Definitie

MESTESUGÁR, Persoană calificată într-un meşteşug; persoană care are (şi practică)
un meşteşug; meseriaş.
Meşteşugul este o îmbinare de ocupaţii tradiţionale care solicită atât abilităţi de
îndemânare în folosirea unor instrumente (abilităţi care nu implică de cele mai multe ori
solicitări mentale şi care odată dobândite sunt aplicate repetitiv) cât şi abilităţi artistice
(care ţin de foarte multe ori de exteriorizarea comunicării prin artă – vezi art terapy).
Meşteşugăritul ca ocupaţie are şi o componentă de creaţie artistică deosebit de
importantă in intervenţiile de TO
Meşteşugăritul ca şi ocupaţie are rădăcini în istoria fiecărei naţiuni, fiind legat de
specificul cultural, social şi de existenţa materiei prime (ceea ce va fi dezvoltat în
capitolul Appropiate technology). Dezvoltat ca şi activitate productivă domestică,
meşteşugăritul are caracter sezonier (de exemplu ţesutul, brodatul fiind activităţile
meşteşugăreşti casnice care se realizau cu precădere în lunile de iarnă când ocupaţiile
erau cu precădere casnice) erau ocupaţiile de bază ale femeilor în vârstă care
nemaiputându-se ocupa cu munca câmpului se ocupau cu asigurarea zestrei. Cu timpul
activităţile meşteşugăreşti au devenit sursă de venit pentru familie. Odată cu procesul de
industrializare se constată o decădere a activităţilor meşteşugăreşti (produsele
meşteşugăreşti fiind mult mai greu de realizat, iar costurile de producţie fiind mult mai
mari).
In ultimii ani realizarea activităţilor meşteşugăreşti a căpătat o uşoară revigorare
datorată creşterii nivelului de apreciere (financiară în primul rând) - valoarea deosebită
a lucrului realizat manual (hand made) dublată de unicitatea produselor şi nu în ultimul
rând de contribuţia artistică a celui care realizează obiectul.
Folosirea meşteşugurilor in OT poate fi direcţionată către:
 terapia prin muncă (vezi referinţe bibliografice franceze şi germane ale
ergoterapiei)
 appropiate base technology precum şi
 terapia prin artă
Meşteşugăria este tehnologia lucrului cu mâna. Obiectele meşteşugăreşti reprezintă
cel mai bine nevoia omului de a crea cu mâna şi cu mintea la un loc. Un obiect este ales
să fie nu numai o plăcere estetică ci şi să fie destinat unei nevoi specifice ci si de
exprimare a unei abilităţi exprimate. Numeroase sate şi tradiţii populare au supravieţuit
în istorie prin meşteşuguri şi tradiţii meşteşugăreşti.

Istoric al meșteşugurilor
Economia în spaţiul carpato - danubiano-pontic în epoca antica
Descoperirile arheologice de pe întreg cuprinsul României atestă existenta aurului
pe teritoriul patriei noastre cu 2.000.000 de ani î. Hr.
Prima perioadă a existenţei omului este cuprinsă în epoca paleolitica care durează
până la aproximativ 10.000 î. Hr. Această etapă este caracterizată de procesul trecerii
treptate de la simpla ocupare a teritoriului la locuirea lui, de încercări de amenajare şi
chiar de creare a unor adăposturi. Omul paleolitic s-a deosebit de strămoşul său prin
faptul că a prelucrat piatra, reuşind să conceapă şi să făurească aproape toate tipurile de
arme din silex, lemn şi os care s-au folosit şi în perioadele următoare. Perioada de
tranziţie de la paleolitic la neolitic (10.000 - 5500 î. Hr.) se caracterizează în general prin
transformări pe toate planurile: trecerea unor comunităţi de la stadiul de vânător -
culegător la acela de recoltator şi apoi de cultivator de plante, domesticirea animalelor,
ceea ce va conduce firesc spre sedentarizare, omul fiind legat de gospodărie ş de vatra
casei. Vânătoarea rămâne, totuşi, o activitate de bază.
"Revoluţia neolitică (5500 - 2500 î. Hr.) a însemnat şlefuirea si perforarea pietrei,
dezvoltarea unor noi meşteşuguri (torsul, ţesutul si olăritul). Domesticirea unui număr
mai mare de animale si cultivarea plantelor au dus la transformarea omului neolitic în
producător. Oamenii îşi construiesc locuinţe si apar primele aşezări compacte pe văile
ferite ale apelor curgătoare si pe terase. Omul neolitic foloseşte pentru confecţionarea
unor unelte si arme primul metal - cuprul. Acest fapt, ca si alte schimbări petrecute în
viaţa si activitatea oamenilor, anunţă epoca metalelor. Aceasta cuprinde epoca bronzului
(1800 - 1150 î. Hr.) si epoca fierului (1150 î. Hr. - secolul I d. HR.). În epoca bronzului
uneltele si armele de metal înlocuiesc pe cele din piatra. Are loc prima mare diviziune a
muncii, despărţirea agricultorilor de păstori. Cultura materială si spirituală a epocii
bronzului a fost creată de numerosul neam al tracilor, despre care avem informaţii de la
Herodot. În perioadele de mijloc si de sfârşit ale Hallstatt-ului s-a desăvârşit cristalizarea
etno - lingvistică a geto-dacilor - denumire generică dată tuturor triburilor nord-trace.
Plămădirea geto-dacilor, strămoşii autohtoni ai românilor s-a înfăptuit în spaţiul de la
nord de Munţii Haemus si a avut o însemnătate majoră în istoria întregului teritoriu sud-
est european. Constituiţi în puternice formaţiuni politice, locuind un teritoriu întins si
generos din punctul de vedere al bogăţiilor solului si subsolului, geto-dacii au atins un
nivel economic ridicat în acea perioadă istorică, trezind interesul antichităţii.

Economia în Dacia preromană

Perioada de apogeu în dezvoltarea societăţii geto - dacice a fost marcată de

momentul întemeierii statului centralizat dac sub conducerea lui Burebista (82 - 44 î.
Hr.) si s-a încheiat odată cu sfârşitul domniei lui Decebal (87 - 106 d. Hr.). În acest
interval de timp geto-dacii s-au afirmat în plan economic, politic, militar si religios.
Societatea geto-dacică era împărţită în clase si categorii sociale: tarabostes (nobilii) si
comates (oamenii liberi). Sclavii, atâţi câţi erau, deţineau un rol cu totul neînsemnat în
economia geto-dacică. Principalele domenii economice care s-au afirmat în Dacia
preromană au fost: agricultura, creşterea animalelor, meşteşugurile şi comerţul.

Pământul Daciei a fost bogat în minereuri (fier, arama, argint si aur). Datorită
acestui fapt, metalurgia fierului s-a dezvoltat încă din jurul anului 800 î. Hr. Au existat
numeroase ateliere de metalurgie care nu au fost depăşite decât de romani. În atelierele
geto-dacilor se confecţionau ustensilele de care aveau nevoie meşterii în prelucrarea
fierului: nicovale, baroase, pile, cleşti si ciocane de forja. Erau produse unelte din fier
necesare agriculturii (plugul cu brăzdar de fier, seceri, greble, coase). Pentru cei care
exploatau si prelucrau lemnul se produceau fierăstraie cu pânze late si înguste, topoare,
scoabe, cuie, burghie, zăvoare si balamale pentru uşi. Armata geto-dacilor era înzestrată
cu armele produse de meşteşugarii autohtoni. Aceştia fabricau lănci si sulite, săbii drepte
si curbate, pumnale, scuturi, vârfuri de săgeti. Din fier se confecţionau podoabe şi
accesorii pentru îmbrăcăminte (catarame, paftale, nasturi, fibule, brăţări). Aurul şi
argintul era folosit în confecţionarea bijuteriilor (coliere, brăţări, fibule, broşe,
catarame).
Ceramica geto-dacilor impresionează atât prin cantitate cât si prin calitate.
Meşterii daci au început sa folosească roata olarului din prima jumătate a secolului V î.
Hr. În perioada de apogeu (sec. I î. Hr. sec. - I d. Hr.) ceramica geto-dacica cunoaşte si
unele influente elenistice, materializate în pictarea vaselor. Culorile folosite sunt roşu si
brun. Remarcabile ca factura, elegante ca forma sunt cănile, vasele cu doua orţi,
strachinile cu picior si cele cu capac. Forma cea mai caracteristica a ceramicii geto-
dacice este vestita, ceaşcă dacică.
Prefaceri importante se petrec în domeniul mineritului. Bogăţiile subsolului
Daciei, aurul si argintul, au reprezentat o puternica atracţie pentru romani si unul dintre
motivele cuceririi Daciei. De aceea, noii stăpâni au fost preocupaţi de exploatarea lor cât
mai rentabila, fapt pentru care minele de metale preţioase au fost declarate proprietatea
statului. Specialiştii în minerit au fost aduşi mai cu seama din Iliria, unde această
îndeletnicire avea o veche tradiţie. Cele mai bogate exploatări aurifere si argintifere erau
în munţii Apuseni (Roşia Montana, Abrud si Zlatna). În afara de aur se mai exploatau
sarea, fierul, marmura si ţiţeiul (păcura). Sarea se extrăgea de la Ocna Mureş (Salinae),
Ocna Sibiului si Ocna Dejului. În ceea ce priveşte marmura, ea s-a scos din carierele de
la Bucova si Grădiştea.
Au luat fiinţă numeroase ateliere în care se prelucrau minereurile extrase.
Ceramica ocupa un loc important în activitatea meşteşugarilor. În atelierele lor se
realizau oale, ceşti, strachini dar si figurine si statuete folosite la împodobirea unor
construcţii. Au existat numeroase ateliere în care se prelucra fierul unde se produceau
unelte pentru toată gama de activităţi economice si se confecţionau unele arme necesare
armatei romane. În atelierele Daciei Romane se lucrau lemnul, pielea, lâna, inul si
cânepa. Meşteşugarii si meseriaşii erau organizaţi în asociaţii profesionale si religioase
numite, Collegiue. Sunt menţionate astfel de asociaţii pentru mineri, leticari, plutaşi,
luntraşi.
Economia româneasca în epoca feudală
Feudalismul reprezintă o etapa în dezvoltarea si evoluţia societăţii omeneşti.
Caracterele generale si comune feudalismului pe plan universal se îmbina cu trăsăturile
particulare, specifice evoluţiei istorice unor tari si popoare sau grupuri de tari si popoare.
Naşterea relaţiilor feudale a avut ca urmare formarea unei suprastructuri feudale
corespunzătoare în domeniul politic si spiritual. În plan economic proprietatea funciara
feudala a constituit baza feudalismului. Paralel cu formarea proprietăţii funciare feudale
au luat naştere si cele doua clase sociale fundamentale: proprietarii feudali si
ţărănimea (libera sau dependenta). Oraşul medieval, centru de producţie
meşteşugăreasca si comerciala, a reprezentat un pas mai departe fata de oraşul din
antichitate, prin nivelul mai înalt al dezvoltării meşteşugurilor, prin reglementarea
producţiei de către bresle sau corporaţii, prin existenta unor variate forme de autonomie
municipala, prin dezvoltarea unei culturi orasenesti. În comparatie cu Asia si Europa
Apuseana, în spatiul geografic locuit de români aparitia si dezvoltarea relatiilor feudale a
cunoscut o întîrziere datorita numeroaselor migratii care s-au succedat în intervalul sec.
III - XIII. Orânduirea feudala pe teritoriul tarii noastre a durat din sec. VIII si până la
începutul sec. XIX.
Olăritul a constituit unul dintre mestesugurile importante în asezarile feudale
timpurii. Ceramica lucrată cu mâna este înlocuita cu cea lucrata la roata. Este de
subliniat aparitia productiei locale de ceramica smălţuită. Mestesugul tesutului s-a
dezvoltat datorita folosirii războiului de ţesut de tip orizontal preluat de la bizantini.
Prelucrarea lemnului si a pietrei a constituit si ea o îndeletnicire importanta pe teritoriul
tarii noastre.
O parte din producţia meşteşugăreasca locala era destinata schimbului. Au fost
descoperite numeroase tezaure cu monede bizantine la: Cleja, Calarasi, Dolnesti si
Orşova. Aceasta demonstrează creşterea circulatiei monetare ca urmare a schimburilor
comerciale interne si externe precum si dezvoltarea economica generala a societatii
româneşti din sec. X - XI.
Dezvoltarea pietei interne datorita productiei meşteşugăreşti si a comerţului a
dus la creşterea centrelor urbane din Transilvania si mai târziu a celor din Tara
Româneasca si Moldova. Cele mai înfloritoare sunt orasele -libere regale-, centre
comerciale si mestesugaresti bine fortificate, înzestrate cu drept de auto-administrare si
cu privilegii (Brasov, Cluj, Sibiu, Bistrita, Tg. Mures, Sighisoara, Medias). În Moldova
si Tara Româneasca orasele se dezvolta mai tîrziu dar nu ating nivelul de urbanizare a
celor din Transilvania. S-au impus, Baia, Siret, Trotus, Roman (în Moldova) si
Tîrgoviste, Giurgiu, Braila (în Tara Româneasca).
O mare parte a populatiei principalelor orase transilvanene era formata din
mestesugari organizati în bresle. În sec. XVI numai la Cluj existau 22 de bresle si peste
50 branse mestesugaresti. Numarul mestesugarilor creste încontinuu. Dintre
specialitatile nou aparute în aceasta vreme, mai importante erau: postavarii,
ceasornicarii, specialistii în email, tipografii, farmacistii. Dezvoltarea productiei
mestesugaresti dar si a agriculturii si a celorlalte activitati economice au creat conditiile
necesare unui larg schimb comercial. Se exportau produse proprii, se practica un intens
comert de tranzit, se importau produse din Europa Occidentala si Orientala. S-au
dezvoltat legaturile dintre cele trei tari românesti, s-a extins piata interna, a sporit rolul
negustorului ca intermediar între producator si consumator. Comertul intern se
desfasoara prin intermediul tîrgurilor, iarmaroacelor si bîlciurilor organizate de diferite
localitati anual, lunar si saptamînal. Transilvania era strîns legata din punct de vedere
economic de Tara Româneasca si Moldova în special prin cele trei orase de frontiera:
Bistrita, Brasov si Sibiu. Pozitia geografica favorabila a Brasovului a facut ca el sa
participe la traficul comercial international, sa desfaca în Tara Româneasca si Moldova
nu numai produsele mestesugarilor din Transilvania dar si unele marfuri occidentale
tranzitate din Orient prin Peninsula Balcanica de negustorii români, sasi, greci si armeni.
Comertul cu alte tari se desfasoara cu unele întreruperi în directiile traditionale cu Viena,
Italia, Ungaria, Cehia, Polonia si Germania. Imperiul Otoman a limitat comertul extern
al Moldovei si Tarii Românesti. În dezvoltarea comertului intern au existat si o serie de
obstacole cum ar fi varietatea unitatilor de masura si greutatilor: galeata, butoiul, vadra,
fontul si povara. La varietatea de unitati de masura si de greutati se adauga si
diversitatea monedelor în circulatie circulau bani emisi în tara si strainatate: taleri,
florini, ducati, aspri, dinari, bani turcesti, poloni, austriecii şi italieni. În sec. XVI
înceteaza si emisiunile monetare proprii din Moldova si Tara Româneasca. Cauzele sînt
de ordin economic: lipsa argintului din tara - si dominarea de catre monedele straine.
Raspunzand efortului de satisfacere a necesitatilor primordiale de adapost, hrana si
Imbracaminte, asa numita, de catre unii etnografi, industria casnica, concretizata In
mestesugurile populare, se manifesta in aceasta zona
Productia mestesugareasca, alaturi de agricultura si comert, si-a adus o importanta
contributie la formarea culturii materiale a poporului roman. Preluate de la vechii geto-
daci si continuate in cadrul obstilor satesti, odata cu formarea poporului roman si a
limbii romane, mestesugurile cunosc o rapida specializare
Documentele secolului XVI, atesta un nou mestesug in lumea satelor si anume acel al
tabacarilor
O larga răspândire in mediul rural a avut-o mestesugul prelucrarii lemnului.
Existenta la Dunare a acestui mestesug de veche traditie este atestata de izvoarele
istorice antice. Astfel, Arrian consemneaza faptul ca in anul 335 i.e.n., Alexandru
Macedon, in fruntea oastei sale, folosea pentru trecerea Dunarii bardie "dintr-un trunchi"
care se gaseau in numar mare si pe care "locuitorii de pe malul Istrului le foloseau la
pescuit sau cand merg unii la altii pe fluviu" . Locul pe unde Alexandru Macedon a
trecut Dunarea, este dupa parerea istoricului Barbie du Bocage, localitatea Cornatel. Mai
tarziu, istoricul Priscus, la anul 148 t.e.n., facand o calatorie pe actualul teritoriu al
patriei nostre, aminteste de acei luntrasi, "barbari" care l-au trecut Dunarea. Este sigur ca
s-au construit din cele mai vechi timpuri barci si vase in asezarile riverane Dunarii.
Astfel, Mircea cel Batran, cunoscut prin politica sa de aparare a fluviului, a avut cu
siguranta o flotila a sa care sa controleze navigatia pe Dunare si la gurile ei. In anul
1445, cand o flota de crucial urea pe Dunare pentru a asedia Silistra, Turtucaia si
Giurgiu, primeste de la voievodul muntean Vlad-Dracul, drept calauza "40-50 de
ambarcatiuni" pe care Wallerand de Warvrin, martor ocular al evenimentului, le numeste
monoxile si arata ca "sunt dintr-o bucata... lungi si stramte si cu multi romani intr-
insele".
Este cunoscut ca domnitorul Constantin Brancoveanu a avut o flota de razboi pe
Dunare, iar luntrile de diferite marimi constituiau in vremea sa articole de export. In
secolele XVII. si XVIII, in conditii de dominatie otomana, documentele vorbesc de o
intensificare a constructor de nave, ca urmare a nevoilor interne precum si a cererilor
Inaltei Porti. Pe langa cele doua santiere navale aflate la Galati si Giurgiu, care produce
orice fel de vase, chiar galioane si fregate cu zeci de tunun, este atestata prezenta la
sfarsitul secolului al XVIII-lea a unui santier naval la Cascioarele, judetul Calarasi.
Lemnul necesar constructiei era adus din renumitul codru al Vlasiei, care cuprindea
toate esentele necesare, iar fierul era importat din Moldova.
Un document de la 1790 face cunoscut ca in satul amintit se construiau "saici" si dubase
(pontoane). Acestea din urma erau folosite ori de cate ori se construia vreun pod peste
Dunare. De asemenea, documentul prevedea obligatia satelor invecinate, de a da "200
lucratori sau lopatari peste 12 seice" . De retinut ca locul de iernat al flotilei comerciale
fluviale a Tarii Romanesti era "garla domneasca din balta, de la Chirnogi” , garla ce se
lega de Dunare prin bratul Dunarica. Documentele pomenesc de "postavarii de tara” a
caror mentionare e pastrata de numele unor sate, cum este cazul satului Postavari,
amintit intr-un document din 1793. Fabricarea hartiei, pentru care locuitorii satelor erau
obligati sa dea, printre alte dari si pe cea "a carpei" este documentata la Fundeni in 1768.
Hartia era de buna calitate si avea ca marca sterna Tarii Romanesti "acvila cruciata”. Tot
la Fundeni, in anul 1766, se infiinteaza o manufactură de sticlarie. Era o intreprindere
boiereasca si apartinea marelui vistiernic Dumitru Racovita. Folosea ca forta de munca,
in afara mesterilor specializati si mana de lucru a clacasilor.
In epoca moderna si contemporana o parte a mestesugarilor din lumea satelor si-
au facut din mestesugul lor un mijloc de a-si castiga existenta, individualizandu-se ca o
categorie sociala aparte. Exceptie au facut pe mai departe femeile de rand, cele care de
primavara pana toamna tarziu se aflau la munca campului, pentru ca in timpul iernii sa
se dedice exclusiv unor activiti mestesugaresti in urma carora se si confectionau singure
textilele cu care-si decorau interiorul caselor sau teseau panza din care croitorii
specializati le realizau costumele populare, folosite in activitati productive sau imbracate
in zi de sarbatoare. Si astazi, in cercetarile noastre am gasit in satele calarasene, de
regula la persoanele mai in varsta, aspecte care confirma afirmatiile de mai sus.
Practica TO a generat diferite dezbateri legate de folosirea elementelor din artă si
din activităţile meşteşugăreşti ca si modalitate de tratament încă din anii 1940. Odată cu
trecerea anilor tendinţele de evoluţie s-au dirijat către constituirea unui model ştiinţific
care să susţină valabilitatea acestor tehnici de tratament. Scopul cercetărilor din
domeniu, este acela de a scoate în evidentă elementele de suport în TO aduse de
folosirea tehnicilor meşteşugăreşti si artizanale în terapie.
Implicaţii ale clienţilor: din analiza studiilor de specialitate se sugerează că
activităţile artistice si meşteşugăreşti au un rol de promovare a discuţiilor pacient-
practician, cu efect pozitiv în interacţiunea socială, au eficientă în abordarea tulburărilor
emoţionale si oferă o alternativă viabilă atunci când intervenţiile psihologice si
farmaceutice eşuează. Clienţii TO trebuie să fie antrenaţi în activităţi meşteşugăreşti, ca
o ocupaţie conştientă a lor.
Implicaţii pentru practicieni: cercetările au scos în evidentă că angajarea în
activităţile meşteşugăreşti sunt benefice pentru o mare categorie din populaţie. Creşterea
nivelului de cunoştinţe legate de meşteşuguri, de aspectul artistic al activităţilor
artizanale ajută TO să incorporeze aceste activităţi ca si tratamente în practica TO
păstrând ca element esenţial folosirea unei activităţi cu un grad mare de utilitate.
Implicaţii în cercetare: cercetarea TO presupune analiza si validitatea influentei in
tratamentul TO a activităţilor meşteşugăreşti.
Care sunt principalele concepte pentru ocupaţie ?

În viaţa de zi cu zi folosim de multe ori conceptele de sarcină de lucru, activitate şi

ocupaţie ca sinonime. Dat fiind că ocupaţia este un concept central în acest set de
instrumente este necesar să îl clarificăm în acest context special. În terapia ocupaţională,
conceptele de ocupaţie şi activitate sunt legate între ele, dar au sensuri diferite. Potrivit
ENOTHE1 , ocupaţia este definită ca fiimd „un grup de activităţi care are sens personal şi
socio-cultural, este numit într-o cultură şi sprijină participarea în societate. Ocupaţiile pot fi
clasificate ca fiind de auto-îngrijire, productivitate şi/ sau timp liber”. Aceeasi retea defineste

1
3 - ENOTHE - R e ţ e a u a E u r o p e a n ă d e Î n v ă ţ ă m â n t S u p e r i o r d e Te r a p i e O c u p a ţ i o n a l ă
activitatea ca „o serie structurată de acţiuni sau activităţi care contribuie la o ocupaţie”. Cu
alte cuvinte, o activitate este un proces de actiune structurat pentru îndeplinirea unui
obiectiv. Sarcina reprezintă „o serie de etape structurate menite să realizeze desfăşurarea
unei activităţi”.
Terapeutul ocupaţional este persoana care indică şi efectuează terapia
ocupaţională trebuind să ofere următoarele servicii:
1. Evaluarea capacităţii funcţionale a subiectului, a restantului funcţional.
2. Evaluarea mediului de viaţă, acasă şi la locul de muncă.
3. Programe de asistenţă terapeutică/recuperare atât cu metode specifice, cât şi
ajutătoare care înlocuiesc sau ajută funcţiile pierdute.
4. Instruirea familiei şi îngrijitorilor asupra modului de ajutor pe care trebuie să-l dea
pacientului.
5. sprijinul şi asistarea efectelor emoţionale, sociale, cognitive cauzale de boli şi
traumatisme.
Cunoştinţele asupra creşterii şi dezvoltării copilului şi a perturbărilor tardive
determinate de abaterile de la dezvoltarea normală.