Neomodernismul

Nichita Stănescu
Neomodernismul este un concept care desemnează spiritul generațiilor de creatori care
s-au afirmat după cel de-al doilea război mondial. Spre deosebire de modernismul interbelic,
neomodernismul nu mai face apel la sincronizarea cu spiritul veacului, ci la recuperarea unor
modele clasice, exemplare (de pildă, volumul În dulcele stil clasic, al lui Nichita Stănescu).

Direcția literară cuprinde scriitorii care și-au desfășurat activitatea în jurul Cercului
literar de la Sibiu – Radu Stanca, Ion Negoițescu, generația poeților ”șaizeciști” – Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru și generația 1970 – Leonid Dimov,
Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu.

Trăsăturile neomodernismului sunt: reinstaurarea lirismului, prezența subiectivismului

în planul trăirilor afective și ”aventura cunoașterii”, parodia, ironia, ludicul, poezia miturilor
și a simbolurilor culturale.

În neomodernism, poezia este văzută ca joc cu limbajul și cu toate convențiile lui;

poetul experimentului în limbaj este Nichita Stănescu, a cărui dublă atitudine se manifestă și
la nivelul clasicizării experiei poetice.

Poezia lui Nichita Stănescu este un demers al întoarcerii la sursă a lirismului. El

propune o nouă atitudine față de cuvânt, o redefinire a poeziei și nu în ultimul rând un alt tip
de relație cu lumea.

Încă de la primele versuri, Nichita șochează prin amestecul de luciditate și

sensibilitate, prin armonia pe care o creează între elemente pe care până acum le vedeam și
simțeam ca opozabile; apropie contrariile realului și obține același efect de atracție, reușind să
se apropie de o formă primordială a lucrurilor.

Nichita Stănescu a fost laureat al Premiului Internațional ”Herder” în 1975, al

Premiului pentru poezie ”Struga 82” și a primit de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor.

Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu sunt:
poezia contrariază permanent aşteptările cititorului; o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;lupta
sinelui cu şinele; confruntarea dintre creator şi gânditor; redefinirea poeticului; lupta cu verbul
(necuvintele);
cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie; intelectualismul;
reinterpretarea miturilor; reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii; ironia, spiritul
ludic; reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic
original, cu un imaginar propriu, inedit;transferul dintre concret şi abstract funcţionează
bivalent, punând în discuţie relaţia dintre conştiinţă şi existenţă.

Etape ale creaţiei şi particularităţi artistice

Prima etapă de creaţie, a exuberanţei, cuprinde volumele de tinereţe (Sensul
iubirii -  1960, O viziune a sentimentelor- 1964):
-    elanuri adolescentine, exuberanţă;
-    manifestarea stării jubilatorii;
-    consonanţa cu şinele şi cu lumea;
-    iubirea ca sentiment originar al naşterii cuvintelor;
-    tema primului volum: ieşirea din somn; motivul răsăritului, al luminii; prefigurează o
poetică a zborului, a transparenţei, a matinalului (impresia de poezie imaterială);

-    în al doilea volum, considerat „romanul unei idile"1, tema: dragostea ca stare de

certitudine;
-    relaţia eu - timp: realizarea elogiului stării de A FI (poeziile stau sub semnul lui SUNT).
A  doua etapă de creaţie face trecerea spre un lirism interiorizat, reflexiv şi cuprinde
volumele: Dreptul la timp - 1965, 11 elegii - 1966, Oul şi sfera  -1967, Roşu vertical, Laus
Ptolemaei  - 1968, Necuvintele - 1969, în dulcele stil clasic- 1970.
-    Redă o conştiinţă scizionată, aventura conştiinţei de sine în cunoaştere, efectul timpului
asupra cuvintelor în discursul poetic.
Cu volumul Dreptul la timp, se configurează infrastructura unei cosmogonii proprii,
construite în volumele ulterioare, prin abordarea marilor teme ale lirismului său.
-    Tema volumului este perceperea dureroasă a timpului. Durerea este „o definiţie afectivă a
timpului.
-    Se constituie un cuplu inedit: Creatorul/ Timpul şi femeia, Galateea/ Opera.
-    începe dialogul poetului cu miturile (starea lirică polifonică, sincretismul de simboluri,
reinterpretarea miturilor).
-    Consonanţa cu şinele şi cu lumea, din etapa anterioară, este substituită de ruptura tragică a
sinelui, de neputinţa de a exprima şinele.
-    Corporalitatea devine absurdă.
-    Vizionarismul se intelectualizează şi se abstractizează.
-    Forţa care structurează acest univers imaterial este cântecul. Volumul 11  elegii (definiţii
filozofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenţei poetice) este o carte a rupturii
existenţiale, o investigare a legăturii dintre om şi cuvânt.
-    Tema volumului este suferinţa de diviziune, tânjirea de unitate, ridicată la scară cosmică.
-    Ciclul redă condiţia artistului şi relevă cauza suferinţei poetului: imposibilitatea de a
materializa imaterialul.
Volumele următoare reiau tema cuvintelor şi a necuvintelor, continuă obsesia mitului creaţiei.
în volumul Laus Ptolemaei, cele două căi de cunoaştere, poezia şi matematica, tind a fi reduse
la limbajul unic, iniţial şi initiatic, iar tema este refacerea simbolurilor.
Cu Necuvintele  se constituie o nouă cosmogonie şi perspectiva „din afară" a lucrurilor.
1 Eugen Simion, Scriitori romani de azi, voi. I, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1978
Ultimul volum al etapei, în dulcele stil clasic,  aduce rafinarea expresiei în dialogul duios
ironic cu poezia înaintaşilor.
Trecerea la a treia etapă de creaţie se realizează cu volumul Măreţia frigului (1972), meditaţie
gravă pe tema morţii şi a timpului. Cele trei volume (Epica Magna - 1978, Opere
imperfecte  - 1979, Noduri şi semne- 1982) aparţin etapei de maturitate şi de manifestare
plenară a stănescianismului.  Ele alcătuiesc un triptic al investigării actului artistic. Poezia este
o stare de criză: „Poezia nu se scrie cu cuvinte".
în lucrarea Nichita Stănescu; orizontul imaginar, criticul Corin Braga sintetizează trăsăturile
celor trei etape astfel:
-    poezia metaforică - are o structură mediată, redă o imagine prin altă imagine;
-    poezia simbolică şi de viziune - are o structură i-mediată, exprimând intuiţii şi percepţii
obscure, ireprezentabile în sine;
-    metapoezia - transfigurarea poetului în cuvânt trădează dorinţa de a supravieţui prin
cuvânt, dedusă din neputinţa de a supravieţui în mod direct.
Poetul este când bântuit de „îngerul" cunoaşterii şi al speculaţiei metafizice, iar viziunile lui
stau sub semnul imaginaţiei, când posedat de „daimonul" trăirii şi scufundării în materie, iar
viziunile lui stau sub semnul unui regim senzitiv. Cele două ipostaze sunt şi două moduri de
cunoaştere a lumii.
în universul său poetic, descoperim alternanţa pulsatorie a unui univers inteligibil, populat de
esenţe şi idei în sens platonician, imaginile trădând aspiraţia dezmărginirii eului şi a integrării
în Marele Tot, şi a unui univers sensibil, populat de fenomene, indivizi, materie, imaginile
sugerând refugiul în concretul teluric şi în individual.