Simpozion 1

SIMPOZION
COMUNICĂRILE CELUI DE AL XXVIII-LEA SIMPOZION
AL CERCETĂTORILOR ROMÂNI DIN UNGARIA

(GIULA, 10–11 NOIEMBRIE 2018)

GIULA, 2019
2 Simpozion

Publicaţie a
Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria

Redactor şi editor responsabil

Maria Berényi

Lector
Rodica Elena Colta

Publicaţie subvenţionată de:

Fondul Bethlen Gábor

ISBN 978-615-5369-16-2
48 Simpozion

Mircea-Gheorghe Abrudan

Mitropolitul Andrei Şaguna –

ziditor al unităţii româneşti
prin Biserică
„Dorul românilor din monarhia austriacă
e să se unească și să facă un singur trup”
     A. Șaguna, 3/15 martie 1849

Preliminarii

Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna este una din cele mai cunos-
cute personalități ale istoriei românilor din modernitate. De aceea
nu este nevoie să insist aici asupra biografiei sale sau a contribuției
lui la reînvierea și înnoirea instituțiilor Bisericii Ortodoxe Româ-
ne din Transilvania, Banat și Ungaria, nici chiar asupra implică-
rii sale decisive în mișcarea națională a românilor ardeleni. În
contextul centenarului Marii Uniri, care pentru românii rămași
după 1919 în afara granițelor României Mari nu reprezintă neapă-
rat un prilej de aleasă sărbătoare, scopul studiului meu este de a
surprinde tocmai acele acțiuni, proiecte și izbânzi ale lui Andrei
Șaguna care au vizat unitatea națiunii române, prin transcende-
rea oricăror granițe politico-statale și ideologice, prin intermediul
Bisericii Ortodoxe. Acest proiect șagunian merită toată atenția
noastră, deoarece datorită lui românii ortodocși din Ungaria și
Serbia, deși niciodată cuprinși în interiorul granițelor statului ro-
mân, au fost și rămân o parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Ro-
mâne, prezervându-și în acest fel identitatea etnică, lingvistică și
culturală.
Simpozion 49

„Daco-Romania” și un „ducat românesc” sub sceptrul

Habsburgilor

În timpul revoluției pașoptiste elita politică a românilor din Im-

periul austriac și din Principatele Române a nutrit un plan măreț
de emancipare națională, socială, politică, economică și bisericeas-
că a întregii „Românimi”, cu alte cuvinte a tuturor românilor. Ni-
colae Bălcescu a exprimat cel mai limpede acest deziderat național-
politic într-o lucrare programatică dedicată „stării de față, trecutului
și viitorului patriei noastre” în care stipula: „Ținta noastră, domnilor,
socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea Națională a Românilor. Unitate
mai întâi în idei și în simțăminte, care să aducă apoi cu vremea Uni-
tatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni, din basarabeni,
din bucovineni, din transilvăneni, din bănățeni, din cuțovlahi, să facă un
trup politic, o nație românească, un stat de șapte milioane de români. La
crearea acestei naționalități, la o reformare socială a românilor, bazată pe
sfintele principuri ale dreptății și ale egalității, trebuie să țintească toate
silințele noastre. Românismul dar e steagul nostru, supt dânsul trebuie să
chemăm pe toți românii”1.
Ideea unirii și proiectul ei politic s-a întrupat în expresia „Da-
coromania”, denumire pe care ar fi urmat să o poarte viitorul stat
al românilor viețuitori pe teritoriul vechii Dacii2. Mészáros Károly,
un împuternicit al guvernului maghiar la Marea adunare de la Blaj
din 3/15-5/17 mai 1848, a descris desfășurarea întâlnirii și a înre-
gistrat că între sloganurile exprimate de mulțime „din toate părțile”
s-a auzit „»Trăiască libertatea! Trăiască Daco-Romania«!”3. Câteva zile
mai târziu, un alt oficial maghiar, Szász Károly, îi explica lui Lajos
Batthyány, primul ministru al Ungariei, ce însemna pentru români
această libertate și „Dacoromânie”: respingerea uniunii Transilva-
niei cu Ungaria, emanciparea politico-națională și înființarea „unei
noi Dacii, care să cuprindă Muntenia, Moldova, Bucovina și jumătate
sau întreaga Transilvanie, ba chiar și părțile limitrofe de la marginea Un-
gariei”4.
Desigur, această idee nu a fost întâmpinată cu euforie de niciun
imperiu învecinat, chiar dacă guvernul austriac de la Viena a co-
chetat în vara anului 1848 cu ideea alipirii Principatelor Române
50 Simpozion

la Imperiul austriac și constituirea unei libertăți frățești a popo-

rului român sub sceptrul dinastiei de Habsburg-Lorena5. Consi-
liul de Miniștri de la Viena a discutat această chestiune la 1 iunie
1848, protocolul ședinței arătând faptul că guvernanții au luat act
de desfășurarea adunării de la Blaj, au primit petiția trimisă îm-
păratului și au declarat că românii trebuiau avuți în vedere, pen-
tru că reprezintă majoritatea populației Transilvaniei și puteau fi
utilizați ca o contragreutate la pretențiile maghiare, iar împreună
cu sașii ar putea „reprezenta miezul în jurul căruia Principatele Dună-
rene românești s-ar putea alipi Austriei”6. Consulii ruși din principate
au înregistrat la rândul lor activitatea revoluționarilor în această
direcție și au avertizat Petersburgul cu privire la pericolul ieșirii
Țărilor Române din orbita politică a Imperiului rus. Raportul con-
sului rus T. Cola din Galați către colegul său Feodor Tumanski din
Iași, din 6 mai 1848, era cât se poate de limpede: „cinci boieri, care au
trecut prin Pesta, au plecat la Brașov și se află acum la Kronstadt [Brașov,
n.n.]. Ei visează la unirea Transilvaniei, Valahiei, Bucovinei și Moldovei,
pentru formarea unui singur stat”7. Diplomația țaristă a jucat un joc
dublu în ceea ce privește ideea daco-romanistă în anii 1848–1849.
Pe de o parte, rușii i-au avertizat pe austrieci și pe turci cu privi-
re la planurile elitelor românești, iar pe de cealaltă parte au oferit
românilor un regat până la Tisa sub protecția Rusiei și sub un vi-
cerege rus8.
Este important de subliniat că nu numai românii, fie ei mun-
teni, moldoveni ori transilvăneni, au susținut această idee politi-
că a unui stat daco-roman în anul 1848. Pastorul evanghelic sas
Daniel Roth a publicat la Sibiu, în mai 1848, o broșură intitulată
„despre uniune și alăturat un cuvânt despre o posibilă monarhie daco-
română sub coroana Austriei”, în care milita în favoarea unei alianțe
între sași și români, și unirea românilor într-un imperiu daco-ro-
man, care să cuprindă Transilvania, Muntenia și Moldova, sub
sceptrul suveranului de la Viena9. Ocuparea militară a Moldovei și
Munteniei de către trupele imperiale ruse în toamna anului 1848 a
dus la împrăștierea revoluționarilor români și năruirea pe termen
scurt și mediu a acestui mare proiect daco-romanist, care se va
fragmenta apoi în două părți: unul care să cuprindă Principatele
Simpozion 51

dunărene și celălalt pe românii din teritoriile Monarhiei austriece.

La cumpăna anilor 1848-1840, fruntașii românilor din Ardeal,
Banat, Bucovina și Ungaria au dovedit un real pragmatism poli-
tic elaborând un nou program național în care și-au exprimat cu
claritate idealul solidarității etnice prin proiectul constituirii unui
ducat românesc autonom în cadrul Imperiului austriac. În 13/25
februarie 1849, o deputăție românească constituită din 13 mem-
bri (7 ardeleni, 3 bănățeni, 2 bucovineni și 1 ungurean), avându-l
în frunte pe episcopul Andrei Șaguna, a înaintat Curții imperiale
un memoriu în care plecând de la argumentul vechimii și numă-
rului demografic al românilor „din Ardeal, Bănat, din părțile vecine
ale Ungariei și din Bucovina”, și invocând loialitatea „neclătită către
augusta casă austriacă”, demonstrată de români mai ales în cursul
războiului civil, au cerut: „Unirea tuturor românilor din statul austriac
într-o singură națiune de sine stătătoare supt sceptrul Austriei, ca parte
întregitoare a Monarhiei; administrațiune națională de sine stătătoare în
privința politică și bisericească”; deschiderea unui parlament național
care să aleagă un lider național, un senat român, „un cap bisericesc
de sine stătător, care se va întări de Maiestatea ta și supt care vor sta
ceilalți episcopi naționali”; organizarea școlilor românești; introdu-
cerea limbii române în administrație; reprezentarea națiunii ro-
mâne în conformitate cu ponderea ei demografică în Parlamentul
imperial; alegerea unui reprezentant al națiunii române în guver-
nul imperial; acceptarea de către suveran a titlului „de mare duce al
românilor”10.
Petiția deputăției românești la Olmütz și Viena a trezit un ecou
pozitiv între românii din Bucovina, Ardeal și Banat, Alecu Hur-
muzachi felicitându-și fratele, pe Eudoxiu, care se număra între cei
13 semnatari, pentru că „a acționat ca un adevărat patriot (…), tocmai
de aceea suntem atât de recunoscători ție și deputăției române, de care
sunt mândri toți cei care au la inimă soarta poporului nostru”, precizând
mai apoi că „voi ați dat glas dorinței pe care o nutrește orice român ade-
vărat, dorinței pentru o unire cât mai realizabilă”, aceasta nefiind altce-
va decât „țelul către care tindem și trebuie să tindem cu toții și pentru
care muncim cu toții”11. Într-adevăr membrii deputăției românești
au muncit sârguicios în scopul sensibilizării Curții și guvernului
52 Simpozion

imperial în legătură cu dorința lor de a se constitui un ducat ro-

mânesc, toate petițiile înaintate, în comun sau în nume personal,
în cursul anului 1849 reluând în forme și stiluri diferite puncte-
le memoriului național din 13/25 februarie 184912. Andrei Șaguna
însuși, prevalându-se de funcția sa ierarhică, a fost în audiență de
mai multe ori atât la împăratul Franz Joseph și la ceilalți membri
ai familiei imperiale refugiate la Olmütz, cât și la președintele con-
siliului de miniștri, prințul Felix von Schwarzenberg, rugându-i
„pentru nația noastră”, cum informa cu optimism consistoriul orto-
dox de la Sibiu13. Într-o a doua petiție trimisă guvernului în 5 mar-
tie 1849, episcopul Andrei Șaguna „în numele deputaților și a întregii
națiuni române din monarhia austriacă” sublinia că cea mai importan-
tă doleanță a românilor din Austria este unirea lor „într-o singură
națiune de sine stătătoare sub sceptrul Austriei, ca parte întregitoare a
monarhiei”, această unire fiind benefică monarhiei și izvorând din
„conștiința aceleiași origini pe care fiecare român o poartă în inima sa,
aceleași religii, și mai vârtos una și aceeași limbă în casă, literatură și
biserică, cu aceleași datini moștenite de la străbunii ei”14.
Petiția lui Șaguna venea la o zi după promulgarea noii constituții
austriece din 4 martie 1849, care deși acorda tuturor popoarelor
din monarhie egalitatea în fața legii și dreptul de a cultiva limba
și naționalitatea proprie, nu făcea nicio aluzie la un ducat româ-
nesc sau la existența națiunii române. În schimb, constituția pre-
vedea restabilirea teritoriilor Coroanei de Habsburg, ceea ce era o
indicație cât se poate de clară că Viena nu intenționa să recunoască
vreo entitate politică nouă15. De altfel, în ședința din 10 martie 1849,
cabinetul austriac a respins ideea ducatului românesc, constituit
din Bucovina, Ungaria, Transilvania și districtele grănicerești, mo-
tivând că este neconstituțională, cererea românilor fiind „cu totul
inadmisibilă, întrucât acordarea acestui punct al petiției ar dizolva nu-
mitele țări aparținând Coroanei, creînd, în locul lor, o țară nouă de sine
stătătoare a coroanei – »România«”16.
Proiectul ducatului românesc din Austria a eșuat și datorită di-
namitării lui de către sașii ardeleni care, prin propria deputăție
trimisă la Viena, au avertizat Curtea și Cabinetul asupra iminenței
creării unui imperiu daco-român care ar fi reprezentat un peri-
Simpozion 53

col nu numai pentru germanii din Transilvania, „purtătorii de

civilizație” în lupta dintre „valahi” și maghiari, ci și pentru unita-
tea monarhiei austriece17. Episcopul Șaguna a condus apărarea ro-
mânilor în fața autorităților imperiale arătând discrepanțele dintre
drepturile constituționale, dreptul istoric, pe care se bazau sașii,
și realitățile demografice ardelene. Toate eforturile episcopului au
fost zadarnice, consiliul de miniștri nerăspunzându-i oficial la me-
moriile trimise în 12 și în 23 martie 1849, ci comunicându-i, în mod
confidențial, prin ministrul de interne Franz Stadion, că nu se va
reveni asupra constituției din 4 martie, iar „îndărătnicia” români-
lor nu era văzută cu ochi buni. Ultimul efort public al episcopului
în această direcție a autonomiei naționale a avut loc în 26 aprilie,
când a semnat o petiție comună, alături de liderii croați și slovaci,
clamând federalizarea Monarhiei austriece și argumentând că sta-
bilirea unor regiuni ale Coroanei pentru fiecare naționalitate era o
măsură necesară pentru a se putea ajunge la egalitatea națională
susținută de constituția din 4 martie. Și de această dată petiția a
rămas fără răspuns18. În acest fel Andrei Șaguna a înțeles că alte
memorii și petiții ar fi zadarnice, singura salvare a românilor fiind
Biserica, care ar putea servi ca un fel de „bază constituțională” în
cadrul imperiului în care românii să-și poată dezvolta aspirațiile
lor culturale, sociale și spirituale. În consecință a decis să revi-
nă în Transilvania și să-și canalizeze efortul în direcția obținerii
separației ierarhice de Mitropolia sârbă de la Carloviț și a înteme-
ierii unei mitropolii ortodoxe românești unice pentru toți românii
din monarhie.

Mitropolia Națională Românească

Analizând cuvântarea rostită de Andrei Șaguna în Catedra-

la din Carloviț la hirotonia sa întru episcop, în 18 aprilie 184819,
profesorul Keith Hitchins apreciază că legământul șagunian de
a reînvia dieceza ardeleană în conformitate cu „trebuințele bise-
ricii”, „mântuirea poporului” și „spiritul timpului” reprezenta
de fapt „o declarație de independență față de Biserica sârbă, pentru că
respectarea dreptului canonic cerea, în concepția sa, restabilirea unei mi-
54 Simpozion

tropolii românești separate, iar respectul față de spiritul vremii necesi-

ta concesii substanțiale față de sentimentul național”20. Privită în lu-
mina activităților bisericești și național-politice ale episcopului
din pașoptism și neoabsolutism, cuvântarea capătă tocmai acest
înțeles.
La punctul doi al „petițiunii naționale”, întocmite în numele
Adunării naționale de la Blaj din 3/15 mai 1848, s-a cerut: „Națiunea
română pretinde ca Biserica română fără distincțiune de confesiune să
fie și să rămână liberă, independentă de oricare altă Biserică, egală în
drepturi și foloase cu celelalte Biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabili-
rea Mitropoliei române și a Sinodului general anual după vechiul drept,
în care sinod să fie deputați bisericești și mirenești. În același sinod să
se aleagă și episcopii românești, liber, prin majoritatea voturilor, fără
candidațiune”21. Un martor ocular a scris ulterior că „la aducerea amin-
te despre vechiul drept al românilor de a avea mitropolie și sinod general
anual, s-a proclamat de popor mitropolia română transilvană cu aplauz
unanim”22. Așadar chestiunea mitropoliei naționale fusese o cauză
îmbrățișată de întregul popor, nu doar de episcopat și de elita cle-
ricală. Profesorul Hitchins a arătat că acest punct secund al petiției
naționale, care cerea independența Bisericii românești și restaura-
rea mitropoliei românești, fusese introdus la insistențele lui An-
drei Șaguna. Pentru a se evita sciziunea națională în acel moment
critic, episcopul nu a făcut „vreo referire specifică la o organizație unită
sau ortodoxă, dar nu a arătat nici cea mai mică ezitare cu privire la ceea
ce avea de gând”23. Observațiile istoricului american, care nu poate
fi acuzat de partitism, sunt extrem de importante pentru a lămuri
această chestiune interpretabilă din punct de vedere confesional.
Tot Keith Hitchins explică că în perioada revoluției pașoptiste și a
anilor care i-au urmat, restaurarea Mitropoliei ortodoxe române,
așa cum existase înainte de 1700 și unirea cu Biserica Romei, a
fost „obiectivul principal al episcopatului” lui Andrei Șaguna. Cam-
pania episcopului s-a desfășurat pe cale petiționară și a vizat două
direcții: autoritatea politică reprezentată de Curtea de la Viena și
de Cabinetul imperial, și cea bisericească a ierarhiei sârbe în frunte
cu patriarhul Iosif Raiacici24.
Viziunea lui Andrei Șaguna în legătură cu întemeierea mitro-
Simpozion 55

poliei naționale românești, care să-i unifice în jurisdicția ei și sub

cârma unui arhiepiscop și mitropolit pe toți românii ortodocși din
Imperiul austriac, având episcopate sufragane pentru Bucovina,
Transilvania, Banat și Ungaria a fost argumentată în trei broșuri,
publicate la Viena și Sibiu în 1849, 1850 și 1860, în limbile româ-
nă25 și germană26. Ideea sa nu era întru totul originală, deoarece
fusese deja exprimată cu limpezime două decenii mai înainte de
către românii din Banat. Adunați la Ciacova în 20 septembrie 1831,
„românii din părțile Timișoarei”, cum se iscălesc la finalul petiției
adresate împăratului Franz I, au redactat în termenii următori ide-
ea mitropoliei naționale: „să se facă, în parte, un nou arhiepiscopat,
pentru eparhiile românești ale Aradului, Timișului și Vârșețului, dacă
s-ar putea, și pentru ale Ardealului și Bucovinei, iar acest scaun să fie
întotdeauna dat unui român, iar astfel să se despartă aceste națiuni, bise-
ricile, școlile, așezămintele și preoții lor, în veci, așa cum cere și națiunea
politică”27. Așadar, despărțirea ierarhică de Mitropolia Carlovițului
însemna ieșirea românilor din jurisdicția respectivei mitropolii și
întemeierea unei alteia noi, românești, în frunte cu un arhiepiscop
și mitropolit român care să-i adune sub autoritatea sa canonică,
culturală și națională pe toți ortodocșii români majoritari în cinci
(Arad, Ardeal, Bucovina, Timișoara și Vârșeț) din cele 11 eparhii
ortodoxe din Imperiul austriac (Carloviț, Arad, Bacica, Carlstadt,
Buda, Pakratz, Timișoara, Vârșeț, Transilvania, Dalmația și Buco-
vina)28.
Petrecând 11 ani în administrația mitropolitană sârbă, în școala
teologică de la Vârșeț și în diferite mănăstiri bănățene, Andrei
Șaguna a cunoscut tăria sentimentului național în rândul pro-
priului popor român, precum și al sârbilor, fiind ferm convins că
ierarhia trebuia să recunoască semnele timpului sau „spiritul vea-
cului”, cum îl numea el, și să încerce să adapteze la acesta formele
exterioare ale organizației ecleziastice. El a atras atenția că doar în
felul acesta Biserica poate să valorifice energia creatoare pe care
o generează naționalismul și să o îndrepte spre scopuri ziditoare.
Șaguna a recunoscut existența unei relații profunde între Ortodo-
xie și naționalitatea română și a arătat în operele sale de istorie
bisericească că Biserica Ortodoxă a fost cadrul instituțional princi-
56 Simpozion

pal al supraviețuirii românilor ca popor distinct, obidit și lipsit de

drepturi politice, în Transilvania. În noul context politic, generat
de liberalism și naționalism, ierarhul a fost conștient că Biserica
ar înceta să mai fie o forță vitală în viața oamenilor dacă nu ar
îmbiserici cele două curente și, mai grav, dacă li s-ar opune, cum
simțea că o face ierarhia sârbească în legătură cu românii ortodocși
din Banat. În consecință, creșterea morală și culturală a românilor
din Banat, Ungaria și Bucovina a depins în opinia sa de unirea cu
frații lor din Ardeal și dobândirea independenței față de mitropo-
lia Carlovițului29.
În contextul revoluției pașoptiste episcopul Andrei Șaguna a
exprimat în mod sugestiv acest ideal al unității politice și eclezias-
tice a românilor din Imperiul austriac prin afirmația „dorul româ-
nilor din monarhia austriacă de a se uni și să se facă un trup” deoare-
ce „întruna și dintr-un trup vreau să trăiască”30. Viziunea șaguniană
nu trebuie să ne mire, deoarece ierarhul s-a considerat pe sine ca
aparținând unei culturi care se extindea dincolo de hotarele Tran-
silvaniei și ale Monarhiei danubiene cuprinzând atât Principate-
le dunărene, cât și comunitățile românești din Balcani, zona de
baștină a strămoșilor săi. Pe toți vorbitorii aceleiași limbi române
i-a perceput ca făcând parte din aceeași națiune română, ortodoxia
conferind neamului un element de unitate în plus. Cu toate că nu
și-a sistematizat gândurile pe această temă, constatarea aceasta re-
iese din toate scrierile și acțiunile sale între care trebuie amintite:
1) apelurile sale către frații ortodocși din principate pentru a ajuta
refacerea comunităților ortodoxe ale eparhiei ardelene după pagu-
bele suferite în timpul revoluției și a războiului civil dintre anii
1848–1849; 2) difuzarea cărților bisericești, a celor teologice și a „Te-
legrafului Român”, publicate în tipografia sa diecezană de la Sibiu,
în toate colțurile locuite de români; 3) proiectul colectei în vederea
construirii unei catedrale în Sibiu care a vizat inițial nu numai Mo-
narhia danubiană, ci și Principatele române; 4) interesul său pen-
tru mișcările literare românești din Monarhia austriacă, dar mai
ales pentru cea inaugurată de „Societatea Junimea” de la Iași în
1863 și pentru „Societatea Academică Română” de la București, al
cărui membru de onoare a devenit în anul 187131.
Simpozion 57

Este important de precizat că în efortul realizării acestui dezide-

rat Andrei Șaguna nu a fost solitar, elita românilor din Banat, Un-
garia și Ardeal, precum și laicii din Bucovina, în frunte cu familia
Hurmuzachi, sprijinind public, personal și financiar, pe toate căile
legale posibile acest proiect32. În ceea ce privește eforturile Episco-
piei Aradului, de care erau dependente parohiile românești din
Ungaria de astăzi33, este suficient să amintesc că episcopul Ghe-
rasim Raț (1793–1850)34 a cerut clerului și poporului diecezei sale
sprijinirea financiară, spirituală și morală a deputăției „românilor
din Ardeal, Bănat și Bucovina la Prea înaltul loc pentru înaintarea biseri-
cii și națiunii noastre”. Lăudându-i pe deputații români deplasați la
Curtea imperială, ierarhul arădean preciza că aceștia erau „cei mai
vrednici de a fi sprijiniți prin tot românul binesimțitoriu” îndemnând
clerul să recomande „treaba aceasta către cei mai zeloși din popor” și să
susțină plecarea altor „oameni de încredere” la „Maiestatea sa împăra-
tul” spre sprijinirea cauzei naționale, orice întârziere sau nepăsare
în această chestiune fiind definită drept „păcat în contra națiunii”35.
*
În 12/24 decembrie 1864, împăratul Franz Joseph l-a ridicat pe
Andrei Șaguna la demnitatea de arhiepiscop și mitropolit al ro-
mânilor ortodocși din Transilvania și Ungaria. În memoriile sale,
Andrei Șaguna numește 1864 „anul mângâierii și al bucuriei supreme
pentru noi toți românii de religia greco-răsăriteană din Transilvania și
Ungaria”, ceea ce arată entuziasmul general trăit nu numai de el,
ci și de toți românii ortodocși din acel areal geografic. Mitropolia
avea reședința la Sibiu și era compusă din trei eparhii: Arhidie-
ceza Ardealului, Episcopia Aradului și Episcopia Caransebeșului,
înființată în vara anului 186536. Până la unirea cu România în
1918, acestea au fost cele mai importante și mai puternice instituții
românești proprii ale românilor din Ungaria dualistă. Forța lor a
constat în foarte buna lor organizare pe bazele Statutului Organic,
adoptat în 1868 și sancționat de autoritățile politice de la Viena și
Budapesta între 1868–1869.
Viziunea eclesiologică a mitropolitului Andrei Șaguna, transpu-
să în limbaj juridic și canonic în Statutul Organic, a marcat profund
viața Bisericii Ortodoxe Române între 1868 și 1948, având ecouri
58 Simpozion

până în zilele noastre. Această veritabilă constituție bisericească a

reglementat organizarea și funcționarea vieții eclesiale prin par-
ticiparea mirenilor în treburile ei la toate nivelele. Mai ales după
nașterea dualismului austro-ungar în 1867, Sinoadele eparhiale, în-
trunite anual, și Congresele Naționale Bisericești, formate din 30
de clerici și 60 de mireni care se întruneau o dată la trei ani, le-au
oferit românilor șansa unui exercițiu democratic de care statul du-
alist austro-ungar îi priva. Sancționat de parlamentul maghiar de
la Budapesta și de împăratul – rege de la Viena, Statutul Organic a
consfințit autonomia Bisericii în raport cu statul și dreptul de a-și
gestiona toate afacerile în mod liber. Privită în contextul celei de a
doua jumătăți a veacului al XIX-lea, viziunea șaguniană cu privire
la relația stat-biserică surprinde prin modernitatea concepției ba-
zată pe una din maximele pașoptismului: o Biserică liberă, într-un
stat liber. Trebuie subliniat, totodată, că acest principiu liberal nu
însemna pentru Șaguna o secularizare a relațiilor Bisericii cu sta-
tul, ci exprimarea unei colaborări armonioase între două organis-
me ai căror membri creștini erau deopotrivă mădulare ale Bisericii
și cetățeni ai statului.
Statutul Organic descria organizarea bisericească a românilor
ortodocşi din Ardeal şi Ungaria, statutând părţile constitutive ale
Mitropoliei de la bază spre vârf, astfel: parohia, protoprezbiteratul,
mănăstirile, eparhia, mitropolia, fiecare având dreptul şi îndatori-
rea de a-şi gestiona propriile afaceri bisericeşti, economice, şcolare
şi fundaţionale, realizându-se astfel o întrepătrundere armonioasă
a tuturor membrilor Bisericii. Fiecare din cele cinci „corpuri orga-
nice” de sine stătătoare avea dreptul şi îndatorirea de a-şi adminis-
tra independent „treburile bisericeşti, şcolare şi fundaţionale”, primele
două corpuri inferioare, parohia şi protopopiatul, continuându-şi
activitatea prin reprezentanţi aleşi în corpul eparhiei şi al mitro-
poliei. Această organizare se fundamenta pe o serie de principii
definitorii: al sinodalităţii şi al constituţionalităţii, al autonomiei,
al separării puterilor la toate nivelurile de organizare bisericească,
principiul electiv şi reprezentativ, exercitate prin vot uninominal
şi universal pentru alegerea deputaţiilor şi principiul democratic,
prin participarea mirenilor la toate nivelurile de conducere biseri-
Simpozion 59

cească într-un raport de 2/3 faţă de 1/3 clerici. În felul acesta Statu-
tul Organic şagunian a fost considerat singular şi unic în spaţiul
ortodox din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind denumit
de către unii teologi „magna charta” a constituţiei noastre biseri-
ceşti37.
Mitropolitul Andrei Șaguna a fost mulțumit de ceea ce reușise
să obțină după un efort continuu atât de îndelungat. În cuvânta-
rea susținută la deschiderea lucrărilor Congresului Național Bi-
sericesc Român, din 1/13 octombrie 1870, ierarhul afirma cu vă-
dită satisfacție: „Eu, aruncând o privire fugitivă asupra stării Bisericii
noastre din toată lumea, aflu că unele dintre ele sunt persecutate, altele
sunt lipsite de libertatea conștiinței și altele sunt nădușite în viața lor
bisericească, și pentru aceea sunt în stare anormală. Iar, în fine, aflu eu
că bisericile din Mitropolia noastră națională română din Transilvania,
Ungaria și Banat sunt în pace, zidindu-se și umblând în frica lui Dum-
nezeu și se umple de mângâierea Duhului Sfânt”. Subliniind unicitatea
organizării mitropoliei românești în cadrul Ortodoxiei ecumeni-
ce a vremii, ierarhul atrăgea atenția nu numai asupra fundamen-
telor biblice și canonice care se află la baza ei și care facilitează
funcționarea armonioasă a tuturor „elementelor organice bisericești,
adică a clerului și a poporului credincios”, ci mai ales a dimensiunii
naționale a „mitropoliei noastre”, pe care o numește de cinci ori
cu apelativul „națională” sau „națională română”. Osmoza firească
între Biserică și națiune, între ortodoxie și românism, în cadrul mi-
tropoliei sale era salutată de ierarh în felul următor: „Prin urmare,
nu cunosc nicio parte a Bisericii noastre ecumenice unde, cu atâta căldu-
ră, cu atâta predilecție și cu atâta consecvență rațională, s-ar îmbrățișa
vreo națiune și naționalitate a creștinilor ortodocși precum în Mitropolia
noastră se îmbrățișează nația și naționalitatea noastră română. Și de ace-
ea ea se numește, pe drept cuvânt, Mitropolia națională de religie gr[eco]
răs[ăriteană] a românilor din Ungaria și Transilvania, și Congresul aces-
ta bisericesc se numește reprezentanța întregii provincii mitropolitane a
românilor de religie gr[eco] răs[ăriteană] din Ungaria și Transilvania, iar
Statutul Organic, prin treburile bisericești, școlare și fundaționale ale
tuturor părților organice din Mitropolia aceasta, se reglementează și se
conduce după forma reprezentativă, se numește Statutul Organic al Bi-
60 Simpozion

sericii Ortodoxe Române din Ungaria și Transilvania”. În continuare a

arătat că toate elementele sociale constitutive ale Bisericii, paro-
hiile, protopopiatele, eparhiile și mitropolia, se organizaseră și își
începuseră funcționarea pe baza Statutului Organic, conchizând
că întreaga Biserică se umpluse „de mângâierea Duhului Sfânt”, toate
„bisericile noastre” bucurându-se acum de darul păcii, dar în care
recunoștea atât lucrarea Duhului Sfânt, cât și urmarea „mulțumirii
clerului și poporului nostru credincios cu Statutul Organic al Mitropoliei
noastre, adică pacea spre zidirea unuia altuia”38.
Statutul Organic a garantat autonomia Bisericii în raport cu sta-
tul, iar în epoca dualismului a ocrotit nu numai identitatea biseri-
cească și culturală a comunităților ortodoxe românești din Rega-
tul apostolic al Ungariei, ci și întreg sistemul școlar „poporal” sau
elementar românesc, care s-a aflat sub tutela Bisericii și în directa
responsabilitate a acesteia. Învățătorul școlii confesionale era ales
de sinodul parohial, preotul era directorul școlii respective, pro-
topopul era inspector al școlilor confesionale din tractul său pro-
topopesc, iar ierarhul inspector suprem al tuturor școlilor confesi-
onale elementare și secundare din eparhia sa. Fiecare consistoriu
de la Sibiu, Arad și Caransebeș avea o secție școlară și un asesor
(consilier) care răspundea și se ocupa numai de problemele școlare
ale diecezei respective. În anul 1882 în întreaga Mitropolie Ortodo-
xă Română existau 1578 de școli elementare, cu 1722 de învățători,
două gimnazii superioare la Brașov și la Brad, și trei institute teo-
logico-pedogogice la Sibiu39, Arad40 și Caransebeș41, în care se for-
mau viitorii preoți și dascăli ai școlilor confesionale. Toate aceste
instituții erau finanțate de Biserică și funcționau sub supraveghe-
rea parohiilor, protopopiatelor, eparhiilor și a mitropoliei, limba de
instrucție fiind cea română. Manualele erau publicate în tipografii-
le eparhiale și au avut de regulă ca autori clerici cu studii superioa-
re de pedagogie, filosofie și teologie la universitățile din monarhie
și din afara ei. Restul școlilor erau de stat, iar limba de predare
era cea maghiară. Începând cu legea Trefort din 1879, trecând prin
legile școlare ale lui Apponyi din 1907 și culminând cu etatizarea
forțată a 250 de școli ortodoxe în anii Primului Război Mondial,
sistemul școlar confesional românesc s-a confruntat cu încercările
Simpozion 61

repetate de maghiarizare ale guvernelor de la Budapesta, scopul

final al acestei legislații fiind de fapt acela al anihilării sistemului
școlar confesional nemaghiar prin preluarea tuturor școlilor și in-
troducerii limbii maghiare ca limbă de instrucție42.

Difuzarea cărților șaguniene

și a „Telegrafului Român”

Una din mijloacele renașterii ortodoxe în Transilvania o repre-

zintă politica editorială a mitropolitului Andrei Șaguna. Pe 17 iu-
nie 1850, la nici un an de la încheierea revoluției și a războiului
civil, episcopul a înaintat un memoriu guvernatorului Ludwig
Wohlgemuth în vederea înființării unei tipografii diecezane pen-
tru acoperirea lipsei de carte bisericească și școlară, din care iz-
vora „nu puțină daună a religiozității și culturii poporului”. Imediat
după obținerea aprobării a achiziționat echipamentul tipografic
de la Buda, pe cheltuială proprie. Astfel, într-o zi de duminică, la
27 august/8 septembrie 1850, a inaugurat oficial noua tipografie
eparhială, pe care a donat-o diecezei sale transilvane. Importanța
inaugurării tipografiei reiese și din circulara nr. 775/1850 adresată
„către iubitul meu cler și popor diecezan” în care își anunța păstoriții
că de acum înainte se vor putea bucura de „înființarea unei Tipografii
eparhiale, de unde vom putea căpăta cărțile noastre bisericești și școlare”,
care vor fi vândute „cu preț cât se poate de ușor”43. De la bun înce-
put observăm că episcopul a gândit tipografia ca un instrument
pastoral pus în slujba progresului bisericesc, cultural și școlar al
poporului român ortodox din Transilvania și nu ca pe o sursă de
profit pentru sine ori pentru centrul eparhial. Cu ocazia inaugu-
rării au fost tipărite circulara nr. 775/1850 și o poezie a lui Andrei
Mureșanu, dedicată „măriei sale prealuminatului și înalt-presânțitului
d[omn] episcop de legea răsăriteană al Transilvaniei, Andreiu Șaguna”.
Poetul îl vedea pe ierarh drept un trimis al proniei în urma suspi-
nului și durerii românimii, numele său „insuflă reverință, respect și la
străin!/ În el româna gintă privesce-al seu părinte,/ Renăscătoriu d’un po-
pul (popor n.n.), înfrânt de jugul greu;/ Ce’n semn de mulțumire, i strigă’n
dulci cuvinte:/ Trăiesc’ Andreiu Șaguna, pre domnul Archiereu!”44
62 Simpozion

Tiparnița a funcționat neîntrerupt, cu modernizările și reteh-

nologizările necesare, în clădirile arhiepiscopiei, pe strada Iernii,
astăzi Timotei Popovici, până în 1867, apoi în strada Măcelarilor,
astăzi Mitropoliei, iar din 1895 în clădirea în care există și în zilele
noastre. În memoria ctitorului ei, consiliul eparhial a decis, în anul
2007, rebotezarea ei oficială sub denumirea „Tipografia Șaguniană”
a Mitropoliei Ardealului legându-o de Editura Andreiana, care
tipărește toate producțiile sale în această tipografie. Sub teascurile
acesteia Andrei Șaguna și-a tipărit numeroasele circulare și pasto-
rale45, protocoalele matriculare sau registrele de botezați, cununați
și răposați necesare administrației bisericești, calendarele dieceza-
ne anuale, toate cărțile de cult (Apostol, cu un tiraj de 1500 exem-
plare; Cartea Evangheliilor în 1859; colecția celor 12 Mineie între
1853-1856; Molitfelnic, în trei ediții în 1853, 1864 și 1872; Triod în
1861; Penticostar în 1859; Ceaslov, în cinci ediții în 1851, 1858, 1859,
1867 și 1870; Octoihul Mare și Mic; Liturghier; Psaltirea în 1860;
Cartea de rugăciuni, în două ediții în 1852 și 1856; Acatiste și pa-
raclise), Biblia ilustrată din 1856–1858, Catehisme (5000 de exem-
plare tipărite numai în anii 1850–1851), propriile lucrări teologice,
de drept canonic, de istorie, omiletică, apoi manuale de teologie,
abecedare (5000 de exemplare tipărite numai în anii 1850-1851),
cărți de socotire, de agricultură și alte titluri necesare procesului
de învățământ din școlile poporale și cele teologico-pedagogice46.
Tot la începutul păstoririi sale, Andrei Șaguna a sesizat necesi-
tatea publicării unui ziar naținal-bisericesc ortodox, care să con-
trabalanseze monopolul „Gazetei de Transilvania” a lui George
Barițiu. La fel ca și în cazul tipografiei a cerut aprobarea guverna-
torului Transilvaniei, prințul Karl von Schwarzenberg, de la care a
obținut un răspuns favorabil în 15 decembrie 1852. Primul număr
al oficiosului șagunian a apărut la Sibiu, în 3 ianuarie 1853, sub
denumirea de „Telegraful Român” și subtitlul „foaie politică, in-
dustrială, comercială şi literară”. Între anii 1853-1857 ziarul a avut
o apariţie bisăptămânală (miercurea și sâmbăta), apoi între 1858-
1861 doar o dată pe săptămână (joia), între 1861-1863 din nou bi-
săptămânal, iar din 1863 până la începutul perioadei interbelice
de trei ori pe săptămână. Între redactorii ziarului se numără nume
Simpozion 63

sonore ale culturii române și ale Bisericii Ortodoxe din Transilva-

nia, precum Aron Florian, Visarion Roman, Nicolae Cristea, Matei
Voileanu, Eusebiu Roșca, Nicolae Ivan, Elie Miron Cristea, Teodor
V. Păcățian și Nicolae Regman. Până la Primul Război Mondial a
avut un ecou şi o distribuire largă nu numai în Transilvania, ci şi
în Banat, Ungaria, Bucovina şi în România, purtând astfel făclia
culturală şi eclesială a şagunismului în toate zonele geografice lo-
cuite de români, performanţă pe care nu a mai egalat-o niciun alt
periodic bisericesc din epocă. După Marea Unire s-a transformat
într-un ziar eminamente bisericesc, devenind publicația oficială a
Arhiepiscopiei Sibiului. În timpul lui Andrei Şaguna, „Telegraful
român” a avut o deschidere mult mai largă, încercând să se erijeze
în postura de gazetă naţională şi oficială a ortodocşilor transilvă-
neni. Astfel, o radiografie a paginilor sale dezvăluie că articole-
le publicate vizează domenii foarte variate şi diverse: de la ştiri
locale, provinciale şi europene, la editoriale bisericeşti, teologice,
politice, naţionale, sociale, economice, precum şi articole de litera-
tură, istorie, etnografie, geografie, medicină, grădinărit şi rubrici
dedicate recenziilor de carte, cugetărilor, proverbelor, vorbelor de
duh sau anunţurilor publicitare de orice fel. Şaguna l-a gândit în
principal ca un luminător al preoţilor şi învăţătorilor, pe care i-a
îndemnat şi uneori obligat să se aboneze, dar nu a scăpat nicioda-
tă din vedere întreaga elită românească atât din întreaga Monar-
hie austriacă, cât şi din Principatele Române, apoi din România.
Uneori el însuşi a redactat articole, care deşi au fost publicate sub
protecţia anonimatului, cititorii fideli ai gazetei puteau însă recu-
noaşte ideile, stilul şi tonul autorului care se pronunţa mai ales în
chestiunile bisericeşti fierbinţi de la ordinea zilei. Nu în ultimul
rând trebuie subliniat și reținut că „Telegraful Român” este cel mai
vechi periodic românesc cu o apariţie neîntreruptă din 1853 până
în zilele noastre47.
Eforturile editoriale ale mitropolitului Andrei Șaguna nu s-ar
fi bucurat de roade dacă arhiereul nu ar fi conceput şi o strategie
sistematică de durată pentru difuzarea tuturor producţiilor tipo-
grafiei diecezane. Corespondenţa sa cu ierarhii români și sârbi din
Monarhia austriacă și cu cei din Principatele Române, apoi cu pro-
64 Simpozion

topopii eparhiei Ardealului, dar și cu cei din eparhiile învecinate

ale Aradului, Timișoarei și Vârșețului, cu vicariatul Oradiei și cu
intelectualii români ai vremii sale, din toate regiunile românești,
ilustrează modul şi felul în care el a acţionat pentru a pune în apli-
care marele său plan de răspândire a producţiilor tipografice şi,
implicit, a ridicării nivelului teologic şi cultural al preoţimii şi al
învăţătorimii.
Andrei Șaguna a folosit în general trei modalităţi de difuzare
atât a cărţilor bisericeşti şi şcolare, cât şi a periodicelor „Telegraful
Român” şi „Calendariul”. În primul rând, a apelat la bunăvoinţa
ierarhilor, protopopilor şi a preoţilor, prin înştiinţarea acestora cu
privire la grila publicaţiilor şi recomandarea de a se prenumera,
abona și cumpăra titlurile aflate în depozitele tipografiei. În al doi-
lea rând, a mers pe calea constrângerii, obligându-i pe preoți și
pe învățători să-și achiziționeze titlurile pe care le considera indis-
pensabile pentru buna îndeplinire a slujirii preoțești și a sarcinilor
didactice. Începând cu 1856 i-a constrâns atât pe preoți, cât și pe
dascăli să se aboneze la „Telegraful Român”, pentru ca în fiecare
localitate să ajungă măcar două exemplare ale fiecărui număr. În
al treilea rând, i-a ajutat pe preoți să-și cumpere producțiile edito-
riale reținându-le o parte din suma ajutorului financiar anual, pe
care-l primeau de la centrul eparhial, începând cu anul 1861, din
visteria imperială. Având în vedere că ajutoarele nu se împărțeau
anual acelorași preoți, ci fiecare era ajutat pe rând, cărțile tipogra-
fiei șaguniene au fost difuzate în toate parohiile eparhiei Ardea-
lului48.
Programul editorial şagunian nu s-a limitat la jurisdicţia Epar-
hiei ortodoxe a Ardealului pe care o păstorea, ci s-a adresat între-
gii ortodoxii româneşti din Banat, Ungaria, Bucovina, Principatele
Române și chiar din Imperiul Otoman. Inventarul patrimoniului
bibliofil al parohiilor din Banat și Crișana, precum și coresponden-
ţa lui Andrei Șaguna cu ierarhia românească şi sârbească din zo-
nele respective atestă difuzarea cărţilor de cult, de teologie şi a „Te-
legrafului Român” în toate aceste regiuni. În Banat, de exemplu,
cartea șaguniană a fost răspândită în parohiile româneşti din epi-
scopiile Timişoarei şi Vârşeţului prin concursul ierarhilor Samuil
Simpozion 65

Maşirevici și Emilian Kengelac, și a protopopilor Meletie Drăghici

şi Filip Trandafirovici. Cel mai des căutate au fost „Cuvântările
bisericeşti”, „Mineiele”, „Catehismele”, „Biblia” (115 exemplare tri-
mise doar consistoriului din Timişoara), „Calendarele” şi „Telegra-
ful Român”, care au fost achiziţionate de parohiile româneşti din
jurisdicţia ierarhiei sârbeşti în sute de exemplare. Înspre aceleaşi
regiuni bănăţene şi bihorene s-au difuzat prin intermediul episco-
pilor Aradului, Gherasim Raţ şi Procopie Ivacicovici, respectiv a
arhimandritului Patrichie Popescu de la Arad şi a protopopului
Meletie Drăghici de la Timişoara, pe lângă cărţile de cult şi cele
două periodice, sute de exemplare din broşurile şaguniene care
militau pentru restaurarea Mitropoliei ortodoxe româneşti şi sepa-
rarea ierarhică. Astfel, doar în toamna anului 1849, Andrei Şaguna
i-a trimis lui Gherasim Raţ 150 de exemplare din „Promemoria”, la
preţul de 6 creiţari bucata. Un mare succes l-au avut în Banat „Ca-
lendarele” sibiene, doar în anul 1857 fiind expediate protopopu-
lui Drăghici 300 de exemplare. Aceluiaşi corespondent timişorean
ierarhul i-a trimis tot în acel an 20 de exemplare din „Elementele
dreptului canonic”49.
Alţi colaboratori permanenţi în desfacerea cărţii sibiene au fost
ierarhii de dincolo de munţi, care au achiziţionat nu atât cărţi de
cult, pentru că erau mai scumpe decât cele publicate la Bucureşti,
ci mai ales volumele teologice semnate de Şaguna, apoi „Catehis-
me”, „Biblii”, „Telegraful Român” şi „Calendare”. De exemplu, în
anul 1854 episcopul Filotei al Buzăului a comandat la Sibiu 50 de
exemplare din „Elementele dreptului canonic”, iar Calinic al Râm-
nicului a cumpărat în 1856, 40 de „Catehisme”. Doi ani mai târziu
Şaguna expedia aceluiaşi ierarh de la Buzău 20 de exemplare din
broşura sa polemică îndreptată împotriva proiectului editorial al
lui Ion Heliade Rădulescu de traducere a Bibliei în limba româ-
nă. De o largă difuzare s-a bucurat în Moldova „Compendiul de
drept canonic”, cerut de mitropolitul Calinic Miclescu în 15 mai
1869 în 100 de exemplare. Datorită relaţiilor destul de reci cu epi-
scopul de la Cernăuţi, Eugen Hacman, producţiile editoriale şa-
guniene au cunoscut cea mai slabă răspândire în Bucovina, unde
au ajuns doar câteva „Biblii”, „Molitfelnice”, „Chiriacodromioa-
66 Simpozion

ne”, „Ceasloave” şi diferite numere ale „Telegrafului Român”50.

O atenție deosebită, extrem de interesantă și relevantă totodată
pentru ilustrarea dimensiunii spațiale a desfacerii produselor ti-
pografice șaguniene, o suscită prezența a cinci din cele mai uzitate
cărți de cult în patrimoniul unor biserici ortodoxe din Dobrogea,
provincie aflată până în anul 1878 în componența Imperiului Oto-
man și sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice. Astfel colecția celor
12 Mineie, publicate de Șaguna între 1853–1856, a ajuns în patrimo-
niul parohiilor ortodoxe Rasova din județul Constanța, Turcoaia
și Beștepe din județul Tulcea, în alte două parohii, Măcin și Pece-
neaga, fiind identificate câte trei mineie, pe februarie, iulie și no-
iembrie, respectiv pe iunie, iulie și august. De asemenea „Triodul”
sibian a fost utilizat în strana bisericii din Băneasa (fostă Parachioi,
jud. Constanța), din „Cartea Evangheliilor”, tipărită de Șaguna, s-a
vestit cuvântul lui Dumnezeu în biserica din Cernavodă, „Apos-
tolul” a fost donat parohiei Ostrov (jud. Constanța) de către „Iacob
Sasa, Craiu din Săliște,” în 12 ianuarie 1864, iar „Octoihul Mare”,
publicat la Sibiu în 1861, a fost donat bisericii din Peceneaga (jud.
Tulcea) de către englezul James Jerry în 6 aprilie 186851. Din în-
semnările notate pe filele volumelor citim că acestea au fost dona-
te bisericilor dobrogene de către bogații oieri ardeleni din părțile
Sibiului și ale Brașovului care au ajuns cu turmele în spațiul din
Dunăre și Marea Neagră dând naștere unui fenomen cunoscut în
istorie sub termenul de transhumanță. Difuzarea acestor impor-
tante cărți bisericești sibiene atât de departe se explică așadar prin
migrația sezonieră a oierilor transilvăneni, în areal geografic tul-
cean și constănțean unde, pe parcursul secolelor XVIII–XIX, mai
multe astfel de familii au reușit să se sedentarizeze contribuind la
primenirea unor vechi comunități ortodoxe românești dobrogene
și chiar la întemeierea unei obști monahale noi, mănăstirea Cocoș,
în anul 183352.
Prin activitatea sa editorială și prin programul de desfacere al
produselor tipografiei diecezane ardelene, mitropolitul Andrei
Şaguna a reușit să ridice Sibiul la rangul unui centru de iradiere
culturală şi bisericească care şi-a întins razele pe o suprafaţă de
sute de km în jur, ridicând prestigiul scaunului episcopal ortodox
Simpozion 67

al Ardealului la un renume și o demnitate pe care nu le deținuse

până atunci în istoria Bisericii Ortodoxe și a poporului român. La
jubileul de 50 de ani al tipografiei arhidiecezane, preotul cărtu-
rar, poet și pedagog Zaharia Boiu, a scris o poezie care sublinia-
ză tocmai contribuția mitropolitului Andrei Șaguna la progresul
cultural al poporului român, activitate care-i înveșnicise totodată
numele în istoria culturii naționale: „La cinci veacuri de răbdare, de
doioase așteptări,/ Un părinte al luminei ne aduse mângâiari;/ Căci An-
dreiu aruncă’n agrul, care Domnul i l’a dat,/ De muștar un mic grăun-
te, azi pom mare și’ncărcat/ La o jumătate secol fii, nepoți vin onorând,/
Pomenirea lui rămâne, ba din zi în zi crescând;/ El ni-a dat tipografia,
mințile ni-a luminat,/ O Andreie al tău nume fie binecuvântat!”53.

Concluzii
Activitatea complexă și dinamică a mitropolitului Andrei
Șaguna a avut un impact major asupra vieții bisericești, culturale
și naționale a românilor din Transilvania, Banat și Ungaria, răs-
frângându-se în același timp și asupra celor de peste munți. Prin
înființarea Mitropoliei Naționale Românești, care i-a cuprins pe
toți ortodocșii români din Ardeal, Banat, Crișana și Ungaria, dar
mai ales prin reorganizarea ei pe bazele moderne ale prevederilor
Statutului Organic, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție
decisivă la fortificarea sentimentului național românesc și la unita-
tea poporului român prin Biserică. De asemenea, difuzarea cărții
bisericești, teologice și școlare tipărite la Sibiu, precum și circulația
operelor lui Andrei Șaguna și a „Telegrafului Român” în toate re-
giunile locuite de români au contribuit la cultivarea și întărirea
conștiinței identității românești, a unității etnice și lingvistice a
românilor, precum și a comuniunii eclesiale ortodoxe. Prin toate
aceste proiecte și acțiuni de succes, mitropolit Andrei Șaguna și-a
câștigat un loc de cinste în istoria românilor, numele său fiind în-
scris deopotrivă în șirul personalităților ilustre ale părinților fon-
datori ai națiunii române moderne și în galeria iconografică a celor
mai mari sfinți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române.
68 Simpozion

NOTE
 1. Cornelia Bodea, 1848 la români. Volumul I. O istorie în date și mărturii,
Editura Enciclopedică, București, 1998, pp. 319-320.
 2. Aurelia Florescu, Dacoromânia. Idealul Național al tuturor românilor
în Revoluția de la 1848, cu o prefață de Virgil Joița, Editura Oltenia,
Craiova, 1992; Gelu Neamţu, Momente zbuciumate din lupta românilor
pentru realizarea Dacoromâniei 1848–1918, Editura Argonaut, Cluj-Na-
poca, 2005, pp. 5-38.
 3. Cornelia Bodea, 1848 la români. Volumul I, p. 504.
 4. Szász Károly către Lajos Batthyány, Aiud, 18 mai 1848, în Ștefan Pascu
(coord.), Documente privind Revoluția de la 1848 în Țările Române. C.
Transilvania, Vol. IV, 14–25 mai 1848, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1988, p. 205.
 5. „Austria și Principatele de la Dunăre (după Gazeta Vienese)”, în Or-
ganul luminărei, Nr. 70, miercuri, 28 aprilie 1848, pp. 393–395.
 6. Die Protokolle des Österreichischen Ministerrates 1848-1867. I Abteilung. Die
Ministerien des Revolutionsjahres 1848. 20 März 1848–21. November 1848,
Bearbeitet und eingeleitet von Thomas Kletecka, Wien, 1996, p. 359.
 7. T. Cola către F. Tumanski, Galați, 6 mai 1848, în Ela Cosma (coord.),
Armatele imperiale austro-ruse și românii la 1848–1849. Documente mili-
tare. Volumul II. Corespondență și rapoarte militare, Editura Argonaut/
Symphologic Publishing, Cluj-Napoca/Gatineau, 2013, p. 51.
 8. Gelu Neamţu, Momente zbuciumate din lupta românilor pentru realizarea
Dacoromâniei, p. 14.
 9. Ela Cosma, „Daniel Roth și proiectul său vizând respingerea uniunii
Transilvaniei cu Ungaria printr-o posibilă Monarhie daco-română (mai
1848)”, în Gelu Neamțu (coord.), Biografii pașoptiste transilvane, vol. II,
Editura Academiei Române, București, 2009, pp. 244–284.
10. Textul original al memoriului în: Die Romanen der österreichischen
Monarhie, Band III, Druck von Carl Gerold & Sohn, Wien, 1850, pp.
1–7; şi în traducere românească la Cornelia Bodea, 1848 la români. O
istorie în date şi mărturii, volumul II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, doc. 296, pp. 960–962.
11. Alecu Hurmuzachi către Eudoxiu Hurmuzachi, Cernăuți, 6 martie 1849,
în Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, volumul
II, doc. 298, pp. 966–967.
12. Vezi aceste petiții în: Die Romanen der österreichischen Monarhie, Band
I–II, Druck von Carl Gerold & Sohn, Wien, 1849–1850; Mihail Popescu,
Documente inedite privitoare la Istoria Transilvaniei între 1848–1859 din
actele arhivei de stat a ministerului de interne și justiție de la Viena, Cartea
Românească, București, 1929.
Simpozion 69

13. Andrei Șaguna către consistoriul ortodox, Olmütz, februarie 1849 în Nico-
lae Popea, Memorialul Arhiepiscopului și Metropolitului Andreiu baron de
Șaguna sau luptele naționale politice ale românilor. 1846–1873, Institutul
tipografic societatea pe acții, Sibiu, 1889, p. 251.
14. Andrei Șaguna către guvernul imperial, Olmütz, 5 martie 1849 în Nicolae
Popea, Memorialul Arhiepiscopului, pp. 258–264; în Mihail Popescu,
Documente inedite, pp. 31-38; și în limba română în Ilarion Pușcariu,
Metropolia românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania. Studiu istoric
despre reînființarea metropoliei, dimpreună cu o colecțiune de acte, Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1900, pp. 13–18.
15. Keith Hitchins, Ortodoxie și Naționalitate. Andrei Șaguna și românii din
Transilvania 1846–1873, traducere pr. prof. dr. Aurel Jivi, Editura En-
ciclopedică, București, 2016, p. 99.
16. Mihail Popescu, Documente inedite, doc. XIII, pp. 38–42; Cornelia
Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, volumul II, doc. 300,
pp. 970–976.
17. Keith Hitchins, Ortodoxie și Naționalitate, p. 101; Ilarion Pușcariu, Me-
tropolia românilor, p. 58; Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxie şi Lute-
ranism în Transilvania între Revoluţia Paşoptistă şi Marea Unire. Evoluţie
istorică şi relaţii confesionale, Editura Andreiana/Presa Universitară
Clujeană, Sibiu/Cluj-Napoca, 2015, pp. 300–305.
18. Keith Hitchins, Ortodoxie și Naționalitate, pp. 102–103.
19. Publicată în: Nicolae Popea, Arhiepiscopul și metropolitul Andreiu baron de
Șaguna, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1879, pp. 37–41; Mircea
Păcurariu, Constantin Necula, Paul Brusanowski (ed.), Mitropolitul
Andrei Șaguna, Teste alese, Editura Andreiana, Sibiu, 2010, pp. 11–14.
20. Keith Hitchins, Ortodoxie și Naționalitate, p. 209.
21. Keith Hitchins, Ortodoxie și Naționalitate, p. 75.
22. Mircea Păcurariu, Revoluția românească din Transilvania și Banat în anii
1848-1849. Contribuția Bisericii, Tiparul Tipografiei eparhiale, Sibiu,
1995, p. 64.
23. Keith Hitchins, Ortodoxie și Naționalitate, p. 209.
24. Ibidem, pp. 209-229. Istoria detalia a demersului șagunian la: Mircea
Păcurariu, O viață închinată Bisericii și Neamului. Sfântul ierarh Andrei
Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei, Editura Andreiana, Sibiu, 2012, pp.
118–147.
25. Andrei Şaguna, Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti
naţionale a Românilor de relegea răsăriteană în ces.reg. provinţii ale monarhiei
austriece, Sibiu-Viena, 1849; Idem, Adaosu la promemoria despre dreptul
istoric al autonomiei bisericeşti naţionale a românilor de relegea răsăriteană
în ces.reg. provinţii ale monarhiei austriace, Tipografia lui Georgie de
Closius, Sibiu, 1850; Idem, Memorialu, prin care se lămureşte cererea Ro-
70 Simpozion

mâniloru de Religiunea răsăriteană în Austria pentru restaurarea Mitropoliei

loru din punctu de vedere al ss. Canoane. Aşternut c.r. Ministeriu pentru
Kultu şi Instrucţiune 1851, Tipografia diecesană, Sibiu, 1860.
26. Andreas Schaguna, Promemoria über das historische Recht der nationalen
Kirchen-Authonomie der Romanen morgenländ. Kirche in der k.k. Kron-
ländern der österreich. Monarchie, Gedruckt bei U. Klopf Senior und A.
Turich, Wien, 1849; Idem, Anhang zu der Promemoria über das historische
Recht der nationalen Kirchen-Authonomie der Romanen morgenländ. Kirche
in der k.k. Kronländern der österreich. Monarchie, Gedruckt bei Georg v.
Closius, Hermannstadt, 1850; Idem, Denkschrift wodurch die Bitte der
Romanen des orientalischen Glaubens in Oesterreich um Herstellung ihrer
Metropolie aus dem Gesichtspunkte der Kirchensatzungen beleuchtet wird.
Dem K.K. Ministerium für Cultus und Unterricht überreicht 1851, Dioce-
san-Druckerei, Hermannstadt, 1860.
27. I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria mitro-
poliei Banatului, volumul II, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara,
1980, doc. 313, p. 630.
28. Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxie şi Luteranism în Transilvania,
pp. 470-471.
29. Keith Hitchins, „Biserică și națiune în gândirea lui Andrei Șaguna”, în
Revista Teologică, Anul III (75), Nr. 2, aprilie-iunie, Sibiu, 1993, pp. 39–44.
30. Andrei Șaguna către Zenobie H. C. Pop, Olmütz, 3/15 martie 1849, în
Nicolae Popea, Memorialul Arhiepiscopului, p. 281.
31. Mircea-Gheorghe Abrudan, „Andrei baron de Șaguna – cofondator
și prim președinte al Astrei”, în Astra Năsăudeană, Serie nouă, anul VI
(XIV), nr. 11 (37), iunie 2018, pp. 17–21.
32. I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Ba-
natului, Timișoara, 1977, pp. 139-191; Paul Brusanowski, „Polemica
dintre episcopii Hacman și Șaguna cu privire la organizarea canonică
a Bisericii Ortodoxe din Imperiul austriac”, în Revista Teologică, Anul
88, Nr. 4, Sibiu, 2006, pp. 91–129.
33. Teodor Misaroș, Din istoria comunităților bisericești ortodoxe române din
Ungaria, ediția a II-a, revizuită, Giula, 2002.
34. A păstorit la Arad între anii 1835-1850. Pentru amănunte vezi: Pavel
Vesa, Eparhia Aradului în perioada episcopului Gherasim Raț (1835-1850),
Editura Mirador, Arad, 2008.
35. Gherasim Raț către toți protopopii diecezei Aradului, Cuvin, 23 septembrie
1849, în Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii,
volumul II, doc. 301, pp. 976–977.
36. Mircea Păcurariu, O viață închinată Bisericii și Neamului, pp. 138–142.
37. Pe larg despre evoluția spre Statutul Organic, prevederile și discuțiile
din epocă privitoare la acesta vezi: Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodo-
Simpozion 71

xie şi Luteranism în Transilvania, pp. 614–764; Mircea Păcurariu, O viață

închinată Bisericii și Neamului, pp. 156–172; Paul Brusanowski, Reforma
constituțională din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850-1925, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007.
38. Mircea Păcurariu, Constantin Necula, Paul Brusanowski (ed.), Mitro-
politul Andrei Șaguna, Teste alese, pp. 57–60.
39. Mircea Păcurariu, 230 de ani de învățământ teologic la Sibiu 1786–2016,
ediție întregită și adăugită, Editura Andreiana, Sibiu, 2016.
40. Pavel Vesa, Învățământul teologic de la Arad (1822-1948), Editura Epi-
scopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2013.
41. Vasile Petrica, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român Caransebeș
(1865–1927) – contribuții istorice, Editura Episcopiei Caransebeșului,
Reșița, 2005.
42. Pe larg despre sistemul școlar confesional vezi: Mircea Păcurariu,
Politica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în peri-
oada dualismului (1867–1918), Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1986, pp. 131-178; Paul Bru-
sanowski, Învățământul confesional ortodox român din Transilvania între
anii 1848–1918. Între exigențele statului centralist și principiile autonomiei
bisericești, Vol. I–II, ediția a II-a revăzută și adăugită, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2010.
43. Andrei Șaguna către cler și popor, Sibiu, 27 august 1850, în Gheorghe
Tulbure, Mitropolitul Șaguna. Opera literară, scrisori pastorale, circulări
școlare, diverse, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1938, pp. 249–250.
44. Emanuel Tăvală, „Tipografia Șaguniană din Sibiu”, în Laurențiu Streza,
Mircea Păcurariu, Emanuel Tăvală (coord.), Litere vii. Tiparul în Biserica
Ortodoxă Română – între misiune și necesitate, Editura Andreiana/Editura
Astra Museum, Sibiu, 2016, pp. 364–365.
45. Publicate într-un volum editat de Gheorghe Tulbure, vezi: Gheorghe
Tulbure, Mitropolitul Șaguna, pp. 137–457.
46. Mircea Păcurariu, O viață închinată Bisericii și Neamului, pp. 210–241;
Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxie şi Luteranism în Transilvania, pp.
216-240; Emanuel Tăvală, Tipografia Șaguniană din Sibiu, pp. 358–389.
47. Mircea Păcurariu, O viață închinată Bisericii și Neamului, pp. 241–254;
Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxie şi Luteranism în Transilvania, p.
241.
48. Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxie şi Luteranism în Transilvania,
pp. 242–249.
49. Ibidem, pp. 249–251, 262–268; Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cul-
tură. Mentalități (1701–1918), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2006, pp. 387–390; Mircea-Gheorghe Abrudan, „Crâmpeie din istoria
culturală a Episcopiei Caransebeșului: difuzarea cărții bisericești
72 Simpozion

tipărite între 1830-1900 în parohiile Banatului de Munte în lumina

unor surse inedite”, în Daniel Alic (coord.) Slujire și educație. Lucrările
Simpozionului Internațional „Slujire și educație, Caransebeș, 9–10 mai 2016,
Presa Universitară Clujeană/Editura Episcopiei Caransebeșului, Cluj-
Napoca/Caransebeș, 2016, pp. 622–639.
50. Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxie şi Luteranism în Transilvania,
pp. 251-253; Ioan Cozma, Cultura bisericească ortodoxă din Transilvania
în perioada 1867-1918, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016, pp. 46–74.
51. Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxie şi Luteranism în Transilvania, pp.
256–257; Laurențiu Mănăstireanu, Viața religioasă în nordul Dobrogei
(1878–1918), Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-
Napoca, 2015, pp. 158–169.
52. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. II, ediția a 3-a,
Editura Trinitas, Iași, 2006, pp. 419–420.
53. Emanuel Tăvală, Tipografia Șaguniană din Sibiu, pp. 373–374.
Simpozion 73

ANEXE

Andrei baron de Şaguna, desen de Kriehuber, 1857

74 Simpozion

Mitropolitul Andrei Şaguna, fotografie din anul 1871

Simpozion 75

Mitropolitul Andrei Şaguna, tablou în ulei de Kandler

76 Simpozion

Primul număr al ziarului Telegrafului Român, Sibiu, 3 ianuarie 1853