TEMA 4.

Dreptul și statul
1. Problematica noțiunei de stat și definiția mai larg acceptată a statului
2. Interferența stat-drept
3. Constantele statului
4. Scopul, sarcinile și funcțiile statului
5. Teorii privind originea statului
6. Mecanismul de stat
7. Forma de stat

Cuvinte –cheie: stat, inerferența stat-drept, constantele statului, mecanismul de

stat, forma de stat, forma de guvernămînt, structura de stat, regimul politic.

1. Problematica noțiunei de stat și definiția mai larg acceptată a

statului
Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apărut aproape 6 mii de ani
în urmă în Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continuă să fie şi
astăzi un instrument esenţial de dirijare socială.
Apariţia statului a fost determinată de schimbările ce au avut loc în orînduirea
comunei primitive, schimbări, care au făcut ca vechile forme de organizare şi
conducere (ginta, tribul), să nu mai fie eficiente, impunîndu-se o formă nouă de
dirijare, cea politico-statală.
Termenul stat a fost studiat din mai multe perspective, potrivit cărora
interpretarea lui a fost diferită.
Cele mai noi accepțiuni ale termenului stat sunt cea istorico-geografică și cea
politico-juridică, ambele vizînd statul, dar punînd accentul pe diferite elemente
constitutive ale statului.1
Cuvîntul stat provine din latinescul, status, care inițial nu avea un înțeles strict
determinat, exprimînd ideea generică de ceva stabil. Prin evoluție cuvîntul status a
dobîndit valoarea unei expresii de sine stătătoare. Sensul pe care îl dăm astăzi
acestui termen, a fost fundamentat în sec. al XVI-lea de către Nicolo Machiavelli-
părintele științei politice moderne- odată cu publicarea lucrării Il Principe,2 în care
spune că toate stăpînirile, care au avut putere asupra oamenilor sunt State, sunt
Republici sau Principate. Începînd cu Machiavelli, cuvîntul stat, începe să
desemneze instituția autorității într-o formă de organizare socială a societății.
Ca organizație politică a societății, statul apare ca un ansamblu sau sistem
articulat de instituții sau organisme, ca un mecanism de organe și instituții investite
1
Rebreanu V., Constantele statului, 2003,p.57
2
Machiavelli, Principele, București,1960
cu autoritate, prin care se realizează organizarea și conducerea societății, ordinea
socială.3
Accepțiuni ale termenului stat în limbajul politico-juridic contemporan:
În accepțiunea sau sensul istorico-geografic, prin stat se înțelege populația
organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum și relațiile
economice, politice, culturale ale acesteia.
În acest sens noțiunea de stat are înteles larg, fiind sinonimă cu aceea de țară,
patrie. În această accepțiune statul are elemente definitorii ca: populația, teritoriul,
puterea politică.
Sensul politico-juridic al termenului stat este mai restrîns ca sferă, dar mai
relevant ca conținut. Deci prin stat se înțelege organizația politică, de pe un anumit
teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor sau instituțiilor autorității
publice, prin intermediul cărorra se realizează organizarea și conducerea generală a
societății.
În acest sens se folosește, doar una din laturile regăsite în sensul istorico-geografic,
și anume, puterea de stat.
Pornind de la cele două sensuri ale termenului stat putem face următoarea definiție
a statului:4 Statul este o organizație politică formată din reprezentanți ai
populației de pe un anumit teritoriu, care sunt investiți cu atribuții de putere
care constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, în numele întegii
populații, decizii concretizate în norme de drept sau de aplicare a dreptului,
care dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forța
de constrîngere.
2. Interferența stat-drept
Statul și dreptul sunt produse ale evoluției istorice a omenirii care s-au
cristalizat ca valori fundamentale ale civilizației.
Astfel Statul este organizaţia politică, care deţine monopolul forţei de
constrîngere, elaborînd şi aplicînd dreptul, şi exercită într-o comunitate umană de
pe un anumit teritoriu, puterea suverană a deţinătorilor puterii din societatea dată.
Dreptul este sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de
puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu
valorile sociale ale societăţii respective, satbilind drepturi şi obligaţii juridice a
căror respectare obligatorie este asigurată în caz de necesitate de forţa coercitivă
a puterii publice ( de stat).

3
Rebreanu V. Teoria generală a dreptului, Cluj- Napoca,2009, p.57
4
Boboș Gh., Teoria generală a dreptului,1999,p.27, SIDA A., Teoria generală a dreptului,2004,p.73
Marea diversitate a concepțiilor și teoriilor care explică originea, conținutul și
formele statului și dreptului, a raportului stat-drept, de-a lungul istoriei și pînă în
prezent, ar putea fi grupate în trei mari orientări:5
1. Cele care susțin preexistența dreptului asupra statului ( Nu statul creează
dreptul, ci îl consacră doar în forme juridice concrete, de exemplu școala
dreptului natural, teoria contractului social);
2. Cele care susțin că dreptul este un produs al statului, un rezultat al creației
acestuia, că statul ar fi preexistent dreptului, că dreptul este o emanație a
statului;
3. Cele care explică interacțiunea și interdependența stat-drept, care identifică
statul cu dreptul (de ex. H. Kelsen spunea că statul este ordinea de drept);
În concluzie, putem afirma că statul și dreptul sunt două fenomene strîns
legate între ele, care au multe elemente comune, ambele fiind produse ale
evoluției istorice ale omenirii, dar care pînă la urmă rămîn să fie distincte ca
concept.

3.Constantele statului
Întrucît nu există un consens, în ceea ce privește definiția statului, numeroși
autori în materie de teorie a statului și dreptului formulează nu atît definiții în
înțelesul clasic al termenului, cît insistă pe elementele sau trăsăturile definitorii ale
statului, care au fost exprimate prin termenul de constante sau atribute, sau
permanențe ale statului.
Constantele statului sunt grupate atît în sensul accepțiunii istorico-geografice cît
și în sensul accepțiunii politico-juridice ale noțiunii de stat.
Constantele statului în sens istoric-geografic sun considerate : teritoriul,
populația, puterea publică.
Constantele statului în sensul politico-juridic vin în completarea constantelor în
sens istorico-geografic și anume : constituirea și exercitarea puterii, constituirea și
funcționarea organelor statului, bazat pe principiu separării puterilor în stat,
formele de guvernămînt.
Importanța cunoașterii și studierii constantelor statului apare din necesitatea de a
ști, dacă o anumită societate umană poate fi considerată ca stat. Deasemenea,
elementele constitutive ale statului au o importanță definitorie, condiționînd
apariția, dispariția sau reînvierea statului. 6
În doctrină juridică constituțională7 se întîlnește o clasificare făcută elementelor
statului:
- Elementul personal- poporul sau națiunea;
5
Boboș Gh., Buzdugan C.,Rebreanu V., op.cit. p.76-90,
6
T. Cârnaț, Drept constituțional, Chișinău,2010, p.123
7
Al. Arseni, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I Chișinău,2005p.337
 - Elementul material- teritoriul;
- Elementul formal- autoritatea politică sau suveranitatea;
Să analizăm atributele statului în continuare:
Puterea publică. O caracteristică esenţială a statului constă în existența puterii
publice, denumită şi putere de stat sau putere de constrîngere. Statul, în ultimă
instanţă înseamnă forţă.
Puterea publică, autoritatea, este singura care deţine monopolul constrîngerii fizice
şi dispune de mijloacele necesare în vederea exercitări unei constrîngeri. La
dispoziţia statului se află unităţile armate, poliția, justiţia, care deţin monopolul
constrîngerii de stat.
Puterea de stat desemnează ansamblul sau sistemul relaţiilor de putere într-o
societate istoric determinată, exprimînd autoritatea pe care un individ sau un grup
de indivizi o are asupra altora, pentru realizarea unui scop comun, asumat de
membrii colectivităţii sau impus acestora de către cei care exercită puterea.
Deci, această definiţie necesită unele precizări:
-puterea repezintă nu numai ideea de forţă, dar şi cadrul instituţional prin care
această idee se materializează;
-puterea se exercită pentru realizarea unui scop comun ori pentru exercitarea
unuia impus de guvernanţi;
- puterea se exercită numai în cadrul relaţiilor sociale;
Caracterele puterii de stat sunt:
Caracterul politic, organizat, investită cu forţă de constrîngere a statului,
suveranitatea, care este caracterul esenţial al puterii de stat, deasemenea caracterul
democratic, creator şi progresist, se mai adaugă şi caracterul civil, temporar, de
superpoziţie, de centralizare.
Teritoriul. Spre deosebire de organizarea socială prestatală, în care domină
criteriul legăturilor de sînge, statul se caracterizează prin împărţirea supuşilor săi
după teritoriu, între stat şi cei care locuiesc pe teritoriul statului, se creează o
legătură distinctă, specifică, care defineşte calitatea specială de apartenenţă la
statul respectiv, calitatea de supuşenie sau cetăţenie.
Teritoriul este dimensiunea materială a statului, este un indiciu care permite
stabilirea statului în spaţiu, determină limitele extinderii puterii publice, este
simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.
Teritoriul cuprinde solul, subsolul, apele, şi coloana aeriană de aer, asupra cărora
statul îşi exercită puterea.
Teritoriul are următoarele caractere juridice:
 inalienabilitatea( modificări de frontieră numai prin legi organice);
 indivizibilitatea (statul nu poate fi segmentat decît în unităţi administrativ
teritoriale);
Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, în art. 3 se precizează că „teritoriul
Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sunt consfinţite prin
legea organică, respectându-se principiile şi normele unanim recunoscute ale
dreptului internaţional”.
Art.1 al Constituţiei R. Moldova,8 stabileşte şi faptul că, Republica Moldova este
un stat indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în sensul că statul
nu poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizări totale sau parţiale.
Unităţile teritoriale nu constituie „state”, chiar dacă unele din ele beneficiază de
autonomie prevăzută prin statute speciale ( ex. UTA Găgăuzia).
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului.
Existenţa unui stat fără poulaţie este de neconceput. Populaţia se raportează la stat
prin relaţia de cetăţeni, relaţie juridică ce fixează drepturi şi obligaţii juridice. Cei
ce locuiesc pe un teritoriu anumit au calitatea de cetăţeni, de cetăţeni străini, de
apatrid, refugiat. Dintre aceste categorii numai cetăţenii se bucură de deplinătatea
drepturilor şi obligaţiilor satbilite de stat.
Comunitatea indivizilor, care se află pe teritoriul strict determinat al statului şi
asupra căreia se exercită puterea de stat e o categorie complexă. În unele cazuri
comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu populaţia.
Naţiunea nu trebuie confundată nici cu statul şi nici cu populaţia, ca element
constitutiv al acestuia. Ea „este o asociaţie de oameni având aceeaşi limbă, aceeaşi
origine, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi idei şi sentimente, dezvoltate printr-o lungă
conveţuire”. Naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea e comunitatea
umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu
comunitatea umană dată îşi formează limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile,
spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest teritoriu, comunitatea dată îşi
leagă trecutul istoric, prezenţa şi, indiscutabil, viitorul. Categoria „naţiune”
reprezintă nu întreaga populaţie, ci doar o parte din ea, parte ce constituie
majoritatea populaţiei. Referindu-ne la coraportul categoriilor naţiune-stat putem
menţiona următoarele: În lume există un număr mare de state naţionale, adică state
care au la bază o naţiune (Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia).
Majoritatea absolută a statelor europene sunt state naţionale. Există cazuri cînd
una și aceeași națiune stă la baza mai multor state. De ex: națiunea arabă este
organizată în mai multe state arabe, națiunea coreeană în două state coreene.
Același exemplu am putea să-l dăm în cazul României și R. Moldova, care are la
bază națiunea românească. Ideea de stat național nu exclude existența pe teritoriul
lui a unor minorități naționale sau grupuri entice, adică a unor populații de altă
naționalitate, decît cea care s-a constituit într-un stat propriu, care locuiesc compact

8
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994
sau dispersat pe teritoriul statului național.
Statele multinaționale sunt statele ale căror populație este format din mai multe
naționalități, vorbind limbi diferite și avînd cultură și un trecut istoric diferit. (de.
ex. Federaţia Rusă, S.U.A.).
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul.
Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce
poporul desemnează masa indivizilor, indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca
suport demografic al statului.
După ce am analizat cele trei elemente constitutive ale statului, trebuie să facem o
precizare, că referitor la celelalte elemente, care urmează a fi analizate mai jos,
părerile sunt împărțite în doctrină, pentru că unii autori le consideră caracteristici
ale statului și nu operează cu conceptul de atribut sau constantă a statului, atunci
cînd se încearcă o definire a lor. Astfel :
Perceperea de la populaţie a impozitelor.
Societatea primitivă nu a cunoscut existenţa unor impozite, taxe sau altor
contribuţii băneşti şi în natură, impuse populaţiei de puterea publică.
Existenţa aparatului de stat presupune suportarea unor cheltuieli, de aceea este
impusă populaţiei suportarea unor impozite, taxe, alte cheltuieli.
Elaborarea şi aplicarea dreptului.
Dreptul este instrumentul necesar al exercitării şi dezvoltării statului, el este
necesar oricărei puteri de stat. În societatea prestatală dreptul nu a existat, apariţia
lui este indisolubil legată de apariţia statului. Viaţa statului este strîns legată de cea
a dreptului. Statul garantează realizarea dreptului şi reintegrează ordinea juridică
lezată prin activităţi ilicite.
Numai statul poate elabora și stabili norme de conduită unice pentru toți membrii
societății. Prin aplicarea dreptului, puterea statală capătă oficialitate și legitimitate,
își exercită prerogativele de conducere socială, dirijează relațiile din societate,
soluționează conflictele sociale, înfăptuiește justiția, contribuie la evoluția
progresului social.
Suveranitatea de stat.
Suveranitatea ca atribut al staului, a luat naștere odată cu apariția statului.
Conceptul de suveranitate este corelativ cu conceptul de stat, însă ideile
despre suveranitate apar mult mai tîrziu, la sfîrșitul Evului Mediu.
În literatura de specialitate putem găsi mai multe definiții ale suveranității.9
Suveranitatea este o caracteristică esenţială a statului, a puterii publice, exprimînd
faptul că puterea publică îşi extinde autoritatea asupra unui anumit teritoriu şi

9
Grama D., Evoluția suveranității R. Moldova la etapa inițială de edificare a statului de drept, vol.II,
Chișinău,2006,p.196
populaţie şi nu admite o altă autoritate să exercite atribuţiile specifice puterii
asupra acestui teritoriu şi populaţiei aflate pe el.
În conţinutul noţiunii de suveranitate, distingem supremaţia şi independenţa
puterii publice.
Supremaţia este caracteristica ce se referă la latura internă a puterii pe stat, ea
exprimînd ideea că puterea publică este superioară oricărei altei puteri.
Suveranitatea puterii publice se manifestă şi în suveranitatea asupra teritoriului
său, teritoriu care este inalienabil.
Independenţa este al doilea aspect al categoriei unice a suveranităţii. Statul suveran
reprezintă o putere supremă în interior şi independenţă faţă de orice altă putere de
stat. Statul îşi stabileşte singur, liber şi după propria sa dorinţă, fără nici un
amestec al vreunui alt stat, politica sa internă şi externă, îşi realizează funcţiile sale
interne şi externe.
Suveranitatea presupune obligația de a respecta drepturile suverane ale altor state și
normele dreptului internațional unanim acceptate, precum și toate tratatele la care
statul este parte.
Suveranitatea puterii de stat se extinde asupra unui anumit teritoriu locuit de o
anumită populație, condiția principală a ei fiind integritatea teritoriului și
inviolabilitatea frontierilor statului.

4. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

Statul nu e un scop în sine, el este un instrument pentru organizarea şi conducerea
societăţii în serviciul acesteia, în conformitate cu orientarea majoritară la un
moment dat. Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate
în funcţie de valorile specifice. Democraţia liberală presupune că, statul serveşte
individul, libertăţile şi drepturile lui şi comunitatea în ansamblul ei.
Deci, statul este principala instiuţie politică a societăţii şi îi revine un loc de seamă
în societate. Locul şi rolul statului sunt determinate, în primul rînd, de scopul lui.
Din teoriile ce s-au dezvoltat pe parcursul istoriei referitor la scopul statului
menţionăm, două concepte esenţiale:
I. – scopul statului este nelimitat, atocuprinzător. Conform acestei concepţii, nu
poate exista o sferă de activitate, care nu ar prezenta vreun interes pentru stat,
(această concepţie este valabilă mai mult pentru perioada antică şi medievală.)
II- statul rezervă omului o activitate liberă de orice dominaţie din partea sa.
Statul are drept scop numai ocrotirea dreptului şi garanţia libertăţii, (concepţie
valabilă pentru statul contemporan), pe care o împărtăşim, pentru că ea se regăseşte
parţial de exemplu, în prezent în art. 47 din Constituţia R. Moldova.
Sarcinile statului – Statul îşi propune soluţionarea unor sarcini concrete ce ţin de
diverse domenii: economic, politic, ideologic, cultural, etc. Sarcinile statului pot fi
realizate numai printr-o activitate multilaterală a statului, adică prin funcţiile lui.
Prin funcțiile statului se înțeleg direcțiile fundamentale de activitate a statului în
care se manifestă esența sa.
Funcțiile statului reprezintă un mijloc de manifestare a esenței lui, fiind realizate de
întregul său mecanism. Există mai multe criterii de clasificare a funcțiilor statului:
 După sfera de activitate deosebim funcții interne și externe
Funcțiile interne vizează activitatea statului în interiorul său.
În cadrul funcţiilor interne avem:
- funcţia de organizare și conducere a societății;
- funcţia social-economică, cu rolul de a proteja anumite categorii sociale,
de a reglementa relaţiile din domeniul economic în scopul prevenirii
tensiunilor sociale;
- funcția cultural –educativă;
- funcția legislativă;
- funcția executivă;
- funcția judecătorească;
Funcțiile externe ale statului determină activitatea statului în relațiile
interstatale.
În cadrul funcțiilor externe deosebim:
- funcția de dezvoltare a unor relații noi de colaborare cu alte state;
- funția de promovare și apărare a păcii și securității internaționale;
- participarea statului la diferite organisme internaționale;
 După durata de acțiune, funcțiile statului se clasifică în :
- funcții constante (caracterizează statul la toate etapele existenței sale, de
ex. Funcția de conducere și de organizare a societății);
- funcții temporare ( sunt de scurtă durată, fiind condiționate de sarcinile
specifice ale statului la diferite etape de funcționare, de ex. Funcția de
lichidare a unor consecințe de pe urma calamităților naturale);
 După importanța socială funcțiile statului se impart în:
- funcții principale;
- funcții secundare;
 După formele juridice de realizare, funcțiile statului se împart în :
- activități de adoptare și elaborare a actelor normative;
- activitatea organelor competente, în vederea realizării normelor juridice;
- activitatea de ocrotire a ordinii de drept și de realizare a răspunderii
juridice;
Ca o concluzie finală la problema funcțiilor statului, menționăm, că noul stat
( statul de drept ) ar avea ca principale funcţii :
- asumarea sarcinii de realizare a unei societăţi mai echilibrate ;
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului ;
 - asigurarea respectării principiului separaţiei puterilor in stat ;
- respectarea principiilor democratice în luarea deciziilor adecvate;

5. Teoriile privind originea şi esenţa statului

Problema originii şi esenţei statului, adică examinarea cauzelor care au dus la
apariţia statului şi cercetarea statului în esenţă, a rolului lui societate a preocupat
gîndirea umană încă din antichitate.
Principalele teorii, privind originea şi esenţa statului sînt: Teoria teocratică; Teoria
patriarhală; Teoria patrimonială; Teoria contractuală Teoria violenţei; Teoria
psihologică; Teoria biologico-organicistă.
În continuare,venim cu unele precizări ale conținutului acestor teorii:
1. Teoria teocratică îşi are rădăcinile în statele Orientului Antic, capătă o mare
răspîndire în epoca Evului Mediu. Ea susţine originea divină a statului. Conform
acestei teorii, şeful statului este reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt, deci statul
este o creaţie a divinităţii, iar supuşii trebuie să respecte această putere de stat, ca
pe o obligaţie, ca pe o îndatorire religioasă. (adept al teoriei: Augustin Toma
d'Aqvino şi alţi exponenţi ai bisericii creştine).
2.Teoria patriarhală ( adept Aristotel 381-322 î.e.n.). Omul ca fiinţă socială se
organizează în familii, iar statul, după Aristotel, reprezintă forma prelungită a
acestei organizări, prin urmare, la baza Teoriei patriarhale, stă ideea cum că, statul
ar fi luat naştere din familie, iar puterea monarhului - din puterea părintească a
tatălui asupra membrilor familiei.
3.Teoria patrimonială. ( adept Ludwic Von Haller 1767-1854), care afirma că
statul ar fi luat naştere din dreptul de proprietate asupra pămîntului. Guvernanţii
stăpînesc teritoriul în virtutea unui drept vechi de proprietate, iar guvernaţii
(poporul) nu sunt decît o adunare de arendaşi pe moşia monarhului.
4.Teoria contractuală La baza acestei concepţii stă ideea cum că statul ar fi
apărut în urma unei înţelegeri dintre oameni, a unui contract social născut din
voinţa oamenilor ( adept Tomas Hobbes1588-1679, John Locke 1632-1704, J.J.
Rousseau 1718-1788).
5.Teoria violenţei (reprezentantul de bază - Duhring (1833 - 1921). Potrivit
acestei teorii, statul nu este rezultatul evoluţiei societăţii, al dezvoltării condiţiilor
economice, ci este rezultatul violenţei politice, al luptei dintre triburi în societatea
primitivă. Tribul" învingător instituie puterea de stat, iar învinsul constituie masa
supuşilor săi. Proprietatea privată, după el, este şi ea un rezultat al violenţei,
acaparării bogăţiilor de către cuceritor.
 6. Teoria psihologică. ( adepţi- Platon şi Aristotel,Hugo Groțius, Spinoza, J.J
Rousseau), care susţineau apariţia statului prin factori de ordin psihologic sau
biopsihologic, acestea cu toate variantele lor se pot rezuma la două teze:
1)în societate există două categorii de oameni: unii din punct de vedere psihic
sunt predestinaţi pentru conducere, iar - ceilalţi - pentru a fi conduşi;
2)în formarea şi dezvoltarea statului rolul decesiv îl joacă diferite stări şi emoţii
psihice ale oamenilor;
7.Teoria biologico-organicistă (îi are ca reprezentanţi pe Bluntschii 1808-1881
şi Spenser 1820-1903 ). Ei afirmau că statul este un organism social compus din
oameni tot aşa cum organismul animal este compus din celule.
8. Teoria materialistă, conform căreia statul este rezultatul apariţiei
proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, a scindării societăţii în
clase antagoniste, ea a predominat mai mult în aşa zisele state socialiste, fiind
considerătă după părerea noastră singura teorie argumentată din punct de
vedere ştiinţific, de fapt în ea regăsim premisele de apariţie a statului.

6. Mecanismul de stat
Statul este o organizaţie politică, de aceea pentru realizarea funcţiilor sale el îşi
organizează un sistem de instituţii, de organe, care dau expresia concretă puterilor
publice.
Atunci cînd statul este analizat ca o organizaţie, se foloseşte de regulă denumirea
de "mecanism" sau "aparat". Această denumire arată, că statul este o organizaţie
complexă, alcătuită, ca orice maşină, dintr-un mecanism cu organe, pîrghii etc.
Mecanismul statului constă din acele instituţii sau organe care, în ansamblul lor,
realizează sarcinile şi funcţiile puterii de stat. Modul 1or de funcţionare,
repartizarea competenţelor, atribuirea unor prerogative specifice, sînt conţinute în
legi, în Constituţie, în legile organice ale statului
Fiecare organ de stat, urmăreşte într-o formă specifică realizarea sarcinilor şi
funcţiilor statului. Uneori organul de stat constă dintr-o instituţie în componenţa
căreia intră o singură persoană, de exemplu, instituţia Preşedintelui Republicii
Moldova. Fiecare organ îşi are competenţa sa, exprimată în totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu care este învestit în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale.
Organul de stat ar putea fi definit şi ca o parte componentă a mecanismuiui de stat,
dotat cu o anumită competenţă şi învestit cu putere, toţi membrii lui avînd o
calitate distinctă: deputaţi, funcţionari de stat, magiştri, etc. Prin activitatea
acestora se realizează sarcinile şi funcţiile statului.
Organele de stat sunt legate între ele printr-un sistem cu o structură proprie şi
formează mecanismul sau aparatul de stat. Potrivit criteriilor ce stau la baza
separaţiei puterilor în stat, se poate vorbi despre următoarele organe de stat:
legislativ, executiv, judecătoresc.
Puterea legislativă este exercitată de Parlament - organ legislativ, care
elaborează legi, și determină direcțiile de bază ale polticii interne și externe ale
statului.
Puterea executivă este exrcitată de Guvern și instituția șefului de stat, care se
ocupă de executarea legii și politicii interne și externe a statului.
Puterea judecătorească efectuează activitatea jurisdicțională, ce are menirea de a
aplica legile, de a soluționa litigiile apărute între persoanele fizice și persoanele
juridice, sancționînd faptele prejudiciabile. Ea este exercitaă de instanțele de
judecată.
În statele democratice exercitarea puterii suverane a statului se bazează pe
principiul separării puterilor în stat, potrivit căruia fiecare din cele trei puteri,
legislativă, executivă, judecătorească, își are domeniul său propriu, competența sa,
pe care nici una din celelealte două puteri nu trebuie s-o încalce. Acest principiu
garantează libertatea cetățenilor, deoarece fiecare putere poate împiedica arbitariul
celorlalte. Acest principiu este reglementat de art.6 al Constituției în vigoare10

7. Forma de stat.
Primii care au clasificat forma de stat au fost istoricul Herodot, și filosofii antici
Platon și Aristotel.
Noțiunea de formă a statului este privită, în literatura de specialitate 11 ca fiind
formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernămînt,
structura de stat și regimul politic. De aceea se impune claritatea acestor elemente
componente.
Prin forma de guvernămînt se înţelege modul de organizare a puterii de stat,
caracterul autorităţii acesteia asupra populaţiei.
Prin forma de guvernămînt se înțelege modul în care sunt constituite și
funcționează organele supreme, fiind raportată la trăsăturile definitorii ale șefului
de stat și la raporturile acestuia cu puterea leguitoare.12
Cea mai generală clasificare a formelor puterii de stat din punctul de vedere al
guvernămîntului este clasificarea în: republici şi monarhii.
Republica- este forma de guvernămînt, în care puterea supremă aparţine unui
organ ales pe un timp limitat. Guvernarea republicii este opusă guvernării
monarhice, ea nu este ereditară și nici viageră13.

10
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994
11
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. Dreptul constituțional comparat, Chișinău,2003, p.65
12
T. Cârnaț,op.cit.p.182
13
Tamaș S., Dicționar politic, București 1996, p.212
Republica este considerată cea mai democratică formă de guvernămînt, mai mult
ca atît, funcția de șef al statului poate fi ocupată de o singura persoană sau poate
avea caracter colegial.
Republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare, sau mixte, după cum şeful
statului este ales de către popor sau Parlament, care se aleg pe un timp limitat (4
-5 ani), şi în dependenţă de atribuţiile pe care le are şeful satutului, se poate
determina apartenenţa la una din aceste forme de guvernămînt, dar poate depinde
caracterul republicii și de alți factori, decît criteriul alegerii șefului de stat.
Republica prezidențială are următoarele particularități:
Republica prezidențială se caracterizează prin rolul important al Președintelui în
sistemul organelor de stat. Se caracterizează și prin faptul, că în mâinile
Preşedintelui sunt concentrate atât atribuţiile de şef al statului cât şi cele de şef al
guvernului. Trăsătura formală a republicii prezidenţiale, este lipsa funcţiei de prim
ministru, deoarece însăşi Preşedintele deţine în exclusivitate puterea executivă,
numeşte guvernul, astfel fiind un conducător suprem. Atât Preşedintele cât şi
Parlamentul este ales numai prin vot universal de către popor. E necesar de
menţionat faptul, că guvernul şi parlamentul sunt independente şi nu sunt în relaţii
de supunere. Parlamentul nu are dreptul să-şi manifeste neîncrederea faţă de
preşedinte. Preşedintele la rândul său nu poate dizolva parlamentul, şi deţine
dreptul de veto, în ceia ce priveşte actele adoptate de parlament. Exemplu de
republici prezidenţiale sunt: SUA (republică prezidențială clasică, unde sistemul
organelor de stat superioare se construiește pe principiul balanței contra
balanței14 ), Mexic, Brazilia, Argentina, etc.
Republică parlamentară are următoarele caracteristici:
Astfel de formă a republicii se manifestă prin faptul, că Preşedintele este seful
statului, cu funcţii reprezentative şi atribuţii formale. Puterea executivă este
exercitată de Guvern, în frunte cu prim - ministru, acesta fiind numit de Preşedinte,
din numărul persoanelor membre ale partidului ce guvernează, deţinând voturile
majoritare în parlament. Specificul republicii parlamentare sunt alegerile de către
Parlament a șefului de stat. Astfel Parlamentul alege preşedintele, formează
guvernul, şi îşi exercită controlul asupra activităţii acestuia. Parlamentul este în
drept să-şi manifeste neîncrederea faţă de guvern să-l dizolve, ori să demisioneze
miniştrii, ce nu-şi exercită atribuţiile. Preşedintele la rândul său acţionează numai
cu acordul guvernului, actele emise de el întră în vigoare şi au forţă juridică numai
după acordul parlamentului şi a guvernului. Ex: Austria, Germania, Suedia, Italia,
Izrail, Turcia, India, Grecia, Moldova.
Datorită evoluției istorice a acestei forme de guvernămînt, astăzi se vorbește despre
regim parlamentar dualist (Guvernul este responsbil și în fața Parlamentului și a
14
Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., op.cit.p.69-70
șefului de stat) și regim parlamentar monist (Guvernul e responsabil doar în fața
Parlamentului)15.
Republicile mixte- ce se caracterizează prin prezenţa unor elemente din ambele
forme ale republicii (parlamentare şi prezidențiale.) În această formă organele
puterii de stat le alcătuiesc: preşedintele, parlamentul şi guvernul. Astfel toate
acestea deţin putere şi au împuterniciri şi atribuţii egale, care sunt împărţite între
ele. Aici atît Prim –ministru cît și Președintele sunt participanți activi în
administarția statului. Ex. de republici semiprezidențiale sunt Franța, Portugalia,
România, etc.
Monarhia este forma de guvernămînt, în care şeful statului este stabilit pe calea
succesiunii (nu este ales). Monarhul, de regulă nu ste responsabil juridic şi nu
poate fi schimbat fără voia lui. Monarhia însă poate fi absolută şi limitată, atunci
cînd alături de monarh mai există şi alte organe ale puterii (de exemplu, aceasta s-
ar numi monarhia constituţională, parlamentară, dualistă).
Monarhia absolută (autoconducere)- puterea supremă în stat aparţine în totalitate
monarhului şi nu este limitată de nimic. Nu există oarecare acte legislative sau
organe care ar limita puterea monarhului (uneori puterea poate fi limitată de
familia regală). În prezent la categoria de state cu monarhie absolută putem include
Arabia Saudită, în prezent această formă este o raritate.
Monarhia limitata - monarhia constituţională are două forme: dualistă și
parlamentară.
Monarhia constituţională, se caracterizează prin faptul că împuternicirile
conducătorului statului, sunt limitate prin dispoziții normative din Constituția
statului respectiv. În dependență de gradul acestei delimitări deosebim monarhia
dualistă și monarhie parlamentară.
Monarhia dualistă -puterea supremă de stat este împărţită între monarh şi
parlament, iar monarhul deţine puterea executivă, este independent în acest
domeniu şi are funcţia de a numi guvernul, care este responsabil faţă de el.
Parlamentului îi aparţin atribuţii în domeniul legislativ şi adoptarea bugetului.
Monarhul deţine dreptul de veto şi poate după propria iniţiativă să dizolve
parlamentul. Astăzi o formă asemănătoare o întâlnim în Iordania, Cuveit, Maroc.
Monarhia parlamentară , este o formă mai dezvoltată decît monarhia dualistă,
puterea monarhului poartă un caracter reprezentativ, care este limitată de
Constituţie şi organul suprem care, este parlamentul. Aici monarhul numai formal
este şeful statului, care este păstrat, ca un simbol al naţiunii. Deşi formal, anume
monarhul numeşte șeful guvernului şi miniştrii, semnează legile, dar cu toate
acestea puterea reală este concentrată în mâinile parlamentului şi a guvernului.
Guvernul poartă răspundere politică în faţa parlamentului şi nu a monarhului.
15
Guceac I. Curs elementar de drept constituțional, vol.I, Chișinău, 2001, p.119-120
Toate actele emise de monarh intră în vigoare numai după acordul miniştrilor.
Exemple de astfel de monarhii sunt: Spania, Japonia, Marea Britanie, Suedia ,
Norvegia, Belgia.
Structura de stat.
Structura de stat, este împărţirea internă a statului în unităţi administrativ-
teritoriale sau în părţi politice autonome, raporturile dintre stat şi acestea fiind
considerate ca raportul dintre întreg şi părţile lui componente.16
Astfel statele se împart în:
- state simple sau unitare;
- state compuse sau federative;
- asociații de state;
Statul simplu sau unitar este forma cea mai răspîndită a structurii de stat. In aceste
state există un singur Parlament, un singur guvern, o singură constituţie şi o
singură cetăţenie. Împărţirea internă a statului se face în acest caz, în unităţi
administrative teritoriale. (Exemple de state unitare: Franţa, Italia, Bulgaria,
România, Republica Moldova etc.). Din aceste afirmații apar unele trăsături cum ar
fi :
- Este un stat centralizat, compus din unităţi admistrativ-teritoriale ce se
supun organelor puterii centrale şi nu dispun de suveranitate;
- Organe legislative, executive, judecătoreşti unice, specifice întregului
stat, care îşi îndeplinesc funcţiile prin intermediul organelor
administraţiei publice locale;
- Organele puterii centrale pot soluţiona orice problemă ce ţine de
competenţa organelor locale;
- Pe teritoriul statului unitar acţionează o singură constituţie şi un sistem
legislativ unic;
- Unităţile administrativ teritoriale nu deţin putere legislativă;
- O singură cetăţenie;
- Activităţile externe sunt înfăptuite de organele centrale de stat, ce
reprezintă oficial statul pe plan internaţional;
- Organele centrale, fără acordul administraţiei publice locale, sunt în drept
să modifice numarul unităţilor administrativ-teritoriale, mărimea şi
hotarele teritoriilor acestor unităţi;
In statele compuse, federative există mai multe rînduri de organe legislative,
executive şi judecătoreşti - federale şi ale statelor federate, mai multe constituţii,
iar împărţirea internă este făcută în părţi politice, autonome sau componente ale
federaţiei. Astfel, forma federativă presupune de regulă, cel puţin două rînduri de
organe supreme ale puterii administraţiei de stat şi justiţiei, o dublă legislaţie, două
16
Deleanu I., Drept constituțional și instituții politice. Tratat, București, 1996, p.131
cetăţenii, exemplu de state federative: SUA, Rusia, Canada, Germania etc. Forma
federativă are o serie de caracteristici :17
- Federația este constituită din unități statale care sunt subiectele ei și au un
cerc de împuterniciri proprii;
- Subiectele federației nu sunt state în sensul propriu al cuvîntului, ele nu
beneficiază de suveranitate completă, deși ea este proclamată formal în
unele federații;
- Cu Constituția federală comună acționează și legile subiectelor federației,
care trebuie să corespundă Constituției federale și altor legi;
- Existența cadrului dublu de autorități publice centrale ( organele
legislative, executive și judiciare), la nivelulul federației și la nivelul
fiecăriu stat federat. Totodată se efectuiază delimitarea competenței în
sfera legislativă și administrativă între federație și subiectele ei;
- În Parlamentul federal, mai exact în Camera lui Superioară se asigură
reprezentarea deosebită a subiectelor federației. În unele state este
stabilită reprezentanța egală a subiectelor federației în camera superioară,
în unele state se determină reprezentarea în funcție de numărul populației;
- Persoanele ce fac parte din populația federației, dețin două cetățenii
(cetățenia statului federativ și cetățenia statului membru);
- Statele federative sunt subiecte de drept internațional, iar statele membre
sunt doar subiecte de drept intern;
Federaţiile se mai pot clasifică în: naţionale (Belgia), teritoriale (SUA,
Mexic, Germania), mixte (federaţia Rusă, India).
Asociațiile de state- sunt forme asemănătoare federațiilor, însă ele nu crează un
stat nou.
Principalele forme ale asociațiilor de state se consideră :
1. Confederațiile de state
2. Uniunile de state
Confederaţia ca formă de structură statală este o uniune de state, fără o legătură
atît de strînsă, fiecare păstrîndu-şi suveranitatea integrală, uneori creată pentru
anumite scopuri comune ale statelor membre. ( de ex. scopul de apărare, scop
economic, diplomatic etc.,) În scopul realizării intereselor comune pe plan intern
și extern, confederația își instituie un organ al asociației, de ex. Parlament,
Congres, Adunare, din care fac parte reprezentanții tuturor statelor membre.
Caracteristicile de bază ale confederației sunt :
- Confederația se formează în baza unui tratat internațional sau pact
confederal;
- În cadrul confederației statele membre își păstrează suveranitatea;
17
Cârnaț T., op.cit.p.191-192
 - În cadrul confederației se respectă dreptul statelor membre de a ieși din
cadrul asociației, cu respectarea pactului confederal;
- Confederația nu devine stat, nu obține personalitate juridică și nu este
subiect de drept internațional;18
De ex: (S.U.A. intre 1778-1787 a fost formată pe rincipiul confederației,) Astăzi
un exemplu de confederaţie întîlnim doar în Constituţia unui singur stat acesta
fiind Elveţia, dar cu toate acestea el se prezintă ca stat federativ. Confederaţie
modernă mai poate fi numită şi Uniunea Europeană, Comunitatea Statelor
Independente.
Uniunile de state - sunt forme interstatale constituite prin asocierea a două sau
mai multe state, guvernate de același conducător. La moment nu există această
formă a structurii de stat, dar a în trecut a fost cunoscută sub două forme : uniune
personală și uniune reală.
Uniunea personală- este o formă temporară de asociere a două sau mai multe state
care au un conducător comun. Ex. Marea Britanie și Honovra de la 1714-1837.
Uniunea reală- asocierea a două sau mai multe state, nu doar prin existența
monarhului comun, dar și prin crearea unui sau mai multor organe comune. Ex.
Principatele unite din 1859, Uniunea Austro-ungară 1867-1916.
Regim politic
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a
societăţii cu referire imediată la raporturile dintre stat şi indivizi la modul concret
în care un stat asigură şi garantează drepturile subiecţilor săi.
Cea mai generală clasificare a regimurilor politice este următoarea:
a) regimuri autocratice;
b) regimuri democratice;
In regimul autocratic - masele populare nu au nici o posibilitate de a determina
sau a influenţa politica internă şi externă a statului. Puterea de stat este exercitată în
interesul unor grupe de persoane, sau a unei persoane, prin metode dictatoriale,
poliţieneşti, prin negarea drepturilor şi libertăţilor individuale. Astfel de regimuri
au fost cunoscute și în perioada modernă.
( Ex. regimul fascist, militar, comunist.)
Regimul democratic presupune existenţa unor condiţii, care să facă posibilă
participarea maselor de cetăţeni la viaţa politică, ele influenţează politica internă
şi externă a statului, exercitînd un control asupra modului în care organele de stat
îndeplinesc voinţa lor.
Regimurile democratice se pot împărţi după criteriul democraţiei în directe sau
indirecte.
18
Guceac I., op.cit., p.108
Regimurile directe - poporul exercită nemijlocit puterea de stat.
Regimurile indirecte - conducerea de stat se realizează prin reprezentanţi ai
poporului, prin organele alese - democraţie reprezentativă.
Forma de stat al R. Moldova
Asupra formei de stat influențiază anumiți factori, care condiționează o anumită
formă de stat. Acești factori sunt:
1. Baza economică;
2. Raportul de forțe pe plan internațional;
3. Specificul național și tradițiile poporului;
În contextul acestor factori, RM, a ajuns să fie :
1. După structura de stat - un stat unitar
2. După forma de guvernămînt - republică parlamentară sau
semiparlamentară
3. După regimul politic- un stat cu un regim democratic
Deși potrivit Constituției, este declarată R. Moldova, un stat unitar, la moment
întîmpinăm dificultăți în privința securității teritoriale, care ridică unele probleme
de caracterul unitar al statului. La forma de guvernămînt a înregistrat o
instabilitate, periodic schimbîndu-și forma din republică parlamentară în
prezidențială, ceea ce denotă o instabilitate și știrbește imaginea în exterior.