Opoziția nume propriu/nume comun la nivelul limbii

1. Ca iteme lexicale, numeleproprii nu se deosebesc de numele comune. Ambele sunt

unități codate. Ele reprezintă niște espresii referențiale intrinsece, întrucât conţin „o
presupoziţie de existenţă de univers” rezultată din dublul circuit referențial al
limbajului. Acesta asigură trecerea de la modelul conceptual de percepere a realității
la modelele lexicale, unde întâlnim itemele lexicale ca puncte finale ale procesului de
lexicalizare. Presupoziţia semantică de existenţă referenţială se instituie astfel într-un
numitor comun al tuturor itemelor lexicale, depăşind limitele opoziţiei nume propriu /
nume comun, pentru a le plasa alături de toate celelalte unităţi lingvistice ale limbii
române, indiferent dacă tiparul lor gramatical le prezintă ca nume, verbe, adjective,
etc.
2. Ca unități lexico-gramaticale incluse în categoria substantivului și în absența oricărei
utilizări discursive, numele prorpii și numele comune încep să cunoască diferențe
legate de natura conceptelor implicate. Astfel, numele proprii sunt substantive
categorematice individuale, iar numele comune cuprind categorematicele globalizante
și substantivele sincategorematice.
3. Clasificarea substantivelor (comune) în categorematice și sincategorematice este
justificate de Kleiber prin faptul că că „substantivele categorematice sunt predicate
nominale care presupun un concept general categorematic. Categorematic, pentru că
acest tip de concepte se aplică (sau adună) unor ocurenţe individuale care constituie o
categorie referenţială stabilă. La polul opus, substantivele referenţial
sincategorematice presupun concepte generale numite sincategorematice, pentru că
ele adună ocurenţe individuale ce nu formează o categorie stabilă, omogenă”.
Responsabil de repartizarea substantivelor în categorematice şi sincategorematice este
caracterul omogen (stabil) sau eterogen (instabil) al categoriei referenţiale presupuse
semantic. Omogenitatea categorematicelor rezidă în autonomia existenţială a ocurenţelor:
o ocurenţă a substantivului cal este întotdeauna un cal. Dimpotrivă, existenţa referenţilor
sincategorematici depinde de existenţa referenţilor categorematici, întrucât, după cum
remarca Strawson, „o ocurenţă a lui inteligenţă poate fi un om, o remarcă sau o acţiune!”.
La rândul lor, categorematicele se împart în individuante sau globalizante. Individuantele
se aplică unor ocurențe percepute discret, ca indivizi. Globalizantele trimit la o categorie
referențială continup în care ocurențele sunt percepute global, fără să li se fixeze limite
interne și de aceea ele sunt văzute într-o liniaritate infinită. În vreme ce individuantele au
un caracter clasificator inerent, globalizantele sunt nonclasificatorii: ele nu grupează
referenţii într-o clasă, ci într-o categorie stabilă, dar continuă.
Diferențele referențiale intrinsece dintre individuante și globalizante pot fi neutralizate,
prin introducerea cuantificatorilor discreți (art. hot., adj. provenite din numerale cardinale,
adjective nehorătâte), care transformă globalizantele de bază globalizante reificate,
ocurente într-o sintagmă nominală individuantă. Însă, chiar dacă, prin apariţia
cuantificatorilor discontinui, se restrânge categoria referenţială la o clasă nonvidă, nu mai
este totuşi vorba de nivelul itemelor nominale, ci de nivelul sintagmelor nominale.
Globalizantele și sincategorematicele necesită prezența unor cuantificatori, pentru a se
asigura caracterul clasificator indispensabil. Nici individualizarea, nici instanțierea nu
sunt realizate prin numele comun de tip globalizant sau sincategorematic, ci printr-o
sintagmă nominală categorematică individuantă de forma cuantificator discret +
substantiv globalizant/ sincategorematic.
4. Ceea ce rămâne de verificat este dacă substantivele categorematice individuale, grație
organizării categoriei lor de referențiale în clase, reprezintă sau nu niște operatori de
individualizre sau de instanțiere. Cum, în sfera individuantelor, am inclus atât numele
proprii cât şi numele comune înseamnă că trebuie:
(i) să demonstrăm, mai întâi, statutul categorematic individuant al numelor
proprii;
(ii) să abordăm contrastiv cele două tipuri de nume categorematice
individuante (comune/vs/ proprii), pentru a reliefa eventualele diferenţe dintre ele;
(iii) să urmărim comportamentul numelor proprii şi al numelor comune în
individualizare şi în instanţiere, sub aspectul obligativităţii sau
nonobligativităţii prezenţei cuantificatorilor.

(i) Statutul categorematic al numelor proprii decurge din faptul că ele conţin, ca iteme
nominale, o presupoziţie semantică de existenţă a unei categorii referenţiale stabile,
deoarece ea adună ocurenţe de acelaşi tip: referenţii numibili, adică ocurenţele
predestinate la a li se atribui un nume propriu. Este necesar ca referenţii să aibă
statutul unor particulari, să fie supuşi unui număr mare de predicaţii şi să fie resimţiţi
ca fiind mereu aceiaşi, indiferent de proprietăţile care-i caracterizează într-un moment
sau altul. Prototipul particularilor numibili este constituit de indivizii umani, urmaţi de
animatele non-umane şi de non-animatele de tipul realităţilor geografice (aşezări
umane, forme de relief etc.). Bineînţeles că orice alt particular, în măsura în care
devine numibil, va putea face parte din categoria referenţială a numelor proprii.
Caracterul categorematic al unui nume propriu explică de ce orice ocurenţă a numelui
propriu Maria va fi o Maria sau a numelui propriu Ion va fi un Ion etc.
(ii) Deși atât numele comune, cât și cele proprii presupun semantic existența unei
clase nonvide de referenți discreți, deosebirile dintre ele nu întârzie să apară de îndată
ce avem în vedere statutul ontologic al ocurențelor. Numele proprii introduc o
constrângere ontologică asupra referenților: ei sunt concepuți ca particulari. Un
particular, în acelaşi timp în care se deosebeşte de ceilalţi particulari, este resimţit ca
fiind identic cu sine, dincolo de eventualele schimbări survenite. Dacă numele propriu
conţine o presupoziţie semantică de existenţă a unei clase nonvide de referenţi
discontinui cărora, la rândul lor, le este presupusă semantic unicitatea, numele
comune presupun doar existenţa, nu şi unicitatea referenţilor. Presupoziția semantică
de unicitate a referenților discreți derivă din caracterul numibil al ocurențelor
ocurenţelor: ele sunt surprinse ca indivizi cărora li se atribuie un nume propriu, iar
actul de atribuire nu poate viza decât particularii. De aici, decurge o altă diferenţă faţă
de numele comun:
orice nume propriu conţine o presupoziţie semantică de existenţă a unui act prealabil
de denominaţie prin care legătura dintre nume şi fiecare particular în parte devine
constantă. Numele propriu are un caracter opac, iar numele comun este transparent.
Constrângerea ontologică specifică numelor proprii are drept consecință o
constrângere ierarhică: particularii sunt văzuți ca aparținând unei categorii generale
superioare. De exemplu, ocurenţele numelui propriu Ion se disting de ocurenţele
numelui propriu Andrei, însă ambele serii de ocurenţe se subsumează categoriei
superioare reprezentate de particularii umani. La rândul lor, ei se opun categoriei
particularilor non-umani animaţi denotaţă de nume proprii ca Azor, Lăbuş, Pusi etc.
În interiorul umanilor, ocurenţele lui Ion sau Andrei se opun ocurenţelor numelor
proprii Ioana sau Andreea, prin trăsăturile / + Masculin / şi / + Feminin / etc. Condiţia
de apartenenţă la o categorie conceptuală superioară explică – aşa cum subliniază
Kleiber (1994:p.29) – de ce itemele nominale pământ, lună, soare sunt nume comune,
atunci când presupun existenţa unor
indivizi unici ai lumii reale, dar devin nume proprii (Pământ, Lună, Soare), dacă
ocurenţele lor sunt introduse în clasa planetelor. Trăsătura numelor proprii de a nu-şi
descrie referentul din perspectiva proprietăţilor intrisece este rezultată tocmai din
operaţia de abstragere a particularului dintr-un ansamblu de instanţe spaţio-temporale.
(iii) Instanțierea și individualizarea reprezintă cadrul predilect de manifestare a
diferențelor dintre numele proprii și numele comune categorematice individuante.
Numele comune au nevoie de prezența unor cuantificatori specifici. Numele proprii
au capacitatea de a-și asuma funcția unor operatori, ele nereclamând prezența
cuantificatorilor.
Un substantiv comun categorematic individuant nu poate figura într-o propoziţie sau
frază logică, decât dacă este însoţit de un cuantificator, pentru a se evita tautologia
rezultată din a aserta ceva ce este deja presupus. De exemplu, a aserta că Există floare
înseamnă a aserta existenţa unor ocurenţe a căror existenţă este oricum presupusă de
itemul nominal. Ocurenţele x presupuse de predicatul nominal floare pot fi restrânse
printr-un cuantificator şi ele vor putea astfel să ocupe locul variabilelor legate ale unei
propoziţii / fraze logice (Există o floare / floarea).
Se ajunge astfel la concluzia că substantivele comune categorematice individuante (ca
şi cele globalizante sau sincategorematice), chiar dacă presupun semantic existenţa
unei clase referenţiale nonvide (aşadar conţin o restricţie semantică), nu pot opera,
prin ele însele, o cuantificare restrânsă, care să permită asertarea unei existenţe
referenţiale. De aceea, ele reprezintă domeniul de aplicare specific cuantificatorilor,
alcătuind împreună cu aceştia o sintagmă nominală, singura ce poate ocupa locul
variabilelor x ale unei propoziţii. Prezenţa oricărui cuantificator, indiferent de tipul de
item lexical căruia i se aplică, va restrânge categoria referenţială la o clasă nominală.
Dacă, în mod particular, este vorba de un nume comun categorematic individuant,
atunci cuantificatorul va restrânge clasa referenţială nonvidă presupusă de substantiv,
prin proprietăţile sale referenţiale intrisece, la o subclasă a cărei întindere poate varia,
în funcţie de natura concretă a cuantificatorului, de la o singură ocurenţă individuală
spre o multiplicitate de ocurenţe individuale. Nici individualizarea, nici instanțierea
nu pot pune în joc numele comun singur, ci este indispensabilă prezența
cuantificatorilor. Numele proprii, în schimb, prezintă particularitatea de a putea opera,
prin ele însele, cuantificarea restrânsă impusă de orice propoziţie logică, astfel încât
prezenţa cuantificatorilor, deşi posibilă, nu este pentru atât obligatorie, deoarece
numele proprii pot individualiza, în absenţa oricărui cuantificator. Această
caracteristică de autodeterminare provine din faptul că numele proprii nu numai că
 presupun semantic existenţa unei clase referenţiale discrete (alcătuită din indivizi), ci
presupun semantic şi unicitatea referenţilor, întrucât ei sunt concepuţi ca indivizi
precişi, determinaţi, aşadar particulari. Numele proprii, ca iteme nominale, au o clasă
referenţială alcătuită din ocurenţele particulare considerate a priori ca fiindu-le atribuit
un nume propriu, printr-o convenţie ad hoc bazată pe o denominaţie performativă de
tipul eu te numesc /N/.
Proprietăţile lor referenţiale intrisece sunt responsabile de posibilitatea ca numele
proprii să-şi asume rolul variabilelor x ale unei propoziţii, fără să fie obligatorie
apariţia cuantificatorilor, întrucât numele proprii reuşesc, prin ele însele, să reducă
progresiv domeniul de cuantificare de la clasa nonvidă de particulari până la un singur
particular, doar prin intermediul opoziţiei gramaticale dintre singular și plural.
Nu substantivele comune, ci sintagmele nominale de tipul cuantificator + nume
comun pot avea ca trăsături referenţiale intrisece referinţa la un particular: ele pot
conţine opresupoziţie semantică de existenţă referenţială a unor particulari.
5. Sintetizând rezultatele obţinute în privinţa raportului dintre numele proprii şi numele
comune ca iteme nominale, reţinem următoarele aspecte:

1.Categoria numelor proprii conţine doar substantive categorematice individuante,

spre
deosebire de numele comune, care grupează atât categorematicele individuante, cât şi
globalizantele şi sincategorematicele.
2.Proprietăţile referenţiale intrisece ale numelor proprii sunt diferite de cele ale
numelor comune, deoarece:

a) Numele proprii conțin atât o presupoziție semantică de unicitate a referenților, cât

și o presupoziție semantică de denominație prealabilă, responsabilă de faptul că
particularii sunt surprinși ca purtători ai numelui.
b) Numele comune nu dispun de posibilitatea de a face referire la particulari, întrucât
ocurențele lor nu sunt surprinse decât, cel mult, ca indivizi presupoziția de
unicitate fiind absentă.
3.Numele proprii, ca și numele comune, adună ocurențe individuale cărora li se aplică
și, de aceea, ele au statutul logic al unor predicate nominale. Ele se deosebesc prin
tipul de predicatnominal: numele comune sunt predicatele nominale pur descriptive,
iar numele prorpii sunt predicate nominale denominative.
Numele propriu nu se poate defini, la nivelul limbii, ca nume trimiţând la un singur
particular, deoarece numele propriu nu este o constantă individuală: singularitatea
particularului nu este în nici un fel predictată. Nu există nici o restricţie, la nivelul
sistemului lingvistic, care să blocheze atribuirea aceluiaşi nume unui număr nelimitat
de particulari. Singura condiţie este ca dobândirea trăsăturii denominative să se
realizeze printr-un act concret de denominaţie, la care orice ocurenţă a numelui
propriu să facă referire. Diferenţa dintre numele proprii şi constantele individuale
precum cer, lună, soare etc. este evidentă şi, în orice caz, sugerează că, dacă numele
propriu ar fi avut ca proprietate referenţială intrinsecă referinţa la un singur particular,
aşadar dacă nu ar fi fost un termen general, ci un termen singular, la nivelul
sistemului, atunci ar fi trebuit să existe atâtea nume proprii câţi particulari există cu
adevărat, ceea ce nu este cazul. Numele propriu se aplică unei clase nonvide, virtuale
și deschise de particulari.