Capitolul 15 – Cat de des mint copiii despre abuzul sexual?

William T.O’Donohue, Olga Cirlugea

Intrebarea despre veridicitatea copilului in ceea ce priveste abuzul sexual poate aparea
in diferite contexte. Parintii se pot intreba despre acuzatiile copiilor lor, dar si despre lipsa
acestora ( de exemplu, avand in vedere acuzatiile altor copiii sau semnele ingrijoratoare
precum eruptiile genitale). Oamenii legii care se confrunta cu decizia arestarii sau a urmaririi
penale sunt la fel de interesati de intrebarea „cat de des mint copiii in ceea ce priveste abuzul
sexual?”. Totodata si intervievatorii criminalistici prezinta interes asupra acuzatiilor sau lipsa
acestora, la fel cum si serviciile de protectie a copilului se confrunta cu deciziile ce privesc
siguranta copiilor, dar si inlaturarea acestora dintr-un mediu daunator.
Acesti membrii cheie ar putea sa-si doreasca sa inteleaga rata de baza a minciunii in
ceea ce priveste abuzul sexual pentru a putea constata cat de real este de fapt fiecare caz
individual. De exemplu, rationamentul poate fi: „Daca doar 1% dintre copiii care pretind un
abuz sexual mint, iar acest copil continua sa sustina abuzul, atunci noi ar trebui sa continuam
urmarirea penala”. Pe de alta parte, daca rata de baza este mai mare, spre exemplu 40%,
atunci ar fi justificata o abordare mai ampla. „Daca x% dintre copiii care neaga abuzul mint,
atunci ei pot indica de fapt ca au fost abuzati, astfel incat investigatiile (poate chiar repetitive)
pot continua fiind mult mai amanuntite.”
De asemenea, trebuie sa recunoastem alte doua situatii. In primul rand, uneori copii
afirma lucruri inconsistente din punct de vedere logic: initial ei spun ca nu au fost abuzati,
ulterior afirmand ca de fapt au fost abuzati. Datorita legii logice a mijlocului exclus, stim ca
ambele variante nu pot fi adevarate, deci prin urmare exista un interes in aflarea adevarului. In
final, acuzatia abuzului sexual este de fapt o serie de afirmatii. Afirmatii ce de obicei implica
abuzatorul, in ce a constat abuzul, de cate ori s-a intamplat si ce fel de abuz a fost de fiecare
data, cine a asistat, daca a existat vreun martor, unde s-a petrecut abuzul. Trebuie sa convenim
ca unele din aceste afirmatii pot fi adevarate, dar unele pot fi si false.
O complicatie suplimentara ce a aparut a fost faptul ca unii au luat pozitii in aceasta
problema. De exemplu, in timpul scandalosului proces prescolar McMartin, o organizatie de
avocatura denumita „Credeti copiii” a fost alcatuita din parinti implicati. Una dintre
principalele afirmatii ale acestei organizatii a fost ca „copiii nu mint niciodata” despre abuzul
sexual. Se pare ca pozitia lor actuala a fost mai problematic nuantata in sensul ca ei au
acceptat ca negarea copiilor poate fi considerata drept minciuna, iar aceasta credinta a fost
folosita pentru a justifica agresivitatea si conducerea repetitiva a interogatoriului. Astfel, ei
promoveaza ideea precum ca acuzatiile copiilor trebuie crezute fara indoiala, in timp ce
negarile lor pot fi considerate minciuni. In plus, teoria clasica psiho-analitica a lui Freud
sugereaza ca toti copiii trec printr-un stadiu oedipinal de psihosex-dezvoltare in care isi doresc
sa intretina relatii sexuale cu parintele de sex opus si uneori pot confunda fantezia cu
realitatea (desi uneori putem observa ca acest lucru indica mai mult amintiri false decat
minciuni intentionate).
Cateva distinctii cheie trebuie setate de la inceput. In primul rand, copiii pot minti
facand o acuzatie („Tatal meu m-a atins in zona intima”) sau pot minti negand acuzatiile
(„Tatal meu nu m-a atins in zona intima”).
Este mult mai frecvent in literatura de specialitate sa recunoastem si sa fim preocupati
de a doua posibilitate decat de cea anterioara. In al doilea rand, este important sa subliniem ca
minciuna este singura cale spre o acuzatie falsa. Unii gandesc superficial de-a lungul
afirmatiei precum ca „daca copilul rosteste ca a fost abuzat sexual, acest lucru este fals si cel
mai probabil el/ea mint”. Cu toate acestea, aceasta deducere este falsa. Ceea ce a aratat
domeniul timp de 3 decenii esre faptul ca exista numeroase influente sugestive (de exemplu:
intrebari ce conduc spre un anume scop, intrebari repetitive, conformitati sociale de presa) ce
pot influenta copilul sa aiba amintiri false. De exemplu, copilul isi aminteste „ ca x lucru i s-a
intamplat, cand de fapt, acest lucru nu s-a petrecut”. Cu toate acestea este important de
subliniat ca in acest caz copilul nu minte intentionat si cu buna stiinta, ci mai degraba are o
eroare in amintire – o eroare de comisie mai degreaba decat o eroare de omisie (uitare).
Astfel mai formal, trebuie facuta o distinctie cheie. Cand apare intrebarea „Cat de des
mint copiii referitor la abuzul sexual?” trebuie sa urmarim urmatoarele doua criterii:
1. Copilul sustine o minciuna (neintentionat)
2. Copilul sustine cu buna stiinta o minciuna

Acest lucru este in contrast direct cu o amintire falsa care in schimb ar urmari
urmatoarele criterii:
1. Copilul sustine o minciuna
2. Copilul crede (desi in mod gresit) ca ceea ce spune este adevarat

A doua situatie este in concordanta cu studiul asupra memoriei false. Din nou, este
important sa subliniem ca nu toate acuzatiile false facute de catre copiii sunt minciuni.
 Dupa cum s-a mentionat anterior, trebuie facuta o distinctie finala in ceea ce priveste
scopul minciunii. Acuzatiile de abuz sexual de obicei implica multe reclamatii precum cine a
facut-o, ce s-a intamplat mai exact, cand s-a petrecut, unde si de cate ori, cine a fost martor si
daca a fost cazul unor amenintari sau santaje. Copilul poate minti (sau sa aiba o amintire
falsa) despre oricare aceste detalii. Acest lucru adauga o complexitate acestei intrebari,
deoarece intr-un caz individual, acuzatiile copilului pot implica o serie de afirmatii adevarate,
minciuni sau amintiri false.
Astfel, acum suntem in masura sa vedem unele dintre elementele cheie ce trebuie
abordate inaintea revizuirii a ceea ce se cunoaste cu privire la credibilitatea copiilor in ceea ce
priveste abuzul sexual. Cercetarea care incearca sa ofere informatii relevante acestei intrebari
trebuie sa includa:
1. Utilizarea unei metodologii pentru a concluziona in mod rezonabil ca
afirmatiile copilului sunt de fapt false. Adica daca copilul sustine ca unchiul
sau l-a atins pe piept in august 2007, exista o metoda valida pentru a
determina daca acest lucru s-a intamplat sau nu. Asa cum nu exista un filtru
perfect pentru trecut, cercetatorii trebuie sa argumenteze in mod pragmatic
daca au fost adunate suficiente informatii pentru a deduce in mod corect
daca acest lucru chiar s-a intamplat.
2. Utilizarea unei metodologii pentru determinarea starii de spirit a copilului in
momentul acuzatiei. In acest fel, cercetatorii trebuie sa distinga o minciuna
dintr-o amintire falsa, iar pentru a face acest lucru trebuie sa stabileasca cu o
cantitate rezonabila de dovezi ca acel copil a afirmat in mod constient o
minciuna.
3. In mod ideal, aceste doua criterii ar trebui sa se aplice fiecarei afirmatii
secundare ale acuzatiei. Asadar cercetatorii trebuie sa accepte posibilitatea
ca afirmatia copilului precum ca actiunea unchiului a fost reala, dar totusi ar
putea minti referitor la numarul datilor in care s-a intamplat acest lucru.

Indeplinirea acestor trei criterii nu este o chestiune usoara si pana in prezent cercetarile
nu au respectat intru totul aceste criterii.
De asemenea, dorim sa abordam pe scurt si posibilele motive pentru care un copil
poate minti in legatura cu abuzul sexual:
1. Copilul poate incerca sa raneasca pe cineva prin aceasta acuzatie. De
exemplu, el poate fi suparat pe acea persoana datorita unei decizii parentale.
 2. Copilul ar putea sa se teama sa faca acuzatia, deoarece abuzatorul l-a
amenintat sau mituit.
3. Copilul ar putea sti ca acea acuzatie ar putea perturba viata de familie (ex:
financiar) si astfel ar nega abuzul.
4. Copilul poate fi influentat de catre un adult ce are de castigat in urma
acuzatiei (ex: o mama razbunatoare ce se afla intr-o disputa privind custodia
sau o mama ingrijorata din punct de vedere financiar ce ar putea avea de
castigat in urma procesului).
5. Copilul poate avea un istoric in ceea ce priveste minciunile, iar aceasta
acuzatie ar fi un alt exemplu al acestei probleme.
6. Copilul poate suferi de o tulburare mintala precum „Tulburarea de Conduita”
in care el ignora regulile morale ale societatii.
7. Copilulului s-ar putea sa-i placa atentia castigata datorita acuzatiei.
8. Copilului i-ar putea placea castigul suplimentar primit in urma acuzatiei (ex:
trai de viata mai bun).

Vom revizui in mod critic cercetarile ce au incercat sa abordeze aceasta intrebare.

Pentru a gasi informatiile necesare studiilor, am folosit mai multe baze de date: EBSCOhost,
PsychINFO, E-Journals cu termeni de cautare „fals+acuzatii+abuz+sexual”,
„fals+negari+abuz+sexual” sau „minciuna+abuz+sexual”. Aceasta cautare a oferit putine
rezultate relevante. De fapt, majoritatea articolelor relevante au fost alese prin baza de date
EBSCOhost. La selectarea studiilor am ales persoane cu varsta de 18 ani si sub 18 ani ce au
raportat acuzatii false sau au negat acuzatiile in ceea ce priveste abuzul sexual.
Niciun studiu nu a aratat in mod specific rata de negare falsa, prin urmare am ales sa
includem studii care cuprindeau rate de negare in cazuri validate in care copiii au fost abuzati,
dar au negat abuzul. Vom examina criteriile folosite pentru a determina acuratetea.

Acuzatii false
Studii ce implica sondaje ale judecatilor profesionale

Kendall-Tackett si Universitatea New Hampshire au verificat 74 membrii ai legii

fortei de ordine si 127 de specialisti in sanatatea mintala pentru a determina procentajul
acuzatiilor abuzului sexual care au fost false. Cei 201 participanti din Boston au participat la
un interviu telefonic in care li s-au cerut sa ofere procentaje copiilor cu varsta sub 6 ani, intre
6-9 ani si 10-12 ani in functie de credibilitatea acuzatiilor false referitoare la abuzul sexual.
Rezultatele au sugerat ca majoritatea profesionalistilor au suspectat ca 5% dintre cazuri au
fost false si ca cei mai multi copiii care mint au varsta cuprinsa intre 10-12 ani. Ei au observat
82% dintre copiii cu varsta de 10-12 ani au mintit comparativ cu 71% din grupa de 6-9 ani si
59% din grupa de 6 ani. In plus s-a dovedit ca acuzatiile mincinoase au fost mai mult din
partea baietilor decat a fetelor.
Acest studiu are cateva limitari importante si rezultatele ar trebui interpretate cu grija.
In primul rand, minciuna a fost definita ca un copil care afirma ca abuzul a avut loc cand de
fapt nu a avut (adevaruri false). Astfel, acest studiu nu a evaluat intentia copilului si in acest
fel nu a reusit sa deosebeasca minciuna de falsa amintire. In plus, definitia utilizata in acest
studiu a exclus orice caz de abuz in care copilul sustinea ca abuzul nu a avut loc cand de fapt
acest a avut loc in mod clar. In al doilea rand, singura metoda pentru a determina procentul
copiilor care au mintit in legatura cu abuzul a fost sa se ceara parerea specialistilor in sanatate
mintala si a fortelor de ordine. Nu au fost furnizate informatii referitoare la modul in care au
fost luate aceste hotarari sau despre corectitudinea acestor judecati ori daca profesionistii au
reusit sa distinga minciuna copilului sau daca chiar copilul isi crede propria minciuna. In plus,
nu exista dovezi ca opinia unui profesionist despre ratele minciunii reprezinta un indicator
valid. In schimb poate fi un indice mai bun decat preconceptiile profesionistilor (copilul a fost
implicat intr-o lupta pentru custodie din care reieseau castiguri materiale).
Everson si Boat au intervievat 100 de persoane din Serviciul De Protectie al Copilului
din Departamentul Serviciilor Sociale din Carolina de Nord pentru a estima rata acuzatiilor
false de abuz sexual. In prima faza a studiului, participantilor li s-a cerut sa furnizeze estimari
ale numarului total de cazuri de abuz sexual la care au fost martori, numarului total al
cazurilor reale si numarului total al cazurilor false. 88 din 100 de persoane din Serviciul de
Protectie al Copilului au completat chestionarul. Rezultatele au indicat ca ei cunosc 1249 de
cazuri de abuz sexual. Rata medie stabilita a fost de 56% impartita in 4 grupe de varsta
diferite (copii sub 3 ani, intre 3-6 ani, copii de scoala elementara si adolescenti). S-a stabilit
ca acesti copiii au facut acuzatii false in procent de 4,7%. Cu toate acestea, au existat
discrepante mari intre grupurile de varsta, astfel incat copiii sub 3 ani au mintit in procent de
1,6 %, pe cand cei mai mari de 12 ani au mintit in procent de 8%.
In a doua faza a studiului, 24 din 34 de angajati ai SPC au raportat ca acuzatiile fictive
ale abuzului sexual au fost selectate si plasate in „Rapoarte false”, in timp ce 24 din 54 de
angajati care nu au raportat nicio acuzatie falsa au plasat acuzatiile in „Rapoarte adevarate”.
Participantilor li s-a cerut sa aproximeze ce procent din cei 100 de copiii ar face acuzatii false.
Rezultatele indica ca membrii ce lucreaza pentru „Rapoartele false” au estimat ca 12,2% ar
face acuzatii false, pe cand cei cu „Rapoarte adevarate” au estimat 5,2%.
Cei 24 de lucratori ai SPC din subgrupa de „Rapoarte false” au fost intervievati despre
detaliile raportarilor mincinoase de abuz intr-un esantion de 29 de cazuri si au fost rugati sa
explice hotararea lor. Participantii au considerat ca acuzatiile sunt false in majoritatea
cazurilor, deoarece copiii isi retrageau plangerea ulterior. Acestia au constatat ca unii copii
faceau afirmatii nefondate ce includeau detalii fantastice si neplauzibile, insuficiente,
inconsecvente, existau dovezi contradictorii precum si lipsa dovezilor medicale sau lipsa fricii
fata de agresor si trecerea peste testul poligraf a faptuitorului.
Din nou, acest studiu nu a raportat criteriile pentru determinarea falsitatii in fiecare caz
individual, desi a incercat sa descopere unele dintre criteriile care au fost utilizate in general.
La fel ca o mare parte din cercetarile descrise mai sus, acest studiu s-a bazat pe judecata
profesionala. Astfel, majoritatea criteriilor descrise, spre exemplu complexitatea declaratiei,
rezultatele poligrafului, absenta dovezilor medicale nu s-au dovedit ca indica in mod valid ca
afirmatiile sunt fictive.
Agentia de Sanatate Publica din Canada a efectuat un studiu de incidenta pe scara
larga a abuzului si neglijarii copilului si a publicat concluziile in anul 2003. Agentia a obtinut
date despre 217.319 investigatii privind maltrarea copiilor din 63 de zone ale serviciilor de
protectie a copiilor din Canada (exclusiv Quebec): in cinci domenii de interes: abuz fizic,
abuz sexual, neglijare, maltratare emotionala si expunere la violenta domestica. Dintre aceste
investigatii, doar 47% au fost fundamentate. Constatarile au exclus cazurile care au fost
investigate doar de politie si unele rapoarte au fost eliminate fie din cauza informatiilor
insuficiente, fie pentru ca nu au fost considerate „a fi in limitele suficiente”. Rapoartele erau
considerate „intemeiate” in cazul in care existau dovezi suplimentare. Au fost efectuate
12.468 de investigatii privind abuzul sexual din care doar 21% au fost considerate
fundamentete, in timp ce 15% au fost suspectate si 64% au fost nefondate.
Studiul prezinta o serie de probleme care limiteaza interpretarile constatarilor. In
primul rand, nu face diferenta intre acuzatiile de abuz sexual asupra copiilor facute de un
parinte, profesor, organ de politie si cele facute de un copil. Cifrele au indicat ca un numar
relativ mare de rapoarte nu erau fundamentate; cu toate acestea nu se stie daca copiii au facut
acele rapoarte. De asemenea, nefundamentat nu inseamna un raport fals sau mincinos. In al
doilea rand, in timp ce studiul raporteaza cazuri rau intentionate afirmate de catre un copil
(„declararea cu buna stiinta a unei minciuni”), studiul reuneste toate formele de abuz si nu
indica ce procent din rapoartele rau intentionate s-au datorat acuzatiilor de abuz sexual. In al
treilea rand, concluziile nu reusesc sa raporteze nici modul in care a fost definita „rautatea”.
In al patrulea rand, Agentia de Sanatate Publica a Canadei s-a bazat pe judecata profesionala a
lucratorilor de investigatie pentru a determina daca abuzul a fost fundamentat, suspectat sau
nefondat.

Studii care implica declaratia copilului

Goodwin, Sahd si Rada au analizat 46 de cazuri de presupuse abuzuri sexuale asupra

copiilor. Toate presupusele abuzuri au fost comise de catre un membru al familiei sau de
cineva care locuia cu ei in aceeasi casa. Autorii au constat ca din cele 46 de cazuri doar unul
singur a fost o acuzatie falsa. Acest caz a implicat un copil de 13 ani care a inceput sa prezinte
probleme de comportament dupa ce mama sa s-a recasatorit. Copilul fugise de acasa si
cautase adapost la un prieten al carui tata era politist. Cand a fost intrebata de ce a fugit,
copilul a dezvaluit ca a fost abuzata de tatal sau vitreg. Ea a dezvlauit mai tarziu ca a inventat
povestea dupa ce a citit intr-o carte despre incest. Alte doua surori de 11 si 18 ani au fugit de
acasa si au facut reclamatii de abuz fizic. Cand aceste afirmatii au fost investigate, una dintre
surori a dezvaluit ca a avut loc si un abuz sexual. Un examen medical a indicat ca sora mai
mare avea „un himen rupt si un canal vaginal larg.” Ulterior, fetele au retras plangerea
numind-o „farsa”, spunand ca au fost invatate de o fata mai mare.
Niciuna dintre metodele utilizate pentru a determina daca copilul a mintit nu poate fi
considerata ca dovada concludenta.

Studii care implica anchete ale judecatilor profesionale si declaratia copilului

Jones si McGraw au examinat ratele raportarilor false de abuz sexual asupra copiilor si
caracteristicile rapoartelor fictive intr-un studiu din 2 parti. Partea intai a analizat rapoartele
copiilor suspecti de abuz sexual in 1983 de catre Departamentul de Servicii Sociale din
Denver. Acea echipa a plasat fiecare raport in una din cele 5 categorii: relatari fiabile,
retragerea plangerii, suspiciuni nefondate, informatii insuficiente, rapoarte fictive ale adultilor
si ale copiilor. Aceste cinci clasificari au fost evaluate de cercetatori pentru a garanta
validitatea. Partea a doua a studiului s-a concentrat pe stabilirea validitatii declaratiilor in 21
de cazuri fictive raportate in Denver intre 1983 si 1985, dintre care 5 au fost raportate de catre
copii, 9 de catre adulti, iar restul au fost cazuri mixte in care nu a fost posibil sa se stabileasca
cine a facut acuzatia initiala. Cercetarile au indicat ca 4 din 5 copii care faceau acuzatii false
au fost abuzati sexual in trecut, suferind in continuare, in timp ce un copil era implicat intr-o
lupta pentru custodie.
Caracteristicile de sprijin precum istoricul familial, comportamentul copilului,
dezvaluirea, declaratia catre alte persoane, consistenta raportului, utilizarea jucariilor si a altor
materiale de joaca, cunoasterea organelor genitale si functia lor si prezenta altor copii care ar
fi putut lua parte la abuz au fost factori investigati pentru a declara veridicitatea copilului. O
evaluare a declaratiilor copiilor evidentiaza faptul ca declaratiile false erau lipsite de emotie.
Autorii remarca ca uneori lipsa emotiei poate fi un simptom al unui eveniment traumatic
nerezolvat. Autorii nu au specificat o modalitate de a determina daca copilul a facut cu buna
stiinta o afirmatie fictiva sau daca el chiar a crezut cu adevarat acea declaratie. Green a
evaluat 11 cazuri presupuse de abuz sexual in contextul luptei pentru custodie. Rezultatele au
indicat ca 4 din cei 11 copiii si-au acuzat fals tatii de abuz sexual. Primul caz a ilustrat un
baietel care a dezvaluit ca si-a vazut tatal ejaculand. Naratiunea copilului era lipsita de emotie,
iar interactiunea cu tatal sau era una pozitiva, cu exceptia cazului in care mama era prezenta,
iar copilul era nevoit sa fie suparat si nervos pe tatal sau.
Al doilea caz infatiseaza o mama care a adus acuzatii de abuz sexual impotriva
fostului ei sot, dupa ce fiica ei a venit acasa cu lenjeria patata de sange. Copilul a afirmat ca
tatal sau a abuzat-o, dar ulterior si-a retras plangerea si a recunoscut ca a incercat sa-i faca pe
plac mamei.
Al treilea caz a implicat un baiat de 4 ani a carui mama era suspectata ca a fost
abuzata sexual dupa ce copilul ar fi jucat un joc sexual pe care a pretins ca il stie de la tatal
sau. Ulterior, acesta si-a retras plangerea.
Al patrulea caz o infatiseaza pe bunica unei fete ce a dus copilul la medic, dupa ce fata
se plangea de dureri rectale si vaginale in urma vizitei la tatal ei. Presupusul abuz nu a avut
loc, fapt dovedit de interactiunea calda dintre tata si fiica, lipsa semnelor si simptomelor de
molestare sexuala si confirmarea diagnosticului de catre medic; fata avea o simpla iritatie.
Corwin, Berliner, Goodman si Goodwin au criticat metoda lui Green de a judeca daca
acuzatiile de abuz sexual asupra copiilor sunt adevarate sau false. Mai exact, ei au criticat
utilizarea de catre acesta a unei tehnici derivate din punct de vedere psihanalitic, care nu avea
suport empiric, folosirea propriei sale experiente clinice si rapoarte de caz anecdotice. Acest
studiu este o ilustrare principala a pericolelor de a se baza pe judecata profesionala, mai ales
cand baza acestei judecati este teoria controversata a lui Freud cu privire la sexualitate.
Benedek si Schetky au prezentat 18 cazuri de presupuse abuzuri sexuale asupra copiilor pe
care le-au intalnit in practica phisiatrica, din care zece au fost considerate a fi false.
Autorii au folosit o varietate de metode pentru a-si sprijini judecata profesionala daca
acuzatiile de abuz sexual asupra copiilor erau adevarate sau false. Mai intai au evaluat
capacitatea copilului de a distinge faptele reale de fantezie si au evaluat caracterul adecvat al
dezvoltarii limbajului folosit de copil. Ei au avertizat ca folosirea vocabularului sexual
precoce nu este neaparat un indiciu al abuzului sexual si ca acest limbaj poate fi rezultatul
faptului ca copilul a fost „suprastimulat sexual” ( si-a vazut parintii ca interactioneaza intr-o
maniera sexuala). Ulterior, ei s-au angajat in interogarea directa, evaluarea ambilor parinti,
observarea interactiunilor parinte-copil.

Negari false ale abuzului sexual si retragerea acuzatiei

Niciunul dintre studiile revizuite nu a analizat in mod specific ratele de negare falsa a
abuzului sexual, mai precis copiii au negat cu buna stiinta si in mod fals ca au fost abuzati
sexual.
Sorensen si Snow au propus un proces de dezvaluire a negarii care s-a dezvoltat in
patru etape:
- negare (declaratie initiala care indica faptul ca nu a avut loc un abuz
sexual)
- dezvaluire (recunoasterea tentativei de abuz sexual sau admiterea de catre
copil a abuzului)
- retragerea dezvaluirii abuzului sexual
- reafirmare (reafirmarea ca abuzul a avut loc intr-adevar)
Autorii au evaluat 630 de cazuri de presupus abuz asupra copiilor si au selectat 116
cazuri pe care le-au considerat potrivite in procesul dezvlauirii. Toate aceste cazuri au fost
considerate fundamentate de unul sau mai multe criterii: marturisirea agresorului (80%),
condamnarea agresorului (14%), dovezi medicale (6%). Rezultatele au indicat ca majoritatea
copiilor au negat initial, mai ales daca au fost intervievati de catre un parinte sau de o alta
persoana adulta in contextul unui interviu medico-legal. Dintre acei copii care au negat initial
ca au fost abuzati, 7% au continuat sa faca dezvaluiri active, in timp ce 78% au furnizat
informatii provizorii. Copiii si-au retras afirmatiile in 22% dintre cazuri, iar dintre acestia
92% au reafirmat ulterior abuzul. Autorii au descoperit ca 12 copii au furnizat o dezvaluire
verbala in timpul unui interviu condus de un asistent social, in timp ce 16 copii nu au furnizat
nicio dezvaluire verbala. Aproximativ jumatate dintre cazuri au indeplinit criteriile de
includere ale lui Soresen si Snow (dovezi medicale, condamnarea agresorului).
Terapeutii au identificat evenimente legate de raspunsul sistemului (nevoia de a spune
politiei, marturia in instanta) si evenimente legate de variabilele parinte-copil (presiunea
parentala) ca factori posibili asociati cu retragerea acuzatiei. Dezvaluirile de abuz sexual au
fost extrase din mai multe interviuri formale (realizate de un profesionist) si informale
(realizate de parinti). Rezultatele au indicat ca in 5 cazuri copiii nu au dezvaluit niciodata
abuzul. Ratele au variat in functie de tipul de interviu (formal vs. Informal), interviurile
informale provocand un numar putin mai mare de retrageri ale acuzatiilor decat cele formale.

Discutii si concluzii

Datorita limitarilor metodologice ale studiilor existente, ajunge la concluzia socratica

ca nu cunoastem ratele la care copiii mint cu privire la abuzul sexual. De aceea, nu stim cat de
des mint copiii ca au fost abuzati cand de fapt nu au fost sau cat de tare ascund faptul ca au
fost abuzati. Principalul neajuns metodologic care impiedica astfel de concluzii implica lipsa
unei metode valide pentru a determina daca copilul afirma sau nu in mod intentionat o
falsitate. Astfel, studiile actuale sunt mai relevante pentru problema frecventei raportarii false
spre deosebire de problema minciunii. Exista unele dovezi care sugereaza ca minciuna poate
fi asociata mai mult cu copiii mai mari decat cu cei mai mici. Exista, de asemenea, unele
dovezi care sugereaza ca minciuna despre abuzul care nu a avut loc este mai frecventa decat
minciuna ca abuzul a avut loc.
Toate studiile au luat o perspectiva mai degraba globala si fie au judecat toate
afirmatiile copiilor ca fiind adevarate, fie ca fiind false.
Aceasta analiza sugereaza ca este nevoie de mai multe cercetari. Cercetarile viitoare ar
trebui sa caute esantioane reprezentative, precum sa examineze si esantioanele implicate in
proceduri judiciare. In plus, pe viitor ar trebui examinati copiii cu un trecut in ceea ce priveste
minciuna sau copiii cu o psihopatologie semnificativa sau chiar cei amenintati de posibilul
agresor. In plus, cercetarea ar trebui sa abordeze mai cu atentie intentia copilului.
In cele din urma, nu este clar ce fel de metode ar trebui adoptate in interviul medico-
legal. Majoritatea sustin ca copilul cunoaste diferenta dintre adevar si minciuna, dar aceasta
diferenta nu garanteaza ca acel copil nu va minti. Intentionalitatea este un factor dificil de
evaluat penntru un evaluator extern si prin urmare va reprezenta mereu o enigma in
interviurile medico-legale.