„Leoaica tanara, iubirea”

Nichita Stanescu

Descendenta spirituala a lui Nichita Stanescu vine din lirismul lui

Eminescu, din poezia filozofica a lui Blaga, din ermetismul lui Barbu
fiind asemenea lui Tudor Arghezii, un inovator al cuvantului. Este
autor al volumelor: „ Sensul iubirii ” , „ O viziune a sentimentelor ” , „
Oul si sfera ” , „ 11 elegii ” , „ Opere imperfecte ”. Arta e in conceptia
lui Stanescu o modalitate de cunoastere iar artistul e Demiurgul.
Trasaturi neomoderniste prezente in lirica sa sunt:

 Intelectualismul
 Reinterpretarea miturilor
 Reflectia filozofica
 Ironia
 Spiritul ludic
 Ambiguitatea limbajului
 Subtilitatea metaforei
 Ermetismul expresiei
Specie: poezia face parte din volumul „ O viziune o sentimentelor ” si
este romanta cantabila, meditatie filozofica pe tema iubirii, idila, imn
incantatoriu, arta poetica.
Titlule o metafora ce pune semnul identitatii intre iubire si „ leoaica
tanara ” agresiva, de o frumusete salbatica si naturala. Izomorfismul
iubire-leoaica evidentiaza faptul ca sentimentul iubirii este proiectat in
afara, materializat, corporalizat. Referitor la conceptul de arta poetica
titlul este o metafora a poeticitatii.
Teme: iubirea, natura, timpul
Motive: leoaica ( laitmotiv ), apele primordiale, cerc rotitor,
cosmogonia, privirea.
Lirism: subiectiv fiind prezente marcile eului liric „mi-am adus” , „m”
, „ mi ” , „ jurul meu ”.
Compozitie: poezia se alcatuieste din 3 secvente evidentiate prin
strofele inegale ca intindere.
Secventa I: surprinde clipa revelarii iubirii vizualizata, corporalizata
ca o superba felina, sentimentul iubirii ia forma agresiva a leoaicei
care „ma pandise-n incordare / mai demult ”. Cele 2 prezente cu care
incepe si se termina poezia sunt omul si erosul. Intalnirea cu iubirea e
violenta, imprevizibila, avand forta unui impact resimtit fizic: „ Coltii
albi mi i-a infipt in fata / m-a muscat leoaica azi de fata ”. Eul liric e
luat prin surprindere, nu se astepta sa gaseasca atata agresivitate in
Eros, in acest sentimentplin de energii ascunse, de amenintari teribile
la adresa lui, aflat la varsta primei iubiri.
Intalnirea omului cu iubirea „se intampla” intr-o pustietate de
inceput de lume, iubirea venind din afara timpului, illo tempore. Daca
la tinerele fete iubirea se arata sub forma unui zburator, la poet apare
metamorfozata intr-o „ leoaica tanara ” , care vine sa surprinda fiinta
umana.
Toata secventa e dominata de verbe care trimit la motivul vanatorii
si care definesc agresivitatea leoaicei: „a sarit” , „pandise” , „a infipt” ,
„a muscat”. Totul devine o vanatoare in cadrul careia omul e prada iar
iubirea apare precum Fata Morgana. Sintagma „coltii albi” sugereaza
ca sentimentul iubirii nu a fost erodat iar „muscatura” leoaicei nu
provoaca urme vizibile sau durere ci zbucium sufletesc. Pe de alta
parte „leoaica” poate fi muza, inspiratia care apare brusc in constiinta
si sufletul creatorului.
Secventa II: prezinta efectul psihologic al neasteptatei intalniri ,
„muscatura leoaicei”ducand la metamorfoza fapturii si a universului:
„Si deodata in jurul meu, natura / se facu un cerc de-a-dura / cand mai
larg, cand mai aproape / ca o strangere de ape”.
Natura se modifica in jurul eului liric, printr-un vulcanic proces de
energizare, izvorat din vitalismul neobisnuit al leoaicei. Lumea pare a
se naste abia acum pentru faptura indragostita fiindca trairea iubirii are
semnul unei noi geneze. Elementele de cosmogonie sunt stilizate,
reduse la 2 simboluri esentiale: cercul rotiror si apele primordiale.
Eul liric se situeaza in centrul acestui univers fiind prezenta
demiurgica si axis mundi.
Abia iesit din lumina, noul cosmos isi imprumuta culorile si
armoniile sonore din universul launtric al celui indragostit: „Si
privirea in sus tasni / curcubeu taiat in doua / si auzul o-ntalni / tocmai
langa ciocarlii ”.
Miscarea ascendenta a sufletului ce a descoperit dragostea e sugerata
prin motivul privirii si prin cel al auzului intr-o perfecta sinestezie.
Metafora „ curcubeu taiat in doua” sugereaza faptul ca faptura
iluminata de iubire are acum o alta viziune asupra lumii. Dragostea
spiritualizeaza fiinta ingaduindu-i accesul intr-un spatiu sacru, ideal.
Iubirea ii da eului liric o energie uriasa extinsa la scara intregului
unives. Dragostea devine astfel cantec inalt, oda a bucuriei, celebrand
soarele, lumina, viata
Secventa III: Surprinde transformarea fapturii celui care iubeste
prin estomparea simturilor: „Mi-am dus mana la spranceana / la
tampla si la barbie / dar mana nu le mai stie”. Cele 3 metonimii
( tampla, spranceana si barbia ) surprind o noua relatie a
indragostitului cu sinele si cu lumea. „Tampla” sugereaza gandirea,
„spranceana” sugereaza cunoasterea prin contemplare iar „barbia”
comunicarea prin cuvant. Noua fizionomie a omului poarta acum
urmele leoaicei. Chiar si „leoaica” e schimbata, devine „aramie”,
evidentiind temperarea emotiei iubirii. Epitetul cromatic „aramie”
trimite si la culorile focului definind iubirea ca incandescenta. Se
remarca si antiteza dintre ipostaza initiala a leoaicei si cea finala: „in
incordare” – „vicleana”. „Si aluneca-n nestire / pe-un desert in
stralucire / peste care trece alene / o leoaica aramie / cu miscarile
viclene / inca-o vreme / si-nca-o vreme ”.
La final „leoaica” pare ca se retrage in desertul auriu in asteptarea
unei alte victime. Ultimele versuri trimit la nostalgie, omul neputand
cucerii eternitatea nici prin eros. Iubirea are insa puterea de a pune in
ordine si de a duce armonie in univers. Se remarca alternanta
prozodiei clasice cu versul alb, aceasta asociere fiind un suport formal,
sugestiv pentru mesajul poeziei ce vorbeste peste vremuri despre
iubire ca sentiment exaltant si inaltator.
Concluzii: Eugen Simion il numeste pe Nichita Stanescu „poet al
transcendentei” iar Nicolae Manolescu vede lirica stanesciana ca fiind
„o lumea a starilor de vreme, substantiala, densa in care sentimentele
se ating, se lovesc, se ranesc”