Politica europeană în domeniul concurenței

Încă de la stabilireaacesteiaînTratatul de la Roma din 1957,

politicaUniuniiEuropeneîndomeniulconcurenței a fost o parteimportantăaactivității UE.
Tratatulprevedeainstituireaunui „sistem care
săîmpiedicedenaturareacompetițieiîninteriorulpiețeicomune”. Obiectivul era creareaunornorme
ample șieficienteprivindconcurența, pentruaasigurafuncționareacorespunzătoare a
piețeieuropeneșipentru a ofericonsumatoriloravantajeleunuisistem de piațăliberă.
Politicaîndomeniulconcurențeiînseamnăaplicareaunornorme care săgaranteze o
concurențăloialăînrândulîntreprinderilor. Aceastaîncurajeazădezvoltareainițiativelor de
afacerișicreștereaeficienței, permiteconsumatorilorsăbeneficieze de o ofertămailargășicontribuie
la reducereaprețurilorși la îmbunătățireacalității. Acestea sunt motivelepentru care UE
luptăîmpotrivacomportamentuluianticoncurențial, evalueazăconcentrărileeconomiceșiajutoarele
de stat șiîncurajeazăliberalizarea.
Termenul de politică în domeniul concurenţei s-a referit multă vreme la un cadru
legislativ şi instituţional şi la acţiuni ale autorităţilor publice naţionale sau comunitare menite
să elimine sau să descurajeze practicile comerciale restrictive de genul cartelurilor,
monopolurilor sau altor tipuri de bariere din calea liberului acces la piaţă care, conform
termenilor din tratate, au menirea de a preveni restrângerea sau distorsionarea concurenţei.
Politica în domeniul concurenţei se referă, deci,la reglementarea comportamentului pe
piaţă al agenţilor economici, astfel încât aceştia să desfăşoare afaceri într-o direcţie cât mai
conformă cu prevederile tratatelor.
Politica în domeniul concurenţei include toate măsurile relevante privind concurenţa pe
piaţă, incluzând politica comercială, politicile de reglementare, precum şi măsurile adoptate de
către guverne cu privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât din sectorul privat, cât şi
din cel public (legislaţia şi politicile care guvernează comportamentul anticoncurenţial al
firmelor).

Obiectivele şi domeniile de activitate ale politicii în domeniul concurenţei

Politica în domeniul concurenţei, implementată de către Comisia Europeană şi de către
autorităţile statelor membre are ca obiectiv crearea unei concurenţe reale pe piaţa comună prin
măsuri referitoare la structurile pieţei şi la comportamentul actorilor acesteia.
Concurenţa dintre firme favorizează inovaţia, reduce cheltuielile de producţie, conduce la o
creştere a eficienţei economice şi, în consecinţă, ridică nivelul de competitivitate al economiei
europene. Stimulate de mediul concurenţial, firmele oferă, astfel, produse şi servicii competitive din
punct de vedere al preţului şi al calităţii.
Tratatul asupra Uniunii Europene include printre principiile sale şi pe cel conform căruia
statele membre trebuie să adopte o politică economică “în concordanţă cu principiile economiei
de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială”.

– Politica în domeniul concurenţei se concentrează pe patru aspecte:

 eliminarea acordurilor care au ca efect diminuarea concurenţei şi apariţia
abuzurilor de poziţie dominantă(de exemplu, acordurile de stabilire a preţurilor între
firme concurente);
  controlul fuziunilor dintre firme (de exemplu, fuziunea a două mari grupuri, care are
ca rezultat dominaţia acestora asupra pieţei; orice con-centrare, începând de la un
anumit nivel, trebuie supusă aprobării Comisiei);
Aceste două aspecte sunt cunoscute sub denumirea comună de “reglementări antitrust”.
 liberalizarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, telecomunicaţiile,
gazele şi electricitatea, transportul feroviar). În toate aceste domenii se aplică o
politică de liberalizare treptată;
 monitorizarea ajutoarelor acordate de către stat (de exemplu, interzicerea acordării de
către stat a unor subvenţii pentru menţinerea în activitate a unei firme în cazul în care nu
există perspective de reabilitare a situaţiei acesteia. Totuşi, unele tipuri de asistenţă pot fi
considerate compatibile cu obiectivele pieţei unice dacă sunt îndeplinite anumite criterii,
pentru fiecare caz în parte – întreprinderi mici şi mijlocii sau sprijin regional etc.).

Politicaîndomeniulconcurențeireprezintă un element esențial al pieței interne.

Scopulsăueste de aoferituturorcetățeniloreuropenibunurișiservicii de o maibunăcalitate, la
prețurimaiavantajoase. Aceasta are dreptdomenii de activitate: luptaîmpotrivacartelurilor;
prevenireaabuzului de putere de piață din parteaîntreprinderilordominanteînorice sector sauțară
din Europa; analizariguroasă a concentrăriloreconomicepropuse; controlulajutoarelor de stat
înfavoareasectoarelorșiîntreprinderilor care riscăsădenaturezeconcurența. De asemenea,
Comisiaurmăreștesăajuteconsumatoriișiîntreprinderilesăobținămaiușordespăgubiriîncazulîn care
sunt victimeleunuicomportamentanticoncurențial, precum
șisăconsolidezeșisăsimplificeinvestigațiileprivindajutoarele de stat.

Concepte de bază
Politica în domeniul concurenței este unul dintre pilonii integrării europene. Ea este una
dintre competențele comune atribuite Comunității Economice Europene (CEE) prin Tratatul de
la Roma din 1957. Politica în domeniul concurenței a debutat concret printr-un acord între Franța
și Germania, prima dorind să stabilească o politică agricolă comună, iar cealaltă dorind definirea
unor reguli foarte stricte de concurență, în acord cu propriile tradiții.
Apoi, această politică a început să fie privită ca o contrapondere la libera circulație a mărfurilor,
care rezultă din realizarea pieței comune. Întrucât mărfurile trebuia să se miște liber în cadrul
pieței comune, părea logic ca statele membre să adopte norme comune privind concurența, în
beneficiul întreprinderilor și al consumatorilor.
Această politică are două componente:
 reguli referitoare la companii;
 reguli referitoare la intervențiile guvernamentale.
Concurența este cea care forțează companiile să încerce în mod constant să ofere cea mai
bună gamă de produse la cel mai bun preț, cu riscul de a vedea cum consumatorii se îndreaptă
către concurenții lor. Într-o piață liberă, condițiile concurențiale dintre companii sunt esențiale în
beneficiul consumatorilor. Uneori companiile încearcă să limiteze concurența. Atât autoritățile,
cât și Comisia Europeană trebuie să prevină sau să sancționeze astfel de comportamente
anticoncurențiale pentru a asigura buna funcționare a piețelor produselor.
Uniunea Europeană s-a dezvoltat pe baza unei piețe interne în cadrul căreia concurența
este liberă și deschisă. Din acest motiv companiile sunt obligate să urmeze anumite reguli
necesare bunei funcționări a pieței. Comisia Europeană este responsabilă de politica europeană în
domeniul concurenței. Aceasta are sarcina de a face respectate regulile, ce sunt în beneficiul atât
al consmatorilor, care au acces la prețul pieței, cât și al companiilor care trebuie să aibă grijă să
rămână competitive.
În general, problematica politicii de concurență se împarte în șase categorii (Toute l'Europe,
2017)1:
o Două privesc în principal întreprinderile care operează pe piața internă:
 Lupta împotriva practicilor anticoncurențiale ale agenților economici, prin înțelegeri
și abuz de poziție dominantă;
 Controlul concertărilor companiilor.
o Două privesc atitudinea Statului:
 Controlul monopolurilor de Stat;
 Controlul ajutoarelor de Stat.
o Două privesc excepțiile de la regulile concurenței și serviciile publice naționale:
 Serviciile de interes economic general;
 Liberalizarea serviciilor de poștă.

1. Instituțiile europene implicate în politica în domeniul concurenței

Instituţiile implicate în politica europeană a concurenţei şi principalele lor atibuţii sunt
următuarele (Comisia Europeană, 2017):
 Parlamentul european – deşi aproape trei sferturi din legislația europeană este adoptată
în comun de către Parlament și Consiliu în cadrul procedurii de codecizie. Politica în domeniul
concurenței nu face parte din această procedură. Totuşi, există două comisii parlamentare care se
ocupă în mod special de aspecte legate de politica în domeniul concurenței și bunăstarea
consumatorilor: Comisia ECON (Afaceri economice și monetare) care este responsabilă pentru
chestiunile legate de politica economică și monetară a Uniunii, în special normele privind
concurența și ajutoarele de stat acordate întreprinderilor, şi respectiv Comisia IMCO (piața
internă și protecția consumatorilor) a cărei atribuţie este de a identifica și de a elimina
obstacolele din calea bunei funcționări a pieței unice europene și de a promova și proteja
interesele economice ale consumatorilor.
 Consiliul European joacă un rol important în aprobarea comisarului pentru concurență
desemnat de statele membre și de către președintele Comisiei.
 Consiliul Uniunii Europene - în ceea ce privește problemele de concurență, miniștrii
responsabili din fiecare stat membru UE se reunesc periodic, în cadrul Consiliului pentru
Competitivitate
 Comisia Europeană asigură aplicarea corectă a normelor europene privind concurența.
Rolul său este prin urmare să monitorizeze și, dacă este necesar, de prevenţie. Problematica
avuta în vedere cuprine contractele anticoncurențiale, abuzul de către întreprinderi a unei poziții
dominante pe piață, fuziuni și achiziții şi ajutorul de stat.
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene - este principalul organ jurisdicțional din UE.
Aceasta asigură o interpretare și o aplicare uniformă a dreptului concurenței în întreaga Uniune
Europeană. De-a lungul anilor, Curtea a făcut numeroase judecăți în domeniul concurenței, care
au avut un impact semnificativ asupra menținerii unor condiții concurențiale eficiente. Cazurile
de concurență sunt tratate de Tribunalul European (cunoscut anterior ca "Înalta Curte"), în timp
de Curtea de Justiție este responsabilă de procedura de recurs. Instanțele naționale pot (și

1
Înființatăîn 1992 ca Centrul de informaredespre Europa, Tout l'Europeeste un grup de interes economic (GIE)
finanțat de statulfrancezși de diverșiparteneripublicișiprivațiimplicațiînproblemeeuropene.
chiar trebuie, în anumite circumstanțe) să solicite avizul Curții cu privire la modul de interpretare
a legislației europene cu privire la o problemă specifică.
 Banca Centrală Europeană (BCE) - este banca centrală responsabilă de moneda euro,
moneda unică europeană. Banca Centrală Europeană este consultată în mod regulat cu privire la
toate aspectele legate de concurență care afectează sectorul financiar.
 Curtea de Conturi - monitorizează veniturile plătite către bugetul UE și cheltuielile
efectuate pentru realizarea politicilor europene. Acesta are competența de a examina amenzile
aplicate întreprinderilor constatate vinovate de comportamente anticoncurențiale în cazurile
gestionate de Comisie. Aceste amenzi sunt plătite în bugetul UE.
 Comitetul Economic și Social European este forumul în care sindicatele, asociațiile
patronale și alte organisme care reprezintă societatea civilă contribuie la procesul de luare a
deciziilor prin emiterea de opinii cu privire la politicile europene. Acesta include o secțiune care
abordează în mod special aspectele privind concurența și bunăstarea consumatorilor (secțiunea
privind piața unică, producția și consumul).
Implicațiilepoliticii:
Legislația UE le interziceîntreprinderilor: —
săconvinăfixareaprețurilorsauîmpărțireapiețelorîntreele [articolul 101 din
TratatulprivindfuncționareaUniuniiEuropene (TFUE)]; — săabuzeze de o pozițiedominantă pe o
anumităpiațăpentruaeliminaconcurențimaimici (articolul 102 din TFUE); — săfuzioneze,
atâttimpcâtaceastăoperațiune le-arpermitesăcontrolezepiața. Întreprinderilemari care
activeazăînmediul de afaceri din UE nu pot fuzionafărăaprobareprealabilă din
parteaComisieiEuropene, chiardacă au sediulînafara UE
(regulamentulprivindconcentrărileeconomice). De asemenea, normele UE
reglementeazăajutoareleacordate de statelemembreîntreprinderilor (ajutoare de stat), care sunt
verificate de Comisie (articolul 107 din TFUE). De exemplu, încazulîn care nu se
respectăanumitecriterii, sunt interziseurmătoareleajutoare: — împrumuturișisubvenții; —
facilitățifiscale; — bunurișiserviciioferite la prețuripreferențiale; — garanțiipublice care
crescratingul de credit al uneiîntreprinderi, comparativ cu cel al concurențiloracesteia. De
asemenea, nu esteposibilăacordarea de ajutoare de stat, indiferent de forma acestora,
întreprinderiloraflateîndificultatepentru care nu existăsperanțecăvordeveniviabile din punct de
vedere economic.

2. Problematica politicii europene a concurenţei

2.1. Concurența pentru întreprinderi: înțelegeri și abuz de poziție dominantă
Acest prim capitol al dreptului european al concurenței vizează reglementarea comportamentului
întreprinderilor. Regulile sunt enunțate de articolele 101 la 105 din tratatul de funcționare al
Uniunii Europene (TFUE). În sensul dreptului european, termenul de întreprindere desemnează
orice entitate care exercită activități comerciale. Aici sunt, deci, incluse şi întreprinderile publice
cu scop lucrativ, ca operatorii naționali de telecomunicații, de exemplu.
Comisarul european pentru politica în domeniul concurenței, Margrethe Vestager, a declarat în
2014 că : "Europa are nevoie de o cultură mai puternică a concurenței. Prin urmare... Consiliul a
aprobat în mod formal și directiva privind acțiunile în despăgubire pentru încălcarea normelor
privind cartelurile și abuzurile de poziție dominantă, astfel societățile și cetățenii europeni vor
putea obține o cale de atac eficientă pentru prejudiciile suferite ca urmare a practicilor
anticoncurențiale " (Comisia Europeană, 2014)
2.1.1. Înțelegerile
Articolul 101 TFUE enunță interzicerea anumitor înțelegeri ce ar fi de natură să îngrădească
libera concurență. Prin termenul de înțelegere, se desemnează în special:
 orice împărțire a pieței;
 o fixare de cotă de producție;
 un acord între întreprinderi asupra prețurilor pentru a le menține ridicate în mod
artificial.
Aceste diferite comportamente falsifică piața, în detrimentul consumatorilor și al altor
producători, victime ale acestor practici. Acestea sunt interzise de cătreUniunea Europeană
deoarece pot afecta comerțul între Statele Membre. (Toute l'Europe, 2014)
Pentru Comisia Europeană, termenul de "înțelegere" este luat într-un sens foarte larg:
el include toate tipurile de acorduri, fie formalizate, fie tacite: o simplă notă, chiar nesemnată,
poate fi considerată ca dovadă. Astfel, pentru a decide dacă un comportament suspect ține de o
"înțelegere" între întreprinderi sau numai de o decizie logică luată individual de fiecare în parte,
Comisia va efectua anchete în scopul strângerii de dovezi.
Deși întreprinderile pot contesta concluziile Comisiei, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, care se ocupă de recursuri, nu face decât să examineze motivarea Comisiei: dacă
motivarea este plauzibilă, Curtea dă dreptate acesteia. Revine deci întreprinderii, să își
dovedească nevinovăția. Până în prezent niciuna nu fost capabilă de acest lucru. Este vorba deci,
de o inversare a sarcinii de probă, ceea ce este neobișnuit în drept. Acest lucru este
simptomatic pentru faptul că dreptul concurenței este domeniul dreptului european care conferă
Comisiei cea mai mare putere. Ea se află în poziție de forță atât față de întreprinderi, cât și față
de State, care nu își mai pot apăra întreprinderile.
În schimb, Tratatul autorizează anumite înțelegeri care ar produce avantaje
economice:
 fie deoarece ele ar ameliora "producția sau distribuția unui produs";
 fie pentru că ar promova "progresul tehnic sau economic",
cu condiția ca:
 avantajele să fie strict proporționale scopului,
 să nu elimine concurența,
 și mai ales, să rezerve "utilizatorilor o parte echitabilă din profitul generat [de
înțelegere]" (articolul 101-3 TFUE).
Această flexibilitate a regulilor se aplică, de exemplu, în cazul produselor de lux, care nu pot fi
vândute în orice spațiu comercial, deoarece și-ar pierde din valoare. De asemenea, este cazul
regimului permis acordurilor de distribuție și service automobile, precum și cazul industriei
aerospațiale.
2.1.2. Abuzurile de poziție dominantă
Abuzul de poziție dominantă reprezintă o încălcare a dreptului concurenței, întreprinderile aflate
în poziție dominantă datorită puterii lor de piață, profită de aceasta, eliberându-se de condițiile pe
care piața ar trebui să le impună (Condomines, 2009 ).
Articolul 102 al TFUE interzice exploatarea abuzivă a unei poziții dominante de către o
întreprindere. Într-adevăr, când o întreprindere domină o anumită piață, ea poate avea tendința să
profite de această situație pentru a impune condiții de vânzare neloiale:
 prețuri abuzive;
 acorduri de vânzare exclusive;
  prime de fidelitate, având ca scop deturnarea furnizorilor de la concurenții săi.
Este vorba în acest caz de un abuz de poziție dominantă. Dreptul european al concurenței nu
sancționează pozițiile dominante în sine, ci doar abuzurile.
Noțiunea de abuz de poziție dominantă nu este cuantificat în tratat: economiștilor Comisiei le
revine sarcina de a analiza poziția pe care se află întreprinderea, după ce identifică piața vizată.
O poziție este "dominantă" atunci când întreprinderea poate adopta orice politică dorește fără a
se preocupa de politicile concurenților săi pe acea piață (Toute l'Europe, 2017).
2.1.3. Controlul de către Comisie al practicilor anticoncurențiale
a. Oportunitate
Până în 2004, aplicarea acestor reguli era asigurată exclusiv de Comisie (regulamentul 1-2003).
După această perioadă, de afacerile curente se ocupă autoritățile naționale în domeniul
concurenței (principiul subsidiarității pentru repartizarea sarcinii de lucru), Comisia păstrându-și
atribuțiile pentru cazurile importante, implicând sume de bani importante sau care pun probleme
juridice deosebite. Ea continuă, însă, să consilieze autoritățile naționale care se organizează într-
o rețea europeană pentru a face schimb de informații și pentru aplicarea corectă a dreptului.
În plus, Comisia nu are obligația de a reacționa în urma unei reclamații: acțiunea sa este
opțională. Poate decide să închidă ochii dacă prejudiciul este prea mic, de exemplu. Cu toate
acestea, dacă o întreprindere sau o asociație de consumatori depune o plângere la Comisie, iar
aceasta decide să nu îi dea curs, decizia trebuie însoțită de expunerea motivelor (Toute l'Europe,
2017).
b. Anchetă
Când Comisia decide să demareze o procedură 2, prima etapă este cea a anchetei. Pentru a face
față ingeniozității de care pot da dovadă întreprinderile pentru a încălca legislația în domeniul
concurenței, Comisia dispune de două puteri:
 poate cere informații întreprinderilor;
 poate opera inspecții fără preaviz.
Întreprinderea care răspunde la o cerere de informații are obligația de a fi de bună credință, în caz
contrar, riscând sancțiuni suplimentare. Dar Comisia nu poate constrânge o întrepridere să se
inculpe singură, trebuind deci, să se mulțumească cu chestiuni factuale.
O inspecție poate avea loc cu sau fără o cerere prealabilă de informații, și poate fi neanunțată.
Rolul inspectorului este să se deplaseze la fața locului pentru a aduna indicii care ar putea dovedi
vinovăția întreprinderii. Astfel, Comisia se prezintă demulte ori pe nepusă masă. Inspecția poate
fi mai mult sau mai puțin constrângătoare și în anumite cazuri, (dacă există un mandat judiciar)
întreprinderea este obligată să lase emisarilor Comisiei, în general însoțiți de forțe de ordine,
acces la toate documentele pe care le doresc. Începând cu regulamentul din 2003, Comisia poate
chiar să se prezinte la domiciliul cadrelor superioare pentru a face percheziții. (Toute l'Europe,
2017)
c. Procedură
Dacă ancheta face Comisia să considere că a fost încălcată legislația în domeniul concurenței, se
deschide o procedură. Comisia comunică întreprinderii faptele reproșate, aceasta având
posibilitatea să se disculpe. O audiere permite ascultarea punctelor de vedere ale celor două părți.

2
Procedurapoateavea loc fie amiabil, la simplacerere, fie princonstrângere, cazîn care întreprinderea se
expuneunorsancțiunidacărefuzăsăcoopereze.
 d. Sancțiuni și amenzi
Amenzile pot ajunge la maximum 10% din cifra globală de afaceri a întreprinderilor. Amenda
este colectată obligatoriu și prin intermediul judecătorului național.3
Deciziile pot fi contestate de întreprinderi din mai multe motive:
 dacă dreptul la apărare a fost încălcat;
 dacă se consideră că vinovăția nu a fost suficient dovedită;
 dacă sancțiunile sunt prea ridicate.
e. Despăgubiri
Curtea de Justiție a UE a recunoscut dreptul victimelor încălcării normelor antitrust de a obține
despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-au suferit. Cu toate acestea, din cauza obstacolelor
procedurale și a incertitudinii juridice în acest domeniu la nivel național, există în prezent puține
victime care pot obține despăgubiri. În plus, normele naționale diferă foarte mult în Europa și,
prin urmare, probabilitatea de reparare variază în mare măsură în funcție de situația în care
victimele locuiesc într-un anumit stat membru (Comisia Europeană, 2014).
Principalele îmbunătățiri aduse de Directiva Antitrust 2014/104/UE a Parlamentului European și
a Consiliului din 26 noiembrie 2014, privind anumite norme care guvernează acțiunile în
despăgubire în temeiul dreptului intern, în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de
concurență a statelor membre și a Uniunii Europene sunt următoarele:
 Instanțele naționale pot obliga întreprinderile să dezvăluie dovezi, atunci când victimele
își exercită dreptul la despăgubiri. Instanțele se vor asigura că aceste ordonanțe de
divulgare sunt proporționale și că informațiile confidențiale sunt protejate corespunzător.
 O decizie finală a unei autorități naționale de concurență care stabilește o încălcare
constituie automat dovada încălcării în fața instanțelor din statul membru în cauză.
 Victimele vor avea cel puțin un an pentru a introduce o acțiune în despăgubire din decizia
finală a unei autorități de concurență care constată încălcarea.
 Dacă o încălcare a cauzat creșteri de prețuri și acestea au fost "transmise" de-a lungul
lanțului de distribuție, persoanele care vor suferi în cele din urmă prejudiciul vor avea
dreptul la reparații.

2.2. Controlul concentrărilor

În sens larg, concentrarea economică este orice operațiune juridică care tindesă unifice
centrul decizional a două sau mai multe întreprinderi pentru a-și crește puterea economică. Într-
un sens mai strict, aceasta implică și tranzacții care creează relații financiare între întreprinderi,
având același obiectiv ca și primul (Guillien, 2005).
Concentrările pot fi caracterizate atât de forma juridică utilizată, cât și de efectele economice
generate:
 primul caz se referă la tranzacții juridice specifice și bine definite, cum ar fi fuziunile,
preluările, achizițiile de acțiuni în capitalul social și achizițiile de active corporative;
 al doilea caz se referă la rezultatele economice ale unei operațiuni, adică la
dobândirea puterii de a controla un agent economic de către un altul.
Se poate observa că în exemplele din primul caz, securitatea juridică este asigurată, în
timp ce în al doilea caz, incertitudinea juridică este evidentă, în special datorită neclarității
definiției concentrărilor care se bazează pe efectele acesteia și nu pe forma sa juridică
(Vogel,1988).

3
Întreprinderile care denunțăînțelegeri pot beneficia de imunitatetotalăsauparțială
Concentrarea de întreprinderi nu este interzisă în sine, decât dacă aceasta creează sau întărește
o poziție dominantă susceptibilă să genereze abuzuri.
2.2.1. Condițiile controlului
Inițial, controlul nu era prevăzut de Tratat. Creșterea numărului de apropieri ale
întreprinderilor în cadrul pieței comune (câteodată în scopul de a eluda legislația cu privire la
înțelegeri), a făcut necesară intervenția comunitară. Ori, odată ce o concentrare a avut loc, în
ciuda potențialelor amenzi aplicabile, ea rămâne foarte greu de dizolvat.
Bazele juridice au fost puse de regulamentul nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989. Propus
de Comisie cu aproape 20 ani mai înainte, el nu a fost adoptat imediat deoarece Statele membre
nu au considerat că este util. Acest text va fi înlocuit în 2004 cu regulamentul nr. 139/2004 cu
scopul de a detalia suplimentar aspectele ce țin de pragurile de intervenție.
Într-adevăr, controlul concentrărilor este realizat înainte ca aceasta să aibă loc. Este într-
un fel, un proces de intenție făcut întreprinderilor, care în acest stadiu, nu au nimic să își
reproșeze. Este deci fundamental, să se poată evalua în termeni economici, dacă concentrarea va
avea sau nu un impact negativ asupra liberei concurențe. Ori, înaintea acestui regulament recent,
Tribunalul European de Primă Instanță (TPI) anulase în trei rânduri decizii de interzicere a
concentrării motivându-le prin eroare de apreciere.
Conform principiului de atribuire a competențelor, Comisia intervine numai dacă
apropierile avute în vedere au o dimensiune comunitară.
Sunt considerate ca fiind europene concentrările de întreprinderi cu cifre de afaceri
mondiale de peste 5 miliarde de euro, dacă cifra de afaceri realizată în UE de către cel puțin două
dintre aceste întreprinderi depășește 250 milioane de euro. Statutul concentrării nu va avea obiect
însă, dacă fiecare dintre respectivele întreprinderi realizează mai mult de două treimi din cifrele
lor de afaceri totale în UE într-un singur și același Stat membru. Începând cu 1997, Comisia
poate și să intervină4 când un proiect de concentrare riscă să încalce regulile concurenței în cel
puțin trei State membre (Toute l'Europe, 2017).
2.2.2. Procedură
a. Contactare
Orice operațiune de concentrare cu dimensiuni "europene" trebuie supusă spre autorizare
Comisiei5. Astfel, în general, întreprinderile ce doresc să fuzioneze încep prin a contacta Comisia
în mod informal. Astfel debutează o concertare între ele în scopul definitivării unui proiect
satisfăcător. După ce se realizează acest lucru, întreprinderile trimit oficial o "notificare"
Comisiei pentru a formaliza demersul.
b. Decizie
După trimiterea acestei notificări, concentrarea nu se poate realiza fără răspunsul favorabil al
Comisiei. Pentru pronunțare, aceasta dispune de un termen scurt (25 zile). Dacă se emit „îndoieli
serioase”, se impune un examen aprofundat, de asemenea limitat în timp (90 sau 105 zile).
Pentru a instrumenta dosarul, Comisia dispune de puterea de a cere informații și de puterea de
inspecție, aceleași de care dispune în cazul abuzului de poziție dominantă sau al înțelegerilor.
Dacă Comisia declară concentrarea incompatibilă cu legislația, aceasta este interzisă. Dacă
concentrarea a avut deja loc, aceasta trebuie anulată, în caz contrar, întreprinderile fiind
sancționate cu amenzi. Decizia poate fi contestată de către întreprinderi și anulată de TPI.

4
Desigur, Comisiapoaterefuzaconcentrarea a douăîntreprinderi cu sediu social înafaraEuropei,
dacăoperațiuneagenereazăefecteînpiațaeuropeană.
5
Comisiapoatedelegagestiuneaconcentrăriiuneiautorităținaționaleîndomeniulconcurenței, cazîn care se
voraplicareglementărilenaționale.
 c. Recepție
Această politică suscită uneori critici din partea antreprenorilor europeni care consideră că sunt
defavorizați pe plan internațional, dat fiind că dreptul american este mult mai lax în acest
domeniu.
În general, deciziile de interzicere din partea Comisiei sunt rare. Frecvent însă, concentrarea (ca
și înțelegerea sau poziția dominantă) este declarată compatibilă cu tratatele, cu condiția ca
întreprinderile să respecte un anumit de condiții sau angajamente.
De exemplu, Comisia Europeană a autorizat fuziunea companiilor aeriene Air France și KLM în
februarie 2004, cu condiția ca întreprinderile să cedeze anumite trasee aeriene pentru a evita
reducerea concurenței în sector din pricina acestei fuziuni.

2.3. Monopolurile publice în legislația concurenței

Statele europene sunt prin tradiție destul de intervenționiste în ceea ce privește propria
economie. Contrar unei opinii larg răspândite, sectorul public este bine acceptat de dreptul
comunitar. Comisia europeană nu încurajează în mod special nici privatizările nici
naționalizările, această alegere politică rămânând strict în competența statelor. Cu toate acestea,
sectorul public, ca și sectorul privat de altfel, are obligația de a respecta legislația în domeniul
concurenței, în măsura posibilului.
Acolo unde unii consideră că toate serviciile publice trebuie încredințate unui organ al
Statului și trebuie să beneficieze de monopol, fără a fi supuse regulilor concurenței, Comisia
europeană consideră pur și simplu că aceste servicii trebuie să fie efectuate în mod eficient și la
cel mai mic cost. Pentru Comisie, o întreprindere publică nesupusă concurenței este susceptibilă
să practice prețuri prea ridicate. Filozofia constă deci, în a defini un minimum incompresibil de
servicii de utilitate publică (denumit "serviciu universal"). De exemplu: transportul curierului pe
teritoriul francez în mai puțin de două zile.
Această activitate trebuie supusă liberei concurențe, cu excepția cazului în care concurența
este incompatibilă cu activitatea desfășurată. În ultimul caz, monopolul poate fi păstrat și chiar
oarecum extins, pentru ca activitățile mai rentabile să finanțeze activitățile de serviciu universal
deficitare.
2.3.1. Monopolurile publice
Conform literaturii despecialitate, cel mai proeminent exemplu al unui monopol de stat
este legea și utilizarea legitimă a forței fizice (Grechenig, 2014). Un monopol este dreptul
exclusiv de a produce sau comercializa un produs sau serviciu, drept conferit de o autoritate
publică.6 Este vorba de un statut deloc apreciat de Comisia Europeană, aparent fiind atât de
incompatibil cuconcurența, încât existența sa este limitată la cazurile în care este absolut
necesară pentru ca piața internă să existe.
Articolul 37 din Tratat privește monopolurile comerciale. Sunt cuprinse sub această
denumire anumite monopoluri istorice precum: tutunul, alcoolul, petrolul, electricitatea, gazul
sau produsele farmaceutice.
Unele sunt surse de venituri financiare pentru Stat prin taxele încasate pe aceste produse,
taxe care au constituit, de altfel, un argument important în favoarea menținerii statutului de
monopol. Numeroase state europene au trebuit însă, să își modifice legislația cu privire la
monopoluri pentru a deveni conformă cu dreptul european, permițând de exemplu, autorității

6
O întreprinderepublică de drepteuropeaneste o întreprinderecontrolatăînmajoritate de Stat, indiferent de
statutulsăujuridic (care poate fi diferit de la o țară la alta).
care gestionează monopolul importul de materii prime provenite din alte state sau, în alt caz,
somând-o să vândă tuturor clienților interesați.
Articolul 106 evocă monopolurile de servicii, în special cele legate de serviciile publice.
Ca regulă generală, întreprinderile publice trebuie să se plieze regulilor liberei concurențe și să
nu beneficieze de măsuri de protecție din partea statului care să le favorizeze față de alte
întreprinderi. Frecvent însă, anumite întreprinderi publice îndeplinesc un "serviciu de interes
economic general", adică nerentabil, dar necesar. Dacă respectarea regulilor concurenței le
împiedică să își desfășoare misiunea de serviciu public, aceste întreprinderi sunt scutitede la
respectarea regulilor respective (a se vedea SIEG - servicii de interes economic general).7
Comisia este cea responsabilă de implementarea acestor articole, adresând Statelor Directive sau
Decizii. În ceea ce privește monopolurile comerciale, Comisia a lăsat mână liberă Statelor și nu a
intervenit decât în caz de stângăcii din partea acestora. În ceea ce privește serviciile, ea a
intervenit mai ales emițând directive.
Aceste texte ce vizează liberalizarea monopolurilor, de exemplu în cazul liberalizării
rețelelor de electricitate, cu separarea între distribuție și producție, au apărut în 2003. În
general, de principiu se păstrează monopolul pentru controlul rețelei (dezvoltare și mentenanță,
stabilirea unor norme de securitate etc.) și se stabilește o separare între aceasta și operatorii care
o exploatează comercial. Dimensiunea administrativă este scutită de concurență, pe când
dimensiunea comercială se supune regulilor. Este cazul rețelelor de electricitate, gaze, telefonie,
feroviare.

2.4. Controlul ajutoarelor de stat

Articolele 107 și 108 din Tratat prezintă principiul interzicerii „ajutoarelor de stat”, adică a
subvențiilor publice acordate întreprinderilor. Această interdicție prin legislația europeană se
bazează pe faptul că o întreprindere care beneficiază de ajutoare publice din partea țării sale, va
fi avantajată comparativ cu o întreprindere străină, care nu beneficiază de acestea. Acest lucru nu
este valabil numai pentru subvențiile pentru import sau export, pentru că o întreprindere ce
funcționează pe teritoriul național favorizată fiind, ar putea să își întărească poziția în detrimentul
altor întreprinderi, în special al celor străine.
2.4.1. Ajutoarele de stat interzise: ce ajutoare? care Stat?
Astfel, toate ajutoarele publice susceptibile să afecteze schimburile între Statele membre
sunt vizate, chiar și cele care ar proveni din fonduri private, dar ordonate de Stat. Printre tipurile
de ajutoare interzise se diferențiază
 ajutoarele pozitive - transfer de lichidități, împrumuturi cu dobânzi avantajoase;
 ajutoarele negative - renunțarea la perceperea unor taxe, exonerări fiscale. Â
Ajutoarele pun probleme numai dacă antrenează favorizarea unor întreprinderi
comparativ cu altele.
Includem în termenul de Stat şi Colectivitățile locale, Regiunile etc., chiar dacă acestea
sunt independente politic față de Stat (ca în cazul Germaniei, care este un stat federal). Dacă
întreprinderea beneficiară este una publică, sau la care Statul deține acțiuni, este normal ca acesta
să îi furnizeze capital. Acțiunea sa este însă considerată ca ajutor de stat dacă investiția nu este
rezonabilă în termeni economici. Astfel, dacă întreprinderea este în declin, și Statul o menține
artificial pe linia de plutire pe criterii sociale, este vorba propriu-zis de un ajutor de stat.
2.4.2. Ajutoarele autorizate

7
Un singurmonopolîndeplineștecondițiilecelordouăconcepte: cel al electricității, aceastafiind o
marfădarnefiinddepozitabilă.
 În schimb, anumite măsuri, deși constituie ajutoare de stat, pot fi autorizate de Comisia
Europeană. Este vorba, în special, de ajutoarele destinate următoarelor situații :
 Despăgubirea unei întreprinderi pentru realizarea unui seriviciu public deficitar
structural;
 Facilitarea accesului la consumul anumitor produse alimentare;
 Ajutoarele în urma dezastrelor naturale;
 Ajutoarele pentru reconstrucția regiunilor germane de dincolo de „cortina de fier”;
 Favorizarea dezvoltării economice a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de
scăzut (ajutoarele pentru ocuparea forței de muncă, IMM-uri, pentru formare sau pentru
mediu) ;
 Promovarea realizării unui proiect important de interes european comun sau remedierea
unei perturbări grave în economia unui Stat membru;
 Promovarea culturii și conservarea patrimoniului.
Pentru a defini cu mai multă precizie criteriile pe care se bazează, dintr-o preocupare de
echitabilitate, Comisia a publicat comunicate în care își precizează poziția. De asemenea, UE a
adoptat reglementări pentru definirea anumitor ajutoare orizontale compatibile (pentru IMM-uri,
mediu, dezvoltarea regională, ajutoare pentru angajare și formare, etc.) și pentru fixarea unor
praguri: pentru a fi acceptate, ajutoarele nu trebuie să depășească 200 000 euro/întreprindere și
pe o perioadă de trei ani.
În plus, aceste ajutoare, numite "ajutoare de minimis", nu sunt vizate de legislația europeană,
cu excepția celor plătite în domeniile transporturilor și agriculturii.
În prezent, Comisia europeană dorește ca aceste ajutoare să fie mai puțin numeroase și mai
bine orientate pe domenii axate pe cercetare și inovare, crearea de locuri de muncă, creștere
economică și coeziune socială.
2.4.3. Exercitarea controlului ajutoarelor
Controlul ajutoarelor de stat vizează atât ajutoarele deja existente (de exemplu cele ce vor fi
în vigoare într-un stat membru înainte de integrarea acestuia în UE), dar și ajutoarele noi:
 Pentru primele, Comisia exercită o supraveghere permanentă. În cazul în care constată că
un ajutor nu este compatibil, Comisia informează Statul membru. Acesta, dacă nu alege să
întrerupă sau să modifice ajutorul respectiv, se expune deschiderii unei proceduri de examinare
oficială, la finele căreia Comisia va trebui să-și reitereze decizia însoțită de motivare.
 A doua categorie de ajutoare include ajutoarele individuale și regimurile de asistență. În
general, Statul notifică Comisia asupra regimurilor de asistență pe care dorește să le
implementeze înainte de a trece la fapte. Dar, pentru ajutoarele individuale care se acordă adesea
în regim de urgență (pentru „salvarea” unei întreprinderi, de exemplu), se întâmplă ca Statul să le
acorde înainte de a se lansa în negocieri cu Comisia, chiar dacă apoi efectuează ajustări, sau dacă
trebuie să ceară rambursarea lor ulterioară. Comisia are obligația de a răspunde la orice
notificare, în absența unui răspuns ajutorul fiind validat din oficiu.
De exemplu, Comisia a permis Franței să acorde un ajutor băncii Crédit Lyonnais pentru a o
salva de la faliment, dar în schimb a trebuit să îi vândă toate filialele pentru ca aceasta să nu
profite de o poziție consolidată pe piața bancară (Toute l'Europe, 2017).
Problema se pune atunci când colectivitățile locale, adesea prost informate cu privire la
obligațiile ce le revin, acordă ajutoare fără a informa Comisia și lasă răspunderea în seama
guvernului statului lor. Ori, lipsa notificării unui ajutor face ca acel ajutor să fie ilegal, chiar dacă
nu încalcă regulile enunțate de articolul 107. Comisia trebuie deci, să recupereze provizoriu
ajutorul, așteptând să se pronunțe asupra conformității sau lipsei de conformitate a acestuia. Dacă
ajutorul nu este conform, Statul trebuie să recupereze suma de la întreprindere sau să suporte
sancțiuni pecuniare.
Comisia a publicat în 2016 o serie de orientări care definesc cazurile în care cheltuielile
publice intră sub controlul ajutorului de stat de către Uniunea Europeană8 :
 Investițiile publice în construcția sau modernizarea infrastructurii nu constituie ajutor de
stat în cazul în care infrastructura finanțată nu concurează direct cu alte infrastructuri de același
tip;
 Chiar dacă infrastructura este construită prin intermediul ajutorului de stat, nici
operatorul, nici utilizatorii, dacă plătesc prețul de piață, nu se consideră a fi susținuți;
 Controlul UE asupra ajutorului de stat se concentrează asupra investițiilor publice care au
efecte transfrontaliere;
 În cazul în care autoritățile publice achiziționează bunuri sau servicii prin invitații la
licitație care respectă normele UE privind achizițiile publice, se consideră, în principiu, că
operațiunea nu conține elemente de ajutor. stat.
2.4.4. Procedură
Comisia dispune de două luni pentru a se pronunța cu privire la un ajutor, în absența
deciziei sale ajutorul fiind acceptat. În caz de îndoieli serioase, se deschide procedura de
examinare oficială cu un nou termen de 18 luni. Este vorba de o fază de negocieri în decursul
căreia Comisia va propune Statului noi condiții pentru a face ajutorul compatibil cu
reglementările. Dacă acesta refuză, ajutorul nu poate fi plătit sau trebuie recuperat de Stat în
cazul în care a fost deja plătit.
Dacă returnarea ajutorului de către întreprindere o plasează pe aceasta în risc de faliment,
întreprinderea poate dispune de un termen de eșalonare a rambursării. O situație evocată de către
Tratat (inclus în articolul 108) permite, de asemenea, Consiliului să ocolească decizia Comisiei și
să autorizeze un ajutor cerut de Stat, evocând „circumstanțe excepționale”; un astfel de recurs
este rar. Desigur, Statul poate contesta decizia Comisiei la Tribunalul Uniunii Europene.

2.5. Serviciile de interes economic general

„Serviciile de interes general”, sau SIG, corespund concepției europene despre serviciile
publice. Serviciile de interes economic general (SIEG) în Uniunea Europeană sunt "servicii de
natură economică pe care statele membre sau Comunitatea le supune obligațiilor de serviciu
public specifice unui criteriu de interes general„ (Cartea Albă, 2004), cum ar fi distribuția de
electricitate, gaz, curierat.
Serviciile publice sunt prestații ce trebuie:
 să fie accesibile tuturor locuitorilor unui teritoriu;
 să satisfacă un anumit nivel de calitate;
 să aibă un cost abordabil.
În cazul prestațiilor deficitare există derogări de la reglementările europene în materie de
concurență: de exemplu, o regiune izolată și slab locuită trebuie totuși să poată fi corect deservită
de o rețea de transporturi, apă, electricitate, curier și telecomunicații, deși exploatarea unei astfel
de rețea nu este rentabilă. Astfel, se poate întâmpla să trebuiască să iasă de pe piață, și să fie
derogată de la reglementările europene în materie de concurență.
Recunoașterea de către UE a specificității serviciilor publice s-a făcut progresiv. În prezent,
conceptul european se bazează pe trei elemente principale:
8
Commission européenne - Communiqué de presse, 19 mai 2016
  UE recunoaște că îndeplinirea unei misiuni de serviciu public poate prevala asupra
regulilor concurenței (cu condiția ca avantajele furinzate de Stat întreprinderii ce exercităacel
SIEG să compenseze strict costurile generate de misiunea de serviciupublic.);
 Dreptul european obligă fiecare Stat să mobilizeze suficiente mijloacepentru ca misiunile
de SIEG să fie îndeplinite;
 UE nu se pronunță asupra alegerii serviciilor publice, alegere lăsată Statului în cauză, sau
asupra modului de organizare al acestora.
2.5.1. Ce sunt SIEG ?
Serviciile de interes economic general (SIEG) sunt o sub-categorie de servicii de interes
general (SIG). Aceste categorii conferă serviciilor incluse în ele anumite proprietăți.
 SIG sunt servicii, fie comerciale, fie necomerciale, „considerate de către autoritățile
publice a fi de interes general și supuse de acestea unor obligații de serviciu public” (definiție
dată de Cartea albă a Comisiei Europene din 12/05/04). Noțiunea de SIG face referire la
prestație, fără a se poziționa cu privire la întreprinderea ce exercită această prestație.
Întreprinderea poate fi publică sau privată : Statului îi revine alegerea modului în care dorește să
asigure serviciul respectiv.
 Printre ele figurează SIEG, care așa cum indică numele lor, includ exclusiv servicii
economice, adică cele care corespund vânzării de bunuri sau servicii. Cartea albă a Comisiei dă
câteva exemple: „serviciile furnizate de marile întreprinderi de rețea, precum transporturi,
servicii poștale, energie și comunicare”. Aceste servicii rămân supuse legilor pieței și
concurenței, deși doar într-o anumită măsură. Ele pot deroga prestatarul de la aceste legi, dacă
acest lucru este necesar îndeplinirii misiunii lor de interes general.
 Celelalte serviciide interes general, cele ne-economice (SNEIG), sunt identificate pentru
prima oară în dreptul european prin Directiva „Servicii”. Sunt serviciile pe care directiva le
excludea din sfera sa de aplicare : nu aparțin unei piețe și sunt fondate pe o logică de solidaritate
și redistribuire, deci se eludează regulilor concurenței. Printre ele, serviciile suverane (poliția,
justiția,…) sau altele precum sănătatea, educația, cultura sau mediul.
 Comisia identifică alte tipuri de servicii publice, serviciile sociale (protecția socială,
asistența pentru persoane, locuințele sociale), ce pot aparține SIEG sau SNEIG, după caz.
Statele membre sunt cele care au misiunea de a determina, fiecare pentru propriul teritoriu, care
le vor fi SIEG. Cu toate acestea, Comisia poate chestiona această decizie.

2.5.2. Emergența serviciilor publice după model european

Înaintea Tratatului de la Lisabona, serviciile publice nu aveau o bază juridică reală
europeană. Sunt menționate fugitiv în tratatul de la Roma, și mai apăsat în cel de la Amsterdam.
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene le schițează puțin câte puțin. Comisia
Europeană se va însărcina cu precizarea noțiunii, dar fără a propune un cadru european. La
cererea anumitor State membre, precum Belgia, Benelux și Franța, tratatul de la Lisabona le
consacră în cele din urmă un protocol complet, și anume protocolul nr. 9.
2.5.3. Schițe în tratate
Expresia "serviciu de interes economic general" este menționată încă din Tratatul de la
Roma, printre dispozițiile care privesc concurența, și se face referire la ideea de serviciu public
în domeniul transporturilor. Patruzeci de ani mai târziu, Tratatul de la Amsterdam ridică SIEG la
rangul valorilor comune ale UE, în virtutea „rolului pe care îl joacă în promovarea coeziunii
sociale și teritoriale a Uniunii”. Mai mult, fostul articol 16 TCE precizează doar că
"întreprinderile însărcinate cu gestiunea SIEG sunt supuse regulilor tratatelor, în special regulilor
concurenței, în limitele în care aplicarea acestor reguli nu împiedică îndeplinirea de fapt sau de
drept a misiunii specifice ce le-a fost încredințată. ”Carta drepturilor fundamentale rezonează cu
acest concept menționând că „Uniunea recunoaște și respectă accesul la SIEG”, precizând, totuși,
că acest lucru trebuie să se facă „în limitele și condițiile stabilite [de tratate]”, preocupându-se să
împace conservarea serviciilor publice și deschiderea către concurență.
2.5.4. Progresele jursiprudențiale
Pentru a contracara această insuficiență de precizări, jurisprudența Curții de Justiție va
contribui la conturarea conceptului european de serviciu public, și în special a situațiilor în care
legislația cu privire la concurență încetează să se mai aplice. Trei hotărâri sunt demne de a fi
amintite (Curtea europeană de Justiţie, 2017):
 Hotărârea Corbeau (1993): Curtea validează faptul că un Stat poate acorda unei
întreprinderi compensații financiare pentru ca aceasta să poată asigura un serviciu public;
 Hotărârea Comuna Almelo (1994): Curtea autorizează restrângeri ale aplicării legislației
în domeniul concurenței, dacă aceste restrângeri sunt necesare îndeplinirii unui serviciu public;
 Hotărârea Altmark (2003)9: Curtea precizează condițiile în care un ajutor acordat pentru
un serviciu public nu este considerat ajutor de stat și este deci, permis (în special serviciul trebuie
să fie clar definit, compensația nu trebuie să depășească cheltuielile ocazionate de acesta etc.)

2.5.5. Rolul Comisiei

Comisia nu a propus o Directivă Cadru cu privire la serviciile de interes general, în ciuda
solicitării în acest sens venită din partea Consiliului European de la Barcelona, din martie 2002.
Comisia a redactat mai întâi o Carte verde în 2003 (21 mai), apoi o Carte albă, anul următor (12
mai), și în fine, un comunicat doi ani mai târziu.
În acesta din urmă, care poartă data de 20 noiembrie 2007, ea definește serviciile publice
(„serviciile atât economice cât și ne-economice, pe care autoritățile publice le clasifică de interes
general și le supun unor obligații specifice de serviciu public”) și clasifică pe categorii diferitele
tipuri de servicii.
În ceea ceprivește Parlamentul European, acesta a adăugat definiției principii comune
pentru încadrarea serviciilor publice europene: universalitate, acces egal, continuitate, securitate,
adaptabilitate, calitate, eficacitate, accesibilitate tarifară, transparență, protecția grupurilor sociale
defavorizate, protecția utilizatorilor, consumatorilor și mediului și participarea cetățenească.
2.5.6. Serviciile publice în Tratatul de la Lisabona
Contrar precedentelor, Tratatul de la Lisabona instaurează o bază juridică reală pentru
SIEG. Este vorba despre articolul 14 TFUE, unde li se consacră un protocol întreg, text adjuns
Tratatului și cu valoare juridică egală. Acest lucru arată că SIEG nu mai sunt doar o expresie a
unor valori comune, ci o categorie juridică de sine stătătoare.
Conceptul european astfel stabilit, este bazat pe principiul subsidiarității: Statele sunt
libere să definească, organizeze și finanțeze serviciile pe care le doresc calificate ca SIEG, iar
eșaloanele locale sunt cele care au misiunea de a implementa aceste servicii pentru a răspunde

9
Conform hotărâriiAltmark, compensațiileaduse de un Stat uneiîntreprinderipentrumisiuneasa de serviciu public sunt compatibile
cu dreptuleuropeandacășinumaidacă:
- întreprindereabeneficiară a fostîn mod explicit însărcinată cu executareobligațiilor de serviciu public la rândullorclar definite.
- aceastăcompensațieestecalculatădupăparametriobiectivișitransparenți.
- aceastăcompensație nu depășeștenecesarulacopeririicosturilorocazionate de îndeplinireaobligațiilor de serviciu public, incluzând
un „beneficiurezonabil”.
- dacă nu a fostvorba de o piațăpublică, nivelulcompensațieitrebuiesă fie calculat pe bazauneianalize de cost care săia ca referință
o „întreprinderemedie, bine gestionatășiechipatăcorespunzător”.
nevoilor cetățenilor. UE nu intervine, deci, cu nimic în organizarea serviciilor publice. Astfel,
serviciile publice admit disparități geografice, sociale și culturale.
Cu toate acestea dreptul european crează necesitatea garantării unui nivel ridicat de
calitate, o siguranță și o accesibilitate, o egalitate de tratament și un acces universal pentru
serviciile publice.
2.5.7. Noul „pachet” SIEG
Între 10 iunie și 10 septembrie 2010, Comisia Europeană a lansat o consultare
publică deschisă pentru toți cetățenii europeni pentru a stabili un bilanț de implementare a
măsurilor legislative adoptate în 2005 și cunoscute sub numele de „pachetul Monti-Kroes”. Pe
baza răspunsurilor obținute, ea a adoptat în data de 20 decembrie 2011, un nou ansamblu de
măsuri pentru SIEG. Acest nou pachet include o comunicare din 11 ianuarie 2012 cu privire la
aplicarea regulilor Uniunii Europene în materie de ajutoare de stat cu compensațiile acordate
pentru prestarea serviciilor de interes economic general.
În aceeași zi a fost publicată o decizie care prevede ca ansamblul serviciilor sociale să fie
din acel moment scutite de obligația de a notifica Comisia. Până atunci, doar spitalele și
locuințele sociale beneficiau de această scutire. În ceea ce privește celelalte SIEG, acestea nu
trebuie notificate Comisiei europene decât dacă privesc o valoare mai mare de 15 milioane de
euro pe an. Pentru acele SIEG care fac obiectul unor compensații de peste 15 milioane de euro pe
an, decizia consideră că acestea prezintă un risc de distorsiune a regulilor concurenței și că
trebuie să facă, deci, obiectul unei atenții deosebite și unei analize mai aprofundate.
În fine, pachetul conține un nou „regulament de minimis” care consideră că sub pragul de
500 000 euro pe trei ani un serviciu este considerat din oficiu ca nebeneficiind de ajutoare de
stat. Directiva din 16 noiembrie 2006 cu privire la transparența relațiilor financiare între Statele
membre și întreprinderile publice precum și cu privire la transparența financiară în anumite
întreprinderi rămâne aplicabilă pe mai departe.

 Politicile anticoncurenţiale
Există patru tipuri principale de practici de afaceri care au efecte anti-concurenţiale
şi care afectează comerţul internaţional:

A. Acordurile de restricţionare orizontală a concurenţei

Astfel de acorduri pot îmbrăca trei forme:
– Cartelurile pentru import şi alte aranjamente similare 
Acestea sunt constituite de importatorii sau cumpărătorii interni şi se referă la:
boicotarea, refuzurile colective de a încheia afaceri cu competitori străini. Efectele vizează
excluderea competitorilor străini sau impunerea unor condiţii discriminatorii privind calitatea
de membru în asociaţiile de afaceri sau utilizarea de standarde exclusive de către aceste asociaţii.
"Formele dure" de astfel de carteluri sunt: controlul asupra producţiei, împărţirea
pieţelor şi alocarea consumatorilor, aspecte prohibite prin legislaţia concurenţei şi adesea
ambiguu formulate (în unele jurisdicţii acestea pot fi per-mise dacă importatorii se confruntă cu
poziţia dominantă a furnizorilor străini, iar concurenţa lor pe pieţele interne nu este supusă unor
constrângeri substanţiale).
– Cartelurile de export şi alte aranjamente similare 
Cartelurile de export se pot împărţi în două grupe: 
  Carteluri de export "pure", care îşi dirijează eforturile exclusiv către pieţele externe.
Acestea sunt considerate ca situate în afara sferei de acţiune a legilor concurenţei celor mai
multe ţări, din două motive:
- sunt în afara competenţei interne de jurisdicţie a legilor concurenţei;
- sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea acestor legi. 
 Cartelurile de export "mixte", care restrâng concurenţa atât pe piaţa internă a ţării
exportatoare, cât şi pe pieţele externe.  Acestea se supun, în general, aceloraşi cerinţe esenţiale
sau interdicţii, ca şi cartelurile care afectează exclusiv piaţa internă, deşi anumite ţări prevăd
exceptări speciale pentru asemenea carteluri, prin care limitările interne sau efectul acestora sunt
auxiliare constrângerilor asupra exportului.
– Cartelurile internaţionale 
Cartelurile internaţionale şi acordurile dintre firme privind împărţirea pieţelor în două sau
mai multe ţări sunt recunoscute, în general, ca fiind înrudite cu acordurile orizontale de fixare a
preţurilor şi alte acorduri confidenţiale din cadrul unei singure ţări. În ambele cazuri, concurenţa
este limitată, preţurile sunt ridicate, producţia este restricţionată, iar pieţele sunt alocate în
beneficiul privat al unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin cartelurile
naţionale. 

 B.Acordurile de restricţionare verticală a distribuţiei

Acestea pot împiedica firmele străine să aibă acces la reţelele de distribuţie controlate
de către furnizorii interni. Practicile utilizate în acest scop includ:
 Cerinţe exclusive - care împiedică distribuitorii să comercializeze pro-dusele;
 Vânzări legate - prin care piaţa achiziţionează produse aparţinând aceleiaşi mărci;
 Loialitatea sau vânzarea pe bază de rabat - care furnizează stimulente financiare pentru
a împiedica distribuirea produselor concurente;
 Exclusivitatea teritorială - care împiedică distribuitorii să vândă în afara anumitor zone
geografice.

C. Abuzul de poziţie dominantă

Clasificarea practicilor restrictive în afaceri în ceea ce priveşte restricţiile orizontale şi
verticale se bazează pe logica economică. Totuşi, majoritatea legilor concurenţei face distincţia
între acordurile dintre firme şi "abuzul de poziţie dominantă" sau "monopolizare". Cele din
urmă se definesc ca fiind practici ale firmelor dominante pentru a menţine, acapara sau
exploata o poziţie dominantă pe piaţă. Aceste practici includ:
 afaceri pe bază de exclusivitate;
 închiderea anticipată a pieţei prin integrare verticală;
 vânzări legate;
 controlul facilităţilor şi al inputurilor esenţiale sau al canalelor de distribuţie;
 aranjamente privind preţurile de lichidare a concurenţei şi alte clauze;
 discriminarea prin preţ;
 aranjamente contractuale de exclusivitate;
 simpla impunere a unor preţuri mai mari decât cele competitive;
 impunerea unor abuzuri legate de utilizarea produsului.

D. Fuziunile
Se disting trei tipuri fundamentale de fuziuni:
 Fuziunile orizontale - comasează două sau mai multe firme din acelaşi mediu de afaceri
sau de pe aceeaşi piaţă geografică. Acestea tind să forţeze creşterea preţurilor, în maniera
unui cartel. Fuzionările orizontale care vizează o reducere a cheltuielilor variabile este
preferabilă din punct de vedere social. 

 Fuziunile verticale - implică firme angajate în diferite stadii ale producţiei şi

comercializării din cadrul unei anumite industrii. Acestea urmăresc realizarea eficienţei
prin reducerea numărului de tranzacţii şi a altor costuri, prin internalizarea diferitelor stadii
de producţie şi distribuţie. 
 Fuziunile agregate - integrează firme care operează în domenii necorelate. Astfel de
fuzionări nu ridică probleme din punct de vedere al politicii concurenţei, întrucât ele nu
urmăresc creşterea puterii lor pe piaţă.