Conduita în urgenţe medico-chirurgicale

Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară

STOPUL CARDIO-RESPIRATOR

• Stopul cardio-respirator apărut subit = cauza de deces a peste 700.000 de persoane anual
în Europa
• Şansa de supravieţuire a pacienţilor creşte considerabil dacă manevrele de resuscitare
cardio-pulmonară (compresiuni toracice combinate cu ventilaţii) şi defibrilarea sunt
iniţiate precoce

Stopul respirator (apneea) reprezintă absenţa mişcărilor respiratorii.

Stopul cardiac presupune încetarea funcţiei de pompă a inimii, oprirea circulaţiei, pierderea
conştienţei (după 10–20 sec.), apoi apnee (la 30 sec.), precedată uneori de respiraţii agonice şi
instalarea midriazei (după 60–90 sec.).
Moartea clinică corespunde momentului în care s–a produs stopul cardiac şi respirator. Dacă nu se
începe resuscitarea, în 3–5 minute survin leziuni ireversibile la nivelul celulelor care marchează
momentul morţii biologice, celulare.

Cauzele stopului cardiac

A. Stopul cardiac primar se instalează după producerea unor tulburări de ritm şi de conducere
severe. Formele de stop cardiac primar sunt:
 Fibrilaţia ventriculară şi tahicardia ventriculară fără puls ;
 Asistolia;
 Activitatea electrică fără puls (AEFP).
Mecanismul cel mai frecvent al stopului cardiac este Fi V (63 %) care se instalează pe fondul unui
eveniment coronarian ischemic acut; apoi urmează bradi – asistolia (30 %) şi AEFP.Cauzele cele mai
frecvente ale AEFP sunt:
- Hipovolemia;
- Pneumotorax;
- Tamponada cardiacă;
- Embolia pulmonară;
- Tulburări electrolitice severe (hipopotasemie severă, hipocalcemie, hipomagneziemie);
- Acidoză
- Supradozări de droguri (beta–blocante, blocante ale canalelor de calciu, sulfat de magneziu).

B. Stopul cardiac secundar:

-stopul cardiac rapid indus, apare în caz de asfixie prin obstrucţie a căilor aeriene, electrocutare, înec.
-Stopul cardiac lent indus apare prin insuficienţă pulmonară, leziuni cerebrale acute,etc.

Elemente clinice în stopul cardiac:

 Absenţa pulsului la arterele mari (carotidă, femurală);
 Pierderea stării de conştiinţă în 10sec, traseu EEG plat în 15 – 30 de secunde.
 Respiraţii agonice şi apnee în 10 – 30 sec.
 Midriază în 60 – 90 sec.

Absenţa pulsului la carotidă şi pierderea conştienţei sunt suficiente pentru un diagnostic rapid în
primele 15 sec de la oprirea cordului şi începerea RCP; midriaza este un semn tardiv, care reduce
semnificativ intervalul util pentru aplicarea RCP.
1
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară

Stopul respirator
Inima şi plămânii vor continua livrarea sângelui oxigenat la ţesuturi timp de câteva minute, până se
epuizează rezerva alveolară de oxigen, permiţând în acest timp păstrarea funcţiei creierului şi a
celorlalte organe vitale.
Stopul respirator determină stop cardiac secundar prin hipoxie în 5 – 10 minute.
Cauze mai frecvente de stop respirator:
1. Aspiraţia de corpi străini în căile respiratorii;
2. Înecul;
3. Accidentul vascular cerebral;
4. Epiglotite;
5. Sufocare ;
6. Electrocutare;
7. Infarctul miocardic acut;
8. Coma de orice cauză.

RESUSCITAREA CARDIO – PULMONARĂ ( RCP )

RCP = un sistem standardizat de manevre, tehnici şi droguri, care se aplică în cazul stopului cardio–
circulator şi/sau respirator şi care au drept scop asigurarea transportului sângelui oxigenat la ţesuturi
pentru protejarea funcţiei organelor vitale şi pentru crearea condiţiilor favorabile reluării circulaţiei
spontane.
- Stopul cardio–circulator implică o reducere marcantă a perfuziei tisulare şi hipoxie celulară urmate
de moarte celulară, dacă nu se întrerupe RCP în timp util.
- Hipoxemia determină leziuni celulare ireversibile. Sensibilitatea celulelor la hipoxie este variabilă.
- Cel mai vulnerabil organ este creierul ale cărui rezerve de oxigen sunt epuizate în 10 secunde.
- Se citează cazuri în care pacienţii au fost resuscitaţi şi fără leziuni cerebrale semnificative după 20
minute de la stopul cardiac şi chiar după 40 minute în condiţii de hipotermie.
- Şansele supravieţuirii cresc la 43 % dacă RCP începe în primele 4 minute, cu aplicarea
măsurilor de suport vital bazal (masaj cardiac extern şi ventilaţie gură la gură ) şi în primele 8
minute cu aplicarea suportului vital avansat.
- Elementul esenţial este aplicarea promptă şi corectă a manevrelor de resuscitare ce asigură
reluarea circulaţiei spontane şi a unei funcţii neurologice adecvate post – resuscitare.

The American Heart Association utilizează metafora "lanţul supravieţuirii" pentru descrierea
succesiunii de evenimente care trebuie aplicate de urgenţă:
1. Acces precoce;
2. RCP precoce (suport vital bazal);
3. Defibrilare precoce;
4. Suport vital avansat precoce ;
Principii:
- Dacă unul din elemente este inadecvat rata supravieţuirii scade;
- Deşi toate elementele sunt importante, defibrilarea rapidă este cel mai important factor.

2
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară

RCP – faze şi obiective:

A. Suportul vital de bază – prima fază a resuscitării – asigură restabilirea artificială a circulaţiei şi
ventilaţiei.
B. Suportul vital avansat – a doua fază a RCP – urmăreşte reluarea activităţii spontane a cordului
şi a ventilaţiei prin aplicarea de droguri şi echipamente adecvate.
C. Suportul vital şi menţinerea funcţiilor vitale post – resuscitare realizează suportul vital
prelungit.

Algoritmul de RCP propus de Peter Safar în 1981 cuprinde:

A(airway control): asigurarea libertăţii căilor aeriene.
B ( breathing): asigurarea ventilaţiei.
C (circulation): asigurarea circulaţiei.
D (drugs and fluids): medicaţie şi perfuzie intravenoase.
E (electrocardioscopy): monitorizarea ECG.
F (fibrilation tratament): tratamentul fibrilaţiei ventriculare.
G (gauging): diagnosticarea şi tratarea cauzei şi evaluarea şanselor de supravieţuire.
H (human mentation): protecţia cerebrală.
I (intensiv care): terapia intensivă post – resuscitare.

A. Suportul vital de bază - SVB, trebuie asigurate A, B, C, având la dispoziţie doar mâinile
libere, menţinând ventilaţia şi circulaţia artificiale până la sosirea serviciului de ambulanţă.

Secvenţele resuscitării în faza SVB:

1) Evaluarea stării de conştienţă prin stimulare verbală şi stimulare blândă, dar fermă,
aplicând mâna pe umărul victimei;
2) Anunţarea serviciului de ambulanţă, în cazul adultului - "call first" , iar în cazul
copilului întâi se începe RCP şi apoi se anunţă ambulanţa - "call fast".

3
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară

3) Poziţionarea victimei:
 Victima se poziţionează în decubit dorsal pe un plan dur;
 Salvatorul se plasează în partea dreaptă a victimei la nivelul extremităţii cefalice, poziţie
ce îi permite deplasarea cu uşurinţă între cap şi torace în cursul resuscitării.
 Dacă se suspicionează că subiectul are fractură de coloană cervicală (accident de
circulaţie cu accelerare sau decelerare, cădere de la înălţime) mobilizarea se produce în
bloc, evitând deplasarea laterală a capului. Se plasează în jurul gâtului săculeţi cu nisip
pentru a fixa capul (trebuie să evităm lezarea măduvei).
4) Asigurarea libertăţii căilor aeriene:
 Hiperextensia capului - se execută aplicând o mână pe fruntea bolnavului şi cealaltă în
regiunea occipitală; NU se face dacă se suspectează o fractură cervicală.
 Subluxaţia anterioară a mandibulei – se aplică două degete (index şi medius de la
mâna dreaptă) pe porţiunea mijlocie a mandibulei (sub menton); apoi se face o mişcare
de tracţiune în sus, până când arcada dentară inferioară o depăşeşte pe cea superioară;
 În cazul suspiciunii de fractură de coloană cervicală nu se face hiperextensia capului,
nu se fac mişcări laterale ale capului. Salvatorul stă la capul victimei, realizează
subluxaţia mandibulei.
 Pentru a îndepărta corpii străini din cavitatea bucală se introduce degetul făcut cârlig în
gură şi se scot.
 pentru eliminarea lichidului de vărsătură se întoarce capul în lateral (nu se face dacă
există suspiciunea de fractură de coloană cervicală).
5) Evaluarea respiraţiei:
- Prin aplicarea obrazului şi urechii la gura bolnavului, pentru a simţi şi auzi fluxul de aer expirat de
victimă, privind din această poziţie toracele pentru a observa expansiunea acestuia (priveşte –
ascultă – simte)
- Dacă victima respiră, se menţine libertatea căilor aeriene şi se aşează în poziţie laterală de
siguranţă (astfel, trunchiul este aplecat spre sol, limba nu mai cade pe peretele posterior al
faringelui, iar eventualele secreţii sau lichid de vărsătură nu mai pot fi aspirate).

- Dacă victima nu respiră, se începe ventilaţia artificială gură–la–gură sau gură–la–nas. Aşezându-
ne în partea dreaptă, la nivelul capului, se menţine o mână pe frunte (se menţine extensia capului –
libertatea căilor aeriene) şi se pensează nasul, iar cu indexul şi mediusul de la cealaltă mână se ţine
mandibula ridicată, apoi, după un inspir amplu, se aplică etanş gura peste gura victimei (sau peste
nasul victimei, dacă nu poate deschide gura – menţinând gura închisă); se realizează o insuflaţie cu
un volum de 800 – 1000 ml (dublul volumului curent) cu durata de 1,5 – 2 sec. Expirul este pasiv
şi durează 2 – 4 sec.
 Se începe întotdeauna cu două insuflaţii deoarece rezistenţa căilor respiratorii scade la a doua
insuflaţie.
4
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară
 Insuflaţiile se realizează blând pentru a evita creşterea presiunii intragastrice (aerul insuflat cu
putere va trece mai rapid în stomac fiind posibil producerea vărsăturii şi aspiraţiei în căile
respiratorii = sdr. Mendelson.).
 Se începe resuscitarea cu realizarea respiraţiei artificiale pentru că asigură un aport de
oxigen la nivel pulmonar favorizând oxigenarea sângelui pulmonar, care ajunge la cord şi este
trimis la organe prin activitatea cardiacă spontană sau prin masaj cardiac extern.
 Frecvenţa insuflaţiilor este 10 – 12 pe minut.

Evaluarea eficacităţii:
- În inspir: urmărirea expansiunii toracice.
- În expir: mişcarea toracelui, ascultarea şi simţirea fluxului de aer.

6) Evaluarea circulaţiei
- verificarea prezenţei pulsului la arterele mari, carotidă sau artera femurală;
- pulsul la carotidă se palpează 3–5 sec; dacă pulsul este absent se începe masajul cardiac extern.
7) Masajul cardiac extern
 Poziţia salvatorului: la dreapta victimei, în dreptul toracelui: cu două degete parcurge rebordul costal
inferior până la vârful apendicelui xifoid, apoi indexul şi mediusul de la mâna stângă se aplică pe
apendicele xifoid, iar deasupra lor se poziţionează palma mâinii drepte pe jumătatea inferioară a
sternului; peste ea se suprapune mâna stângă, degetele sunt ţinute în extensie şi nu se aplică pe
peretele toracic; braţele sunt menţinute perfect întinse (nu se îndoaie din articulaţia cotului)
perpendicular pe torace; mişcarea se execută din articulaţia coxo – femurală (nu din umeri);
 Se execută compresiuni toracice ritmice numărând “1” şi “2” etc. (1 reprezintă compresiunea iar “şi”
decompresiunea – sistola şi diastola );
 Depresiunea sternului trebuie să fie de 4,5 – 6 cm la adult (la copil 2 cm; la nou – născut 1 cm)
 Frecvenţa compresiunilor trebuie să fie 80 – 100 /min la adulţi.

Raport Compresiuni toracice: Frecvenţă ventilaţii = 30 compresiuni : 2 ventilaţii

După efectuarea unui ciclu de 4 serii de masaje şi insuflaţii în ritmul adecvat, se verifică prezenţa
pulsului la artera carotidă şi reluarea respiraţiei spontane (priveşte–ascultă–simte). Dacă pulsul şi
respiraţia nu sunt prezente, se continuă resuscitarea până la sosirea ambulanţei, când va fi posibilă
defibrilarea, oxigenarea, administrarea de droguri, monitorizare ECG cu scopul de a asigura reluarea
activităţii cardiace spontane.

5
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară

B.Suportul vital avansat (medicalizarea ) Cuprinde utilizarea de tehnici şi ehipament special pentru
stabilirea şi menţinerea ventilaţiei şi circulaţiei adecvate, precum şi aplicarea terapiilor menite să
inducă reluarea funcţiei cardio – respiratorii spontane.

I. Menţinerea libertăţii căilor aeriene:

 Pipe oro- şi naso–faringiene Guedel; verificaţi eficienţa prin simţirea fluxului expirator la
nivelul capătului distal al pipei. Sunt considerate intervenţii terapeutice clasa I şi vor fi utilizate
întotdeauna când pacientul nu poate fi intubat.
 Intubaţia traheală – este cea mai eficientă, de aceea va fi practicată cât mai curând posibil.
Oferă multiple avantaje:
 Menţine libertatea căilor aeriene;
 Previne aspirarea conţinutului gastric;
 Permite ventilarea cu O2 100 %;
 Aspirarea secreţiilor traheo–bronşice
 Administrarea de medicaţii
 Elimină necesitatea sincronizării insuflaţiilor cu masajul cardiac.
Intubaţia va fi efectuată numai de personal antrenat şi nu trebuie să dureze mai mult de 7–10
secunde. Dacă o primă tentativă eşuează, se continuă asigurarea ventilaţiei printr–o altă metodă,
timp de 2 minute şi apoi se încearcă din nou.
Când niciuna din precedentele metode nu dau rezultate, se poate recurge la
cricotirotomie (secţionarea membranei crico–tiroidiene şi introducerea unei canule) sau insuflarea
trans–laringiană cu oxigen în jet (pe un ac cu diametrul 12–16, introdus prin membrana crico–
tiroidiană). Aceste manevre trebuiesc executate numai de către persoane cu experienţă.

II. Ventilaţia artificială:

 Se pot utiliza baloane autogonflabile care permit adaptarea la o sursă de O2 şi ventilarea cu O2
100 %. Ele pot fi cuplate la mască sau la sonda de intubaţie .
 Aparate de ventilaţie artificială portabile – se cuplează la sonda de intubaţie.

6
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară
 Măştile - uşurează manevrele de susţinere a ventilaţiei. Ele sunt de diferite mărimi, ca să poată
fi aplicate etanş pe faţa pacientului confecţionate din material transparent (se poate observa
vărsătura, coloraţia buzelor). Ventilaţia pe mască se poate face cu gura sau cu balonul
autogonflabil. O2 100% trebuie administrat cât mai precoce în cursul RCP - va corecta
hipoxemia şi hipoxia severă instalate în cursul stopului cardio–respirator.

III. Metode alternative de suport circulator:

 Dispozitive mecanice de masaj cardiac – pot fi manuale sau automate; nu şi-au dovedit
superioritatea faţă de compresiunile manuale.
 Masajul cardiac intern – necesită echipe multidisciplinare. Creşte rata de supravieţuire, cu
condiţia să fie aplicat precoce, nu mai târziu de 25 de minute de la stopul cardio-respirator.
După toracotomie şi pericardotomie, ventriculul stâng va fi cuprins de palma mâinii drepte a
resuscitatorului, cu policele plasat deasupra şi celelalte patru degete dedesubtul acestuia.
Întrucât manevra poate genera, ea însăşi, multiple complicaţii, va fi aplicată doar în cazuri
speciale: pacient aflat în cursul unor intervenţii chirurgicale pe abdomen sau torace sau care
necesită oricum o astfel de intervenţie (traumatisme penetrante). În cursul laparotomiei se poate
tenta masajul cardiac trans – diafragmatic.
 Bypass cardio–pulmonar de urgenţă – se poate aplica la nivelul venei şi arterei femurale.
Creşte rata de supravieţuire.

IV. Monitorizarea EKG şi defibrilarea

TRATAŢI PACIENTUL ŞI NU TULBURAREA DE RITM DE PE MONITOR !

- Monitorizarea EKG are drept scop recunoaşterea formelor de oprire cardio–circulatorie, a

tulburărilor de ritm în context clinic (puls,TA, respiraţii, stare de conştienţă), recunoaşterea
artefactelor.
- ea va fi iniţiată cât mai rapid , de preferinţă prin intermediul padelelor defibrilatorului.
Padelele pentru defibrilare externă trebuie să aibă la adult diametrul de 8–12 cm şi vor fi
plasate astfel: una subclavicular drept, laterosternal, cealaltă în spaţiul V i.c. stâng, pe linia medio-
axilară. Pentru a reduce impedanţa transtoracică (rezistenţa la curgere a curentului electric),
padelele vor fi unse cu gel/cremă sau învelite în comprese îmbibate în ser fiziologic (scade
impedanţa cutanată) şi vor fi aplicate ferm pe torace (scade distanţa pe care o are de parcurs
curentul electric).
În cazul FV/ TV fără puls se vor aplica până la 3 şocuri electrice cu energii progresiv crescânde
(200 J; 200–300 J; 300 J). Primul şoc scade impedanţa transtoracică, de aceea un al doilea şoc cu
aceeaşi energie are şanse mai mari de reuşită.

Defibrilarea este cea mai importantă intervenţie în urgenţele cardiace la adult. Totuşi, defibrilarea
este ineficientă dacă nu se asigură o ventilaţie corectă.
În majoritatea cazurilor, succesul RCP la adult depind de defibrilarea precoce, deoarece în peste
80–90% din situaţii, stopul cardiac nontraumatic la adult este produs de tahiaritmii. Scopul
defibrilării precoce este de a administra şocul electric înainte de apariţia unui ritm cardiac nonviabil
(care are loc în câteva minute).
Prezenţa pe monitor a FiV / TV impune aplicarea şocurilor electrice (unul până la trei şocuri în
caz de persistenţă sau recurenţa aritmiilor).

În absenţa Fi V/TV, reanimatorul trebuie să continuie să se concentreze asupra ABC – ului:

intubaţie, confirmarea poziţiei sondei, a excursiilor toracice adecvate şi a ventilaţiei, determinarea
7
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară
ritmului cardiac şi a cauzei (supradoză de medicament, hipovolemie, IMA masiv, embolie
pulmonară masivă, tamponadă cardiacă, pneumotorax sufocant, anevrism disecant de aortă). În
final, clinicianul va verifica din nou poziţia sondei endotraheale.

Afişarea unei linii izoelectrice pe monitor, impune diagnosticul diferenţial:

 Pierderea unei derivaţii;
 Pacient neconectat la monitor/ defibrilator;
 Inexistenţa curentului electric;
 Fi V /TV izoelectrică;
 Asistolie adevărată.

Lovitura precordială:
TV poate fi convertită în ritm sinusal, prin această manevră în 11 – 25 % din cazuri, iar Fi V
într – un procent mai mic. Pentru că se aplică repede şi uşor, ea poate fi aplicată la pacientul cu stop
cardiac, dacă un defibrilator nu este imediat disponibil, dar nu se permite întârzierea defibrilării
pentru a aplica manevra.
Aplicată pe un cord hipoxic, poate induce FiV, asistolie. Recomandarea este ca lovitura
precordială să fie aplicată numai sub monitorizarea EKG.

V. Medicaţii şi fluide utilizate în RCP

Căi de administrare:
► Intravenoasă: accesul venos va fi obţinut după efectuarea manevrelor din SVB, a defibrilării şi
a menţinerii libertăţii căilor aeriene, sau concomitent, dacă există membrii disponibili ai echipei de
resuscitare. Se poate apela la:
 Abordul venos periferic:
Avantaje: uşor de obţinut, complicaţii reduse.
Dezavantaje:medicaţia ajunge în circulaţia centrală după 1–2 minute, de aceea va fi
urmată de un bolus de 20 ml de ser fiziologic şi ridicarea membrului superior.
 Abordul venos central:
Avantaje: medicaţia ajunge rapid în circulaţia centrală.
Dezavantaje: necesită personal antrenat, consumă timp, impune oprirea temporară a
RCP, poate determina complicaţii grave.
► Calea endotraheală – utilă la pacientul intubat. Se pot administra adrenalină, atropină, xilină în
doze de 2 – 2,5 ori mai mari decât cele intravenoase, diluate în 10 ml apă distilată şi urmate de câteva
insuflări rapide care să aerosonizeze medicaţia şi să–i grăbească absorbţia,.
► Calea intraosoasă - utilă la copil, când nu există abord venos; dozele sunt aceleaşi ca şi pentru
administrarea intravenoasă; locuri de elecţie:
 Faţa antero–internă a tibiei la 2–3 cm sub tuberozitatea tibială anterioară.
 Faţa anterioară a femurului la 2 cm deasupra condilului femural intern.
Fluidele – sunt necesare în volum mare doar atunci când se suspectează o hipovolemie (sânge,
soluţii cristaloide, soluţii macromoleculare).

Medicaţia – ca şi pentru celelalte intervenţii terapeutice se menţine clasificarea în:

1) Intervenţii clasa I: indicat de obicei; sigur util.
2) Intervenţii clasa II: IIa – acceptabil; probabil util. IIb – acceptabil; posibil util.
3) Intervenţii clasa III: inacceptabil, poate fi dăunător.

8
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară
a) Oxigenul – este cotat medicaţie clasa I în resuscitare; va fi administrat cât mai repede, în cea
mai mare concentraţie posibilă.
b) Adrenalina – efect sigur favorabil în resuscitare. Prin stimulare α1 – adrenergică, induce
vasoconstricţie cu centralizarea volumului circulant şi creşterea TA diastolice, ambele
ameliorând perfuzia cerebrală şi miocardică.
Doze: 1 mg în bolus i.v. la fiecare 3–5 min; dacă această doză nu dă rezultate se poate
apela la doze intermediare (2–5 mg) progresiv crescând (1–3– 5 mg) sau mari (0,1 mg/kg corp).
Nu se administrează concomitent cu bicarbonatul de sodiu, care o inactivează. Administrarea
intracardiacă este permisă numai în cursul masajului cardiac intern, altfel se riscă dilacerarea
coronarelor, producerea pneumotoraxului sau a tamponadei pericardice şi impune oprirea RCP.
c) Atropina: indicată în asistolie şi bradicardie. Doze: 1 mg în bolus i.v. la fiecare 3–5 min, până
la o doză totală de 0,04 mg/ kg corp (produce blocadă vagală totală).
d) Xilina: indicată în FiV şi TV. Doze: 1,5 mg/kg corp în bolus i.v.; se pot repeta doze de 0,5–1,5
mg/kg corp până la o doză totală de 3 mg/kg corp. Nu se administrează în perfuzie continuă în
RCP, intervalul dintre dozele terapeutice şi cele toxice fiind mic.
e) Calciul – nu se administrează de rutină în RCP, întrucât poate produce efecte defavorabile.
Rămâne indicat doar în caz de hiperpotasemie, hipocalcemie sau intoxicaţie cu blocante ale
canalelor de Ca. Se utilizează soluţie de calciu clorat 10% 3–4 mg/kg corp care se poate repeta
după 8–10 min.
f) Bicarbonatul de sodiu: nu se utilizează de rutină în RCP; el are numeroase efecte defavorabile:
 alcaloză extracelulară.
 acidoză intracelulară paradoxală (prin eliberare de CO2 care difuzează intracelular).
 hiperosmolaritate .
 Hipernatremia scade eliberarea de O2 la nivel tisular
Doze: 1mEq/kg corp; administrările ulterioare vor fi ghidate de determinarea gazelor sangvine
şi a pH – lui.

PARTICULARITĂŢI ALE RESUSCITĂRII LA COPIL

Se consideră adult orice persoană peste 8 ani vârstă.

Sub 8 ani se disting 2 categorii: < 1 an
1 – 8 ani.
Copiii nu trebuie priviţi ca adulţi mai mici, deoarece există diferenţe notabile între aceştia:
 Diferenţe anatomice:
- Extremitate cefalică mai voluminoasă cu occiput proeminent;
- Mandibulă mică;
- Epiglotă largă, care adeseori împiedică vizualizarea laringelui;
- Laringe în formă de con, în poziţie mai înaltă şi mai anterior;
- Partea cea mai îngustă a laringelui este situată sub corzile vocale;
- Traheea este moale, scurtă şi se comprimă uşor;
- Toracele este relativ mic în comparaţie cu abdomenul.
 Diferenţe fiziologice:
- Pierdere rapidă de căldură datorită suprafeţei corporale mari raportată la greutate;
- Necesităţi crescute de oxigen/ kg corp;
- Necesităţi calorice crescute/ kg corp;
- Respiraţie predominant diafragmatică;
- Imaturitate pulmonară până la 8 ani;
- Căile aeriene mici se închid uşor, producând tulburări de ventilaţie şi circulaţie pulmonară

9
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară

Epidemiologia stopului cardiac la copil este diferită de cea a adultului:

 Oprirea cardiacă primitivă este rar întâlnită;
 Fi V apare în mai puţin de 10% din cazuri şi mai ales la copiii cu boli cardiace congenitale
complexe;
 La nou–născut, cauzele comune ale decesului sunt datorate fie unor factori asociaţi cu
prematuritatea (imaturitate respiratorie, hemoragie cerebrală, infecţii determinate de
imaturitatea răspunsului imun), fie unor anomalii congenitale;
 În primul an de viaţă, cauza cea mai comună este aşa numita “moarte în pătuţ”; unele victime
au boli respiratorii sau metabolice nediagnosticate anterior, în timp ce la altele nu poate fi
decelată nici o cauză a decesului (Sudden Infant Death Syndrome);
 După vârsta de 1 an, cauza comună a deceselor este reprezentată de traumatisme.

Recunoaşterea insuficienţei respiratorii şi circulatorii:

Semne sugestive de insuficienţă respiratorie: Semne sugestive de insuficienţă circulatorie:

 Tahipnee;
 Utilizarea muşchilor respiratori accesori;
 Retracţia toracică severă;
 Zgomote respiratorii absente/ diminuate;
 Agitaţie, scăderea nivelului de conştienţă;
 Hipotonie;
 Cianoza (semn tardiv şi preterminal).
 Puls rapid, filiform;
 Respiraţii profunde, rapide;
 Agitaţie sau diminuarea nivelului de
conştienţă;
 Tegumente palide, reci cu timp de
reumplere capilară prelungit;
 Oliguria;
 Hipotensiunea ( semn tardiv).

Deşi principiile sunt aceleaşi, există o serie de tehnici speciale necesare în resuscitarea copilului.

Suportul vital de bază (SVB):

Evaluarea stării de conştienţă: în acelaşi mod ca la adult cu diferenţa că odată determinată starea
de inconştienţă, reanimatorul va efectua RCP timp de un minut înainte de a activa sistemul medical
de urgenţă.
Se vor lua aceleaşi măsuri de precauţie cu cele de la adult, în cazul în care se suspicionează
traumatisme ale gâtului şi coloanei vertebrale.

A (airway) - Deschiderea căilor aeriene:

 Hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei;
 Subluxaţia mandibulei ± hiperextensia capului, după cum există sau nu traumatism al coloanei
cervicale.
Deseori cauza de obstrucţie o reprezintă prezenţa unui corp străin în căile aeriene; este necesară
aşadar doar îndepărtarea acestuia. Corpul străin se îndepărtează numai dacă poate fi vizualizat (în caz
contrar, se pot produce traumatisme şi sângerare la nivelul palatului moale, împingerea corpului străin
mai jos în căile aeriene, ceea ce va face îndepărtarea lui mai dificilă).

B (breahing) - Evaluarea respiraţiei:

 Priveşte ridicarea şi coborârea toracelui şi abdomenului;
 Ascultă fluxul de aer expirat;
 Simte fluxul de aer expirat.

10
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară

Realizarea ventilaţiei artificiale:

 < 1 an – respiraţie gură la gură şi nas;
 1 – 8 ani – respiraţie gură la gură, cu pensarea narinelor.
 frecvenţa > 20/min, durata insuflaţiei 1–1,5 sec, volumul–cât să determine expansionarea
toracelui.

C (circulation): - Evaluarea circulaţiei: are sau nu are puls ?

 < 1 an se verifică pulsul la artera brahială (la nivelul şanţului bicipital intern).
 1 – 8 ani se verifică pulsul la artera carotidă.

!!! Dacă pulsul este prezent, dar copilul nu respiră, se efectueză 20 de insuflaţii, iar dacă respiraţia
spontană nu apare, se activează sistemul medical de urgenţă.Absenţa pulsului implică reanimarea
ventilaţiei şi a circulaţiei (prin MCE ).

Masajul cardiac extern (MCE):

 Poziţia copilului: în decubit dorsal, pe un plan dur. La copiii mici, planul dur poate fi
reprezentat de antebraţul reanimatorului, în timp ce palma susţine capul, iar cealaltă mână
efectuează MCE.
 MCE la copilul cu vârsta < 1 an:
- În 1/3 inferioară a sternului (compresiunea se execută la nivelul sternului, cu mediusul şi
inelarul, la distanţă de un deget sub linia care uneşte cele două mameloane)
- Frecvenţa 100/minut (80/minut).
- Profunzimea 1,25 – 2,5 cm.
 MCE la copiii de 1–8 ani:
- Se identifică rebordul costal cu mediusul; mediusul se plasează pe apendicele xifoid;
indexul aceleiaşi mâini se plasează lângă medius, pe stern; compresiunea se execută cu
podul palmei plasată pe stern, imediat deasupra locului indicat de index;
- Profunzimea 2,5 – 3,75 cm.
- Frecvenţa 100/minut (80/minut).
Raportul compresiuni:insuflaţii este de 5:1 (indiferent dacă este unul sau doi reanimatori). Reevaluarea
circulaţiei şi respiraţiei se face după 20 de astfel de cicluri (aproximativ un minut).

Activarea sistemului medical de urgenţă: după un minut de resuscitare.

11
Conduita în urgenţe medico-chirurgicale
Curs 2 STOP CARDIO-RESPIRATOR – Resuscitarea cardio-pulmonară

Obstrucţia căilor aeriene prin corpi străini:

 se suspicionează prezenţa unui corp străin când insuficienţa respiratorie se instalează brusc, cu tuse
şi stridor;
 semne şi simptome de obstrucţie a căilor aeriene pot să apară în caz de infecţii (epiglotite, crup
difteric) ceea ce produce edem al căilor respiratorii; infecţia va fi suspectată în prezenţa febrei,
răguşelii, asteniei; în acest caz se solicită serviciul de urgenţă, fără a mai încerca dezobstrucţia
căilor aeriene;
 iniţial trebuie încurajată tusea; când aceasta devine ineficientă sau copilul îşi pierde cunăştinţa, se
încearcă manevrele de dezobstrucţie, concomitent cu activarea sistemului medical de urgenţă:
 < 1 an: se începe cu 1 până la 5 lovituri pe spate (copilul fiind în decubit ventral, cu
capul în jos pe antebraţul reanimatorului); în caz de eşec, se schimbă poziţia
copilului în decubit dorsal, menţinându–se poziţia Trendelenburg şi se aplică una
până la cinci compresiuni în 1/3 inferioară a sternului. Corpul străin se îndepărtează
numai dacă este vizualizat; după efectuarea acestor manevre se încearcă deschiderea
căilor aeriene şi ventilaţia; dacă obstrucţia persistă (toracele nu se ridică) se
reevaluează deschiderea căilor aeriene şi se reventilează.
 1–8 ani: manevra Heimlich.
 Îndepărtarea manuală a corpilor străini:
 Curăţirea oarbă, cu degetul, a cavităţii bucale, este interzisă la copii, deoarece corpul
străin poate fi împins în căile aeriene, accentuând astfel obstrucţia.
 Corpul străin va fi îndepărtat numai după deschiderea căilor aeriene şi numai dacă
este vizualizat!
Defibrilarea
 Mărimea electrozilor: 8–10 cm în diametru la copiii > 10 kg (aproximativ 1 an vârstă). Electrozi cu
diametrul mai mic la cei < 1 an.
 Energia recomandată: iniţial 2 J/kg; în caz de eşec energia trebuie dublată (4 J/kg ); dacă este
necesară administrarea celui de al – III – lea şoc , energia acestuia va avea tot 4 J/kg.
Primele trei şocuri se administrează într – o succesiune rapidă; dacă aritmia nu este stopată se
corectează acidoza, hipoxemia, hipotermia, se administrează adrenalină, xilină şi se repetă defibrilarea
cu 4 J/kg.
Suportul vital avansat (SVA )
Medicaţie: adrenalină 10–100 micrograme/kg corp.
atropina 20 micrograme/kg corp.

12