Civilizația și istoria daco-geților

Etnogeneza tracilor
Geneza civilizației geto-dace
Limba geto-dacilor
Religia daco-geților
Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic .
În linii mari se poate afirmă că la etnogeneza tracilor au participat două
componente de bază: triburile locale de agricultori și crescători de animale din spațiul
Carpato-Balcano-Pontic și triburile de păstori veniți din stepă euroasiatică, numiți
convențional indoeuropeni.
Indoeuropenii se evidențiază începând cu intersecția mileniilor III -ÎI î.Chr.
Aceste triburi de păstori s-au extins din stepă euroasiatică pâna la oceanul Atlantic la
Vest și râul Ind la Est. Ei înălțau pretutindeni tumuluri - "Kurgane", unde își înhumau
(apoi și incinerau) morții peste care așterneau ocru roșu - simbol al sângelui, adică al
vieții. La început toți indoeuropenii vorbeau aceeași limbă. Cu timpul, însă, contactele
lor cu diverse triburi locale au dat naștere unor mari grupuri etnice: iranienii, elinii,
italicii, celții, germanicii.
În spațiul Carpato-Dunărean triburile de păstori indoeuropeni au intrat în
contact cu triburi sedentare neolitice. Unele dintre acestea sunt cunoscute ca purtători
ai culturii Cucuteni (sau Cucuteni-Tripolie), recunoscută în istorie drept cea mai
veche civilizație europeană. Convețuirea triburilor venite cu cele locale a pus baza
unei prime sinteze, convențional numite pretracice. Indoeuropenii și-au impus limba,
dar au fost asimilați de către populația locală.
Istoricii bulgari susțin că sinteza s-a produs în Peninsula Balcanică încă din
epoca neolitică (mileniile IV-III î.Chr.). Istoricii români scriu despre o asemenea
sinteză în epoca bronzului. Ea și-a găsit expresie în cultură arheologică Monteoru
(mileniul II î.Chr.). La cumpăna mileniilor II-I î.Chr., odată cu începutul epocii
fierului, în spațiul Balcano-Carpatic se cristalizează etnia tracilor timpurii.
Istoricii români consideră că grupurile pretracice, constituite în regiunea
actualului Banat (Românesc și Sârbesc), s-au extins spre Vest în secolele XIV-XII
î.Chr., atingând bazinul Transilvaniei și Est-Carpatic, unde au intrat în contact cu
triburile culturii Nouă. În Transilvania, în afară de cultura Nouă, erau prezente și alte
culturi locale: Wieltemberg, Otomani etc. În urma contactelor dintre diferite triburi
s-au format tracii timpurii. Acest proces are loc în perioada trecerii de la epoca
bronzului la cea a fierului.
Tracii au fost atestați pentru prima dată în izvoare scrise în poemele lui
Homer "Iliada" și "Odiseea". Tot aici apare și denumirea teritoriului locuit de aceștia -
Trăda (secolul alXIII î.Chr.)
Istoricul Herodot (484-425 î.Chr.) afirma că „Neamul tracilor este cel mai
numeros din lume, după cel al inzilor". Numărul triburilor lor depășea cifra de o sută.
Același autor afirmă că „dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar
întelege între ei, neamul lorar fi de nebiruit și cu mult mai puternic decât toate
neamurile". Spațiul imens ocupat de ei a favorizat apariția diferențierii lor lingvistice
și culturale. Ca urmare, pe parcursul primei jumătăți a mileniului I î.Chr. Tracii
timpurii s-au divizat în cei situați la sud de Munțîi Balcani (Haemus)- tracii de sud
(meridionali) și cei de la nord de acești munți-tracii de nord (septentrionali).
La sud de Balcani autorii antici au menționat următoarele triburi: odrisii, briantii,
coralii, crestonii, crobizii, moesii, tribalii,beșii etc.
Dintre triburile balcanice o organizație statală au reușit să formeze odrisii.
Regatul lor a fost întemeiat de Terves I (470-440 î.Chr.), urmat apoi de regele Sitalkos
(440-424 Î.Chr.). Istoricul grec Tucidide (460-398 Î.Chr.) scria că „întemeierea
regatului odrid a creat o forță care nu era întrecută decât de sciți". Regatul dispunea de
150.000 de luptători, dintre care o treime erau călăreți.
La nord de Balcani locuiau geții (pe ambele maluri ale Dunării), daci (în zona
intermontană a Carpaților), costobocii (nordul Transilvaniei), tirageții (la gurele
Nistrului), carpizii (în centrul și nordul Moldovei), agatarsii (în Transilvania și
Podișul Moldovenesc).
La mijlocul mileniului I î.Chr. în viața tracilor de nord se produc schimbări
esențiale cu caracter economic, politic și cultural, generate de factori interni, precum
și de influența civilizației eline, a tracilor de sud și a sciților.
În procesul de consolidare a tracilor de nord un rol deosebit le-a revenit
geților, care locuiau pe teritoriul dintre Balcani, Bug, Munții Carpați și Marea Neagră.
În acest spațiu au fost descoperite 345 de monumente ce le aparțineau, majoritatea
(242) erau situate la Est de Carpați.
Geții locuiau în cetăți fortificate și apărate de maluri abrupte sau dealuri
stâncoase. Prima mențiune cu caracter istoric despre geți provine de la "părintele
istoriei" Herodot. În relatările sale despre campania împăratului persan Darius
împotriva sciților (anul 514 î.Chr.) el scrie despre rezistența opusă de geți armatei
persane. Această împotrivire a avut consecințe grele - geții "au fost robiți pe dată,
măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci".
Pe măsura intrării geților în sfera de interese a lumii grecești, numărul
informațiilor despre ei crește. Legături de durată între geți și greci s-au stabilit odată
cu crearea coloniilor grecești în bazinul Marii Negre. Pe malul dobrogean, în secolul
al. VII-lea. î. Chr. sunt create coloniile Tomis, Histria, Callatis (Mangalia). În secolul
al Vl-lea î. Chr. la gurile Bugului de sud apare colonia Olbia, iar la limanul Nistrului-
colonia Țîră.
Unitatea etno-culturală a geto-dacilor. La sfârșitul mileniului I I.Chr,
izvoarele istorice tot mai des îi pomenesc pe rând cu geții și pe daci. Pentru prima
dată ei sunt menționați de Caesar în lucrarea "De bello galico", la mijlocul secolului I
i.Chr. în istoriografia modernă pentru denumirea tuturor triburilor nord-dunărene este
folosită denumirea de geto-daci. Această denumire ține cont de diferențierea regională
a triburilor, deoarece geții locuiau în regiunea de ses de la sud și est de Carpați și pe
ambele maluri ale Dunării de jos, iar dacii-în regiunea intermontana din Carpați Pe de
altă parte această denumire exprimă unitatea etno-lingvistică și culturală a acestor
triburi. Se presupune că denumirea "dacii" provine de la daos-"lup" în limba înrudită a
frigienilor. Despre aceasta par să mărturisească stindardele dace de pe Columna lui
Traian, care erau prezentate în formă de balaur cu cap de Iun în unele izvoare se
folosea denumirea de geți pentru daci de către greci și de daci pentru geți (de către
români. Deci, scriitorii greci și români au folosit aceste denumiri pentru triburi sau
uniuni tribale care etnic nu se deosebeau și vorbeau în aceeași limbă.
CULTURA ȘI CIVILIZAȚIA GETO-DACILOR
Geto-dacii sunt considerăți, pe bună dreptate, strămoșii direcți ai românilor.
Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura
nordică a numeroaselor populații tracice. Menționăm faptul că astăzi cei mai mulți
dintre specialiști sunt de acord că patria de început a indo-europenilor a fost undeva în
teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspică la Urali. Oricum, în prima jumătate a
mileniului I i.d.Hr. s-a desfășurat procesul de individualizare etnico-culturală a geto-
dacilor, pentru că apoi, preluând și dând civilizațiilor neamurilor învecinate, să atingă,
în secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul dezvoltării lor.
Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie
delimitarea teritoriului locuit de geto-daci înainte de cucerirea română. Descoperirile
arheologice de la noi din țară și din străinătate i-au îndemnat pe cercetătorii avizați ai
chestiunii să susțină că expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E),
Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud.
Pe teritoriul României au fost descoperite vestigii de o rară frumusețe ale culturilor
neolitice; în acest spațiu a înflorit civilizația geto-dacilor, un neam aparțînând marii
familii a tracilor. Geto-dacii s-au impus în față celorlalte neamuri în condiții de mare
însemnătate istorică ( în anul 335 i.e.n. ei au luptat împotriva celebrului Alexandru cel
Mare, iar în jurul anului 290 i.e.n. ei au luat că ostatic pe succesorul acestuia, regele
Lisimac). Domniile elene au influențat pozitiv cultură și civilizația geto-dacilor, care
au asimilat benefic această influență.
Aflaţi din punct de vedere al organizării sociale în faza democraţiei militare,
geto-dacii erau împărţiţi în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageţii, carpii), fiecare
dintre acestea era condus de un şef militar cu reşedinţa într-un centru întărit – dava
(Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice,
mai multe triburi înrudite şi învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a
fost aceea condusă de „regele” Dromichaites.
 Treptat, în cadrul societăţii geto-dace s-au accentuat diferenţele dintre
clasa nobililor (tarabostes, pilleati) şi oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la geto-
daci a avut mai mult un caracter patriarhal.
Limba Geto-Dacilor
Limba Geto-dacilor (paragraf întocmit de I.I. Russu) era de tip tracic, mai
precis, un dialect al limbii trace, știindu-se încă din vechime că „dacii vorbesc aceeași
limbă cu geții", precum și că "geții vorbeau aceeași limba cu tracii", după informația
geografului Strabon fapt care se confirmă prin resturile fragmentare de limbă și prin
numele proprii ce ne-au rămas. Idiomul indo-european al traco-dacilor a dispărut (la
fel că ilira, din vestul Peninsulei Balcanice) în urmă înlocuirii lui cu latină , greacă și
slavă în vorbirea populațiilor indigene, lăsând doar numeroase resturi fragmentare, dar
nici un text mai lung, afară de inscripția de pe inelul descoperit la Ezerovo (Bulgaria)
rămasă complet neînțeleasă și neexplicată în ciuda eforturilor făcute. Resturile de
cuvinte comune și de nume proprii, ce ne-au rămas din limba traco-dacilor, pot fi
utilizate pentru studiul comparativ-istoric al foneticii și lexicului, în oarecare măsură
și a derivării cu sufixe. Între cuvintele izolate, s " mt și unele glose din idiomul geto-
dacilor, majoritatea acestora aparțînînd tracilor meridionali. Mai numeroase sînt
numele de plante medicinale dace (în total 57), păstrate, în scriere greacă la medicul-
botanist Dioscorides și, în latinește, la scriitorul cunoscut sub numele de Pseudo-
Apuleius. Dar din aceste nume de plante abia 10 sau 15 pot fi utilizate pentru studiul
lingvistic (avînd o etimologie probabilă), restul fiind corupte ca formă, sau de altă
origine (latinești și grecești) și de o semnificație dubioasă. Numele proprii de
persoane, triburi, zeități, localități și elemente geografice (râuri, munți etc.), cunoscute
din scrierile autorilor antici, din inscripții și monede, constituie, în schimb, un
material lingvistic valoros prin faptul că, inițial, toate numele proprii erau elemente
lexicale, cuvinte din limba curentă, vie, deci ele însele fragmente de limbă. La cele
mai multe glose și nume de plante trace și geto-dace avem și echivalentul
(însemnarea, traducerea) în grecește sau latinește; dar numai o mică parte din ele pot
fi explicate etimologic.
Religia geto-dacilor
Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre
subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinația subiectului în sine, cât mai ales
prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. După o lungă dispută între
specialișți, ipoteza care susține caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde să se
impună. O religie monoteistă nu este mai evoluată decât una politeistă, și, ca atare, nu
trebuie să manifeste nici un fel de rețineri subiective în a accepta caracterul politeist al
religiei geto-dacilor.
Zeul cel mai frecvent menționat la autorii vechi este Zalmoxis (specialișții nu au
ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis). Cât
privește natura și atributele sale, unii susțin că este o divinitate chtoniană, alții că este
uraniană. Mai vechea teorie potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost ființa pământeană s-a
dovedit a fi fantezistă. În vremea lui Burebista și al lui Decebal, se pare că Zalmoxis
nu mai era însă adorat că zeitate supremă, fiind destul de probabilă chiar prezența sa
în ''panteonul'' geto-dacic. O astfel de ipoteză se sprijină pe faptul că la autorii greci de
după Herodot, Zalmoxis este amintit că o divinitate veche, iar unii autori latini
(Vergilius, în Eneida, Ovidius, în Pontice și Tristele) și grecii (Dion Chrysostomos)
arată adorarea lui Marte de către geto-daci de o manieră neobișnuită în perioada
Burebista-Decebal.
În ceea ce privește alte zeități adorate de geto-daci, documentele literar
arheologice vorbesc despre divinitățile feminine Hestia și Bendis, prima considerată
drept protectoare a focului din cămin și a căminului, în general, a doua - zeiță a
pădurii, a lunii, a farmecelor și protectoare a femeii.
Deși nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasă totuși să se înțeleagă că
Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, că zeități, erau adorate nu de un trib
anume, ci de către geto-daci în totalitatea lor.
Un alt element al religiei geto-dacice îl constituie așa-zisa credință în nemurire.
''Nemurirea'' a fost considerată adeseori că un element specific concepției religioase a
geto-dacilor, care i-ar fi deosebit între toate popoarele antichității. S-a considerat a fi o
filosofie, o doctrina promovată de Zalmoxis a cărei esență ar fi credința în nemurirea
sufletului. Împărtășim ideea potrivit căreia ''nemurirea'' geto-dacică este o credință
obișnuită, că ''dincolo'' vor continua viață pamânteană în mare desfătare. Această
credință nu are nimic fenomenal, excepțional, în sensul unei spiritualizări sublime,
cum s-a prezentat adeseori în tot felul de cărți.
Strâns legată de viața lor religioasă, dacă nu cumva chiar parte a acesteia, sunt
miturile și riturile geto-dacilor.
Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, dacă nu este cumva și singurul
despre care știm ceva. Acest mit și însuși personajul său central s-au cristalizat
devreme în lumea geto-dacică, ca rezultat al unor fenomene de sincretism desfășurate
pe diferite planuri cultural-istorice.
Herodot, Valerius Maximus și Pomponius Mela ne vorbesc de întristarea ce-i
cuprindea pe Traci (subliniem traci) la nașterea unui copil, stare manifestată prin
plânsul rudelor apropiate, care nu vedeau în viață pamânteasca decât prilej de
suferințe și greutăți.
Cât privește ritul de înmormântare, în epoca clasică a civilizației lor geto-dacii
practicau cu preponderență incinerația; inhumatia se întâlnește mai rar. Mormântul de
incinerație plan reprezintă tipul cel mai des întâlnit la geto-daci. De cele mai multe ori
resturile funerare sunt pur și simplu așezate într-o groapă, în puține cazuri fiind
depuse în prealabil într-o urnă. Mormintele plane cu casetă din piatră sunt extrem de
rare. Cu prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se așezau în groapă obiectele
de care mortul ar putea avea nevoie în viața de apoi, precum și vase cu mâncare și
băutură. La moartea celor bogați se făceau și ospețe funerare cu spargerea rituală
deasupra mormântului a vaselor folosite.
La geto-daci întâlnim, în ansamblul riturilor de sacrificiu, atât jertfele umane
(constatate, dealtfel, și la alte popoare), cât și sacrificarea de animale și ofrande,
acestea două din urmă devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.
SCRISUL LA GETO-DACI
Multă vreme geto-dacii nu au cunoscut și nu au folosit scrisul, cel puțin așa ne
spun specialișții, avându-se în vedere că până la prima parte a epocii Latène nu avem
nici un indiciu, deocamdată, care să probeze contrariul. Pentru vremea respectivă însă
analfabetismul nu era ''semnul infailibil al unei subdezvoltări'', cum sublinia H.
Daicoviviu, și nici una din cauzele acesteia. Se putea ajunge la un grad suficient de
înalt de dezvoltare fără a simți nevoia scrisului, societatea geto-dacică fiind o dovadă
elocventă a acestui lucru. Numai că de la un anumit moment a fi în istorie și a face
istorie înseamnă nevoia scrisului. Acest moment este resimțit și de lumea geto-dacică.
Contactele cu lumea greacă și romană, cu statele din ''nouă confederație dacă'', stadiul
dezvoltării sociale, economice și culturale, angrenarea în marile evenimente politice
ale antichității europene de la Dunărea de Jos, au impus cunoașterea și folosirea
scrierii în societatea dacică. Dacă în vremea lui Burebista și imediat după el
preponderență era folosirea scrierii greceșți, în secolul I d.Hr. preponderent, în
scrierea geto-dacilor, era alfabetul latin. Chiar dacă în lumea dacică se cunoștea
scrierea, firește, ea nu a fost niciodată la îndemână oricui. Exemplele de folosire a
scrierii sunt rare, cele pomenite în izvoarele literare se referă la conducători, iar
descoperirile arheologice în acest domeniu sunt aproape în totalitate la Sarmizegetusa.
Scrierea a rămas, la geto-daci, un apanaj al curții regale și al preotimii înalte.
Cât privește așa-zisele cunoștințe științifice ale geto-dacilor (din societatea geto-
dacică, mai precis), majoritatea istoricilor, unii dintre ei cu mai puțin discernământ,
invocă vestitul pasaj din Geticele lui Iordanes. Acesta, entuziasmat de cele aflate
despre activitatea lui Deceneu, pe care îl consideră strămoșul său, scria: '' Observând
dispoziția lor (a dacilor) de a-l ascultă în toate și că ei sunt din fire inteligenți, i-a
instruit în aproape toate ramurile filozofiei, căci el era în această un maestru priceput.
El i-a învățat morală, dezbărându-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit în
științele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii; i-a învățat logică, făcându-
i cu mintea superiori celorlalte popoare; arătându-le practică, i-a îndemnat să petreacă
în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a
arătat mersul planetelor și toate secretele astronomice".
În acest text al lui Iordanes exagerările sunt evidente, dar ar fi o greșeală
respingerea să în bloc. Aceșți preoți daci posedau și mânuiau, pentru a-și spori
autoritatea, un minimum de cunoștințe științifice, bazate pe seculară experiență a
poporului și pe contactul cu lumea greco-română, în primul rând.
Datele oferite de Iordanes sunt completate însă și de alte izvoare literare
(Dioscorides, de exemplu) precum și de descoperirile arheologice. Dintre acestea din
urmă, cel mai strălucit exemplu rămâne marele sanctuar circular din incinta sacră a
Sarmizegetusei. După unele interpretări mai noi, altarul incintei, numit și ''Soarele de
Andezit'', constituie un posibil cadran solar (astrolab).
Aşezările cunosc o evoluţie de la cele parţial adâncite în pământ până la cele
aflate la suprafaţă.
- sunt realizate din lemn, piatră, uneori acoperite cu ţigle de tip grecesc
- unele sunt construcţii complexe, cu încăperi poligonale, cu etaj
Noi mari aşezări sunt construite, Sarmizegetusa avea (sfârşitul sec. I d.Hr.)
drumuri pietruite, instalaţii de captare şi aducţiune a apei, canalizare.
Arhitectura militară ce se dezvoltă încă din timpul lui Burebista cuprinde:
- fortificaţii ce înglobează o aglomerare de construcţii civile şi religioase
- aşezările cu caracter distinct militar ce găzduiesc armate permanente
- fortificaţii liniare, de baraj
Creşterea populaţiei se reflectă prin apariţia unui număr mare de aşezări, a măririi
suprafeţelor agricole şi perfecţionarea tehnicii agricole.
- culturile principale constau în cereale (grâu, mei, orz, secară), plante furajere, plante
textile şi viţa de vie.
- în schimbul produselor agricole şi animaliere, a lemnului şi sării, dacii achiziţionau
vase de bronz şi sticlă, unelte, podoabe etc.
Cu toate că principala ocupăţie a dacilor era agricultură, dacii exploatau şi
zăcămintele de fier, aur, argint, plumb şi aramă, pe care le prelucrau în ateliere
meşteşugăreşți (Sarmizegetusa era unul din cele mai mari centre metalurgice din afară
spaţiului român).
Religia geto-dacilor

Dezvoltarea economică

În spaţiul carpato-danubiano-pontic perioada dintre anii 200 î.Hr. şi 106 d.Hr.

reprezintă faza a treia a civilizaţiei daco-getice de tip La Téne.
- are loc maximă dezvoltare a metalurgiei fierului, cuptoare pentru reducerea
minereului de fier au fost descoperite la: Bezid (jud. Mureş), Bragadiru (jud. Ilfov),
Caşinul Nou(jud. Harghita), Moacşa (jud. Covasna), Căţelu Nou (Bucureşți), Teiu
(Argeş), Tomeşți, Botoşani;
Are loc o creştere a numărului de unelte de fier folosite în agricultură:
- plugul cu brăzdar şi cuţit de fier;
- cazmale, sape, săpăligi, securi, coase (la Grădiştea Mucelului – Hunedoara, Dedrad
– Mureş, Lozna – Botoşani;
Sunt semnalate seminţe carbonizate la Popeşți-Giurgiu şi în Munţii şureanu.
 Din sec. ÎI-lea î.Hr. provin şi bogate depozite în obiecte specifice epocii La Téne;
– unelte: cleşți, nicovale, sfredele, dălţi, dornuri;
– arme: sica (sabie scurtă curbată cu un singur tăiş), lănci, scuturi, coifuri, cnemide
(apărătoare între gleznă şi genunchi);
- vase de cult;
Meşteşugul olăritului continuă să se lucreze cu mîna, însă majoritatea formrlor de
vas se lucrează la roată. Influenţele greceşți în crearea ceramicii, cedează locul celor
române.
Roată olarului cunoaşte o răspândire tot mai largă, ateliere specializate găsim la
Popeşți, Moineşți, Sighişoara:
- ceramică de culoare cenuşie sau cea pictată cu motive geometrice, zoomorfe, florale;
- diversitatea este reprezentată de ceramică lucrată cu mâna: chiupuri (vase mari
pentru provizii), căţui - ceşți tronconice utilizate că opaiţ sau afumătoare în ritualuri
funerare
- la Sarmizegetusa (sec. I) este cel mai mare centru de producere a ceramicii pictate
Se dezvoltată prelucrarea bronzului şi a argintului:
- podoabe şi vase din argint descoperite la Gândeşți (jud. Vrancea), Sâncrăieni (jud.
Harghita), Vălenii de Munte (Prahova);
- ateliere de bijutier la Baniţa (jud. Hunedoara), Pecica (jud. Arad), Tăşad (jud.
Bihor).
Moneda este tot mai mult utilizată, din sec. al II-lea d.Hr.: la Răcătău şi Brad Negri
(jud. Bacău) monedele tip Vârteju sunt asociate cu denari romAni republicani din
argint. Asemenea monede mai sunt semnalate la: Cetatea Albă şi Insula şerpilor,
Vişina (Galaţi) şi Bârşa (Arad). Aceste emisiuni monetare denotă legăturile
comerciale cu grecii şi românii.
Organizarea socială
Progresul economic produce o accentuare a diviziunii în cadrul populaţiei geto-
dace tot mai numeroase. Alături de agricultori, păstori şi meşteşugari se consolidează
aristocraţia sacerdotală şi militară.
- alături proprietatea obştilor săteşți, „pământ nehotărnicit cultivat” nu mai mult de un
an (Horațius), coexistă şi proprietatea privată care prezintă temeiul libertăţii juridice a
grupurilor sociale;
- grupul social de mare prestigiu tarabostes sau pileați (de la pileus - căciulă, purtau
capul acoperit cu o căciulă), după Iordanes (Getică 70), ocupă demnităţi politice,
ecleziastice, militare (mormintele princiare de la Răcătău (jud. Bacău), Popeşți (jud.
Giurgiu), Cugir (jud. Albă).
- grupul social geto-dac cel mai numeros comați sau capillati (capillati - pletoşi), după
afirmaţiile lui Iordanes dar şi Cassius Dio, sunt producători liberi (agricultori şi
meşteşugari) şi negustori;
- sclavajul avea o pondere redusă
- cetăţile de piatră pe înălţimi care atestă diferenţierea socială - Bâtca Doamnei (jud.
Neamţ), Cetăţeni (jud. Argeş), Căpâlna (jud. Albă), Polovraci (jud. Gorj), Costeşți
(jud. Hunedoara) - devin nuclee de viaţă protourbană.
- „oraşele” incipiente geto-dace: Apoulon, Drobeta, Napoca, Porolissum, Arcidava,
Burridava, Cumidava, Tamasidava, Ziridava, Sornum, Tiasum;
- uniunile de triburi sunt atestate şi de emisiunile monetare; monede tip Răduleşți -
Hunedoara sunt atribuite dacilor ratacensi din Podişul Transilvaniei; monede de
tipVârteju Bucureşți sunt raportate la triburile dacice ale piefigilor; monede de tip
Dumbrăveni atestate în N–E Munteniei şi Sudul Moldovei se încadrează în uniunea de
triburi alcătuită din sensi (siensi);
În fruntea statului se află regele, ajutat de o aristocraţie militară şi de marele preot.