DENTINA

ANATOMIE CLINICA
Dentina = constituie tesutul dentar cel mai bogat reprezentat, care imprima forma coroanei si radacinii. La nivel coronar
dentina este acoperita de smalt, iar la nivelul radacinii de cementul radicular. In interior formeaza peretii camerei pulpare.
Spre deosebire de smalt, dentina are origine mezodermica. Dentina este mai putin mineralizata decat smaltul, dar mai
mineralizata decat cementul sau osul.

Culoarea – dentina este obisnuit alb-galbuie (fildes), ceva mai inchisa decat smaltul cu un grad scazut de transparenta. Astfel,
uneori la varstnici, datorita mineralizarii canaliculelor care strabat in mod normal dentina, transparenta dispare in totalitate iar
culoarea trece intr-un galben intens. Dimpotriva, la dintii insuficient mineralizati, transparenta este mai mare si culoarea gri-
galbuie. Culoarea dentinei se schimba si in cursul evolutiei proceselor carioase, fiind patata in maron-brun.
La dintii care si-au pierdut vitalitatea, culoarea dentinei vireaza spre cenusiu, datorita patrunderii in canaliculele dentinare a
pigmentilor hematici rezultati din descompunerea hemoglobinei eritrocitelor extravazate. Uneori poate fi ceva mai inchisa la
culoare – maro sau neagra, daca a fost expusa mediului oral, materialelor restaurative vechi , cariilor incet progresive.

Suprafata dentinara este mai opaca, reflectand mai putin lumina decat smaltul care este stralucitor.

Grosimea stratului dentinar nu este uniforma, fiind mai mare la nivelul suprafetei ocluzale sau marginii incizale si mult mai
mica in apropierea orificiului apical. De altfel, intr-un procent destul de mare de cazuri, dentina participa numai partial la
formarea orificiului apici, in mare parte contribuind la conturarea acestuia cementul radicular. In dreptul suprafetelor ocluzale
ale molarilor si premolarilor ea este cuprinsa intre 3 si 7 mm, la nivelul marginilor incizale ale dintilor frontali superiori intre 3
si 5 mm, la coletul dentar intre 3 si 4 mm, de-a lungul radacinii 3-5 mm si in regiunea apicala 1-3 mm. Cu toate acestea,
relativitatea grosimii respective trebuie cunoscuta pentru ca, in cursul tratarii cariilor simple, sa se evite dechiderea camerei
pulpare.

Duritatea – mai putin dura decat smaltul, fiind mai putin rezistenta la presiunea cu varful sondei care are tendinta de a fi
retinut in dentina. La miscarea unei sonde pe suprafata dintelui, smaltul va scoate un sunet mai ascutit, mai intens decat
dentina. O importanta proprietate a dentinei este elasticitatea, care determina flexibilitatea dintelui si previne fracturile
smaltului. Pe scara Mohs – 5; pe scara Brinell 650.

Sensibilitatea apare ca o consecinta a stimularii receptorilor durerosi prezenti in canaliculii dentinari; stimuli fizici (presiune
externa, presiune interna ce apare datorita infectiei pulpare),chimici (solutii acide, dulci hipo,hiper-tone), termici (diferente de
temperatura), traumatici, bacterieni sunt transmisi prin tubii dentinari. Teoria transmiterii dureroase = teoria hidrodinamica
care ia in considerare transmiterea durerii prin miscarile rapizi, de amplitudine redusa a lichidului din tubii dentinari . Aceste
miscari de fluid, produse prin taiere, uscare, modificari de presiune sunt responsabile de majoritatea transmiterii dureroase.
Indiferent de stimul, senzatia ce ia nastere la nivelul dentinei este dureroasa.

Permeabilitate: Dentina coronara este mult mai permeabila decat cea radiculara, deoarece tubii prezinta pe traseul lor
constrictii. Dentina este mai hidrofila decat smaltul.

Nutritia dentinei – desi varietate de tesut conjunctiv, dentina nu are vascularizatie proprie. Nutritia este realizata prin limfa
dentara, continuta in canaliculele dentare. Cu varsta, permeabilitatea scade, datorita calcifierii canaliculelor.

Roluri: constituie un suport pentru smalt si cement, confera sensibilitate si elasticitate dintelui.

BIOCHIMIE

67-70% material anorganic (cristale de HA, carbonati de calciu si de magneziu, fluoruri)

20% material organic (fibre de colagen paralele cu HA incluse intr-o matrice glicoproteica, proteoglicani si mucoproteine)
10-13% apa

SUBSTANTE MINERALE: Raportul Ca/P este constant oriunde in dentina (tot 2/1 ca la smalt). Ca: 28-35%; P: 14-17%; CO: 3%;
Mg: 1,2%; Na 0,2-0,75%; K: 0,07%, Cl, F, Mn, Pb etc.
1. Calciul si Fosforul sunt elemente prezente in concentratia cea mai mare in dentina, unde formeaza cristale de HA, sub
forma unor prisme hexagonale de dimensiuni mai mici decat cele din smalt. Concentratia acestor ioni sufera modificari, fiind
mai mare la JAD si mai mici aproape de camera pulpara. In regiunile cariate si la varstnici, raportul este mai scazut.
2. Fluorul continutul de fluor al dentinei este mai crescut decat al smaltului. Creste de la JAD spre pulpa ajungand ca la
interfata dentina-pulpa sa fie de 3x mai mare. Concentratia fluorului creste odata cu varsta.
3. Magneziul concentratia magneziului in dentina este mai mare decat in smalt iar regiunea radiculara contine mai mult Mg
decat cea coronara.

SUBSTANTE ORGANICE
1. Proteinele – se afla in dentina in proportie de 100x mai mare decat in smalt; cele mai importante sunt
colagenele, keratinele, glicoproteinele, fosfoproteinele.
2. Glucidele – reprezentate de oze libere, aminooze, acizi uronici, glicozaminoglicani si proteoglicani.
Streptococii contin numeroase enzime, printre care hialuronidaza, care produce liza acidului hialuronic. Un asemenea proces
se produce in “dentina moale” din imediata vecinatate a regiunilor cariate. Asadar se admite ca glicozaminoglicanii din dentina
participa la consolidarea structurii sale, iar degradarea lor faciliteaza procesul carios. In plus, proteoglicanii din dentina au
capacitatea de a fixa ionii de Ca si de a-i elibera in conditiile favorabile calcifierii.
3. Lipidele reprezentate de colesterol liber si esterificat, monoacilgliceroli, diacilgliceroli, triacilgliceroli,
fosfolipide si acizi grasi liberi (palmitic, stearic si oleic)
4. Acidul citric – 0,8-0,9% in stare libera sau adsorbit la suprafata cristalelor de HA. Are o contributie
semnificativa la consolidarea fazei minerale in dentina.

EMBRIOLOGIE
Dentinogeneza: Odontoblastele incep formarea dentinei imediat inainte ca ameloblastele sa secrete smaltul. Cel mai recent
strat dentinar format este totdeauna in vecinatatea pulpei. Acest strat de dentina nemineralizat se numeste predentina.
Formarea dentinei incepe in zonele subiacente varfurilor cuspidiene sau marginii incizale si merge gradual spre apex.
Odontoblastele, initial hipofunctionale (preodontoblaste) dobandesc rapid setul complet de organite celulare si secreta
matricea, formata preponderent din colagen caracteristica dentinei circumpulpare. Pe masura ce matricea dentinara se
secreta, odontoblastele se deplaseaza printr-o miscare centripeta, indepartandu-se de JAD. Pe masura ce se retrag,
odontoblastele formeaza unul sau mai multe procese odontoblastice. Secretia matricii se face in jurul acestor procese, astfel
ca dentina dobandeste o structura tubulara, fiecare proces odontoblastic fiind continut intr-un tub dentinar.
Mineralizarea dentinei se produce de la periferie spre centru, in zone concentrice numite calcosferite care ulterior conflueaza
formand o zona mineralizata uniform. Lipsa de coalescenta a calcosferitelor determina formarea dentinei interglobulare.
Stratul granular al lui Tomes este prezent radicular si corespunde dentinei interglobulare coronare, zonele de hipomineralizare
fiind mai mici decat aceasta. Mineralizarea se face in 2 moduri:
1. Liniar – cristalele se depun paralel cu fibrele.
2. Globular – microcristalele se dispun in jurul unui punct central, fara legatura cu fibrele, formand agregate
sferice, numite calcosferite. Intre calcosferite apar zone insuficient sau deloc calcifiate de forme si marimi
diferite. In dentina coronara, aceste spatii formeaza spatiile interglobulare Czermak. Acestea sunt ocupate de
substante organice. Sunt mai numeroase in dentina circumpulpara, in vecinatatea dentinei manta (dentina
interglobulara). In dentina radiculara, aceste spatii sunt mici, sunt dispuse pe mai multe randuri, la suprafata
dentinei radiculare, formand stratul granulos Tomes.
Procesul de mineralizare a dentinei are loc ritmic, in etape succesive, determinand aparitia unor zone de slaba mineralizare,
numite liniile de contur Owen si von Ebner, dispuse concentric cu camera pulpara si perpendicular pe canaliculele dentinare.
Mineralizarea substantei fundamentale s-a facut in timpul dezvoltarii dintelui dupa un ritm zilnic de 4-8 microni grosime, cu
scaderi ale intensitatii de mineralizare din timpul noptii. Aceasta ritmicitate apare pe sectiunile transversale, sub forma unor
striatii concentrice, dispuse la intervale regulate, cunoscute sub numele de liniile de crestere Ebner. Ele corespund ca numar,
densitate si mecanism de formare, striatiilor Retzius descrise in smalt.
Alaturi de liniile Ebner, tot paralele cu camera pulpara si deci perpendiculare pe canaliculele dentinare, dar la distante mai
mari (cca. 2 microni), se constata existenta unei alte categorii de linii, denumite linii de contur Owen.
Ele reprezinta zone de mai slaba mineralizare a substantei organice, consecutive unei perioade de repaus in timpul dezvoltarii.
Trecerea de la viata intrauterina la cea extrauterina, insotita de modificarile metabolice corespunzatoare, este marcata pe
sectiunea transversala printr-o linie de contur Owen, mult mai exprimata, linia neo-natala.
Pe aceleasi sectiuni, se pot constata uneori in dentina coronara, mai ales in apropierea jonctiunii smalt-dentina, zone de
dentina imperfect mineralizata, cu spatii goale, denumita dentina inierglobulara sau spatiile interglobulare Czermak.
Un aspect asemanator al dentinei se poate intalni si la limita dentina-cement, de-a lungul radacinii, zona respectiva fiind
denumita stratul granular Tomes.
Atat dentina interglobulara, cat si stratul granular, reprezinta locuri de minima rezistenta in progresiunea procesului carios.

HISTOLOGIE
Dentina este alcatuita din substanta intercanaliculara (matricea) si un sistem de canaliculi - canaliculii dentinari
Substanta intercanaliculara : substanţă fundamentală: fibre de colagen si cristale de hidroxiapatită.

Cristalele dentinare sunt de dimensiuni mai mici decat cele amelare, avand lungimi de 200-1000A si grosime de aproximativ
30A. Contin mai mult carbonat. Duritatea in zona JAD este de circa 3 ori mai mare decat in apropierea pulpei.
Opus smaltului, formarea dentinei continua dupa eruptia dentara si in intreaga viata a pulpei. Formarea dentinei radiculare
este continua cu cea coronara si incepe dupa formarea smaltului.

Tubii dentinari (canaliculii dentinari) reprezinta unitatea structurala a dentinei; sunt canale mici sinusoide (cu o curbura
primara cu convexitatea spre radacina si o curbura secundara cu convexitatea spre coroana), cu traseu ondulat, ce se extind
radiar, oblic si longitudinal pe intreaga grosime a dentinei de la JAD la pulpa si orizontal la nivelul radacinii.
- Numarul canaliculelor este mai mare la nivelul coroanei (59000-76000/mm2); respectiv la nivelul pulpei.
- Calibrul unui canalicul este de aprox. 3 microni in vecinatatea pulpei dentare, 1,5 la mijlocul dentinei si 1
micron la JAD

Canaliculele principale se anastomozeaza prin canaliculele secundare (pe sectiunile transversale efectuate la diferite nivele se
pot observa ramificatii canaliculare cu traiect orizontal sau oblic, facand legatura intre canaliculele invecinate). Ele contin
ramificatii ale prelungirilor citoplasmatice Tomes) determinand formarea unei retele canaliculare ce asigura difuziunea
substantelor nutritive in intreaga dentina. La nivelul jonctiunii smalt-dentina, unele din aceste ramificatii par sa aiba rapoarte
cu smocurile si fusurile smaltului.

In interiorul canaliculelor se gasesc:

1. Prelungirile (procesele) citoplasmatice ale odontoblastelor, celule localizate la periferia pulpei dentare, cu rol in
sinteza matricei organice a dentinei. Terminatiile acestor celule sunt cunoscute si sub denumirea de fibre
Tomes.
2. Limfa dentinara (transudat plasmatic), cu rol in nutritia dentinei
3. Terminatii nervoase amielinice 0,2 microni, care asigura alaturi de prelungirile odontoblastelor sensibilitatea
dentinara.
4. Fibre Korff de colagen ce provin din pulpa si stratul subodontoblastic, sunt dispuse in manunchiuri si sunt
paralele cu fibrele Tomes. Se gasesc in teaca Neuman. La limita pulpa-dentina, aceste fibre formeaza o retea
densa in jurul odontoblastelor, constituind membrana pulpo-dentinala
5. Teaca Neuman (Intre membrana celulara care limiteaza prelungirea odontobalstului si peretetele calcificat al
canaliculelor se evidentiaza un spatiu ingust care contine o substanta fundamentala amorfa de spect fin
granular. Existenta spatiului a facut pe unii autori sa considere ca este vorba de o teaca protectoare a fibrei
Tomes si i-au dat denumirea de teaca Neuman)
Existenta canaliculelor dentinare ofera cai de patrundere in pulpa dentara si pentru agentii chimici sau bacterieni care au
depasit bariera de smalt.
O fibra Tomes este formata din membrana plasmatica si citoplasma odontoblastelor. Citoplasma contine mitocondrii,
granulatii ribozomiale, microfilamente si microtubuli. In jurul fibrelor Tomes, in canalicule, se gaseste un gel format din
proteoglicani, fibronectina, albumine, transferine ce favorizeaza procesul de difuziune
Fiecare canalicul este inconjurat de un strat de dentina peritubulara care este mult mai mineralizata decat dentina
intertubulara inconjuratoare. Intre tubi si dentina peritubulara se gaseste teaca peritubulara formata din fibre subtiri de
colagen. Lumenul tubilor variaza, astfel ca diametrul mediu este de 0.5-0,9 microni la JAD si 2-3 microni la nivel pulpar.
Deasemenea si numarul tubilor este mai mare in apropierea pulpei iar la tineri nr. si diam. este crescut.
Traiectul tubilor dentinari este in “S” la nivel coronar, dar ei sunt drepti in zona cuspizilor, marginilor incizale si radicular.
De-a lungul peretilor tubulari exista deschideri mici laterale numite canaliculi. Acestea faciliteaza legatura cu procesele
odontoblastice vecine, prin intermediul ramificatiilor continute in acesti canaliculi. In apropierea JAD tubii impreuna cu
procesele odontoblastice se divid in ramuri terminale care se anastomozeaza sub forma de retea (plex).
Fiecare canalicul este înconjurat de un strat de dentină peritubulară (Aria translucidă) care este mult mai mineralizată (+40%)
decât dentina intertubulară înconjurătoare.
In structura unui dinte se deosebesc mai multe tipuri de dentina:
- Dentina primara- reprezinta componenta majora a coroanei si radacinii; este sintetizata in timpul perioadei de
morfogeneza. Aceasta circumscrie camera pulpara si canalul radicular dand forma acestor structuri. Prezinta o
culoare galbuie, mai pigmentata la varste inaintate iar duritatea mai mare decat a tesutului osos. Este
completa cam la 3 ani de la eruptia dintilor definitivi si este formata din 2 componente:
a) dentina manta – prima sintetizata, se depune in jurul JAD si are o grosime de 150 microni si un traiect festonat (pt.
coeziunea smalt-dentina). La nivelul radacinii are aspect rectiliniu; este atubulara =>se formeaza anterior odontoblastelor
b) dentina circumpulpara – contine fibre de colagen mai mici decat dentina manta, mai slab mineralizata
c) dentina interglobulara – reprezinta zona de trecere intre dentina manta si cea circumpulpara; slab mineralizata
d) predentina (dentinoidul) – dentina din vecinatatea camerei pulpare, mai slab mineralizata
- Dentina secundara – se depune dupa eruptia dintelui, dupa depunerea dentinei primare la o rata mai redusa,
chiar si fara stimuli externi, la nivelul peretilor camerei pulpare si canalului radicular. Cu varsta, datorita
stratului de dentina secundara diametrul acestor cavitati se reduce progresiv, uneori pana la disparitia
completa. Rata de depunere variaza individual. La dintii multiradiculari tinde sa se depuna mai mult la nivelul
planseului si tavanului camerei pulpare decat pe peretii laterali. Acest aspect poate fi observat radiologic.
Dentina secundara are o structura tubulara mai putin ordonata. In cea mai mare parte canaliculele se vor
continua cu cele din dentina primara
- Dentina tertiara (de reactie/de iritatie/<proc. patologic>+ de raspuns/ de reparatie <tratament stomatologic>)
– este formata de odontoblastele secundare (de inlocuire) ca raspuns la iritatii moderate (atritie, eroziune,
trauma, abrazie sau leziuni carioase) (este asociata cu actiunea unor factori ce determina liza tesuturilor dure
dentare) =>mai slab mineralizata decat dentina primara. Cu cat stimulul este mai puternic cu atat se va
depune mai rapid iar structura va fi mai haotica. Se localizeaza sub forma de depozit pe peretele intern al
camerei pulpare, in dreptul zonei de leziune si are ca scop protectia pulpei dentare fata de evolutia afectiunii.
Arhitectura si cantitatea (limitata) de dentina tertiara depusa este in relatie directa cu intensitatea si durata
stimulilor. De exemplu, o astfel de dentina de reparatie se formeaza de obicei cand se ajunge cu prepararea
cavitatilor la 1,5mm distanta de pulpa. Prelungirile odontoblastice mor odata cu odontoblastele
corespunzatoare, lasand tracturile strabatute de fibre Tomes moarte. Are loc diferentierea de noi odontoblasti
din celulele mezenchimale pulpare (15 zile); aceste odontoblaste vor secreta dentina tertiara. Aceasta devine
observabila la o luna dupa initierea stimulului si este chimic si structural diferita fata de dentina primara si cea
secundara; este atubulara, fiind impenetrabila pentru majoritatea iritantilor. 95% din raspunsurile dentinare
se combina cu producerea de dentina tertiara sau de reparatie. Uneori celulele care produc dentina tertiara,
pot fi incluse in aceasta, fenomen numit osteodentina.

Organizarea structurala a dentinei secundare si a dentinei de iritatie este mai putin definita decat in cazul dentinei primare.
Spre deosebire de smalt dentina prezinta capacitate de regenerare. Dentina intercanaliculara este bogat reprezentata;
matricea sa organica contine substanta fundamentala si numeroase fibrile.

Tracte moarte (dead tracts) sunt zonele corespunzatoare proceselor odontoblastice si odontoblastelor distruse. Tubii sunt goi
iar la microscopie apar negri. Tracturile sunt obstruate la nivelul suprafetei pulpare de dentina tertiara. Aceste tracturi au fost
gasite si la dinti in eruptie sau fara cauza de iritatie; ele ar putea fi asociate cu moartea odontoblastelor care apar de obicei in
zone unde odontoblastii sunt inghesuiti in hornuri pulpare inguste.

Dentina sclerotica este bruna/ translucida si rezulta din imbatranire sau iritatii mici (carii cu evolutie lenta) care cauzeaza
modificari in compozitia dentinei primare. Dentina peritubulara devine mai groasa, umpland gradual tubii dentinari cu material
calcefiat, incepand de la JAD spre pulpa si de la cei mai ingusti la cei principali. Ariile sunt mai dure, mai dense, mai putin
sensibile sau insensibile, asigurand o protectie superioara a pulpei fata de alti iritanti. Poate fi vorba de scleroza dentinara
fiziologica, rezultat al imbatranirii si scleroza dentinara reactiva secundara iritatiilor usoare. Aceasta poate fi detectata
radiologic ca zone radioopace in zonele in “S” ale tubilor. Obstruarea canaliculelor cu subst. minerale poate incepe dupa varsta
de 18 ani la nivelul premolarilor. Deoarece procesul de scleroza reduce permeabilitatea dentinei, este posibil ca acest fenomen
sa prelungeasca vitalitatea pulpei dentare.

Dentina eburnata (eburnated dentin) se refera la portiunea externa, expusa a dentinei sclerotice reactive, unde caria lenta a
distrus anterior structurile dentinare de acoperire, lasand o suprafata dura, inchisa la culoare, curatabila.