Capitolul I

Consideraţii introductive
Secţiunea 1

A. Noţiunea de răspundere politică

Guvernul, în întregul său, şi fiecare dintre membrii acestuia, sunt obligaţi să îşi îndeplinească
mandatul, cu respectarea Constituţiei si a legilor tării, precum şi a programului de guvernare
acceptat de Parlament.
Cadrul juridic privind responsabilitatea ministerială este oferit de Constituţie şi de Legea nr.
115/1999[19], cu modificările ulterioare.
Ca urmare a votului de încredere acordat Guvernului de Parlament, cu prilejul învestiturii,
acesta are o răspundere politică numai în faţa Camerelor. La rândul lui, fiecare membru al
Guvernului, răspunde politic în mod solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului si
pentru actele acestuia (art. 31 din Legea nr. 90/2001).
Atât Guvernul cât şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau senatori, în termen de cel mult 15 zile de la primirea lor.
Informaţiile şi documentele cerute vor fi puse la dispoziţia Parlamentului în cel mult 30 de zile
de la primirea solicitării.
Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea sa, fie prin retragerea încrederii
acordate prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, în
condiţiile art. 113 din Constituţie, fie în urma angajării răspunderii în condiţiile art. 114 din
Constituţie. Guvernul poate să-şi angajeze răspunderea, în faţa Camerelor, reunite pentru un
program, declaraţie de politică generală, proiect de lege. Dacă în termen de 3 zile de la această
prezentare se va depune o moţiune de cenzură, care este votată în condiţiile art. 113 din
Constituţie, Guvernul este demis.
Un autor utilizează noţiunea răspunderii politice făcând distincţie între responsabilitatea
ministerială şi responsabilitatea guvernamentală, vizând, după caz, fie membrii Guvernului
consideraţi individual, fie Guvernul în ansamblul său. Distincţia constă în faptul că prima
noţiune este mai largă decât cea de-a doua, aceasta din urmă fiind considerată în sens strict.
Astfel, în timp ce responsabilitatea guvernamentală se referă la răspunderea colectivă a
Guvernului, responsabilitatea ministerială evocă atât răspunderea solidară, cât şi pe cea
individuală a fiecărui membru al organului colegial, independent de angajarea răspunderii
celorlalţi.
 B. Originea instituţiei

Guvernul, sau Consiliul de miniştri, a apărut odată cu primele constituţii moderne şi cu

disciplina şi ramura de drept - dreptul administrativ. Originea sa provine în multe cazuri din
vechile " Consilii ale regelui " denumite " curia regis ".
Pe măsură ce societatea a evoluat, corpul de consilieri ai monarhului s-a transformat într-un
corp de specialişti, formând clasa marilor dregători, a marilor funcţionari sau miniştri, cum sunt
denumiţi modern. " Curia legis " a devenit cu timpul un veritabil Consiliu, iar consilierii
specializaţi au devenit " miniştri ", luând astfel naştere Consiliul de miniştri. Cât priveşte natura
juridică a " Sfatului domnesc " din Ţările Române în perioada feudalismului, se susţine că acesta
nu ar fi constituit un aparat administrativ, ci mai degrabă un " mini Parlament ".
Un veritabil Guvern român întâlnim sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, când, prin
Regulamentul Organic, s-a stabilit un număr de 6 ministere, respectiv în Muntenia - Ministrul
Trebilor din Lăuntru (marele Vornic), Ministrul Finanţelor (Vistierul), Marele Postelnic
(Secretarul de Stat ori Ministrul de Externe actualmente), Logofătul (Ministrul dreptăţii, acum al
Justiţiei), Logofătul pricinilor Bisericeşti, Spătarul (Ministrul ordinii).
Tot Regulamentele Organice reglementează aşa numitul " Sfat al miniştrilor " şi Sfatul
administrativ. Hotărârile Sfatului administrativ deveneau executorii numai după aprobarea lor de
către Domn.
Evoluţia instituţiei Guvernului reprezintă o istorie interesantă a vieţii politice din fiecare ţară.
Referindu-ne la Guvernul în accepţiunea de astăzi, trebuie precizat faptul că potrivit Constituţiei
din 1991 este organul central al puterii executive care asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
După anul 1989 a fost adoptată legea 37/1990 de organizarea Guvernului, lege care nu
reglementează în amănunt organizarea şi funcţionarea Guvernului, nu limitează numărul minim
sau cel maxim al ministerelor sau al membrilor Guvernului aşa cum prevedea Legea pentru
organizarea ministerelor din iulie 1929.
La finele anului 1999, printr-o Ordonanţă de Urgenţă, s-a stabilit ca numărul maxim de
ministere să fie de 16, iar numărul membrilor Guvernului de 17, cu excepţia Primului-ministru.

Secţiunea a 2-a

Natura răspunderii politice a Guvernului şi membrilor săi

Rolul principal al guvernului reprezintă conducerea, coordonarea și exercitarea controlului

asupra administrației publice, elaborează strategii guvernamentale, participă la procesul legislativ
prin emiterea de hotărâri și ordonanțe, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă, semnează
tratate, reprezintă statul atât pe plan intern cât și extern, numește prefecți și prezintă informații și
documente către Parlament.
 Din punctul de vedere al categoriilor de răspundere a membrilor Guvernului consacrate de
Legea fundamentală, identificăm :
a) O răspundere politică a întregului Guvern, deci a organului colegial, care se exercită exclusiv
în faţa Parlamentului;
b) O răspundere politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu ceilalţi membri, pentru
activitatea Guvernului şi actele sale;
c) O răspundere penală a membrilor Guvernului;
d) O răspundere administrativ-disciplinară, concretizată în suspendarea lor din funcţie atunci
când s-a cerut urmărirea penală sau când s-a trimis în judecată un membru al Guvernului;
e) O răspundere administrativ-patrimonială, întemeiată pe articolul 52 din Constituţie raportat la
prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ;
f) O răspundere administrativ-contravenţională, consacrată de articolul 69, care face vorbire
despre judecata contravenţională a parlamentarilor, unii dintre ei putând avea şi calitatea de
membri ai Guvernului, fapt ce determina concluzia că textul vizează, în egală măsură şi
răspunderea contravenţională a acestora.
Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, deşi puterile statului sunt egale, datorită
gradului de reprezentativitate al Parlamentului, " organul reprezentativ suprem al poporului
român ".
Fiecare ministru se află in cadrul activităţii sale în două ipostaze şi anume, membru al
Guvernului şi conducător al organului administraţiei publice centrale, adică ministru. Deci, in
funcţie de ipostaza din care este privit, ministrul va răspunde cu o formă sau alta a răspunderii
sociale: răspunderea politică în calitate de membru al Guvernului şi răspunderea juridică în
calitate de ministru.

Secţiunea a 3-a

Corelaţia răspundere politică - regim constituţional

Regimul constituţional se referă la modul în care au fost reglementate în legea fundamentală

organizarea puterilor şi relaţiile dintre ele, cu accent pe raporturile dintre Parlament şi instituţiile
guvernamentale, cum se acomodează şi se limitează reciproc în acţiunea lor.
Din multitudinea de tipuri de regim existente în fiecare stat, în funcţie de tradiţie şi evoluţia
politică şi juridică a fiecăruia, doctrina a dedus existenţa câtorva modele, cu grad ridicat de
generalizare, în afara cărora există o serie de variaţiuni.
 Regimul prezidenţial
Este primul dintre regimurile politice şi se remarcă prin faptul că acest regim conferă un
mare număr de atribuţii preşedintelui. Aceste atribuţii pot fii neutralizate printr-o procedură care
conferă transparenţă şi totodată permite controlul opiniei publice, precum şi tragerea la
răspundere a şefului de stat pentru abateri de la mandatul ce i s-a oferit.1
Puterile largi ce îi sunt oferite preşedintelui nu afecteză cu nimic realizarea întregului
mecanism al instituţiilor democratice, întrucât însuşi preşedintele se află sub controlul
Constituţiei.
Alegerea preşedintelui se face pe baza unei proceduri democratice de consultare a
poporului. Prin urmare, adoptarea sau aplicarea regimului prezidenţial nu este influenţată atât de
mult de prerogativele preşedintelui, de ponderea şi tipul ce îi aparţin acestuia, ci de modul în care
se încadrează această putere în mecanismele de control democratic şi de verificare a felului în
care preşedintele îşi exercită prerogativele.2
Din punct de vedere al structurii sale, sistemul prezidenţial implică câteva opţiuni constituţionale
precise:
 -alegerea directă a şefului de stat;
 -constituirea unui puteri executive monocefale, în cadrul căreia preşedintele Republicii nu este
flancat de prim-ministru;
- separaţia strictă a puterilor în stat, cu imposibilitatea dizolvăriii camerelor de către şeful de stat;
 -dezvoltarea unei puteri judecătoreşti independente, capabile să exercite atribuţii de control
constituţional;
 -absenţa unui guvern, în sens european al termenului, acesta din urmă fiind înlocuit de un cabinet ce reuneşte
secretari desemnaţi de şeful de stat,cu acordul camerei superioare;

Regimul semi-prezidenţial

Regimul semi–prezidenţial imaginează o cale de mijloc între sistemul prezidenţial în care

preşedintelui i se acordă prerogative foarte largi şi sistemul parlamentar în care preşedintelui nu i
se acordă nimic3.
Ca elemente comune între cele două regimuri menţionate mai sus, regimul prezidenţial şi
cel semi–prezidenţial, remarcăm posibilitatea de punere sub acuzaţie a preşedintelui în anumite
situaţii grave, pentru abaterea de la mandatul ce i s-a încredinţat.
De remarcat este faptul că atât în sistemul prezidenţial cât şi în cel semi–prezidenţial
preşedintele nu are iniţiativă legislativă, dar el poate opri adoptarea unor proiecte de legi şi
dispune trimiterea lor pentru o nouă discutare Camerei (sau Camerelor) în scopul reexaminării
pentru proiectul pe care nu îl acceptă4.

1
Tudor Drăganu – op. cit.
2
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept constituţional comparat.
3
Benone Puşcă, Andy Puşcă – Drept constituţional Comparat
4
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept constituţional comparat.
 În cadrul sistemului semi–prezidenţial preşedintelui îi revine rolul de arbitru între puterile
statului, fiind ales de întregul popor, de fapt puterea executivă aparţinând Guvernului. Totodată,
în sistemurile semi–prezidenţiale preşedintele poate dizolva parlamentul, în anumite situaţii
specifice prevăzute în Constituţie, în timp ce în sistemul prezidenţial, preşedintele nu poate face
acest lucru. Aceasta reprezentând cea mai importantă deosebire între regimul prezidenţial şi cel
semi-prezidenţial.
În sistemul anumitor constituţii preşedintele are aceleaşi atribuţii privind funcţiile militare
şi cele de politică externă.
În România, unde sistemul politic este semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat,
Guvernul răspunde numai in faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al
Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitea Guvernului şi pentru
actele acestuia. Prin acest fapt, Constituţia din 1991 se apropie de regimul parlamentar, de care
se deosebeste însă în mod esenţial prin accea că Preşedintele este ales prin vot universal şi direct,
deşi prin atribuţii se aseamănă cu conducătorul statului în regimul parlamentar. De amintit în
acest sens, doar câteva dintre atribuţiile sale :
a) Guvernul în ansamblul său şi mebrii săi nu răspund politic faţă de Preşedinte;
b) Preşedintele nu are atribuţii decizionale reale în formarea, menţinerea şi schimbarea
Guvernului;
c) Preşedintele nu este iresponsabil din punct de vedere politic, conform procedurii
prevăzute în art.95 din Constituţie el poate fi suspendat de Parlament şi demiterea sa
supusă referendumului.

Regimul Parlamentar

Regimul Parlamentar acordă importanţă deosebită Parlamentului, acesta devenind

adevăratul forum politic de guvernare.
În cadrul acestui regim Guvernul este condus de un prim ministru ce este ţinut să
răspundă pentru acţiunile sale în faţa Parlamentului. Acesta din urmă în condiţiile în care
apreciază că nu îşi îndeplineşte mandatul îi poate retrage încrederea acordată.
Preşedintelui republicii îi revin atribuţii de reprezentare şi protocol, acesta având un rol
politic minor în raport cu poziţia proeminentă a primului ministru, totuşi în situaţii de criză
preşedintele poate acţiona cu succes.
Ca trăsături principale ale regimului Parlamentar enumerăm următoarele:
a) Regula că şeful statului nu răspunde din punct de vedere politic;
b) Şeful statului poate dizolva parlamentul;
c) Guvernul răspunde din punct de vedere politic în faţa parlamentului, atât pentru
propriile sale acte cât şi pentru cele ale şefului statului;
 d) Guvernul trebuie să se bucure de încrederea parlamentului, urmând să demisioneze
atunci când o pierde.
Referitor la relaţia dintre republica şi monarhie, trebuie precizat că în actualele condiţii
istorice monarhia poate exista numai sub forma celei constituţionale5, în timp ce republicile pot fi
atât prezidenţiale, semi-prezidenţiale cât şi parlamentare.
Regimul parlamentar poate fi la rândul său monist sau dualist, in funcţie de rolul Şefului
statului în cadrul Executivului.
Regimul parlamentar dualist, dezvoltat sub domnia dinastiei de Orleans (1830-1848) se
caracterizează prin intervenţia activă a şefului statului în viaţa politică. În acest regim, miniştri
sunt aleşi liber de şeful statului, ceea ce face ca aceştia să răspundă politic atât faţă de şeful
statului, cât şi faţă de legislativ.
În regimul parlamentar monist, Şeful statului joacă un rol mult mai puţin important în
raport cu Guvernul. În acest regim Guvernul răspunde doar în faţa Parlamentului. Regimul
parlamentar monist poate să evolueze fie spre preponderenţa Executivului, fie spre cea a
Legislativului. În primul caz responsabilitatea guvernamentală este doar teoretică, având în
vedere că prin dreptul pe care primul-ministru îl are de a dizolva Camera secundă, majoritatea
este totdeauna de partea Guvernului.
Regimul parlamentar monist cu preponderenţa legislativului presupune un climat politic
diferit, în care incapacitatea constituirii unei majorităţi nete face ca Executivul să fie instabil şi
subordonat Parlamentului, în timp ce responsabilitatea ministerială se agravează.
Acest regim este cunoscut şi sub numele de „ regim de adunare ”. Reacţia la acest model
a apărut în doctrină prin formularea teoriei „ parlamentului raţionalizat ”, care urmăreşte
raţionalizarea atribuţiilor forului legislativ şi restabilirea echilibrului între acesta şi Executiv.

Sectiunea a 4-a

Evoluţia reglementării constituţionale a răspunderii politice

În art. 150 din Regulamentul Organic al Munteniei se prevedea că fiecare dintre miniştri
îşi va avea departamentul său despărţit în secţii, iar secretariatul fiecărei secţii va iscăli în toate
hârtiile şi poruncile şi va fi răspunzător împreună cu ministrul pentru toate treburile pe care le va
primi acea secţie. Dispoziţii asemănătoare erau inserate şi în art. 137 din Regulamentul Organic
al Moldovei.
În primele constituţii scrise, structurate pe coordonatele regimului parlamentar,
răspunderea politică solidară a miniştrilor nu şi-a gasit o formulare expresă. Cu timpul însă,
tot mai multe constituţii au oglindit, fie explicit, fie doar implicit, această regulă de bază a

5
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu – Drept constituţional comparat.
regimului parlamentar.
Constituţia României din 1866, care preia modelul belgian, nu cuprindea nici o
dispoziţie din care să se desprindă intenţia de a consacra aspectul solidar al responsabilităţii
ministeriale. În aceste condiţii, recunoaşterea caracterului solidar al răspunderii politice a
miniştrilor a avut o origine cutumiară.
Întrucât răspunderea solidară a Cabinetului nu exclude răspunderea individuală a
miniştrilor în faţa Parlamentului, în mod firesc, în practica de stat posterioară intrării în
vigoare a Constituţiei din 1866, sunt întâlnite şi exemple de voturi de neîncredere îndreptate
exclusiv împotriva unui anumit ministru.
În general, atunci când votul de neîncredere era îndreptat numai împotriva unui
ministru, se considera că aceasta nu trebuie să ducă în mod necesar la demisia întregului
Cabinet ministerial.
În cadrul practicii formate ulterior punerii în aplicare a Constituţiei din 1866,
recunoaşterea responsabilităţii individuale a unui ministru nu excludea în nici un fel
posibilitatea solidarizării cu acesta a întregului Guvern.
În acelaşi timp, regula potrivit căreia ori de câte ori blamul dat unui anumit ministru
viza în acelaşi timp şi politica generală a Guvernului acesta era obligat să se retragă în
întregul său, s-a acreditat la rândul ei în viaţa publică. În orice caz, dacă cel împotriva căruia
Parlamentul îşi manifesta neîncrederea era primul-ministru, s-a considerat că toţi miniştrii
erau obligaţi să demisioneze odată cu el.
O trăsătură caracteristică fundamentală a responsabilităţii politice a Guvernului în faţa
Parlamentului, aşa cum ea s-a dezvoltat în ţara noastră dupa 1866, a fost consacrarea regulii
că nu numai votul de neîncredere al Camerei Deputaţilor, dar şi cel al Senatului obliga
Guvernul să demisioneze. Totuşi, în practica parlamentară, aceasta regulă cutumiară a fost
atenuată, în sensul că s-a admis că votul de neîncredere în Guvern, adoptat de Senat, rămânea
fără efecte dacă, printr-o moţiune expresă, Adunarea Deputaţilor îşi manifesta încrederea în
Cabinetul Ministerial. Consecinţa unei asemenea situaţii putea fi dizolvarea Senatului.
Existenţa unui executiv bifurcat: un şef de stat iresponsabil şi un Guvern responsabil
atât pentru propriile acte cât şi pentru cele ale Şefului statului, ca şi consacrarea dreptului
acestuia din urmă de a dizolva corpurile legiuitoare, elemente necesare pentru caracterizarea
regimului parlamentar, erau expres oglindite în Consituţia din 1866.

.
Capitolul II
Răspunderea politică a Guvernului în sistemul românesc actual

Secţiunea 1
Raportul control parlamentar – răspundere politica a Guvernului

  Controlul parlamentar, cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El se exercită fie
direct de către întregul parlament fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin
alte mijloace şi forme de control. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii referitoare la
exercitarea funcţiei de control a Parlamentului, printre care menţionăm: obligaţia Avocatului
Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art.60), răspunderea
politică a Guvernului (art.109), obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului
parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art.111) etc.

        Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar,
acestea pot fi sistematizate astfel:

        a)  controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate
parlamentului;
        b)  controlul exercitat prin  comisiile parlamentare;
        c)  controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;
        d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţii;
        a)  Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe

             Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale. Potrivit
Constituţiei, unele organe de stat şi instituţii au obligaţia de a prezenta parlamentului sau uneia
din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe. Astfel Parlamentul României
ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu privire la principalele probleme politice ale
naţiunii (art.88 din Constituţie); ascultă şi aprobă programul Guvernului (art.103 din
Constituţie); ascultă anual raportul Curţii de Conturi (art.140 din Constituţie); ascultă rapoartele
Avocatului Poporului (art.60 din Constituţie).

        b)  Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

             Acesta este un control eficient practicat destul de des. În sens larg, toate comisiile
parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă încredinţate unor comisii de
anchetă, sau comisii speciale. Acest comisii au deseori puteri judiciare, citează martori care au
obligaţia legală de a se prezente în faţa comisiei şi de a răspunde.
 c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat prin regulamentele parlamentare.
Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat (îndeosebi
guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în parlament sau cu orice alte
probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii,
precizări etc.

Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin regimul lor
juridic deosebit, stabilit de către regulamentele parlamentare. De regulă, obiectul oricărei
interpelări se formulează în scris şi se depune preşedintelui Camerei care o supune atenţiei
acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume şedinţă.

Potrivit Constituţiei (art.112) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la
întrebările şi interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. Dispoziţiile regulamentare
privesc timpul în care se pot adresa, procedurile ce sunt urmate.

Regulamentul Senatului stabileşte reguli detaliate privind interpelările şi întrebările, lucru firesc
faţă de frecvenţa acestora în viaţa parlamentară şi de rolul lor în exercitarea funcţiei de control.
La Senat prezentarea interpelărilor se face în ziua dedicată acestora. În şedinţa consacrată pentru
dezvoltarea interpelării se dă cuvântul interpelatorului şi apoi primului-ministru sau
reprezentantului său sau ministrului. Aceştia pot, după dezvoltarea interpelării, să răspundă
imediat sau să ceară o amânare pentru a răspunde. Potrivit articolului 112 alin.(2) din Constituţie,
Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu
privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a
făcut obiectul unei interpelări.

d)  Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţii

Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi senatorilor de a

cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia acestora de a le furniza. Este şi motivul
pentru care Constituţia prin art.111 stabileşte că Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile
şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin
intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului
României prevăd în detaliu modul de solicitare a unor asemenea informaţii, cu anumite
nuanţări.  
 Potrivit articolului 109 (1), răspunderea politică priveşte Guvernul, în ansamblul său, dar şi fiecare
membru al Guvernului, care răspunde politic solidar cu ceilalţi membri ai Guvernului pentru activitatea
organului colegial din care fac parte şi pentru actele sale.
Răspunderea politică este astfel guvernată de principiul constituţional al solidarităţii, iar
autoritatea faţă de care se exercită este Parlamentul.
Cea mai drastică sancţiune în cazul răspunderii politice a Guvernului este demiterea lui, care poate
avea loc prin retragerea încrederii pe care Parlamentul i-a acordat-o, ca urmare a adoptării unei moţiuni
de cenzură.