CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE
SECŢIA II CIVILĂ
Trimestrul I - 2015
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Dr. Marian BRATIŞ

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

 Cuprins

1. Inadmisibilitatea acţiunii revocatorii de drept comun în cadrul procedurii

insolvenţei ........................................................................................................................................ 3

2. Mandatul administratorului social. Revocarea mandatului şi renunţarea la

mandat. Regim juridic ................................................................................................................. 19

3. Radierea din evidențele registrului comerțului a mențiunilor referitoare la actele

juridice anulate de instanță. Cerințe legale. Neaplicarea radierii actelor subsecvente
23

4. Confirmarea planului de reorganizare. Neobservarea cerințelor de legalitate

referitoare la conținutul minimal al planului. Trimiterea cauzei spre rejudecare primei
instanțe.............................................................................................................................................. 8

5. Clauză leonină în conținutul contractului de asociere în participațiune. Nulitatea

clauzei................................................................................................................................................ 3

6. Radiere sediu social. Expirarea sediului social prin încetarea contractului de

locațiune ......................................................................................................................................... 39

7. Ordonanţă preşedinţială având ca obiect suspendarea hotărârii adunării

generale a asociaţilor prin care s-a decis revocarea din funcţia de administrator a
reclamantului. Admisibilitate. .................................................................................................. 27

8. Opoziție/cale de atac, împotriva confirmării planului de reorganizare.

Respingerea cererii ca inadmisibilă. Nelegalitate................................................................ 23

Pagină 2 din 42
 1. Clauză leonină în conținutul contractului de asociere în participațiune.
Nulitatea clauzei

- Codul civil (1865): art. 1513 alin. (1), alin. (2)

- Codul comercial : art. 251
Din succesiunea actelor încheiate de către părţi, rezultă intenţia acestora în
realizarea asocierii în participaţiune, scop în care reclamanta a pus la dispoziţie un
bun. Cu toate acestea, în vederea exploatării acestuia, s-a impus încheierea unui
contract de închiriere asupra terenului aferent bunului imobil adus în asociere, astfel
încât, deşi scopul iniţial pare a fi împărţirea în procente de 80% respectiv de 20% a
câştigurilor şi al pierderilor, urmare a condiţionării folosinţei imobilului iniţial de
închirierea terenului, reclamanta îşi asigură câştigul, fără a suporta vreo pierdere,
prin modalitatea închirierii.

Din această perspectivă a privit prima instanţă raporturile contractuale dintre părţi,
stabilind, prin raportare la stipulaţiile făcute de acestea că, în contra dispoziţiilor
legale, respectiv art. 251 Cod comercial coroborate cu cele ale art. 1513 alin. (1) şi
alin. (2) Cod civil „este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea
câştigurilor şi, de asemenea, este nulă convenţia prin care unul sau mai mulţi să fie
scutiţi de a participa la pierderi”. De aici, rezultă că, indiferent dacă părţile au
convenit expres sau nu prin contract, asociatul-reclamant este exclus de la
eventualele pierderi pe care le-ar înregistra asocierea, și că această clauză este
nelicită. Cum starea de fapt reţinută la fond, corespunde realităţii, iar clauzele
contractuale sunt dovada acestei înţelegeri, cu privire la acest aspect, apelul nu
poate fi admis.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 43/A din 19 ianuarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 657/17.09.2013, pronunțată în dosar nr. 4180/30/2013,

Tribunalul Timiş a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta -
reclamant reconvenţional şi constată nulitatea art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din
contractul de închiriere cât şi a art. 6.2 din contractul de asociere în participaţiune,
modificat prin actul adiţional; a respins capătul cererii reconvenţionale prin care s-a
solicitat a se constata că, contractul de închiriere reprezintă o completare a
contractului în participaţiune.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanţă a reţinut că prin contractul de

asociere în participaţiune nr. 2/26.11.1996, înregistrat la APPS sub nr. 5490/1996
încheiat între R.A. – APPS în calitate de proprietar, Sucursala de reprezentare şi
protocol „Olăneşti” în calitate de titular al dreptului de administrare – pe de o parte şi
SC R.I.P.A.S. SA (RIPS) pe de altă parte, s-a creat o asociaţie în temeiul art. 33 şi
art. 34 din Legea nr. 15/1990 şi art. 251 – 256 C.com. independentă şi fără
personalitate juridică având ca obiect prevăzut la art. 5.1 „exploatarea în comun a
Pagină 3 din 42
clădirilor şi terenului descrise în anexa nr. 1, aflate în proprietatea APPS denumite în
continuare M. Timişoara”. Contractul de asociere în participaţiune s-a încheiat pentru
o perioadă de 20 de ani începând cu data de 15 noiembrie 1996 până la 14
noiembrie 2016. Pentru realizarea în comun a obiectivelor asociaţiei s-a prevăzut la
art. 6 că APPS contribuie cu aport social în natură constând în valoare patrimonială
actualizată rămasă de 1.645.900.640 lei şi că, se pune la dispoziţia asociaţiei terenul
în suprafaţă de 49.588 mp înscris în CF 72741, contra unei chirii ce se va plăti lunar
APPS-ului de către asociaţie ( art. 6.2).

Contractul de asociere în participaţiune a fost modificat prin Actul adiţional nr.

8591/22.11.2001 sub aspectul obligaţiei de plată a chiriei pentru terenul în suprafaţă
de 49.588 mp adus ca aport în natură la constituirea asociaţiei, chirie care cădea în
sarcina pârâtei SC R.I.P.A.S. SA ce urma să fie plătită lunar către APPS conform art.
10.1 din contract.

Anterior încheierii actului adiţional nr. 8591/22.11.2001, respectiv la 11.05.2001 a

fost încheiat contractul de închiriere (care stă la baza cererii pendinte), între RA –
APPS în calitate de locator şi SC R.I.P.A.S. SA în calitate de locatar având ca obiect
„închirierea unei suprafeţe de teren de 49.588 mp situată în Timişoara, contra unei
chirii…”

Durata contractului de închiriere a fost stabilită pentru întreaga perioadă de

valabilitate a contractului de asociere în participaţiune nr. 5490/1996 începând cu
data înscrisă în primul proces verbal de recepţie perfectat la terminarea lucrărilor la
Corpul A pentru suprafaţa de 4000 mp, respectiv 25 ianuarie 2001.

La art. IV din contractul de închiriere s-a stipulat cuantumul chiriei şi condiţiile de

plată respectiv 0,10 USD/m.p./lună fără TVA achitată în lei de către locatar la cursul
BNR din ziua facturării, valoarea chiriei urmând să crească etapizat, începând cu
datele înscrise în procesele verbale de punere în funcţiune ale fiecărui obiectiv în
parte, sub sancţiunea de neplată a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi
întârziere.

Sub aspectul cererii reconvenţionale prin care s-a solicitat să se constate că,
contractul de închiriere din 11.05.2001 reprezintă o completare a obiectului
contractului de asociere în participaţiune şi parte integrantă din acesta, fiindu-i
aplicabil regimul juridic al asocierii în participaţiune, această cerere a fost
neîntemeiată şi a fost respinsă.

Astfel, cele două contracte au părţi contractante diferite, respectiv cel în

participaţiune are ca părţi RA APPS, Sucursala de reprezentare şi protocol Olăneşti
pe de o parte şi SC R.I.P.A.S. SA pe de altă parte, în timp ce contractul de închiriere
este încheiat doar între RA APPS şi SC R.I.P.A.S. SA. De asemenea, obiectul

Pagină 4 din 42
contractului de asociere în participaţiune se referă la exploatarea în comun de către
asociaţi a terenului şi construcţiilor din Timişoara în timp ce obiectul contractului de
închiriere îl reprezintă doar închirierea terenului. Şi regimul juridic al celor două
contracte este total diferit, celui de închiriere aplicându-i-se regulile contractului de
locaţiune iar celuilalt, prevederile art. 251 şi urm. din fostul Cod comercial.

Prin pct. 2 al cererii reconvenţionale s-a solicitat a se constata caracterul nelicit şi

nulitatea art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din contractul de închiriere cât şi ale art. 6.2 din
contractul de asociere în participaţiune, cerere care este întemeiată urmând a fi
admisă.

Astfel, se reţine că, contractul de asociere în participaţiune a avut ca obiect

exploatarea în comun a clădirilor şi terenului din anexa nr. 1 amplasate în Timişoara,
aflate în proprietatea APPS, respectiv lucrările de reparaţii, modernizare şi extindere
prevăzute la anexa nr. 2.

Pentru realizarea obiectului contractului, reclamanta – pârât reconvenţional RA APPS

Bucureşti a adus ca aport social în natură, imobilul constând în active imobilizante,
construcţii din cadrul Complexului Hotelier H. 2. din Timişoara, în forma în care se
aflau la data respectivă şi s-a obligat să pună la dispoziţia asociaţiei terenul în
suprafaţă de 49.588 mp contra unei chirii care să se plătească de către asociaţie
potrivit art. 6.2 din contract.

Pârâta – reclamant reconvenţional SC R.I.P.A.S. SA a adus ca aport social la

asocierea în participaţiune, numerar pentru realizarea lucrărilor prevăzute la anexa 2
şi la art. 7.1 din contract.

Ulterior, la 11.05.2001 s-a încheiat contractul de închiriere nr. 6938/14.09.2001 care

stă la baza cererii principale de chemare în judecată, prin care RA APPS în calitate
de locator închiriază în schimbul unei chirii locatarei SC R.I.P.A.S. SA terenul de
49.588 mp (obiect al contractului de asociere) pe durata de valabilitate a asocierii.

Prin Minuta din 14.07.2000 la pct. 6 s-a stabilit că „după semnarea contractului de
închiriere de către părţile asociate, acesta va constitui baza de calcul a cuantumului
chiriei pentru suprafaţa aferentă fiecărui obiectiv, care se va achita către RA APPS –
SRP Olăneşti din veniturile realizate, începând cu data punerii în funcţiune a fiecărui
obiectiv în parte.”

Din această Minută cât şi din cuprinsul contractului de asociere în participaţiune se

desprinde intenţia părţilor de a suporta în comun plata chiriei aferentă terenului, la fel
ca şi veniturile obţinute din exploatarea obiectivelor în cotele determinate prin
contractul de asociere în participaţiune.

Pagină 5 din 42
Prin Actul Adiţional nr. 8591/22.11.2001 la contractul de asociere în participaţiune,
plata chiriei a intrat în sarcina doar a unuia dintre asociaţi – SC R.I.P.A.S. SA.

Deşi, aşa cum s-a arătat, intenţia comună a părţilor era de obţinere în comun de
venituri din exploatarea obiectivelor prevăzute în contractul de asociere în
participaţiune şi de participare în comun la plata cheltuielilor (inclusiv a chiriei pentru
teren) ulterior, reclamanta a impus pârâtei modificarea art. 6.2 din contractul de
asociere în participaţiune prin care obligaţia de plată a chiriei a trecut în sarcina
acesteia din urmă.

S-a dedus că, reclamantele au urmărit prin încheierea contractului de închiriere,

evitarea interdicţiei prevăzută la art. 251 din Codul comercial valabil la acea dată,
potrivit căruia „asociaţii sunt obligaţi să participe atât la beneficiile cât şi la pierderile
asocierii şi totodată asigurarea unui venit minim, c/v chiriei, independent şi indiferent
de profitabilitatea asocierii.”

Prin modificarea art. 6.2 din contractul de asociere şi prin încheierea ulterioară a
contractului de închiriere, reclamantele şi-au asigurat mascat numai participarea la
beneficii, nu şi la pierderi, precum şi obţinerea unui venit minim garantat reprezentat
de cuantumul chiriei, independent de realizarea oricărui profit, ceea ce echivalează
cu o clauză leonină sancţionată cu nulitatea prevăzută de art. 1513 C.civ. Acest text
se poate corobora cu al art. 968 C.civ. potrivit căruia o cauză este nelicită când este
prohibită de legi, ori contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Doctrina mai veche a statuat că dispoziţiile art. 1513 din Codul civil de la 1864
interzic contractul de asociere în participaţiune prin care un asociat îşi stipulează
totalitatea câştigurilor, după cum şi acea convenţie prin care se hotărăşte scoaterea
unora dintre asociaţi de la participarea la pierderi, sancţiunea fiind nulitatea
convenţiei. Prin actul adiţional indicat mai sus, parte integrantă din contractul de
asociere în participaţiune, reclamantele au fost scoase de la plata chiriei prin
modificarea art. 6.2 din contract, articol ce se solicită a se constata ca fiind nul.

Şi în noul Cod civil art. 1902 precizează că asociaţii pot participa la câştig în proporţie
diferită de contribuţia la pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile.
Deşi raportul juridic dintre părţi s-a născut sub imperiul vechii reglementări, nici
reglementarea nouă nu permite scutirea asociaţilor de la participarea la pierderi cu
excepţia prevăzută la art. 1881 (2) .

Pe de altă parte, actul juridic a cărui nulitate se solicită prin cererea reconvenţională
(art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 din contractul de închiriere care reglementează modalitatea
de plată a chiriei şi art. 6.2 din contractul de asociere în participaţiune prin care chiria
este trecută în sarcina doar a asociatului SC R.I.P.A.S. SA) este fondat pe o cauză
ilicită cât şi pe fraudă la lege, fiind întemeiat pe reaua-credinţă a reclamantelor şi

Pagină 6 din 42
fraudarea intereselor asociatului SC R.I.P.A.S. SA, incidente devenind dispozițiile art.
1513, art. 966, art. 968, art. 977, art. 982, art. 983 şi art. 5 din Codul civil de la 1864.

Împotriva sentinţei menționate a declarat apel RAAPPS Bucureşti şi RA APPS –

Sucursala de Reprezentare şi Protocol Olăneşti, solicitând admiterea apelului şi
schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 657/17.09.2013 pronunţată de către Tribunalul
Timiş în dosarul nr. 4180/30/2013, în sensul de a se admite acţiunea principală şi
respingerea cererii reconvenţionale.

Totodată, apelanţii susţin că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 251-253
Cod comercial, precum şi art. 1513 din Codul civil de la 1864, atunci când a admis în
parte cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional SC
R.I.P.A.S. SA şi a constatat nulitatea art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din contractul de
închiriere înregistrat la RA APPS Bucureşti sub nr. 6938/14.09.2001 cât şi a art. 6.2
din contractul de asociere în participaţiune nr. 5490/11.11.1996, modificat prin actul
adiţional nr. 8591/22.11.2001.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 253 din Codul comercial, în vederea

realizării obiectului asocierii, asociaţii participanţi nu intră în raporturi directe cu terţii,
reprezentarea asocierii fiind în sarcina asociatului administrator, care derulează
operaţiunile asocierii în nume propriu. Din prevederile contractului de asociere în
participaţiune nr. 2/26.11.1996, înregistrat la RA APPS sub nr. 5490/1996, SC
R.I.P.A.S. SA are calitatea de asociat administrator, asigurând reprezentarea
asociaţiei în raporturile cu terţii.

Apelanţii mai susţin şi faptul că nici prevederile art. 1513 din Codul civil nu sunt
aplicabile, întrucât contractului de asociere în participaţiune nr. 5490/11.11.1996,
respectiv art. 11.1, împărţirea rezultatelor financiare se va efectua lunar, proporţional
cu aportul fiecărui asociat, astfel: 80% SC R.I.P.A.S. SA şi 20% RA APPS.

Menţionează că în conformitate cu legislaţia contabilă privind înregistrarea contabilă

în cazul asocierii în participaţiune transmitea către SRP Olăneşti decontul lunar care
cuprindea cheltuielile asocierii, inclusiv cheltuiala reprezentată de chirie, urmând ca
în conformitate cu art. 11.1 RA APPS să suporte cota de 20% şi din această
cheltuială.

Apelanţii susţin că în faţa instanţei de fond nu s-au administrat probe prin care să
se stabilească frauda la lege întemeiată pe reaua – credinţă a reclamantelor şi
frauda intereselor asociatului SC R.I.P.A.S. SA.

De asemenea, învederează că prevederile art. 966, art. 968, art. 977, art. 982 şi art.
5 din Codul civil de la 1864 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, având în vedere
regimul juridic al contractului de închiriere, precum şi clauzele acestuia.

Pagină 7 din 42
Analizând apelul de faţă, Curtea constată următoarele:

În ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei de fond de către reclamanta RA APPS

Bucureşti, acestea se subsumează următoarelor categorii: că s-a reţinut greşit
caracterul leonin al unor clauze, în mod greşit, s-a reţinut exonerarea pârâtei de la
plata sumelor solicitate de aceasta, fiind culpa pârâtei că nu s-a încheiat contractul de
vânzare-cumpărare, că s-au aplicat greşit prevederile privind incidenţa termenului de
prescripţie.

În ceea ce priveşte primul aspect, se constată că, aşa cum a şi precizat instanţa de
fond, din succesiunea actelor încheiate între părţi, rezultă intenţia acestora în
realizarea asocierii în participaţiune, scop în care reclamanta a pus la dispoziţie un
bun. Cu toate acestea, în vederea exploatării acestuia, impune încheierea unui
contract de închiriere asupra terenului aferent bunului imobil adus în asociere, astfel
încât, deşi scopul iniţial pare a fi împărţirea în procente de 80% respectiv 20% a
câştigurilor şi al pierderilor, urmare a condiţionării folosinţei imobilului iniţial de a
închirierea terenului, reclamanta îşi asigură câştigul, fără a suporta vreo pierdere, prin
modalitatea închirierii.

Din această perspectivă a privit prima instanţă raporturile contractuale dintre părţi,
stabilind, prin raportare la stipulaţiile făcute de aceştia că, în contra dispoziţiilor legale,
respectiv art. 251 Cod comercial coroborate cu cele ale art. 1513 alin. (1) şi alin. (2)
din Codul civil „este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea
câştigurilor şi, de asemenea, este nulă convenţia prin care unul sau mai mulţi să fie
scutiţi de a participa la pierderi“, care sunt de ordine publică. De aici, rezultă că,
indiferent dacă părţile au convenit expres sau nu, prin contract faptul că asociatul –
reclamant este exclus de la eventuale pierderi pe care le-ar putea înregistra
asocierea, această clauză este nelicită. Cum starea de fapt reţinută la fond,
corespunde realităţii, iar clauzele contractuale sunt dovada acestei înţelegeri, cu
privire la acest aspect, apelul nu poate fi admis.

2. Confirmarea planului de reorganizare. Neobservarea cerințelor de

legalitate referitoare la conținutul minimal al planului. Trimiterea cauzei
spre rejudecare primei instanțe

- Legea insolvenţei nr. 85/2006 : art. 101

Cu toate că atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate, aparent, în această fază
procesuală, la a lua act de hotărârea adunării creditorilor, controlul de legalitate este
subsumat prevederilor art. 95 din Legea nr. 85/2006 şi a verificării îndeplinirii
dispoziţiilor legale.

De aceea, în cuprinsul planului de reorganizare trebuie incluse prevederi expres

menţionate, pertinente, cu privire la perspectivele de redresare în raport cu

Pagină 8 din 42
posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, şi va cuprinde măsuri concordante cu
ordinea publică, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi
înlocuire a administratorilor şi directorilor.

Ori, simpla enumerare a unor aspecte pe care administratorul special le consideră

adecvate nu sunt suficiente. În speţă, planul nu indică unele elemente specifice:
obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de
provenienţă a acestora: lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii
debitorului, separat sau în bloc, libere de orice sarcini; contracte în curs contracte
viitoare, cu indicarea potenţialilor parteneri de afaceri; prospectarea pieței; evoluţia
reală a debitoarei de la data deschiderii procedurii, etc.

De asemenea, în privinţa bunurilor, în etapa premergătoare întocmirii planului de

reorganizare nu s-a efectuat o evaluare sau nu s-a depus la dosar raportul de
evaluare și prin urmare orice estimare este pur speculativă. Or, în lipsa unui raport de
evaluare corect întocmit, după standardele impuse, care să stabilească valoarea de
piaţă şi valoarea de lichidare a bunurilor societăţii, susţinerile referitoare la sumele ce
le-ar putea recupera creditorii din diferite categorii de creanţe în procedură, rămân
simple afirmaţii, fără suport, aspect ce face imposibilă nu doar analiza tratamentului
corect şi echitabil ci şi a analizei condiţiei fundamentale pentru confirmarea planului
şi anume şansele de reuşită ale acestuia.

În aceste condiţii, nimic nu îl împiedică pe judecătorul-sindic să ceară altui practician

în insolvenţă să își exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului,
înainte de confirmarea lui, în condiţiile art. 101 alin.(1) din lege. Cu acest prilej, se vor
analiza, pe lângă aspectele deficitare ale planului, mai sus expuse, şi elemente
privind, cel puţin: studiul de piaţă al domeniului în care activează debitoarea pentru
perioada anilor următori, pentru a fundamenta tendinţa pieţei, a preţurilor, structura
costurilor, luarea în calcul a elementelor certe financiare actuale şi viitoare şi nu prin
raportare doar la cele denumite generic „previzibile”.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 41/A din 19 ianuarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 2406/16.10.2014 pronunţată în dosarul nr. 10489/30/2013 al

Tribunalului Timiş, în temeiul art. 101 şi urm. din Legea insolvenţei, a fost confirmat
planul de reorganizare a activităţii propus de debitoarea SC D.C.C. SRL reprezentată
de administratorul judiciar SCP M.B.S I.C. IPURL; în temeiul art. 103 alin. (1) şi alin.
(2) din Legea insolvenţei, s-a dispus conducerea activităţii de reorganizare a
debitorului de către administratorul special şi s-a dispus administratorului judiciar să
supravegheze activitatea de reorganizare desfăşurată de debitor, conform planului
propus.

Pagină 9 din 42
Pentru a pronunța această soluție, prima instanţă a reţinut că în şedinţa adunării
generale a creditorilor din data de 04.07.2014 convocată de administratorul judiciar,
planul a fost votat de categoria creditorilor reprezentând creanţe garantate, salariale
şi bugetare cu un procent de 100%. 18,4841% din categoria creanţelor chirografare a
acceptat planul de reorganizare, iar un procent de 32,2344% nu a acceptat planul.

Analizând condiţiile de confirmare a planului, judecătorul sindic a constatat că sunt

îndeplinite condiţiile prev. de art. 15 coroborat cu art. 101 din Legea nr. 85/2006,
după cum urmează:

Conform tabelului definitiv de creanţe, acestea sun grupate în 4 categorii de creanţe

şi anume: garantate, bugetare, salariale si chirografare.

Planul de reorganizare prevede rambursarea datoriilor conform tabelului definitiv de

creanţe către creanţele garantate în proporţie de 100%, către categoria creanţelor
salariale în proporţie de 95%, către creanţele bugetare în proporţie de 100%, iar
către creanţele chirografare de 0%.

În consecinţă, din cele 4 categorii de creanţe, două, respectiv cele salariale şi cele
chirografare sunt defavorizate, în conformitate cu art. 3 punctul 21 din Legea nr.
85/2006 care prevede că:

Categoria de creanţe defavorizate este prezumată a fi categoria de creanţe pentru

care planul de reorganizare prevede cel puţin una din modificările următoare: o
reducere a cuantumului creanţei, o reducere a garanţiilor sau a altor accesorii, cum
ar fi reeşalonarea plăţilor în defavoarea creditorului ori valoarea actualizată cu
dobânda de referinţă este mai mică decât valoarea la care a fost înscrisă în tabelul
definitiv de creanţe.

În conformitate cu art. 101 din Legea nr. 85/2006, planul se consideră acceptat dacă
cel puţin jumătate plus una din categoriile de creanţe acceptă planul, cu condiţia ca
minim una din categoriile defavorizate să accepte planul.

Planul de reorganizare a fost acceptat de 3 din 4 categorii de creanţe, dintre care

una din două categorii defavorizate a acceptat planul.

Împotriva sentinţei civile nr. 2406/16.10.2014 a declarat apel SC B.E. SRL, prin care
a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în tot, a încheierii atacate, ca netemeinică
şi nelegală, cu consecinţa infirmării planului de reorganizare, având în vedere că este
nelegal.

În motivare arată că judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare fără să

verifice respectarea prevederilor art. 95 şi, în fapt, fără a verifica în niciun fel
susţinerile creditoarei, aceste omisiuni reprezentând o necercetare a fondului cauzei.
Pagină 10 din 42
Apelanta mai arată că la momentul confirmării planului de către Tribunalul Timiş nu
exisa în mod real sau legal categoria defavorizată a salariaţilor. Mai mult, după ce,
conform planului, se şterge datoria de 1.551.121,11 lei a creditorilor chirografari, se
regăseşte, în mod cu totul lipsit de legalitate, angajamentul acestora de a achita
procentul de 5% către salariaţi. Şi acest fapt, în opinia apelantei, denotă lipsa
tratamentului corect şi echitabil al creditorilor chirografari. Nu în ultimul rând, apelanta
arată că planul nu oferă un tratament corect şi echitabil categoriei defavorizate a
creanţelor chirografare. Astfel, prin planul de reorganizare au fost încălcate
dispoziţiile imperative ale art. 101 alin. (1) lit. c) raportat la dispoziţiile art. 101 alin. (2)
din Legea insolvenţei.

Cu privire la fezabilitatea planului de reorganizare, consideră că debitoarea nu a

demonstrat faptul că a încheiat contracte ,,noi ferme sau că şi-a lărgit baza de
clienţi“.

Motivul declanşării procedurii subzistă şi în prezent, administratorul special este una

şi aceeaşi persoană cu administratorul debitoarei, astfel prezumţia imposibilităţii
realizării planului de reorganizare nu a fost răsturnată, susţine apelanta. În lipsa unor
contracte ferme cu clienţi noi şi faţă de faptul că motivele care au dus la deschiderea
procedurii există şi în prezent, planul de reorganizare este evident nefezabil.

Apelanta mai arată că simularea falimentului nu a avut loc, tabelul care se regăseşte
la punctul 5.3 din Planul de reorganizare nu respectă dispoziţiile art. 95 alin. (5) din
lege, valoare de 642.193 lei a bunurilor este derizorie şi nereală, atâta timp cât
creanţa garantată este în cuantum de 1.078.671,45 lei.

Consideră că planul de reorganizare este un plan care a fost întocmit cu unicul scop
de a frauda creditorii chirografari, nicidecum cu scopul de a satisface interesul
creditorilor, iar judecătorul sindic nu a cercetat fondul cauzei.

În drept, invocă dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă şi
art. 8 din Legea nr. 85/2006.

Analizând apelul de faţă, pe fond, într-adevăr, raportat la dispoziţiile art. 101 din Legea
nr. 85/2006, judecătorul-sindic va stabili termenul pentru confirmarea planului, ocazie
cu care, va verifica respectarea condiţiilor de legalitate ale acestuia. Astfel, planul va
fi confirmat dacă vor fi îndeplinite cumulativ condiţiile legale impuse cu privire la
modul şi categoriile de creanţe ce votează, tratamentul aplicat categoriilor
defavorizate, dar şi faptul că planul respectă prevederile art. 95.

Principalele critici ale apelantei privesc existenţa aparentă a unei categorii

defavorizate, înlăturarea unei categorii de creanţe şi nerespectarea unor dispoziţii
legale, din cuprinsul planului.

Pagină 11 din 42
Pornind de la conturarea noţiunii de creanţe defavorizate, se observă că legiuitorul a
înţeles să includă în acest concept prevederea în cuprinsul planului a tratamentului
acestei categorii de creanţe în sensul prevăzut de art. 3 pct. 21. Astfel, categoria de
creanţe defavorizate este prezumată a fi categoria de creanţe pentru care planul de
reorganizare prevede cel puţin una dintre modificările următoare pentru oricare dintre
creanţele categoriei respective:

a) o reducere a cuantumului creanţei;

b) o reducere a garanţiilor sau a altor accesorii, cum ar fi reeşalonarea plăţilor în

defavoarea creditorului;

c) valoarea actualizată cu dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României, dacă

nu este stabilit altfel prin contractul privind creanţa respectivă sau prin legi speciale,
este mai mică decât valoarea la care a fost înscrisă în tabelul definitiv de creanţe.

Totuşi, în planul de reorganizare propus de debitoare şi acceptat în adunarea

creditorilor, sunt unele elemente care, trecând de votul creditorilor, nu pot fi omise din
analiza judecătorului sindic.

Astfel, deşi legea nu include prevederi privind modul de reducere al cuantumului

creanţelor cuprinse în plan, din dispoziţiile mai sus expuse privind defavorizarea unei
categorii de creanţe, coroborat cu definiţia generală a planului (art. 3 pct. 22) se
deduce că înlăturarea în totalitate a unor creditori nu poate atrage echivalarea cu o
măsură legală. Aceasta deoarece, prin program de plată a creanţelor se înţelege
tabelul de creanţe menţionat în planul de reorganizare care cuprinde cuantumul
sumelor pe care debitorul se obligă să le plătească creditorilor, prin raportare la
tabelul definitiv de creanţe şi la fluxurile de numerar aferente planului de
reorganizare, şi care cuprinde:

a) cuantumul sumelor datorate creditorilor conform tabelului definitiv de creanţe pe

care debitorul se obligă să le plătească acestora;

b) termenele la care debitorul urmează să plătească aceste sume;

Ori, dacă anumite condiţii sunt impuse numai în caz de reducere a cuantumului unor
creditori, în speţă salariaţilor, cu atât mai mult trebuie justificate celelalte măsuri, dar
în reducerea aplicată nu poate fi inclusă şi noţiunea de înlăturare în tot. Cum una
dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a asigura tratamentul echitabil al
distribuţiei este ca nici una dintre categoriile care resping planul şi nicio creanţă care
respinge planul să nu primească mai puţin decât ar fi primit în cazul falimentului [art.
101 alin. (2)], compararea dintre sumele plătite prin plan şi cele estimate a fi plătite în
faliment nu poate fi făcută fără o justificare. Cu atât mai mult tratamentul creditorilor

Pagină 12 din 42
trebuie să fie atent analizat, cu cât, în speţă, categoria chirografarilor reprezintă
jumătate din totalul creanţelor, cuprinse în tabel.

Apoi, cu toate că atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate, aparent, în această fază
procesuală, la a lua act de hotărârea adunării creditorilor, controlul de legalitate este
subsumat prevederilor art. 95 din Legea nr. 85/2006 şi a verificării îndeplinirii
dispoziţiilor legale.

De aceea, în cuprinsul planului trebuie incluse prevederi expres menţionate,

pertinente, cu privire la perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi
specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei
faţă de oferta debitorului, şi va cuprinde măsuri concordante cu ordinea publică,
inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a
administratorilor şi a directorilor.

Ori, simpla enumerare a unor aspecte pe care administratorul special le consideră

adecvate nu sunt suficiente. În speţă, planul nu indică unele elemente specifice:
obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de
provenienţă a acestora; lichidarea tuturor sau a unora dintre bunurile averii
debitorului (care), separat ori în bloc, libere de orice sarcini, contracte în curs sau
contracte viitoare, cu indicarea potenţialilor parteneri de afaceri, prospectarea pieţei,
evoluţia reală a debitoarei de la data deschiderii procedurii,etc. spre exemplu, în plan,
cap. IV nu prevede nimic altceva decât o expunere de câteva rânduri generale, nicio
măsură concretă. Totodată, finanţarea post-plan pe care încearcă să o insereze
debitoarea, din surse nedovedite, respectiv a asociaţilor, este, întotdeauna un element
de analizat, nefiind suficiente simple afirmaţii şi acestea regăsite doar într-un rând de
tabel, anexă a planului. Într-adevăr, practicianul în insolvenţă susţine poziţia debitoarei
şi a aprobării planului. Desigur că este de dorit reorganizarea unei societăţi aflate într-
un moment de dificultate, însă aceasta nu se poate realiza numai în beneficiul
acesteia. În acest context, s-a arătat, printre altele, faptul că debitoarea nu a mai
produs alte datorii după data deschiderii procedurii. Dar, o astfel de reliefare a
îmbunătăţirii gestiunii nu este cuprinsă (însoţită de dovezi) în cuprinsul planului care, în
partea introductivă, alături de evoluţia anterioară a debitoarei, trebuie să prezinte şi
evoluţia la zi a debitoarei.

În continuare, un alt element omis în analiză, este acela al tratamentului aplicat unor
categorii de creanţe „controlabile”, aşa cum sunt denumite în practică, respectiv
categoria de creanţe salariale, a căror reducere este de 5%, pentru a constitui o
defavorizare a cuantumului revenit acesteia.

De asemenea, în privinţa bunurilor, în etapa premergătoare întocmirii planului de

reorganizare nu s-a efectuat o evaluare sau nu s-a depus la dosar raportul de
evaluare şi prin urmare orice estimare este pur speculativă. Ori, în lipsa unui raport

Pagină 13 din 42
de evaluare corect întocmit, după standardele impuse, care să stabilească valoarea
de piaţă şi valoarea de lichidare a bunurilor societăţii, susţinerile referitoare la sumele
ce le-ar putea recupera creditorii din diferite categorii de creanțe în procedură, rămân
simple afirmații, fără suport, aspect ce face imposibilă nu doar analiza tratamentului
corect şi echitabil ci şi a analizei condiţiei fundamentale pentru confirmarea planului
şi anume șansele de reuşită ale acestuia.

În aceste condiţii, nimic nu îl împiedică pe judecătorul-sindic să ceară altui practician

în insolvenţă să îşi exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului,
înainte de confirmarea lui, în condiţiile art. 101 alin. (1) din lege. Cu acest prilej se vor
analiza, pe lângă aspectele deficitare ale planului, mai sus expuse, şi elemente privind,
cel puţin: studiul de piaţă al domeniului în care activează debitoarea pe perioada anilor
următori, pentru a fundamenta tendinţa pieţei, a preţurilor, structura costurilor, luarea în
calcul a elementelor certe financiare actuale şi viitoare şi nu prin raportare doar la cele
denumite generic „previzibile”.

În fine, este dificil de analizat ce considerente a avut prima instanţă în vedere în

analiza cererii depusă de creditoarea apelantă, având ca obiect infirmare plan de
reorganizare, câtă vreme ele nu se desprind expres din cuprinsul motivării ori al
dispozitivului sentinţei apelate, motiv pentru care, alături de competenţa exclusivă a
judecătorului sindic privitor la aplicarea dispoziţiilor art. 101 alin. (1) şi dreptul de
confirmare sau nu a planului, în baza art. 478 şi art. 480 din Codul de procedură
civilă, Curtea a admis apelul declarat de către creditoarea SC B.E. SRL împotriva
sentinţei civile nr. 2406/16.10.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
10489/30/2013; a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare
judecătorului sindic.

3. Inadmisibilitatea acţiunii revocatorii de drept comun în cadrul procedurii

insolvenţei

- Legea insolvenţei nr. 85/2006 : art. 79, art. 80

- Codul civil : art. 1562-1654
În cazul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitor, acţiunea revocatorie pe
care o reglementează Codul civil nu poate fi exercitată, partea având la îndemână
exclusiv acţiunea pentru anularea actelor frauduloase ale debitorului, reglementată
de Legea insolvenţei, cu atât mai mult cu cât recurenta este creditor în procedură şi a
declarat în termen creanţa deţinută împotriva debitoarei şi totodată având calitatea
de creditor majoritar, fiind participant activ la această procedură putea solicita
practicianului în insolvenţă să formuleze o astfel de acţiune, care are ca efect
readucerea imobilului înstrăinat fraudulos la masa credală a debitoarei, pentru ca
acesta să fie valorificat în cadrul procedurii insolvenţei, iar sumele obţinute să fie
distribuite tuturor creditorilor conform tabelului definitiv de creanţe.

Pagină 14 din 42
Curtea reţine că nu a existat nici un impediment ca reclamanta recurentă (...) să
solicite practicianului în insolvenţă să formuleze o acţiune în anularea actelor
frauduloase cu acelaşi obiect ca şi cea formulată pe calea dreptului comun şi care ar
fi avut ca finalitate readucerea acestui bun la masa credală în scopul valorificării sale
în interesul tuturor creditorilor participanţi la procedură, astfel că acţiunea formulată
de aceasta, pe calea dreptului comun, se constată ca inadmisibilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 32/R din 26 ianuarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă 1875/22.04.2014, s-a admis acţiunea exercitată de reclamanta

DGFP Arad în contradictoriu cu pârâtele SC T.M. SRL şi SC N.T.B. SRL, s-a anulat
contractul de dare în plată şi de preluare a datoriei autentificat prin încheierea nr.
834/03.08.2012 la BNP B.R. şi s-a dispus revenirea imobilului situat în Arad, în
suprafaţă de 125 mp, precum şi terenul aferent, în cotă de 49,828 parte înscris în CF
6483 Arad nr. top 544/a în proprietatea pârâtei SC T.M. SRL.

Prin decizia civilă nr. 756/A/10.09.2014, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.
535/55/2013, s-a respins apelul pârâtei SC N.T.B. SRL în contradictoriu cu pârâta –
intimată SC T.M. SRL prin administrator judiciar C.–A.M.L. IPURL Arad şi
reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei
civile nr. 1875/2014 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul 535/55/2013.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prima instanţă, atunci când a pronunţat
hotărârea, a avut în vedere o stare de fapt corectă, susţinută de probatoriul
administrat.

S-a mai reţinut, de asemenea, că motivele invocate de apelantă au în vedere în

esenţă câteva elemente: nedovedirea de către reclamantă a unui prejudiciu, iar
acţiunea este inadmisibilă întrucât nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu. De
asemenea, s-a mai reţinut că o altă susţinere din apel este aceea potrivit căreia
creanţa reclamantei nu era certă la momentul introducerii acţiunii şi că pârâta SC
N.T.B. SRL a acceptat încheierea contractului de dare în plată.

De asemenea, s-a susţinut că materialul probator a fost insuficient şi că prima

instanţă nu a avut în vedere reaua credinţă a reclamantei, iar interesele patrimoniale
ale SC N.T.B. SRL sunt grav afectate, deoarece creanţa de 45.000 euro născută din
raportul contractual cu SC T.M. SRL este certă, lichidă şi exigibilă.

Cu privire la fondul cauzei instanţa de apel a reţinut că izvorul raportului juridic îl

constituie creanţa de 712.675 lei pe care SC T.M. SRL o datorează bugetului de
stat, aşa cum rezultă fără dubii din probatoriul administrat.

Pagină 15 din 42
Totodată, s-a reţinut, în ce priveşte contractul încheiat între SC T.M. SRL la 1 august
2012 cu SC N.T.B. SRL, că acesta este evident formal. SC N.T.B. SRL a fost
înfiinţată cu o zi înainte de încheierea contractului, administratorul ambelor societăţi
era N.F.G., iar asociat soţia acestuia N.R.V.

Firma nou înfiinţată nu avea angajaţi, astfel încât ar fi fost cu neputinţă în acel
moment să se presteze lucrări în valoare de 45.000 euro, care au şi fost facturaţi în
aceeaşi zi, 1 august 2012, data încheierii contractului. Desigur că societatea
prestatoare putea încheia diferite contracte de antrepriză cu alte firme dacă ea însăşi
nu avea angajaţi, dar acest fapt nu s-a realizat. Mai mult, fără a se realiza vreo
prestare din partea firmei nou înfiinţate la două zile după încheierea contractului, se
cedează de către SC T.M. SRL imobilul situat în Arad, şi terenul aferent, înscrise în
CF 6483 Arad, nr. top. 544/a.

Din starea de fapt, a rezultat existenţa unei creanţe certe faţă de reclamantă, iar
încercarea de fraudare este evidentă, practic în interval de câteva zile, aceeaşi
asociaţi şi administratori au înfiinţat o firmă nouă căreia i-au înstrăinat parte din
patrimoniu, respectiv patrimoniul a rămas aceleiaşi persoane, dar cu un alt nume de
societate comercială. Mai mult, lucrările contractuale nu s-a dovedit că s-ar fi
executat, încheierea contractului de antrepriză fiind un aspect pur formal şi cu un
scop evident de a-şi diminua patrimoniul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC N.T.B. SRL, solicitând

admiterea recursului, modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii
apelului şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii revocatorii a reclamantei,
menţinerea contractului de dare în plată şi de preluare a datoriei, autentificat prin
încheierea nr. 834/2012, ca fiind legal, încheiat cu respectarea condiţiilor de
validitate.

În motivare arată că potrivit art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, modificarea
hotărârii se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină
sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate arată că nu este îndeplinită condiţia

impusă de dispoziţiile art. 1563 Cod civil, privitoare la creanţă, întrucât acţiunea
revocatorie a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 16.01.2013, dată
la care creanţa pretinsă de către reclamantă nu a fost certă, având în vedere că
Raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere nr. 757/07.12.2012, prin care
organele inspecţiei stabilesc în sarcina SC T.M. SRL o obligaţie de plată în cuantum
de 712.675 lei, fuseseră contestate. Se mai invocă faptul că nici în prezent creanţa
susţinută de către organele fiscale nu este certă, aşa cum rezultă şi din decizia nr.
3065/105/2013 a DGRFP Timişoara.

Pagină 16 din 42
Recurenta apreciază că acţiunea reclamantei nu se încadrează în dispoziţiile art.
1562-1565 din noul Cod civil deoarece transferul dreptului de proprietate s-a făcut în
baza normelor noului Cod civil, prin dispoziţiile art. 1492 şi art. 1599-1608 prin acte
autentice cu respectarea publicităţii imobiliare.

Analizând recursul de faţă, prin prisma excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pe calea

dreptului comun, excepţie invocată, din oficiu, de către instanţă, la termenul din 12
ianuarie 2015, în virtutea rolului său activ, excepţie peremptorie şi dirimantă, care
face de prisos, în tot sau în parte, analizarea pe fond a recursului formulat şi a
apărărilor intimatelor, Curtea constată următoarele:

Acţiunea revocatorie formulată de reclamanta DGFP Arad a fost introdusă pe rolul

Judecătoriei Arad, aşa cum rezultă din rezoluţia de primire, la 16 ianuarie 2013
împotriva pârâtelor SC T.M. SRL şi SC N.T.B. SRL.

Împotriva pârâtei SC T.M. SRL era deschisă procedura insolvenţei din 15.01.2013
prin încheierea civilă nr. 23 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.
10212/108/2012.

Aşadar, în momentul formulării acţiunii revocatorii pârâta 1 care era debitorul

creditoarei DGFP Arad se afla deja în procedura insolvenţei ori în această procedură
legiuitorul a pus la îndemâna participanţilor la procedură o acţiune corespondentă
acţiunii revocatorii, acţiunea în anularea actelor frauduloase prevăzută de art. 79 şi
art. 80 din Legea nr. 85/2006.

Acţiunea revocatorie, reglementată de art. 975-976 din vechiul Cod civil, respectiv
art. 1562-1565 din noul Cod civil, nu este identică cu acţiunea în anularea actelor
frauduloase prevăzută de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, cu toate că există între
aceste două acţiuni trăsături comune, principala trăsătură comună fiind promovarea
acţiunii cu scopul reprimării fraudei debitorilor.

Deosebirile dintre cele două acţiuni constau în efectele şi condiţiile de exercitare ale
acestora, deoarece în cadrul Legii nr. 85/2006 scopul acţiunii este nu numai
sancţionarea fraudei, ci şi restabilirea echilibrului legal al şanselor creditorilor şi
această acţiune se introduce numai la judecătorul sindic indiferent de valoarea ei. Ea
este facultativă pentru administratorul judiciar şi pentru lichidator şi poate fi introdusă
numai în termen de 1 an de la data expirării termenului pentru întocmirea raportului
prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea insolvenţei, dar nu mai târziu de 16 luni de
la data deschiderii procedurii insolvenţei.

Dacă administratorul judiciar sau lichidatorul debitoarei rămâne pasiv şi nu

formulează o astfel de acţiune, ea poate fi promovată de comitetul creditorilor. Pot fi
anulate pe această cale prevăzută de Legea nr. 85/2006 actele debitorului de
transfer cu titlu gratuit efectuate în frauda creditorilor în cei trei ani anteriori
Pagină 17 din 42
deschiderii procedurii, operaţiunile comerciale frauduloase efectuate în aceeaşi
perioadă precum şi actele în care debitorul în conivenţă cu alte părţi a acţionat cu
intenţia de a leza drepturile creditorilor participanţi la procedura insolvenţei.

Aşadar, în cazul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitor acţiunea

revocatorie pe care o reglementează codul civil nu poate fi exercitată, partea având
la îndemână exclusiv acţiunea pentru anularea actelor frauduloase ale debitorului,
reglementată de Legea insolvenţei, cu atât mai mult cu cât recurenta este creditor în
procedură şi a declarat în termen creanţa deţinută împotriva debitoarei SC T.M. SRL
şi totodată având calitatea de creditor majoritar, fiind participant activ la această
procedură putea solicita practicianului în insolvenţă să formuleze o astfel de acţiune,
care are ca efect readucerea imobilului înstrăinat fraudulos la masa credală a
debitoarei, pentru ca acesta să fie valorificat în cadrul procedurii insolvenţei, iar
sumele obţinute să fie distribuite tuturor creditorilor conform tabelului definitiv de
creanţe.

Este adevărat că lichidatorul judiciar desemnat iniţial pe seama debitoarei SC T.M.

SRL şi anume CII B.I. a arătat că achiesează la acţiunea revocatorie formulată de
creditoarea recurentă DGFP Arad pe calea dreptului comun, iar lichidatorul care i-a
urmat acesteia a confirmat la rândul său că este de acord cu această acţiune,
depunând şi întâmpinare în dosarul de faţă, însă, această achiesare la acţiunea
formulată de o creditoare pe calea dreptului comun în afara procedurii insolvenţei, nu
este echivalentă cu formularea unei acţiuni în cadrul legal prevăzut de Legea
insolvenţei nr. 85/2006 şi anume cu formularea unei acţiuni în anularea actelor
frauduloase prevăzută de art. 79 şi art. 80 din Legea nr. 85/2006. Aceasta deoarece
în momentul în care se deschide procedura insolvenţei faţă de o societate
comercială, în toate litigiile de drept comun formulate împotriva acesteia, societatea
comercială respectivă este reprezentată de către administratorul judiciar sau
lichidatorul desemnat pe seama acesteia. Aşadar, fiind într-o situaţie vulnerabilă şi
pentru a fi protejate drepturile creditorilor, societatea nu se apără singură, în nume
propriu, ci prin intermediul practicianului în insolvenţă care o reprezintă, cu excepţia
situaţiilor în care se solicită anularea actelor frauduloase încheiate de această
societate debitoare, caz în care practicianul în insolvenţă devine reclamant împotriva
debitoarei, însă şi în acest caz, societatea nu se apără singură în nume propriu, ci
trebuie desemnat pe seama acesteia un administrator special, care să-i apere
interesele.

În cauza de faţă, formulându-se împotriva debitoarei SC T.M. SRL o acţiune

revocatorie pe calea dreptului comun, această debitoare nu a fost reprezentată în
proces nici de lichidatorul judiciar numit pe seama sa, deoarece acesta a achiesat la
acţiunea formulată de partea adversă şi nici de un administrator special, astfel încât
această parte nu a fost reprezentată corespunzător.

Pagină 18 din 42
Curtea reţine, de asemenea, că nu a existat nici un impediment ca reclamanta
recurentă, în calitate de creditor majoritar şi participant la procedura insolvenţei
debitoarei SC T.M. SRL să solicite practicianului în insolvenţă să formuleze o acţiune
în anularea actelor frauduloase cu acelaşi obiect ca şi cea formulată pe calea
dreptului comun şi care ar fi avut ca finalitate readucerea acestui bun la masa
credală în scopul valorificării sale în interesul tuturor creditorilor participanţi la
procedură, astfel că acţiunea formulată de aceasta, pe calea dreptului comun, se
constată a fi inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea a admis
recursul formulat de pârâta SC N.T.B. SRL împotriva deciziei civile nr.
756/A/10.09.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 535/55/2013; va
modifica decizia recurată şi a admis apelul formulat de pârâta SC N.T.B. SRL
împotriva sentinţei civile nr. 1875/22.04.2014 pronunţată de Judecătoria Arad în
dosarul nr. 535/55/2013; a schimbat, în tot, sentinţa apelată şi a respins acţiunea
formulată de reclamanta AJFP Arad.

4. Mandatul administratorului social. Revocarea mandatului şi renunţarea la

mandat. Regim juridic

- Legea societăților nr. 31/1990 : art. 72

- Codul civil : art. 2030 alin (1) lit. b), art. 2034
Revocarea din funcţia de administrator aparţine exclusiv hotărârii adunării generale
pentru motive care privesc fie încheierea mandatului de administrator, fie fapte
cauzatoare de prejudicii sau greşita adoptare a deciziilor de afaceri, potrivit art. 194
din Legea nr. 31/1990.

Reclamantul apelant invocă însă renunţarea sa la mandatul de administrator social

pentru motivul lipsei acordului acestuia de a continua exercitarea mandatului, în
condiţiile în care a obţinut deja retragerea din calitatea de asociat al societăţii. Prin
urmare, în obiect, reclamantul tinde la degrevarea sa de exerciţiul mandatului în mod
unilateral, iar nu la revocarea sa din funcţie pentru motive ce privesc modul în care
şi-a exercitat mandatul sau pentru expirarea termenului de exerciţiu al mandatului.

Curtea relevă că potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat
şi de cele special prevăzute de această lege. Dispoziţiile art. 72 din Legea nr.
31/1990 se completează în mod corespunzător cu reglementarea de drept comun a
contractului de mandat. Această reglementare se regăseşte în conţinutul dispoziţiilor
art. 2030 alin.(1) lit. b) şi art. 2034 C.civ., potrivit cărora mandatul încetează, printre
alte moduri, şi prin renunţarea mandatarului. Astfel, mandatarul poate renunţa
oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa.

Pagină 19 din 42
Prin consecinţă, în cazul renunţării administratorului social al societăţii la mandatul
său, nu este necesară intervenţia nici a unei hotărâri a adunării generale a
asociaţilor, nici a unei hotărâri judecătoreşti care să încuviinţeze o astfel de
renunţare, întrucât actul unilateral al renunţării la mandat este prevăzut de lege în
dreptul mandatarului oricând şi fără a conţine o motivare expresă, fiind suficientă
aducerea la cunoştinţa mandantului a actului de renunţare. Odată îndeplinită această
cerinţă a notificării mandantului asupra actului de renunţare, degrevarea
administratorului social din exerciţiul mandatului este desăvârşită, rămânând ca
administratorul social renunţător la mandat să solicite, potrivit art. 21 din Legea nr.
26/1990, înscrierea acestei menţiuni la registrul comerţului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 18/A din 14 ianuarie 2015, M.B

Prin sentinţa civilă nr. 239/15.07.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.
2183/108/2014, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul B.A.-T. împotriva
pârâţilor SC P.L.C. SRL Arad, R.-T.L. şi SC S.I.S. SRL Afumaţi, fără cheltuieli de
judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art.137 indice 2 alin. (4) din Legea
nr. 31/1990 administratorul care doreşte să renunţe la mandat trebuie să convoace
adunarea generală ordinară.

Din conţinutul înscrisurilor prezentate nu rezultă că, reclamantul a procedat potrivit

dispoziţiei legale mai sus indicate respectiv că, a convocat adunarea generală
ordinară care să-i permită ulterior să se adreseze instanţei, astfel că demersul
reclamantului este nejustificat şi în consecinţă a respins acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, recalificat în apel prin încheierea de

şedinţă din data de 27.11.2014, reclamantul B.A.-T., solicitând admiterea acestuia
astfel cum a fost formulat.

În motivare, reclamantul apelant arată că a avut calitatea de asociat la SC P.L.C.

SRL Arad ,având 20% din totalul capitalului social.

După cooptarea în societate a asociatului persoană juridică, au început neînțelegerile

între asociaţi şi dificultăţile în ce priveşte luarea deciziilor în societate.

Datorită situaţiei create şi a climatului existent în societate, reclamantul şi-a exprimat

dorinţa de a se retrage din societate, formulând în acest sens o acţiune la Tribunalul
Arad, admiţându-se cererea reclamantului în acel dosar.

După pronunţarea acestei hotărâri, reclamantul i-a solicitat în repetate rânduri

asociatului majoritar al SC P.L.C. SRL Arad să îl revoce din funcţia de administrator,
Pagină 20 din 42
întrucât nu mai exercita efectiv atribuţiile unui administrator, iar actele societăţii au
fost predate.

Deoarece asociatul majoritar nu a înțeles să dea curs solicitării sale, reclamantul şi-a
prezentat demisia, prin acest act unilateral solicitând convocarea adunării generale a
asociaţilor, având pe ordinea de zi revocarea sa din funcţia de administrator.

Instanţa a respins acţiunea, argumentat tocmai pe faptul că reclamantul nu a solicitat

convocarea adunării generale în vederea revocării sale, astfel cum prevede Legea
nr. 31/1990.

Or, prin însăși actul de demisie reclamantul a solicitat acest lucru, însă solicitarea sa
a rămas fără răspuns.

De altfel, pârâții nu s-au opus admiterii acţiunii, nedepunând întâmpinare, ceea ce

arată pasivitatea de care dau dovadă.

Societatea pârâtă, prin asociatul majoritar, recunoaște faptul că i-a fost solicitată
convocarea adunării generale, dar motivează refuzul convocării acesteia prin faptul
că asociatul persoană juridică şi-a schimbat sediul, nemaiputând fi contactat.

Prin această atitudine a devenit practic imposibilă luarea unei hotărâri în sensul celor
dorite de reclamant.

Examinând apelul astfel formulat prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept, a
întâmpinărilor formulate, precum şi potrivit dispoziţiilor art. 476-482 C.pr.civ., Curtea
constată că apelul este nefondat urmând a fi respins, pentru motivele ce vor fi
expuse în continuare.

Prin acţiunea introductivă de primă instanţă, reclamantul apelant a solicitat să se

dispună prin hotărâre judecătorească revocarea sa din funcţia de administrator al
pârâtei SC P.L.C. SRL Arad, pentru motive care privesc retragerea sa din calitatea
de asociat al aceleiaşi societăţi şi pentru imposibilitatea întrunirii adunării generale a
asociaţilor societăţii în vederea adoptării unei hotărâri de revocare din funcţia de
administrator social a reclamantului.

Curtea relevă că potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat
şi de cele special prevăzute în această lege.

Dacă numirea administratorilor sociali ai societăţii aparţine actului constitutiv sau,

după caz, hotărârii adunării generale a asociaţilor unei societăţi cu răspundere
limitată, revocarea din această funcţie aparţine exclusiv hotărârii adunării generale
pentru motive care privesc fie încheierea mandatului de administrator, fie fapte
Pagină 21 din 42
cauzatoare de prejudicii sau de greşita adoptare a deciziilor de afaceri, potrivit art.
194 din Legea nr. 31/1990.

Reclamantul apelant invocă însă renunţarea sa la mandatul de administrator social

pentru motivul lipsei acordului acestuia de a continua exercitarea mandatului, în
condiţiile în care a obţinut deja retragerea din calitatea de asocial al societăţii.

Prin urmare, în obiect, reclamantul tinde la degrevarea sa de exerciţiul mandatului în

mod unilateral, iar nu la revocarea sa din funcţie pentru motive ce privesc modul în
care şi-a exercitat mandatul sau pentru expirarea termenului de exerciţiu al
mandatului.

Dispozițiile art. 72 din Legea 31/1990 se completează în mod corespunzător cu

reglementarea de drept comun a contractului de mandat. Această reglementare se
regăseşte în conţinutul dispoziţiilor art. 2030 alin. (1) lit. b) şi art. 2034 C.civ., potrivit
cărora mandatul încetează, printre alte moduri, şi prin renunţarea mandatarului.
Astfel, mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului
renunţarea sa.

Prin consecinţă, în cazul renunţării administratorului social al societăţii la mandantul

său, nu este necesară intervenţia nici a unei hotărâri a adunării generale a
asociaţilor, nici a unei hotărâri judecătoreşti care să încuviinţeze o astfel de
renunţare, întrucât actul unilateral al renunţării la mandat este prevăzut de lege în
dreptul mandatarului oricând şi fără a conţine o motivare expresă, fiind suficientă
aducerea la cunoştinţa mandantului a actului de renunţare. Odată îndeplinită această
cerinţă a notificării mandantului asupra actului de renunţare, degrevarea
administratorului social de exerciţiul mandatului este desăvârşită, rămânând ca
administratorul social renunţător la mandat să solicite, potrivit art. 21 din Legea nr.
26/1990, înscrierea acestei menţiuni la registrul comerţului. De asemenea, societatea
vizată de renunţarea exprimată de administratorul social este datoare să solicite
efectuarea acestei menţiuni, pentru a asigura opozabilitatea modificării actului
constitutiv şi a depune demersuri pentru a numi un nou administrator social dacă
administratorul renunţător este singurul care a exercitat mandatul respectiv.

Curtea statuează că în prezenţa facultăţii legale a administratorului social de a

renunţa, în mod unilateral, fără opoziţie din partea societăţii sau asociaţilor acesteia,
la mandat, solicitarea încuviinţării sau pronunţării prin hotărâre judecătorească a
degrevării administratorului de mandatul său, cererea reclamantului apelant este
nefondată. Nu prezintă relevanţă, sub aspectul posibilităţii mandatarului de a renunţa
la mandat, lipsa unui acord al mandantului asupra actului de renunţare, nici
impedimentele referitoare la imposibilitatea de exprimare a acestui acord de către un
organ asociativ reprezentativ al mandantului, aşa cum este adunarea generală a

Pagină 22 din 42
asociaţilor societăţii, deoarece actul renunţării nu se află într-o legătură juridică
dependentă cu un astfel de acord.

Astfel fiind, văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, urmează a fi respins

apelul reclamantului.

5. Opoziție/cale de atac, împotriva confirmării planului de reorganizare.

Respingerea cererii ca inadmisibilă. Nelegalitate

- Codul de procedură civilă (1865) : art. 82

- Legea insolvenței nr. 85/2006
Fără a solicita nicio lămurire părţii, acest act de procedură a fost calificat de către
prima instanţă ca fiind o „opoziţie - cale de atac” şi respinsă ca inadmisibilă prin
sentinţa atacată cu prezentul recurs, pe considerentul că legea nu stabileşte o astfel
de cale de atac, ci doar calea de atac a contestaţiei împotriva hotărârii adunării
creditorilor.

Este adevărat că termenul de „opoziţie” este utilizat de legiuitor în diverse acte

normative, inclusiv în cuprinsul legii nr. 85/2006 [de ex. în art.11 lit. b)], iar el
desemnează o cale de atac specială pusă la îndemâna persoanei interesate în
diverse proceduri speciale. Ceea ce este caracteristic însă „opoziţiei - cale de atac”,
indiferent de actul normativ care o reglementează, este faptul că ea se îndreaptă
întotdeauna împotriva unui act de procedură, de regulă emanat de la instanţă şi care
reprezintă obiectul opoziţiei. În lipsa unui astfel de act de procedură care să poată
constitui obiect al opoziţiei, niciun înscris intitulat de parte în mod greşit „opoziţie”, nu
poate primi calificarea de „opoziţie – cale de atac” iar judecătorul este dator să
califice corect un act de procedură al unei părţi, indiferent de denumirea greşită pe
care o poartă, conform art. 82 C.pr.civ.

Din lectura actului de procedură depus de creditoare la dosarul de fond, rezultă că, în
realitate, aceasta a formulat doar „o poziţie procesuală” de opunere la confirmarea
planului. În cuprinsul acestui înscris au fost detaliate argumentele pentru care
creditoarea a apreciat că planul de reorganizare nu întruneşte exigenţele legale ce
se verifică cu ocazia confirmării sau infirmării acestuia de către judecătorul sindic,
supunând atenţiei judecătorului sindic toate aceste argumente pentru a fi avute în
vedere la momentul la care acesta va lua în analiză conformitatea planului cu
cerinţele legii. O atare concluzie se desprinde foarte uşor şi din aliniatul final al
actului de procedură depus de creditoare, impropriu intitulat „opoziţie”, prin care
aceasta a solicitat instanţei ca având în vedere argumentele expuse, să nu confirme
planul aşa cum a fost el propus de debitoare şi votat de adunarea creditorilor.

Or, un asemenea demers procedural este perfect admisibil, în condiţiile în care

Pagină 23 din 42
aspectele ce ţin de legalitatea planului de reorganizare, în raport de exigenţele art.
101 din Legea nr. 85/2006, nu se analizează de către creditori în adunarea lor
generală, ci de către instanţa de judecată, iar aspectele de nelegalitate ale planului
nu pot fi invocate în cadrul unui contestaţii împotriva hotărârii adunării creditorilor, ci
exclusiv în faţa judecătorului sindic la termenul fixat de acesta pentru confirmarea ori
infirmarea planului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 88/R din 24 februarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 1341/8 decembrie 2014, pronunţată în dosar nr.
4204/108/2012, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a respins excepţia de
netimbrare, a respins ca inadmisibilă opoziţia la confirmarea planului de reorganizare
al debitoarei SC A. SRL formulată de creditoarea Banca I.S. Romania SA prin Banca
I.S. România SA Sucursala Arad, în contradictoriu cu debitoarea SC A. SRL –
societate în insolvenţă, reprezentată prin administrator special G.R. Totodată, a
respins cererea de repunere în termen formulată de CNADNR SA – Direcţia
Regională Drumuri şi Poduri Timişoara prin Secţia Drumuri Naţionale Deva, fără
cheltuieli de judecată.

Analizând opoziţia formulată de creditoare, din perspectiva excepţiilor de procedură

invocate, potrivit cu cerinţele art. 137, alin. (1) Cod procedură civilă, judecătorul
sindic a constatat că aceasta priveşte, în principal, aprobarea planului de
reorganizare al debitoarei SC A. SRL de către Adunarea Creditorilor din data de
23.09.2014 şi că singura modalitate prin care un astfel de plan poate fi contestat este
contestarea hotărârii Adunării Creditorilor care a aprobat planul, modalitatea,
termenele şi condiţiile de contestare a hotărârii Adunării Creditorilor fiind
reglementată prin art. 14 din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, s-a reţinut că legea nu conţine niciun fel de prevederi cu privire la

posibilitatea formulării unei opoziţii la Planul de reorganizare, iar hotărârea
judecătorului sindic prin care acesta confirmă, eventual, un plan de reorganizare, are
cale de atac, potrivit legii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, recalificat de instanţă în recurs, creditoarea

Banca C.I.S. Romania SA, solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul
admiterii opoziţiei formulate.

În susţinerea recursului, creditoarea a arătat că nu putea să atace cu contestaţie

hotărârea adunării creditorilor deoarece, conform art. 14 din Legea nr. 85/2006, o
astfel de hotărâre poate fi contestată exclusiv pe motive de nelegalitate ce ţin de:
modalitatea convocării creditorilor, reprezentarea creditorilor în cadrul adunării, votul
prin corespondenţă, desfăşurarea adunării, procesul verbal al adunării, etc.

Pagină 24 din 42
Pe de altă parte, a subliniat că prin opoziţia formulată a invocat aspecte care ţin de
legalitatea planului de reorganizare şi nu de legalitatea hotărârii Adunării creditorilor
din data de 23.09.2014, aducând critici de nelegalitate ale planului de reorganizare
propus de debitoarea SC A. SRL prin administrator special pentru faptul că:

- nu a fost supus aprobării Adunării Generale a Asociaţilor societăţii, nefiind, astfel,

respectate prevederile art. 94 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2006;

- planul de Reorganizare nu conţine menţiunile obligatorii prevăzute de art. 95 alin.

(1), alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 85/2006;

- creanţa băncii se încadrează în categoria creanţelor defavorizate, iar acest fapt nu

a fost menţionat în planul de reorganizare.

Recurenta a susţinut că prin opoziţia depusă în faţa primei instanţe a invocat

nerespectarea de către planul de reorganizare a dispoziţiilor cuprinse în art. 101 alin.
(1) litera c), alin. (2) lit. a) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 85/2006 şi că atribuţiile de
control al legalităţii planului aparţin judecătorului sindic iar nu adunării creditorilor,
astfel că nerespectarea cerinţelor de nelegalitatea ale planului de reorganizare nu
poate fi sesizată prin contestarea hotărârii adunării creditorilor, în temeiul art. 14 alin.
(7) din Legea nr. 85/2006, ci exclusiv la momentul analizei confirmării sau infirmării
planului de către instanţă.

Analizând hotărârea primei instanţe din perspectiva criticilor formulată de recurentă şi

ale prevederilor art. 304 şi art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că recursul este
fondat, hotărârea primei instanţei fiind una nelegală, consecinţa unei greşite
interpretări a actului de procedură depus la dosar de creditoarea-recurentă şi intitulat
„opoziţie”.

Cu titlu preliminar, Curtea constată că ulterior aprobării planului de reorganizare al

debitoarei insolvente SC A. SRL (la data de 23.09.2014), de către adunarea
creditorilor, creditoarea Banca C.I.S. Romania SA a depus la dosarul cauzei, anterior
momentului în care judecătorul sindic era chemat să analizeze legalitatea planului de
reorganizare şi să îl confirme, ori să îl infirme, după caz, o cerere intitulată „opoziţie
la confirmarea planului de reorganizare”.

Fără a solicita nicio lămurire părţii, acest act de procedură a fost calificat de către
prima instanţă ca fiind o „opoziţie - cale de atac” şi respinsă ca inadmisibilă prin
sentinţa atacată cu prezentul recurs, pe considerentul că legea nu stabileşte o astfel
de cale de atac, ci doar calea de atac a contestaţiei împotriva hotărârii adunării
creditorilor.

Este adevărat că termenul de „opoziţie” este utilizat de legiuitor în diverse acte

normative, inclusiv în cuprinsul Legii nr. 85/2006 [de ex. în art. 11 lit. b)], iar el
Pagină 25 din 42
desemnează o cale de atac specială pusă la îndemâna persoanei interesate în
diverse proceduri speciale. Ceea ce este caracteristic însă „opoziţiei - cale de atac”,
indiferent de actul normativ care o reglementează, este faptul că ea se îndreaptă
întotdeauna împotriva unui act de procedură, de regulă emanat de la instanţă şi care
reprezintă obiectul opoziţiei. În lipsa unui astfel de act de procedură care să poată
constitui obiect al opoziţiei, niciun înscris intitulat de parte în mod greşit „opoziţie”, nu
poate primi calificarea de „opoziţie – cale de atac” iar judecătorul este dator să
califice corect un act de procedură al unei părţi, indiferent de denumirea greşită pe
care o poartă, conform art. 82 C.pr.civ.

Din lectura actului de procedură depus de creditoare la dosarul de fond, rezultă că, în
realitate, aceasta a formulat doar „o poziţie procesuală” de opunere la confirmarea
planului. În cuprinsul acestui înscris au fost detaliate argumentele pentru care
creditoarea a apreciat că planul de reorganizare nu întruneşte exigenţele legale ce
se verifică cu ocazia confirmării sau infirmării acestuia de către judecătorul sindic,
supunând atenţiei judecătorului sindic toate aceste argumente pentru a fi avute în
vedere la momentul la care acesta va lua în analiză conformitatea planului cu
cerinţele legii. O atare concluzie se desprinde foarte uşor şi din aliniatul final al
actului de procedură depus de creditoare, impropriu intitulat „opoziţie”, prin care
aceasta a solicitat instanţei ca având în vedere argumentele expuse, să nu confirme
planul aşa cum a fost el propus de debitoare şi votat de adunarea creditorilor.

Or, un asemenea demers procedural este perfect admisibil, în condiţiile în care

aspectele ce ţin de legalitatea planului de reorganizare, în raport de exigenţele
art.101 din Legea nr. 85/2006, nu se analizează de către creditori în adunarea lor
generală, ci de către instanţa de judecată, iar aspectele de nelegalitate ale planului
nu pot fi invocate în cadrul unui contestaţii împotriva hotărârii adunării creditorilor, ci
exclusiv în faţa judecătorului sindic la termenul fixat de acesta pentru confirmarea ori
infirmarea planului.

Plecând de la toate aceste considerente, Curtea constată că judecătorul sindic s-a

considerat învestit cu o cale de atac pe care creditoarea nu a declarat-o, calificând
greşit actul de procedură (impropriu şi inadecvat denumit opoziţie de către parte) pe
care aceasta l-a depus la dosar, ca fiind o „opoziţie – cale de atac”, deşi, în realitate,
el reprezenta doar o poziţie procesuală, exprimată în scris şi care conţinea
argumentele creditoarei în favoarea unei soluţii de infirmare a planului pentru
nerespectarea exigenţelor de legalitate impuse de lege.

Această soluţie de respingere ca inadmisibilă a unei căi de atac cu care nu a fost

învestită instanţa de fond, ar putea echivala cu refuzul ulterior al judecătorului sindic
de a mai verifica aspectele de nelegalitate sesizate de creditoare, cu privire la planul
de reorganizare depus şi aprobat de creditori, acesta fiind argumentul procedural
care conduce la concluzia că hotărârea astfel pronunţată este nelegală şi se impune

Pagină 26 din 42
a fi casată în condiţiile art. 3041 C.pr.civ.

Având în vedere aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea va face aplicarea

art. 312 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) C.pr.civ. şi va admite recursul declarat de
recurenta-creditoare Banca C.I.S. Romania SA în contradictoriu cu debitoarea SC A.
SRL, prin administrator judiciar E. SPRL, împotriva sentinţei civile nr. 1341/8
decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 4204/108/2012, având
ca obiect opoziţie la confirmarea planului de reorganizare, urmând a casa hotărârea
atacată.

Întrucât punctul de vedere exprimat de către creditoare prin înscrisul intitulat „opoziţie
la confirmarea planului”, nu reprezintă o cerere în sens procedural care să necesite o
soluţie de admitere sau de respingere, urmare a casării soluţiei nelegale pronunţate,
judecătorul sindic va continua procedura insolvenţei din stadiul în care a ajuns şi va
avea în vedere, la termenul la care va analiza legalitatea planului de reorganizare
inclusiv argumentele de pretinsă nelegalitate invocate de creditoare, urmând a
confirma ori infirma planul de reorganizare, în raport de modul în care va aprecia că
acesta respectă sau nu exigenţele legale.

6. Ordonanţă preşedinţială având ca obiect suspendarea hotărârii adunării

generale a asociaţilor prin care s-a decis revocarea din funcţia de
administrator a reclamantului. Admisibilitate.

- Legea societăților nr. 31/1990 : art. 132, art. 133

- Codul de procedură civilă : art. 996
Este adevărat că art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 prevede că: „membrii
consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca
hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie", această dispoziţie
legală justificându-se prin aceea că revocarea mandatului de administrator nu trebuie
motivată, caz în care nu poate opera un control de legalitate asupra acestei hotărâri.

Sfera de aplicare a art. 132, alin. (4) din Legea nr. 31/1990 se referă doar la situaţiile
în care administratorul contestă însăşi revocarea, ca măsură luată de adunarea
generală.

În schimb, atunci când se invocă motive de nulitate absolută a hotărârii adunării

generale, nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte dreptul administratorului societar de a
ataca în justiţie această hotărâre. În acest sens sunt dispoziţiile art. 132, alin. (3) din
Legea nr. 31/1990, care prevăd expres faptul că atunci când se invocă motive de
nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar acţiunea aparţine oricărei
persoane interesate, inclusiv asociatului administrator.

Condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale sunt prevăzute de art. 996

C.pr.civ., în opinia Curţii ele fiind îndeplinite în prezenta cauză.
Pagină 27 din 42
 Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,
Decizia civilă nr. 224/A din 26 februarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 1094/ 19.12.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul
nr. 7369/30/2014, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanţii R.S.F.
şi U.F.P., în contradictoriu cu pârâta SC L.S. SRL, având ca obiect ordonanţă
preşedinţială.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că reclamanţii R.S.F. şi U.F.P. au

solicitat suspendarea pe cale de ordonanță președințială a executării hotărârii
adunării generale a asociaţilor SC L.S. SRL, adoptată în data de 25.11.2014, prin
care s-a decis revocarea din funcţia de administrator a reclamantului R.S.F. şi
numirea în aceeaşi funcţie a d-lor G.S. şi O.R.G.

S-a reţinut că pentru a fi admisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială, pe lângă

condiţiile generale care trebuie să existe în cazul oricărei forme concrete care intră în
conţinutul acţiunii civile, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii speciale, care se
desprind din art. 996 alin.(1) C.pr.civ.

Legat de condițiile generale de exercitare a acțiunii, se impune cu necesitate

analizarea prealabilă a admisibilității cererii de suspendare formulată de
administratorul revocat printr-o hotărâre AGA.

În speţa dedusă judecății, prin cererea de suspendare formulată pe cale de

ordonanţă preşedinţială în temeiul art. 133 din Legea nr. 31/1990, reclamantul R.S.F.
a solicitat suspendarea executării hotărârii AGA prin care fusese revocat din funcția
de administrator până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea hotărârii AGA
menționată. De precizat că prin hotărârea AGA respectivă se hotărâse doar
revocarea administratorului și numirea concomitentă a altor două persoane în
aceeași funcție.

Potrivit art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ”Membrii consiliului de administraţie,
respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale
privitoare la revocarea lor din funcţie”.

Este evident că observând art. 132 alin. (4) din legea specială, atât timp cât
administratorul nu mai are calitatea să formuleze acţiune în anulare, nu mai poate
formula nici cerere de suspendare a executării hotărârii AGA, o astfel de cerere fiind
inadmisibilă. Introducerea alin. (4) al art. 132 s-a justificat prin intenția legiuitorului de
a da consistenţă legislativă doctrinei juridice potrivit căreia revocarea
administratorului este ad nutum, putând interveni oricând şi independent de voinţa
sau de vreo culpă contractuală a administratorului. A considera că revocarea este ad
nutum, nefiind necesară vreo justificare (fiind vorba până la urmă de voinţa societăţii
materializată în hotărârea AGA a asociaţilor), dar pe de altă parte a admite cererea
Pagină 28 din 42
de suspendare a hotărârii AGA, aşadar împotriva voinţei societăţii, este fără suport
teoretic. În concluzie, sub acest aspect analizat, cererea formulată de reclamantul
Rouă Sergiu Florin se impune a fi respinsă.

În ceea ce privește cererea formulată de reclamantul U.F.P., instanța a procedat la

verificarea condițiilor speciale de admisibilitate desprinse din conținutul art. 996 alin.
(1) C.pr.civ., anume aparența dreptului, urgenţa, caracterul vremelnic al măsurii
solicitate a se lua pe această cale și neprejudecarea fondului. Reclamantul a dovedit
introducerea acțiunii în anularea hotărârii a cărei suspendare o solicită, conform art.
133 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și a solicitat suspendarea până la soluționarea
definitivă a acțiunii în anulare, fiind dovedite așadar condițiile caracterului provizoriu
și al neprejudecării fondului. Totodată, a invocat aparența de drept în favoarea
reclamanților, ce la o primă verificare pare a fi întemeiată, cel puțin sub aspectul
unuia dintre motivele de nulitate invocate.

Cu toate acestea, analizând urgenţa, ca o condiţie ce justifică folosirea ordonanţei

preşedinţiale, în raport de circumstanţele obiective ale cauzei, instanţa a apreciat că
reclamantul nu a invocat nici unul din categoriile generale de situaţii caracterizate
prin urgenţă, enumerate în alin. (1) al art. 996 C.pr.civ., respectiv: păstrarea unui
drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-
ar putea repara, precum şi înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Reclamantul a invocat în susținerea caracterului urgent al măsurii existența unui

prejudiciu intrinsec constând în situația de incertitudine creată de schimbarea
administratorului societății, manifestată atât în relațiile cu proprii angajați, cât și cu
terții care intră în raporturi cu societatea. Or, instanța a apreciat că această situație
de incertitudine în nici un caz nu poate fi asimilată unui prejudiciu iminent, care nu s-
ar mai putea repara, ci apare mai degrabă ca o consecință firească a schimbării
conducerii societății care, într-adevăr, în anumite condiții ar putea să conducă la
pierderea unor clienți care să fi fost atrași în virtutea calității personale a fostului
administrator, însă această teză este doar o simplă supoziție a cărei producere nu a
fost dovedită de către reclamant, nefiind astfel iminentă.

Pe de altă parte, existența riscurilor în activitatea societății SC L.S. SRL derivând din
lipsa de experiență în gestionarea clubului a noilor administratori se constituie de
asemenea într-o simplă probabilitate de producere a unei pagube și nu într-un
prejudiciu inevitabil.

În consecință, o astfel de cerere motivată doar pe o situație de incertitudine și pe un

prejudiciu probabil nu justifică urgenţa, ca atare nu poate fi soluţionată în cadrul
procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale.

Pagină 29 din 42
Împotriva sentinţei civile au formulat apel reclamanţii R.S.F. şi U.F.P. prin care au
solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea cererii
formulate în sensul de a dispune suspendarea executării hotărârii adunării generale
a asociaţilor din 25.11.2014 a societăţii SC L.S. SRL, până la soluţionarea definitivă
a acţiunii în anularea hotărârii susmenţionate.

Examinând apelul declarat de reclamanţi prin prisma motivelor de apel şi a

prevederilor art. 466 şi urm. C.pr.civ., Curtea va constata că acesta este întemeiat, în
mod greşit prima instanţă respingând apelul ca inadmisibil.

Astfel, reclamanţii au formulat acţiune în anularea hotărârii a cărei suspendare o

solicită, iar acţiunea face obiectul dosarului nr. 7424/30/2014 al Tribunalului Timiş.
Conform art. 133, alin. (1) din Legea nr. 31/1990 „o dată cu intentarea acţiunii în
anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială,
suspendarea executării hotărârii atacate”.

Prima instanţă a reţinut că, având în vedere prevederile art. 132, alin. (4) din Legea
nr. 31/1990, reclamantul R.S.F. nu poate ataca hotărârea prin care a fost revocat din
funcţia de administrator şi, pe cale de consecinţă, nu poate formula nici cererea de
suspendare prevăzută de art. 133 din lege.

Este adevărat că art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 prevede că: „membrii
consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca
hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie”, această dispoziţie
legală justificându-se prin aceea că revocarea mandatului de administrator nu trebuie
motivată, caz în care nu poate opera un control de legalitate asupra acestei hotărâri.
Sfera de aplicare a art. 132, alin. (4) din Legea nr. 31/1990 se referă doar la situaţiile
în care administratorul contestă însăşi revocarea, ca măsură luată de adunarea
generală.

În schimb, atunci când se invocă motive de nulitate absolută a hotărârii adunării

generale, nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte dreptul administratorului societar de a
ataca în justiţie această hotărâre. În acest sens sunt dispoziţiile art. 132, alin. (3) din
Legea nr. 31/1990, care prevăd expres faptul că atunci când se invocă motive de
nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar acţiunea aparţine oricărei
persoane interesate, inclusiv asociatului administrator.

Din acţiunea în anulare depusă la Tribunalul Timiş şi din cererea de suspendare din
prezenta cauză rezultă că reclamantul R.S.F. nu a contestat în sine revocarea
mandatului său, ci a invocat motive de nelegalitate, respectiv încălcarea unor cerinţe
formale de convocare a adunării generale şi de adoptare a hotărârii AGA care ar
atrage nulitatea absolută a hotărârii, astfel că are calitate procesuală activă în
formularea prezentei cereri.

Pagină 30 din 42
Condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedenţiale sunt prevăzute de art. 996
C.pr.civ., în opinia Curţii ele fiind îndeplinite în prezenta cauză.

Astfel, există în cauză aparenţă de drept în favoarea reclamanţilor, întrucât s-au

invocat două motive de nulitate absolută ale hotărârii adunării generale a asociaţilor:

a. Convocarea adunării generale a asociaţilor nu s-a făcut de către persoanele

autorizate în acest sens de lege şi de actul constitutiv;

b. Hotărârea nu a fost adoptată cu unanimitate, aşa cum prevede art. 192 alin. (2) din
Legea nr. 31/1990 şi actul constitutiv al societăţii.

Având în vedere cele de mai sus, rezultă că condiţia aparenţei de drept este
îndeplinită, întrucât adunarea nu a fost convocată de administrator, iar modificarea
actului constitutiv nu s-a făcut cu votul unanimităţii asociaţilor.

În ceea ce priveşte condiţia urgenţei pentru prevenirea unei pagube iminente care nu
s-ar putea repara, Curtea reţine că prejudiciul care se doreşte a fi prevenit prin
suspendarea executării hotărârii atacate este situaţia de incertitudine care este
creată în interiorul societăţii, dar şi în relaţiile exterioare ale acesteia.

Din punct de vedere al relaţiilor interne, există incertitudine, asociaţii şi angajaţii

societăţii neştiind cu cine trebuie să relaţioneze (respectiv cu administratorul revocat
printr-o hotărâre contestată în justiţie pe motive de nelegalitate sau cu administratorul
numit, dar a cărui numire nu a fost confirmată de Oficiul Registrului Comerţului).

Din punctul de vedere al relaţiilor cu terţii ale societăţii, potrivit art. 50 din Legea nr.
31/1990, "actele sau faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de
lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada că
aceştia le cunoşteau". Aceasta înseamnă că modificarea administratorului societăţii,
care nu este operată la Oficiul Registrului Comerţului şi nu este publicată în Monitorul
Oficial, nu poate fi opusă terţilor.

Cu privire la caracterul provizoriu al măsurii şi a neprejudecării fondului, această

condiţie este respectată prin însăşi logica textului de lege (art. 133 din Legea nr.
31/1990). Suspendarea executării hotărârii atacate durează doar până la momentul
soluţionării acţiunii de fond privind anularea hotărârii adunării generale a asociaţilor,
care face obiectul unui dosar separat.

Aşa fiind, întrucât în mod greşit a fost respinsă de prima instanţă cererea
reclamanţilor, în baza art. 480 C.pr.civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanţii
R.S.F. şi U.F.P., a anulat sentinţa apelată şi, judecând cauza în fond, a admis
cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtei SC L.S. SRL Timişoara, dispunând

Pagină 31 din 42
suspendarea executării hotărârii nr. 3/25.11.2014 a adunării generale a asociaţilor
SC L.S. SRL Timişoara, până la soluţionarea acţiunii în anularea acestei hotărâri.

7. Radierea din evidențele registrului comerțului a mențiunilor referitoare la

actele juridice anulate de instanță. Cerințe legale. Neaplicarea radierii
actelor subsecvente

- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului : art. 25

- Legea societăților nr. 31/1990
Prevederile art. 25 alin.(1) din Legea nr. 26/1990 reglementează în mod neechivoc o
condiţie obligatorie de admisibilitate a cererii de radiere a unei menţiuni din registrul
comerţului, respectiv existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost desfiinţat în
tot sau în parte actul care a stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită
radierea.

Prin cererea sa, reclamantul a solicitai radierea din registrul comerţului nu numai a
menţionării hotărârilor din 13.04.2010 şi 10.05.2010 ale AGA (hotărâri anulate de
instanţa de judecată prin sentinţa arătată mai sus şi cu privire la care au fost tăcute
deja menţiunile corespunzătoare prin rezoluţia nr...), ci şi a Actului constitutiv al
societăţii în formele actualizate la 10.05.2010 şi respectiv, la 15.12.2010.

Aceste acte nu au fost însă anulate de instanţa de judecată şi, în plus, nu a fost
anulată nici hotărârea din 15.12.2010 a AGA (care a stat la baza Actului constitutiv
actualizat la 15.12.2010).

Prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 25 din

Legea nr. 26/19990 pentru a se putea dispune radierea menţiunilor înscrise în
registrul comerţului.

Susţinerea reclamantului că radierea înregistrărilor din registrul comerţului se poate

dispune urmare a aplicării principiului anulării actelor subsecvente, ca urmare a
anulării actelor iniţiale, este nefondată, în condiţiile în care instanţa nu a fost
învestită, în prezenta cauză, cu o cerere de anulare sau de constatare a nulităţii
absolute a actelor care au stat la baza înregistrării de menţiuni în registrul comerţului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 28/A din 15 ianuarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. nr. 348/PI/27.05.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar
nr. 8268/30/2013 s-a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea
cererii, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 132
alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1247 şi următorul noul Cod civil, ia pe fond s-a
respins acţiunea formulată de reclamantul H.J. în contradictoriu cu pârâţii SC H.H
SRL Biled, H.M. şi SC I. GMBH, având ca obiect radiere menţiuni ORC, fiind obligat
Pagină 32 din 42
reclamantul la plata către pârâtul H.M. a sumei de 3.875,53 lei şi faţă de pârâta SC
I. GMBH, a sumei de 6.614,85 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului Timiş la data de 24.06.2011, reclamantul H.J., în calitate de asociat al
SC H.H SRL Biled, în contradictoriu cu pârâţii SC H.H SRL Biled, H.M., SC I. GMBH,
a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună radierea înregistrărilor
efectuate în Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş care au fost efectuate
în baza Hotărârilor Adunării Generale a Asociaţilor SC H.H SRL Biled nr.
1564/13.04.2010 şi 2023/10.05.2010, nule absolut conform sentinţei civile nr.
140/28.06.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă în dosar nr.
221/30/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 555/R/21.03.2013 pronunţată de
Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 221/30/2011, hotărâre înregistrată în Registrul
Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş şi publicată în Monitorul Oficial al României,
partea a IV-a la data de 28.05.2013, respectiv radierea înregistrării Actului
Constitutiv modificat al SC H.H SRL Biled din 10.05.2010, precum şi a Actului
Constitutiv actualizat al SC H.H SRL Biled din 15.12.2010 şi să se dispună
înregistrarea hotărârii care se va pronunţa la Registrul Comerţului, cu obligarea
pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut că:

În ceea ce priveşte tardivitatea precizării temeiului de drept, instanţa a respins

excepţia, prin încheierea de şedinţă din data de 20.01.2014.

Faţă de această precizare a temeiului de drept, se impune a se reţine faptul că

excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe prevederile art. 25 din Legea nr.
31/1990 este rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea acestei acţiuni, se

impune respingerea acesteia, motivat de faptul că interesul justificat de reclamant
este născut şi actual, precum şi legitim, deoarece prin promovarea acestei acţiuni
urmăreşte radierea din registrul comerţului a unor menţiuni privitoare la actele
constitutive ale societăţii comerciale la care este asociat. Faptul de a dovedi
temeinicia solicitărilor, dacă, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de constatare a
nulităţii acestor acte, se poate solicita radierea din Registrul comerţului, doar în
temeiul principiului nulităţii subsecvente, este un aspect de fond, iar nu de promovare
a interesului procesual.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 132

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1247 şi următorul noul Cod civil, se reţine că
instanţa de judecată nu este ţinută de temeiul de drept invocat de către reclamant,
putând, chiar fiind obligată procesual, de art. 22 noul Cod de procedură civilă, să dea

Pagină 33 din 42
calificarea juridică pe care o consideră aplicabilă situaţiei de fapt cu care este
investită prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, reclamantul îşi justifică temeiul de drept invocat de cauza
raportului juridic dedus judecăţii şi anume o nulitate subsecventă a unor acte juridice
ce ar fi fost adoptate în subsecvenţa unor acte juridice declarate nule prin hotărâre
judecătorească irevocabilă.

Pe fond, s-a reţinut că, conform actului constitutiv iniţial al SC H.H SRL Biled., 2 părţi
sociale în valoare totală de 2.451,36 lei, echivalentul a 605 euro la cursul BNR din
ziua depunerii, reprezentând 10% din capitalul social al societăţii, reprezenta aportul
social al reclamantului.

Pârâtul H.M. deţinea 2 părţi sociale în valoare totală de 2.459,36 lei, echivalentul a
605 euro la cursul BNR din ziua depunerii, reprezentând 10% din capitalul social al
societăţii iar pârâta SC I. GMBH deţinea 16 părţi sociale în valoare totală de
19.674,88 lei, echivalentul a 4.840 euro la cursul BNR din ziua depunerii
reprezentând 80% din capitalul social al societăţii.

Prin hotărârea AGA nr. 1564 din 13.04.2010 a fost majorat capitalul social cu suma
de 4.130.495 lei reprezentând echivalentul sumei de 1.000.000 euro, prin emiterea
unui număr de 3.359 părţi sociale noi cu o valoare nominală de 1.229,68 lei, prin
aport în numerar în sumă de 454.982 lei, echivalentul sumei de 110.153 lei şi prin
compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu părţi sociale ale
acesteia , în sumă de 3.675.513 lei, echivalentul sumei de 889.847 euro, la această
majorare contribuind asociatul H.M. şi SC I. GMBH.

La această adunare generală reclamantul nu a fost prezent.

Prin hotărârea AGA nr. 2023 din 10.05.2010 s-a modificat domeniul şi obiectul de
activitate principal al societăţii, recodificarea activităţilor incluse în obiectul de
activitate al societăţii, completarea obiectului de activitate, modificarea prevederilor
art. 7 din capitolul II din actul constitutiv al societăţii în sensul că, capitalul social este
în sumă de 4.155.088,60 lei precum şi modificarea art. 14 aliniatul penultim din
capitolul III al actului constitutiv în sensul că pentru hotărârile având ca scop
modificarea actului constitutiv este necesar votul majorităţii asociaţilor şi a părţilor
sociale.

La această adunare generală reclamantul a votat împotriva aprobării modificării

capitalului social, structurii şi repartiţiei acestuia între asociaţi precum şi a părţilor
sociale ca urmare a majorării capitalului social şi împotriva modificării art. 14 aliniatul
penultim din statutul societăţii.

Pagină 34 din 42
S-a adoptat, Actul Constitutiv actualizat din 10.05.2010 al SC H.H SRL Biled, care a
fost înregistrat în Registrul comerţului.

În dosarul nr. 221/30/2011 al Tribunalului Timiş,prin sentinţa civilă nr. 140/28.06.2010

pronunţată de Tribunalul Timiş secţia a II-a civilă în dosar nr. 221/30/2011, s-a admis
petitul privind constatarea nulităţii absolute a hotărârilor AGA a SC H.H SRL Biled din
13.04.2010 şi 10.05.2010, s-a anulat ca netimbrat petitul vizând nulitatea Actului
constitutiv al SC H.H SRL Biled încheiat la data de 10.05.2010 hotărâre irevocabilă
prin decizia civilă nr. 555/R/21 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara
în dosar nr. 221 /30/2011.

Prin încheierea pronunţată în data de 15.11.2011, în dosar nr. 221/30/2011,

Tribunalul Timiş a dispus obligarea reclamantului la plata unei taxe judiciare de
timbru pentru petitul 2 al demersului său judiciar având drept obiect anularea Actului
constitutiv, în cuantum 45.420,45 lei.

În consecinţă, în acest cadru procesual, prin sentinţa civilă nr.140/28.06.2012

pronunţată în dosar nr.221/30/2011, Tribunalul Timiş nu a constatat nulitatea Actului
constitutiv al SC H.H SRL Biled din data de 10.05.2010, nu a dispus repunerea
părţilor în situaţia anterioară încheierii Actului constitutiv şi nici înscrierea hotărârii
judecătoreşti în registrul comerţului.

Radierea unor înregistrări din registrul comerţului se poate face, doar dacă acestea
au fost efectuate fără a avea la bază un act juridic sau dacă actul juridic ce a stat la
baza acestor menţiuni este declarat nul de către instanţa de judecată ,prin hotărâre
judecătorească irevocabilă.

Reclamantul nu a cerut nici constatarea nulităţii actului modificator (hotărârea

adunării generale a asociaţilor din 15.12.2010) al actului constitutiv.

În speţă există două acte juridice de sine stătătoare, şi anume actul modificator şi
actul constitutiv actualizat, astfel încât validitatea fiecăruia analizată separat,
independent de hotărârea AGA prin care au fost adoptate.

Constatarea nulităţii unuia dintre aceste acte şi radierea din registrul comerţului a
menţionării sale nu implică în mod necesar nulitatea celuilalt act, prin aplicarea
principiului de drept invocat de reclamant („quod nullum est nullum producit
efectum").

Reclamantul încearcă să obţină o hotărâre judecătorească care să dispună radierea

unor menţiuni din Registrul comerţului, fără a solicita în mod clar şi neechivoc, prin
capetele de cerere, constatarea nulităţii actelor ce au stat la baza acestor menţiuni,
folosindu-se de principiul de drept reclamant „quod nullum est nullum producit
efectum".
Pagină 35 din 42
Indiferent dacă acest principiu îşi găseşte sau nu aplicabilitatea în speţă, în ceea ce
priveşte constatarea nulităţii unor acte constitutive sau hotărâri AGA, instanţa de
judecată nu poate face aprecieri cu privire la acest aspect, atât timp cât nu a fost
investită cu o cerere privind constatarea nulităţii acestor acte juridice principale sau
subsecvente, după cum pretinde reclamantul.

În materia dreptului societăţilor comerciale, repunerea părţii în situaţia anterioară se

poate face doar în temeiul unei sentinţe judecătoreşti care constată în mod clar şi
neechivoc nulitatea actelor juridice, pretins nelegale.

Constatarea nulităţii Hotărârii AGA, fără a se constata nulitatea actelor adoptate în

temeiul acestora, prin sentinţă irevocabilă, nu poate atrage repunerea părţilor în
situaţia anterioară prin radierea menţiunilor efectuate în temeiul actului constitutiv
pretins a fi nul.

Repunerea părţilor în situaţia anterioară constituie o consecinţă a nulităţii actului

juridic, iar nu o consecinţă a nulităţii hotărârii adunării generale a asociaţilor, hotărâre
care nu are natura juridică a unui act juridic civil, ci constituie un act de voinţă şi de
deliberare a societăţii, ce reflectă rezoluţia organului deliberativ, obiectivând aşadar
un rezultat al deliberării adunării generale a asociaţilor şi având natura juridică a unui
act operativ al societăţii.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi
art. 1247 şi următorul noul Cod civil, a fost respinsă acţiunea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul H.J. solicitând admiterea

apelului şi schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii reclamantului, cu
cheltuieli de judecată.

În motivare s-a arătat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este netemeinică şi

nelegală, întrucât, în pofida faptului că în mod corect, legal, instanţa de fond a
respins excepţiile invocate de pârâţi, respectiv cea a lipsei de interes a reclamantului
în promovarea cererii, precum şi cea a inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe
dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1247 şi urm. noul Cod civil ,
pe fondul cauzei aceasta a respins acţiunea formulată de reclamant.

Examinând apelul declarat de reclamantul H.J. prin prisma motivelor de apel şi a

prevederilor art. 466 şi urm. C.pr.civ., Curtea va constata că acesta este nefondat.

Astfel, din probele administrate în cauză a rezultat că reclamantul este asociat al SC

H.H SRL Biled de la înfiinţarea acesteia, deţinând conform actului constitutiv al
societăţii, având 2 părţi sociale în valoare totală de 2.451,36 lei, echivalentul a 605
euro la cursul BNR din ziua depunerii, reprezentând 10% din capitalul social al
societăţii.
Pagină 36 din 42
Pârâtul H.M. deţinea 2 părţi sociale în valoare totală de 2.459,36 lei, echivalentul a
605 euro la cursul BNR din ziua depunerii, reprezentând 10% din capitalul social al
societăţii, iar pârâta SC I. GMBH deţinea 16 părţi sociale în valoare totală de
19.674,88 lei, echivalentul a 4.840 euro la cursul BNR din ziua depunerii
reprezentând 80% din capitalul social al societăţii.

Prin hotărârea AGA nr. 1564 din 13.04.2010 a fost majorat capitalul social cu suma
de 4.130.495 lei reprezentând echivalentul sumei de 1.000.000 euro, prin emiterea
unui număr de 3.359 părţi sociale noi cu o valoare nominală de 1.229,68 lei, prin
aport în numerar în sumă de 454.982 lei, echivalentul sumei de 110.153 lei şi prin
compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu părţi sociale ale
acesteia, în sumă de 3.675.513 lei, echivalentul sumei de 889.847 euro, la această
majorare contribuind asociaţii H.M. şi SC I. GMBH. La această adunare generală
reclamantul nu a fost prezent.

Prin hotărârea AGA nr. 2023 din 10.05.2010 s-a reprecizat domeniul şi obiectul de
activitate principal al societăţii, recodificarea activităţilor incluse în obiectul de
activitate al societăţii, completarea obiectului de activitate, modificarea prevederilor
art. 7 din capitolul II din actul constitutiv al societăţii în sensul că, capitalul social este
în sumă de 4.155.088,60 lei, precum şi modificarea art. 14 aliniatul penultim din
capitolul III al actului constitutiv, în sensul că pentru hotărârile având ca scop
modificarea actului constitutiv este necesar votul majorităţii asociaţilor şi a părţilor
sociale.

La această adunare generală reclamantul a fost prezent, dar a votat împotriva

aprobării modificării capitalului social, structurii şi repartiţiei acestuia între asociaţi
precum şi a părţilor sociale ca urmare a majorării capitalului social şi împotriva
modificării art. 14 aliniatul penultim din statutul societăţii.

Reclamantul a promovat pe rolul Tribunalului Timiş Secţia a II-a civilă cererea ce a

făcut obiectul dosarului nr. 221/30/2011 prin care a solicitat să se constate nulitatea
absolută a hotărârilor Adunării Generale a asociaţiilor SC H.H SRL Biled nr.
1564/13.04.2010 şi 2033/10.05.2010 şi a actului constitutiv al SC H.H SRL Biled
încheiat la 10.05.2010, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară adoptării
hotărârilor Adunării Generale a asociaţilor mai sus menţionate şi a încheierii actului
constitutiv actualizat din 10.05.2010, dispunând înregistrarea sentinţei ce se va
pronunţa la Registrul Comerţului.

Prin sentinţa civilă nr. 140/28.06.2010 pronunţată de Tribunalul Timiş secţia a II-a
civilă în dosar nr. 221/30/2011, s-a admis petitul privind constatarea nulităţii absolute
a hotărârilor AGA a SC H.H SRL Biled din 13.04.2010 şi 10.05.2010, hotărârea
devenind irevocabilă prin decizia civilă nr. 555/R/21 martie 2013 pronunţată de
Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 221 /30/2011.

Pagină 37 din 42
Reclamantul apelant a investit instanţa cu o cerere de radiere a unor înregistrări din
registrul comerţului, care se poate face, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă,
doar dacă aceste înregistrări au fost efectuate fără a avea la bază un act juridic sau
dacă actul juridic ce a stat la baza acestor menţiuni este declarat nul de către
instanţa de judecată, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel cum au fost interpretate prin
Decizia X/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii,
prevăd că „cererea de radiere a unei înregistrări sau menţiuni în registrul comerţului
este admisibilă numai în condiţiile în care persoana fizică sau juridică, ce se
consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări sau ca urmare a efectuării unei
menţiuni în registrul comerţului, face dovada existenţei anterioare a unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost
anulate actele ce au stat ia baza înregistrării a cărei radiere se solicită, dacă prin
acea hotărâre nu s-a dispus menţionarea ei în registrul comerţului".

Prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr.26/1990 reglementează aşadar în mod
neechivoc o condiţie obligatorie de admisibilitate a cererii de radiere a unei menţiuni
din registrul comerţului, respectiv existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost
desfiinţat în tot sau în parte actul care a stat la baza înregistrării cu privire la care se
solicită radierea.

Actele constitutive adoptate în data de 10.05.2010 şi 15.12.2010, în lipsa unei

hotărâri judecătoreşti de modificare sau anulare a acestora, sunt valide şi produc
efecte juridice, neexistând niciun temei juridic pentru ca înregistrarea lor în registrul
comerţului să fie radiată.

Prin cererea sa, reclamantul a solicitat radierea din registrul comerţului nu numai a
menţionării hotărârilor din 13.04.2010 şi 10.05.2010 ale adunării generale a
asociaţilor (hotărâri anulate de instanţa de judecată prin sentinţa arătată mai sus şi
cu privire la care au fost făcute deja menţiunile corespunzătoare prin rezoluţia nr.
12740 din 27.05.2013 a directorului ORC Timiş), ci şi a Actului constitutiv al societăţii
în formele actualizate la 10.05.2010 şi, respectiv, la 15.12.2010.

Aceste acte nu au fost însă anulate de instanţa de judecată şi, în plus, nu a fost
anulată nici hotărârea din 15.12.2010 a adunării generale a asociaţilor (care a stat la
baza adoptării Actului constitutiv actualizat la 15.12.2010).

Prin urmare, nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.

25 din Legea nr. 26/1990 pentru a se putea dispune radierea menţiunilor înscrise în
registrul comerţului.

Susţinerea reclamantului că radierea înregistrărilor din registrul comerţului se poate

dispune urmare a aplicării principiului anulării actelor subsecvente, ca urmare a
Pagină 38 din 42
anulării actelor iniţiale, este nefondată, în condiţiile în care instanţa nu a fost
investită, în prezenta cauză, cu o cerere de anulare sau de constatare a nulităţii
absolute a actelor care au stat la baza înregistrării de menţiuni în registrul comerţului.

Aşa fiind, neexistând motive de schimbare sau anulare a hotărârii apelate, în baza
art. 480 C. pr. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat reclamantul H.J.

8. Radiere sediu social. Expirarea sediului social prin încetarea contractului

de locațiune

- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului : art. 25

- Codul civil : art. 555
O copie certificată a Contractului de asistenţă juridică a fost depusă la dosarul
cauzei, din cuprinsul acestuia rezultând că reclamantul a acceptat stabilirea sediului
social al pârâtei la cabinetul său avocațial, pentru o perioadă de 12 luni începând cu
data încheierii contractului.

În ceea ce privește incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, Curtea constată că, într-adevăr, situația invocată de
reclamant nu se încadrează în ipoteza normei, întrucât temeiul acțiunii nu îl constituie
desfiinţarea sau modificarea – prin hotărârea judecătorească - a actului care a stat la
baza înscrierii sediului social al pârâtei în evidenţele registrului comerţului, ci
încetarea efectelor contractului, ca urmare a expirării duratei acestuia.

Or, perpetuarea acestei neregularităţi în evidenţele registrului comerţului aduce

atingere atât atributelor dreptului de proprietate al reclamantului asupra spaţiului
constituit sediu social în favoarea pârâtei (astfel cum rezultă acestea din cuprinsul
art. 555 Cod civil – „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și
dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”),
cât şi terţilor şi ordinii juridice societare în general, dată fiind cerinţa imperioasă a
unei reale corespondenţe între datele ce fac obiectul înregistrării în registrul public al
comercianţilor ţinut de O.N.R.C. şi realitatea acestora în câmpul organizării,
funcţionării şi statutelor profesioniştilor comercianţilor.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 153/A din 17 februarie 2015, M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 737/PI/LP din 18 septembrie 2014, pronunţată în dosar nr.
2384/30/2014, Tribunalul Timiş a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului
Cabinet Individual Avocat V.E.C., având ca obiect radierea din Registrul Comerţului a
sediului societății pârâte SC M.D. SRL, de la adresa din Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esență, că în susținerea cererii de

radiere a sediului societăţii pârâte, reclamantul a invocat expirarea duratei
Pagină 39 din 42
contractului care a stat la baza înregistrării în registrul comerțului a acestei mențiuni.

Verificând înscrisurile depuse de reclamant în susţinerea cererii sale, instanţa de

fond a apreciat, însă, că acestea nu sunt apte să fundamenteze admiterea acţiunii,
raportat la temeiul de drept invocat în susţinerea ei, respectiv art. 25 din Legea nr.
26/1990 privind registrul comerţului.

Astfel, a reținut că reclamantul a depus în probațiune contractul de asistenţă juridică

nr. 99584/14.07.2011 - având ca obiect domiciliu firmă în vederea stabilirii sediului
social pentru clientul SC M.D. SRL, durata contractului fiind de 12 luni, începând cu
data de 14.07.2011, contract ce conţine doar semnătura şi ştampila reclamantului.

Mai mult, a arătat că în cuprinsul înscrisului depus de reclamant nu există nicio

menţiune referitoare la locaţia pusă la dispoziţia societăţii pârâte în vederea folosirii
drept sediu social.

Așa fiind, și întrucât contractul nu este asumat în mod valabil de către societatea
pârâtă - prin semnătură şi ştampilă - instanţa a considerat că menţiunile referitoare la
expirarea duratei acestuia, invocate de reclamant, nu pot fi opuse societăţii pârâte şi
nu pot legitima dispunerea radierii din registrul comerţului a menţiunii referitoare la
sediul celei din urmă.

Pe de altă parte, instanţa a reținut și că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii

condiţiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 26/1990 - pe care îşi întemeiază
cererea, conform cărora „orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al
unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară
radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale
acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în
tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la
care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă
menţionarea în registrul comerţului”.

A arătat că, din interpretarea textului rezultă că norma vizează situaţia în care, pe
parcursul derulării efectelor unui act juridic, intervine o hotărâre judecătorească care
îl modifică ori îl lipseşte de efecte; prin urmare, că aceasta nu vizează situaţia
reclamantului, care invocă doar încetarea contractului ca urmare a expirării duratei,
ipoteza normei nefiind realizată.

Împotriva sentinţei menționate, în termen legal, a declarat apel reclamantul Cabinet

Individual Avocat V.E.C., solicitând schimbarea în tot a acesteia și admiterea acţiunii
aşa cum a fost formulată, în sensul radierii din evidenţele Oficiului Registrului
Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş a menţiunilor privind sediul pârâtei SC M.D.
SRL, de la adresa din Timişoara.

Pagină 40 din 42
În susținerea apelului, reclamantul învederează că instanţa de fond a făcut o greşita
interpretare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, de vreme ce efectele
Contractului de asistenţă juridică nr. 99584 din data de 14.07.2011 având ca obiect
domiciliere firmă pentru o perioadă de 12 luni începând cu data încheierii contractului
au încetat, astfel că, ulterior acestui moment, societatea nu mai poate funcţiona la
adresa amintită şi în consecinţă sediul acesteia poate fi radiat.

În altă ordine de idei, arată că, potrivit art. 237 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990
modificată şi completată, prevede în că la cererea oricărei persoane interesate
precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea pronunţa
dizolvarea societăţii în cazul în care societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul
social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii
au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută.

Or, reclamantul susține că, întrucât a notificat administratorul societății în sensul

celor de mai sus, și-a îndeplinit obligaţia prevăzută în textul menţionat, obligaţie care
era de natură să ducă fie la reglementarea perioadei, fie la radierea menţiunilor.

Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 Cod procedură civilă,
Curtea constată că acesta este fondat şi se impune a fi admis, pentru următoarele
considerente:

În esență, pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii reclamantului Tribunalul

a reținut, pe de-o parte, că la dosarul cauzei nu a fost depus contractul, însușit de
societatea pârâtă, prin care aceasta și-a stabilit sediul social la Cabinet Individual
Avocat V.E.C.; pe de altă parte, că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 26/1990 – situația invocată de acesta
neîncadrându-se în ipoteza normei.

În ceea ce privește primul dintre argumentele ce stau la baza soluției instanței de

fond, Curtea constată că o copie certificată a Contractului de asistenţă juridică nr.
99584 din data de 14.07.2011 a fost depusă la dosarul cauzei în etapa procesuală a
apelului, din cuprinsul acestuia rezultând că reclamantul a acceptat stabilirea sediului
social al pârâtei la cabinetul său avocațial, pentru o perioadă de 12 luni începând cu
data încheierii contractului. Contractul poartă atât semnătura, cât și ștampila ambelor
părți.

În ceea ce privește incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, Curtea constată că, într-adevăr, situația invocată de
reclamant nu se încadrează în ipoteza normei, întrucât temeiul acțiunii nu îl constituie
desfiinţarea sau modificarea – prin hotărârea judecătorească - a actului care a stat la
baza înscrierii sediului social al pârâtei în evidenţele registrului comerţului, ci
încetarea efectelor contractului, ca urmare a expirării duratei acestuia.

Pagină 41 din 42
Acțiunea pendinte urmărește protecția dreptului de proprietate al reclamantului –
drept vătămat de către societatea pârâtă, care a omis să înlăture, din proprie
iniţiativă, neregularitatea ivită cu privire la valabilitatea sediului său social, ulterior
momentului încetării efectelor contractului ce a stat la baza înregistrării acestuia în
registrul comerțului.

Or, perpetuarea acestei neregularităţi în evidenţele registrului comerţului aduce

atingere atât atributelor dreptului de proprietate al reclamantului asupra spaţiului
constituit sediu social în favoarea pârâtei (astfel cum rezultă acestea din cuprinsul
art. 555 Cod civil – „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și
dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”),
cât şi terţilor şi ordinii juridice societare în general, dată fiind cerinţa imperioasă a
unei reale corespondenţe între datele ce fac obiectul înregistrării în registrul public al
comercianţilor ţinut de O.N.R.C. şi realitatea acestora în câmpul organizării,
funcţionării şi statutelor profesioniştilor comercianţilor.

Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 480 Cod procedură civilă, apelul reclamantului
s-a admis, ca fondat, cu consecința schimbării în tot a sentinței atacate, în sensul
admiterii cererii reclamantului și radierii din Registrul Comerţului a sediului societății
pârâte SC M.D. SRL, de la adresa din Timișoara.

Totodată, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările

ulterioare, Curtea a dispus comunicarea unui exemplar al deciziei de faţă Oficiului
Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, în vederea efectuării cuvenitelor
menţiuni.

Pagină 42 din 42