iunie 1948 prin
spânzurare în închisoarea orașului Landsberg.
Homosexuali[modificare | modificare sursă]
Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au murit în
lagăre de concentrare.[81] James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era intenția sau
caracterul criminal, și nu actele criminale, iar "gesundes Volksempfinden" ("bunul simț al
poporului") a devenit principiul normativ legal de bază. [82] În 1936, Heinrich Himmler, șeful SS, a
creat "Biroul Central al Reichului pentru Combaterea Homosexualității și Avortului."
Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general," [81] iar homosexualii
erau priviți ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în barurile de homosexuali, a
căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestați, a folosit liste de abonați ale revistelor
pentru homosexuali pentru a găsi pe alții, și a încurajat oamenii să raporteze comportamentul
suspect de homosexualitate și să urmărească comportamentul vecinilor. [81][82]
Zeci de mii de oameni au fost condamnați între 1933 și 1944 și au fost trimiși în lagăre pentru
"reabilitare," unde erau identificați după banderolele galbene de pe braț [necesită  citare] și ulterior
triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei și pe piciorul stâng care îi diferențiau pentru
abuzuri sexuale.[82] Sute de oameni au fost castrați în urma deciziilor judecătorești. [83] Au fost
umiliți, torturați, folosiți în experimente hormonale efectuate de medicii SS, și omorâți. Acuzația
de homosexualitate a fost folosită și ca un mijloc convenabil de a elimina unii preoți catolici.
[81]
 Steakley scrie că suferințele îndurate de homosexuali au ieșit greu la iveală după război. Multe
victime nu și-au spus povestea, deoarece homosexualitatea a rămas incriminată în Germania de
după război. Totuși, doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani au fost
persecutați de naziști.[82]
Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)[modificare | modificare sursă]
12 aprilie 1945: Lagărul Nordhausen, unde 20.000 deținuți au murit.

În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și intensifice actele de
violență pentru a face ravagii în rândurile opoziției. Prin cooperarea autorităților locale, au înființat
lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele astfel de lagăre a
fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost înființate pentru a încarcera,
tortura sau ucide doar deținuți politici, cum ar fi comuniști sau social-democrați. [102]
Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior consolidate și
transformate în lagăre complete, administrate central și aflate în afara orașelor. Până în 1942,
șase mari lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia ocupată de naziști. [102] După 1939,
lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evrei și prizonieri de război erau fie uciși, fie
forțați să trăiască o viață de sclav, malnutriți și torturați. [103] Se estimează că germanii au înființat
15.000 de lagăre în țările ocupate, multe dintre ele în Polonia. [104][105]
Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații mari de evrei, romi, comuniști sau membri ai
elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfășura adesea în condiții
îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulți mureau înainte de a ajunge la destinație.
Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care deținuții lagărelor erau munciți până mureau—sau
adesea munciți până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, și apoi selectați pentru
exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare sistematică. Mai mult, deși
aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare sistematică, mulți prizonieri ale lagărelor
mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind executați fără un motiv anume, după ce li se
permisese să trăiască mai multe zile sau luni.
La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de identificare. [106] Cei buni de
muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte și după schimb, se făceau
apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care prizonierii mureau din cauza
expunerii prelungite la soare.[107]
Ghetourile (1940–1945)
După invadarea Poloniei, naziștii au înființat ghetouri în anii 1941 și 1942 în care erau obligați să
trăiască evreii și unii romi, până când erau în cele din urmă trimiși în lagărele de exterminare sau
uciși. Ghetoul Varșovia era cel mai mare, cu 380.000 de oameni, iar ghetoul din Łódźera al
doilea, cu 160.000. Acestea erau, în fapt, închisori extrem de aglomerate, descrise de Michael
Berenbaum ca instrumente de "ucidere lentă, pasivă." [108] Deși ghetoul din Varșovia conținea
400.000 de oameni[71]—30% din populația Varșoviei—ocupa doar 2.4% din suprafața orașului, cu
9,2 oameni în medie într-o cameră.
Între 1940 și 1942, sute de mii de oameni au murit de foame și de boli, în special de febră tifoidă.
Peste 43.000 de rezidenți ai ghetoului din Varșovia au murit acolo în 1941, [71] adică mai mult de
unul din zece; în Theresienstadt, peste jumătate din rezidenți au murit în 1942. [108]

Au venit nemții, poliția, și au început să bată în

“ uși: "Raus, raus, raus, Juden raus." … un copil a


început să plângă … Alt copil a început să plângă.
Așa că mama a urinat în mână și a dat copiilor să


bea ca să tacă … [După ce a plecat poliția], am
spus mamelor să iasă. Și un copil era mort … de
frică, mama își sufocase propriul copil.

— Abraham Malik, descriindu-și experiența în ghetoul din Kaunas.[109]


Fiecare ghetou era condus de un Judenrat (consiliu evreiesc) format din lideri ai comunității
evreiești, numiți de germani, responsabili pentru funcționarea de zi cu zi a ghetoului, inclusiv
furnizarea de hrană, apă, căldură, medicamente, și adăpost. Se aștepta de la aceștia să facă și
aranjamentele pentru deportarea în lagărele de exterminare. Heinrich Himmler a ordonat
începerea deportărilor pe 19 iulie 1942, și două zile mai târziu, pe 22 iulie, au început deportările
din ghetoul Varșovia; de-a lungul următoarelor 52 de zile, până pe 12 septembrie, 300.000 de
oameni doar din Varșovia au fost transportați cu trenurile marfare la Lagărul de exterminare
Treblinka. Multe alte ghetouri au fost complet depopulate.
Berenbaum scrie că momentul definitoriu care a pus la încercare curajul și caracterul
fiecărui Judenrat a venit atunci când li s-a cerut să furnizeze o listă de nume ale următorului grup
ce avea să fie deportat. Membrii Judenratau încercat diverse metode de tergiversare, mită,
trageri de timp, rugăminți, și dus cu vorba, până când în cele din urmă a trebuit să fie luată o
decizie. Unii au decis că este responsabilitatea lor să salveze evreii care puteau fi salvați, și că
astfel alții trebuia să fie sacrificați; alții, inspirându-se de la Maimonides, au decis că nici măcar un
singur individ nevinovat de vreo crimă capitală nu trebuie predat. Lideri Judenrat ca dr. Joseph
Parnas din Lwow, care a refuzat să alcătuiască o listă, au fost împușcați. Pe 14 octombrie 1942,
întregul Judenrat din Byaroza s-a sinucis pentru a nu coopera la deportări. [110]
Prima răscoală dintr-un ghetou a avut loc în septembrie 1942 în orășelul Łachwa din sud-estul
Poloniei. Deși au existat tentative de rezistență armată în ghetourile mai mari în 1943, cum ar
fi revolta din ghetoul Varșovia sau cea din ghetoul Białystok, acestea nu au avut succes în fața
militarilor naziști, iar evreii rămași au fost fie uciși, fie deportați în lagăre, proces pe care germanii
l-au numit eufemistic "relocarea în est."[111]

I-am văzut cum omorau. La ora 5:00 p.m. au dat ordinul, "Umpleți gropile." Din gropi se
auzeau țipete și gemete. Deodată l-am văzut pe vecinul meu Ruderman cum se ridica de
sub pământ … Avea ochii însângerați și țipa: "Terminați-mă!" … O femeie moartă zăcea

„ la picioarele mele. Un băiat de cinci ani a ieșit de sub ea și a început să țipe disperat.
"Mami!" Atât am văzut, apoi mi-am pierdut cunoștința.[113]

Cel mai celebru masacru nazist de evrei din Uniunea Sovietică a avut loc la o prăpastie din Babi
Yar, lângă Kiev, unde au fost omorâți 33.771 de evrei într-o singură operațiune, în zilele de 29-30
septembrie 1941. Exterminarea tuturor evreilor din Kiev a fost decisă de guvernatorul
militar, General-maior Friedrich Eberhardt, comandantul poliției pentru Grupul de Armate
Sud. SS-Obergruppenführer Friedrich Jeckeln și de comandantul Einsatzgruppe C Otto Rasch și
executată de unități de SS, SD, ale Poliției de securitate și de polițiști ucraineni.
Masacrul a fost declanșat printr-un afiș care le cerea evreilor să se prezinte lângă cimitirul
evreiesc sub pedeapsa cu moartea petru recalcitranți:
„Jidani din Kiev și din apropieri! Luni, 29 septembrie, vă veți prezenta la ora 08:00 a.m. cu
obiectele voastre, bani, documente, obiecte de valoare, și haine groase pe Strada
Dorogojițkaia, lângă cimitirul evreiesc. Neprezentarea se pedepsește cu moartea.”
—Ordin afișat în Kiev în rusă și ucraineană, în preajma zilei de 26 septembrie 1941. [115]
Evreii din Kiev s-au adunat lângă cimitir, așteptând să fie urcați în trenuri. Mulțimea era destul de
mare, astfel încât mulți dintre bărbați, femei și copii nu au știut ce se întâmplă până nu a fost prea
târziu: până să audă focurile de mitralieră, nu mai era nicio șansă de scăpare. Toți au fost împinși
pe un coridor de soldați, în grupuri de câte zece, și apoi împușcați. Un martor ocular, șofer de
camion a descris masacrul:
„Unul după altul, a trebuit să își lase bagajele, apoi paltoanele, pantofii, apoi restul hainelor … Odată
dezbrăcați, erau conduși la prăpastia care avea cam 150 de metri lungime și 30 de metri lățime și vreo
15 metri adâncime … Când ajungeau la baza prăpastiei, erau luați de membri ai Schutzpolizei  și puși
să se așeze peste alți evrei care fuseseră deja împușcați … Cadavrele erau literalmente în straturi. Un
polițist venea apoi și împușca fiecare evreu în gât cu un pistol-mitralieră … Am văzut acești polițiști
stând pe straturi de cadavre și împușcând oamenii unul după altul … Polițistul mergea apoi peste
cadavrele evreilor executați la următorul evreu, care se așeza jos între timp și îl împușca. [115]”
Lagărele de exterminare sunt frecvent confundate cu lagărele de concentrare cum au
fost Dachauși Belsen, localizate mai ales în Germania și folosite ca locuri de încarcerare și
muncă forțată pentru diferiți dușmani ai regimului nazist (cum ar fi comuniștii sau homosexualii).
Acestea trebuie deosebite și de lagărele de muncă forțată, înființate în toate țările ocupate de
Germania cu scopul de a exploata prin muncă prizonierii de diverse feluri, inclusiv prizonierii de
război. În toate lagărele naziste numărul morților a fost mare, din cauza înfometării, bolilor și
extenuării, dar numai lagărele de exterminare au fost construite anume pentru exterminări în
masă.

Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile

“ cu evrei. Veneau și ziua și noaptea, și uneori unul


pe zi, alteori cinci pe zi … Constant, oameni din
inima Europei dispăreau, și ajungeau cu toții în
același loc, fără să știe ce se întâmplase cu


transportul anterior. Și oamenii din această masă
… știam că în câteva ore … nouăzeci la sută vor fi
gazați.

— Rudolf Vrba, care a lucrat la Judenrampe în lagărul de la Auschwitzîntre 18 august


1942 și 7 iunie 1943.[135]

Lagărele de exterminare erau administrate de ofițeri SS, dar mare parte din gărzi erau trupe
auxiliare ucrainene sau baltice. Soldații germani din armată erau ținuți departe.

Camerele de gazare[modificare | modificare sursă]


La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și erau duși
direct de pe peron la o zonă de recepție unde le erau luate toate hainele și obiectele personale.
Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei li se spunea că acestea erau
dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună." Uneori li se dădea un
prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile,
pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung în trenurile
marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta cafea, și că se răcește. [136]
Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800 de
oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200.[137] Odată ce camera era plină, ușile erau închise
ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce
emanau un gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de
aproape erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o
treime din victime mureau imediat.[138] Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a
declarat că: "Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau
pentru viața lor."[139] Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori,
victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu
spumă la gură sau sângerând din urechi.[138]
Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur din
dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat. [140]Podeaua camerei
de gazare era curățată, iar zidurile spoite.[139] Munca era făcută de prizonieri Sonderkommando,
evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și
2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 și 4, ei locuiau
chiar în camerele de gazare.[141] Când cei din Sonderkommandoterminau cu cadavrele, SS făcea
verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare
reieșea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era
aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă.[142]
La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar între
septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și arse. În
primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face față numărului
de prizonieri.[143]

O altă îmbunătățire pe care am făcut-o față de Treblinka a fost că am construit camere de


gazare pentru 2 000 de oameni, pe când la Treblinka în cele 10 camere de gazare încăpeau
doar 200 de oameni fiecare. Felul cum selectam victimele era după cum urmează: aveam

doi medici SS de serviciu la Auschwitz pentru a examina transporturile de prizonieri.
Prizonierii erau marcați de unul din medici care lua pe loc decizia din mers. Cei buni de
muncă erau trimiși în lagăr. Ceilalți erau trimiși imediat în uzinele de exterminare. Copiii
mai mici erau invariabil exterminați, pentru că nu erau buni de muncă, fiind prea tineri. O
altă îmbunătățire față de Treblinka a fost că la Treblinka victimele știau aproape de fiecare
dată că aveau să fie exterminate, dar la Auschwitz încercam să păcălim victimele, să le
facem să creadă că sunt trimise la despăduchere. Bineînțeles, adesea își dădeau seama care
erau intențiile noastre reale și uneori aveam probleme din această cauză. Foarte des
femeile își ascundeau copiii în haine dar bineînțeles când îi găseam îi trimiteam și pe ei la
exterminare. Trebuia să facem aceste exterminări în secret dar sigur că mirosul urât de la
„ arderea continuă a cadavrelor impregnase întreaga zonă și toți oamenii care locuiau în
comunitățile din împrejurimi știau că la Auschwitz se fac exterminări.

Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)


Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puținele evadări reușite de la Auschwitz au
fost posibile datorită infiltraților polonezi din lagăr și datorită localnicilor din exterior. [157] În 1940,
comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populația locală este compusă din polonezi
fanatici și … pregătită să treacă la acțiune împotriva personalului SS al lagărului. Toți prizonierii
care au reușit să evadeze poate conta pe ajutorul lor în momentul în care ajunge la zidul primei
gospodării poloneze."[158]
În februarie 1942, un deținut evadat din lagărul de exterminare Chełmno, Jacob Grojanowski, a
ajuns în ghetoul Varșovia, unde a dat informații detaliate despre lagărul de la Chełmno
grupului Oneg Shabbat. Raportul său, cunoscut sub numele de Raportul Grojanowski, a fost scos
din ghetou prin intermediul infiltraților polonezi către Delegatura Sił Zbrojnych na Kraj, și a ajuns
la Londra în iunie 1942. Nu este clar ce anume s-a făcut cu acel raport după aceasta. [38][159][160][161]
În 1943, vești despre gazarea evreilor au fost anunțate la radio din Londra, în emisiuni difuzate în
Olanda. Au fost publicate și în ziareilegale ale rezistenței olandeze (de exemplu în Het Parool din
27 septembrie 1943). Totuși, veștile erau atât de incredibile încât mulți le-au
considerat propagandă de război. Deoarece aceste publicări s-au dovedit contraproductive
pentru rezistența olandeză, ele au fost oprite. Cu toate acestea, mulți evrei au fost avertizați că
urmează să fie omorâți, pentru că niciun mesaj de la cei deportați nu ajunsese înapoi în Olanda,
dar în practică o evadare era pentru mulți din ei imposibilă, astfel că au preferat să creadă că
avertismentele erau false.[162][163]
În aprilie 1943, Witold Pilecki, un membru al rezistenței poloneze, a evadat de la Auschwitz cu
informații care au devenit baza unui raport în două părți în august 1943 și care a fost trimis
Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii despre camerele de gazare,
despre "selecție," și despre experimentele de sterilizare. Stipula că existau trei crematorii în
Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, și că 30.000 de oameni fuseseră gazați într-o
singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaște o distrugere a vieții umane comparabilă cu
aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost clasificat cu o notă care specifica faptul că nu
există nicio indicație cu privire la încrederea ce poate fi acordată sursei. [164]
Rudolf Vrba și Alfred Wetzler, deținuți evrei au evadat din Auschwitz în aprilie 1944, ajungând în
cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au dictat oficialilor evrei despre
exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub numele raportul Vrba-Wetzler. Vrba avea
memorie fotografică și lucrase la Judenrampe, unde evreii erau debarcați din trenuri pentru a fi
"selectați" fie pentru gazare, fie pentru muncă forțată. Nivelul de detaliu cu care el a descris
transporturile a permis oficialilor slovaci să-i compare relatarea cu propriile lor arhive de
deportare, iar coroborarea acestora a permis Aliaților să ia acest raport în serios. [156][165]
Doi alți deținuți de la Auschwitz, Arnost Rosin și Czesław Mordowicz au evadat pe 27 mai 1944,
sosind în Slovacia pe 6 iunie, ziua debarcării în Normandia (Ziua Z). Auzind de Normandia, au
crezut că războiul s-a terminat și s-au îmbătat sărbătorind, folosind dolari pe care îi scoseseră din
lagăr. Au fost arestați pentru violarea legilor monetare, și au petrecut opt zile în închisoare,
înainte ca Judenratul să le plătească amenzile. Informațiile adiționale pe care le-au oferit
Judenratului au fost adăugate raportului lui Vrba și Wetzler și au devenit cunoscute sub numele
de Protocoalele Auschwitz. Acestea relatau că, între 15 și 27 mai 1944, 100.000 de evrei din
Ungaria ajunseseră la Birkenau, și fuseseră uciși cu o viteză fără precedent, grăsimea umană
fiind folosită pentru a accelera arderea. [166]
BBC și The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe 15 iunie[167] și
pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins peMiklós Horthy să
oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz pe 9 iulie, salvând până la
200.000 de evrei de lagărele de exterminare.[166]
Eliberarea
Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944. Auschwitz a fost
eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald de americani la 11 aprilie; Bergen-
Belsen de britanici la 15 aprilie; Dachau de americani la 29 aprilie; Ravensbrück de sovietici în
aceeași zi; Mauthausen de americani la 5 mai; și Theresienstadt de sovietici la 8 mai.
[176]
 Treblinka, Sobibór, și Bełżecnu au fost niciodată eliberate, deoarece fuseseră distruse de
naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a Șaptea americană a spus despre
Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit imagini, sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație,
cruzimi atât de enorme, că sunt de neînțeles pentru mintea normală”. [177]

Am auzit o voce strigând repetat aceleași cuvinte

“ în engleză și germană: „Alo, alo. Sunteți liberi.


Suntem soldați britanici și am venit să vă
eliberăm”. Cuvintele acestea încă le mai aud în
urechi.

— Hadassah Rosensaft, deținut la Bergen-Belsen.[178]

În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră evacuați,
rămânând abandonați doar câteva mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au fost găsiți la
Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente. [179] Divizia a 11-a
blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen, [180], 13.000 de
cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele câteva
săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii.[181] Britanicii au forțat gardienii SS rămași în
lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune. [182]
Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la
Belsen:

„ Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morți sau pe moarte. Nu se ”
deosebeau unii de alții... Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de cadavre și în jurul lor rătăceau fără
țintă procesiuni fantomatice de oameni numai piele și os, care nu aveau nimic de făcut și nu aveau
nicio speranță de viață, incapabili să se dea la o parte din drum, incapabili să privească grozăviile
din jurul lor … Se născuseră copii acolo, mici făpturi ofilite ce nu puteau trăi … O mamă,
înnebunită, a țipat la un soldat englez să-i dea lapte pentru copil, și i-a aruncat în brațe micul
prunc... El a desfăcut fașa și a găsit că copilul murise de câteva zile.
Această zi la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea[183]