Îndrumar de Lucrări Practice

INSTRUMENTAŢIE BIOMEDICALĂ PENTRU

RECUPERARE

Asis.Dr.Bioing. Catalina LUCA

Prof.Dr.Ing. Radu CIORAP

2018
 Cuprins:

1. Notiuni privind protectia muncii si norme PSI. Acordarea primului ajutor în caz de
electrocutare. Efectele curentului electric asupra organismului uman. Noţiuni de prim ajutor
în caz de arsuri, electrocutare. Noţiuni de protecţia muncii în serviciile de
balneofiziokinetoterapie. Noţiuni de electrosecuritate pentru pacient şi personal în serviciile
de electroterapie. Întreţinerea şi exploatarea aparaturii de specialitate din serviciile de
electroterapie.
2. Elemente de instrumentatie biomedicala si masurari fuziologice. Metode de masura. Erori
de masura. Structura lantului de măsură bioelectrometric.
3. Mijloace de captare a biosemnalelor: Electrozi si Traductori
4. Vizualizarea datelor; Modificarea stării iniţiale a sistemului supus măsurătorilor.
Stimulatoare electrice, optice şi auditive Inregistrarea şi redarea semnalelor: inscriptoare,
osciloscoape, sisteme de stocare a datelor;
5. Măsurarea parametrilor bioelectrici: Inregistrarea activității electrice a inimii- ECG;
Inregistrarea activității electrice musculare- EMG; Măsurarea parametrilor biomecanici;
6. Curentul galvanic: Caracteristici fizice. Modalităţi de producere. Aparatură: functionare
caracteristici tehnice.
7. Curenţii de joasă frecvenţă - Generalitaţi. Forme de curenţi. TENS. Curentul diadinamic.
8. Curenţii de joasă frecvenţă –TENS: Testarea unui dispozitiv de stimulare electrică nervoasă
transcutanată TENS; Măsurarea intensităţii curentului generat şi a amplitudinii tensiunii de
ieşire. Vizualizarea formelor de undă generate
9. Curenţi de joasă frecvenţă. Curentul diadinamic. Curenţii Träbert. Curenţii stohastici.
Curentul neofaradic.
10. Curenţii de medie frecvenţă: Tipuri de curenţi. Plasarea electrozilor. Curenţii interferenţiali
(Nemec). Tehnicile de aplicare a electrozilor. Supravegherea pacientului. Aparatură:
functionare caracteristici tehnice
11. Curenţi de înaltă frecvenţă: Aparatură: functionare caracteristici tehnice. Accesoriile
aparatului. Tratamentul în câmp condensator şi câmp inductor. Tehnici speciale. Dozarea.
Măsuri de protecţie. Curenţii de unde scurte pulsatile. Aparatură: functionare caracteristici
tehnice.
12. Instrumentație biomedicală pentru terapia cu ULTRASUNETE si pentru terapia LASER:
Testarea unui dispozitiv de terapie cu ultrasunete si a unui dispozitiv cu LASER. Forme de
ultrasunete utilizate, funcţionare, caracteristici tehnice. Reguli de manevrare a aparatului.
Măsuri de protecţie individuale.
13. Instrumentație biomedicală pentru magnetoterapie si microunde: Tehnică de aplicare.
Măsuri speciale de protecţie a pacientului şi personalului.
14. Elemente de reeducare postural.Stabilometria: Tehnică de aplicare. Măsuri speciale de
protecţie a pacientului şi personalului.
 LP 1. Notiuni privind protectia muncii si norme PSI. Acordarea primului ajutor în caz de
electrocutare. Efectele curentului electric asupra organismului uman. Noţiuni de prim ajutor
în caz de arsuri, electrocutare. Noţiuni de protecţia muncii în serviciile de
balneofiziokinetoterapie. Noţiuni de electrosecuritate pentru pacient şi personal în serviciile de
electroterapie. Întreţinerea şi exploatarea aparaturii de specialitate din serviciile de
electroterapie.
Securitatea muncii reprezintă un ansamblu de actiuni si măsuri tehnice sanitare si
organizatorice având ca scop ocrotirea vietii si sănătătii celor ce muncesc în timpul procesului de
productie si asigurarea unor conditii optime de lucru, prin cunoasterea si înlăturarea tuturor
elementelor care pot apărea în procesul de muncă, susceptibile să provoace accidente si îmbolnăviri
profesionale.
Pentru însusirea si aplicarea temeinică a măsurilor si normelor de protectia muncii sunt
necesare cunostinte teoretice si practice, atât de ordin general, cât si specifice procesului de
productie.
În orice proces ce implică actiuni practice este necesar să interactioneze patru elemente, care
se influentează reciproc:
- factorul uman;
- sarcina de muncă;
- mijloace de productie;
- mediul de muncă.
Pentru ca o activitate practică să se desfăsoare, nu este suficient ca aceste elemente să existe,
de sine stătătoare, în spatiu si la momente de timp diferite. Ele trebuie să coexiste si să intre în relatii
unele cu altele, tocmai în scopul realizării activitătii respective.
Toate cele patru elemente care intervin în procesul practic alcătuiesc un sistem în care fiecare
element trebuie să-i păstreze starea normală. Abaterea de la starea normală a cel putin unuia din
elemente constituie o disfunctie a sistemuluis i are drept consecinte un accident.
Accidentul profesional se produce în cazul unei abateri lente repetate. Cauzele acestor
abateri se regăsesc la nivelul fiecărui element.
Accidentele frecvente ce pot să apară în timpul executării unei lucrări practice într-un
laborator sau atelier de profil electric sunt următoarele: răniri, electrocutări, arsuri.

Factorii de risc de accidentare

În general, accidentele profesionale ce pot avea loc în timpul desfăsurării activitătilor de

productie au cauze numeroase si complexe, influentte de toti factorii care intervin în procesul
muncii.
Orientativ, ele pot fi grupate, după natura lor, în două mari categorii: cauze tehnice si cauze
organizatorice.
a. Cauze tehnice:
- starea tehnică necorespunzătoare a instalatiilor s i echipamentelor electrice;
- lipsa dispozitivelor de protectie, a aparaturii de control si semnalizare sau starea lor
necorespunzătoare;
- defecte de structură sau lipsuri constructive la lucrările de constructii montaj. b.
Cauze organizatorice:
- lipsa instructajului de protectia muncii;
- organizarea necorespunzătoare a locului de muncă sau a procesului de desfăsurare a
activitătilor practice;
- conditii necorespunzătoare a mediului de lucru (insuficienta volumului si a suprafetei locului
de muncă, iluminat necorespunzător, temperatură înaltă sau scăzută a aerului, zgomot, etc.);
- manipularea necorespunzătoare a mijloacelor de productie, nerespectarea regulilor de
circulatie în spatiul de desfăsurare a activitătii;
- nerespectarea disciplinei s i a normelor de securitatea muncii;
- regim nerational de muncă, solicitarea excesivă a executantilor.
 Cazuri de electrocutare

În cazul în care omul atinge simultan două corpuri bune conductoare de electricitate între
care există o diferentă de potential electric (mai mare de 40V), de exemplu două conductoare
neizolate, corpul său va fi străbătut de un curent electric, accident care se numeste electrocutare.
Deci electrocutarea sau socul electric se datorează atingerii unor elemente conductoare aflate sub
tensiune.
Electrocutarea poate avea loc prin atingeri directe sau indirecte. Clasificarea în atingeri
directe si indirecte este justificată de modul de apărare al omului si de mijloacele de protectie
folosite.

Electrocutarea prin atingere directă

Atingerea directă constă în atingerea elementelor metalice neizolate sau cu izolatia defectă
ale unei instalatii electrice care se află în mod normal sub tensiune
Astfel de situatii apar la:
- atingerea a două elemente, din care cel putin unul este în mod normal sub tensiune si nu este
izolat sau în carcasă;
- desurubarea cu mâna neizolată a soclului unui bec căruia i s-a desprins balonul;
- atingerea unor borne (bare) ale tablourilor de distributie sau ale cutitelor unui întrerupător
cu pârghie fără apărătoare;
- atingerea unor conductoare neizolate ale unei linii electrice aeriene sau ale unui conductor
rupt si căzut la pământ;
- atingerea unor conductoare scoase de sub tensiune, care însă au rămas încărcate cu sarcini
electrice, datorită capacitătii lor (de exemplu condensatoare care nu au fost descărcate după
deconectare);
- atingerea unui conductor sau a unei borne într-o instalatie, în care, chiar după întrerupere, a
rămas închis un contact (dacă întrerupătorul sau separatorul sunt defecte);
- folosirea unor aparate sau lămpi portative neprotejate sau defecte, la tensiuni neadmise.

Electrocutarea prin atingere indirectă

Atingerea indirectă constă în atingerea unor elemente metalice ale instalatiilor, elemente care
nu fac parte din circuitul electric si deci care , în mod normal, nu trebuie să fie sub tensiune, dar
care, datorită deteriorării izolatiei, se află sub tensiune în mod accidental.
Electrocutările prin atingere indirectă se pot produce în următoarele împrejurări:
• atingerea concomitentă a unui obiect intrat accidental sub tensiune cum ar fi:
- carcase ale aparatelor;
- cutii metalice ale tablourilor electrice, îngrădiri metalice, elemente de calorifer, stelaje metalice,
conducte metalice
- stâlpi metalici sau de beton armat etc.

EFECTELE CURENTULUI ELECTRIC ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

Curentul electric care străbate organismul exercită simultan asupra acestuia un complex de
efecte datorate:
- actiunii termice, manifestate prin arsuri ale unor părti ale corpului, fie prin încălzirea excesivă
a unor organe interne (vase sanguine, nervi, creier, etc.) urmată de dereglarea lor functională;
- actiunii electrolitice, constând în descompunerea lichidului organic (inclusiv a sângelui) si la
alterarea compozitiei sale fizico-chimice;
- actiunii biologice, exprimată prin excitarea tesuturilor vii ale organismului si prin dereglarea
proceselor biologice interne.
Actiunea curentului electric trebuie privită sub două aspecte:
- actiunea directă asupra tesuturilor pe care le parcurge;
- actiunea reflectată, prin intermediul sistemului nervos central, care provoacă si excitarea
tesuturilor neparcurse de curent.
Efectele curentului electric asupra organismului uman pot fi grupate în două categorii:
• Electrocutări ( socuri electrice) – accidente provocate de trecerea prin corpul omenesc a unui
curent electric de intensitate periculoasă, care constau în excitarea tesuturilor, însotită de contractia
 spasmodică involuntară a fibrelor musculare, cu efecte negative asupra functionării inimii, respiratiei
si a sistemului nervos central si anume:
- contractia spasmodică a muschilor fără pierderea cunostintei;
- contractia spasmodică a mu chilor cu pierderea cunostintei, dar cu mentinerea respiratiei
si a functionării inimii;
- pierderea cunostintei si dereglarea functionării inimii si/sau respiratiei;
- moartea clinică, respectiv încetarea respiratiei si circulatiei sângelui;
- moartea biologică – fenomenul ireversibil manifestat prin încetarea proceselor biologice în
celule si tesuturi.

FACTORII DE CARE DEPINDE GRAVITATEA ELECTROCUTĂRII

În mediul industrial frecventa accidentelor datorate curentului electric reprezintă (2,5 - 20)%
din totalul accidentelor de muncă, dar ocupă primul loc din punct de vedere al gravitătii.
Gravitatea electrocutării depinde de o serie de factori:
- valoarea curentului care s-a stabilit prin corp;
- calea de închidere a curentului;
- durata actiunii curentului asupra corpului;
- starea fizică a omului;
- frecventa curentului;
- atentia omului în momentul atingerii (factorul surpriză).

Valoarea curentului stabilit prin corp

Valoarea curentului prin corp este factorul cel mai important. În cazul electrocutării întregul
organism este lezat, cele mai afectate fiind inima i sistemul nervos. S-a stabilit că limitele maxime
ale curentilor nepericulos si sunt: 10mA în curent alternativ (50Hz) si 50mA în curent continuu.
Când valoarea curentului ce străbate corpul este sub 1mA, omul nu simte trecerea acestuia.
La valori mai mari, până la 10mA, au loc comotii nervoase la mâinile si picioarele prin care
trece curentul; se manifestă contractii ale muschilor de la mâini, astfel încât omul se desprinde cu
efort de obiectul aflat sub tensiune. Accidentul poate fi însotit de actiuni necontrolate de apărare,
care pot conduce la dezechilibrarea si căderea omului.
Între (10 ÷ 50)mA omul nu se mai poate desprinde singur de elementul sub tensiune din
cauza contractiilor musculare si se produce socul electric, curentul putând actiona asupra sistemului
nervos sau al inimii.
Actiunea curentului electric asupra sistemului nervos poate avea ca efecte mai grave oprirea
respiratiei. Actiunea asupra inimii produce fibrilatia inimii, adică contractarea si destinderea
dezordonată si cu frecventă mare a muschilor inimii. Ambele actiuni, dacă nu sunt oprite într-un
timp suficient de scurt, produc moartea accidentatului. Peste 50mA se produce moartea prin
fibrilatie sau prin oprirea respiratiei.
Valorile mentionate sunt medii si există destul de multe cazuri care nu se încadrează în
aceste limite.

NORME DE ACORDARE A PRIMULUI AJUTOR

Prin măsuri de prim ajutor se înteleg primele îngrijiri urgente care se dau unui accidentat,
înainte de a sosi organele sanitare, care urmează să acorde asistentă medicală calificată.
Eficacitatea măsurilor de prim-ajutor depinde de rapiditatea cu care se aplică, de corecta lor
aplicare si de prezenta de spirit a persoanelor din imediata apropiere a accidentatului; ele trebuie să
fie cunoscute de întregul personal.
Primul ajutor se va acorda la locul unde se găse te accidentatul, actionându-se rapid după
următoarele reguli:
• examinarea exterioară completă a accidentatului, având grijă de a nu agrava starea sa prin
actiuni bru te sau gresite;
• respectarea unei aseptii perfecte;
• acordarea primului ajutor în ordinea gravitătii, în cazul unui accident colectiv, dacă nu sunt
suficiente persoane pentru a se ajuta simultan accidentatii, si anume:
- extremă urgentă – hemoragiile (la cap, gât, subsoară, coapsă), hemoragiile interne, rănitii în zona
toracelui, cei cu arsuri mari, cei cu mai multe răni grave;
 - primă urgentă – rănitii care au pierderi de sânge, rănitii cu membrele zdrobite;
- a doua urgentă – fracturile (de craniu, de coloană vertebrală, fracturile deschise, rănile adânci);
- a treia urgentă – fracturile mici închise, rănile putin adânci etc.
Este de preferat ca fiecare atelier sau măcar cabinetul medical al unitatii respective să fie dotat cu
truse de prim ajutor continând materiale sanitare, substante adecvate luării de măsuri urgente,
corespunzătoare unor accidente posibile în atelierul respectiv, după caz, chiar aparate pentru
respiratie artificială, butelii de oxigen dispozitiv cu mască tip Drager etc., dacă pot apărea asfixieri,
sincope respiratorii, electrocutări etc.

Electrocutarea
Prelungirea efectului de electrocutare conduce la pierderea vietii. De aceea salvarea
accidentatului depinde în mare măsură de rapiditatea cu care acesta este scos de sub actiunea
curentului electric si se face respiratia artificială, de corecta aplicare a acestor măsuri si de prezenta
de spirit a persoanelor din imediata apropiere a accidentatului.
Statistica arată că interventia acordată în mai putin de 1 minut de la producerea
electrocuteării, salvează cca. 96% din victime. Cu cât întârzierea acordării primului ajutor creste,
procentul victimelor salvate scade, si anume:
- după 1 minut, creează anse de salvare de 95%;
- după 2 minute, creează anse de salvare de 90%;
- după 3 minute, creează anse de salvare de 75%;
- după 4 minute, creează anse de salvare de 50%;
- după 5 minute, creează anse de salvare de 25%;
- după 6 minute, creează anse de salvare de 1%;
- după 8 minute, creează anse de salvare de 0,5%.

În consecintă, în cazul electrocutării, rezultă ca fiind o gravă greseală evacuarea

(transportarea) victimei de la locul accidentului înainte de a i se acorda primul ajutor, exceptie
făcând cazul în care accidentatul trebuie scos dintr-o atmosferă viciată sau dintr-un loc cu pericole în
continuare. De asemenea, nu trebuie asteptată sosirea personalului medical, ci trebuie acordat
imediat primul ajutor, care poate fi salvator. Măsurile de prim ajutor trebuie cunoscute de toti
studentii.
Acordarea primului ajutor constă din:
- scoaterea accidentatului de sub tensiune;
- efectuarea respiratiei artificiale.

a. Scoaterea accidentatului de sub tensiune

Pentru scoaterea accidentatului de sub tensiune este necesar să se cunoască următoarele:
• atingerea cu mâna a unui conductor aflat sub tensiune provoacă în majoritatea cazurilor o
contractare convulsivă a mu chilor, în urma căreia degetele se strâng atât de tare, încât mâinile nu
pot fi desprinse de pe conductor;
• cel care intervine nu trebuie să vină în contact direct cu accidentatul aflat sub tensiune;
• prima măsură care se întreprinde este scoaterea rapidă de sub tensiune a părtii din instalatie cu
care accidentatul a venit în contact. Pentru aceasta se scoate de sub tensiune instalatia actionându-se
întrerupătorul care o alimentează. La nevoie, conductorul sub tensiune se poate tăia cu un topor cu
coada din lemn uscat. La liniile aeriene se poate arunca peste conductoarele liniei un conductor
neizolat, care, în prealabil a fost legat la pământ, după care nu se va atinge cablul sau priza de
pământ.
 Este necesar ca scoaterea de sub tensiune să fie completată de următoarele măsuri:
- asigurarea securitătii accidentatului dacă acesta se află la înăltime;
- asigurarea unui iluminat corespunzător în locul unde s-a produs accidentul, utilizând o altă
sursă de energie;
• în instalatiile de joasă tensiune, dacă nu este posibilă deconectarea rapidă a instalatiei, se
îndepărtează accidentatul de părtile sub tensiune, salvatorul trebuind să ia măsuri să nu fie însusi
electrocutat, folosind materiale izolante bine uscate (o haină, un par, o funie, o scândură etc.). Pentru
mai multă sigurantă, operatorul se echipează cu cizme si mănusi de cauciuc, calcă pe un covor
izolant, o scândură uscată sau pe haine uscate. Este interzisă utilizarea unor elemente metalice sau a
unor materiale umede. De aceea se interzice tragerea de picioare sau de haine dacă acestea nu sunt
bine uscate.
• accidentatul se va plasa pe un material rău conductor (o pânză uscată, o grămadă de haine
uscate, o scândură etc.);
• se recomandă, pe cât posibil, ca interventia să se facă cu o singură mână si să se apuce de
hainele accidentatului, dacă sunt uscate.

b. Efectuarea respiratiei artificiale

După scoaterea accidentatului de sub tensiune, înainte de începerea respiratiei artificiale se

fac următoarele pregătiri:
- dacă accidentatul nu i-a pierdut cunostinta, dar a stat un timp îndelungat sub curent, trebuie să
i se asigure o liniste perfectă până la venirea medicului si apoi 2-3 ore trebuie să stea sub observatie;
- dacă accidentatul i-a pierdut cunostinta dar încă respiră, se înlătură persoanele de prisos si se
asigură o bună ventilatie în zonă; accidentatul este întins comod, pe un asternut uscat, i se deschid
hainele (cravata, căma a, cureaua, cordonul etc.), iar dacă are răni sau fracturi, hainele se taie, i se va
da să miroase amoniac si eventual si se va frectiona corpul pentru a se încălzi; medicul va fi chemat
de urgentă;
- dacă respiratia este greoaie si se face imediat respiratia artificială;
- dacă lipsesc semnele de viată (respiratie, bătăile inimii, pulsul) accidentatul nu trebuie
considerat decedat (decesul poate fi constatat numai de medic); si se va face imediat respiratie
artificială, care va fi continuată timp îndelungat, chiar (8÷10) h, fără întrerupere; dacă este posibil,
fără a se produce întârzieri, si se încălzesc picioarele si corpul cu sticle cu apă caldă sau cărămizi
încălzite.
Primul ajutor se acordă chiar la locul accidentului; transportarea accidentatului se face numai
când pe acest loc pericolul de electrocutare continuă să ameninte pe accidentat si salvator. Măsurile
de prim ajutor se acordă si în timpul transportului.

c. Transportarea accidentatului
- la ridicarea si transportarea accidentatului se vor lua măsuri potrivite pentru a nu i se pricinui dureri,
zguduiri si pozitie incomodă sau periculoasă;
- ridicarea accidentatului si asezarea lui pe o targă făcută din material potrivit se vor face cu
atentie si coordonat, eventual după o comandă sau numărătoare, de către doi operatori;
- se recomandă ca accidentatul să nu fie transportat la brancardă, ci aceasta să fie împinsă
(introdusă) sub corpul ridicat al accidentatului;
- transportul accidentatului cu brancarda pe locul plan, se face cu picioarele înainte; la urcarea
unei scări sau pante, cu capul înainte. Brancarda va fi mentinută tot timpul în pozitie orizontală;
- pentru a preveni clătinarea brancardei, transportatorii vor merge cu genunchii putin îndoiti si
nu vor ridica prea mult picioarele;
- coborârea accidentatului de pe brancardă se va face în acela si mod ca si la ridicarea lui pe
brancardă.

Reguli de acordare a primului ajutor în caz de lesin

În cazul unei tendinte de lesin (ameteală, accese de vomă, întunecarea vederii, lipsă de aer)
sau lesin efectiv, accidentatul este culcat cu capul mai jos decât trunchiul si eventual cu picioarele
 putin ridicate, spre a favoriza afluxul sângelui spre creier; se înlătură gulerul, cravata, centura etc.
Accidentatul va fi transportat într-un spatiu liber, cât mai ventilat.
Se procedează apoi la diverse operatii care pot produce excitatia reflexă a centrilor respiratori
si circulatori: se pleznesc fata si membrele cu palmele sau cu un prosop ud; se frictionează energic
tot corpul; se stropeste fata cu apă rece; se apropie de nări amoniac, eter, otet, iar dacă începe să- i
revină, i se dă pacientului cafea, ceai cald etc.

Reguli de acordare a primului ajutor în caz de răniri

Orice rană poate fi usor infectată cu microbii aflati în pielea rănii, în aerul din mediul
înconjurător, pe mâinile salvatorului sau pe un pansament necorespunzător. Pentru a evita formarea
puroiului, la aplicarea pansamentului se va tine seama de următoarele reguli:
- salvatorul trebuie să se spele bine pe mâini cu săpun, sau dacă nu este posibil, să- i ungă
degetele cu tinctură de iod; totusi nu va atinge rana cu degetele;
- se curătă pielea din jurul rănii, prin spălare (de preferat cu apă fiartă si răcită) si se
dezinfectează cu alcool, tinctură de iod, eter, benzină, bromocet, apă oxigenată (la sângerarea
abundentă); se va respecta direcŃia dinspre marginea plăgii în afară;
- nu este îngăduită spălarea rănilor propriu-zise cu apă sau cu orice substante sau medicamente,
presărarea prafurilor, ungerea cu alifii etc., evitându-se astfel formarea ulterioară de puroi;
- se va da atentie deosebită rănilor murdare de pământ, a celor cauzate de materiale metalice
ruginite, deoarece prezintă pericolul îmbolnăvirii cu tetanos;
- în cazul unor răniri usoare, se face spălătura cu o solutie slab antiseptică (rivanol, apă
oxigenată etc.);
- nu este permisă înlăturarea de pe rană a cheagurilor;
- după spălarea rănii se procedează la aplicarea pansamentului (două-trei comprese sterile peste
care se pune vată si se execută înfă urarea în tifon);
- pe rană se vor aplica numai pansamente sterilizate din trusa de prim ajutor;
- materialul de pansament va fi despachetat astfel ca nu să se atingă cu mâinile partea care
urmează a fi aplicată pe rană;
- în cazul lipsei de pansament steril, se va întrebuinta o batistă curată (de preferat călcată
proaspăt) sau o fâsie de pânză curată;
- după pansare, accidentatul va fi transportat la cea mai apropiată unitate medicală;
- corpurile străine care pătrund sub pleoape se îndepărtează u or, cu un tampon de vată sau tifon
sau prin spălarea ochiului cu un jet de acid boric sau de apă curată, fiartă anterior, jet îndreptat
dinspre coltul de la tâmplă al ochiului spre coltul interior (spre nas); dacă astfel nu se reuseste
înlăturarea corpului, accidentatul va fi transportat imediat la medicul oftalmolog.

Reguli de acordare a primului ajutor în caz de hemoragii

După felul vasului sanguin care sângerează, pot fi hemoragii externe, interne sau exterioare
(curgerea sângelui din nas).
Hemoragia externă arterială (sângele de culoare rosie-deschis tâsneste în ritmul bătăilor
inimii) si hemoragia externă venoasă (sângele de culoare rosie-închisă curge continuu) se opresc prin
compresie digitală deasupra (la artere) sau sub rană (la vene), prin îndoirea membrelor din
încheieturi si, mai ales, prin aplicarea garoului. În acest din urmă caz, la o hemoragie produsă la un
membru, se va proceda astfel:
- garoul se aplică pe un tifon sau o bucată de pânză, mai sus sau mai jos de plagă, după cum
hemoragia este arterială sau venoasă;
- strângerea garoului se face până când pielea membrului respectiv devine palidă, iar pulsul arterial la
nivelul lui nu se mai simte;
- pentru a nu se produce gangrenarea membrului, garoul se mentine 1,5-2 ore, apoi se desface
pentru putin timp si se leagă din nou;
- în apropierea garoului se prinde un biletel pe care se indică ora si minutul când s-a aplicat,
pentru a fi cunoscut de organele sanitare.
La hemoragiile de abdomen, torace, cap, unde nu se poate aplica garoul, se vor folosi pansamente
compresive (bandaje puternic strânse).
Hemoragia internă, care se manifestă atât prin dureri localizate, cât i prin starea generală gravă,
impune de extremă urgentă transportarea bolnavului, înfăsurat în pături, la cel mai apropiat spital.
 Hemoragiile din palme si degete se opresc prin apăsarea arterei humerale de la încheietura
bratului.
În cazul hemoragiei nazale, accidentatul va fi culcat sau asezat cu capul pe spate, si se va
desface cămasa la gât, se vor pune pe nas comprese cu apă rece, si se vor strânge nările cu degetele,
apoi se va introduce în nas un tampon de vată sau tifon steril, îmbibat în apă oxigenată.

Reguli de acordare a primului ajutor în caz de fracturi si luxatii

Fracturile pot fi închise (pielea si muschii nevătămati) sau deschise (însotite de răni). Se
interzice rănitului orice miscare a membrului traumatizat, care va fi imobilizat cu ajutorul unor atele
îmbrăcate în vată. Atelele se aplică astfel încât să nu apese pe fractură, ci numai să împiedice
progresarea ei; ele vor depă si cele două articulatii vecine fracturii, fixându-se cu fâsii de tifon, de
pânză. În cazul unui membru fracturat, acesta se poate lega de cel sănătos; îndreptarea fracturii si
tragerea membrului sunt interzise.
În cazul unor fracturi deschise, se va aplica imobilizarea membrului fracturat cu atele, după
ce s-au luat măsurile de prim ajutor indicate pentru răniri sau hemoragii. În cazul fracturii coloanei
vertebrale, accidentatul va fi culcat pe spate pe o scândură dreaptă si va fi transportat imediat la
spital. Nu se va folosi o targă de pânză pentru a nu mentine accidentatul în pozitia curbată.
Reguli de acordare a primului ajutor în caz de arsuri
În atelierele cu profil electric, arsurile pot fi provocate de arcul electric sau flacără. După
gravitatea lor arsurile se împart în:
- arsuri de gradul I – care se prezintă sub forma unei înrosiri a pielii, fără flictene (băsici) sau
plăgi;
- arsuri de gradul II – când sunt afectate derma si epiderma, prezentându-se sub formă de
flictene pline cu lichid si cu dureri mari;
- arsuri de gradul III – care se prezintă sub forma distrugerii tesuturilor în profunzime (pielea,
muschii, nervii, vasele). Din cauza distrugerii nervilor aceste arsuri sunt mai putin dureroase decât
cele de gradul II, însă mai periculoase. Gravitatea accidentului este în functie nu numai de gradul
arsurii, ci si de suprafata afectată de arsură (dacă arsurile se întind pe 30% din suprafata pielii, ele
pot fi mortale), precum si de durata de actionare a agentului care a provocat-o.
Primul ajutor în caz de arsuri constă în:
- scoaterea, cu multă precautie, a îmbrăcămintei – preferabil prin tăiere cu foarfecele – de pe
suprafata arsă a corpului;
- înlăturarea eventualelor materiale lipite de rană, în cazul arsurii cu un material care s-a lipit;
- interzicerea smulgerii părtilor de haină arse, lipite de corp;
- nu este permisă spargerea băsicilor formate de arsuri;
- arsurile vor fi pansate, ca orice rană proaspătă, cu material sterilizat sau pânză curată, fără a fi unse
cu alifii, uleiuri, vaselină sau alte solutii si fără a fi atinse cu mâinile;
- în cazul unor arsuri întinse, accidentatul se înfăsoară în cearsafuri curate;
- învelirea accidentatului cu pături, cearsafuri, dându-i-se să bea ceai cald, dulce;
- după acordarea primului ajutor, accidentatul va fi îndrumat la spital.
Arsurile ochilor provocate de un arc electric se tratează în primă urgentă cu comprese reci de
acid boric, după care accidentatul este dus imediat la medicul oftalmolog.

Efectele curentului electric asupra organismului uman

Utilizarea aparatelor electronice medicale în tratament şi diagnostic ridică o serie
de probleme importante atât pentru securitatea pacientului cât şi a personalului medical. Din
acest motiv este necesar a se cunoaşte efectele curenţilor electrici asupra organismului şi să se ia
toate măsurile necesare pentru excluderea oricărui risc în folosirea aparatelor în activitatea
medicală.
 Efectele fiziologice ale curenţilor electrici în corpul uman depind de intensitatea, durata,
forma (funcţie de timp), modul de aplicare cât şi de starea de sănătate şi de vârsta persoanei
supuse acestor acţiuni. Efectul curentului electric mai depinde şi de frecvenţa acestuia. Efectele
cele mai puternice le produce curentul cu frecvenţa în jur de 50 Hz. Creşterea frecvenţei reduce
treptat efectele curentului, iar pragurile de sensibilitate cresc.
Moartea prin electrocutare se produce în majoritatea cazurilor prin efectul curentului electric
asupra inimii şi numai în proporţie redusă prin arsuri sau paralizii ale muşchilor respiratori. Pentru
acelaşi curent global preluat de un subiect, riscul depinde de proporţia curentului care trece prin
inimă determinată de punctele de contact. Această proporţie este de 3,3 % pentru contactul mână
– mână, 3,7 % pentru contactul mâna stângă - picioare, 6,7 % pentru mâna dreaptă – picioare şi
0,4 % pentru picior – picior.
S-a demonstrat că trecerea unui curent electric prin inimă chiar la intensităţi mici poate
avea efecte grave. Rezultatele experimentale arată că majoritatea persoanelor nu percep curentul de
300 µA care este aplicat la suprafaţa corpului. În schimb se consideră că un curent de 30 µA (50
Hz) aplicat pe cord poate produce fibrilaţie ventriculară (în cazul în care pacientul prezintă un
electrod endocardiac conectat la circuite exterioare - cateterim endocardic).
Valoarea limită maximă a tensiunii pe inimă este de circa 10 µV, iar a curentului prin
muşchiul cardiac este de 10 µA. Aceste valori se referă la un curent continuu sau sinusoidal cu
frecvenţă cuprinsă între 0 şi 1 kHz. Creşterea frecvenţei reduce treptat efectele curentului, încât
intensitatea limită admisibilă la 100 kHz poate atinge 1 mA.
Electrosecuritatea este un concept definit în sens larg ca starea de risc minim la utilizarea
aparaturii electro – medicale în vecinătatea omului. Ea se referă la conţinutul şi limitarea şocurilor
electrice aleatoare, exploziilor, incendiilor sau oricăror modificări provocate pacientului,
personalului sau aparaturii.
Şocurile electrice asupra factorului uman pot fi:

- macroşocuri (mA);
- microşocuri (µA). Această clasificare este dată funcţie de intensitatea curentului care trece între
braţe incluzând şi inima.

Tabel 1. Efectul curentului electric cu frecvenţa de 50 Hz între braţe

Intensitate (mA); t = 1s Efectul şocurilor de cuent între braţe
1 mA Pragul percepţiei (senzaţie)
5 mA Valoarea maximă de curent inofensiv
10 – 20 mA Pragul contracţiei musculare
50 mA Durere / leşin
100 – 300 mA Fibrilaţie ventriculară / centru respirator
rămâne intact
6A Contracţie puternică a inimii / paralizie
respiratorie temporară / arsuri dacă
densitatea de curent este mare

Şocul electric introduce fibrilaţia ventriculară, o contracţie rapidă, dezordonată şi de mică

amploare care anihilează funcţia de pompă a miocardului şi produce în scurt timp moartea.
Perioada vulnerabilă corespunde frontului anterior al undei T, când un impuls de valoare relativ
mică şi durată sub 100 ms poate declanşa fibrilaţia. Pragul de şoc electric letal are în vedere
această perioadă şi nu restul ciclului pentru care valorile periculoase ale curentului sunt cu două
ordine mai mari.
Densitatea de curent la suprafaţa de contact este un alt factor demn de luat în considerare în
tabloul efectelor fiziologice. În timp ce 1 mA poate trece neremarcat la contacte largi, 0,3 mA

1
 provoacă cert senzaţie la contacte mici şi, influenţat de acelaşi factor, pragul de durere poate
fluctua larg între 1 şi 10 mA.
Pragurile de şoc la aplicarea internă sunt mult inferioare limitelor acceptate la aplicarea
externă din motive legate de distribuţia diferită a liniilor de curent. Conductivitatea superioară a
sângelui în raport cu ţesuturile oferă curentului căi de rezistenţă minimă prin sistemul circulator şi
sporeşte considerabil fracţiunea din curentul total care străbate corpul. Pentru om se consideră că un
curent de 30 µA / 50 Hz aplicat prin cord poate produce fibrilaţie, iar 15 µA ar reprezenta limita
superioară de siguranţă. În anumite condiţii de risc crescut acest prag trebuie considerat 5 µA.
Electrozii interni reprezintă calea frecventă de acces a curentului letal. Cateterele de acces pentru
electrozi şi traductoare sau cele umplute cu lichide conductoare reprezintă căi de curent cu adresă
cardiacă directă. Rezistenţa între un electrod intern şi suprafaţa pielii este de ordinul a 1000 Ω. În
consecinţă, un potenţial de numai 30 mV pe un cateter cu miez conductiv este suficient pentru a
provoca fibrilatie ventriculară. În cazul electrozilor implantaţi, conectaţi la aparate electronice de
stimulare sau de urmărire şi prelucrare a datelor fiziologice, tensiunea limită pe electrodul
endocardic este de 5 mV şi intensitatea de 10 µA.
Rezistenţa corpului uman, care prin accident ajunge în contact cu elemente sub tensiune, este
de circa 1000 – 1200 Ω. Pentru curentul alternativ de 50 Hz sunt considerate nepericuloase valori
de 10 mA, dacă nu este afectată inima. Între 15 – 50 mA omul nu se mai poate desprinde din contactul
cu elementul sub tensiune. Curentul devine periculos peste 50 mA, iar valori mai mari de 100 mA
sunt considerate mortale.
Pragurile pentru curentul continuu sunt ceva mai înalte, limita de pericol cert fiind de 90
mA.
1. Norme de electrosecuritate
Normele de securitate in timpul lucrului în secţiile de balneofiziokinetoterapie se adreseză
atât personalului medical (medic, asistentă), cât şi bolnavilor cărora li se aplică tratamentul.

1.1. Norme generale

o Priza de pământ se va construi conform normelor în vigoare şi va fi controlată zilnic
înaintea începerii lucrului în secţie.
o Se va verifica dacă “ legătura cu pământul “ nu este întreruptă, atât la aparatele care au
legătură cu priza, cât şi la aparatele care au această legătură separat.
o Manipularea cordoanelor se va face numai de la ştecher, atât la introducerea în priză, cât
şi la scoaterea din priză.
o Conductorii care merg de la aparat la bolnav trebuie să fie în stare perfectă, iar
contactele lor la borne foarte bine efectuate.
o Întreţinerea corespunzătoare a electrozilor, mai ales a celor flexibili şi din plumb trebuie
făcută de câte ori este nevoie.
o Plăcile electrozilor de plumb trebuie netezite cu role de oţel, iar locurile de sudură a
conductoarelor verificate cu minuţiozitate.
o Conductorii cu izolaţie crăpată sau deteriorată şi electrozii uzaţi vor fi imediat înlocuiţi.
o Întregul echipament medical trebuie să fie instalat în încăperi uscate în timpul exploatării
şi al depozitării.
o Când un aparat se transportă dintr-o încăpere în alta, se va putea conecta la reţea numai
după ce a primit temperatura mediului ambiant. Transportul trebuie făcut cu foarte mare grijă, fără
şocuri şi trepidaţii.

1.2. Norme speciale

◆ inaintea introducerii ştecherelor aparatelor în priză se va verifica dacă întrerupătorul
aparatului este în poziţia închis, iar butoanele care reglează intensitatea curentului, respectiv a
câmpului electric sau electromagnetic sunt în poziţia zero.

2
 ◆ patul pe care se execută sedinţa de elecroterapie să fie distanţat de mase metalice
(calorifer, instalaţii de apă), astfel încât atingerea simultană dintre acestea şi aparate să fie
imposibilă (în mod normal patul este confecţionat din lemn, iar caloriferele sunt prevăzute cu măşti
din material izolant).
◆ conectarea aparatelor la reţea se va face ţinându-se cont de tensiunea de lucru a
aparatelor.
◆ fixarea electrozilor pe suprafaţa corpului bolnavului se va face cu ajutorul unor benzi de
cauciuc (feşe de tifon) sau cu ajutorul săculeţelor cu nisip astfel încât electrozii să aibă stabilitate şi
contact pe întreaga lor suprafaţă.
◆ se va evita aplicarea electrozilor pe creste osoase (claviculă, tibie) în special la
persoanele mai emaciate, spre a nu provoca arsuri.
◆ se va controla dacă aparatele de măsură (miliampermetru, voltmetru, joulmetru) sunt în
stare de funcţionare şi dacă cablurile de legătură între aparat şi electrozi nu sunt întrerupte.
◆ în cazul variaţiilor mai mari de ± 5 % ale tensiunii reţelei se va interpune un
stabilizator de tensiune între reţea şi aparatele medicale care folosesc electrozi aplicaţi direct pe
suprafaţa corpului
◆ în timpul tratamentului se va supraveghea bolnavul şi instrumentul de măsură indicator
pentru ca la orice variaţie a tensiunii reţelei să se poată întrerupe curentul la bolnav.
◆ variaţiile intensităţilor de curent electric atât la creştere cât şi la descreştere, se vor face
lent ca să nu se producă şocuri.
◆ în timpul funcţionării aparatelor de fototerapie (Solux fără filtru, ultraviolete), atât
bolnavii cât şi personalul medical vor purta ochelari de protecţie în mod obligatoriu.
◆ se vor controla de mai multe ori pe zi starea electrozilor metalici (plumb, plumb
zincat, zinc, aluminiu) ca să nu prezinte colţuri, fisuri sau ondulări pe suprafaţă care pot provoca
arsuri electrice.
◆ în timpul funcţionării aparatului de microunde şi în mod special când antena dipol
emite, personalul se va feri să stea în dreptul antenei (reflectorului) şi să privească direct în
reflector (antenă). De asemenea, în timpul tratamentului, antena (reflectorul) nu se îndreaptă spre
globii oculari ai bolnavilor.
◆ măsuri speciale de securitate se vor respecta în cazul aplicaţiilor transorbitare, care se
vor efectua numai cu aparate speciale şi verificate minuţios, mai ales în ceea ce priveşte starea
potenţiometrului. La aplicarea tartamentului, cele două plăcuţe ovale sau circulare se vor aplica
asupra pleoapelor închise peste care se va aşeza un strat mai gros de material hidrofil (vată) bine
umezit cu apă sau soluţie clorosodică izotonică.
◆ la orice senzaţie neplăcută de durere sau arsură semnalată de bolnav, se va reduce
intensitatea curentului, iar dacă această senzaţie persistă şi după scăderea intensitătii se va
întrerupe procedura.
◆ la băile electrolitice se va avea în vedere ca bolnavul să nu poată atinge electrozii de
cărbune, iar piesele metalice din jur (calorifer) să aibă mască de material izolant.
◆ aparatele pentru băi celulare trebuie montate într-o încăpere vecină, iar cablurile trecute
prin zid.
◆ după terminarea fiecărei sedinţe de electroterapie, aparatele vor fi lăsate cu butoanele
care modifică intensitatea curenţilor în poziţia zero şi cu întrerupătorul general în poziţia închis.După
terminarea lucrului se vor scoate ştecherele din priză.
◆ personalul medical este obligat să se îngrijească de aerisirea încăperilor cel puţin 10 –
15 minute la fiecare trei ore. De asemenea, este obligat să deschidă ferestrele ori de câte ori
nevoie, dar nu în timpul tratamentelor.

3
 Tabel 2. Valori limită ale tensiunilor şi curenţilor în aparatele şi instalaţiile electronice
medicale
Valori limită (Uef, Ief) Condiţii de aplicare Domeniul de aplicaţie

U 10 µA Valabil până la1 kKz, Curenţi în interiorul sau exteriorul inimii,

creştere liniară cu frecvenţa curenţi prin creier
U valoare superioară peste 1kHz
corespunzător

U 100 µA
A 50 mA
80 mA
A 80 mA
A 10 mA
A 25 mA
A 300 mA şi
U 24 V
pe 500 Ω; 0 – 400 Hz Tratament prin curenţi de excitaţie
Tratament prin curenţi de excitaţie
pe 500 Ω;
400 – 10000Hz
Pe 500 Ω; 0 Hz Explorare sau tratamentul nevilor şi muşchilor
prin c.c.
pe 1000 Ω Teste pe pulpa dentară
pe 500 Ω Electroliza, electroforeza, ionoforeza sau
introducere de medicamente
Pe 800 Ω, 0 Hz; Băi complete de c.c.
Pe rezistenţă oarecare 0Hz;

U 6V Aparate destinate a fi introduse în cavităţi

(5 – 8 V c.c.) naturale ale corpului
U 24 V În mod excepţional aparate pentru introdus în
(34 V c.c.) cavităţi naaturale ale corpului (aparate de endoscopie
şi dentare)

Legendă: A – valori de aplicare pe corp

U – nu sunt prevăzute pentru aplicare pe corp.

2. Întreţinerea şi exploatarea aparaturii de specialitate din serviciile de electroterapie.

Întreţinerea şi exploatarea aparaturii de electroterapie se asigură printr-o supraveghere
sistematică, reparare la timpul potrivit şi o manipulare corectă.
Pentru acest lucru, personalul tehnic trebuie să controleze cel puţin odată pe săptămână
aparatele şi să înregistreze aceasta într-un caiet special. În acest fel se pot descoperi şi repara din timp
micile defecţiuni care apar, fie datorită unei manipulări incorecte, fie contactelor slabite.
De asemenea, trebuie să se asigure curăţenia aparatului atât în exterior, cât şi in interior.
Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât avem de a face cu aparate care lucrează cu tensiuni de
alimentare mari, cum este cazul aparatelor de unde scurte unde avem tensiuni de mii de volţi.
Praful pătruns în aparat şi depus pe bobine, condensatori, izolatori trebuie îndepărtat cu o
perie uscată sau o cârpă uscată. Nu este permisă ştergerea cu cârpe umede. Praful, mai ales la unde
scurte, reduce simţitor randamentul acestora, putând provoca uneori distrugerea izolaţiei.
La controlul aparatelor trebuie să se acorde o atenţie deosebită stăii butoanelor de reglare, a
întrerupătoarelor, in general a pieselor mobile precum şi a instrumentelor de măsură şi control
(punerea la zero) şi în general a pieselor supuse mai mult uzurii. În interior, atenţia trebuie
îndreptată asupra lipiturilor şi şuruburilor slăbite, care de multe ori sunt singura cauza de
funcţionare defectuoasă a aparatelor electronice.
De asemenea, la aparatele care folosesc potenţiometri, aceştia trebuie atent verificaţi, căci,
datorită uzurii prin frecare a sârmelor potenţiometrilor sau a stratului de cărbune, se pot provoca
accidente din cele mai neplăcute.

4
 O atenţie cu totul deosebită trebuie să acordăm aparatelor cu care aplicăm tratamente
transorbitare (ionizări, electrosomn,) la care tot timpul trebuie să fim asiguraţi de buna stare de
funcţionare a potenţiometrului.
Înlocuirea pieselor defecte trebuie să respecte datele tehnice indicate în schemă, fiind cu
totul interzise improvizaţiile ca şi modificările electrice sau mecanice ale schemei de principiu.
Pentru întreţinerea aparaturii electromedicale sau pentru revizii periodice şi reparaţii curente
este absolut necesar existenta unui personal tehnic calificat, care să aibă un spaţiu de muncă
potrivit, cu masă de lucru cu sertare şi un dulap cu sculele necesare, ca şi diverse materiale
de întreţinere.
Dintre scule amintim ca fiind absolut nesesare: o trusă de scule, o serie de şurubelniţe,
cleşti, ciocan (pistol) de lipit, pile diferite, maşină de găurir etc. Printre instrumentele de măsură şi
control este necesar să existe un aparat de măsură care să poată măsura şi rezistenţe. Ultimul
instrument recomandat este un osciloscop catodic a cărui necesitate nu este întotdeauna justificată.
Afară de scule şi instrumente, este absolut necesar să existe materiale de întreţinere (cablu de
alimentare, ştechere, sârmă de conexiuni, pastă decapantă, cositor, şuruburi diferite cu piuliţe), piese
şi materiale de schimb.
În felul acesta se poate asigura o bună reparaţie, reducând simţitor din timpul mort al
aparatului.
Înlăturarea defectelor care au loc în timpul exploatării aparatului comportă trei operaţii:
- stabilirea defectului;
- repararea lui;
- verificarea funcţionării aparatului după reparare.
Dacă întreţinerea este asigurată, trebuie să asigurată şi exploatarea corectă a aparaturii
electromedicale.
Acest lucru revine asistentului de balneofiziokinetoterapie care manipulează aparatul
pentru aplicarea tratamentelor. Acesta are un rol dublu: exploatarea corectă, deci reducerea
defectelor, şi un lucru foarte important - aplicarea corectă a tratamentului şi prescripţiilor medicale.

5
6
7
8
9
 LP 3: Mijloace de captare a biosemnalelor: Electrozi si Traductoare

1. Tipuri constructive de electrozi

A. Electrozi de suprafata: Pentru diverse aplicatii electrifiziologice se utilizeaza electrozi de

dimensiuni si forme diferite. In electrocardiografie se folosesc electrozi rectangulari, circulari sau cu
suctiune.Cu paste electroconductive, valorile tipice ale rezistentei pielii sunt intre 1 si 10KΩ; impedanta
echivalenta a interfetei electrod – tesut la frecvente, în banda semnalului electrocardiografic este practice
constantă si egală cu rezistenta mentionată. În măsurările electrocardiografice se mai utilizează electrozi
cu bandă adezivă, care sunt confectionati dintr-o plasă metalică pe o bandă adezivă, plasă îmbibată cu
pasta electroconductivă. Banda adezivă fixează electrodul pe piele si în acelasi timp face ca evaporarea
solventilor din compozitia pastei să fie mai lentă.

Fig.2 Electrozi de suprafată mare: a – dreptunghiulari; b – circulari; c – cu suctiune; d – cu bandă adezivă

Electrozii de suprafată mare sunt realizati din diferite metale si aliaje, toti compotându-se la fel.
De aceea acestia sunt confectionati atât din aliaje pretioase (aur, platină, argint, platină – rodiu, platină –
iridiu, platină – platinată), cât si din aliaje ieftine (otel inoxidabil, nichel – argint, otel nichelat, alamă
arginatată).In ultimii ani se folosesc din ce în ce mai mult electrozi cu jonctiune lichidă, care se utilizează
de cele mai multe ori o singură dată si sunt confectionati din argint stabilizat electric si mecanic, într-o
pastă conductivă ce umple o cavitate. Fiind un contact stabil între electrodul propriu zis si electrolitul din
scobitura portelectrodului, acesti electrozi permit culegeri ale biopotentialelor în timp ce pacientul
desfăsoară activităti normale sau chiar eforturi fizice.

Fig.3 Electrozi cu jonctiune lichidă pentru culegeri de suprafată de durată în timpul exercitiilor fizice: 1 –
electrod metalic (bară, placă, plasă); 2 – pastă electroconductivă; 3 – portelectrod din material plastic; 4 –
conductor; 5 – suport adeziv.

Plecând de la această situatie s-au realizat electrozi cu masă cât mai mică, care să nu deranjeze
prea mult miscările pacientului, mai ales în cazul unor acceleratii si amplitudini mari. Sunt electrozi de
câteva grame greutate, realizati prin depuneri metalice pe benzi din polyester (Mylar); în partea centrală a
electrodului se pune o pastă conductivă, iar părtile marginale au adeziv de fixare pe piele. Electrozii
conventionali, ca si conductoarele de legătură sunt opaci la raxe X, astfel că la vizualizare în timpul
cateterismului cardiac, în timpul fixării electrozilor stimulatoarelor cardiac imaginea este obturată de
acestia. Electrozii radiotransparenti sunt realizati din depuneri de straturi subtiri din aur sau cupru argintat
pe folie de poliester Mylar, care fac contact prin intermediul unui burete îmbibat în pastă

1
0
1
1
1
2
1
3
1
4
1
5
1
6
1
7
LP 4 Vizualizarea datelor; Inregistrarea şi redarea semnalelor: inscriptoare, osciloscoape, sisteme
de stocare a datelor; Modificarea stării iniţiale a sistemului supus măsurătorilor. Stimulatoare
electrice neuro-musculare

1
8
1
9
2
0
LP5. Măsurarea parametrilor bioelectrici: Inregistrarea activității electrice a inimii; Inregistrarea
activității electrice musculare;

2
1
2
2
2
3
2
4
2
5
2
6
2
7
 LP6: Curentul galvanic: Caracteristici fizice. Modalităţi de producere. Galvanizarea simplă cu
electrozi placă. Băile hidroelectrolitice (4 celulare şi băile Stanger). Aparatură: functionare
caracteristici tehnice. Testarea şi mentenanţa echipamentului.

1. Curentul continuu – generalităţi

Curentul electric reprezintă o deplasare de sarcini electrice (electroni) de-a lungul unui
conductor. Conductorul electric este corpul prin care poate trece un curent electric continuu. Se
deosebesc:
- conductoare de gradul I – metalice – prin care curentul trece fără să provoace reacţii chimice;
- conductoare de gradul II – electrolitice – soluţii de acizi, baze sau săruri în care trecerea
curentului electric produce o electroliză;
- conductoare de gradul III –gazoase.
Dacă în prima categorie curentul realizează numai mişcarea electronilor, în celelalte două
categorii de conductoare sunt antrenaţi şi ionii.
Dacă sensul de deplasare al electronilor este acelaşi, menţinându-se la o intensitate
constantă, este vorba de un curent continuu constant. Intensitatea curentului poate varia crescând de
la valoarea o până la o anumită valoare – caz în care poartă denumirea de curent continuu
ascendent – sau descreşte de la o valoarea dată până la zero – caz în care poartă denumirea de
curent continuu descendent. Dacă aceste creşteri şi descreşteri au loc ritmic, curentul ia forma
unei curbe ondulatorii şi se numeşte curent variabil.
Pentru producerea curentului electric continuu au fost folosite diferite metode cele mai
importante fiind metodele chimice, mecanice şi termoelectrice.
Aparatele folosite în electroterapie care furnizează numai curent continuu au fost cunoscute
sub denumirea de pantostate sau galvanometre. Modelele vechi furnizau curent continuu, curent
continuu întrerupt, curent modulat şi curent faradic.
Tendinţa actuală în fabricarea instrumentaţiei de electroterapie pentru recuperare este de a
îngloba curentul galvanic în aparate mai complexe care să poată fi utilizate şi pentru diferite tipuri
de curenţi cu impulsuri de joasă frecvenţă. Chiar în condiţiile existenţei şi utilizării acestor tipuri de
aparate trebuie să menţionăm că în structura şi funcţionarea tuturor modelelor intră următoarele
componente principale:
1. sistem de alimentare cu curent electric de la reţea
2. dispozitiv de redresare
3. dispozitiv de reglare a intensităţii
4. comutatoare pentru forma curentului
5. instrument de măsură
6. sistem de recordare cu pacientul
7.
2. Acţiunile biologice ale curentului galvanic
Acţiunile biologice complexe ale curentului galvanic asupra ţesuturilor corpului omenesc nu
sunt încă perfect cunoscute în totalitatea lor. Cele mai caracteristice sunt modificările ionice ce
apar în ţesuturi sub influenţa curentului şi care în mod secundar declanşează o serie de procese
biologice.
Din punct de vedere electrochimic şi al gradului de conductibilitate electrică, corpul
omenesc este considerat ca un conductor de gradul II fiind privit ca u electrolit: numeroase săruri
sunt dizolvate în mediu lichidian, apa reprezentând circa 70% din greutatea corpului.
Acest mediu electrolitic nu este însă omogen, având mumeroase elemente cu grade diferite de
conductibilitate şi din acest motiv nu poate fi străbătut uniform de curentul electric. Sub acest
aspect, structurile tisulare ale corpului omenesc pot fi împărţite în câteva grade de conductibilitate:
- gradul I - foarte buni conductori: sânge, limfă, lichid cefalorahidian, corpul vitros
- gradul II – buni conductori: glande sudoripare, muşchi, ţesutul; subcutanat, organe interne
- gradul III – rău conducători: ţesutul nervos, ţesutul adipos, glandele sebacee, ţesutul osos
- gradul IV – foarte rău conductori: părul şi epiderma

2
8
 Aplicarea curentului galvanic asupra organismului va determina o serie de procese
diferenţiate în două grupe: efecte polare la nivelul electrozilor aplicaţi şi efectele interpolare
produse în interiorul organismului, în regiunea cuprinsă între cei doi electrozi. Aceste efecte se
manifestă concomitent şi efectul total al curentului - se poate spune că este însumarea lor. Efectele
polare se rezumă la modificările survenite la locul de contact al tegumentului cu electrozi aplicaţi.
Ele sunt consecinţa electrolizei, cu producere de acid (HCl) la anod şi de bază (NaOH) la catod.
Ele depind de calitatea electrodului (forma, dimensiunea, compoziţia chimică), de calităţile
curentului (intensitatea, direcţia, sensul densitatea, durata) şi de anumite proprietăţi ale organismului
(starea tegumentului, rezistenţa electrică, capacitatea, conductibilitatea diverselor ţesuturi,
reactivitatea generală). În cazul de supradozare a curentului electric, se produc efecte polare
extreme: arsuri şi necroze.
Efectele interpolare sunt cele cu importanţă pentru terapie. Ele se produc ca urmare a
modificărilor fizico-chimice tisulare generate de trecerea curentului şi constau în procese de
bioelectroliză, inoforeză, electroosmoză, modificări de potenţial de membrană, modificări de
excitabilitate neuro-musculară, efecte termice şi de inducţie electromagnetică, modificări în
compoziţia chimică a ţesuturilor.

2.1. Efectele fiziologice ale curentului galvanic

Efectele şi modificările biologice ale curentului galvanic asupra ţesuturilor organismului se
manifestă mai ales la nivelul substraturilor uşor excitabile – fibrele nervoase.
Aplicarea curentului galvanic cu pantă (introducere) lină, cum se utilizează în terapie,
produce efecte diferite faţă de cele obişnuite la utilizarea acestuia în testările diagnostice: nu apar
fenomene de excitaţie motorie sau senzitivă (contracturi musculare sau dureri); totuşi au loc
modificări biofiziologice certe, care stau la baza efectelor terapeutice.

2.1.1. Indicaţiile galvanizarii in fizioterapie

1. Bolile reumatismale degenerative (boala artrozică)

2. Bolile reumatismale inflamatorii în perioada subacută sau între puseele inflamatorii
3. Reumatismul ţesutului moale: periartrita, epicondilite, tendinite, bursite
4. Patologia posttraumatică însoţită de edeme locale, hematoame, algoneurodistrofii, redori articulare
postimobilizări
5. Patologia sistemului nervos

- Sindromul de neuron motor periferic cu pareze de membre, faciale sau de sfinctere a organelor interne
- Sindrom de neuron motor central de diferite etiologii (hemipareze, tetrapareze, parapareze).
- Afecţiuni ale organelor de simţ .
- Crioparestezii funcţionale ale segmentelor periferice
- Situaţii de stres, astenii nervoase şi de suprasolicitare, durere somatică corticalizată.

6. Afecţiuni dermatologice: acnee, cicatrice cheloidă, epidermofiţii, ulcere tegumentare atone,

sclerodermica.

2.1.2. Acţiunea asupra fibrelor nervoase senzitive

Receptorii senzitivi din tegument înregistrează la aplicarea curentului galvanic o senzaţie
de furnicătură care creşte proporţional cu intensitatea curentului, transformându-se in înţepături
fine apoi în senzaţie de arsură, mergând până la senzaţie dureroasă.
După câteva şedinţe de aplicaţie se constată creşterea pragului sensibilităţii tactile şî dureroase.
Această acţiune analgetică se produce la nivelul electrodului pozitiv.
Analgezia galvanică a fost multă vreme explicată prin modificările excitabilităţii
neuromusculare, cunoscută sub denumirea de electrotonus, din care se disting aspecte de

2
9
 anelectrotonus şi catelectrotonus în raport cu polul la nivelul căruia iau naştere.
La polul pozitiv, unde se produce anelectrotonusul, membranele celulare se
hiperpolarizează şi scade excitabilitatea; în cadrul catelectotonusulul (la polul negativ), are loc o
depolarizare şi excitabilitatea creşte. Electrotonusul variază cu intensitatea curentului: la
intensităţile mici predomină catelectrotonusul, la cele mari anelectrotonusul, în timp ce la cele
medii s-ar produce un echilibru al electrotonusului.
Mai târziu s-a afirmat că efectul analgetic al curentului continuu se bazează pe modificările
ionice dintre electrozi, provocate de deplasarea ionilor. Mai trebuie să adăugăm că în realizarea
efectului analgetic intervin şi acţiunile galvanizării asupra sistemului nervos central, precum şi
asupra sistemului circulator.

2.1.3. Acţiunea asupra fibrelor nervoase motorii

Polul negativ utilizat ca electrod activ produce o scădere a pragului de excitaţie a fibrelor
motorii, cu creşterea excitabilităţii şi efect de stimulare. O creştere mai bruscă a intensităţii
curentului, ca şi o scădere bruscă a ei, determină o contracţie musculară promptă. Această acţiune este
utilizată de exemplu în aplicaţiile premergătoare – cu scop de pregătire a fibrelor musculare – în
tratamentul cu curenţi excitatori ai musculaturii denervate.

2.1.4. Acţiunea asupra sistemului nervos central

Experienţele efectuate pe animale au demonstrat efectele certe ale curentului galvanic
asupra acestora.
S-a observat la broască apariţia unei manifestări de „ameţeală” în cazul galvanizării
„descendente” (cu polul pozitiv aplicat cranial şi cel negativ caudal) precum şi instalarea unei
„narcoze galvanice” în cazul creşterii curentului; extremităţile au rămas extinse de-a lungul
corpului. La galvanizarea „ascendentă” a apărut o „convulsie galvanică”, în care extremităţile erau
puternic flectate.
Alte observaţii au fost remarcate după experienţele efectuate la peşti. La aplicarea unui
curent galvanic descendent, peştii s-au orientat cu capul spre anod şi coada la catod. Au
manifestat de asemenea şi semne similare dezorientării, iar la inversarea polarităţii au apărut
semnele excitării.
La om s-a observat o diminuare a reflexelor în cazul aplicării curentului galvanic
descendent, în special în băile galvanice (reducerea fluxului patelar), în timp ce în cursul
galvanizării ascendente a apărut o creştere a excitabilităţii.
Organele de simţ reacţionează specific faţă de curentul electric. Reacţii vizuale – numite
fosfene –se produc ca senzaţii luminoase în formă de puncte, bastonaşe, cercuri de culoare
galbenă sau alte culori; reacţiile auditive se manifestă prin acufene – zgomote în urechi; reacţia
labirintică – prin vertije „voltaice” – ameţeli cu deviaţia capului spre dreapta (la normali) sau spre
partea bolnavă; Reacţiile gustative se traduc printr-un gust metalic astringent, la polul negativ şi
printr-un gust acru la polul pozitiv.

2.1.5. Acţiunea asupra fibrelor vegetative vasomotorii

Curentul galvanic are o acţiune hiperemizantă, de activare a vascularizaţiei.
După o scurtă perioadă de vasoconstricţie se instalează o hiperemie prin vasodilataţie
reactivă manifestată prin apariţia unui eritem cutanat la locul aplicării şi o creştere moderată a
temperaturii locale, tradusă printr-o senzaţie de căldură plăcută. Această reacţie se menţine şi
după întreruperea curentului, fiind mai pronunţată şi mai persistentă sub electrodul negativ
dispărând lent după câteva ore. Această vasodilataţie se produce atât la nivelul vaselor
superficiale, cutanate cât şi la nivelul celor profunde din staturile musculare, efect deosebit de
avantajos pentru aplicaţiile terapeutice prin curent galvanic.
Îmbunătăţirea vascularizaţiei profunde a fost dovedită prin metode pletismografice,
infrasonooscilografice şi fluorografice. Astfel, s-au putut demonstra creşteri ale circulaţiei cutanate

3
0
 cu până la 500 % şi ale circulaţiei musculare subiacente cu până la 300% (în raport cu circulaţia de
repaus), efecte persistente în timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice.
Activarea circulaţiei loco-regionale prin curent galvanic are drept consecinţă o augmentare a
irigaţiei sanguine cu efecte biotrofice prin îmbunătăţirea nutriţiei tisulare şi o resorbţie crescută a
exsudatelor şi edemelor locale. Din aceste efecte derivă principalele indicaţii terapeutice în
acrocianoză, angioneuropatii, crio-pasteziile funcţionale nocturne ale membrelor inferioare,
arteriopatiilor periferice aterosclerotice din primele două stadii, algodistrofiile membrelor.

2.1.6. Acţiunea asupra sistemului neurovegetativ

Sistemul nervos vegetativ reacţionează inconstant şi individualizat la aplicarea curentului
galvanic, în funcţie de predominanţa tonusului vagal sau simpatic al bolnavului, de locul de
aplicare, de polaritate.
Zona ”gulerului Scerbac” (din regiunea cervicală şi dorsală superioară), ca studiu de
aplicaţie al procedurii (ca şi în domeniul hidrotermoterapiei) este regiunea electivă prin influenţarea
sistemului nervos vegetativ.

2.1.7. Acţiunea asupra sistemului circulator

S-a observat acţiunea diferenţiată a galvanizării descendente şi ascendente asupra sistemului
circulator în baia galvanică patru-celulară. Astfel curentul galvanic descendent accelerează
afluxul sanguin din mica circulaţie spre inimă (circulaţia a sângelui venos din plămâni şi membrele
superioare) şi transportul sângelui arterial către sistemul portal. Curentul galvanic ascendent
accelerează circulaţia venoasă de la extremităţile inferioare şi de la organele sistemului portal către
inimă, favorizează transportul sângelui arterial către plămâni şi extremităţile superioare, precum şi
viteza sângelui venos de la inimă către plămâni.
Aceste acţiuni descrise selectiv nu sunt general valabile, ci se produc individualizat după
reacţia specifică a fiecărui bolnav la tipul de galvanizare aplicat. Din enumerarea descriptivă a
principalelor acţiuni fiziologice ale aplicaţiilor de curent galvanic se desprind şi principalele efecte
terapeutice:
1. Analgetic (antialgic), prin scăderea excitabilităţii nervoase la polul pozitiv şi prin
resorbţia metaboliţilor din procesele inflamatorii.
2. Stimulare neuro-musculară la nivelul electrodului negativ
3. Reglare a modificărilor de excitabilitate a sistemului nervos central în funcţie de modul de
aplicaţie
4. Reglare nespecifică a constelaţiei neurovegetative
5. Biotrofic prin îmbunătăţirea loco-regională a irigaţiei sanguine şi creşterea difuziunii
intratisulare
6. Vasodilatator prin hiperemia reactivă la nivelul circulaţiei superficiale şi profunde.

2.2. Rezistivitatea tisulară la curent

S–a observat că în cursul galvanizării aplicată dintr-o sursă constantă, tensiunea curentului
creşte (de câteva ori după o jumătate de oră de aplicaţie). Acest fenomen se produce datorită
scăderii rezistivităţii cutanate, fapt ce necesită creşterea intensităţii curentului la un interval scurt
de timp după închiderea circuitului.
Datorită faptului că aprecierea rezistivităţii tisulare la curent unidirecţional (continuu,
galvanic) întâmpină dificultăţi (şi din cauza apariţiei polarizării), s-a recurs la măsurarea rezistenţei
ohmice tisulare prin curenti alternativi. Majoritatea ţesuturilor pot fi considerate ca o suspensie de
celule in lichidul intercelular. Citoplasma celulara are o rezistenţă mică, iar în ţesuturile anoxice s-a
constatat o creştere a rezistivităţii care în anumite limite este reversibilă.
Rezistivitatea cutanată înregistrează diferenţe mari, notabile, de la individ la individ şi chiar la

3
1
 acelaşi subiect, în diverse condiţii şi situaţii, condiţionate constituţional – fiziologic şi patologic.
Modificarea rezistenţei cutanate este dată de oscilaţiile temperaturii corpului, menstruaţie, somn,
efort fizic precum şi de variaţiile perspiraţiei cutanate insensibile. De asemenea, o destul de
însemnată importanţă asupra acesteia o reprezintă lungimea şi diametrul segmentului corporal
stăbătut de curent.
Rezistivitatea cutanată spontană este influenţată şi de ritmurile biogice diurne, lunare şi
anuale. În condiţii patologice, s-a constatat că resitivitatea cutanată scade în melancolie,
neurastenie, alcoolism, la morfinomani, stări după traumatisme cu leziuni craniene,
hiperexcitabilitate simpatică şi creşte în epilepsie, mixedem, sclerodermie. Aceste relaţii între
rezistivitatea tisulară la curent şi diferitele stări fiziologice pot fi utilizate în aplicaţiile
terapeutice ale curentului galvanic.

Aparatură pentru curent galvanic (continuu) în recuperarea medicală

3.1. Aparate generatoare de curent galvanic – caracteristici generale

Aparatele folosite care furnizează numai curent continuu au fost cunoscute sub denumirea de
pantostate sau galvanostate. Modelele vechi furnizau curent continuu, curent continuu întrerupt,
curent modulat şi curent faradic. Tipurile din acestă generaţie au funcţionat iniţial pe bază de
dinam având o greutate mare, fiind ulterior înlocuite de pantostate cu lampi (diode şi duble diode)
cu rol de convertizor. Aparatele moderne utilizează semiconductori furnizând un curent continuu
bine filtrat şi constant, realizând şi posibilitatea de modulare a formelor de curent oferite.
Chiar în conditiile existenţei şi utilizării acestor tipuri de aparate, structura lor este următoarea:
1. sistem de alimentare cu curent de la reţea (cordon, întrerupător);
2. dispozitiv de redresare (convertizor, tub semiconductor);
3. dispozitiv de reglare a intensităţii (potenţiometru);
4. comutator pentru forma curentului (galvanic, faradic);
5. instrument de măsură (miliampermetru);
6. sistem de racordare cu pacientul (borne, cabluri, cleme, electrozi).

1. Sistemul de alimentare. Alimentarea pantostatelor se face cu curent alternativ sinusoidal

de la reţea (220 V), prin intermediul unei prize ce trebuie să aibă asigurată printr-un fir anume
destinat legătura cu pământul. Cordonul de legătură cu sursa de alimentare, izolat cu cauciuc sau
material plastic este prevăzut la un capăt cu un ştecher pentru priză şi la celălalt cu mufă de
cuplare cu aparatul. Conform normelor actuale de utilizare şi securitate, cordonul trebuie să
conţină şi fir pentru asigurarea “împământării”. La modele mai vechi, care nu erau astfel asigurate,
trebuia să se adauge un conductor izolat care făcea legătura direct sau indirect între masa
aparatului şi pământ. Toate aparatele sunt prevăzute cu un întrerupător general al curentului - sau
comutator de pornire – de diferite tipuri (basculant, rotor, tastă), amplasat pe panoul frontal al
aparatului şi este primul element acţionat în manevre succesive de aplicare a procedurii.
2. Dispozitiv de redresare. Redresarea curentului de la reţea se face cu ajutorul unui
convertizor, care de-a lungul timpului a cunoscut transformări înnoitoare ajungându-se astăzi la
utilizarea semiconductorilor.
3 - 4. Dispozitive de reglare. Potenţiometrul aare rolul să crească şi să descrească în mod lent
intensitate curentului de la zero la o anumită valoare, în cadrul unei limite maxime date, cu care
este prevăzut instrumentul măsură al fiecărui tip de aparat. De regulă, trebuie să existe un
potenţiometru pentru fiecare formă de curent furnizată de aparat, actionat de comutatorul
corespunzător.
5. Instrumentul de măsură. Acesta este montat pe panoul frontal al aparatului şi prezintă pe
un cadran una sau două scări de diviziuni gradate în miliamperi, în multiplu de zece. Unele aparate
sunt prevăzute şi cu lămpi semnalizatoare luminoase care indică debitarea curentului la borne şi

3
2
 funcţionarea aparatului.
6. Bornele aparatului sunt de obicei pereche şi permit fixarea cablurilor pentru electrozii
cu polaritate diferită. Cablurile sunt conductori izolaţi în cauciuc sau masă plastică cu diametrul de
1-
1.5 mm şi lungimea necesară aplicării electrozilor pe regiunile tratate ale pacientului culcat pe patul
alăturat aparatului (1.5 - 2m). La un capăt au o banană sau o clemă de fixare la borne şi la celălalt
capăt un sistem de prindere la electrodul metalic. Deseori sunt utilizate cabluri bifurcate necesare
aplicării concomitente a doi electrozi la acelaşi semn de polaritate. Unele aparate sunt prevăzute şi cu
un comutator schimbător de polaritate care permite inversarea polarităţiii aplicaţiei fără a mai
schimba cablurile la borne.
Electrozi utilizaţi sunt confecţionaţi din plăci metalice (cel mai adesea din plumb laminat),
de diferite dimensiuni alese în funcţie de regiunea pe care se aplică şi de efectele de polaritate pe
care le urmărim.
În funcţie de efectul terapeutic urmărit, se pot aplica doi electrozi de mărime egală (metoda
bipolară) sau de mărime diferită. În primul caz, când electrozii sunt amplasaţi faţă în faţă, între ei se
formează un câmp cu linii de forţă paralele, iar densitatea este egală pe toată aria electrozilor. În al
doilea caz, densitatea liniilor de forţă va fi mai mare la nivelul electrodului mai mic, care devine
activ, celălalt rămânând indiferent. Alegerea polarităţii polului activ (pozitiv sau negativ) va fi în
funcţie de efectul urmărit (analgezic sau excitant).
În mod obişnuit electrozii au forme dreptunghiulare şi mărimi variabile între circa 50 cm2 şi
800 cm2 (6 x 8 cm, 8 x 10 cm, 10 x15 cm, 8 x 40 cm, 8 x 80 cm etc).
Există şi electrozi de forme speciale utilizaţi în anumite aplicaţii: pentru ochi montaţi în
ochelari speciali, pentru hemifaţă (mască Bergonier), pentru ceafă (guler Scerbac).

Aplicaţii transorbitare Mască Bergonier

În practica terapeutică se utilizează două modalităţi se aşezare a electrozilor:

- transversal – de o parte şi de alta a regiunii afectate, pe care o încadrează astfel faţă în faţă;
- longitudinal – cu electrozii plasaţi la distanţă, la extremităţile segmentului tratat.

3
3
 Galvanizare transversală Galvanizare longitudinală

Electrozii trebuie să fie complet netezi (pentru netezirea lor folosim un rulou metalic), fără
cute, fisuri sau înnădituri, care permit scurgeri de curent ce produc efccte polare nedorite şi arsuri
cutanate. Fisurile marginale, precum şi colţurile ascuţite ale electrozilor vor fi ajustate cu ajutorul
unei foarfeci.
Unul din elementele importante în aplicaţiile de galvanoterapie în constituie obligativitatea
folosirii unui strat hidrofil intermediar între electrod şi tegument, cu caracter izolant, în scopul
contracarării efectelor polare produse sub electrozi şi a prevenirii arsurilor cutanate.
Înainte de aplicarea electrozilor, se verifică aparatul utilizat, pentru a ne asigura de poziţia
la zero a comutatorului de intensitate. Controlăm polaritatea electrozilor şi cuplarea corectă la
bornele aparatului a bananelor cablurilor de legătură. Se va mai verifica să nu existe nici un
contact direct între tegument şi clemele cu care sunt fixate cablurile de electrozi. Pentru siguranţă
(evitarea arsurilor), în cazurile în care clemele au o dimensiune prea mare şi vin în contact cu
pielea, se va interpune ca strat izolator o bucăţică de cauciuc sau pânză caucuicată.
Fixarea electrozilor se face cu ajutorul unor benzi elestice de cauciuc perforate cu butoniere
care se încheie cu butonaşe special destinate (la membrele sau segmentele corporale mai înguste),
cu săculeţi umpluţi cu nisip (care să nu fie prea grei pentru evitarea compresării circulaţiei) sau
prin greutatea corpului pe planul patului. Electrodul se acoperă cu o pânză cauciucată sau cu
folie de plastic izolatoare, care va depăşi suprafaţa stratului hidrofil, iar bolnavul se acoperă cu un
cearceaf.
După executarea tuturor secvenţelor enumerate mai sus şi verificarea legăturii cu pământul a
aparatului, declanşăm introducerea curentului în circuitul bolnavului prin acţionarea comutatorului
general.

3.2. Forme de curent continuu generate de aparatură

Prin curent electric înţelegem o deplasare de sarcini electrice de-a lungul unui conductor.
Dacă sensul de deplasarea al electronilor este aceleşi menţinându-se la o intensitate constantă este
vorba de un curent continuu constant. Intensitatea curentului poate să varieze crescând cu valori
pozitive de la o intensitate zero până la un maxim şi apoi descrescând. Curentul continuu a cărui
intensitate este în creştere progresivă de la valoarea zero până la o valoare anumită poartă numele de
curent continuu ascendent. Descreştrea valorilor intensităţii de la o cifră oarecare până la zero dă
naştere unui curent continuu descendent.
Dacă intensitatea curentului continuu creste şi descreşte în mod ritmic, reprezentarea
grafica a variaţiei intensităţii în unitate de timp va fi o linie curbă ondulatorie, iar curentul se
numeşte curent variabil. Întreruperile bruşte ale acestor patru forme ale curentului continuu,
determină forme derivate care pot fi urmărite în figura 1.

3
4
Fig. 1 Diverse forme de curent continuu: a – constant; b – ascendent; c – descendent; d – variabil; e – constant
întrerupt; f – ascendendent întrerupt; g – descendent întrerupt; h – variabil întrerupt.

3.3. Modalităţi de aplicare a galvanizărilor

Galvanizarea poate fi aplicată în mai multe feluri: cu ajutorul unor electrozi sub formă de plăci de
diferite dimensiuni;
 ca baie hidroelectrolitică (galvanică);
 baie parţială (patru-celulară);
 baie completă sau generală (Stanger);
 iontoforeza (ionogalvanizarea) – metodă de introducere a unor substanţe
medicamentoase prin tegument cu ajutorul curentului galvanic.

3.3.1. Galvanizarea simplă – realizată cu ajutorul tipurilor de electrozi descrişi mai sus.

3.3.2. Băile galvanice

Pentru tratarea unor regiuni mai întinse sau a întregului corp se utilizează băile galvanice, la
care se combină acţiunea curentului continuu cu efectul termic al apei. Apa devine un mediu
mijlocitor între electrozi şi tegument; curentul este repartizat pe o suprafaţă corporală mai mare,
astfel că densitatea curentului este mai redusă, neexistând pericol de arsuri la intensitatea
aplicată, care oricum este mai mare decât în cazul galvanizărilor simple.

3.3.2.1. Băile galvanice-patrucelulare

Bolnavul stă aşezat pe un scaun izolat electric de postamentul pe care se află baia
galvanică patru-celulară. Apa introdusă în cele patru vase (salicyl) trebuie să fie la salicylic3535
corpului (34ºC) sau mai ridicată (38ºC). Apa rece accentuează senzaţia neplăcută sali de trecerea
curentului, iar în apa caldă (37 – 38ºC) putem să aplicăm intensităţi mai mari, bine tolerate.

3
5
 Putem să facem aplicaţii patru-celulare, tricelulare, bicelulare sau unicelulare. Mărimea
suprafeţelor de contact a tegumentului cu apa poate fi variată prin cantitatea de apă din vase.
Dacă dorim să avem un pol mai salicy, reducem la minimum cantitatea de apă din vana membrului
asupra căruia vrem să acţionăm.
Direcţia curentului poate fi ascendentă (polul pozitiv caudal, polul salicyli cranial) sau
descendentă, în funcţie de scopul salicylic3636 urmărit.

3.3.3. Băile galvanice generale

Băile galvanice generale (Stanger) sunt confecţionate actualmente din material plastic ca
izolant. Sunt prevăzute cu 8 electrozi de grafit salicy şi conectaţi în pereţii căzii: 3 pe părţile laterale,
unul cranial (la nivelul regiunii cervico-cefalice) şi altul caudal (la nivelul plantelor). Există şi
electrozi salicy care pot fi plasaţi în cadă după necesitatea terapeutică, mai frecvent folosiţi pentru
regiunea lombară sau la membrele inferioare.
Sensul curentului poate fi dirijat în multiple variante între electrozi: descendent, salicylic,
transversal (cu polaritatea pozitivă sau salicyli salicy de partea stângă sau dreaptă) sau în
salicyli.

Baia Stanger

Intensitatea curentului aplicat este mai mare decât la baia paatru-celulară (1000 – 1200 mA) fiind
repartizat pe întreaga suprafaţă corporală. S-a salicyli că 2/3 din intensitatea curentului se
“scurge”pe lângă corp (apa fiind bun conducător) şi numai 1/3 din aceasta trece prin corp.
La baia Stanger este foarte important să ne orientăm după “senzaţia de salicyl” a
pacientului, aplicând deci dozarea intensităţii la nivelul pragului salicylic, până la senzaţia de
furnicătură plăcută şi de uşoară căldură.

Indicatiile si contraindicatiile galvanoterapiei

Galvanizarea terapeutica constituie una din procedurile cele mai des utilizate in electroterapie. Multiplele
sale efecte – analgetice, sedative, vasomotorii, trofice, de stimulare a excitabilitatii musculare- determina
aceasta frecventa si raspandita utilizare. Un alt avantaj il reprezinta posibilitatea aplicarii sale in orice
stadiu de evolutie a bolii.

Indicatii

3
6
 1. Afectiuni ale SN:
- nevralgii si nevrite diverse: nervul sciatic, plex cervicobrahial, meralgiaparestezica, nevralgia de
femuro-cutan;
- pareze, paralizii: paraliziile flaste ale membrelor, de diferite etiologii;
- distonii neurocirculatorie
2. Afectiuni ale aparatului locomotor:
- reumatice: mialgii si neuromialgii, tendinite, tenosinovite, bursite, epicondilite, periartrite, artroze,
artrite, poliartrita reumatoida, spondilita anchilopoetica;
- sechele posttraumatice;
3. Afectiuni ale aparatului cardiovascular:
- tulburari de circulatie periferica: boala Raynaud, acrocianoza, degeraturile, arteriopatia obliteranta;
- flebitele in faza subacuta si cronica;
Contraindicatii
Afectiunile care impiedica aplicarea electrozilor pe tegument, precum leziunile de diferite cauze,
supuratiile, unele manifestari alergice, unele eczeme, tuberculoza cutanata, neoplasmele cutanate.

3.3.4. Iontoforeza (ionogalvanizările)

Ionogalvanizarea este o procedura de electroterapie prin care, folosind ca vector curentulgalvanic, se

introduc substante farmacologic active sub forma ionizata, in interiorul organismului, prin intermediul
invelisului cutanat. Se vor obtine deci efecte mixte, determinate, pe de o parte, decurentul galvanic, la
care se adauga efectele specifice substantelor active introduse, adica ale ionului activ care foloseste ca
vector curentul galvanic pentru a penetra tegumentul .
Cantitatea de ioni substanta activa - care intra in cursul procedurii depinde de:
1)intensitatea curentului galvanic folosit (intensitatea mare determina o penetratie mai mare
deioni), dar totusi, dupa o crestere mare la inceput, ulterior intrarea este mai lenta, deoarece pe parcurs
procesul se incetineste; oricum, cresterea intensitatii este limitata de rezistenta tegumentului;
2)greutatea moleculara a ionilor: cu cat este mai mica, cu atat intrarea va fi mai usoara si
decicantitatea finala va fi mai mare;
3)incarcarea electrica: anionii intra in cantitate mai mare decat cationii;
4) cantitatea totala de ioni: substanta activa - depinde evident de cantitatea de substanta pusa
initial in campul electric.Solutia anodica (beneficiind de incarcarea pozitiva) va atrage ioni negativi -
mediul se va acidifia(se acumuleaza H+), ceea ce determina o crestere a conductibilitatii de circa 5 ori.La
electrodul negativ (solutia catodica) vor fi atrasi ioni pozitivi -mediul se va alcaliniza(acumulare de ioni
HO-), ceea ce conduce la cresterea conductibilitatii de circa 2 ori.
Doza totala de curent va depindede:-suprafata electrodului;-densitatea de curent aplicata.Astfel,
de exemplu, pentru un electrod de 100 cm2, la o densitate de curent de 0.1 mA, vomavea 10 mA/doza, in
timp ce pentru un electrod de 200 cm2, la aceeasi densitate de curent de 0.1mA, vom avea 20 mA/doza.
Timpul de aplicare este de regula de 30 de minute. Intotdeaun.ionogalvanizarea va respecta relatia
conform careia:

Densitatea de curent x timpul (numar minute) = 3

In acest fel, daca intensitatea aplicata creste, este necesar ca durata aplicatiei sa scada
proportional, pentru a respecta relatia matematica. In teorie, conform acestei relatii, s-ar putea aplica
intensitati mai mari pe durate mai mici, care sa asigure introducerea unor cantitati mai mari de substanta
activaionizata; acest lucru ramane pur teoretic, intensitatea aplicatiei (densitatea si, ulterior, doza de
curent)fiind limitata (la 0,1 mA), de rezistenta mare a tegumentului la curent galvanic, deci, de
dezvoltareaunei cantitati mari de caldura si riscul major de arsura.

3
7
 Oricum, aplicatia necesita o perioada mai lunga, conform relatiei matematice, de 30 de minute:
sub 20-30 de minute, nu se atinge pragul de echilibru, deci aplicatia nu este eficienta. Ionogalvanizarea
este o procedura de electroterapie deosebit de utila in programele complexe de recuperare.
Avantajele principale ale ionogalvanizarii sunt:
l) se introduc doze mari de substanta activa cu cantitati relativ mici de solutie a acelei substante, adica atat
cat se asaza sub electrod, atat va fi vehiculat de curentul galvanic.
2) penetratia in corion este mai mica, fie traversand straturile, fie trecand, chiar direct, prin foliculii pilosi
si canalele glandelor sudoripare.Important este insa faptul ca in derm se formeaza depozite de substanta
activa, de la nivelul carora resorbtia se produce lent, efectul prelungindu-se: deci, procedura are efect-
depot;
3) are loc o repartitie uniforma a substantei active ionizate pe toata suprafata electrodului, putandu-se
realiza o delimitare precisa a zonei de aplicare, explicita, dupa forma electrodului;
4) procedura este foarte bine dozata - in permanenta, se stie ce cantitate activa este sub electrod si ce
cantitate va patrunde in tegument:
5) prin ionogalvanizare, se introduc substante ionizate, deosebit de active farmacologic, care realizeaza
reactii rapide, evitandu-se efectele secundare la nivelul altor organe si sisteme (exemplu,efectele gastro-
intestinale in cazul administrarii orale a acelorasi substante active);6)ionogalvanizarea este o metoda
perfect sterila.
Nu trebuie insa neglijat faptul ca ionogalvanizarea prezinta si unele dezavantaje, dintre care cel
mai important dezavantaj il constituie penetratia superficiala: procedura face ca ionii substantei active sa
ajunga in tegument, dar acestia nu pot depasi zona corionului.
Procedura dezvolta reactii la nivelul receptorilor cutanati, declansand mecanisme reflexe
metamerice cu punct de plecare la nivelul tegumentului si cu efect la mare distanta, deci ionogalvanizarea
poate fi considerata si folosita ca terapie reflexa.
Principalele aplicatii ale ionogalvanizarii sunt urmatoarele:

 farmacologia bolilor de piele;

 anestezia pielii, prin folosirea unor anestezice locale (de exemplu, procaina) asociate cu un
vasoconstrictor local (adrenalina), astfel incat combinatia sa asigure o anestezie mai intensa si mai
indelungata;
 ca terapie reflexa: a)stimuleaza receptorii cutanati, care vor activa reflexele la distanta, cu efecte diferite;
b)stimuleaza circulatia cutanata, si consensual, din alte teritorii;
 se utilizeaza pentru unele substante simpaticotone - pentru testarea efectelor alergice cutanate, sau pentru
testarea efectelor medicatiei vegetotrope.
Modalitatea de aplicare a ionogalvanizarii presupune utilizarea de electrozi metalici, de obicei de
0,5 mm grosime, plastici, rezistenti electrochimic si cu colturile rotunjite. Acestia sunt inveliti intr-un strat
hidrofil, mai gros, format din 10-15 straturi suprapuse, formand un strat total de circa 5 mm
grosime.Acest strat se imbiba cu cele 20-30 ml solutie N/10 de substanta activa (cantitatea calculata
pentru un electrod de 100 cm2) . Se adauga solutia de protectie la electrozi, cu circa o ora inainte de. Doza
de curent este de 0,1mA/cm2.
Principalele substante active folosite in ionogalvanizare
La anod -vom avea solutiile la care substanta activa ionizata va fi reprezentata de ionul pozitiv. In
cele ce urmeaza, vom prezenta succint modalitatea de obtinere a ionului activ (tipul de solutie) si
principalele efecte determinate de acel ion activ, pentru care il si aplicam prin ionogalvanizare:
K +: -se obtine din 6g KC1 la 1000 ml apa distilata sau din 1,2 g KOH la 1000 mi apa distilata;
-efect sclerolitic;
Ca2+:-se obtine din 5,5g CaC12 la 1000 ml apa distilata;-efect spasmolitic pe musculatura spastica
superflciala;
L i+:-din 3,5g Li Cl la 1000 ml apa distilata; >din 0,6g LiOH la 1000 ml apa distilata;-se foloseste in
atacul de guta;
Mg2+:-din 18g MgSO4 +0,5g NaOH la 1000 ml apa distilata;-efect sedativ, analgetic, desensibilizant;

3
8
 Cu2+: -din CuSO4, 1% in vane;-din 25 g CuSO4 la 1000 ml apa distilata, daca se face solutie;-rol
dezinfectant local sau pentru suprafete mari;
Z n2+: -din 30 g ZnSO4 la 1000 ml apa distilata;-rol dezinfectant;Aplicarea pentru anestezice la piele - cu
novocaina, procaina sau
O alta varianta de prelungire a efectului anestezic este cea de alcoolizare prealabila a zonei-tinta
cu 10-20% etanol si, ulterior, aplicarea anestezicului; se obtine astfel un efect anestezic semnificativ mai
lung. Procaina are un efect superficial pe tegument, dar si unul profund, antrenandefecte cu dezvoltare
metamerica Acetilcolina se utilizeaza tot la anod, in cazul angiospasmelor, ulcerelor varicoase sau
tromboflebitelor. Se foloseste o solutie 0,5% acetilcolina hidroclorica. Se vor dezvolta local efecte
colinergice.
Substanta de tip enzimatic, hialuronidoza, este indicata in tratamentul edemelor cronice, mai ales
declive, organizate fibros sau in inflamatii cronice. Substanta are capacitatea sa treaca in corion si apoi
subcutanat, dezvoltand un efect enzimatic si facilitand dezorganizarea aderentelor intre planuri, a
fibrozarilor si, consecutiv, activarea resorbtiei edemelor.
La catod -substanta farmacologic activa are ionul negativ activ, penetrant in corion.

 are efect resorbtiv sclerolitic si analgetic;

 se resoarbe de la nivelul pielii si se depoziteaza in organele-zone de depozit pentru I,respectiv tiroida si
ficatul, de unde se obtin, in timp, efecte la distanta. In 35 min poate intra pana la 1 mg
 activ in depozite;
acidul salicilic: se obtine din 32 de grame salicilat de Na + 1 g HC1 N/l 0;

 solutia astfel obtinuta este aplicabila direct sub catod;

 efectele principale sunt antiinflamator local, analgetic, keratolitic;
acidul ascorbic: se obtine din fiola de 5 ml 10% + 20-25 ml apa distilata - amestecul se aseaza direct sub
catod;

 efect antiinflamator;
antibiotice- actualmente este contraindicata aplicarea acestora prin inogalvanizare,deoarece apar reactii
alergice, uneori deosebit de violente, conducand la riscuri majore, chiar vitale.

3
9
 LP 7- Curenţii de joasă frecvenţă - Generalitaţi. Forme de curenţi. Curentul diadinamic.

Curenţii de joasă frecvenţă reprezintă impulsuri ritmice cu o frecvenţă de până la 1000 Hz, au
efecte excitomotorii asupra fibrelor nervoase şi a ţesutului muscular (prin electrostimulări cu
impulsuri dreptunghiulare, triunghiulare, exponenţiale) şi efecte analgetice realizate prin curent
diadinamic, curent Trabert, TENS.

1. Generalităţi. Proprietăţi fizice. Forme de curent.

Întreruperea curentului continuu – cu ajutorul unui întrerupător manual (primele aparate)
sau prin reglare electronică (aparatele moderne), realizează impulsuri electrice succedate ritmic
(singulare sau în serii) cu efect excitator.
Curenţii cu impulsuri se caracterizează prin forma şi amplitudinea impulsurilor, frecvenţa
lor, durata impulsului şi a pauzei, ca şi prin modulaţia lor.
Din punct de vedere al formei, impulsurile pot fi dreptunghiulare, triunghiulare, trapezoidale,
sinusoidale şi forme derivate.
Impulsurile dreptunghiulare (rectangulare) se caracterizează printr-un front ascendent
perpendicular pe linia izoelectrică, un platou orizontal (paralel cu acesta) şi un front descendent tot
perpendicular.

Impulsul dreptunghiular

Distanţa t reprezintă durata impulsului, t.p. = durata pauzei, T = durata întregii perioade (t +
t.p.), iar i = amplitudinea impulsului. Frontul ascendent perpendicular corespunde creşterii bruşte a
intensităţii curentului produsă la închiderea circuitului electric, iar frontul descendent corespunde
descreşterii bruşte a intensităţii la deschiderea circuitului. Producerea electronică a impulsurilor
prezintă avantajul reglării automate a parametrilor lor.
Din curentul dreptunghiular se pot obţine forme derivate prin modificarea platoului superior
sau inferior, prin creşterea sau descreşterea intensitătii, la care putem adăuga variaţia duratei
impusurilor şi a pauzelor.
Impulsurile triunghiulare se caracterizează prin temporizarea intensităţii de excitare sub
formă de pante liniare oblice ascendente şi descendente, mai lungi sau mai scurte. Cu cât este mai
lungă durata impulsului, cu atât este panta mai lină, cu cât este mai scurt impulsul, cu atât este panta
mai abruptă.
Impulsurile exponenţiale dacă panta ascendentă capătă forma unei curbe convexe de
formă specială care corespunde unei funcţii matematice exponeţiale, impulsul capătă denumirea de
“exponenţial”. Acesta este utilizat selectiv în electrostimularea musculaturii total denervate.

Impulsuri triunghiulare şi exponenţiale

4
0
 Impulsurile trapezoidale rezultă din combinarea impulsurilor dreptunghiulare cu cele
triunghiulare. Pantele ascendente şi descendente pot fi liniare sau curbe

Impulsuri trapeziodale

Curentul faradic este obţinut din curentul continuu cu ajutorul unui inductor.
Reprezentarea curentului faradic clasic – o curbă neregulată în care unde pozitive cu valori
crescute alternează cu unde negative. Imposibilitatea dozării intensităţii curentului, neregularitatea
impulsurilor, a dus treptat la renunţarea la această formă de curent şi înlocuirea sa prin curent
neofaradic. Acesta nu mai prezintă trecerile bruşte de la valorile pozitive la cele negative, se
aplică cu frecvenţe optime de 50 Hz, impulsurile au o durată de 1ms, durata pauzei este de 19 ms, iar
intensitatea curentului poate fi reglată cu precizie.

Curentul faradic

Curent neofardic generat de aparatură

- succesiune de impulsuri;
- succesiune de grupuri de neofaradice modulate exponenţial în amplitudine;

4
1
 Curentul tiratronic (obţinut cu ajutorul tuburilor catodice) este un derivat al curentului
sinusoidal, având numai semiunde pozitive (curent redresat), cu eliminarea celor ascendente.
Avantajele sale sunt reprezentate de constanta intensităţii, ritmicităţii şi a duratei impulsurilor.
Pornind de la acest curent s-au obţinut curenţii diadinamici (cu mai multe variante) la care frontul
descendent al impulsului sinusoidal redresat este alungit, lin, revenind la intensitatea zero la
începutul impulsului următor.

Curent tiratronic

În general aparatele folosite în terapie furnizează impulsuri cu frecvenţe între 500 impulsuri
pe secundă şi 5 impulsuri pe minut.

Curenţi diadinamici

Curenţii modulaţi impulsurile de joasă frecvenţă pot fi modulate prin variaţia unuia din
parametrii lor: amplitudine (intensitate), ritmicitate şi durată. Modulaţia în amplitudine este variaţia
progresiv crescândă şi descrescândă a amplitudinii maxime a impulsurilor, proporţională cu
amplitudinea semnalului sinusoidal de modulaţie. Modulaţiile sunt destul de lente, durata unei
modulaţii fiind de 0.05 – 1 secundă şi perioada pauzelor de 3 - 5 secunde.
Modulaţia de durată se caracterizează prin creşterea periodică, progresivă a duratei
impulsurilor până la un nivel maxim şi revenirea tot progresivă la durata iniţială a impulsurilor.
Modulaţia în amplitudine se poate combina cu cea de durată.
Din cele expuse mai sus rezultă că există multiple posibilităţi de realizare şi combinare a
impusurilor prin variaţia formei, amplitudinii duratei şi frecvenţei lor.

4
2
2. Mod de acţiune

Terapia cu curenţi excitatori sau de stimulare în domeniul joasei frecvenţe se bazează pe

acţiunea caracteristică de excitare a impulsurilor electrice din acest domeniu asupra elementelor
exciatbile cum sunt ţesuturile musculare şi fibrele nervoase. Prin stimulare electrică se poate
obţine o descărcare electrică a membranei celulare (depolarizare – respectiv modificarea sarcinii
electrice), la nivelurile subtraturilor excitabile. Fiecare membrană - în funcţie de tipul celulelor –
are o anumită frecvenţă optimă pentru valoarea de prag a stimulării sale (de exemplu fibrele
nervoase 50 Hz, fibrele vegetative 5 Hz).
Musculatura scheletică normal inervată răspunde la impulsuri de durată relativ scurtă şi cu
frecvenţă relativ repede.
Frecvenţele de 30 Hz sunt capabile să producă contracţii musculare. Durata impulsului cu
efect de contracţie asupra muşchiului normal inervat este cuprinsă între 0,1 şi 5 ms; sub 0.02 ms, în
orice caz impulsul nu mai este eficace.
Frecvenţele de 40 – 80 Hz utilizate în scop terapeutic reprezintă domeniul curenţilor
tetanizaţi. La impulsurile succedate cu aceste frecvenţe, se instalează contracţii de lungă durată,
care se menţin atâta timp cât curentul străbate muşchiul.

3. Caracteristici ale formelor de curenţi utilizate

Formele clasice de curenţi utilizate în stimularea musculaturii normo-invervate sunt curenţii

dreptunghiulari unici şi trenuri de impulsuri, curenţii modulaţi, curenţii faradici şi neofaradici.
Impulsurile dreptunghiulare reprezintă forma tipică de stimulare a contracţiei musculaturii
scheletice.Curenţii dreptunghiulari cu frecvenţe tetanizate produc contracţii nefiziologice de durată,
obositoare şi dureroase. S-a constat că aceste efecte pot fi contracarate prin modularea
impulsurilor în frecvenţă, în intensitate, durată şi ritmicitate. În acest mod se obţine un curent
corespunzător condiţiilor fiziologice ale contracţiei voluntare a muşchiului.
Cele mai folosite forme sunt:
1. curentul rectangular de tip Leduc (durata impulsului 0.1 - 1 sec, frecvenţa 1 - 160 Hz);
2. curentul rectangular Trabert (durata impulsului 2 ms, durata pauză 5 ms şi frecvenţa de
140 Hz);
3. curentul rectangular, TENS;
4. curentul diadinamic (Bernard) frecvenţa de 50 - 100 Hz;
5. curentul cu impulsuri triunghiulare cu durata de 1 - 1.6 ms, frecvenţa 100 Hz;
6. curentul exponenţial (Lapicque), durata 1.6 - 60 ms, frecvenţa 80 - 100 Hz;
Cele mai folosite formule antalgice sunt: TENS, curentul rectangular, Trabert, curentul
diadinamic.

43
 LP 8: Curentii de joasa frecventa- TENS

TENS-ul (Transcutaneous Electrical Nerve Stimulation) este o tehnică non-invazivă, cea mai
răspândită, cea mai apreciată şi utilizată formă de electroanalgezie.
În ultimii ani s-au conturat trei aplicaţii ale TENS -ului:
1. TENS conventional (constant, de frecvenţă înaltă, normal); caracteristicile standard sunt: curent
electric de 50 - 100 Hz, impulsuri de durată scurtă, de 30 – 200 msec şi intensitate de 10 - 40mA;
electrozii se aplică pe zona dureroasă sau în amonte pe traiectul nervului senzitiv; intensitate se
stabileşte la senzaţia de furnicătură confortabilă.
2. TENS - acupuncture like, (AL-TENS): foloseşte un curent electric de 1 - 5 Hz, impulsuri izolate
sau trenuri de impulsuri cu durată de 200 - 500 microsec şi intensitate de 50 - 100 mA, obiectivul
principal fiind obţinerea unui efect musculo - constrictor. Stimularea se face pe zona dureroasă sau la
distanţă. Mărimea electrozilor trebuie să fie de 100 cm2.
3. TENS intens: stimulare intensă de scurtă durată; se folosesc curenţi de frecvenţă mare de
100 -150 Hz, cu durata impulsului de 250 - 500 microsec; durata stimularii este de 15 - 30 sec.
Efectul se instalează foarte rapid (5 min) şi dispare după 30 min.

Folosirea curentilor TENS in scop terapeutic, aduce urmatoarele beneficii:

- prin importantul sau efect antalgic, scade durerea acuta si cea cronnica cat si spasmele musculare;
- varietatea curentilor TENS permite tratarea majoritatii durerilor;
- stimularea nervoasa electrica transcutanata (TENS) poate trata stari dureroase in orice faza a bolii, care
nu raspund la alte metode terapeutice indicate (farmacologice, electrice) sau care constituie contradictii
la alte mijloace terapeutice fizice (neoplazii);
- intervine in reeducarea musculara;
- stimuleaza musculatura si contractia musculara prin actiunea sa asupra placii neuromotorii din muschi,
fiind un bun tonizant si excitant al musculaturii flasce (este indicat in paraliziile flasce, atrofiile sau
hipotrofiile musculare, etc.);
- prin caracterul sau excitomotor, realizeaza gimnastica musculara;
- intervine in producerea de endorfine, care duc la un efect chimic natural de anestezie si placere;
- stimularea nervoasa electrica transcutanata, aduce si numeroase beneficii in scopul cresterii
performantelor fizice. Efectul hiperemiant si trofic al acestor curenti electrici, duce la o crestere a
microcirculatiei locale, promovand astfel o mai buna oxigenare a muschiului, o revenire mai rapida dupa
efort maximal prin readucerea mai rapida a pH-ului la normal si eliminarea metabolitilor toxici (acidul
lactic);
- prin efectele vasodilatatorii si prin cele trofice, determina nutrirea capsulelor articulare, fapt pentru care
se obtine o crestere a mobilitatii articulatilor;
- un alt beneficiu al utilizarii TENS este ca aceasta metoda este mult mai ieftina in comparatie cu
medicatia analgezica pe termen lung.
- efectele TENS sunt si mult mai rapide decat cele prin medicatie analgezica
- nu exista efecte toxice, sau supradozaj, utilizatorul putand stimula zona atat cat doreste.
- aceasta metoda, prin curentii TENS, este o metoda noninvaziva, usor de folosit si fara efecte secundare.

PENS (Percutaneous Electrical Nerv Stimulation) este o formă nou de electrostimulare

antalgică, care combină avantajele TENS cu cele ale electroacupuncturii. PEN foloseşte ace de
acupunctură drept electrozi care sunt plasati pe zonal ce corespunde patologiei care generează
durerea. In cazul utilizarii PENS, pana la 90 % din substantele active patrund in piele, consecinta
fiind rezultatele mai eficiente intr-un timp mai scurt. Utilizarea MESO PEN ajuta la stimularea
factorilor de crestere ale trombocitelor pentru a crea elastina si colagen si corecteaza cele mai
comune probleme ale pielii. Folosirea multiplelor ace care patrund in piele sporeste rezultatele
reintineririi si este mult mai sigur pentru pacienti datorita diminuarii afectarii epidermei si
sangerarilor. Tratamentele sunt efectuate cu o viteza mare si precisa.
44
 Tehnica de lucru pentru TENS: atât în cazul aparatelor mari cât şi în cazul celor portabile
electrozii au dimensiuni asemanatoare; electrodul activ, se aplică pe zona dureroasă, pe punctul
trigger sau pe punctul de acupunctură; anodul se plasează mai jos de zona dureroasă.
Siguranţa protocolului pentru aplicarea TENS:
- verificarea tegumentelor;
- verificarea aparatului şi a electrozilor;
- setarea caracteristicilor TENS;
- gradarea atentă a intensităţii la începutul şedinţei;
- intensitate confortabilă pentru contracţie;
- descreşterea controlată a intensităţii la închiderea aparatului.
Contraindicaţii TENS: pacemaker, sarcină, nu se se aplică pe sinusul carotidian, pe faţa
anterioară a gâtul, pe laringe.

3.1. Aparatură generatoare de impulsuri de joasă frecvenţă

Aparatura generatoare de impulsuri de joasă frecvenţă este extrem de variată, de-a lungul
anilor fabricându-se în multe ţări numeroase şi felurite modele de aparate, care produc diferite
forme de curenţi şi diferite posibiltăţi de aplicare ale acestora.
De la modele vechi, precum, Impulsator, Bipulsator (Bulgaria), Neuroton (Germania), TUR
RS (2, 6, 8 – Germania) s-a ajuns la modele mai noi, de plida TUR RS (10,12), Diajyn (DD5, DD6 -
Polonia), Diadin (1, 2 Romania) sau mai recente – Neodynator, Diadin 3 etc. Dacă la inceput
modelele erau în general voluminoase şi de greutate mare, tendinţa spre o manipulare mai
comodă a aparatelor în pas cu progresul tehnic ce a dus la realizarea de echipamente electronice, a
făcut posibilă fabricarea de aparate de dimensiuni reduse, uşor de transportat (chiar portabile) şi
înzestrate cu tipuri perfecţionate de comutatoare, presupunând adesea şi unele noutăţi în
manevrarea lor.
Schema bloc a aparatului de curenţi diadinamici şi caracteristici tehnice
Schema bloc a aparatului de terapie prin curenti diadinamici DIADIN 3 este prezentată în
figura devmai jos. Cele două forme de baza ale curenţilor diadinamici (MF şi DF) sunt obţinute cu
ajutorul circuitului formator de semnal diadinamic (CFSD). Din aceste regimuri de baza (MF şi DF)
se obţin celelalte regimuri de curenţi diadinamici (PS, PL, RS) cu ajutorul circuitului astabil (CA),
care furnizează impulsuri dreptunghiulare cu durata de 1 şi 7 secunde. Semnalele astfel obţinute se
aplica etajului final (EF).
Semnalul diadinamic reprezinta semnalul de comanda al generatorului (de curent constant)
pentru curenti diadinamici (GCD). Circuitul de formare a semnalului diadinamic (CFSD) asigură un
semnal de tensiune care în funcţie de regimul de funcţionare ales de la claviatura (CL) -
corespunde formelor de semnal cunoscute.
Circuitul de reducere automată a curenţilor (CRAC) reaIizează reducerea la zero a
semnalului dat de circuitul formator de semnal diadinamic (FSD) la sfârşitul tratamentului.

45
 Schema bloc a aparatului de terapie prin curenţi diadinamici DIADIN 3: TA – transformator de alimentare;
SA
– surse de alimentare stabilizate; SIT - sursă de înaltă tensiune; RIT – regula de înaltă tensiune; EF - etaj
final; GCD - generator de curenţi diadinamici; GCG - generator de curent galvanic; DT - dispozltiv de
temporizare; OT - oscilator de temporizare; D - divizor: AT – afişaj temporizare; DL - bloc logic; CFSD
- circuit formator de semnale diadinamice; CRAC – circuit reducere automată a curenţilor; CPEM -
circuit de protecţie electromagnetică; CPSC - circuit de protecţie supracurent; CPSR - circuit de protecţie
suprarezistenţă; CA - circuit astabil; CL – claviatură; IP - inversor polaritate.

Sursa de alimentare SA, furnizeaza tensiunea de alimentare pentru tot sistemul prin intermediul
regulatorului de inalta tensiune RIT, dar si pentru CFSD circuitul formator de semnale diadinamice. Din
CFSD circuitul formator de semnale diadinamice pleaca curentii diadinamici,care prin CRAC circuitul
de reducere automata a curentilor si generatorul de curenti diadinamici GCD ajung si se aplica pe
pacient.
Blocul logic BL comanda prin CRAC circuitul de reducere automata a curentilor GCD, dar tine
cont si de semnalul primit de la circuit de protectie la supracurent CPSC si de semnalul primit de la
circuitul de protectie electromagnetica care comanda CPSR circuitul de protectie la suprarazistenta.
CPSR circuitul de protectie la suprarazistenta sisizeaza daca reziztenta R creste (adica daca electrozii nu
fac contact bine pe pacient) si opreste prin BL, CRAC. Tot in functie de rezistenta R, daca aceasta este
mare, RIT regulatorul de inalta tensiune opreste sursa inalta de tensiune SIT.

Curentul galvanic este un curent contnuu care se obţine într-un al doilea amplficator final
(GCG). Sarcina etajului final (EF) amplificator şi sumator este rezistenţa echivalenta a pacientului
(Rs).
Curentii se aplica pacientului prin intermediul unor electrozi realizati din plăcuţe metalice
maleabile umectaţi cu soluţii electroconductive sau din cauciuc electroconductor. Alimentarea
etajului final (EF) se face de către sursa de înaltă tensiune (SIT) stabilă, care este comandată de
către regulatorul de înaltă tensiune (RIT). Astfel tensiunea de alimentare ia o valoare
corespunzatoare în funcţie de rezistenţa de pacient (Rs) şi valoarea curentului prin pacient.
Sensul curentului prin pacient se poate schimba cu ajutorul inversorului de polaritate (IP).
Circuitul de protecţie de supracurent (CPCS) acţionează prin blocarea etajulul final (EF) şi a sursei de
înaltă tensiune (SIT) atunci când este depăşită cu 25% valoarea prestabilită printr-un potentiometru
de reglaj al curentului diadinamic şi printr-un potenţiometru de reglaj al curentului galvanic ;
aceste două potenţiometre sunt accesibile pe panoul frontal al aparatului. Circuitul de protecţie la
suprarezistenţă (CPSR) acţionează similar în cazul în care rezistenţa la bornele pacientului (Rs)
depăşeşte o valoare stabilită (cuprinsă între 0 şi 5 kΩ).
46
 Circuitele de protecţie electromagnetică (CPEM) asigură o protecţie suplimentară
pacientului prin sistarea livrării tensiunii la pacient (punerea la masă a bornei de curent) când
curentul de pacient ajunge la 60 mA.
În afară de aceste protecţii, aparatul mai dispune de o protecţie la supratensiune, asigură
deconectarea aparatului în cazul când tensiunea de alimentare a generatoarelor de curent constant
(GCD, GCG) depăşeşte 450 V.
Controlul duratei tratamentului se face de către dispozitivul de temporizare (DT) durata
tratamentului (între 1 - 20 min) se fixează cu ajutorul unui comutator decadic vizibil de pe panoul
aparatului. Un şir de diode luminiscente, vizibile pe panoul frontal al aparatului, indică trecerea
timpului de tratament. Durata de luminare a unei diode reprezintă 10% din durata totală a
tratamentului fixat prin comutatorul decadic. Stingerea ultimei diode înseamnă sfârşitul duratei
fixate pentru tratament, fapt semnalat şi acustic.
Controlul secvenţelor de funcţionare a aparatului este asigurat de circuitele logice din blocul
logic (BL). Sursa de alimentare stabilizată (SA) asigură tensiunile stabilizate necesare
alimentărilor
blocurilor electronice ale aparatului. Valoarea curentului diadinalmic debitat spre pacient se poate
citi la miliampermetru (mA1), iar valoarea curentului galvanic la (mA2).
La ieşirea aparatului, se debitează în regim de curent constant, până nu se depăşeşte o
rezistenţă limită (punctul A din figura de mai jos). Deoarece tensiunea de alimentare a etajului final
(EF) nu poate depăşi anumite valori, se realizeaza o caracteristică de sarcină ca în figura.

Caracteristicile tehnice ale aparatului unui aparat de diadinamic:

- cinci tipuri de curenţi diadinamici

- curent galvanic (continuu) singur sau asociat cu curent diadinamic; vaIorile medie 10 mA,
coeficient de ondulatie 0,5%.
- tensiunea de alimentare 220 V c.a. ± 10%, frecvenţa reţelei 50 Hz ± 10%;
- puterea consumată max. 75 VA
- rezistenţa de sarcina 0 - 5 kΩ.
- durată tratament: 1 - 20 min.
- clasă de protecţie electrică: II B.

47
 LP 9 Curenţi de joasă frecvenţă. Curentul diadinamic. Curenţii Träbert. Curenţii stohastici.
Curentul neofaradic.

1. Curentul diadinamic

Curentul diadinamic (Bernard) este un derivat din curentul alternativ prin redresarea fazei
negative şi modularea acesteia. Este apreciat pentru proprietăţile dinamogene care generează un
efect antalgic, decontracturant, hiperemiant, rezorbtiv, trofic. Acestea sunt determinate de nivelul
intensităţii, forma curentului diadinamic şi modalitatea de aplicare a electrozilor.
Intensitatea curenţilor se reglează progresiv ajungându-se la senzaţie de vibraţii bine
tolerate, nedureroase. Deoarece acomodarea se instalează repede intensitatea sa se mai creşte în
timpul tratamentului, sub pragul dureors. Dacă se urmăreşte obţinerea contracţiilor musculare,
intensitatea se creşte la pragul de contracţie, fără senzaţie de crampă musculară (acţiune
dinamogenă mai pregnantă la frecvenţa de 50 Hz).
De menţionat că răspunsul obţinut este influenţat în mare măsură de particularităţile
reacţiei individuale şi adaptării organismului la curent, în sensul că hiporecaţia (analgezia) prin
ridicarea pragului la durere şi hiperreacţia (dinamogenia) apar diferit, de la individ la individ.
Formele clasice de curenţi diadinamici descrişi prima dată de Pierre Bernard (1929) sunt
monofazat fix (MF), difazat fix (DF), perioadă scurtă (PS) şi perioadă lungă (PL). Alte forme
monofazat modulat (MM), difazat modulat (DM), ritm sincopat (RS) sunt forme derivate produse de
diferite aparate.

Figura 1 Forme de curenţi diadinamici

În practică se utilizează mai multe forme, fiecare purtând semnificaţii speciale din punct de
vedere terapeutic:
- curentul diadinamic monofazat fix (50 impulsuri/sec) - curent pulsatil obtinut din curentul sinusoidal
de 50 Hz prin anularea semiundei negative. Are efect dinamogen; efectul analgetic apare tardiv.
Subiectiv, se produc vibratii care actionează ca un masaj profund;
- difazat fix (100 impulsuri/sec) - curent pulsatil obţinut din curentul sinusoidal de 50 Hz prin
redresare, adică prin transformarea semiundei negative în semiundă pozitivă. Rezultă astfel un
curent cu frecvenţă de 100 Hz. Efectul său principal este cel inhibitor. Se foloseşte ca formă de
introducere înaintea aplicării celorlalte forme;
- lunga perioadă (alternanţă de monofazat fix cu durata trenului de 4 sec, cu difazat fix cu
durata trenului de 8 sec) - se obţine prin alternarea lentă a formelor MF şi DF într- un interval de 12
secunde. Efectul dinamogen este diminuat, dominând efectul inhibitor (analgetic, miorelaxant);

48
- scurtă perioadă (alternanţă de monofazat fix cu difazat fix timp de 1 sec fără pauză) - se obţine prin
alternarea bruscă între MF şi DF cu ritm de 1 secundă. Efectul dominant este cel dinamogen
(resorbtiv);
- ritm sincopat (alternanţe de monofazat fix de 1 sec cu pauză de 1 sec.) - se obţine prin antreruperea
ritmică a formei MF cu pauze de 1 secundă. Este forma de curent folosită pentru electrostimulare
musculară;
Curentul difazat fix şi lungă perioadă au un accentuat efect antalgic, iar celelalte forme au
mai mult capacităţi excitomotorii.
Bernard considera că la baza efectului antialgic, care de altfel se instalează rapid încă din
timpul şedinţei şi persistă mai mult de 2 ore, stă creşterea pragului de percepţie al bolnavului. În
prezent, efectulul benefic este explicat prin teoria gate control (teoria controlului de poartă – gate
control – este acceptată ca valabilă în explicarea activităţii anti-durere la numeroşi factori fizici
şi în special a curenţilor cu impulsuri; se realizează în acest fel un blocaj presinaptic al intrării
influxului dureros în măduva spinării şi totodată o inhibiţie postsinaptică prin substanţa
reticulată). Concomitent cu stimularea intensă şi ritmică a extero şi proprioceptorilor din zona
tratată are loc şi eliberarea de peptide (endorfine) şi o vasodilataţie importantă.
Mărimea şi forma electrozilor se aleg în funcţie de regiunile tratate, iar locurile de
amplasare, modalitatea de poziţionare şi polaritatea lor în funcţie de scopurile terapeutice
urmărite. Bernard a introdus în utilizarea terapeutică a curenţilor diadinamici inversarea polarităţii
cu electrozii lăsaţi pe poziţii, tehnică ce îşi are rostul numai în anumite situaţii patologice
(aplicaţii cu scop dinamogen şi miostimulant). Într-o singură localizare pe parcursul unei singure
şedinţe se pot utiliza 2-3 forme de curent. În acest caz ordonarea se face de la formele
predominant excitatorii la cele antialgice. În timpul aplicaţiei trebuie să apară senzaţia de înţepătură
uşoară, de contracţie ritmică, de uşoară arsură. Această senzaţie se amplifică pe parcursul procedurii
deoarece sub curentul diadinamic sistemul senzitivo-senzorial nu se acomodează. Apariţia unei
senzaţii de arsură în punct fix, pe regiunea aflată sub electrod indică risc de arsură şi determină
întreruperea tratamentului.
Electrozii se aplică prin intermediul învelişurilor de protecţie hidrofile, confecţionate din
diferite structuri textile sau material spongios elastic, bine umezite şi fixaţi cu ajutorul benzilor
elastice sau a săculeţilor de nisip.
Modalităţi de aplicare:
- aplicaţii pe puncte dureroase circumscrise. Se utilizează electrozi mici, rotunzi, egali.
Polul negativ se aplică direct pe zona dureroasă, iar pozitivul proximal la 2 - 3 cm. distanţă;
- aplicaţii transversale (trans-regionale), la nivelul articulaţiilor mari, a zonelor musculare
mari ale trunchiului şi membrelor. Se folosesc electrozi plaţi, suficient de mari, aşezaţi de o parte
şi de alta a zonei dureroase;
- aplicaţii longitudinale, de-a lungul unui nerv sau al unei căi vasculare. Pentru nervi
electrodul pozitiv, mai mare, se aşează proximal, iar cel negativ distal;
- aplicaţii paravertebrale, pe regiunile rădăcinilor nervoase, cu electrozi adaptaţi ca
mărime regiunii afectate, cu polul negativ pe regiunea dureroasă şi pozitivul de cealaltă parte, sau
electrozii de aceeaşi parte, pozitivul proximal;
- aplicaţii ganglionare, pe ganglionii vegetativi. Se utilizează electrozi mici, rotunzi, cu
negativul pe ganglionul respectiv şi pozitivul la 2 - 3 cm. distanţă.
Aparatele vor avea fixate la începutul tratamentului comutatoarele pe poziţia <0>.
Intensitatea curentului se reglează prin creşterea progresivă la o doză corespunzătoare efectului
urmărit, fără a atinge pragul sensibilităţii dureroase. Se mai poate aplica la începutul sedinţelor de
tratament un „pat” de curent galvanic (dacă aparatele permit acest tip de curent), reglat sub pragul
de curent continuu, adică fără să producă senzaţie de curent 1-3 mA (funcţie de mărimea
electrozilor).
În timpul sedinţei trebuie crescută intensitatea pentru menţinerea senzaţiei de vibraţie
nedureroasă (prin procesul de acomodare, acestea scad la un interval de timp după stabilirea
pragului inţial de intensitate). Durata şedinţelor de tratament este diferită în raport cu scopul
49
 terapeutic urmărit. Va fi scurtă din raţiunea evitării acomodării de 4-8 minute sau chiar mai puţin; o
durată mai lungă poate diminua eficacitatea unei aplicaţii cu scop analgetic. Dacă trebuie
efectuate aplicaţii pe mai multe zone în aceeaşi şedinţă se scad duratele succesiv de la zonă la zonă
cu câte 1 minut, astfel încât să nu depăşească 10-12 minute. În aplicaţiile cu scop hiperemiant,
vasculotrop se pot aplica şedinţe de durată lungă de 20-30 minute.
Fizioterapia cu curenţi diadinamici, face parte din categoria terapiilor prin curenţi alternativi de joasă
frecvenţă (50 -100 Hz).Exista mai multe tipuri de curenti diadinamici,aplicarea acestora realizandu-se in
functie de efectul scontat:
 DF (puternic analgetic)
 MF (electrostimularea tesuturilor ligamentare,crestrea tonusului muscular)
 CP (actioneaza ca un masaj profound-intens,resorbtiv,analgezic)
 PL (analgetic,miorelaxant,anticongestiv)
 RS (cel mai pronuntat excitomotor,realizand gimnastica musculara )

Modul de actiune al electroterapiei prin efectul analgetic este explicat de :

 Senzatia de furnicatura placuta determinata de stimulii electrici poate sa inlature senzatia dureroasa si sa
creasca pragul durerii(analgezia este realizata prin scaderea tensiunii din fibrele nervoase care transmit
informatia dureroasa si prin scaderea sensibilitatii receptorilor de durere.
 Eliberarea de endorfine si de alte substante neuro-opioide similare(fapt demonstrat si dovedit clinic printr-
o serie de teste).
Indicatii in cadrul procedurilor de fizioterapie in care se pot utiliza curentii diadinamici
1. localizarea zonelor patologice inflamatorii şi degenerative; testarea zonelor mialgene; electrostimularea
ţesuturilor ligamentare.
2. sindrom simpatic; tulburări circulatorii; spasmoliză (contracturi musculare).
3. tulburări trofice; artroze; artrite; osteocondilite; tulburări circulatorii; nevralgii ale zonei craniene.
4. combaterea algiilor; în patologia aferentă zonei intestinale, abdominale, ginecologice.
5. tratament post-chirurgical; mobilizarea articulaţiilor; terapie de motilitate; deformaţii; contuzii; periartrite;
nevralgii.
6. pareze; excitabilitate faradică; mialgii; lumbago; torticolis; nevralgii.
7. paralizii flasce şi excitaţii faradice.
8. paralizii flasce cu reacţii degenerative moderate.paralizii flasce cu reacţie degenerativă avansată;
tratamentul întinderilor tendinomusculare
Diadin este un aparate electronic medical destinat electroterapiei, respectiv terapiei cu curenţi de
joasă frecvenţă. Aparatul este un generator de curenţi diadinamici şi curent galvanic.
CARACTERISTICI TEHNICE
Monofazat fix - impulsuri de 20 msec
valoarea medie 17 mA +/- 10% frecventa 50 Hz
Difazat fix - impulsuri de 10 msec
valoarea medie 35 mA +/- 10% frecvenţa 100 Hz
Perioadă scurtă - impulsuri MF timp de 1 s, alternând ritmic cu impulsuri DF timp de 1 s
Perioadă lungă - impulsuri MF timp de 5 s, apoi trecere lentă (2 s) la DF timp de 5 s, apoi trecere
lentă (2 s) la MF, apoi ciclul se reia. Un ciclu durează 14 s
Ritm sincopat - impulsuri MF timp de 1 s alternând ritmic cu pauze de 1 s.
Galvanic - curent continuu
valoare medie 10 mA +/- 10% coeficient de ondulaţie 0,5% Condiţii nominale de
utilizare temperatura ambiantă +10 C…+40 C umiditatea relativă 30% …75%
presiunea atmosferică 7x104…10,6x104 N/m2 tensiunea de alimentare 230V
frecvenţa reţelei 50 Hz +/- 1Hz rezistenţa de sarcină 0…5 kohmi Alte caracteristici
putere consumată max. 75 VA
clasa de protecţie electrică II.B. Alimentarea şi schema electrică sunt izolate faţă de carcasă,
asigurându-se condiţii optime de electrosecuritate pentru pacient şi operator.
fiabilitatea 2000 ore cu nivel de încărcare de 0,8 aparat transportabil, cu funcţionare continuă;
50
 durata maxim ă a tratamentului: 20 min., reglabilă în paşi de 1
minut între 1-20 min.

2. Curenţii Träbert

Sunt curenţi dreptunghiulari cu efect analgetic şi hiperemiant descoperiţi de Träbert

(1957). Pe tot parcursul şedinţei se menţin aceeaşi parametri – durata impulsului şi a pauzei de 2 ms
şi respectiv 5 ms şi frecvenţa de 140 Hz. Autorii germani îi mai denumesc curenţi de
“ultrastimulare”, iar Koeppe i-a denumit “masaj cu impulsuri excitatorii”.

Figura 2 Curenţi Träbert

Această formă de curent poate fi produsă şi aplicată de orice aparat modern de curenţi
excitatori de joasă frecvenţă. Electrozii de aceeaşi dimensiune în funcţie de zonele tratate ¾ cm,
6/8 cm, 8/12 cm se aplică bipolar. Se aplică cu strat hidrofil foarte gros. Electrodul negativ se
plasează pe locul cel mai dureros, iar cel pozitiv de obicei proximal de catod la numai 3-5 cm
distanţă. Intensitatea curentului creşte până la o senzaţie de vibraţie caracteristică şi suportabilă.
Aceasta nu trebuie depăşită pentru a se evita instalarea unei contracţii tetanice dureroase. Cu totul
orientativ se recomandă următoarele doze de intensitate: 5-10 mA pentru membre, 10-15 mA
pentru regiunea coloanei cervicale, 15-20 mA pentru regiunea dorsală şi lombară.
Curenţii Trabert - efect predominant analgetic, instalat imediat după încheierea şedinţei.
- indicaţii: traumatisme (entorse, contuzii, luxaţii, întinderi), artroze, artrite, spondiloze, spondilite;
- contraindicaţii: sarcină, insuficienţă hepatică, renală, cardiacă decompensată, răni deschise.

3. Curentul faradic

Este obţinut din curentul continuu cu ajutorul unui inductor şi este format dintr-o curbă
neregulată în care undele pozitive cu valori crescute alternează cu unde negative. În prezent se
utilizează mai mult curentul neofaradic în excitarea muşchilor scheletici la care apar atropii de
inactivitate, în scopul stabilirii inervării normale a lor.

Figura 3 Exemple de curenţi neofaradici

51
 4. Curenţii stohastici

În ultimii ani atenţia cercetătorilor s-a îndreptat asupra unor curenţi care să evite cât mai mult
posibil instalarea „obişnuinţei” structurilor excitabile la curent. Apariţia acestui fenomen
fiziologic este inerentă la aplicaţiile de stimuli electrici cu repetare periodică. S-au putut produce
curenţi cu stimuli aperiodici, adica neregulaţi sau STOHASTICI.
Această particularitate a lor reduce reacţiile de adaptare, crescând astfel efectul analgetic
prin ridicarea mai pronunţată a pragului la durere, precum şi durata acestui efect. Cele mai eficace
sunt impulsurile stohastice din domeniul 5 - 30 Hz, rezultatele fiind apreciate atât în privinţa
nivelului pragului dureros, cât şi a duratei de menţinere a efectelor după terminarea aplicaţiei.

5. Electropunctura

Scopul – combaterea durerii, face parte din metodele refleoterapice având ca loc de
acţiune punctele dureroase reflexe care sunt identice cu punctele de acupunctură în proporţie de 80
%. Se utilizează curenţi cu frecvenţă variabilă 0-50 Hz, durata impulsului 30 – 50 microsec,
intensitate reglabilă 0-100 mA până la senzaţia de uşoare furnicături.
Se aplică mai mulţi electrozi (3-4), ce pot trata simultan 6-8 puncte. Vârfurile electrozilor (cu
diametru de 1-2 mm) vor efectua electrostimulări cu durate de la câteva secunde la câteva minute
până la reducerea efectivă a acuzelor dureroase şi a contracturii locale. Aplicaţiile pot fi realizate zilnic
sau la două zile. Pentru sindroamele dureroase acute sunt necesare 2-6 şedinţe, în timp ce pentru
sindroamele dureroase cronice pot fi necesare 10-20 şedinţe de electropunctură.
Acestă metodă nu este similară şi nu înlocuieşte TENS-ul şi nici electroacupunctura la care
intervine un al doilea stimul realizat de introducerea acelor în puncte bine stabilite pe
meridianele tradiţionale de acupunctură.
Electropunctura face parte dintre metodele de reflexoterapie, deoarece locul de acţiune (locul de
aplicare a electrozilor) îl reprezintăzonele sau punctele dureroase reflexe, identice cu cele din
acupunctură, cu o pondere de 80%.
Datele parametrilor electrici ai punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie să se coreleze cu
anumite stări funcţionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondentă şi indicată acestui tip de tratament se regăseşte în domeniul tulburărilor
de funcţionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme neuroreflexe. Electropunctura
este benefică şi în cazul reumatismului cronic degenerativ cu diverse localizări şi stadii evolutive, al
stărilor dureroase posttraumatice, în durerile din afecţiunile neurologice periferice sau în nevralgiile
postherpetice, durerile postanestezie sau în cazul sindroamelor dureroase acute şi cronice postoperatorii,
al sindromului aderenţial postoperator.
Contraindicaţiile sunt reprezentate de: afecţiunile organice care pot beneficia de terapie
etiologicăcorespunzătoare, neoplaziile, afecţiunile psihice precum psihonevrozele depresive,
schizofrenia, sarcina. Rezultatele sunt favorabile şi se instalează imediat în proporţie de până la 90%
dintre cazuri, mecanismul de acţiune fiind cel descris de Melzak şi Wall în teoria controlului porţii
Electropunctura nu se substituie electrostimulării TENS şi nici electroacupuncturii (la care
intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor în punctele bine stabilite, aflate pe
meridianele de acupunctură).

6. Riscuri şi măsuri generale de precauţie în aplicaţiile curenţilor de joasă frecvenţă

Curenţii de joasă frecvenţa nu se aplică pe regiunea precordială.

Examinarea atentă a tegumentului zonei de tratat pentru decelarea unor plăgi, escoriaţii,
52
leziuni dermatologice in scopul evitării acestora sau a aplicării unor măsuri de protejare a
zonelor afectate.
Verificarea integrităţii şi calităţii electrozilor. Respectarea conditiilor de utilizare a
materialului hidrofil de protecţie: grosime corespunzătoare a stratului, să nu depăşească marginile
electrodului metalic, să fie bine netezit, să fie îmbibat uniform cu apă.
În cazurile cu tegument sensibil sau cu leziuni superficiale intensitatea curentului nu va
depăşi 0.1 mA pe cm2 de suprafaţă de electrod activ, indiferent de toleranţa individuală relatată
de pacient.
Evitarea zonelor în care sunt încorporate piese metalice de osteosinteză, endoproteze.
La aplicaţiile de curenţi excitomotori se evita zonele cu edem localizat, cicatricile
aderenţele musculare, zonele cu temperatură locală scăzută şi cu pierderea sensibilităţii termice,
infecţiile localizate şi regiuni cu piese metalice intratisulare.

53
 Lp 10 Curenţii de medie frecvenţă. Tipuri de curenţi. Plasarea electrozilor. Aparatură.
Curenţii interferenţiali (Nemec)

1. Generalităţi

Curenţii de medie frecventă constituie prin particularităţile lor electro - biologice o clasă
distinctă în ansamblul factorilor fizici de natură electrică utilizaţi în electroterapie. După
Gildemeister şi Wyss frecvenţele lor sunt cuprinse între 1 000 Hz şi 100 000 Hz.
Delimitarea curenţilor de medie frecvenţă faţă de curenţii de joasă şi înaltă frecvenţă s-a
impus ca urmare a diferenţelor observate în acţiunea lor biologică faţă de aceste două forme de
curenţi. Astfel, până la frecvenţe de ordinul a 1 000 Hz este valabil principiul excitaţiilor sincrone
pentru fibrele nervoase mielinice. Prin excitaţie sincronă se înţelege fenomenul care constă în
aceea că fiecare perioadă a stimulului electric este urmată de o excitaţie. Peste 1 000 Hz nu se mai
produc excitaţii sincrone. Pentru declanşarea unei excitaţii în acest caz este necesar ca în timp să
se sumeze efectul unei succesiuni de perioade a stimului electric. Acest fenomen este cunoscut
sub numele de efect Gildemeister sau efect de sumaţie temporară.
Cu cât creşte frecvenţa curentului de medie frecvenţă, cu atât creşte şi numărul perioadelor
necesare pentru declanşarea unui potenţial de acţiune. Acest efect nu creşte continuu, ci liniar.
O altă particularitate a acestui curent este aceea că excitaţia poate fi produsă la oricare din cei
doi poli şi concomitent, dacă ei sunt aplicaţi simetric. Wyss a demonstrat că efectul apolarităţii
mediei frecvenţe este posibil prin respectarea unor condiţii:
- impulsurile de curent alternativ trebuie să aibă formă exact simetrică;
- curentul de medie frecvenţă trebuie să fie modulat în amplitudine, adică să apară şi să
dispară lent, la interval de câteva perioade de curent alternativ;
- frecvenţa curenţilor trebuie să fie neapărat peste 1 000 Hz.
“Negativarea primară” sau “locală” este un alt fenomen care apare în cazul excitării cu MF.
După trecerea unui anumit număr de perioade, apare local o negativare primară exprimată de
descreşterea potenţialului de repaus a membranei excitabile (depolarizare reactivă după Wyss).
Un alt fenomen întâlnit în cazul MF este cel al “încrucişării pragurilor” descris de Djourno
care a demonstrat că la frecvenţe între 6 000 – 8 000 Hz, pragul contracţiei musculare tetanice
rămâne evident sub pragul dureros, printr-o disociere între aceste două praguri. Prin această
proprietate se explică şi inofensivitatea curentului de MF faţă de muşchiul cardiac, putându-se
aplica şi transcardiac.
În practică, se folosesc mai ales curenţi cu frecvenţele între 4 000 Hz şi 5 000 Hz, precum
şi frecvenţe de 10 000 Hz.

2. Proprietăţi fizice

Curenţii de medie frecvenţă utilizaţi în terapie sunt în general curenţi alternativi sinusoidali.

54
 Fig.1. Curent alternativ sinusoidal

Aplicarea lor se poate face în două moduri şi anume:

- bipolar, sub formă de curent modulat în amplitudine;

- interferenţial cu două circuite distincte (tetrapolar).

Fig.2. Moduri de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă: a – bipolar; b – interferenţial;

Fig. 3. Distribuţia amplitudinilor curentului interferenţial într-o baie electrolitică

55
 Curenţii obţinuţi prin modul de aplicare interferenţial se numesc curenţi interfereţiali sau

curenţi NEMEC după numele celui care a realizat primul aparat pentru producerea lor.
În zona de întâlnire a celor doi curenţi care au frecvenţe puţin diferite ia naştere un câmp
electric, cunoscut în fizică, sub numele de câmp interfeneţial. Amplitudinea şi direcţia curentului de
interferenţă sunt determinate de acest câmp. Calcularea matematică a câmpului obţinut în situaţii
reale este extrem de dificilă deoarece ţesuturile organismelor prezintă un grad mare de
neomogenitate. Pentru înţelegerea esenţei fenomenului de interferenţă este utilă simularea lui pe un
model idealizat.
Un astfel de model poate fi constituit de o baie electrolitică, întrucât ţesuturile se comport la aplicarea
unui potenţial electric ca o soluţie electrolitică.

Fig.4. Variaţia curentului interferenţial pe diverse direcţii: a – variaţia pe direcţia A (direcţia diagonalei);
b – variaţia pe direcţia B; c – variaţia pe direcţia C (direcţia axei). ca în fig. 4 c.

În figura de mai sus s-a reprezentat prin curbe de nivel distribuţia amplitudinilor curentului
interferenţial într-o baie eletrolitică, obţinută cu electrozi punctiformi.
Amplitudinea curentului este cu atât mai mare cu cât curbele de nivel sunt mai dese.
Tinând seama de aceasta, rezultă că pe direcţiile diagonalelor axelor formate de cei doi curenţi
amplitudinile de interferenţă sunt maxime. Pe direcţiile celor doi curenţi (x, -x şi y,- y) amplitudinile
de interferenţă sunt zero. Prin urmare există direcţii preferenţiale, direcţiile diagonalelor pe care se
obţin efecte de interferenţă maximă.
În timp, pe diverse direcţii curentul interferenţial variază în mod diferit. Pe direcţia A
(direcţia diagonalei) variază ca în fig.4 a, pe direcţia B ca în fig. 4 b, iar pe direcţia C (direcţia axei)
După examinarea fig. 4 rezultă următoarele:
- pe direcţia diagonalei (A) curentul interferenţial variază cu amplitudinea maximă,
între valoarea Imax şi zero, cu frecvenţa fa care este egală cu diferenţa celor doi curenţi. Astfel,
dacă i1 are frecvenţa de 5 000 Hz, iar i2 4 950 Hz, variaţia amplitudinii curentului interferenţial se
produce cu frecvenţa de 50 Hz.
- pe direcţia B curentul variază între Imax şi Imin, deci amplitudinea de variaţie este mai
mică decât pe direcţia A. Variaţia are loc tot cu diferenţa frecvenţelor celor doi curenţi.
- pe direcţia C, direcţia curentului i2 nu mai există, deci nu avem nici un fel de variaţie.
Pe alte direcţii cuprinse între A şi C variatia curentului interferenţial are valori intermediare
cuprinse în intrevalul Imax şi zero.
În concluzie se pot afirma următoarele:
- curentul interferenţial rezultă din doi curenţi de medie frecvenţă i1 şi i2 cu
amplitudini constante, dar cu frecvenţe puţin diferite;
- rezultatul este tot un curent de medie frecvenţă, dar cu amplitudine variabilă în funcţie de
direcţia pe care îl considerăm;
- frecvenţa de variaţie a amplitudinii este egală cu diferenţa dintre frecvenţele celor doi
curenţi i1 şi i2;
- diferenţa celor două frecvenţe corespunde unei variaţii de joasă frecvenţă.
Eficacitatea terapeutică a curentului interfrenţial depinde de mărimea variaţiei amplitudinii

5
6
 curentului interferenţial. În fig. 5 s-a reprezentat pentru un model idealizat şi o dispunere pătratică a
electrozilor, variaţia eficacităţii cu direcţia.

Fig. 5 Variaţia eficacităţii curentului interferenţial cu direcţia

În practică, diferenţa celor doi curenţi care se interferează poate varia, pnetru evitarea
modului de acomodare, între zero şi 100 Hz.
Astfel s-au conturat mai multe moduri de lucru:
- MANUAL, mod în care se alege pentru interferenţă o frecvenţă constantă între zero şi 100 Hz
- MODULAŢIE 0 – 100 Hz sau SPECTRU 0 – 100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor

celor doi curenţi şi prin urmare şi frecvenţa interferenţei variază liniar, crescător şi apoi
descrescător, în timp de 15 secunde de la zero la 100 Hz.
- MODULAŢIE 0 – 10 Hz sau SPECTRU 0 – 10 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor
celor doi curenţi variază liniar, crecător şi apoi descrescător, în timp de 15 secunde de la zero la 10
Hz.
- MODULAŢIE 90 – 100 Hz sau SPECTRU 90 – 100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor
celor doi curenţi variază liniar în acelaşsi mod ca mai sus, între 90 şi 100 Hz
Este de remarcat un fenomen secundar, care se întâlneşte la aplicaţiile curentului
interferenţial şi anume, apariţia “curentului exogen de cuplaj”. În cazurile în care dispunerea
electrozilor nu se face pătratic, ci după un dreptunghi (cazul aplicaţiilor longitudinale), între
electrozi apar curenţi exogeni care dau naştere unui efect neplăcut de “electrizare” datorită căruia se
limitează mărimea curentului interferenţial endogen, prin reducerea toleranţei la o intensitate
optimă eficace a curentului.

Fig. 6 Curent exogen de cuplaj

Reducerea acestui “curent de cuplaj” se poate efectua la aparatele moderne cu un

dispozitiv denumit de către fabricanţi “egalizor de distanţă” sau “corector de distanţă”.

5
7
3. Efecte fiziologice ale curenţilor de MF

Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de MF sunt:

- efectul excitomotor pe musculatura striată (cu toate cele trei grupe de cronaxie). Într-
unul şi acelaşi muşchi există fibre musculare cu exciatbilitate şi cronaxie diferită; frecvenţe mici
(sub 10 Hz) excită toate fibrele musculare, cu particularităţile lor electroexcitabile diferite. Curentul
interferenţial acţionează numai pe muşchii sănătoşi, normoinervaţi;
- efectul decontracturant, obţinut cu frecvenţe medii (12 - 35 Hz), mai ales cu frecvenţă
variabilă între 0 şi 100 Hz, prin alternanţa ritmică a stării de relaxare cu cea de stimulare a ţesutului
muscular.
- efectul vasculotrofic, hiperemizant şi resorbtiv, se obţine prin două modalităţi de
acţiune:
a) directă, pe vase şi aceasta la rândul ei, direct pe musculatura netedă a vaselor sanguine
şi indirect pe structura neurovegetativă vasculară;
b) indirectă, prin gimnastica musculară realizată de efectul excitomotor muscular, prin
producerea de contracţii fiziologice, line;
- efectul analgetic, modifică percepţia dureroasă prin diminuarea excitabilităţii dureroase
(efectul de acoperire), dar şi prin combaterea hipoxiilor generatoare de durere (deci prin acţiunea sa
vasodilatoare).
- acţiunea excitomotorie pe musculatura netedă este realizată de orice formulă de curent
interferenţial (mai ales pe frecvenţe “medii” de 12 – 35 Hz) în mod indirect.

5
8
 Sintetizând efectele curenţilor interferenţiali în funcţie de frecvenţă, se poate admite că:
- frecvenţe mici (sub 10 Hz) produc un efect excitomotor al muşchilor striaţi
normoinervaţi;
- frecvenţe medii (12 – 35 Hz) şi cu intensitate subliminară a curenţilor au un efect
decontracturant si vasculotrofic;
- frecvenţele ridicate (80 – 100 Hz) au un efect analgetic.

Curentul sinusoidal produs de aparate are fiecare perioadă foarte scurtă, egală cu 1 / 5 000
– 1 / 10 000 sec, ceea ce echivalează cu 0,2 - 0,1 msec.
Reprezentarea grafică a formei curenţilor de medie frecvenţă este la fel cu cea a curentului
alternativ sinusoidal de la reţea, deosebirea constând numai în frecvenţa lor diferită. Instituirea
ritmică a pauzelor într-un curent MF cu intensitate constantă determină fragmentarea sacadată a
acestuia în trenuri de unde.
Prin variaţia ritmică a intensităţii curentului şi prin intercalarea unor pauze ritmice de o
durată variabilă se pot obţine mai multe forme de curenţi de medie frecvenţă:
- curentul de bază este cel cu amplitudine constantă, în care vârfurile maxime ale
intensităţilor pozitive, respectiv negative, se menţin la un nivel constant.
curentul modulat cu lungă perioadă (LP) (Schwellstrom) este acela la care amplitudinea
maximă a oscilaţiilor variază de la o perioadă la alta, crescând de la valoarea 0 până la o valoare
anumită, ca apoi să descrească din nou. Fiecare modulaţie de acest fel, ca şi pauza care o urmează,
poate să dureze de la 1 la 5 secunde.
- curentul modulat cu scurtă perioadă (SP) variaţiile intensităţii fiecărei perioade şi
pauzelor lor (adică modulaţiile), se succed cu o viteză mai mare: 20 – 50 – 100 modulaţii / sec. La o
modulaţie de 50 / sec. aceste trenuri de unde modulate durează 0,01 secunde, urmate de o pauză
de 0,01 secunde. Fiecare din aceste trenuri de unde cuprinde un număr de 50 – 100 oscilaţii
sinusoidale de câte 0,2 – 0,1 msec, în raport cu frecvenţa de bază de 5 000 sau 10 000 Hz. Forma
pantei de creştere a intensităţii fiecărei modulaţii în parte este exponenţială.
- curentul modulat de scurtă perioadă, supramodulat cu lungă perioadă sau curent
dublu modulat (SP + LP suprapuse) este un curent de MF modulat cu scurtă perioadă, în care
trenurile de scurtă perioadă au amplitudini diferite, crescânde sau descrescânde în limitele
modulaţiei cu lungă perioadă.

5
9
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

Fig.7 Diverse forme de curenţi de medie frecvenţă

A – amplitudine constantă; b – modulat cu perioadă urmat de o pauză; c – modulat cu lungă periadă fără
pauză; d – modulat cu scurtă perioadă; e – supramodulat cu scurtă şi lungă perioadă urmate de pauze; f –
supramodulat, scurtă şi lungă perioadă fără pauze

Aceste patru forme fundamentale ale curenţilor alternativi de medie frecvenţă pot să fie
dublate printr-un curent de MF sinusoidal redresat. Acestui curent îi lipseşte faza negativă,
devenind astfel uncurent continuu cu impulsuri de aceeaşi frecvenţă cu a formei din care derivă.
Diferenţa este deci transformarea curentului alternativ sinusoidal în curent continuu cu impulsuri
sinusoidale, redresate, care posedă unele caractere ale curentului galvanic.
O variantă terapeutică a curenţilor de medie frecvenţă este utilizarea lor interferenţială,
adică încrucişarea în ţesuturile profunde a două circuite de curenţi de medie frecvenţă cu diferite
frecvenţe. Diferenţa de frecvenţă între cele două circuite este de circa 100 impulsuri / sec.

Aparatul şi sistemul de comandă

Aparatul este compus dintr-un generator de medie frecvenţă care produce curent
sinusoidal de 5 000 – 10 000 Hz. Este prevăzut cu dispozitive cu ajutorul căruia putem varia
frecvenţa de bază, putem modula curentul cu perioadă scurtă sau lungă, putem modifica raportul
dintre durata trenurilor şi a pauzelor. Acestea fac posibil ca aparatul să debiteze mai multe feluri de
curenţi de MF. Există două circuite diferite, care funcţionează la frecvenţe diferite; are câte două
borne pentru fiecare circuit şi două potenţiometre, cu care reglăm intensitatea fiecărui circuit în
parte.
Cele două circuite servesc, fie pentru aplicaţii bipolare, concomitent la doi bolnavi, fie
pentru a lucra cu patru electrozi pe aceeaşi regiune, folosind posibilitatea de interferenţă între cele
două circuite.

Sistemul de comandă are:

- un întrerupător general, care este in legătură cu o lampă principală de semnalizare.

1
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

- un comutator de alegere a formelor de curent (selector de curent) pentru MF constant, scurtă

perioadă (SP), lungă perioadă (LP), supramodulat (SP + LP) interferenţiali;
- un comutator basculant pentru alegerea formei sinusoidale sau redresate;
- unul sau mai multe potenţiometre, dependente de fabricaţia aparatului, pentru cele două circuite.
- unul sau mai multe miliampermetre, pentru măsurarea intensităţii medii a curentului sinsoidal şi a a
celui redresat, prevăzute cu un schimbător de scală (şunt);
- butoane separate pentru reglarea frecvenţei trenurilor de unde (unul pentru lungă perioadă şi unul
pentru scurtă perioadă);
- un buton serveşte pentru stabilirea raportului dintre trenurile de unde (impulsuri) şi pauzele
alăturate (1:1 sau 1:2);
- patru borne: două pentru un circuit şi două pentru al doilea circuit;

Electrozii: sunt asemănători cu cei utilizaţi pentru galvanizări. Dimensiunile mai frecvent
întâlnite sunt: 4 x 6 cm, 6 x 8 cm, 8 x 12 cm, 12 x 20 cm, 6 x 16 cm şi 8 x 24 cm.
Cablurile de legătură sunt fire de liţă bine izolate cu cauciuc sau masă plastică. Având la un
capăt o banană, iar la celălalt capăt o clemă de care se prinde electrodul.
Materialul hidrofil care acoperă electrozii este făcut din mai multe straturi de ţesătură
pluşată sau material plastic spongios (burete). Acest material se îmbibă cu o soluţie salină 4 %.
Fixarea electrozilor se face cu benzi elastice de cauciuc de 5 – 7 cm, cu butoniere.
Primele aparate au fost realizate de Nemec care le-a denumit „Endogenos” pentru a
evidenţia exciatarea selectivă în profunzimea ţesuturilor la nivelul locului tratat („Endogenos
Liechtenstein”). După anul 1958, acest procedeu a fost îmbunătăţit prin evitarea efectelor nedorite
de suprafaţă produse la cei patru electrozi ai celor două circuite (aparatele din seria
Nemectrodyne-Multidyne).
Aparatul românesc Diafrem permite obţinerea şi aplicarea unor forme noi şi originale de
interferenţă (de tipul curenţilor diadinamici şi a curenţilor dreptughiulari cu frecvenţe analgetice şi
excitomotorii) pe lângă vectorul interferenţial şi balansul selectiv al unuia dintre cele două circuite.

2
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

LP11- Curenţi de înaltă frecvenţă

1. Definiţie. Clasificare. Circuitul oscilant

Aplicarea terapeutică a câmpului electric şi magnetic de înaltă frecvenţă şi a undelor
electromagnetice (unde decimetrice de 69 cm şi microundele de 12,25 cm) cu frecvenţe peste 300
kHz (pragul lui Nernst) reprezintă terapia cu înaltă frecvenţă.

Frecvenţa şi lungimea de undă Denumirea gamelor de înaltă Procedura terapeutică

frecvenţă
300kHz – 3 MHz Unde hectometrice sau unde Ultrasunete
λ=100-1000 m medii 800 kHz=1,87 mm
Diatermie
Pana la 3 MHz
3 MHz- 30 MHz Unde decametrice sau unde Tratament cu unde scurte cu
λ =10-100 m scurte (HF) frecvenţa de 27,12 MHz
30MHz – 300 MHz Unde metrice sau unde nu se utilizează în terapeutică
λ = 1-10 m 300MHz-3 ultrascurte (VHF) Unde
GHz λ = 10-100 cm decimetrice (UHF) tratament cu unde decimetrice şi
3 GHz-30GHz Unde centimetrice (SHF) microunde
-
λ = 1-10 cm 30 GHz- Unde milimetrice (EHF) -
300 GHz
λ = 1-10 mm
Clasificarea după domeniile de frecvenţă, lungimea de undă şi procedurile terapeutice de înaltă
frecvenţă folosite în etapa actuală (după H. Edel)

La baza primelor aparate de înaltă frecvenţă stă un circuit oscilant în care s-a introdus un
scânteietor (eclator) (Fig1). Componentele principalele ale circuitului sunt bobina (L) şi
condensatorul (C).
Principiul de funcţionare a circuitului oscilant se bazează pe fenomenul de descărcare a
condensatorului, atunci când diferenţa de potenţial dintre armăturile condensatorului învinge
rezistenţa stratului de aer cuprins între ele. Scânteia apare la nivelul eclatorului, deşi pare să fie una
singură şi de scurtă durată, în realitate se compune dintr-un număr mare de scântei care străbat
dielectricul în ambele sensuri (asemănător oscilaţiilor unui pendul) (Fig.2).

Fig. 2 Unde electromagetice amortizate T –

Fig. 1 Schema unui circuit oscilant perioda care este constantă;
C – condensator; L – bobină; S – scânteietor i – amplitudinea care este în descreştere

Durata este extem de scurtă, de domeniul milionimilor de secundă. Rolul selfului

(bobina) din circuit este de a reîncărca, prin fenomenul de autoinducţie, condensatorul, în sens
invers decât a fost în clipa primei scântei. Prin descărcările succesive într-un sens sau altul,
intensitatea curentului scade până la zero, deci undele produse vor avea amplitudini din ce în ce
mai scăzute, se amortizează.
3
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

Undele amortizate au aceeaşi lungime de undă pe tot parcursul lor. După un tren de
unde amortizate, în număr de circa 16 – 20 oscilaţii, la fiecare descărcare a condensatorului
urmează o pauză de circa 500 ori mai lungă, timp în care are loc reîncărcarea condensatorului până
la limita lui superioară. În această clipă apare scânteia şi din nou se formează un tren de
unde amortizate. Acest sistem de producere a curenţilor de înaltă frecvenţă îl întâlnim la
aparatele de d’arsonvalizare, care debitează curent cu unde lungi (2 000 – 600 m).
În măsura în care singurul scânteietor al aparatelor a fost înlocuit cu un număr mare de
scânteietori (eclatori), s-a constatat că numărul trenurilor de unde amortozate a crescut proporţional
cu numărul eclatorilor introduşi în circuitul de derivaţie între armăturile interne ale
condensatorilor. Cunoscând acest lucru s-a trecut repede de la 2 – 4 eclatori la 8 – 12 şi chiar până
la 20 eclatori.
Aparatele cu eclatori debitează curenţi de înaltă frecvenţă (frecventă cuprinsă între 500
000 şi 2 000 000 oscilatii /sec), ceea ce corespunde la o lungime de undă între 600 şi 150 m
(domeniul undelor medii, diatermie cu unde medii).
Înlocuirea eclatorilor cu tuburi electronice cu 3 electrozi (triode) a schimbat cu totul
caracterul undelor de înaltă frecvenţă. Oscilaţiile obţinute prin intermediul triodelor au un
caracter întreţinut, deci nu sunt amortizate, iar pe de altă parte sunt în flux continuu, deci nu au
pauze, amplitudini egale, iar frecvenţa lor a crescut considerabil (Fig 3). Se obţin frecvenţe
cuprinse între 10 şi 100 MHz care au o mare importanţă şi aplicabilitate în acest domeniu
terapeutic, datorită efectelor fiziologice şi terapeutice, precum şi a uşurinţei în aplicare.

4
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

Aparatele moderne conţin în schema circuitului oscilant o triodă în locul eclatorilor,

aceasta find legată după cum de vede în figura 4. Circuitul este următorul: polul pozitiv este
legat la placă; în continuare catodul este legat în derivaţie de o ramură a circuitului oscilant, iar
ramura cealaltă stabileşte legătura cu polul negativ.

Fig. 4 Schema de principiu a circuitului oscilant cu triodă P –

Fig. 3 Unde electromagnetice întreţinute placă; F – filament; G – grilă; L1, L2 - solenoid; C –
condensator; E1, E2 – surse de energie electrică; S –
întrerupător.

Circuitul grilei, după ce trece printr-un self care stă faţă în faţă cu selful circuitului
oscilant, se leagă negativ în continuarea catodului.
Oscilaţiile acestea au o frecvenţă cuprinsă între 10 milioane şi 100 milioane perioade
/sec, ceea ce echivalează cu o lungime de undă între 30 şi 3 m.
Oscilaţiile cu această lungime de undă sunt undele scurte şi din toată varietatea de
curenţi de înaltă frecvenţă au cea mai mare importanţă în fizioterapie. Undele scurte, pe lângă
faptul că sunt produse de aparate transportabile, prezintă efectele fiziologice cele mai apreciate,
având tot odată un mod de aplicare foarte simplu.
Dorinţa de a reduce lungimea de undă sub undele metrice a devenit o realitate în
momentul utilizării magnetronului în locul triodelor. Cu ajutorul lui s-a trecut la unde decimetrice
şi centimetrice, denumite microunde, a căror lungime de undă este cuprinsă între 30 şi 1 cm.
Generatorul de microunde se compune dintr-un post de alimentare cu energie electrică, un
magnetron şi piese intermediare.
Postul de alimentare este compus dintr-un sistem de transformare care este racordat la
reţea şi debitează un curent de peste 1 000 V necesar pentru magnetron. Transformatorul
principal mai debitează curent electric de tensiuni joase, necesar pentru unele dipozitive din
aparat (dispozitive de comandă şi control).
Magnetronul constituie partea cea mai importantă a generatorului. Este un tub electronic
special, cu catodul cilindric situat central, înconjurat de anod, în care intensitatea şi direcţia
curentului de electroni între catod şi anod sunt comandate de un câmp maagnetic ale cărui linii
de forţă sunt perpendiculare pe direcţia traiectoriilor electronilor. În interiorul magnetronului
este vid. Celelalte elemente ale aparatelor sunt reprezentate de o antenă emiţătoare, un
reflector – localizator de unde, un cablu flexibil blindat care transportă curentul de înaltă
tensiune între transformatoare şi magnetron şi un braţ cu articulaţii mobile care susţine emiţătorul.
Datorită faptului că generatoarele de înaltă frecvenţă funcţionează pe aceleaşi lungimi de
undă ca şi aparatele de radiodifuziune, ele sunt în măsură să tulbure recepţia aparatelor de radio.
Pentru ca acest fapt să nu se întâmple, aparatele de terapie cu unde scurte sunt fabricate numai pe

5
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

lungimile de undă de 22,12 m., 11,062 m., 7,3278 m., iar microundele 0,1224 m (convenţia
de la Atlantic City, 1947). Lungimea de undă este o constantă a fiecărui aparat în parte.
Majoritatea aparatelor fabricate şi utilizate în Europa furnizează curenţi cu lungimea de undă de
11,06 m corespunzătoare frecvenţei de 27,12 MHz. In gama de lungimi de undă între 7 şi 22 m nu
există diferenţe ale efectelor fiziologice produse.

2. Proprităţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă constituie o categorie de curenţi care prezintă, din punct de
vedere fizic, anumite proprietăţi comune, diferite faţă de curenţii galvanici şi de cei cu frecvenţe
joase:
1. frecvenţa lor este foarte mare. Ea se exprimă în kilohertzi (1 kHz = 1 000 Hz), în
megahertzi (1 MHz = 1 000 000 Hz) sau gigahertzi (1GHz = 1miliard Hz), lungimea lor de undă
descrescând: kilometri, metri, decimetri, centimetri.
2. curenţii dee înaltă frecvenţă produc fenomene importante capacitive, fiind în măsură
să străbată cu uşurinţă capacităţi pe care curenţii de joasă frecvenţă nu pot să le stăbată. Ei
traversează deci cu multă uşurinţă condensatorii, putând să acţioneze în circuit deschis.
3. fenomenele inductive produse de curenţii de înaltă frecvenţă sunt foarte marcate.
Conform legii lui Faraday, forţa electromotoare de inducţie este cu atât mai ridicată, cu cât
variaţia câmpului inductor este mai rapidă (adică are frecvenţa mai mare). Această proprietate a
curenţilor este folosită pentru cuplarea uşoară a diverselor circuite în electrotehnică, ca şi
pentru inducerea curentului în organismul nostru aşazat în solenoid sau lângă solenoid.
4. într-un câmp electromagnetic de înaltă frecvenţă se produce, pe lângă fenomenul de
inducţie şi o importantă transformare a energiei electrice în energie calorică. Căldura produsă
este direct proporţională cu pătratul intensităţii, cu rezistenţa şi cu durata conform legii lui Joule
formulate : Q = K*I 2*R*t in care K este o constantă egală cu 0,24.
5. corpurile metalice şi soluţiile electrolitice sunt puternic încălzite în câmpul de
înaltă frecvenţă.
6. în medii metalice omogene, cu rezistenţă mică, curentul de înaltă frecvenţă se
propagă la suprafaţă, aceasta cu atât mai mult, cun cât frecvenţa este mai mare. Fenomenul
prin care curentul de înaltă frecvenţă circulă pe suprafaţa conductorilor metalici se numeşte
efect pelicular.
7. curenţii de înaltă frecvenţă traversează cu greu obtacolul pe care-l opune impedanţa
unei bobine, chiar dacă aceasta nu are un miez de fier.
8. propagarea curenţilor de înaltă frecvenţă într-un mediu eterogen nu urmează legile
valabile pentru curentul continuu.
9. neproducând fenomene de ionizare, electroliză, electroforeză, fenomenele de
polarizare în ţesuturi sunt practic nule.
10. curentul de înaltă frecvenţă transmite în mediul înconjurător, la distanţe extrem de
mari, unde electromagnetice de aceeaşi frecvenţă cu a curentului care le-a generat.

3. Acţiuni biologice şi fiziologice ale curenţilor de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă sunt utilizaţi în terapeutică pentru efectele lor fiziologice
deosebite, care diferă cu totul de cele ale curentului galvanic sau ale curenţilor de joasă
frecvenţă. Uneori difrenţele sunt atât de mari, încât se ajunge la stabilirea de noi legi care vin în
contradicţie cu legile curentului electric continuu sau alternativ de joasă frecvenţă.
Proprietăţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă aplicate la organism – adică folosirea
lor în terapeutică – determină efecte favorabile în procesele de vindecare, motiv pentru care
sunt atât de utilizaţi în electroterapie. Ei nu influienţează sistemul nervos senzitiv şi motor,
putând să pătrundă prin tegument fără să influenţeze terminaţiile nervoase şi să încălzească
ţesuturile profunde fără să încălzească tegumentul.
6
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

1. inexcitabilitatea neuro-musculară (fenomenul D’Arsonval) se caracterizează prin

neinfluienţarea sistemului neuro-muscular la trecerea curentului de înaltă frecvenţă prin corp.
Nervii motori şi senzitivi sunt excitabili la impulsuri sau alternanţe de curent electric de joasă
frecvenţă, al căror număr de oscilaţii nu depăşeşte 3 000/sec. Pentru această frecvenţă,
excitabilitatea neuromusculară se diminuează.
2. încălzirea profundă a ţesuturilor (endotermia) este procesul de încălzire profundă al
ţesuturilor corpului prin curent de înaltă frecvenţă. Curenţii de înaltă frecvenţă produc încălzirea
profundă a ţesuturilor, temperatura rămânând normală sau prea puţin crescută. După aplicare de
curenţi de înaltă frecvenţă, temperatura corpului rămâne ridicată timp de 48 – 72 ore, spre
deosebire de alte proceduri termoterapice, după care temperatura revine la normal în scurt timp
după procedură.

Încălzirea ţesuturilor ţine de mai mulţi factori:

a) cu cât frecvenţa oscilaţiilor curentului este mai mare, deci lungimea de undă este mai
mică, cu atât încălzirea este mai puternică.
b) la undele amortizate cu pauze lungi nici nu apare fenomenul de încălzire. Când
pauzele sunt mai scurte şi amortizarea undelor este de durată mai lungă apare senzaţia de
încălzire care devine maximă la undele întreţinute constant, furnizate de sistemele circuitelor
oscilante, cu lămpi a căror alimentare se face prin curent continuu.
c) încălzirea profundă maximă se poate obţine în câmp condensator cu electrozi mari,
aşezaţi la distanţă de tegument.
d) gradul de încălzire a corpului depinde de intensitatea curentului cu care se lucrează.
Câmpul solenoid prin curenţi tubionari dă o încălzire mai superficială, acesta ţinând şi de
aplicarea electrozilor mai aproape de tegument.
e) transformarea energiei electrice în energie calorică se face conform legii Joule – Lenz
(Q= 0,24 *I2*R*t).

f) efectele termice depind de intensitatea curentului, deci de mărimea şi aşsezarea

electrozilor.
g) gradul de încălzire a diverselor ţesuturi ţine de rezistenţa pe care o opune ţesutul faţă
de trecerea curentului. cantitatea de energie transformată în căldură depinde de capacitatea
electrică a organismului. Acest efect capacitiv intervine mai ales când se lucrează cu unde
scurte, fapt care diferenţiază încâlzirea diverselor ţesuturi în raport cu lungimea de undă.
Undele medii încălzesc mai ales ţesutul celular subcutanat, măduva osoasă şi mai puţin
pielea, muşchii, sângele şi nervii. Undele scurte încălzesc în special ţesuturile mai dense, ca oase
şi ficat, apoi muşchii. Ţesutul celular subcutanat este cel mai puţin încălzit. Numai pielea prezintă
aceeaşi încălzire la undele medii şi undele scurte. Organele şi ţesuturile bogat vascularizate se
încălzesc mai greu, din cauza fluxului sanguin abundent, care transportă repede la distanţă
căldura formată în ţesuturi.
Efectul terapeutic derivat din acţiunea căldurii: hiperemizant, analgetic, miorelaxant
– antispastic, activarea metabolismului.

3) penetraţia curenţilor de înaltă frecvenţă în organism. Curenţii de înaltă frecvenţă

pot pătrunde uşor în organism, tegumentul neconstituind o rezistenţă de luat în seamă, aşa cum
este în cazul curentului continuu. Dacă rezistenţa cutanată este apreciată la circa 5 000 ohmi, în
cazul galvanizărilor, ea este numai de 50 ohmi în cazul curenţilor de înaltă frecvenţă.
4) nu au acţiune electrolitică şi electrochimică, nu produc fenomene de polarizare.

4. Aparatură pentru curenţi de înaltă frecvenţă

Aparatele cuprind un circuit generator şi un circuit rezonator. În schema ciruitului
generator intră un transformator, triodă, un condensator de blocare, mai multe bobine de şoc, o
7
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

rezistenţă mare de încărcare, miliampermetru şi potenţiometru corespunzător. Circuitul

rezonator (al bolnavului) cuprinde selful de inducţie, condensatorul variabil, bornele aparatului şi
electrozii. In acest circuit va fi introdus pacientul care va reprezenta o capacitate care variază
după rezistenţa electrică a regiunii corporale tratate, el făcând parte integrantă din circuit.

Dacă aparatele vechi erau concepute cu un panou de comandă mai complicat

(Joulemetru pentru acord, ampermetru termic, schimbător de scală pentru intensitate), aparatele
moderne având acordare automată a celor două circuite şi comutator comun pentru pornire şi
reglarea intensităţii necesită o manevrare simplă.

8
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

4.1. Modalităţi de aplicare a undelor scurte în înaltă frecvenţă

Este cea mai veche procedură din domeniul terapiei de înaltă frecvenţă şi tot odată una din
cele mai răspândite. La acestă formă de terapie se produce o endotermie – căldura se
formează în interiorul ţesuturilor organismului spre doesebire de alte metode şi proceduri la
care căldura este adusă corpului din mediul extern.

Metoda în câmp condensator

Presupune un circuit generator constituit de aparatul de unde scurte utilizat şi un circuit

rezonator realizat de electrozii în câmpul cărora este introdus pacientul.
Regiunea tratată se află în interiorul câmpului condensator reprezentat de electrozi şi
formează împreună cu materialul izolant ce il separă de electrod un dielectric care reprezintă o
pierdere de energie de tip ohmic. Electrozii nu trebuie neapărat fixaţi la suprafaţa corpului. La o
distanţă de 2-4 cm încălzirea regiunii este uniformă şi încălzirea superficială a pielii este evitată.
Pentru aplicaţiile în câmp condensator se utilizează eletrozi de tip Schliephake care
constau în plăci metalice rotunde izolate într-o capsulă de sticlă sau de material plastic de
diferite dimensiuni având diametrul de 40, 85, 130, 170 mm numiţi şi electrozi rigizi. Distanţa
plăcilor faţă de tegument poate fi reglată, astfel încât la aplicare permite o distanţă de circa 3 cm
faţă de tegument.

Electrozii plaţi sau felxibili sunt confecţionaţi din cauciuc având diferite dimensiuni (8/14,
10/16, 12/18, 14/20, 18/27 cm fiind încorporaţi într-un material textil. Aceştia se aplică direct pe
corpul pacientului şi sunt utilizaţi în cazurile în care dorim să tratăm afeţiuni cu zone corporale
plane sau pacienţi imobilizaţi la pat.

Metoda în câmp inductor

La acestă metodă energia este transmisă regiunii tratate pntr-un cablu de inducţie de
unde şi denumirea sa.
În tehnica de lucru a acestei metode se pot utiliza mai multe tipuri de eletrozi:
- cablu înfăşurat în spirală circulară amplasat într-un înveliş de eletrozi;
- cablu înfăşurat în spirală circulară şi amplasat într-un înveliş din pâslă pentru suprafeţe mari
(dorsal, lombar)
- cablu înfăşurat în spirale în jurul regiunii de tratat: membre, o parte a corpului sau
întregul corp
- electrod tip diplodă – cuprinde 2 cabluri dispuse în două planuri
- eletrod tip monodă (14-15 cm) sau minodă (5,5 cm).

9
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare - BFKT

În acestă metodă câmpul electric realizat de bobină produce o inducţie electromagnetică

transmisă segmentului corporal tratat, în care se induce o forţă electromagnetică ce dă naştere la
curenţi turbionari cu deplasare circulară – curenţi Foucault care se transformă în căldură prin efect
Joule. Incălzirea este mai puternică acolo unde câmpul magnetic este cel mai exprimat.
Faţă de aplicaţiile în câmp condensator, această metodă realizează o încălzire mai
profundă mai eficientă la nivelul ţesutului muscular.

1. Dozarea intensităţii câmpului de unde scurte

Structura diferită a ţesuturilor tratate (cutanat, adipos, muscular) determină impedanţe

diferite, ceea ce determină şi o acţiune diferenţiată a dozelor de intensitate aplicată. Gradul de
vascularizaţie tisulară locală influenţează de asemenea dozele terapeutice, în sensul că un ţesut
mai bogat vascularizat pierde mai repede căldură şi se pot aplica doze mai mari în
tratamentul unor astfel de zone.
Intensitatea campului de unde scurte este aratată de instrumentul de măsură al aparatului
utilizat. Trebuie totuşi apreciată capacitatea de încălzire a tesuturilor, deoarece chiar dacă
instrumentul arată o intensitate exactă (exprimată în waţi), încălzirea variază în funcţie de factorii
mai sus amintiţi. Sunt cunoscute două metode de dozare: obiectivă şi subiectivă.

Metoda obiectivă
Constă în măsurarea temperaturii pielii, ţesuturilor subcutanate sau a cavităţilor
mucoase cu diverse mijloace: cupluri termoelectrice, termistori de diferite forme (pastile, ace,
sonde), aplicate pe puncte fixe sau prin termoviziune. Se urmăreşte cu câte grade creşte
temperatura ţesutului pe care se aplică diferitele doze de intensitate. Astfel s-a constatat că
dozele slabe de unde cresc temperatura cutanata cu 1°-3° C şi dozele puternice cu peste 3°C;
mucoasele suportă o doză mai crescută datorită vascularizaţiei abundente. Creşterea
temperaturii cutanate este mai accentuată la aplicaţia în câmp inductor decât la cea în câmp
condensator: în timp ce la prima temperatura creşte semnificativ la o doză de 10 W, la cea de a
doua fenomenul se produce la 80 W.

1
0
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Metoda subiectivă
Aceasta constă în caracterul senzaţiei percepute de pacient la diferitele doze de
intensitate aplicată.
- Doza I, cea mai slabă, numită şi doza „atermică” sau „rece”, nu produce nicio senzaţie,
fiind sub pragul de excitaţie termică.
- Doza II, slabă, numită şi „oligotermică”, produce o senzaţie de căldură abia
perceptibilă.
- Doza III, medie sau „termica”, produce o senzaţie de căldură evidentă, dar suportabilă,
plăcută.
- Doza IV, puternică, „forte” sau „hipertermică”, produce o senzaţie de căldură puternică,
uneori greu suportată.
În practică, unii autori utilizează 3 trepte de intensitate minimă sau slabă, medie şi
maximă sau forte. În orice caz, dozele aplicate variază în funcţie de regiunea tratată, mărimea
electrozilor, distanţa electrod-tegument, afecţiune şi stadiul de evoluţie al afecţiunii. Nu este
recomandabil să se stabilească scheme rigide de tratament în acest sens.
Pentru o mai corectă şi precisă dozare se aplică echivamentul în waţi al treptelor de
intensitate după cum urmează:
- doza I (atermică) – 5-10 waţi;
- doza II (oligotermică) - în jur de 35 W;
- doza III (termică) – 75-100 W;
- doza IV (hipertermică) – 110-180-250 W.
În principiu, la alegerea dozelor se va ţine cont de urmatoarele:
- în stadiile acute se recomandă dozele mici (I-II), cu durata scurtă (3-4 minute), în serii
scurte, cu ritm zilnic sau la 2 zile;
- în stadiile cronice se recomandă doze mari (III-IV), cu durată prelungită (20-
30 minute), zilnic sau la interval de 2-3 zile o sedinţă, totalizând circa 12
şedinţe;
- doza I poate fi aplicată ca „intensitate de introducere”, la pacienţii sensibili sau la
cazurile acute şi hiperalgii;
- dozele II-III au o acţiune antispastică;
- dozele mari (IV) şi scurte au o acţiune revulsivă în aplicaţiile superficiale;

1
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

- dozele mari şi prelungite pot fi utilizate în scop electrohiperpirexie în aplicaţiile

generale.
Durata şedintelor este în funcţie de efectul terapeutic urmărit (sedativ-analgetic,
stimulant-excitant, revulsiv, etc.), de stadiul de evoluţie al afecţiunii, de dozele utilizate. In
afecţiunile acute se aplică durate mai scurte (3-10 minute) şi în cele cronice durate mai lungi (20-
30 minute).

2. Terapia cu înaltă frecvenţă pulsatilă

Aparatul Diapulse furnizează curenţi de înaltă frecvenţă de 27,12 Megacicli cu o lungime

de undă de 11 m. Durata unui impuls este de 65 us; impulsurile sunt separate de pauze ce
variază în trepte, de la o durată de 25 de ori mai mare decât durata impulsului – la o frecvenţă de
80 impulsuri/sec. Frecvenţa impulsurilor este dozată în 6 trepte, între 80 şi 600 impulsuri/sec.;
penetraţia este împărţită în 6 trepte, de la 1 la 6.
Intensitatea energiei de lucru a aparatului este cuprinsă între 293 şi 975 waţi. Durata
mare a pauzei în raport cu durata impulsurilor face ca efectele calorice ale acestei înalte energii să
se disperseze până la dispariţie, astfel încat efectele biologice au o durată mai lungă şi o
estompare mai lentă. Frecvenţa impulsurilor a fost calculată astfel încât fiecare impuls care
urmează să cadă pe un efect biologic persistent, produs de impulsul precedent, iar efectele
biologice persistente să se sumeze pentru o perioadă de timp. Penetraţia câmpului realizat de
Diapulse este în funcţie de intensitate, prezentând un maximum de 20 cm care corespunde
intensităţii maxime de lucru de 975 waţi. Dozarea penetraţiei la nivelul dorit în aplicaţie, depinde
de greutatea şi constituţia organismului; se alege o penetraţie mai mare la organismele mai
robuste, cu ţesut celulo-adipos subcutanat mai dezvoltat. Disiparea efectului caloric face ca
această procedura să fie lipsită de efecte hipertermice locale.
Emiţătorul localizator al aparatului se aplică la o distanţă foarte mică de corpul omenesc
(de la contactul intim până la 2-3 cm) deoarece în condiţiile unui strat de aer interpus cât mai
mic se evită pierderea energiei electromagnetice (aerul constituind un mediu de dispersie al
acesteia). Emiţătorul de poate aplica deasupra regiunilor şi porţiunilor acoperite de
îmbrăcăminte, aparate gipsate, materiale sistetice, pansamente inclusiv asupra regiunilor ce
conţin elemente metalice de contenţie şi osteosinteză. Singura contraindicaţie o reprezintă
pace-mackerul cardiac.

Figura 1 Aparatul Diapulse

3. Undele decimetrice

Denumiri pentru acest domeniu utilizat în terapie şi care trebuie adoptate de toti cei care

2
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

practică fizioterapia sunt: unde decimetrice „lungi”, cu λ = 69 m şi unde decimetrice „scurte” sau
microunde cu λ = 12,25 cm sau λ = 12,40 cm. Undele decimetrice sunt unde electromagnetice
radiate de o antena emiţătoare şi un reflector de unde (proiector).
Acţiunea şi efectele biologice şi fiziologice ale undelor decimetrice
Acţiunea acestor unde la nivelul structurilor celulare constă în producerea unui fenomen
fizic de dispersie polară a moleculelor explicat de teoria dipolului. La trecerea curentului de
înaltă frecvenţa moleculele aflate într-un mediu biologic se comportă ca un dipol executând mici
oscilaţii ele se orientează sub influenţa câmpului electric¸in funcţie de faza de oscilaţie şi de
polaritatea proprie. Acest proces mecanic se transformă în căldură la nivelul ţesutului care
generează efectele biologice ce stau la baza aplicaţiilor terapeutice.
Substraturile biologice reacţioneaza prin următoarele 3 procese:
- Dispersie. Este vorba de dispersia moleculelor bipolare în câmpul de înaltă frecvenţă;
frecarea moleculară produce caldură.
- Absorbţie. Undele electromagnetice sunt absorbite de ţesuturi, unde energia de înaltă
frecvenţă este transformată în căldură. Ţesuturile prezintă coeficienţi de absorbţie diferiţi, proprii
structurilor lor. Cu cât coeficientul de absorbţie este mai mare, puterea de pătrundere este mai
mică şi invers. Puterea de pătrundere (penetraţia) este mai mare şi absorbtia (efectul caloric)
este proporţional mai mică în ţesuturile cu un conţinut mai mic de apă. Astfel, undele
decimetrice străbat mai uşor şi încălzesc mai puţin ţesutul gras decât tesutul muscular (30%
faţă de 75% conţinutul în apă al acestor două structuri tisulare). Cantitatea de energie absorbită
este diferită în funcţie de grosimea stratului celulo-adipos subcutanat, dar şi de zona lungimilor de
undă folosite: 69 cm sau 12 cm.
- Reflexie. La limita dintre diferitele ţesuturi are loc o reflexie parţială a
radiaţiilor pătrunse. La aplicaţiile cu unde decimetrice lungi şi scurte (microunde), încălzirea
straturilor cutanat şi adipos subcutanat este redusă sau foarte redusă, repartizarea termică în
diferitele compartimente tisulare este mai uniformă şi efectele termice de profunzime în
straturile musculare mai adecvate, comparativ cu efectele produse de aplicaţiile cu unde scurte
(profunzimea optimă a efectului termic la undele decimetrice este până la 4-5 cm).

3
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Modele de emiţăţoare utilizate în aplicaţiile cu unde decimetrice

La undele de 69 cm (434 MHz):

- emiţătorul de câmp cilindric (sau rotund);
- emiţătorul de câmp longitudinal;
- emiţătorul de câmp scobit (cavitar).
Emiţătorul de câmp cilindric şi longitudinal sunt dipoli capacitivi. Câmpul radiant de
ultrafrecvenţă înaltă este proiectat spre substratul tratat dintr-o singură direcţie. Distanţa la care
aplicaţia are un efect optim este de 5-10 cm. In mod obişnuit distanţele trebuie precizate în
cartea tehnică a aparatului. Prin nerespectarea distanţei emiţătorului se modifică rezistenţa
capacitivă şi se dereglează câmpul cu scăderea consecutivă a randamentului. Acest emiţător
constituie cea mai eficientă formă de încălzire tisulară locală a terapiei de înaltă frecvenţă, în
sensul că produce o slabă încălzire a tegumentului şi a tesutului subcutanat şi o distribuţie
relativ uniformă a căldurii în toate zonele tratate cun un efect optim de profunzime.
Valorile maxime ale câmpului se află la nivelul laturilor perpendiculare ale emiţătorului,
pe direcţia de emisie a undelor (raport 1/2) între încălzirea ţesutului gras faţă de cel muscular, în
timp ce la mijlocul emiţătorului se realizează un raport al efectului termic de 1/1 între tesutul
gras şi cel muscular.
Emiţătorul scobit este indicat în aplicaţiile pe segmentele corporale mari şi pe
extremităţi.
La microunde (12 cm lungimea de undă) (2450 MHz):
- emiţătorul longitudinal câmpul electric realizat este paralel cu undele emise de radiatul emiţător.
Efectul se produce pe o suprafaţă întinsă.
- Emiţătorul circular rotund se realizează câmpuri rotative, care indiferent de aşezarea
emiţătorului faţă de regiunea tratată realizează o doză terapeutică optimă pe zone largi.
Se apreciază că tehnica de aplicare a undelor decimetrice lungi şi scurte este mai
simplă decât a celor scurte principalele motivaţii fiind:
- se utilizează un singur electrod (localizator - emiţător);
- mişcările pacientului în timpul şedintei nu modifică rezonanţa circuitelor;
- durata şedinţelor este mai scurtă şi numărul de şedinte necesare esre mai mic.

Poziţionarea localizatorului

Se manevrează prin modificarea braţului articulat al aparatului. Se aşează perpendicular pe

suprafaţa tratată. Distanţa dintre localizator şi tegument trebuie să fie de 5-8-10 cm la
generatoarele de unde de 69 cm şi de 2-5-10 cm la generatoarele de microunde în funcţie de
mărimea suprafeţei pe care o iradiem şi de specificaţiile din cartea tehnică a aparatului.
Dozarea intensităţii este în funcţie de dimensiunea localizatorului, distanţa faţă de
tegument, grosimea stratului celulo-adipos al regiunii tratate, durata iradierii şi stadiul de
evoluţie al afecţiunii.
Dozele pot fi apreciate ca mici, mijlocii şi calde, in zone cuprinse între 40 şi 200 waţi /
cm2, reglate funcţie de modelul aparatului cu ajutorul unor comutatoare, în dreptul unor trepte
de dosaj marctae prin cifre sau plaje colorate. Dozele mici sunt adresate stadiilor acute şi

4
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

subacute, cele mari se aplică în manifestările cronice ale afecţiunilor tratate.

Principalele caracteristici distinctive între undele scurte şi undele decimetrice

Unde scurte Unde decimetrice

Amplasarea regiunii tratate în Se află între electrozi, in interiorul Se află în aria de iradiere a
câmp circuitului câmpului radiant
Difuziunea câmpului de unde Se produce la periferiaEnergia este radiată focalizant
electrozilor înn regiunile vecine fără difuziune în vecinătate
Acţiune de profunzime Este pronuntată (peste 5 cm în Este optimă (până la 5 cm)
ţesuturi)
Este neuniformă
Poate fi modificată prin reglarea Este uniformă
distantei dintre electrozi Nu se modifică
Are loc o încălzire pronuntată a Stratul adipos subcutanat este
stratului de ţesut puţin încălzit
Supravegherea pacientului înEste necesarăadipos
la aparatele fără Nu necesită supraveghere
timpul procedurii acord automat
subcutanat
Riscul de apariţie al arsurilor Este posibil când nu se respectă Nu există riscul arsurilor
poziţionările corecte ale cablurilor
şi electrozilor

5
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

LP 12- Instrumentatie biomedicala pentru terapia cu Ultrasunete si pentru terapia cu LASER.

Tehnica de aplicare. Aparatură

Terapia cu Ultrasunete
Tratamentul cu ultrasunete constă în transmiterea vibraţiilor mecanice pendulare de o
frecvenţă deosebit de mare, produse de un generator de ultrasunete, penetrarea şi absorbţia lor în
corpul omenesc.
Limita superioară de percepţie a sunetelor de către urechea omenească este de circa 20
000 oscilaţii pe secundă. Vibraţiile mecanice pendulare – reprezentând sunetul - ce depăşesc
această limită poartă numele de ultrasunete. Frecvenţa undelor ultrasonore este foarte mare, fiind
apreciată la 50 000 Hz – 3 000 000 Hz (500 kHz- 3 000 kHz). Aparatele utilizate în
fizioterapie furnizează ultrasunete cu frecvenţa curpinsă în general între 800 -1 000 Hz.
Lungimile de undă ale ultrasunetelor sunt foarte mici, putând fi uşor localizate şi
orientate selectiv. Ele prezintă variaţii în funcţie de natura mediului străbătut (gazos, lichid sau
solid). La o frecvenţă de 800 kHz, lungimea de undă în ţesuturile corpului omenesc este de
1,87mm.
Aplicarea undelor ultrasonore pe un corp produce un transfer de energie considerabil,
prin alterarea stărilor de presiune realizate. Transferul de energie ultrasonică şi măsurată în W / m2
defineşte intensitatea ultrasunetului. Aceasta constituie un parametru foarte important în cadrul
terapiei cu ultrasunete.

Propagarea ultrasunetelor

Spre deosebire de undele sonore, cele ultrasonice se propagă numai în linie dreaptă, sub
forma unui fascicul de raze. Propagarea depinde şi de felul şi forma sursei de producere, de
cuplarea cu mediul în care se propagă şi de frecvenţă (cu cât frecvenţa este mai ridicată, cu atât
penetrarea este mai mare).
Propagarea poate fi modificată de dimnesiunile mediului străbătut (mică sau mare), de
suprafaţa acestuia (netedă, rugoasă), de forma lui, ca şi de structură (omogenă sau
neomogenă). Viteza de propagare a ultrasunelelor este o constantă de material (ţesut), având o
valoare medie în ţesutul uman de 1 500 m / s. Ea se calculeză prin produsul dintre lungimea de
undă şi frecvenţă.
Profunzimea de înjumătăţitre – prin aceasta se înţelege înjumătăţirea energiei în unitatea
de spaţiu, mai concret spus , profunzimea (expirmată în cm) la care energia ultrasonică se
înjumătăţeşte de la 1 W administrat la suprafaţă. Acestă scădere a energiei în raport cu
adâncimea ţesuturilor este în funcţie de frecvenţă, de exemplu la 800 kHz, grosimea stratului
deînjumătăţire este de 5,8 cm. În practică trebuie luată în considerare această înjumatăţire.
La nivelul de trecere între 2 medii cu densităţi diferite, exemplu cel mai elecvent este
reprezentat de limita dintre ţesutul muscular şi cel osos, ultrasunetele suferă o serie de
fenomene, dintre care cele mai importante sunt absorbţia şi reflexia.
Coeficientul de absorţie este mai mare la frecvenţele înalte şi depinde de mediul supus la
iradierea ultrasonică. De exemplu la 800 kHz, coeficientul de absorbţie este de 0,33 în ţesutul
muscular şi de 0,21 în ţesutul gras. La limita dintre două ţesuturi diferite se produc reflexia şi
refracţia undei sonore.
La interferenţa undei incidente cu cea reflectată, în cazul reflexiei totale, se produce
unda staţionară (cu direcţie verticală). În acesta situaţie, valorile maxime ale vibraţiei pot creşte cu
aproape 100 %. În zona undei, toate particulele sunt în mişcare. Acestă deplasare faţă de

1
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

particulele zonelor învecinate este denumită „gradient de deviaţie” si acre o valoare de 3,3
milionimi de mm pentru o celulă, la o frecvenţă de 800 kHz şi la o intensitate de 2 W / cm2.

Forme de ultrasunete utilizate in terapie

1. Ultrasunetul în câmp continuu – este formă de undă ultrasonoră logitudinală neintreruptă cu

acţiune continuă asupra mediului şi în consecinţă cu o producere permanentă a aşa zisului
„micromasaj tisular intern”. Deşi în cursul aplicaţiilor de unde ultrasonore nu se produc
cumulări de energie în ţesuturi, totuşi în absenţa sau chiar în eventualitatea unei supradozări de
ultrasunet în câmp continuu, efectul termic poate deveni evident sau
accentuat. Acest avantaj a putut fi înlăturat prin intercalarea unor pauze în trenurile de unde
ultrasonore, în scopul reducerii sau anulării efectului termic.
2. ultrasunetul în câmp discontinuu (cu impulsuri) – este vorba de o întrerupere ritmică, cu o
anumită frecvenţă a ultrasunetului în câmp continuu (de regulă la aparatele moderne se obţine
prin montarea unui generator de impulsuri în generatorul aparatului de ultrasunete). Se va ţine
cont de forma şi durata impulsurilor, durata pauzei şi frecvenţa intercalării acesteia. Forma
impulsului poate fi dreptunghiulară, trapezoidală sau triunghiulară. Frecvenţa şi forma
impulsurilor sunt reglate de aparat. Raportul dintre durata impulsului şi perioda de repetiţie
(durata impulsului plus durata pauzei) este numit coeficient de umplere. Prin modificarea
coeficeintului, se modifică raportul dintre durata impulsului şi durata pauzei.

Efecte fizico – chimice ale undelor ultrasonore

1. efectul mecanic – este reoprezentat de vibraţia produsă şi care poate fi bine remarcată în
apă, prin apariţia unei coloane de lichid în dreptul suprafeţei traductorului. Vibraţiile se transmit
din aproape în aproape, fiecare modeculă fiind pusă în mişcare cu o frecvenţă egală cu cea a
sursei.
2. efectul termic – o parte din energia ultrasonică se trasnformă în interiorul mediului traversat în
energie calorică. Este pregnant în mediile neomogene, cum sunt cele din ţesuturile corpului
omenesc.
3. efectul de cavitaţie – producerea de goluri (fisuri, rupturi) în interiorul lichidului de traversat
, manifestat vizibil prin formarea bulelor de aer. Acestea se produc prin compresiunile şi dilatările
succesive realizate de ultrasunete asupra lichidului. Ruperea are loc în momentul dilatărilor.
4. efectul dedifuziune.
5. efecte chimice.

Mecanisme de producere a undelor ultrasonore

1. procedee mecanice – simple, clasice – punerea în vibraţie a unei lamele metalice fixate de
anumite dimensiuni (o lamă de oţel de 10 cm fixată la mijloc produce ultrasunete cu o frecvenţă de
25 kHz) sau a unui diapazon.
2. procedee magnetice – schimbarea dimensiunilor unor metale prin magnetizare periodică cu
ajutorul unui curent alternativ. Efectul magnetostrictiv este deosebit de puternic la un aliaj
constituit din fier (49 %), cobalt (49 %), vanadiu (2%) numit „permendur”.
3. procedeul piezoelectric – proprietatea unor cristale, tăiate într-o anumită secţiune, de a se
comprima şi dilata într-un anumit sens, dacă sunt supuse la variaţii de potenţial electric
(efectul piezoelectric inversat). Există o relaţie de proporţionalitate între gradul de vibraţie a
lamei de cuarţ şi intensitatea curentului utilizat. Comprimarea sau dilatarea lamei de cuarţ este

2
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

foarte mică, de domeniul de milionimi de centimetru, adică o distanţă pe care se pot aşeza numai
circa 10 – 15 atomi. De asemenea, frecvenţa oscilaţiilor depinde şi de dimensiunea plăcuţei de
cuarţ: de exemplu, o plăcuţă de 1 mm execută 2,88 milioane de vibraţii pe secundă, una de 0,5
mm execută 5,76 milioane de vibraţii pe secundă.

3
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

APARATE PENTRU ULTRASOTERAPIE

Aparatul de ultrasunete se compune dintr-un generator de înaltă frecventă, un cablu de

racord şi un cap emiţător (traductor, proiector sau localizator) în care este cristalul piezoelectric
Acest traductor transmite unda ultrasonică şi poate fi capabil să şi o recepteze pe cea
reflectată. Frecvenţa de lucru este de 800 – 1 000 kHz.
Primele aparate construite pentru acest domeniu terapeutic erau mari, având o greutate de
50 – 60 kg şi necesitau răcirea cu apă sau ulei a capului emiţător. Aparatele moderne au o
greutate mult mai redusă, portabile şi perfecţionările tehnice aduse elimină necesitatea acestei
manevre.

Modele de aparate de terapie cu ultrasunete

Pe panoul frontal de comandă, aparatele sunt prevăzute cu următoarele elemente:

- comutatoare pentru pornire şi creşterea intensităţii separat pentru traductorul mare şi pentru
traductorul mic;
- ceasul semnalizator pentru marcarea timpului sedinţei de tratament;
- instrumentul de măsura a energiei ultrasonice furnizate;
- bornele pentru cuplarea mufelor cordoanelor traductoarelor;
Instrumentul de măsură este prevăzut cu gradaţii care permit alegerea intensităţii
aplicaţiei între 0,05 W /cm2 – 2 - 3 W /cm2. Pe panoul aparatului mai sunt simboluri pentru
funcţinarea traductorului mic sau cel mare, forma de câmp aplicată, semnalizare pentru atestarea
funcţonării.Ceasul semnalizator întrerupe automat funcţionarea aparatului la
expirarea timpului fixat pentru durata aplicaţiei.
Capul emiţător al aparatului, denumit şi proiectorul de ultrasunete, era foarte mare la
aparatele vechi; avea o capacitate de peste 1 litru şi era umplut cu ulei pentru răcirea cristalului
piezoelectric. Aparatele mai recente au un proiector de forma unui ciocan cu mâner şi capul
propriu-zis. Acest proiectro se răceşte cu un curent de apă, fiind racordat prin două tuburi de
cauciuc la reţeaua de apă. Aparatele moderne, care utilizeză cristale de titanat de bariu –
ceramică, nu mai au nevoie de nci un fel de răcire.
Lama de cristal piezoelectric, care este montată în capul emiţător, este prinsă între două
lame metalice inoxidabile, care sunt legate printr-un cablu de bornele generatorului de înaltă
frecvenţă. Grosimea ei etse de 3,6 mm la aparatele cu o frecvenţă de 800 kHz, grosime care

4
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

corespunde la o frecvenţă proprie de rezonanţă egală cu cea a sursei de înaltă frecvenţă.

Capul propriu zis are formă de elipsoid, secţionată transversal la unul din capete.
Secţiunea formează suprafaţa emiţătoare de unde ultrasonice. Aceată suprafaţă variază de la un
aparat la altul, fiind între 3 şi 10 cm2.

Capete de emisie – au factor de neuniformitate (BNR-The Beam Nonuniformity Ratio)

mai mic decât 5 pentru a evita concentrarea prea mare de energie printr-un sistem de control al
calităţii contactului.
Nu toată această suprafaţă emite omogen unde ultrascurte. Zona centrală care este în
dreptul cristalului piezoelectric emite cu intensitate mare, pe când zona periferică emite
neomogen, inegal şi cu intensitate mai slabă, mai alec la proiectoarele cu suprafaţă mare.
Capul traductorului este astfel construit (etanş) încât poate fi utilizat la tratamente
indicate şi prin scufundarea în apă.
Mânerul izolator împiedică propagarea vibraţiilor ultrasonore în mâna operatorului. Acolo
unde se execută foarte multe tratamente cu ultrasunete, pentru evitarea progării vibraţiilor
ultrasonice în mâna şi antebraţul operatorului, cu consecinţe nedorite (dureri, reacţii tendinoase) se
recomandă utilizarea unor mănuşi, de preferinţă din bumbac sau lână, a căror ţesătură să fie laxă,
pentru ca să cuprindă mult aer, cunoscând că ultrasunetele nu se propagă în aer. În poziţie de
nefuncţionare, capul emiţător se sprijină pe un suport care se găseşte la partea laterală a
aparatului.
Traductorul se va alege în funcţie de mărimea şi forma suprafeţei corporale tratate. În
cazul suprafeţelor mai mari şi plane se va alege traductorul mare. Dacă zona tratată este de
dimensiuni reduse sau are un profil mai neregulat (proeminenţe articulare, osoase) se alege
traductorul mic. Se poate trata şi combinat, în funcţie de caz, cu ambele dimnesiuni în aceeaşi
şedinţă.

5
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Tehnica de aplicare directă a proiectorului ultrasonic

Modalitatea de pătrundere a ultrasunetelor la nivelul ţesuturilot

Terapia cu inalta frecventa, precum ultrasunetele, prezinta domenii de actiune diferite, printre
care: ultrasonoterapia, meloterapia, aerosoloterapia, precum si ecografia si utilizarea ultrasunetelor in
medicina dentara.
De aceasta terapie beneficiaza:
 artrozele cu diferite localizari (spondiloza, gonartroza, coxartroza etc).
 suferintele tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH, epicondilite, sindromul algoneurodistrofic etc).
 afectiunile de natura ortopedico-traumatica (scurtarea perioadei de vindecare posttraumatism,
accelerarea calusarii fracturilor, contuzii, entorse, luxatii, hematoame).
 sindromul de deposturare insotit de durere, precum posturi algice vicioase, scolioze, cifoze sau
deformari ale piciorului.
 afectiunile dermatologice: cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor.
 afectiunile neurologice: nevralgii si nevrite, inclusiv dupa post herpes zoster.
 afectiunile ginecologice.
Contraindicatiile generale ale ultrasonoterapiei sunt reprezentate de urmatoarele:
 afectiunile tegumentare de natura infectioasa, inflamatorie sau tulburari de sensibilitate cutanata,
 tulburarile de coagulabilitate sanguina, fragilitatea capilara.
 starea generala alterata.

6
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

 tumorile in toate stadiile evolutive, pre si postoperator.

 tuberculoza activa, in orice stadiu si orice localizare.
 starile febrile acute, indiferent de cauza.
 insuficienta cardiocirculatorie, boala cardiaca ischemica, tulburarile de ritm cardiac.
 afectiunile venoase periferice.
 ateroscleroza cu calcificarea progresiva a peretilor arteriali.
Alaturi de contraindicatiile absolute ale ultrasonoterapiei se inscriu si cele speciale, precum:
aplicatia la nivelul capului sau deasupra nivelului vertebrei C3, la nivelul maduvei spinarii, ficatului,
splinei, uterului gravid, la nivelul glandelor sexuale, plamani, cord, marile vase. Nu se fac aplicatii cu
ultrasunete la nivelul zonelor de crestere osoasa la copii si adolescenti.

Instrumentatie biomedicala pentru terapia cu LASER

“LASER” reprezintă acronimul pentru “Light Amplification by Stimulated Emision of

Radiation”. Conceptul de emisie stimulată a fost sugerat de catre Albert Einstein, fapt ce a dus la
descoperirea ruby-laserului de cȃtre T. Maiman in 1960. Ulterior s-a produs o radiație laser într-
o mixtură de de gaze He-Ne (A. Javan), iar în 1962 s-a produs o radiație laser prin
semiconductori (M. Nathan, R. Hall și T. Quist). Pȃnă în prezent s-au descoperit numeroase
medii pentru producerea laserului: gaze ionice și moleculare (He-Ne, CO2, Argon), cristale
sintetice (rubin).
Radiatia laser are nevoie de patru condiții de bază pentru a se produce:
- mediul activ care sa emită radiații în cȃmpul optic al unui spectru electromagnatic;
- inversia populațională produsă în mediul activ;
- mecanismul de excitare care produce inversia populațională;
- rezonatorul optic care suportă frecvență de oscilație și furnizează reacția pozitivă
pentru amplificarea radiației de emisie spontană.

Proprietăți
Proprietatile laserului care stau la baza laserterapiei sunt:
- monocromacitatea – emiterea unui fascicol luminos de o singura lungime de unda;
- coerenta – undele luminoase sunt in aceeasi faza atat in timp cat si in spatiu;
- directionalitatea – undele luminoase sunt paralele si au o tendinta de convergenta foarte mica;
- stralucirea – amplificarea procesului intr-o cavitate laser produce o densitate
energetica crescuta.
Energia se masoara in Joule iar densitatea in J/cm2.

Interactiunea cu tesutul
Lumina poate interactiona cu tesutul in patru moduri diferite:
- transmisia – se refera la trecerea luminii printr-un tesut fara a avea nici un efect asupra
acestuia
- reflexia – se refera ls respingerea luminii la suprafata tesutului
- imprastierea – difuzia luminii se produce dupa ce lumina a intrat in tesut cu variatii
diferite in functie de partile tesutului
- absorbtia – lumina trebuie absorbita pentru a avea efect asupra tesutului tinta

Efectele laserului
Laserul are in primul rand efecte termice ce rezulta din trei fenomene distincte: conversia
luminii in caldura, trasferul caldurii si reactia tisulara. Toate sunt legate de temperatura si
timpul de incalzire.
Actiunea termica a laserului poate fi descrisa astfel:

7
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

- hiperemia – o crestere moderata in temperatura (41º-44º C) pentru cateva zeci de minute

- coagularea – se refera la o necroza ireversibila, temperatura ajunge pana la 50º-100º C. Timp
de cateva secunde se produce desicatie, distrugere si contractare tisulara prin denaturarea
proteinelor si colagenului.
- volatilizarea – se traduce prin prierdere de material tisular, constituentii tisulari dispar la 100º C
intr-un interval scurt de timp 1-10
secunde
Efectele laserterapiei sunt: analgezice, miorelaxante, antiedematoase, de biostimulare,
vasodilatare si regenerare osoasa, nervoasa, refacere de rupturi ligamentare.
Factorii ce influenteaza tratamentul sunt:
- culoarea pielii
- vechimea afectiunii
- tipul de tesut
- sensibilitatea pacientului

Se cunosc in prezent doua tipuri de lase medical: high power (300 W) si lower power
(5- 500mW). Laserul de mare putere este folosit in chirugie (pentru proprietatile sale de a
produce coagulare, sectionare tesuturi), iar low level laser este utilizat pentru proprietatile
sale biostimulative. LLLT (low level laser therapy) inseamana aplicarea in scop
terapeutic a unei emisii monocromatice, cu lungimi de unda ce se situeaza in infrarosu si
infrarosu apropiat (600-1000mm) si cu energia intre 1-500Mw. Acest tip de laser mai este
cunoscut si sub urmatoatele denumiri (CLT cold laser therapy), LPLT (low power laser
therapy), LIL (low intensity laser therapy), LELT (low energy laser therapy), LA (Laser
accupuncture), NThL (non-thermal laser), SL (soft laser).
Parametrii de stimulare cuprind:
 tipul laserului (heliu-neon, indium-gallium-alluminium, gallium-
alluminium- arsenid)
 dojazul determinat de intensitate si timp
 densitatea energiei.
 Tratamentul trebuie strict individualizat.

Tehnica de aplicare
- Pe punct – spot cu diamterul de 2mm, profunzime 1cm, scanare. Dupa stabilirea
zonelor pe care se face aplicatia, se fixeaza parametrii de stimulare si timpul si se trece la
aplicarea sondei pe tegument.
- Tip duș - In cazul iradierii unei suprafete maim largi se folosesc sonde speciale care sunt
plasate la distanta de suprafata tratata.

Componentele dispozitivului Laser

- Sursa de energie (electrica).
- Mediul ce genereaza lumina Laser.
- Pompa ce genereaza si mentine “populatia inversata” – dispozitiv de voltaj inalt,
oscilatori de frecventa radio sau alte lasere.
- Cavitatea de rezonanta optica = mediul ce genereaza lumina LASER, delimitat de 2
oglinzi, una reflexiva, cealalta semipermeabila - fascicul monocromatic, constant si
concentrat de lumina.

Aplicatori

Sonda punctiforma

8
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Dusul laser

Aparatul de laserterapie este de mica putere ce poate fi folosit in diferite domenii:

- dermatologie
- stomatologie
- ortopedie
- fizioterapie
- fizioterapie sportiva
- medicina anti-imbatranire (terapii revitalizante)
- traumatologie
- chirurgie
- neurologie
- ORL
- Medicina sportiva
- Ginecologie

Contraindicatii
Laserterapia nu se foloseste in urmatoarele cazuri:
- modificari suspecte ale pielii
- afectiuni precanceroase si maligne
- fotosensibilitate crescuta
- boli cutanate cronice in stare acuta, exacerbata
- leziuni ale pielii exacrbate de radiatiile UV sau din radioterapie
- afectiuni ce rezulta din tratamentul cu citostatice, imunosupresoare, terapie mare cu
corticosteroizi
- epilepsie netratata
- insuficienta cardiaca decompensata
- aritmie si insuficienta coronariana
- infectii generale febrile
- Pace maker
- dismenoreea (regiunea pubica si lombara)
- hematoame recente si extinse in starile acute
- inflamatii acute ale tesutului subcutanat (flegmon)
- sarcina
- nu se face laserterapie in vecinatatea fontanelelor deschise sau a lamelelor epifizelor
oaselor lungi, in copilarie sau adolescenta
- nu se face laserterapie in vecinatatea organelor endocrine (glanda tiroida, ovare,
testicule etc)

9
 Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT

Masuri de siguranta

Echipamentul trebuie sa fie protejat de orice utilizare neautorizata cu ajutorul

intrerupatorului de siguranta cu cheie. Nu este permisa privirea directa in fasciculele laser si nici
contactul ochilor inchisi cu fasciculul laser. Distanta oculara de risc normala este de 50 cm (dus
laser) si 40 cm (sonda punctiforma) in functie de puterea emisa. In timpul tratamentului
pacientul si terapeutul trebuie sa poarte ochelari de protectie.

1
0
 LP 13- Magnetoterapia. Terapia cu microunde

Magnetoterapia este una din procedurile de fizioterapie des utilizate. Forma sa de bază – aplicarea
câmpului magnetic static – a fost folosită de foarte multă vreme drept una din cele mai mari surse de
vindecare. Totuşi, doar invenţia aparatelor electronice şi a elementelor puternice de comutare a permis o
dezvoltare rapidă a terapiei cu impuls magnetic de frecvenţă joasă, ale cărui efecte sunt de câteva ori mai
mari decât cele ale câmpului magnetic static. Magnetoterapia poate fi foarte eficientă în cazul în care este
indicată şi aplicată corect. Poate fi, de asemenea, recomandată pentru a fi folosită în combinaţie cu alte
metode de terapie, cum ar fi farmacoterapia, ale cărei efecte sunt, de obicei, suportate de către
magnetoterapie.
Un câmp magnetic este produs de un current electric sau de către un câmp electric variabil.
O bobină prin care circulă curent electric produce câmp magnetic. Câmpul magnetic este caracterizat
de liniile de camp sau de forţă magnetică, a câror densitate şi formă determină intensitatea acestuia. Cu
cât intensitatea câmpului magnetic este mai mare, liniile de forţă magnetică sunt mai dese, aspect
întâlnit în interirul bobinei. Tot aici, câmpul este cel mai omogen, aspect reprezentat de
paralelismul şi relativa echidistanţă a liniilor de câmp. Densitatea liniilor de forţă magentică
reprezintă inducţia magnetică, elementul de exprimare a intensităţii câmpului magnetic.
Totalitatea liniilor de forţă magnetică care trec printr-o suprafaţă formează câmpul
magnetic. Aceasta se calculează prin produsul dintre inducţia magnetică şi suprafaţa secţiunii
bobinei. În sistemul internaţional de unităţi (SI), intensitatea se măsoară în tesla (T), cu
subunitatea militesla (mT). Faţă de vechea unitate de măsură a inducţiei magnetice (Gauss), militesla
reprezintă o zecime, adică 1 Gs = 0,1 mT.
Câmpul magnetic produs de un curent are aceleaşi parametri fizici ca şi curentul. Astfel,
dacă curentul este alternativ, câmpul magnetic este tot alternativ, având aceeaşi frecvenţă; dacă
este sub forma de impulsuri, câmpul magnetic corespunzător este tot sub formă de impulsuri. În
terapia cu câmp magnetic de joasă frecvenţă se utilizează inducţii magnetice care ajung la valori de
ordinul zecilor de mT. Fluxurile magnetice variabile dau naştere în spaţiu unui câmp electric
careproduce într-un conductor o tesniune electrică. Dacă conductorul formează un circuit închis, în
acesta ia naştere ca urmare a tensiunii electrice un curent. Fenomenul este cunoscut sub numele de
legea inducţiei electromagnetice, stabilită de fizicianul englez Faraday. Mărimea tesiunii electrice este
cu atât mai mare cu cât viteza de variaţie a fluxului este mai mare şi cu cât mărimea fluxului este
mai ridicată. Fenomenul de inducţie poate furniza explicaţii pentru unele fenomene care iau naştere
în interiorul organismului, atunci când acesta este plasat într-un câmp magnetic variabil. Tensiunile
electrice care iau naştere în ţesuturi pun în mişcare ionii din mediile tisulare, în ritmul câmpului
magnetic.
a) Câmp magnetic produs de o bobină parcursă de curent;
b) Producerea unui curent electric prin inducţie electromagnetică;

Modalităţi de aplicare ale câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă

Sunt determinate de caracteristicilediferitelor modele de aparate construite, majoritatea

acestora generând trei forme principale şi distinctive de câmp magnetic:
1. forma continuă:
- 50 Hz;
- 100 Hz;
- 50 -100 Hz (6 s cu 50 Hz, urmate fără pauză de 6 s cu 100 Hz);
2. forma întrerupt ritmic:

- 50 Hz (3 s 50 Hz, 3s pauză etc);

- 100 Hz (3 s 100 Hz, 3 s pauză etc);
- 50 – 100 Hz (3 s 50 Hz, 3 s pauză, 3 s 100 Hz, 3 s pauză etc).
3. forma întreruptă aritmic:
- 50 Hz (perioade variabile de 50 Hz intercalate cu pauze de durate variabile care se
succed în mod aleator);
- 100 Hz (perioade variabile de 100 Hz intercalate cu pauze de durate variabile care se
succed în mod aleator);
- 50 – 100 Hz (6 s cu 50 Hz, 6 s cu 100 Hz intercalate cu pauze inegale totul
succedându-se în mod aleator);
 Forme de câmp

Aparate pentru magnetoterapie

Aparatul de magnetoterapie este o instalaţie pentru terapie fizică cu ajutorul câmpurilor
magnetice de joasă frecvenţă obţinuteprin parcurgerea unor bobine de către un curent redresat cu
frecvenţa de 50 Hz sau 100 Hz.
Se compune din:
- aparatul redresor – comutator;
- bobine generatoare de câmpuri magnetice;
Aparatul redresor – comutator asigură tensiunile redresate necesare pentru alimentarea
bobinelor, având următoarele posibilităţi:
a) trei regimuri de lucru (continuu, întrerupt ritmic, întrerput aritmic);
b) trei regimuri de impulsuri (50 Hz, 100 Hz, 50 cu 100 Hz);
c) semnalizarea cu diode luminiscente a regimurilor de lucru şi frecvenţelor;
d) conectarea şi deconectarea independentă a celor 4 bobine;
e) stabilirea duratei tratamentului de la 0 la 16 minute;
f) deconectarea automată la sfârşitul tratamentului după o prealabilă semnalizare sonoră;
g) urmărirea valorii curentului ce trece prin bobine la instrumentul indicator;
h) verificarea continuităţii bobinelor înaintea începerii tratamentului.
Bobinele generatoare de câmpuri magnetice sunt de trei feluri:
- bobina cervicală;
- bobina lombară;
- bobina localizatoare de forma paralelipipedică.
Bobina cervicală îmbrăcată în material plastic (ABS vacumat) se prezintă sub formă toroidală
cu diametrul mediu 275 mm.
Bobina lombară are un diametru mediu de 560 mm şi greutatea de 8,3 kg.
Bobina localizatoare este de formă paralelipipedică cu dimensiunile 200 x 100 x 60 mm şi greutate
maximă de 1,88 kg, in componenţa unei instalaţii intră două bobine localizatoare, una marcată NN şi
cealaltă marcată SS.
 Aparat de magnetoterapie: sistem principal, bobină mare, bobină cervicală, aplicator liniar

Reguli care trebuie respectate la aplicarea magnetoterapiei

- amplasarea şi utilizarea terapeutică a aparatelor se va face în săli separate de alte proceduri de

electroterapie, care pot fi influenţate de câmpurile magnetice generate.
- paturile pe care se aseză subiectul trebuie să fie poziţionate la o distanţă de cel puţin 3m între ele,
pentru evitarea influenţării reciproce între câmpurile magnetice în funcţionarea sincronă a mai multor
aparate.
- se vor îndepărta de pe corp obiectele metalice de dimnesiuni mari pentru a se evita concentrarea
câmpurilor magnetice.
- la bolnavii purtători de piese ortopedice se va evita aplicarea bobinelor în vecinătatea
acestora;
- aplicarea tratamentului la purtătorii de pace – maker cardiac este strict interzisă;
- carcasele bobinelor să nu prezinte crăpături (zilnic se va controla starea aparatului şi a bobinelor de
câmp);
- pacientul se asează în decubit dorsal, îmbrăcat dar lejer la gât, abdomen şi extremităţi pentru a se
evita stânjenirea circulaţiei sanguine.
- extremitatea cefalică va fi îndreptată (cu poziţionarea patului) spre polul Nord;
- bobinele cervicală şi lombară vin în contact cu regiunea cervicală şi lombară a pacientului şi se
poziţionează cu săgeata de pe bobină îndreptată spre extremitatea cefalică a pacientului.

-
- bobinele localizatoare se poziţionează corespunzător polilor însemnaţi cu simbolurile resprective N
– S pe regiunea tratată,
- după terminarea sedinţei de tratamnet la toate regiunile prescrise, bobinele se aşează pe patul de
tratament sau pe măsuţa ajutătoare, bobinele cervicăl şi lombară se scot prin partea superioră a
corpului şi se aşeză pe pat pentru o nouă aplicaţie terapeutică.

Diferite poziţii de fixare a bobinelor

Pozitionarea pentru sedinta de magnetoterapie

Ultimele descoperiri cu privire la răspunsul fiziologic al organismului la câmpul electromagnetic

implică următoarele efecte ale magnetoterapiei:
• efect analgezic,
• efect antiedematos,
• efect antiinflamator,
• efect trofic (accelerarea însănătoşirii şi a creşterii),
• efect de miorelaxare şi spasmolitic,
• efect de vasodilatare

Magnetoterapia locală
Constă în utilizarea terapeutică a câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă în calusarea
 fracturilor şi rezolvarea pseudartrozelor. Metoda constă în aplicarea bobinelor la suprafaţa
corpului care generează câmpuri de 0,2 mT şi 72 Hz. Cu aplicaţii zilnice de 12 – 16 ore s-a obţinut
calcificarea completă într-un interval de 3 luni la fracturile de tibie neconsolidate şi in 5 luni la
cazurile de pseudartroze vechi de 2 ani şi jumătate, din care 54 % fuseseră operate mai mai multe ori
inainte de aplicarea câmpurilor magnetice.

LP 14- Stabilometria. Reeducare posturala

Analiza posturii pacientului este utila pentru toate ramurile medicale, deoarece postura arata cat este
de sanatos corpul ca intreg. Sistemul de analiza posturala este o cale catre un diagnostic corect si pentru
prevenirea diferitelor deficiente posturale (cifoza,scolioza si hiperlordoza). O diagnosticare precoce a
deficientelor posturale adduce un aport incredibil in recuperare. O diagnosticare precoce a deficientelor
posturale aduce un aport incredibil in recuperare.
Reeducarea posturala este o metoda inovatoare de corectare a posturii, bazata pe cunoasterea
progresiva a biomecanicii umane si a coordonarii motorii.
Reeducarea posturala este o metoda benefica, progresiva si activa, care poate fi aplicata pacientilor
de orice varsta, respectand capabilitatea fiecarui individ in parte. Aceasta metoda nu este recomandata
numai persoanelor care prezinta deviatii posturale, ci si celor cu orice afectiune musculoscheletica.
In timp ce majoritatea modalitatilor de kinetoterapie clasica se concentreaza numai pe o anumita
parte a corpului, cu reeducarea posturala se trateaza corpul ca un intreg, intr-o modalitate globala, si in
acelasi timp, se acorda un rol activ pacientului, care este, de asemenea, protagonist in propria recuperare.
Articulatiile si discurile intervertebrale nu numai ca poarta intreaga greutate a corpului, dar si lucreaza ca
pivot, astfel incat fiecare muschi poate sa isi aplice propria actiune pentru scopul diferitelor miscari sau
pentru a ne mentine pe noi drepti (impotriva gravitatiei).

 Tipuri de evaluări ale posturii

Starea de echilibru depinde de senzațiile kinestezice, de percepția vizuală și de mecanismele

analizatorului vestibular. Dintre diferitele tipuri de echilibru formulate în literatura de specialitate, două
categorii majore sunt cea a echilibrului static, respectiv dinamic. Echilibrul static se referă la capacitatea de a
menține o poziție staționară, în timp ce echilibrul dinamic presupune capacitatea de a menține echilibrul pe
parcursul deplasării (mersului). Există mai multe metode folosite pentru aprecierea tulburărilor de echilibru.
 Ele sunt împărțite în două mari clase, în funcție de particularitățile lor. Varietatea mare de teste utilizate în
practica medicală este explicabilă datorită proceselor complexe care participă la menținerea stabilității.
Perturbarea echilibrului se poate produce în multiple situații: diferite boli la nivelul sistemului nervos
central și periferic, afecţiuni ale aparatului locomotor, tulburări senzoriale, probleme de vedere sau suferințe
vestibulare diverse sunt tot atâția factori ce pot provoca dezechilibrul, suspendând unul sau mai mulți dintre
factorii ce asigură controlul poziției corporale. De asemenea, există suferinţe lombare cu dureri și efecte de
blocare ce nu mai permit mişcările de redresare ale trunchiului, sau diverse leziuni cervicale care anihilează
reflexele poziţionale ale gâtului în raport cu corpul – toate acestea afectează sistemul senzitiv periferic,
proprioceptiv și/sau exteroceptiv, declanşând pierderea controlului echilibrului static și dinamic.

• Metode de evaluare statică a echilibrului

1. Testul Romberg sau manevra Romberg este un test folosit în evaluările clinice ale funcțiilor
neurologice și abilitatea de a menține poziția de echilibru. Acest examen pornește de la premisa că pacientul
necesită cel puțin două din cele trei simțuri care participă la formarea echilibului: proprioceptiv (poziția
corpului în spațiu), vestibular (senzația de deplasare și poziția capului în spațiu), vizual (funcție de
monitorizare și adaptare a mișcărilor și poziția corpului la particularitățile mediului).
Un pacient care are o problemă la nivelul propriocepției poate totuși să își mențină poziția de
echilibru folosind funcția vestibulară și senzația vizuală. Acest test este folosit pentru a evalua cauza pierderii
de coordonare motorie (ataxie).
Un test Romberg pozitiv sugerează că ataxia e de natură senzorială, adică este afectat unul din cele
trei simțuri participante. Dacă pacientul este ataxic, dar testul Romberg este negativ, atunci se consideră că
ataxia este de natură cerebrală, depinzând de localizarea disfuncției cerebrale.

Deoarece metoda de evaluare presupune ca pacientul să

încerce să mențină poziția de echilibru cu ochii închiși,
fiind în poziție ortostatică, cu mâinile pe lângă corp,
picioarele lipite, acesta poate cădea. De aceea
examinatorul trebuie să fie pregătit să îl sprijine sau sa îl
prindă, pentru a evita eventuale accidentări.

Baza acestui test este că echilibrul este o combinație de senzații provenite de la mai multe sisteme
neurologice, adică sistemul proprioceptiv, sistemul vestibular și sistemul vizual. Dacă oricare două din cele
trei sisteme funcționează normal, atunci pacientul poate să mențină un echilibru satisfăcător. Cheia testului
este scoaterea din ecuație a senzației vizuale (ochii închiși).
2. Testul ”brânciului” este un test prin care se evaluează abilitatea pacientului de a se adapta la
forțe externe care îi perturbă starea de echilibru. Pentru aceasta, pacientului i se aplică o serie de împingeri
scurte neanunțate, pentru a se putea observa cum se adaptează și cum își menține echilibrul pacientul. Acest
test se execută în două moduri:
• din poziția ortostatică, similar testului Romberg. Pacientului, care ține ochii închiși și mâinile pe lângă corp, i
se aplică scurte împingeri neanunțate la nivelul sternului, în spate, pe bazin, din lateral, observându-se în acest
interval stabilitatea pacientului.
• a doua variantă de test presupune repetarea manevrelor descrise anterior, dar de data aceasta pacientului îi este
cerut să se opună impulsurilor. Similar, pe parcursul testului, se evaluează de către examinator starea de
stabilitate, deci echilibrul pacientului.
3. Testul unipodal. Acest test are utilitate în evaluarea stabilității pacientului, testându-se alternativ
membele inferioare. Pacientul este rugat să stea într-un picior, cu brațele încrucișate pe piept, în timp ce
evaluatorul cronometrează cât și în ce măsură își menține pacientul echilibrul în poziția descrisă anterior.
Valoarea maximă la pacientul sănătos tânăr sau adult a intervalului în care menține poziția este de
30-150 de secunde. Însă, în cazul persoanelor vârstnice sau cu afectiuni vestibulare sau neurologice, durata
maximă este mai redusă, în funcție de gradul de afectare.
4. Testul stresului postural. Pacientul este legat cu o chingă de talie care este prevăzută la spate cu
un inel. De acest inel este atașată o coardă inextensibilă, care trece peste un scripete. La capătul corzii sunt
atașate o serie de greutăți, de 1,5%, 3%, 4,25% din greutatea corpului pacientului. La nivelul călcâielor este
trasată o linie, folosită ca reper. Evaluatorul care supraveghează desfășurarea testului, cronometrează cât rezistă
pacientul să mențină poziția, fără a balansa brațele înainte, aplecări ale trunchiului, pași înapoi după reperul de
la nivelul călcâilor, sau dacă apare tendința de dezechilibru.
5. Testul întinderii membrului superior. Pacientul se află în poziția ortostatică, lateral față de un
plan drept vertical (perete), cu umărul lipit de acesta și picioarele paralele. Membrul superior este flectat la 90 o
(cotul întins) lipit de zid. Pacientul trebuie să își aplece trunchiul în față, cu avansarea membrului superior
maxim posibil pe direcția orizontală, fără pierderi de echilibru. Se notează pe zid nivelul maxim atins cu
vârfurile degetelor, și se măsoară distanța de la reperul inițial până la cel final. Acest test este utilizat atât la
pacienții neurologici, cât și la persoanele vârstnice (pentru aprecierea riscului de cădere).
6. Testele pe platforme stabilometrice. Această metodă de evaluare a echilibrului este folosită
pentru evidenţierea şi analiza tulburărilor de echilibru şi pentru determinarea poziţiei centrului de greutate al
corpului, prin intermediul mai multor senzori sau matrici de senzori ce transmit informații la software-ul de
prelucrare.

Așadar, dacă celelalte metode de evaluare a echilibrului, fie el static sau dinamic, presupun expertiza
unui evaluator, care să încerce să cuantifice cât mai obiectiv starea de echilibru a pacientului, testele
stabilometrice elimină factorul uman în lanțul de măsurare, deci și sursa de erori provenite din subiectivitatea
evaluatorului. Utilizarea traductorilor, care transformă forțele care apar la nivelul suprafeței de sprijin a
 subiectului în semnale electrice, măsurabile, prelucrabile și comparabile, care pot fi salvate pentru evaluări sau
clarificări ulterioare, constituind un real avantaj în procesul de diagnosticare și tratament.
Sunt astfel evaluate dezechilibrele ce apar în diferite situații sau poziții: atunci când pacientul stă cu
ochii închiși, cu ochii deschiși, cu capul spre stânga sau dreapta, ori în alte poziții adoptate în funcție de
patologia fiecărui pacient. Tot cu ajutorul platformelor stabilometrice se poate determina proiecția centrului de
greutate în interiorul poligonului de susținere, informații cu o mare valoare terapeutică în analiza atitudinii
posturale a unui pacient.
Software-ul permite stocarea datelor medicale ale pacientului, atât a celor rezultate în urma testărilor
posturografice, cât şi a celor legate de istoricul medical sau de tratamentele medicamentoase pe care pacientul
le urmează. Având la dispoziţie toate aceste informaţii, se poate urmări cu uşurinţă evoluţia pacienţilor, se pot
face analize comparative și se poate evalua eficiența terapiilor recomandate.
Pe baza datelor obținute în urma unei posturografii complete se elaborează ulterior programe
personalizate de kinetoterapie și recuperare medicală, corecte și complexe, pentru orice tip de afecțiune și
diagnostic. Eficiența și succesul programelor de kinetoterapie pot fi urmărite inclusiv prin evaluări
posturografice intermediare.
• Metode de evaluare dinamică a echilibrului.
1. Scala Berg de evaluare a echilibrului, reprezintă o listă de 14 acțiuni pe care pacvientul trebuie să le
execute. După maniera și gradul de finalizare a acțiunii, aceasta primește o notă, de la 4 la 0. Scorul final
scalei (14 x 4 = 56) se obține prin însumarea cotațiilor pentru fiecare element scalei, iar exprimarea se face sub
de raport (scorul prezent se raportează la scorul maxim teoretic, adică 54). Un raport subunitar înseamnă o
perturbare echilibrului, și de obicei, se recurge la metode mai concrete de evaluare vestibulară, ca pas următor
în procesul de diagnostic și tratament.
2. Scala abilităților de mișcare are 10 teste de mobilizare:
• șezând nesprijinit,
• ridicare din șezând,
• transferuri,
• stând în ortostatism nesprijinit,
• culege un obiect de pe sol,
• întinderea înainte din stând,
• mers,
• mers și apoi întoarcere,
• pas peste obstacole,
• urcat scări.
Utilizează că scor cuantificările 0-1-2 (0 = incapabil; 1 = performează cu dificultate; 2 = performează fără
dificultate).
3. Testul ”ridică-te și mergi” este foarte frecvent utilizat la bătrâni, hemiplegiei etc. Și acest test se
poate cuantifica pe scala 0-1-2-3. Practic, el se desfășoară astfel: pacientul stă pe scaun, i se comandă să se
ridice în picioare (fără sprijin), să meargă 6-10 m; să se întoarcă și să se reașeze pe scaun. Durata acestor
acțiuni se poate cronometra.
4. Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersului care se poate face la
viteză obișnuită a pacientului sau/și viteză crescută. Și la acest test, gradele de apreciere pot fi 0-1 sau 0-1-2.
Se analizează: inițierea mersului, lungimea pasului, continuitatea pasului, devierea traseului mersului, mișcarea
trunchiului, distanța dintre călcâie în mers.
5. Scala evaluării mersului este ceva mai complexă decât testul de mers Tinetti, căci se întroduc o
serie de mișcări automate din mers ale articulațiilor membrelor inferioare și ale membrelor superioare. Scala
de grade de apreciere este 0-1-2-3 în care însă 0 este normalitatea și 3 aspectul cel mai grav. Evaluarea se
realizează la vârstnici mai ales pentru aprecierea pericolului de căderi.

 Aparatura pentru recuperarea posturii corporale

 Kinetoterapia este principala procedura folosita in recupererarea posturii. Principalele obiective
terapeutice constau in recuperarea mobilitatii articulare pentru a se asigura o libertate de miscare optima,
recuperarea fortei musculare pentru a fi posibila sustinerea sistemului osos in pozitia optima si in reeducarea
pozitionarii segmentelor corporale.
De cele mai multe ori, posturarea incorecta survine in urma unor pozitii vicioase prelungite, motiv
pentru care tratamentul trebuie sa aiba ca obiective terapeutice si relaxarea musculaturii interesate. De
aceea, pe langa kinetoterapie se folosesc si proceduri de fizioterapie si masaj terapeutic.
Aparatura folosita pentru recuperarea posturii:
- aparat electroterapie

- aparat laserterapia
- aparatura pentru cresterea fortei musculare
- saltele de gimnastica
- spalier si accesorii
- mingi medicinale
- bastoane de gimnastica
- benzi elastice
- sisteme de scripeti
- minge pentru gimnastica
- placa pentru balans
- gantere si alte greutati
- biciclete ergonomice