Sunteți pe pagina 1din 42

BIOSEMNALE

DEFINIŢIE
• Biosemnalele sunt semnalele generate de
sistemele biologice vii (întregul organism, un
organ, un ţesut sau o singură celulă) ca rezultat
al activităţii lor biologice şi reflectă o manifestare
fizico - chimică ce însoţeşte şi caracterizează
sistemul, fiind indicatori fideli ai activităţii
acestora. Informaţiile transmise sunt foarte utile
şi pot fi folosite pentru a înţelege mecanismele
fiziologice fundamentale ale unui proces sau
sistem biologic precum şi pentru stabilirea
diagnosticului.
CLASIFICARE

• Clasificarea biosemnalelor poate fi făcută


după mai multe criterii:
– în funcţie de natura biosemnalului,
– în funcţia de aplicaţia biomedicală,
– în funcţie de caracteristicile biosemnalului.
a. După natura biosemnalului semnalele generate
de sistemele biologice pot fi împărţite în:
continui şi discontinui (discrete), periodice şi
aperiodice.

• Semnalele continue sunt definite de şir


continuu în timp sau spaţiu şi sunt o expresie
temporală a modului în care evoluează
procesul în desfăşurarea sa naturală. Relaţia
care defineşte această dependenţă este
conoscută sub numele de funcţie semnal: f = x
(t). Notatia x(t) este folosita pentru a reprezenta
un semnal continuu x care variaza ca o functie
de timp.
• Semnalele produse de fenomenele biologice
sunt aproape întodeauna continue.

a- ECG normal 60 bpm; b- ECG - fibrilaţie ventriculară


Presiunea arteriala înregistrată cu traductor de presiune invaziv
BIOSEMNAL Mod de Banda de Domeniul Observaţii
captare frecv. dinamic
Potential de actiune Microelectrozi 100Hz-2kHz 10V-100mV Masurarea invazivă a
pot. membranar
Electroneurograma (ENG) Electrozi aciculari 100Hz-1kHz 5V-10mV Potentialul trunchiurilor
nervoase
Electroretinorgama (ERG) Microelectrozi 0.2-200Hz 0.5V-1mV Potential evocat de
scintilatie
Electrooculograma (EOG) Electrozi de 100Hz 10V-5mV Potential stationar
suprafata retino-cornean
Electroencefalograma (EEG) Electrozi de 0.5-100Hz 2-100V Multicanal (6-32)
suprafata
Potentiale evocate (EP) Electrozi de 1-300Hz 0.1-20V Raspunsul sistemului
Vizuale (VEP) suprafata 2Hz-3kHz 1-20V nervos central la
Somatosenzoriale (SEP) 100Hz-3kHz 0.5-10V stimuli
Auditive (AEP)
Electromiografie (EMG) Potentiale de actiune
ale unei singure
Fibra musculara SEFMG) Electrozi aciculari 500Hz-10kHz 1-10mV fibre musculare
Unitate motorie (MUAP) Electrozi aciculari 5Hz-10kHz 100V-2mV
EMG de suprafata Electrozi de 0.01-500Hz 50V-5mV
suprafata
Electrocardiograma (ECG) Electrozi de 0.05-150Hz 1-10mV
suprafata

Electrogastrogrma (EGG) Electrozi de 0.05-1Hz 10V-1mV Activitatea electrica a


suprafata stomacului
Raspuns galvanic cutanat / Electrozi cutanati 0.1-1Hz 1-500k
Răspuns electrodermal
(GSR / EDR)
• Semnalele discrete reprezintă o altă clasă de
semnale des întâlnite. Spre deosebire de
semnalele continue care sunt definite de-a
lungul unui şir continuu de puncte din spaţiu sau
timp. Semnalele discrete sunt reprezentate de
siruri sau secvente de numere, folosindu-se
notatia x(n) pentru a reprezenta o secvenţă
discreta x ce există numai pentru o anumită
categorie de puncte n, unde n=0,1,2,3… este un
întreg ce reprezintă elementul secvenţei
discrete.
• Semnalele biologice mai pot fi împărţite în
semnale deterministe sau semnale
aleatoare.
• Semnalele deterministe pot fi descrise de
funcţii sau reguli matematice şi au două
subcategorii: semnale periodice şi
aperiodice.
• Semnalele periodice sunt de obicei
formate dintr-o suma de semnale sinusale
sau componente sinusoidale şi pot fi
exprimate prin relaţia x(t)=x(t + kT), unde
x(t) este semnalul, k este un întreg şi T
este perioada semnalului.
• Semnalele periodice au un traseu
neshimbat cu o durata de T unitati ce se
repeta la infinit.
• Semnalele aperiodice
variază într-un interval
finit de timp şi se
descompun pe parcurs
într-o valoare constantă.
Traseul sinusal din fig.
1.1a este un exemplu de
semnal periodic ce se
repeta infinit cu o
perioada de 1 secunda
iar fig. 1.1b reprezintă un
semnal aperiodic a cărui
amplitudine se apropie de
zero în timp.
• Semnalele biologice reale
sunt însoţite în general de
zgomot sau de o
schimbare de parametri,
deci nu sunt în întregime
deterministe.
Electrocardiograma unei
inimi normale în repaus
este un exemplu de
semnal periodic. Forma
traseului de baza este
alcatuită din unda P,
complexul QRS şi unda T
• Semnalele aleatoare denumite şi semnale
stochastice conţin o incertitudine în
parametrii ce le descriu. Din cauza acestor
incertitudini, nu pot fi folosite funcţii
matematice pentru a descrie semnalele
aleatoare. În schimb, semnalele aleatoare
sunt adesea analizate folosind tehnici
statistice care tratează parametrii
semnalului probabilistic.
• Un exemplu tipic de semnal stochastic
este electromiograma (EMG), o
înregistrare a activităţii electrice din
musculatura scheletica, care este folosita
in diagnosticul bolilor musculare, este un
semnal aleatoriu.
• Semnalele stationar aleatoare sunt
semnale al caror spectru de frecventa
ramane constant in timp. Invers,
semnalele nestationare aleatoare au
spectrul de frecventa variabil in timp. In
diferite cazuri, identificarea segmentelor
stationare a semnalelor aleatoare este
importanta pentru procesarea lor adecvata
si diagnosticul clinic.
• În funcţie de aplicaţia biomedicală biosemnalele
pot fi folosite pentru obţine informaţiile utile
asupra sistemelor biologice cu următoarele
scopuri:
– Diagnostic: extragerea informaţiilor relevante pe baza
cărora medicul să poată pune diagnosticul unei stări
patologice;
– Monitorizare: condiţiile critice ce trebuie depistate şi
urmărite în timp real;
– Predicţie: evoluţia sistemelor trebuie estimată astfel
încât să se poată lua măsurile corective necesare;
– Cercetarea efectelor unor medicamente sau
tratamente.
CARACTERISTICILE BIOSEMNALELOR

• Semnale Bioelectrice
• Celulele musculare şi nervii generează semnale
bioelectrice care reprezintă rezultatul modificarilor
electrochimice întra şi inter-celulare.
• Dacă un nerv sau celulă musculară este stimulată de
către un stimul destul de puternic să depăşească o
valoare de prag, celula va genera un potenţial numit
potenţial de acţiune.
• Membrana stimulată devine dintr-o dată permeabilă
pentru ionii de sodiu, declanşându-se un flux masiv al
acestor ioni dinspre exterior spre interior, curentul de
intrare al Na+ atingând intensitatea de ieşire a ionilor de
K+.
• Potenţialele de acţiune generate de către o
celulă excitată pot fi transmite către celulele
adiacente iar când mai multe celule se activează
este generat un câmp electric ce se propaga
prin tesutul biologic.
• Aceste modificari ale potenţialului extracelular
pot fi măsurate la suprafaţa ţesutului sau a
organismului folosind electrozi de suprafaţă.
• Exemple clasice
– Electrocardiograma (ECG),
– electroencefalograma (EEG)
– electromiograma (EMG)
– electrogastrograma (EGG)
• Semnale Biomagnetice
• Biomagnetismul reprezintă măsurarea
semnalelor magnetice care sunt asociate cu
activităţi fiziologice specifice şi sunt în general
asociate câmpului electric al unui anumit organ
sau ţesut.
• Diferite organe, cum ar fi inima, creierul şi
plamânii generează câmpuri magnetice slabe
care pot fi măsurate cu senzori magnetici.
• În general, puterea câmpului magnetic este mult
mai slabă decât semnalele bioelectrice
corespunzatoare.
• Cu ajutorul unui sensor magnetic foarte
precis sau a magnetometrelor SQUID
(superconducting quantum interference
device) sunt posibile urmatoarele
monitorizari directe a activităţii magnetice
– Magnetocardiografie (MCG) - activitatea
magnetica a cordului
– Magnetoencefalografie (MEG) -activitatea
magnetica a creierului,
– Magnetoneurografie (MNG) -activitatea
magnetica a nervilor periferici,
– Magnetogastrografie (MGG) - activitatea
magnetica a tractului gastrointestinal
Camera ecranată şi sistemul SQUID
MCG înregistrată cu un cardiomagnetometru cu 67 canale
• Semnale Biochimice
• Semnalele biochimice conţin informaţii cu privire
la modificările de concentraţie a diferitţilor agenţi
chimici din organism.
• Semnale biochimice sunt şi cele ce dau
informaţii privind nivelul de glucoză şi metaboliţi
din sânge
• Poate fi masurată concentraţia celulară a unor
ioni cum ar fi calciu şi potasiu, cu rol foarte
important în procesele fiziologice.
• Se monitorizează modificările presiunii parţiale a
oxigenului (SpO2) şi a dioxidului de carbon
(SpCO2) din sânge sau din sistemul respirator
pentru a evalua nivelul normal al concentratiei
acestor gaze.
• Semnale Biomecanice
• Funcţiile mecanice ale sistemelor biologice, adică
mişcarea, deplasarea, torsiunea, forţa, presiunea şi
debitul, produc semnale biologie măsurabile.
• Presiunea sanguină de exemplu reprezintă forţa exercitata
de sânge asupra pereţilor vasculari.
• Porţiunea de traseu care creşte reprezintă contracţia
ventriculară când sângele este expulzat din inimă către
corp şi presiunea creşte până la nivelul presiunii sistolice,
nivelul maxim de presiune, după cre scade până la
voloarea minimă corespunzătoare diastolei
• Semnale Bioacustice
• Semnalele bioacustice (bio-vibroacustice) sunt o
categorie specială de semnale biomecanice ce implică
vibraţii (din domeniul audio sau nu).
• Multe procese biologice produc sunete. De exemplu,
curgerea sângelui prin valvele cardiace are un sunet
(zgomot) distinctiv.
• Măsurătorile semnalului bioacustic al unei valve cardiace
sunt folosite pentru determinarea funcţionării
corespunzatoare ale acesteia.
• Sistemul respirator, articulaţiile şi muşchii generează
semnale bioacustice care se propagă prin mediul
biologic şi care pot fi măsurate la suprafaţa pielii cu
ajutorul unui traductor acustic ( microfon sau
accelerometru).
• Semnale Biooptice
• Semnalele biooptice sunt generate datorită proprietaţilor
optice ale sistemelor biologice. Semnalele biooptice pot
apare în mod natural sau pot fi induse pentru a măsura
un parametru biologic. De exemplu, informaţii privitoare
la sănătatea fatului pot fi obţinute prin măsurarea
caracteristicilor fluorescente ale lichidului amniotic.
• Se pot face estimări cu privire la debitul cardiac prin
metoda diluţiei ce implică monitorizarea concentraţiei
unei soluţii colorate care circulă prin sânge. Deasemeni,
lumina roşie şi infraroşie este folosită pentru determinări
precise ale nivelului de oxigen din sânge prin măsurarea
absorbţiei luminii prin piele sau ţesut.

Curba de diluţie a unei substanţe indicatoare; n1, n2


- puncte de extrem ale concentraţiei substanţei
indicatoare
SEMNALE PERTURBATOARE
• Principalele clase de semnale perturbatoare sunt:
– a) Artefacte biologice. Sînt determinate de coexistenţa cu semnalul util
a unor activităţi biologice de natură diversă:
– mecanice (contractii musculare, deplasari de segmente etc.);
– secretorii (transpiratie);
– bioelectrice (cerebrale, cardiace, oculare, musculare, gastrice etc.).
– Pentru eliminarea lor se iau măsuri de utilizare corectă a mijloacelor
de captare şi a circuitelor de amplificare.
– b) Artefacte de stimulare. Sînt generate de stimuli electrici, mecanici
sau chimici care prin interferenţa cu semnalul util determină perturbarea
măsurării.
– c) Perturbaţii electrice. În orice încăpere dotată cu instalaţie electrică
există un cîmp electric şi unul magnetic cu frecvenţa de 50 Hz
(frecvenţa reţelei de c.a.). În plus pot exista câmpuri de audio- sau
radiofrecvenţă, câmpuri generate de echipamente de comandă şi
automatizare etc. Cuplarea între sursa de perturbaţie şi sistemul
perturbat poate fi condusă prin cuplaj capacitiv , inductiv sau galvanic.
– Ecranarea electromagnetică, electrostatică şi magnetostatică, este o
măsură obligatorie de protecţie, la măsurările în curent alternativ în care
intervin tensiuni mici sau impedanţe mari, care permite diminuarea
acestor perturbaţii.
Lanţul de măsură
bioelectrometric; Mijloace de
captare: Electrozi
Lanţul de măsură bioelectrometric
• Instrumentaţia biomedicală exploratorie reprezintă
ansamblul de dispozitive, aparate şi instrumente de
măsură destinate scopului de captare, prelucrare,
stocarea şi cuantificare diverselor tipuri de biosemnale.
• Instrumentaţia biomedicală exploratorie este utilizată în
următoarele direcţii:
– mijloc complementar în stabilirea diagnosticului clinic;
– mijloc de control periodic al stării de sănătăte (screening);
– mijloc de control al eficienţei terapeutice şi a gradului de
recuperare şi adaptare funcţională;
– stabilirea performanţelor fizice şi mentale, a capacităţii de muncă
şi a orientării profesionale;
– monitorizarea de durată a funcţiilor fiziologice, intra- şi post -
operator (terapie intensivă);
– înregistrarea, prelucrarea statistică şi matematică, arhivarea şi
regăsirea datelor medicale şi sanitare;
– cercetarea biomedicală
Lanţul de măsură bioelectrometric

• Clasificarea instrumentaţiei biomedicale se face


în funcţie de mai multe criterii:
– în funcţie de mărimile ce trebuiesc culese: mărimi
neelectrice (termice, mecanice, optice, sonore etc.), şi
mărimi bioelectrice (pasive, active) cum ar fi: diferenţe
de potenţial, rezitenţe, intensităţi etc,
– în funcţie de metodele de culegere utilizate: invazive
şi neinvazive;
– în funcţie de mijloacele de achiziţie şi prelucrare
folosite: analogice sau/şi digitale.
• În comformitate cu directive 93/42/EEC şi legea
176/2000 pentru instrumentaţia biomedicala se
utilizeaza următorii termeni astfel:
– a) dispozitiv medical activ - orice dispozitiv medical a
cărui funcţionare se bazează pe o altă sursă de
putere sau de energie decât aceea generată de
organismul uman sau de gravitaţie;
– b) dispozitiv medical implantabil activ - orice dispozitiv
medical activ care este destinat să fie introdus şi să
rămână implantat în corpul uman sau într-un orificiu al
acestuia, parţial ori total, prin intervenţie medicală sau
chirurgicală;
• c) dispozitiv medical pentru diagnostic in vitro - orice
dispozitiv care este un reactiv, produs de reacţie,
calibrator, material de control, chit, instrument, aparat,
echipament sau sistem, utilizat singur sau în combinaţie,
destinat de producător pentru a fi utilizat in vitro pentru
examinarea de probe, incluzând sânge şi grefe de ţesut,
prelevate din corpul uman sau, în principal, numai în
scopul obţinerii unor informaţii:
– privind starea fiziologică sau patologică ori referitoare la o
anomalie congenitală;
– pentru a determina protecţia şi compatibilitatea cu un potenţial
recipient;
– pentru monitorizarea măsurilor terapeutice; recipientele pentru
probe sunt considerate dispozitive medicale pentru diagnostic in
vitro; recipientele pentru probe sunt acele dispozitive, tip vacuum
sau nu, destinate de către producător special pentru păstrarea
iniţială şi pentru conservarea probelor obţinute din organismul
uman, în scopul unei examinări pentru diagnostic in vitro;
• d) dispozitiv individual la comandă - orice dispozitiv
confecţionat conform prescripţiei unui practician medical
calificat care elaborează sub responsabilitatea sa
caracteristicile constructive ale dispozitivului destinat
pentru un pacient anume; prescripţia poate fi, de
asemenea, emisă de oricare altă persoană autorizată în
virtutea calificării sale profesionale; dispozitivele
medicale de serie mare care trebuie să fie adaptate
pentru a întruni cerinţele specifice prescripţiei unui
practician medical calificat sau altei persoane autorizate
nu sunt considerate dispozitive individuale la comandă;
• e) dispozitiv destinat investigaţiei clinice - orice dispozitiv
prevăzut să fie utilizat de practicianul medical calificat,
atunci când conduce investigaţia clinică, conform anexei
nr. X, într-un mediu clinic adecvat; în scopul realizării
investigaţiei clinice persoana care, în virtutea calificării
sale profesionale, este autorizată să efectueze astfel de
investigaţii va fi acceptată ca echivalent cu practicianul
medical calificat;
• f) accesoriu - un articol care, deşi nu este un dispozitiv
medical, este prevăzut în mod special de către
producător pentru a fi utilizat împreună cu un dispozitiv,
în concordanţă cu scopul utilizării;
• Măsurarea unor mărimi asociate diverselor activităţi
biologice folosind aparatura electronică se realizează
prin interconectarea următoarelor elemente:
– mijloace de captare;
– circuite de amplificarea şi/sau prelucrare;
– sisteme de afişaj;
Mijloace de captare
• Pentru semnale biologice de natură neelectrică -
evaluarea unor mărimi neelectrice (debit, presiune,
temperatură, etc.) – captarea semnalelor se realizează
folosind diferite tipuri de traductoare (dispozitive care
preiau mărimi de natură neelectrică şi le convertesc
(transformă) în semnale electrice care sunt apoi evaluate
prin aparatură adecvată.
• Mijloacele de captare trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
– să nu afecteze fenomenul studiat sau dacă acest lucru nu este posibil
modificăriele aduse fenomenului de cercetat să fie minime;
– să fie uşor manevrabile şi să poată fi amplasate fără dificultăţi în locuri
convenabile testării dorite;
– să nu irite sau să distrugă organismul viu cu care intră în contact;
– să respecte normele de sterilizare, în cazul în care acestea se impun;
– să prezinte o mare capacitate de protecţie faţă de interferenţele exterioare
de natură electrică, mecanică, electromagnetică, electrochimică;
– să fie biocompatibili cu organul studiat;
– să aibă o bună stabilitate în timp.
Mijloace de captare: Electrozi
• Procesele care au loc în ţesuturile vii sunt procese
chimice la care participă un electrolit. Culegerea
diferenţelor de potenţial generate de activităţile din celule
şi ţesuturi se realizează cu electrozi. Electrodul
reprezintă un conductor electric împreună cu electrolitul
cu care este pus în contact. El este legătura conductoare
între o sursă de semnal bioelectric şi un dispozitiv care
reproduce sau prelucrează un curent sau o tensiune
captată.
• Principala caracteristică a electrozilor este capacitatea
lor de a transporta electronii.
• Conducţia electrică în electroliţi (ţesuturi) este ionică iar
conducţia electrică în electrozi este electronică. La
interfaţa electrod electrolit au loc fenomene care
transformă conducţia ionică în conducţie electronică.
Potenţialul de electrod

• Doi electrozi de culegere a biopotenţialelor sunt în contact electric prin


electrolitul interpus între ei.
• Când cei doi electrozi sunt uniţi în exteriorul electrolitului cu un conductor
electric, prin acesta circulă un curent electric, adică circulă electroni de la
electrodul negativ la electrodul pozitiv. La suprafaţa de contact dintre fiecare
din cei doi electrozi şi electrolitul din jurul său, cu care împreună formează
un electrod, se stabileşte o diferenţă de potenţial, numită potenţial de
electrod. Forţa electromotoare a sistemului doi electrozi - electrolit este
egală cu diferenţa algebrică a potenţialelor celor doi electrozi.
• Conducţia electrică în electrolit (ţesuturi) este realizată de ioni; conducţia
electrică în electrozi metalici este efectuată de electroni. La interfaţa
electrod - electrolit au loc fenomene care transformă conducţia ionică în
conducţie electronică şi invers.
• La orice suprafaţă de contact electrod electrolit există tendinţa de difuzie a
electronilor din metal spre electrolit şi de difuzie a ionilor din electrolit spre
metal, în sensul stabilirii echilibrului chimic.
Potenţialul de electrod
• La interfaţa electrod - electrolit au loc reacţii de oxido - reducere.
• Reacţia de oxidare este definită ca o pierdere de electroni iar reacţia de reducere ca
un câştig de electroni.
• Deci, se pot oxida metale (electrozii metalici, anioni sau molecule neutre din electrolit)
şi se pot reduce nemetale, cationi sau molecule neutre.
• Orice oxidare este însoţită de o reducere; când un reactant se oxidează, o cantitate
echivalentă din alt reactant se reduce. reactantul care se oxidează este un agent
reducător, iar cel care se reduce este un agent oxidant.
• Reacţia de oxido-reducere constă într-un transfer de electroni de la agentul reducător
la agentul oxidant.
• Din cauza reacţiilor de oxido-reducere, la interfaţa electrod ţesut ia naştere un strat
dublu electric de sarcini, care are o distribuţie, într-un spaţiu de dimensiuni atomice,
în funcţie de activitatea electrolitului şi uşurinţa cu care metalul electrodului transferă
electroni spre electrolit.
• Electrozii reversibili sau nepolarizabili sunt electrozii la care, aplicând o tensiune
exterioară care compensează forţa electromotoare rezultată din potenţialele electro-
chimice ale electrozilor nu are loc nici o reacţie chimică.
Potenţialul de electrod
• Cu alte cuvinte se numeşte electrod nepolarizabil electrodul la care la interfaţa cu
electrolitul apare atât o pierdere de electroni (reacţie de oxidare) cât şi o acceptare
de electroni (reacţia de reducere).
• Electrozii ireversibili sau polarizabili sunt electrozii la care la interfaţa cu electrolitul au
loc reacţii ireversibile, deşi global, la sistemul electrod –electrolit - electrod, reacţia de
oxidare are loc în aceeaşi măsură cu reacţia de reducere.
• În primul moment, când cei doi electrozi sunt conectaţi în electrolit pentru măsurare,
forţa electromotoare este egală cu suma algebrică a potenţialelor celor doi electrozi,
activitatea electrolitului şi temperatură.
• Această forţă electromotoare scade în timp la electrozii ireversibili, deoarece
electrozii metalici împreună cu electrolitul şi produşii de reacţie din vecinătatea unui
electrod generează o forţă electromotoare opusă celei iniţiale, micşorând-o pe
aceasta sau chiar anihilând-o.
Impedanţa electrozilor

• Impedanţa pe care o prezintă un electrod în circuitul de măsurare a


fenomenului bioelectric depinde de natura stratului dublu electric
format la interfaţa cu ţesutul, de aceea este numită impedanţă de
polarizare.
• În circuitul de culegere şi măsurare a biopotenţialelor prin impedanţa
celor doi electrozi, impedanţa ţesutului şi impedanţa de intrare în
amplificator, va trece un curent determinat de fenomenele
bioelectrice din ţesut.
• Deoarece impedanţa de intrare în preamplificator este mare,
curentul prin circuitul de măsurare este mic, iar căderea de tensiune
pe impedanţa electrozilor este de obicei neglijabilă.
• Totuşi, trebuie ţinut seama de impedanţele care intervin pentru a
alege corespunzător caracteristicile amplificatorului privind
amplitudinea şi frecvenţa semnalului.
Impedanţa electrozilor

• O interfaţă electrod - ţesut se echivalează cu o sursă de tensiune


(potenţial de electrod) şi un condensator, datorită stratului dublu
electric.
• Distanţa dintre sarcinile electrice de semne opuse la această
interfaţă este de dimensiuni moleculare, astfel încât capacitatea pe
unitatea de suprafaţă a electrodului este într-adevăr mare (
≈10ìF/cm2).
• Cu toate acestea, este bine cunoscut că se poate trece un curent
prin joncţiunea electrod ţesut, deci orice model pentru o astfel de
interfaţă trebuie să includă şi o rezistenţă, Rf, în parallel cu
condensatorul.
• Având componente capacitive impedanţă unei perechi de electrozi
plasaţi pe suprafaţa unui ţesut va fi dependentă de frecvenţa
semnalului bioelectric şi anume va scădea cu creşterea frecvenţei.