ANALIZA PERSONALĂ PRIVIND MOTIVAŢIA ŞI

SATISFACŢIA MUNCII

De ce muncim? Pare o intrebare absolut banală, dar are răspunsuri

complexe.
Dacă stăm şi analizăm, ne dăm seama că nici o activitate, mai ales
munca - care este cea mai complexă, nu este motivată unifactorial, deci, nu
există doar un singur motiv care să ne determine pe noi, oamenii, să
muncim, ci mai multe, combinate în proporţii diferite, altfel spus, un
complex motivaţional.
Complexul motivaţional variază nu numai de la o situaţie de muncă la
alta, ci şi de la individ la individ, pentru că, fiecare om are un profil
motivaţional, care reprezintă combinarea unor motivaţii diferite şi de
intensităţi diferite pentru fiecare individ. Acest profil este rezultatul istoriei
personale al fiecăruia dintre noi (experienţa, educaţie, nivel de instruire etc.)
fiind o realitate psihologică dinamică, ce evaluează, suferă mutaţii.
Dar ce este motivaţia ?
M. Vlăsceanu ( Dicţionar de Sociologie, 1998) defineşte motivaţia ca
fiind „ansamblul de factori sau imbolduri care declanşează, energizează,
menţin (sau întrerup) şi direcţionează acţiunile sau comportamentele unei
persoane”.
Şi totuşi, de ce muncim ?
Sinceră să fiu nu mi-am pus niciodată această întrebare. Mi-am pus
alte întrebări referitoare la muncă, dar nu aceasta.
Dacă stau bine şi mă gândesc, renunţând la răspunsurile formale, aş
putea alcătui o listă destul de lungă de motive personale, pentru care
muncesc :
1. Muncesc din inerţie, pentru că asta am fost învăţată că trebuie să fac;
2. Muncesc din frică, deoarece mi se pare ca fără respectiva muncă nu o
să - mi pot acoperi nevoile primare (voi muri de foame, singură,
inutilă, dispreţuită de cei din jur);
3. Muncesc pentru că asta am făcut mereu, iar dacă nu aş mai face-o aş
simţi că-mi pierd identitatea ;
4. Muncesc pentru că e alegerea uşoară. Munca ne oferă scuza perfectă
de a nu face ceea ce ne dorim. Muncim, deci pare că facem fix ceea ce
trebuie.
5. Muncim pentru familie, pensie, liniştea viitoare. Pare a fi o motivaţie
validă, însă presupune faptul că muncim pentru o răsplată din viitor,
sau pentru altcineva (familie). Asta ne scuteşte de alte întrebări şi ne

1
 oferă comoditatea de a regreta decizia peste zeci de ani – dacă avem
norocul să ieşim la pensie ;
6. Muncesc pentru că e o metodă practică de a întâlni oameni, de a lega
prietenii şi de a socializa în general. Nu sunt o persoană izolată, însă
cred că e mult mai uşor ca muncind să găseşti oameni cu interese şi
aspiraţii comune. Plus, îmbin utilul cu plăcutul;
7. Muncesc pentru a mă autoevalua, pentru a mă afirma, pentru a
învăţa. Din nou, o motivaţie frumoasă şi validă. E minunat dacă
reuşim să muncim din acest motiv şi să ne indeplinim propriile
scopuri. De multe ori ajung să spun asta doar ca să sune bine, iar când
intru în amănunt constat că m-am îndepărtat de obiectivul iniţial
(afirmarea, validarea, cunoaşterea) şi ajung să mă scuz, folosind
celelalte motivaţii la îndemână.

Examinând motivele, personale, enumerate mai sus, ne arată că de la

prima până la penultima, motivaţia pentru muncă este de natură externă
(extrinsecă), mai întâi de factură biologică şi apoi de factură socială. Deabea
ultima motivaţie devine intrinsecă ; situaţia de muncă devine sursă
motivaţională, exercitând atracţie şi oferind satisfacţii prin ea însăşi. Munca
oferă posibilitatea realizării de sine.
Omul ca fiinţă socială posedă anumite însuşiri fizice şi intelectuale pe
care simte nevoia să şi le exprime prin muncă sau, altfel spus să se exprime
pe el însuşi, muncind. Nevoia de activitate îl „îndeamnă” pe om să
muncească.
Până la urmă munca este un complex de eforturi pe care la depui
pentru a obţine un complex de satisfacţii.
Satisfacţia omului în muncă, este reflexul subiectiv al organizării
muncii.
            Satisfacţia este o stare afectivă pozitivă, de mulţumire a subiectului
manifestată la obţinerea unui succes, ori ca urmare a împlinirii unor motive
sau trebuinţe, a atingerii scopurilor sale ori la creşterea performanţelor
calitative ale acţiunilor sale.
            Multă vreme s-a crezut că satisfacţia şi performanţa în muncă sunt
două aspecte divergente sau, altfel spus, că o creştere a insatisfacţiei ar fi
„preţul” plătit pentru o creştere a randamentului în muncă. Munca este
necesară şi trebuie făcută din simţul datoriei sau din necesitatea de a asigura
cele necesare pentru a trăi, cu toate că în sine ea reprezintă un efort care
generează insatisfacţii şi frustrări. O astfel de filosofie a muncii şi a naturii
omului, dacă nu în totalitate, cel puţin parţial este falsă. Munca poate fi o
simplă obligaţie exterioară, dar, la fel de bine, poate fi şi o sursă de adâncă
satisfacţie.

2
            Satisfacţia este generată de finalitatea muncii, care se concretizează în
utilitatea socială a muncii.
Satisfacţia, ca sursă a randamentului în muncă depinde şi ea de
anumiţi factori:
a) complexitatea muncii:
b) nivelul de dezvoltare personală.
Munca pe care o realizez este creativă, complexă, solicitând un nivel
mai înalt de calificare.
Satisfacţia are o structură complexă, ea depinzând atât de starea
efectivă a condiţiilor, componentelor vieţii (descrisă prin indicatori de stare),
cât şi structura sistemului de necesităţi ale individului şi de nivelul său de
aspiraţie (indicatori ai criteriilor de evaluare, ai necesităţilor). Studiile
empirice au scos în evidenţă faptul că, de exemplu, aceeaşi situaţie generează
grade diferite de satisfacţie în funcţie de variaţia nivelului de aspiraţii.
Satisfacţia muncii este o stare subiectivă rezultată din împlinirea
necesităţilor, lipsa de tensiuni, de anxietate; se fundează, pe aprecierea
pozitivă a modului de desfăşurare a vieţii în general sau a unei sfere
particulare a acesteia. Satisfacţia muncii exprimă rezultatul evaluării făcute
în mod continuu de subiect condiţiilor sale de viaţă, a gradului în care
acestea sunt la nivelul aşteptărilor. Satisfacţia muncii este înrudită cu
conceptul de fericire, dar există unele deosebiri între cele două. Satisfacţia
muncii persoanale se referă la gradul în care diferitele condiţii de viaţă,
luate separat şi/sau împreună, corespund cu aşteptările subiectului. Ea este
deci legată în mod clar de nivelul de aspiraţii, având, aşa cum s-a observat
adesea, un caracter mai mult adaptiv.
Satisfacţia, vine din punctual meu de vedere din bucuria, dăruirea de
a munci. Acest lucru este posibil doar în momentul în care îţi place ceea ce
faci. Pot spune că sunt o persoană norocoasă, deoarece mie îmi place ceea ce
fac.
Trebuie să recunoaştem că acolo unde sunt satisfacţii, sunt şi
insatisfacţii, dar dacă eşti o persoană încrezătoare în propriile capacităţi şi/
sau bine pregătită profesional, vei avea expectanţe mai mari decât o
persoană neîncrezătoare în sine, respectiv slab pregătită pentru sarcinile
profesionale.
Insatisfacţia vine şi din faptul că unii dintre noi optăm pentru o
anumită meserie, deoarece credem că prin acea muncă ne vom realiza
năzuinţele, alţii alegem o altă muncă pentru a obţine un salariu mai bun, sau
pentru a ne satisface nevoia de afiliere, sau pur şi simplu, alegem o muncă la
întâmplare, fără a şti prea multe despre ceea ce urmează să facem. Motivele
care stau la baza alegerii unei cariere, sunt extrem de diverse.

3
 Ca stil de muncă personal, pot spune că sunt adepta finalităţii
lucrurilor cu succes şi mă dedic în totalitate pentru finalizarea pozitivă a
sarcinilor pe care le am. Fac acest lucru în special pentru mine, pentru a-mi
păstra stima de sine, pentru a mă autorealiza (motivaţie intrinsecă). Trebuie
să recunosc că atunci când reuşesc mă simpt bine, mă simpt împlinită.
Rezultetele muncii sunt elemente de mândrie personală, dar şi
profesională, deoarece pe lângă ajutorul pe care îl acord beneficiarilor
pentru a-şi dezvolta anumite abilităţi, rodul muncii reprezintă şi elemente
expoziţionale cu care se participă la diverse activităţi interinstituţii
organizate de către forurile superioare de conducere. În asemene cazuri
munca mea este recunoscută la un nivel superior.
Eficienţa muncii din punct de vedere personal, face trimitere la
rezultatele muncii în mod special. Atitudinea faţă de muncă nu se restrânge
doar la cunoaşterea valorii socio-umane a muncii, la intenţia sau dorinţa de
a munci, ea presupune în aceeaşi măsură şi capacitatea operaţională a
muncii, întemeiată pe convigerea necesităţii de a face acest lucru.
Componenţa operaţională a conduitei presupune priceperi, deprinderi
şi obişnuinţe de muncă, asociate cu trăsături de voinţă şi caracter,
indispensabile mobilizării resurselor interne în vederea învingerii
obstacolelor ce se interpun pe traiectoria desfăşurării procesului de muncă,
precum şi cu convingeri care să transforme munca dintr-o activitate impusă
din exterior, într-o activitate autodeterminantă, dintr-un proces
predominant de realizare să devină unul de autorealizare.
Pe întreg parcursul perioadei mele de pregătire profesională am trecut
prin mai multe faze educaţionale, ele reuşind să-mi satisfacă în prezent, o
parte din spectrul professional (motivaţie intrinsecă).
Pentru a avea rezultate în tot ceea ce facem, pentru a fi mulţumiţi nu
ne rămâne decât să ne definim şi să ne măsurăm obiectivele în viaţă.
Trebuie să recunosc că aici situaţia se clarifică sau se complică extrem.

Cine este orb? Cel care nu vede altă lume.

Cine este mut? Cel care nu poate să spună un gând frumos despre
soarta lui.
Cine este sărac? Cel care este încărcat de prea multe dorinţe.
Cine este bogat ? Cel care este fericit cu soarta sa! - proverb indian