Activitatea de joc şi rolul ei în evoluţia copilului

Jocul este elementul de bază al activităţii tuturor copiilor. Prin intermediul jocului, copilul
cunoaşte lumea şi învaţă cum să se descurce cu obiectele, persoanele, spaţiul şi timpul.
1.Există unele caracteristici ce deosebesc jocul copilului de cel al adultului
În primul rând este vorba de tradiţie. Numeroase jocuri se transmit din generaţie în generaţie. De
asemenea, există anumite jucării prezente în toate culturile cum ar fi mingea sau păpuşa. Apar şi
jocuri diferite în funcţie de anotimp. Astfel patinajul şi săniuşul sunt caracteristice perioadei de
iarnă iar bicicleta şi patinele cu rotile sunt folosite primăvara şi vara.
În al doilea rând este vorba de vârstă – pe măsură ce copilul creşte timpul acordat perioadei de
joc scade. În general jocul poate fi împărţit în 4 mari categorii: de imitaţie, explorare,
experimentare şi contrucţie. Aceste categorii sunt prezente la toate grupele de vârstă dar una este
dominantă. Astfel la copilul mic predomină imitaţia pe când la preşcolari experimentarea.
În strânsă legătură cu vârsta apar şi caracteristicile de sex – iniţial nu există diferenţe în funcţie
de sex, sugarii preferând jucării care sună, iar după un an jucării ce dezvoltă mersul. Treptat
familia influenţează jocul copilului orientând fetiţele către jocul cu păpuşi, iar băieţii către jocul
cu maşini şi pistoale. În perioada de preşcolar băieţii se joacă preferenţial afară angajându-se în
acţiuni de alergare, căţărare şi chiar încăierare, fetele preferă jocurile liniştite, în casă jucându-se
cu cărţile, păpuşile sau desenând. Când se joacă afară preferă săriturile cu coarda, şotronul sau
leagănele.
Etapa de dezvoltare a copilului este al 4-lea element caracteristic – unele jocuri sunt populare
într-o anumită etapă pe când altele sunt agreate în altă perioadă. Din acest punct de vedere putem
deosebi 4 stadii:
etapa de explorare ce durează de la 3 luni până aproape de 1 an. În această etapă copilul
investighează obiectele şi mediul ambiant.
etapa jucăriilor durează până pe la 7-8 ani. Este etapa în care copilul foloseşte diverse jucării
pentru a explora şi a experimenta;
etapa jocului (după 7 ani) în care interesul pentru jucării scade, crescând interesul pentru diverse
jocuri şi sporturi;
etapa visului în care copilul mare se identifică cu diverşi eroi şi se consideră neînţeles.
2. Jocul are o valoare deosebită în viaţa copilului deoarece asigură dezvoltarea motrică şi
neuropsihică a acestuia. De aceea este necesar să insistăm asupra funcţiilor jocului.
a) Asigură dezvoltarea senzorio-motorie a copilului. Jocurile active permit dezvoltarea
musculaturii şi cunoaşterea mediului înconjurător. Prin intermediul lor copilul beneficiază de
stimulare tactilă, auditivă, vizuală şi kinestezică.
b) Dezvoltarea inteligenţei – jocul dezvoltă însuşiri fizice ca: atenţia, observaţia şi imaginaţia.
Frecvent, copilul caută soluţii noi pentru a observa o problemă de joc, astfel că se ajunge la
dezvoltarea gândirii şi imaginaţiei. Iniţial, copilul examinează şi manipulează anumite obiecte.
Treptata ele învaţă modul lor de utilizare şi reuşeşte să asocieze un cuvânt unui anumit obiect.
Ulterior, el reuşeşte să înţeleagă relaţiile spaţiale dintre el şi obiecte, dintre diferite obiecte. Prin
intermediul jocului, copilul reuşeşte să înţeleagă numeroase noţiuni abstracte.
c) Socializarea – jucăria este elementul în jurul căruia se realizează relaţiile dintre copii. Aceste
relaţii pot fi pasive sau active, pozitive sau negative. Când copilul este mângâiat şi se linişteşte
apare o relaţie pasivă pozitivă. În situaţia în care el ajută un alt copil apare o relaţie activă
pozitivă. În joc apar reacţii active pozitive cum ar fi schimbul de jucării dar şi reacţii active
negative cum ar fi cearta şi smulgerea jucăriei. Treptat se dezvoltă tot mai mult relaţiile pozitive
ce se manifestă prin rugăminte şi schimb de jucării.
d) Prin joc copilul îşi dezvoltă imaginaţia şi dă frâu liber capacităţii sale de creaţie. Frecvent
creativitatea poate fi inhibată de un mediu familial prea restrictiv sau de dorinţa de a obţine
aprobarea grupului. Creativitatea apare în special în timpul activităţilor individuale ale copilului.
e) Conştiinţa de sine se dezvoltă treptat pe măsură ce copilul devine capabil să desfăşoare o
activitate independentă şi orientată către un anumit scop. În timpul acestor activităţi el reuşeşte
să deosebească acţiunea proprie de obiectul pe care-l foloseşte în timpul acesteia. Copilul
înţelege faptul că acţiunea a fost provocată, el fiind cauza şi subiectul acţiunii.
f) Terapia prin joc poate fi folosită la orice grupă de vârstă. Jocul permite eliberarea copilului de
tensiunile şi stresul prezent în mediu. Pacientul va fi încurajat să se joace într-un context
generator de securitate. În condiţiile jocului cu reguli, copilul este stimulat să elaboreze anumite
situaţii cărora le face faţă cu uşurinţă.
g) Jocul are o valoare morală deosebită deoarece dezvoltă spiritul de grup, respectul faţă de
adevăr şi faţă de cei din jur, responsabilitatea şi corectitudinea. În cadrul jocului, standardele
morale sunt foarte rigide şi trebuie respectate cu rigurozitate. Grupul de copii este foarte puţin
tolerant la nerespectarea acestora şi reacţionează prompt ajungând până la excluderea copilului.
3. Este greu de realizat o clasificare a jocului totuşi specialiştii au ţinut cont de funcţiile acestuia
insistând asupra jocurilor ce stimulează dezvoltarea fizică, cognitivă şi socială.
a) Jocuri ce stimulează dezvoltarea fizică – în această categorie intră jocurile senzorio-motorii,
cele de îndemânare şi încăierările.
Jocurile senzorio-motorii sunt caracteristice primilor ani de viaţă. Obiectele atrag atenţia copiilor
prin culoare, miros, textură şi consistenţă. Copilul este fericit atunci când se joacă cu apă, nisip,
plastilină, alimente (făină). De asemenea, el preferă jocurile ce presupun ţopăit, alergare,
legănare, căţărare.
Jocurile de îndemânare sunt cele în care copilul îşi dezvoltă abilităţi noi. În cadrul acestor jocuri
intră căţărarea pe un perete sau copac, sărituri cu coarda, mersul cu spatele. Abilităţile manuale
sunt stimulate prin jocul cu cuburi, prin folosirea foarfecelor sau în timpul îmbrăcării şi
dezbrăcării hainelor proprii sau a păpuşilor.
Încăierările sunt frecvent întâlnite la şcolarii mici după o perioadă de joc liniştit şi sunt
caracteristice băieţilor. Acest tip de joc reprezintă pentru copii o experienţă socială, nefiind vorba
de o bătaie adevărată. Dacă urmărim expresia facială a copiilor observăm bucurie însoţită de
zâmbet şi chiar de râs.
b) Jocurile ce influenţează dezvoltarea cognitivă. Au fost identificate 4 tipuri de jocuri cognitive:
jocul funcţional, de construcţie, dramatic (de pretindere) şi cu reguli.
Jocul funcţional sau senzorio-motor este caracteristic primilor ani de viaţă. El implică activitatea
motrică a unor grupe musculare şi pe cea senzorială de examinare a obiectelor. Este un joc cu
multiple valenţe (fizice şi cognitive), motiv pentru care are o importanţă majoră pentru copilul
mic.
Jocul de construcţie oferă posibilitatea dezvoltării abilităţilor manuale şi creaţiei. Copilul
manevrează piesele jocului, ceea ce stimulează dezvoltarea coordonării dintre ochi, mână şi
creier. De asemenea, iniţial copilul construieşte după desenele jocului, pentru ca ulterior el să
poată realiza noi imagini, noi construcţii.
Jocul dramatic (de pretindere) apare ca urmare a dezvoltării gândirii simbolice. Între 1 şi 6 ani
jocul dramatic apare din ce în ce mai frecvent, căpătând un caracter din ce în ce mai complex. În
acest joc copilul redă cu fidelitate ceea ce i-a atras atenţia şi impresionat. Activitatea imaginativă
reflectă conduita celor din jur precum şi mediul profesional al părinţilor. Treptat capacitatea de a
folosi simboluri se dezvoltă ceea ce duce la creşterea numărului de scheme utilizate. Iniţial
copilul imită folosirea unor obiecte casnice pentru ca treptat el să devină capabil să se joace de-a
familia, de-a profesorul, de-a poliţistul sau de-a doctorul.
Progresiv, se ajunge la jocul cu reguli. Iniţial există jocuri pe care copilul le rezolvă singur
(puzzle, jocuri pe calculator) pentru ca ulterior să se ajungă la jocuri colective ce devin adevărate
meciuri şi competiţii. În această categorie intră atât jocurile fizic pasive cum ar fi cele cu cărţi,
domino, sah, cât şi cele fizic active cum ar fi fotbal, volei, baschet.
c). În final va trebui să insistăm asupra jocurilor cu caracter social. Au fost identificate 6 stiluri
de joc ce evoluează de la cel nesocial la cel social. Iniţial, a fost identificat comportamentul
neocupat în care aparent copilul nu se joacă. În realitate, el urmăreşte atent tot ceea ce-l
înconjoară acordând atenţie scaunului pe care este aşezat, activităţii celor din cameră sau studiind
camera. Practic, copilul fie visează , fie se joacă cu hainele sale sau cu alte obiecte din cameră.
Urmează faza de spectator în care copilul priveşte jocul altui copil, dar nu are intenţia de a se
implica. Frecvent el pune întrebări, oferă unele sugestii dar nu intră în joc. Urmărirea
programelor de televizor este un exemplu de activitate în calitate de spectator.
Jocul independent (solitar) indică o perioadă de maturizare a copilului în care el este capabil să-şi
planifice acţiunile şi să le îndeplinească. Copilul se poate juca în apropierea altor copii dar este
concentrat doar asupra propriei acţiuni.
În timpul jocului paralel copiii se joacă unul alături de altul, nu unul împreună cu altul. În acest
context jocul copilului nu este influenţat de cei din jur şi nici el nu-i influenţează pe aceştia.
Jocul asociativ apare în momentul în care copii se joacă împreună şi folosesc aceleaşi jucării. Un
astfel de exemplu este jocul de-a trenul cu vagoane. Copiii se joacă într-un mod asemănător dar
nu identic. Încă nu apare diviziunea muncii şi organizarea activităţilor. Fiecare copil are propria
preocupare iar interesul său este principal în cadrul asocierii.
In final se ajunge la jocul de cooperare în cadrul căruia copiii se joacă împreună având un scop
comun, ajutându-se unii pe alţii şi planificând acţiunea. Colectivul de joacă este liber format
totuşi se ajunge rapid la situaţii de apartenenţă sau neapartenenţă la un anumit grup.
4. În cadrul categoriilor de joc prezentate anterior există unele diferenţe legate de grupa de
vârstă. În continuare vom studia caracteristicile jocului la sugar, anteprescolar, preşcolar şi
şcolar.
a). În perioada 0-1 an jocul se perfecţionează treptat.
În primele 3 luni de viaţă copilul răspunde global la stimulările venite din mediu. Primele
rudimente de joc au ca obiect propriul corp. Pedalajul picioarelor, mişcarea mâinilor sau jocul cu
propria voce sunt cel mai frecvent întâlnite.
În următoarele 3 luni copilul devine tot mai interesat de activitatea de explorare şi de joc.
Reuşeşte să apuce jucăriile cu toată mâna (la 4 luni) şi să le mişte pentru a produce sunete.
După 6 luni de viaţă apare ridicarea în şezut ceea ce determină eliberarea mâinilor, ce pot fi
folosite pentru investigare şi joc. El manipulează jucăriile unilateral (până la 7 luni) apoi bilateral
(la 8 luni ţine în fiecare mână o jucărie).
La 9 luni imaginea obiectului este destul de bine formată astfel că el aruncă jucăriile pe care le
urmăreşte cu privirea şi apoi le solicită pentru a relua jocul.
Către vârsta de 12 luni el devine capabil să-şi exprime dorinţa de a se juca sau de a fi plimbat.
b) Urmează apoi perioada de antepreşcolar (1-3 ani) în care apare treptat trecerea de la jocul
solitar la cel paralel.
Iniţial copilul se joacă singur acordând puţină atenţie celor din jur. Copiii preferă iniţial jocurile
cu cuburi, jocurile muzicale sau cele de tras-împins. După vârsta de 2 ani apare jocul simbolic, în
care sunt preferate jucăriile ce imită realitatea. Astfel fetele încep să se joace cu păpuşile iar
băieţii cu maşinuţele. La această vârstă este importantă selectarea jucăriilor deoarece cele prea
mici pot fi înghiţite iar cele prea mari pot genera traumatisme datorită manevrării defectuoase.
Catre vârsta de 3 ani apare jocul în paralele, joc care se desfăşoară din postura de spectator sau
din situaţia de fiecare pentru sine.
c) Perioada de preşcolar (4-7 ani) este denumită şi perioada de joc sau anii jocului.
Jocul spontan este cel iniţiat de copii şi în care lipseşte intenţia de dirijare de către adulţi.
Jocul de exersare (funcţional) apare în momentul în care copilul a achiziţionat o deprindere nouă.
El exersează această achiziţie din dorinţa de a se perfecţiona, fără a o include într-o activitate
complexă. Astfel el sare la nesfârşit într-un picior, cară obiecte grele, aruncă mingea cât mai
departe.
Jocul simbolic (de creaţie) este activitatea prin care copilul imită unele aspecte ale realităţii.
Iniţial jocul are un subiect simplu (mersul la plimbare cu căruciorul şi păpuşa – la 3 ani) pentru
ca ulterior să apară jocul cu subiect complex în care un loc important îl ocupă relaţiile sociale
(de-a familia - la 4-5 ani).
 Jocul cu reguli are un caracter competitiv şi presupune existenţa unor norme general acceptate.
Copiii de 4 ani se adaptează greu la astfel de jocuri pe când cei de 7 ani se integrează perfect în
aceste activităţi, dovedind chiar un început de pasiune în această direcţie.
Jocul de construcţie nu impune obligatoriu prezenţa unui partener. Cu ajutorul pieselor copilul
poate realiza îmbinări fanteziste sau poate reproduce unele obiecte.
Jocul didactic este folosit de educatori în grădiniţă şi este un mijloc de facilitare a trecerii
copilului de la joc la învăţare. În general, jocurile didactice sunt de mişcare şi intelectuale.
Jocurile de mişcare organizate de educatoare sunt frecvent întâlnite în grădiniţă. Educatoarea
propune jocuri de mişcare liberă (jocul de-a avionul în care copiii aleargă cu mâinile întinse) sau
jocuri în care regulile coordonează fiecare etapă (parcurgerea unor trasee identice de către 2-3
copii).
Jocurile intelectuale sunt foarte diferite şi complexe implicând acţiuni de:
- stimulare senzorială – recunoaşterea unui obiect doar prin pipăit;
- analiză perceptivă vizuală – puzzle, lotto;
- logică – comparare şi analiză a obiectelor după anumite criterii.
În perioada de preşcolar apare jocul asociativ şi de cooperare. Contactul cu ceilalţi copii se
lărgeşte, treptat aceştia devenind modele de imitat şi chiar de întrecut, o ameninţare sau un
colaborator egal.
d) În perioada de şcolar mic (6-10 ani) jocul reprezintă încă un element important al programului
zilnic al copilului. Totuşi treptat scade preocuparea pentru jucării crescând interesul pentru
rezultat şi competiţie.
Preferinţele sunt orientate către jocurile de mişcare, ce sunt desfăşurate în grup şi în afara
locuinţei. Iniţial (6-8 ani) copiii preferă jocurile ce nu solicită abilităţi motrice deosebite (podul,
şotron, statuile). Către vârsta de 8-10 ani apare interesul pentru jocuri sportive (fotbal, volei) şi
încăierări
O parte din timp copiii preferă jocurile liniştite şi solitare. Începe să apară preocuparea pentru
colecţionarea unor obiecte (timbre, etichete, poze) dar activitatea este realizată doar pe principiul
cantitativ. Către 8-9 ani colecţionarea se realizează atât pe principiul cantitativ cât şi pe cel
calitativ.
Copiii sunt interesaţi de cărţi pe care frecvent le citesc cu voce tare. Treptat fetele vor fi
interesate de cusut, gătit, împletit pe când băieţii de traforaj, desfăcut şi reparat aparate.
e) Perioada de şcolar mediu (10-14 ani) coincide cu prepubertatea şi pubertatea, momente din
viaţă în care apar modificări majore fizice şi psihice. Activitatea şcolarului mare poartă amprenta
acestor noi dimensiuni ale dezvoltării.
Jocurile sportive în echipă (fotbal, baschet, volei) sunt tot mai frecvent întâlnite. În aceste jocuri
este necesară prezenţa unui arbitru care să supravegheze modul de respectare a regulilor.
Activitatea în echipă are trei caracteristici esenţiale:
copilul învaţă să-şi subordoneze interesul propriu interesului echipei;
se învaţă cu împărţirea echitabilă a sarcinilor şi cu modul de realizare a unor strategii ce asigură
atingerea ţelului;
se obişnuiesc cu competiţia şi cu importanţa succesului.
Pasiunea pentru literatură (tehnică, aventură) ocupă un loc important în preocupările şcolarului
mijlociu.
El colecţionează diverse obiecte după principiul calităţii. Frecvent aceasta devine un hobby iar
colecţionarea este ordonată şi selectivă.
f) În perioada adolescenţei (15-18 ani) jocul este trecut prin filtrul utilităţii sale. Adolecenţii
încep să fie preocupaţi de viitoarea meserie şi de dezvoltarea abilităţilor cerute de aceasta.
5. Desenul este o activitate de joc complexă ce relevă aptitudinile intelectuale, motrice şi
trăsăturile de personalitate ale copilului.
Desenul trebuie studiat în mod complex pornind de la cele trei tipuri de factori ce influenţează
realizarea lui: perceptiv-motrici, intelectuali şi afectivi.
Din punct de vedere perceptiv-motric copilul va progresa pe măsură ce posibilităţile sale
perceptive şi abilităţile manuale vor evolua. Etapele acestui progres sunt uşor de identificat
pornind de la reproducerea unui desen geometric. Astfel:
la 18 luni copilul ţine creionul şi mâzgăleşte fără a fi capabil să ţină cont de limitele foii de
hârtie;
la 2 ani el imită liniile verticale;
la 2 ani şi 6 luni reproduce liniile orizontale şi trasează mai multe linii verticale paralele; el este
capabil să închidă un semicerc după model şi să prelungească liniile drepte
la 3 ani face spirale şi desenează după model cercul (o cireaşă, un măr, soarele); liniile care
iniţial au fost întrerupte sunt acum desenate continuu;
la 3 ani şi 6 luni imită liniile oblice şi desenează o cruce după model;
la 4 ani copie pătratul şi alte figuri închise;
la 4 ani şi 6 luni desenează dreptunghiul după model, reproduce imaginea unei stele şi a
semicercurilor; desenul în stea este dificil astfel că reuşeşte o dată din trei încercări;
la 5 ani desenează cu uşurinţă o stea şi un pătrat după model;
la 5 ani şi 6 luni reproduce triunghiul;
la 6 ani desenează cu uşurinţă un romb.
Totuşi imaginile copiate de copil sunt deformate mai ales în situaţia în care figurile geometrice
sunt complexe.
În momentul în care copilul foloseşte coordonarea oculo-motorie el pune în joc capacităţile sale
perceptive, motrice dar şi intelectuale. Desenul a fost folosit de specialişti în scopul de a
cunoaşte gradul de maturizare al capacităţilor intelectuale ale copilului. În acest sens, ei au
folosit desenul cu temă ce permite aprecierea dezvoltării intelectuale sub 2 aspecte:
dezvoltarea reprezentării mentale studiată prin achiziţia detaliilor;
dezvoltarea coordonării mentale.
Cel mai cunoscut exemplu de desen cu temă este cel al figurii umane (omuleţul). În funcţie de
vârstă desenul figurii umane evoluează astfel:
la 3 ani omul are aspectul unui mormoloc;
la 3-4 ani imaginea apare din faţă iar detaliile se evidenţiază progresiv: iniţial copilul desenează
capul cu braţe şi gambe (omul-păianjen) apoi ochii, iar în final planta orientată către exterior;
către vârsta de 5 ani desenul evoluează apărând trunchiul unde sunt desenaţi nasturii ce
evidenţiază prezenţa hainelor;
copilul de 6 ani începe să deseneze omul în mişcare (mişcarea membrelor superioare sau
inferioare);
la 6 ani şi 6 luni apare imaginea din profil dar iniţial pot exista unele confuzii (desenează 2 ochi
pe o faţă din profil); concomitent elementele de mişcare sunt tot mai bine reprezentate;
după vârsta de 7 ani personajul desenat seamănă cu modelul; îmbunătăţirea imaginii se produce
progresiv până la 12 ani după care evoluţia devine extrem de lentă sau chiar se opreşte.
Factorii afectivi – în desenul liber copilul reprezintă în mod spontan relaţiile sale cu părinţii şi cu
alţi membri ai familiei. Desenul permite explorarea personalităţii copilului datorită valorii sale
expresive, proiective, narative şi asociative.
Valoarea expresivă este influenţată de natura motrică a gestului grafic. Copilul se mişcă,
vorbeşte, desenează iar aceste manifestări corporale corespund unei exteriorizări spontane a
emoţiilor şi senzaţiilor.
Valoarea proiectivă este strâns legată de detaliile prezente în imagine. Fiecare detaliu corespunde
unor situaţii sau elemente care l-au impresionat pe copil în sens pozitiv sau negativ.
Valoarea narativă este influenţată de povestea prezentată de copil prin desen. Frecvent această
poveste oferă informaţii în legătură cu relaţiile copilului cu persoanele şi obiectele prezente în
mediul înconjurător.
Desenul permite dezvăluirea unor zone profunde ale personalităţii copilului, zone de care el nu
este conştient şi pe care nu le poate relata (valoare asociativă).
Desenul şi apoi scrisul necesită dezvoltarea normală a următoarelor 3 elemente:
- achiziţia unui nivel motric corespunzător;
- perfecţionarea capacităţii de organizare spaţială;
- o anumită maturizare afectivă ce va permite trecerea de la mâzgălituri la desen şi
apoi la litere.
În perioada de preşcolar, paralel cu dezvoltarea desenului apare şi o evoluţie a grafismului ce
parcurge 4 faze:
Iniţial, copilul trasează linii sinusoidale şi zig-zaguri din care nu se pot deosebi litere. Este etapa
simulării scrisului ce se manifestă în jurul vârstei de 3-4 ani;
La grupa mijlocie (4-5 ani) apare un scris caracterizat prin litere mari, deformate imperfect
aliniate şi fără legături între ele. Este etapa copiei parţiale în care scrisul copilului se descifrează
cu dificultate.
La copiii din grupa mare (5-6 ani) este evidenţiată copia lizibilă în care literele sunt mari, dar
grupate şi destul de bine organizate;
În clasa I (7-8 ani) copilul evoluează către copia abilă în care literele sunt fine, mai mici şi
corect realizate. Totuşi, persistă unele deprinderi ale literelor în interiorul cuvântului, iar linia
dreaptă nu este respectată. Scrisul se va perfecţiona pe parcursul ciclului elementar când aceste
mici probleme vor dispărea treptat.
6.Pentru copii cu afecțiuni neuromotorii mișcarea este foarte importantă. El va reacționa prin
inactivitate, ordonare, repetiție, imitație, activități de construcție, de grup sau cu reguli.
Inactivitatea se manifestă prin dezinteres și apare mai ales la începutul programului terapeutic.
Ordonarea jucăriilor implică reașezarea lor în altă ordine și apare frecvent în timpul programului
educativ.
Jocurile de repetiție sunt importante pentru programul de recuperare și se realizează cu ajutorul
jucăriei făra a se acorda atenție aspectului de intenție.
Jocurile de imitație se folosesc atunci când copilul ajunge să înțeleaga seminficația unei miscări.
Sunt jocuri de imitare a unui eveniment din familie ceea ce permite realizarea mișcării,
identificarea ei și orientarea.
Jocurile de construcție sunt rar folosite în programele terapeutice, dar ele impun acțiuni de
ansamblare și ordonare. Sunt rar preferate de copii cu deficiențe fizice deoarece impun o abilitate
motrică fină.
Jocul cu reguli impune existența unui grup de copii.
Jucăriile destinate copiilor cu deficiențe fizice vor fi:
-senzorio-motorii – jocuri de construcție, ansamblare, mingi, jocuri în nisip, cuburi, jocării
mobile, mecanice, roabe, basculante;
-care stimulează inteligența – loto, domino, puzzle, cuburi, jocuri de constructive, gândire;
-stimulează viața afectivă – desen, muzicale, păpuși, ferme, școli;
-dezvoltă relațiile sociale – jocuri în doi : cări de joc, jocuri cu numere, cu temă;
-sportive – bicicletă, balansoar, cercuri, topogane.
Jucăriile trebuie alese după 16 criterii: securitate; manevrabilitate; adaptare la copil; soliditate;
interesul manifestat de copil; descoperirea activă; achiziția; adaptarea la joc; raport calitate-preț;
posibilitatea de creație; dezvoltarea personalității și a afectivității; estetica; cererea copilului;
relația copil-copil; relația copil-adult;polivalența.
Câteva sfaturi pentru părinți:
-materialul de joc trebuie să fie același cu cel folosit în gradiniță; se va insista pe jocul în apă sau
nisip;
-colțul jucăriilor plasat în așa felîncât să fie necesară deplasatea pentru a ajunge la ele;
-apa este un excelent mediu de joc; copilul spală păpușa, toarnă apa, spală rufele ceea ce
stimulează echilibrul, concentrarea și coordonarea;
-cutia cu nisip permite jocul în poziție culcat sau așezat, construcțiile din nisip dezvoltă abilitățile
manuale.
a.Copilul cu IMC nu trebuie lăsat liniștit în pat. El trebuie pus pe podea fără pătură și cu tălpile
goale. El se va mișca liber, mai ales daca are în față o jucărie. Se va deplasa pentru a ajunge la
jucărie și pentru a o apuca. Copilul așezat pe jos este strigat, el va ridica capul pentru a căuta
persoana care îl strigă. Ulterior încearcă să se deplaseze pentru a ajunge la ea. Im timpul jocurilor
copilul va fi protejat de perne pentru a nu se lovi.
Stimularea poziției așezat - mama se așează pe jos și pune copilul între coaapse; copilul este
protejat de mamă dar exersează poziția asezat cu ajutorul jocurilor.
Dacă copilul nu se târăște – se poate folosi un plan înclinat care permite stabilirea relațiilor dintre
mișcările brațelor și ale membrelor; inițial unghiul este mare pentru a produce alunecarea dar
apoi devine din ce în ce mai mic pentru înaintare;
Prehensiunea – jocuri cu obiecte mici puse inițial în mâna copilului; se ajunge treptat la
manevrare.
b. Afecțiuni neurologice evolutive – au nevoie de ajutor și încurajare dar fără compatație. Sunt
angajați doar în activitățile pe care le pot face. Preferat colecțiile, cuvintele încrucișate.
c.Afecțiuni reumatismale - copilul este preocupat de boală datorită durerilor; sunt capabili să
croiască, să confecționeze din diverse materiale – carton, material cerat; aceste jocuri dezvoltă
abilitățile manuale.
d. Afecțiuni osteo-articulare – suferă operații dificile, sunt mult timp imobilizați; au nevoie de
jucării mici, ușor de manevrat în pat – jocuri cu numere, LEGO, cărți cu imagini, cărți de colorat.