1 02 SF1N TU L M A X IM M Ă R T U R IS IT O R U L ,

Omul a fost făcut de Dumnezeu îm podobit cu frum useţea nestrică-

ciunii şi a nem uririi. Dar el, preferind frum useţii spirituale inferiorita­
tea firii văzute din jurul lui, a u itat cu totul de frum useţea dem nităţii
sufletului, mai bine zis de Dumnezeu, Care a înfrum useţat în chip dum­
nezeiesc şi sufletul. Drept urm are a secerat ca rod vrednic de aplecarea
voii sale — după h otărîrea lui Dumnezeu care urm ăreşte cu înţelepciu­
ne m întuirea noastră — nu numai stricăciunea şi m oartea trupului şi
m işcarea şi lunecarea prom ptă spre orice patimă, ci şi nestatornicia şi
neregularitatea şi pornirea uşoară spre schim bare a firii văzute din afară
şi din jurul lui. Iar aceasta s-a întîm plat, fie pentru că Dumnezeu a
am estecat-o atunci, din pricina căderii, ou trupul nostru şi i-a sădit şi
ei puterea de a se schimba, ca şi trupului puterea de a pătimi, de a se
strica şi de a se desface cu totul, cum arată starea trupurilor
moarte, potrivit cu ceea ce s-a scris că : «şi zidirea însăşi s-a supus stri­
căciunii, nu de voia ei, ci pentru Cel ce a supus-o întru nădejde» (Rom.,
8, 20), fie pentru că aşa a creat-o de la început în tem eiul preştiinţei,
pentru căderea prevăzută de mai înainte, ca, pătim ind şi chinuindu-se
din pricina ei, omul să vie la conştiinţa de sine şi la sim ţirea propriei
dem nităţi şi să prim ească cu bucurie lepădarea de trup şi de ea. Căci
preaînţeleptul Proniator al vieţii noastre ne îngăduie să folosim ade­
sea în chip firesc lucrurile în slujba pornirilor proprii spre înţelepţi-
rea noastră, deşi uneori le întrebuinţăm nebuneşte. Aceasta, pentru a
reîntoarce, datorită confuziei şi tulburării din ju ru l lor şi din ele, d ra­
gostea (erosul) noastră nesocotită faţă de cele prezente, spre ceea ce
e prin fire vrednic de iu b it76. Căci trei sînt m odurile generale prin
care se spune că se tăm ăduiesc în chip pedagogic patim ile noastre.
Prin fiecare din ele neregularitatea m ateriei în chip înţelept şi cu bună *Il
76. întem eiat pe gîndirea generală a sfîntului G rigorie Teologul, sfîntul Maxim
arată că schim barea trupului şi a m ateriei nu are num ai un scop negativ cum s-ar
p ărea că rezultă din textul pus în fruntea acestui capitol. A ceastă schim bare îl face
pe om să vină la conştiinţa valorii sufletului său, care este inalterabil şi nem uritor.
Il face să-şi întoarcă iubirea de la cele văzute spre cele nevăzute. Cu acest rost a
im plantat Dumnezeu în trup şi în m ateria lumii instabilitatea şi coruptibilitatea în ­
dată după păcatul străm oşesc, sau posibilitatea lor încă înainte de aceea, prevăzînd
păcatul străm oşesc. Cu acest scop a legat intim trupul şi m ateria lumii, de suflet. Căci
dacă sufletul ar fi prim it o existenţă dezlegată de trup şi de m ateria lumii, n-ar fi
suferit de pe urm a lor şi nu s-ar fi trezit în el dorinţa celor netrecătoare. Deci şi
trupul şi m ateria au efecte asupra sufletului. Sînt efecte pe care sufletul le duc,e
cu sine chiar după m oartea trupului, ca să nu mai spunem că, într-un fel, viaţa
sufletului fără trup nu are deplinătatea vieţii din trupu l înviat. Dar norm al e ca
nu trupul să cîrm uiască viaţa sufletului, ci invers : ca sufletul să valorifice şi să ac­
tualizeze deplin raţionalitatea m ateriei din trupul propriu şi prin ea, din univers.
Poate că în v ia ţa viitoare această raţionalitate va fi descoperită şi valorificată în
adîncim ea ei în Dumnezeu la nesfîrşit, şi prin aceasta stabilitatea, dar şi tran sp aren ţa
flexibilă a m ateriei se va concilia cu un progres spiritual al omului în rap o rt cu ea.
Dar raţio n alitatea mai profundă a trupului şi a lucrurilor m ateriale se descoperă şi
în v iaţa păm întească prin pătim irile ce urm ează îm pătim irii neraţionale, sau aparent
raţionale, pătim iri ce îndeam nă pe om la îndreptare.
A M B IG U A 103

rînduială, potrivit cu raţiunea cea mai presus de noi şi mai înaltă, p ro ­

cură o doftorie de pe urm a căreia povara cea rea a patim ilor e condusă
spre rezultatul cel bun, cunoscut lui Dumnezeu.
Căci sau primim prin ea pedeapsa pentru păcatele mai înainte fă­
cute, din care nu mai păstrăm poate nici o urm ă de am intire din p ri­
cina neştiinţei, ori aminJtindu-ni-le nu suferim să cîntărim îndreptarea
ce ni se cere cu greşelile făcute, pentru că ori nu vrem, ori nu putem,
din pricina deprinderii păcătoase sădite în n o i ; sau ne curăţim slăbi­
ciunea, ori lepădăm răutatea ce ne stăpîneşte în /prezent şi ne învăţăm
să ne gîndim la înfrînarea de cele viitoare ; sau un om e înfăţişat ca pildă
m inunată de răbdare frumoasă şi de bărbăţie binecredincioasă celorlalţi
oameni, dacă e înalt în cugetare şi slăvit în virtu te şi destoinic să arate
prin sine, în lupta neclintită cu adversităţile, adevărul ascuns mai
înainte 17. Deci îndeam nă pe cei ce nu pot înţelege nimic superior vieţii
acesteia să nu se bizuie pe sănătatea trupului şi pe cariera legată de
cursul nestatornic al lucrurilor, şi drept urm are să se m îndrească faţă
de cei lipsiţi de acestea, căci cît timp durează viaţa prezentă şi cît sînt
învăluiţi de această stricăciune, de care e legată schim barea şi prefa­
cerea, nu e sigur ce li se va întîm pla şi lor din neregularitatea şi tulbu­
rarea trupului şi a lucrurilor dinafară. A ceasta socotesc că o spune el
prin cuvintele : «Cît timp m ateria va purta de la sine instabilitatea».
A dică atît cît lum ea aceasta toată se află sub stricăciune şi schim bare
şi sîntem îm brăcaţi în trupul sm ereniei şi pentru neputinţa înnăscută a
lui sîntem supuşi neajunsurilor felurite ce izvorăsc din el, să nu ne
înălţăm unii îm potriva altora, pentru inegalitatea ce ne însoţeşte, ci
mai degrabă să netezim printr-o cugetare cum pătată inegalitatea firii
vrednice de aceeaşi cinstire, întregind lipsurile altora prin prisosinţele
n o a s tre 778. Poate că de aceea s-a şi îngăduit dăinuirea nestatorniciei
prezente, ca să se arate puterea raţiunii din noi, care preferă tu tu ro r
77. In trei feluri ne conduce nestatornicia trupului şi a celor m ateriale la rezu l­
tatul în tăririi n oastre spirituale ; dintre acestea nici unul nu coincide cu tem a ori-
genistă că trupul şi ordinea m aterială e o pedeapsă pen tru p ăcatul sufletului dintr-o
existenţă anterioară, necorporală.
Primul fel constă în faptul că prin schim barea în rău a trupului sîntem ped ep ­
siţi pen tru păcate anterioare a căror am intire poate nu o mai avem, sau avînd-o, nu
vrem să punem în îndreptarea n oastră un efort egal cu greşelile s ă v îrş ite ; al doilea
fel constă în faptul că prin această schim bare ne vindecăm de slăbiciuni prezente
şi n e ferim de greşeli v iito a r e ; al treilea fel constă în faptul că prin suportarea
unor necazuri un om oarecare e dat altora ca pildă de răbdare. Şi în prim ul caz, dacă
nu se în dreaptă cei pedepsiţi, se îndreaptă alţii din pilda suferinţei lor.
78. Sfîntul Maxim, urm înd sfîntului G rigorie, scoate din nestatornicia fericirii
mai mari pe care o au unii prin sănătatea trupului şi a posesiunii mai m ultor bunuri
externe un argum ent îm potriva m îndriei acestora faţă de cei ce nu se bucură de
o astfel de situaţie fericită, — şi un îndem n adresat celor dintîi ca să netezească
inegalitatea, întregind lipsurile altora prin prisosurile lor.
104 S F IN T U L M A X IM M Ă R T U R IS IT O R U L

v irtutea 79. Căci aceeaşi schim bare .şi prefacere a trupului şi a celor din
afară e proprie tuturor oamenilor, purtînd şi fiind purtată şi avînd sta­
tornică şi netrecătoare numai : nestatornicia şi trecerea.
9. Tîlcuire duhovnicească la cuvintele : «Căci nu are sau nu
va avea peste tot ceva mai înalt» (Din C uvîntarea pentru siîntul
Atanasie, a aceluiaşi, cap. I ; P.G., 35, 1084 B).
Prin acestea, mi se pare că acest învăţător purtător-de-D um nezeu
liberează pe cel ce vrea să înveţe, de gîndirea oricărei relaţii com para­
tive sau distinctive sau altfel numite. Căci acest mod de vorbire îl
numesc cei pricepuţi în acestea nesupus relativului (absolut = acr/sToC)
şi înseam nă acelaşi lucru cu a spune despre ceva că e incom parabil mai
presus de toate, avînd sensul unei negaţiuni prin depăşire 80.
10. Tîlcuire duhovnicească a cuvintelor : «Deci oricui i s-a
întîm plat ca, străbătînd prin raţiune şi contemplaţie, materia şi
trupul acesta — fie că i se spune acestuia nour, fie acoperămînt —
79. Sfîntul Maxim, ca de obicei uneşte strîns raţiunea şi virtutea. Dar aci mai
uneşte acestea două cu statornicia, opunîndu-le nestatorniciei unei vieţi iraţionale
şi aservite plăcerilor. Prin virtuţi, ca deprinderi în diferite feluri ale binelui, noi do-
bîndim o stabilitate ca expresie a tăriei sufleteşti şi a stăpînirii de sine, pe cînd p a­
siunile reprezintă treceri bruşte de la starea calm ă la m anifestări de violenţă, că­
rora le urm ează stări de regret. Dar adeseori chiar din faptul că trupul slăbeşte şi în
general e supus schim bărilor, îm preună cu îm prejurările noastre exterioare, spiritul
nostru se în tăreşte şi se stabilizează prin virtuţi, dobîndind un caracter mai ferm,
nem aipunîndu-şi nădejdea în trup şi în lume. Se arată şi în aceasta o raţionalitate.
Căci statornicia în săvîrşirea binelui şi deci în deprinderea v irtu ţilo r e susţi­
nută de raţiune. Pentru că raţiunea ca funcţie de judecată ţine seama de raţiunea
prin care se defineşte şi se m enţine firea um ană necoruptă şi persoana ca mod
p articular de realizare a firii. Raţiunea ca funcţie de ju d ecată v rea să m enţină şi să
valorifice firea definită prin raţionalitatea ce o caracterizează. Ia r virtu tea este mo­
dul de m enţinere şi de realizare activă a raţiunii firii, prin raţiu n ea ca funcţie de
judecată. Prin v irtu te ea se opune destrăm ării cu care o am eninţă nestatornicia p a­
siunilor. Deci sufletele nu petrec în trupuri suferind — în mod pasiv — închisoarea
şi destrăm area lor, ci cîştigă o statornicie prin efortul lor activ şi pregătesc stab ili­
zarea cosmosului în v ia ţa viitoare. De aceea sfîntul Maxim dă şi acestei gîndiri a
sfîntului G rigorie tot un rol antiorigenist.
80. Dacă unii deduceau se pare din acest cuvînt al sfîntului G rigorie teza ori-
genistă că m intea ajunsă la vederea lui Dumnezeu, nem aiavînd ceva mai înalt la care
să urce, simte treb u in ţa să coboare, plictisindu-se de această vedere, sfîntul Maxim
vede, dim potrivă, în acest cuvînt un înţeles antiorigenist, socotind că în viaţa v ii­
toare de fapt nu va fi ceva mai înalt decît Dumnezeu pe care m intea ll va vedea,
dar aceasta în sensul că Dumnezeu depăşeşte orice putinţă de com paraţie. Dumnezeu
nu e nimic din ceea ce se cunoaşte, pentru că depăşeşte tot ce se cunoaşte. Ca atare
El nu are m argine, e infinit şi indefinit în conţinutul Lui. N iciodată nu poate fi cu ­
prins de minte deplin şi deci nu poate produce acesteia o plictiseală. Nu e un m ăr­
ginit care nu are nimic mai presus de el, ci un nem ărginit.
O m işcare eternă implică o nem ulţum ire eternă a spiritului cu starea la care a
ajuns. El nu se poate scufunda niciodată deplin în fericirea prezentă, fiind mereu
dom inat de năzuinţa spre o ţintă viitoare. Dar bucuria etern ă nu trebuie considerată
nici ea ca o lipsă de mişcare. Infinitatea bunului gustat, mai presus de relaţie, la
care ajunge prin dorinţă, perm ite o m işcare în interiorul lui. A ceastă sinteză între
stabilitate şi m işcare în Dumnezeu e soluţia pe care au oferit-o sfinţii părinţi.