Conflictul de pe Nistru, numit și Războiul din Transnitria, sau Războiul moldo-rus a începul la 2 martie

1992 și s-a soldat cu moartea a 279 de persoane din partea Republicii Moldova. De partea Transnistriei
și-au pierdut viețile, potrivit diverselor surse, între 264 și 1093 de persoane. Wikipedia de limbă română
vorbește despre două tabere de beligeranți: pe de o parte este Republica Moldova și România,
(Bucureștiul a oferit ajutor logistic Chișinăului) iar de cealaltă parte este Republica Moldovenească
Nistreană, Armata a 14-a a Rusiei și voluntari ucraineni din cadrul grupului radical UNA-UNSO.

Există însă opinia că Războiul de la Nistru, provocat și susținut de Rusia nu a început pe 2 martie 1992. În acea
zi orașul Dubăsari nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Războiul Transnistrean a început în
realitate la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, când au murit primii polițiști și cetățeni din
Dubăsari. În acea zi, forțele nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-
un război nedeclarat al Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.

Cum a început războiul

După referendumul din 12 august 1990 privind crearea așa-numitei Republici Moldovenești Nistrene sau
Transnistria, a fost planificată o operație de eliminare din Dubăsari a autorităților legale.

La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2
noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de
judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraș, au fost trimise
subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane.
Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat
victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin
Genadii și doi camarazi) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început
confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Se mai consideră că motivul izbucnirii conflictului a fost că, Transnistria, a cărei populaţie este formată în
proporţie de 60% din ucraineni şi ruşi, a insistat să se divizeze de Moldova înainte de destrămarea Uniunii
Sovietice din teamă că sporirea spiritelor naţionaliste va duce la unirea Republicii Moldova cu România. În
1992, Chişinăul pierde controlul asupra Transnistriei după tentative nereuşite de a o menţine sub influenţa sa
prin putere. Aceasta este versiunea promovată de media rusească.

Forțele armate ale Transnistriei

Potrivit generalului Ion Costaș, beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autorităților oficiale a Republicii
Moldova, separatiștii și-au format o impresionantă forța armată, constituită din: garda republicană, de 8 000
luptători, subordonată „direcției de apărare” a Transnistriei; miliția, inclusiv batalionul Dnestr, de 5 000
luptători, se subordona „direcției de interne" a R.M.N.; detașamentele teritoriale de salvare - 4 000 oameni,
aflați la dispoziția executivelor locale; regimentele muncitorești, echivalentul modern al "sovietelor de
muncitori înarmați", subordonați Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK); cazacii, în număr de 3 000 - 4 000,
cu statut de "voluntari", erau mercenari cu solde mai mari decît ale gardiștilor și subordonați direct conducerii
„republicii nistrene". Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, mașini de
luptă - cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusă sau de la unitățile OMON din Transnistria. De
partea separatiștilor s-a situat Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6 500 persoane, și constituită din: o divizie
motorizată, 2 regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, 2 regimente de pontonieri, un
regiment de rachete, o escadrilă de elicoptere.

1
Pactul Snegur-Ielțîn

Conflictul armat direct a încetat la 21 iulie 1992 când președintele Federației Ruse, Boris Ielțîn și președintele
Republicii Moldova, Mircea Snegur au semnat „Convenția cu privire la la principiile de reglementării pașnice a
conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”. Potrivit unui articol din această Convenție,
Unitățile Armatei a 14-a a forțelor Armate ale Fderației Ruse, dislocate în Republica Moldova, vor respecta cu
strictețe neutralitatea. 

Potrivit experților, documentul a format o bază juridică invocată deseori de liderii separatişti care pledează
pentru transformarea Republicii Moldova într-o confederaţie. O altă consecinţă a semnării a fost  cedarea
oraşului Tighina, în favoarea Tirapolului. Marele câştig a fost reprezentat de încetarea pierderilor de vieţi
omeneşti şi de evitarea unei invazii a Chişinăului de către trupele ruseşti de ocupaţie din Transnistria.

În prezent, republica autoproclamată Transnistria găzduieşte un contingent de 400 de pacificatori ruşi şi un

număr limitat de de trupe ruse – două batalioane care au un număr total de o mie de soldaţi. Militarii sunt
responsabili de paza muniţiilor sovietice depozitate în Transnistria.

Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, malul stâng al Nistrului face parte din teritoriul Moldovei.
Realitatea este că autorităţile moldovene nu deţin controlul asupra regiunii, care funcţionează ca şi un stat de
facto încă de la începutul anilor ‘90. Pierderea controlului asupra acestei regiuni a avut loc în contextul
prăbuşirii Uniunii Sovietice, situaţia înrăutăţindu-se din momentul proclamării independenţei Moldovei la 27
august 1992.

Întrucât Uniunea Sovietică n-a admis niciodată faptul Unirii Basarabiei la România în anul 1918,
Sovietele au creat presiuni asupra autorităţilor române prin organizarea, instruirea şi finanţarea activităţilor
subversive în Basarabia. Aceste presiuni au implicat şi crearea RSSA Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainene, în
anul 1924. Republica nou-creată a obţinut statut de republică autonomă din cauza perspectivelor politice
viitoare ale Moldovei Sovietice, cu alte cuvinte, în eventualitatea anexării Basarabiei. RSS Moldovenească a
fost instituită de către Sovietul Suprem al URSS la 2 August 1940, prin comasarea unor părţi din Basarabia
istorică şi RSSA Moldovenească, dar nu în totalitatea sa – doar şase din treisprezece raioane ale RSSA
Moldoveneşti au fost alipite la RSS Moldovenească. Pe termen lung, unificarea acestor două entităţi distincte
(cunoscute drept Basarabia şi Transnistria, sau „malul stâng” şi „malul drept” al râului Nistru), care nu au
existat anterior în niciun fel ca şi entitate comună, s-a dovedit a fi crucială pentru evoluţia ulterioară atât a
RSSM, cât şi a Republicii Moldova.

Din punct de vedere economic şi demografic, RSSM s-a dezvoltat treptat ca şi două republici în una:
prima preponderent rurală, agricolă şi populată de moldoveni; iar cealaltă mai urbanizată şi cu o populaţie slavă,
în general imigrantă, angajată în industria grea de tip sovietic. Majoritatea întreprinderilor industriale
moldoveneşti funcţionau ca şi un apendice al marilor întreprinderi sovietice, unele fiind amplasate în afara
Basarabiei, în Transnistria, acestea din urmă generând o treime d in producţia industriei moldoveneşti. În acelaşi
timp, îndeosebi elementele moldovene din Transnistria, împreună cu funcţionari ruşi numiţi de la Moscova, au
fost elementul aparatului de partid responsabil de promovarea politicilor sovietice privind naţionalitatea pe
teritoriul RSSM. În general, aceste elemente dominau, aproape ca o castă, viaţa publică în Moldova sovietică,
fapt la care a contribuit şi nivelul scăzut al educaţiei în rândul populaţiei moldovene, dominarea cadrelor ruseşti
sau rusificate în majoritatea instituţiilor-cheie şi o utilizare aproape universală a limbii ruse în treburile oficiale

2
ale republicii. Pe lângă distorsionarea intrinsecă a balanţei etnice în RSSM, această politică sovietică a generat
premizele de lungă durată ale viitorului separatism transnistrean.

În data de 2 septembrie 1990, cu sprijinul Moscovei, regiunea se va proclama drept entitate

independentă – „Republica Moldovenească Nistreană” (RMN), încetând să mai primească ordine de la guvernul
central al Republicii Moldova.

Cauzele şi începutul crizei

Criza transnistreană a fost creată artificial de către Moscova la începutul anului 1990 pe fundalul crizei
sistemice din URSS şi intensificării mişcărilor naţionale în republicile sovietice. Confruntaţi cu probabilitatea
părăsirii Uniunii Sovietice de către RSSM, Anatoli Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, cu
implicarea lui Dmitri Iazov şi Boris Pugo, ministrul apărării şi, respectiv, al afacerilor interne, a decis să creeze
pe teritoriul Moldovei două state: una pe malul stâng şi alta în Găgăuzia. În acelaşi timp, oficialul sovietic a
creat o legătură între problema separatismului local din Moldova şi angajamentul RSSM de a semna noul tratat
sovietic iniţiat de Mihail Gorbaciov în speranţa salvării Uniunii Sovietice.

Primul sprijin efectiv din partea Moscovei pentru transnistreni a venit în septembrie 1990, când trupe
ale Ministerului de Interne sovietic au fost detaşate pentru a apăra „Congresul” elitelor rusofone care
declaraseră independenţa „Republicii Transnistrene” faţă de Moldova în cadrul Uniunii Sovietice. Intervenţia
trupelor avut rolul general de gestionare a conflictului – în acest caz, să descurajeze o eventuală încercare de-a
Chişinăului de a suprima cu forţa forul respectiv, după cum ameninţase. Însă exista şi un al doilea scop: de a
exercita presiune asupra Moldovei ca aceasta fie să renunţe la aspiraţiile de independenţă, fie să se pomenească
dezmembrată. Trupele Armatei a 14-a, având în componenţa lor multe persoane născute în regiunea
transnistreană, s-au văzut încurajate şi de părtinirea deschisă faţă de Tiraspol manifestată de Ministerul Apărării.
Astfel, atunci când, în noiembrie 1990, nu departe de Dubăsari, erupe prima confruntare armată moldo-
transnistreană, rusofonii transnistreni aveau de partea lor nu doar formaţiuni de voluntari înarmaţi, ci şi
aşteptarea susţinerii trupelor sovietice.

Conflictul între noile autorităţi de la Chişinău şi „RMN” a erupt la sfârşitul primăverii-vara anului 1992,
ducând la pierderea câtorva sute de vieţi omeneşti. Conflictul avea să fie curând eclipsat de alte evenimente din
lume, dispărând din titlurile ziarelor vremii. Acesta, totuşi, rămâne a fi unul din cele mai complicate conflicte
din spaţiul post-sovietic, atât din punct de vedere al preistoriei sale, cât şi din punct de vedere al implicaţiilor
sale politice şi evoluţiilor posibile. Deşi la 7 iulie 1992 a fost încheiat un acord de încetare a focului, nu s-a găsit
încă o soluţie pentru problema litigioasă care stă la baza conflictului – statutul juridico-teritorial al malului stâng
al Nistrului din cadrul statului moldovenesc.

Deşi mass-media şi oficialii ruşi se referă regulat la război ca la un conflict etnic, ar fi o simplificare
grosolană să prezinţi conflictul drept o confruntare între etnici moldoveni/români şi partea „vorbitoare de limbă
rusă” a populaţiei Moldovei. Mai mult, niciuna din cele două părţi implicate în conflict nu este de acord cu o
asemenea descriere, insistând că este în esenţă un conflict politic.

Pentru partea moldoveană, conflictul a început ca o insurecţie în masă, dar a devenit în curând o
chestiune naţionalistă, odată cu venirea la putere în Moldova a Frontului Popular, care a promovat o politică de
românizare şi unire cu România. Influenţat de naţionaliştii din rândul liderilor Frontului Popular, legislativul a
3
adoptat măsuri cu efect de divizare, care a sporit temerile crescânde printre minorităţile vorbitoare de limbă
rusă. Astfel, procesul mobilizării antisovietice care a precedat prăbuşirea URSS a sporit şi mai mult scindarea
etnică deja existentă în Moldova.

Prin contrast, în tabăra secesioniştilor din regiunea transnistreană, conflictul violent a fost un caz de
conspiraţie a elitelor, în care sprijinul Moscovei a jucat un rol crucial. Liderii rusofoni din regiunea
transnistreană au folosit confruntarea etnică pentru a exacerba sentimentele de ostilitate şi insecuritate în scopul
consolidării propriei puteri. Războiul din Moldova a decurs aşa cum a decurs pentru că Moscova a ales să
descurajeze violenţele conduse de mase în partea moldoveană, iar ulterior a decis că va fi mai bine pentru
interesele sale strategice să susţină şi nu să prevină secesionismul elitelor transnistrene. Moscova aşadar a ajutat
elitele transnistrene să pornească războiul şi ulterior să-l câştige.

Escaladarea conflictului după ultimatumul lui Mircea Snegur din martie 1992 risca să compromită
neutralitatea Armatei a 14-a din Moldova, pe care Rusia a şi luat-o sub controlul său printr-un decret
prezidenţial din data de 1 aprilie 1992. Generalul Lebed, care l-a substituit pe Iuri Netkaciov la comanda
Armatei a 14-a în iulie 1992, şi-a exprimat cu mai multe ocazii susţinerea fermă pentru regimul „RMN”. Acesta
declarase oraşul Bender, amplasat pe malul drept al Nistrului, parte inalienabilă a „RMN”, iar „RMN” – „o
mică parte a Rusiei”, regiunea transnistreană fiind „cheia spre Balcani”. Atunci când forţele moldovene au
câştigat prin luptă Benderul, tancurile Armatei a 14-a au traversat podul peste Nistru. Evenimentul s-a dovedit
determinant pentru cursul luptei.

Consecinţe

Problema transnistreană a pus o pecete grea pe procesul de tranziţie post-comunistă a Moldovei. După
cum s-a menţionat mai sus, conflictul este în general prezentat ca fiind de sorginte etnică. Însă eforturile de a
soluţiona îngrijorările de ordin etnic ale separatiştilor rămân ineficiente atât timp cât cauzele mai fundamentale
ale conflictului rămân fără atenţie. De fapt, criza e mai puţin rezultatul unor revendicări etnice legitime şi mai
degrabă al unei concurenţe îndelungate între două elite politice diferite, una dintre care a substituit pe alta în
procesul de tranziţie a Moldovei de la o republică sovietică la un stat independent. Un factor care complică şi
mai mult lucrurile este faptul că republica transnistreană deja a stabilit structuri de stat rudimentare, adică un
preşedinte şi un parlament ales, formaţii militare, o reţea complexă de raioane şi consilii orăşeneşti moştenite
încă din perioada sovietică, introducând chiar şi o monedă proprie. Astfel, având în vedere faptul că liderii
transnistreni au avut de profitat de pe urma lipsei controlului asupra regiunii din partea guvernului central
moldovean, e puţin probabil ca aceştia să îmbrăţişeze reformele politice care ar diminua pârghiile de care
dispun în favoarea Chişinăului.

Dar problema cu cel mai mare efect de complicare este Armata rusă a 14-a şi îngăduinţa arătată
Transnistriei de către Federaţia Rusă. În octombrie 1994, a fost semnat un acord moldo-rus care stipula
retragerea trupelor ruse din regiune, însă acordul nu a mai intrat în vigoare din cauza refuzului Dumei de a-l
ratifica. Mai mult, la 13 noiembrie 1996, Duma de Stat a adoptat o rezoluţie care declara regiunea o zonă „de
interes strategic special pentru Rusia”. Sub presiunea comunităţii internaţionale, la Summitul OSCE de l

Istanbul din 1999, Rusia s-a angajat să-şi retragă forţele armate din Moldova până în 2001, însă s-a
scuzat de această responsabilitate invocând dificultăţi tehnice ale retragerii.

4
În contextul politicilor post-sovietice, relaţiile între Federaţia Rusă şi Republica Moldova sunt marcate de
numeroase contradicţii. Pe de o parte, Rusia oficial susţine integritatea teritorială a Republicii Moldova şi
oficial este implicată în „reglementarea” conflictului transnistrean. În acelaşi timp, Moscova este principalul
susţinător al regimului separatist de la Tiraspol, oferind RMN ajutor politic, economic, financiar şi militar.
Rusia a iniţiat două planuri de reglementare a problemei integrităţii teritoriale a Moldovei, ambele bazate pe
ideea federalizării Republicii Moldova, unde Chişinăul şi Tiraspolul ar fi părţi egale, o formulă în care Rusia ar
avea instrumente de influenţă şi presiune asupra Republicii Moldova şi posibilitatea de a păstra bazele sale
militare din Transnistria. Primul a fost „Memorandumul Primakov”, semnat în 1997, iar al doilea a fost aşa-
numitul „Memorandum Kozak”, care urma să fie semnat în 2003, dar a fost respins de guvernul PCRM de
atunci, ca urmare a protestelor în masă şi presiunilor externe. În ambele cazuri, Rusia a insistat pe un tratat care
i-ar oferi Transnistriei o cvasi-independenţă în cadrul unui stat federal, suficiente locuri în parlamentul
moldovean pentru a bloca eventuale modificări ale Constituţiei, plus prezenţa pe termen lung a trupelor ruse.

Au fost propuse şi alte planuri de reglementare: Planul OSCE (1993) – Moldova stat unitar, cu o largă
autonomie acordată Transnistriei; Planul Belkovski (2004) –  Basarabia oferită României, iar Transnistria
devine independentă; Planul Iuşcenko(2006) – democratizarea Transnistriei şi ulterior unirea cu Moldova; şi
Planul Cioroianu (2009), care propunea modelul cipriot.

Viitorul

Reieşind din poziţiile asumate de diverşi actori interni şi externi în trecutul recent şi în prezent, se pot schiţa
câteva scenarii de rezolvare a conflictului. Primul ar presupune un stat moldovean unitar care să acorde
Transnistriei o autonomie largă; al doilea presupune o confederaţie compusă din Chişinău şi Tiraspol (plus
autonomia găgăuză), fiecare cu statut egal; al treilea ar fi integrarea malului drept (actuala R. Moldova minus
Transnistria) în corpul României, pe baze istorice, unde România ar fi statul unitar ce include şi teritoriul istoric
Basarabia; al patrulea presupune alipirea Transnistriei la Federaţia Rusă, în conformitate cu rezultatele a două
referendumuri consecutive desfăşurate în Transnistria, unde această propunere a fost susţinută de majoritatea,
deşi în condiţii marcate de nereguli majore; al cincilea scenariu ar putea fi o Transnistrie integrată în Ucraina, o
posibilitate sugerată de istorie – Transnistria făcuse parte din Ucraina între anii 1917 şi 1940 – precum şi de
factorii demografici (etnicii ucraineni reprezintă 28 la sută din populaţia regiunii); al şaselea scenariu prevede
independenţa Transnistriei, după cum au pledat de numeroase ori oficialii şi locuitorii regiunii. Totuşi,
experienţele istorice similare din toată lumea sugerează că e greu să prezici contextele post‐coloniale sau post‐
imperiale atunci când identitatea politică şi teritorială a unui stat nou se ciocneşte de ambiţiile de mare putere
manifestate de fostul centru imperial.

Astăzi, viitorul statului este adesea prezentat dintr-o perspectivă ce presupune doar două soluţii: fie Republica
Moldova devine un stat european, integrând Transnistria ca urmare a integrării europene, fie Moldova şi
Transnistria formează o confederaţie sub control rusesc şi participă în proiectele eurasiatice ale Federaţiei Ruse.
În ambele cazuri, modelul selectat ar trebui să reflecte nu doar preferinţele interne ale moldovenilor, influenţate
de diverse proiecte de edificare statală sau naţională, dar şi contextul general al relaţiilor conflictuale sau
consensuale între Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă legate de acest subiect. Din aceste motive, rezultatul cel
mai probabil pe termen scurt şi mediu ar fi păstrarea status quo. Asta pentru că în contextul general al
confruntării Vest-Est nu e loc de o reconciliere efectivă în Republica Moldova.