Sunteți pe pagina 1din 36

CONSILIEREA FAMILIEI ŞI TERAPII DE FAMILIE

- note de curs masterat -

Lector univ.drd.Onelia Pescaru

Cuprins
Bibliografie
I.Consilierea familiei şi terapii de familie
II. Principalele tipuri de terapii de familie
III.Consilierea familiei şi terapia de familie în anumite situaţii de viaţă
-exercitarea rolurilor familiale
-stiluri parentale şi educaţionale
-divorţ
-moartea unui membru al familiei

Bibliografie
* Ciupercă Cristian, Cuplul modern-între emancipare şi disoluţie, Ed Tipoalex, 2000
* Mitrofan I., Cuplul conjugal-armonie şi dizarmonie, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1989
Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative, Ed. Alternative, 1997
* Mitrofan I., Ciupercă C., Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press, 1998
* Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia vieţii de cuplu –între iluzie şi realitate, Ed. Sper, 2002
* Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia şi terapia cuplului, Ed. Sper, 2002
*Nichols P.Michael,Schwartz C. Richards,Terapia de familie,concepte şi metode,Ed.Pearson
* Ziglar Zig, Secretul căsniciei fericite, Ed. Curtea Veche, 2001

I.Consilierea familiei şi terapii de familie

Indiferent de formulele pe care le cunoaşte astăzi viaţa de familie , dinamica şi transformările care au loc în sânul acesteia reprezintă
izvorul nesecat din care apar şi se dezvoltă bucuria sau suferinţa indivizilor , eficienţa sau ineficienţa lor ori adaptarea sau neadaptarea la cerinţele
societăţii moderne .
Familia este contextul în care individul evoluează pe tot parcursul vieţii sale, iar consecinţele unei funcţionări deficitare se reflectă
întotdeauna negativ în starea de sănătate psihică şi somatică a acestuia, dar şi în dezechilibrele şi suferinţele sociale. În acest sens, terapiile de familie
încearcă să înveţe oamenii să interacţioneze responsabil în cea mai importantă structură a vieţii lor –inimitatea şi solidaritatea familială-astfel încât să
îşi menţină sănătatea şi armonia.
Terapiile de familie reprezintă modele viabile de asistare şi facilitare a echilibrului sistemului familial aflat în impas , instrumente moderne
de acţiune, preventive şi curative în egală măsură, în slujba familiilor disfuncţionale .
Terapeutul este cel care oferă cuplului aflat în impas o perspectivă neutră,obiectivă asupra situaţiei existente.El este cel care poate dezvălui
celor doi parteneri alternativele reale de rezolvare a problemelor familiale,cu avantajele şi dezavantajele fiecăreia,fără a impune alegerea vreuneia.De
asemenea,terapeutul este cel care îi poate ajuta pe cei doi parteneri să se cunoască mai bine, să se poată detaşa de anumite probleme sau chiar să le
evite.

Cele mai importante disfuncţionalităţi pentru care se apelează la un consilier terapeut sunt (I.Mitrofan şi C.Ciupercă,2002):
-o imagine de sine negativă,sentimente şi păreri despre ei înşişi defavorabile;
-comunicarea cu ceilalţi membri ai familiei indirectă,vagă şi nesinceră;
-regulile folosite în sistemul familial sunt rigide,depăşite sau neacceptate de ceilalţi;
-relaţiile extrafamiliale sunt puţine şi formale.

Totuşi,trebuie precizat faptul că puţine persoane sunt în măsură să identifice problemele cu care se confruntă, fie din cauza ignoranţei, fie
din cauza indiferenţei.
Sunt, de asemenea, situaţii în care indivizii reuşesc să dea impresia unei căsnicii fericite, considerând chiar un success aparenţa exteriorizată.Şi
această categorie de indivizi are nevoie de consiliere psihologică.Orice familie poate spera să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii dacă fiecare membru
al ei este gata să recunoască problemele cu care se confruntă,doreşte şă schimbe ceva şi, mai ales, face ceva pentru ca shimbarea în bine să se
producă.

a)Puterea în cuplu

Reprezintă cauza a numeroase disensiuni, pentru că cei doi parteneri împart puterea în mai multe feluri. Problemele care apar pornesc în
special de la ignorarea ideii potrivit căreia relaţia modernă de parteneriat presupune reciprocitatea puterii şi autorităţii pe diferite niveluri. Faptul că
orice diferenţă este văzută ca o sursă de inegalitate crează impresia că toate sarcinile şi toate rolurile po fi îndeplinite,în egală măsură aât de femei ,
cât şi de bărbaţi. Este, evident ,o impresie greşită, care nu ţine cont de anumite elemente de speificitate, care diferenţiază cele două sexe.În plus,există

1
diferenţe importante de la un cuplu la altul în ceea ce priveşte rolurile asumate ,în funcţie de particularităţile persoanelor implicate , dar şi ale relaţiei
respective.
Egalitatea în cuplu este posibilă , fără ca acest lucru să însemne eliminarea diferenţelor, ci doar echilibrarea domeniilor şi a nivelurilor în
care cei doi parteneri îşi exercită auoritatea şi puterea, printr-o complemetaritate a rolurilor.
Adică,”autoritatea şi puterea între cele două sexe pot fi relativ egal distibuite, în condiţiile în care suma actvităţilor (şi a importanţei
acestora)desfăşurate de o femeie este egală cu suma activităţilor(şi a importanţei) desfăşurate de un bărbat” ( (I.Mitrofan şi C.Ciupercă, 2002,pg.117).
Echivalenţa activităţilor desfăşurate în cuplu de către cei doi parteneri duce la o echilibrare a raporturilor de autoritate şi putere. Numărul
activităţilor desfăşurate de către cele două sexe nu este identic, el variind şi în funcţie de importanţa pe care cuplul o acordă fiecărei activităţi în
parte .În plus , pot exista,în funcţie de context, anumite negocieri (boală, examene, apariţia unui copil, decesul unui părinte,etc…). Partenerii pot
împărţi puterea în mai multe feluri. De exemplu, un soţ poate să ia toate deciziile privind modul în care se cheltuiesc resursele familiei, în timp ce
celălalt poate stabili patternul de socializare al copiilor . Bărbatul poate fi într-o poziţie superioară sau inferioară în raport cu femeia , în diferite arii
de competenţă, sau alternativ, într-un aranjament care fie satisfăcător petru ambii parteneri.
Unul dintre indicatorii principali care definesc raportul de autoritate şi putere îl reprezintă conceptul de “luare a deciziilor”.Luarea
deciziilor nu este sinonimă nici cu autoritatea, nici cu puterea, pentru că este posibil ca o decizie să fie luată de un membru al cuplului, fie pentru că
partenerul său l-a delegate în acest sens, fie pentru că celălalt nu este interesat. Adică,dacă un membru al cuplului are o capacitate decizională mai
mare decât ceălalt, acest lucru nu înseamnă neapărat şi o autoritate sporită faţă de partener.Trebuie amintită aici şi situaţia în care intervin anumite
expectaţii greşite privind autoritatea şi puterea pe care trebuie să le aibă un individ dintr-o anumită clasă socială.(exemplu:bărbatul dint-o clasă
socială inferioară, care pretinde autoritate pe baza modelului tradiţional vs. soţia contemporană, care deţine o autoritate substanţială).Discrepanţa
între autoritatea pe care bărbatul crede că ar trebui să o aibă şi puterea pe care o deţine, în mod real reprezintă o sursă importantă de insabilitate
maritală.
Totuşi, în societatea contemporană, raporturile de autoritate şi putere tind să devină negociabile şi sunt extreme de schimbătoare, în funcţie de
apariţia, dispariţia au modificarea unor factori cu rol important în influenţarea cauzelor care generează aceste raporturi. Orice negociere sau redefinire
a importanţei unui indicator poate avea ca efect o modificare a autorităţii în cadrul cuplului.

b)Problemele de ordin sexual

Generează , de asemenea, multă neliniţe în viaţa conjugală. Problemele sunt legate de durata, calitatea şi frecvenţa raporturilor sexuale.
Semnificaţiile simbolice pe care le atribuie cei doi parteneri actului sexual sunt foarte diferite:”a face dragoste când vrea ea, poate confirma unui
bărbat iubirea soţiei lui, pe când , pentru o femeie, a face dragoste când vrea el , poate însemna că soţul se foloseşte de ea sau că o domină. O femeie
respinsă crede că nu mai este atractivă, pe când un bărbat se simte jignit dacă observă o lipsă de entuziasm sau neimplicarea soţiei în actul
sexual”(I.Mitrofan şi C.Ciupercă,2002,pg.121).Aceste diferenţe crează disfuncţii şi nemulţumiri.
Specialiştii susţin că problemle sexuale apar în cuplu doar atunci când există o proastă comunicare între parteneri. Mulţi indivizi care
declară că îşi iubesc partenerul au aşteptări în viaţa intimă despre care preferă să nu discute cu partenerii lor,ceea ce reprezintă un paradox, întrucât
exprimarea dorinţelor ar trebui să se desfăşoare mult mai uşor într-o relaţie intimă.
Secolul XX a marcat răsturnarea concepţiei potrivit căreia , în actul sexual femeia este elementul pasiv, în timp ce bărbatul este elementul
activ. S-a ajuns chiar la concluzia că femeia timpului nostru a devenit activă-pasivă, în timp ce bărbatul a rămas mai mult pasiv-activ.
Multe nemuţumiri legate de viaţa sexuală pornesc şi de la faptul că,uneori, faptul că şi femeia posedă dorinţă sexuală, poate chiar mai
puternică decât a bărbatului este ignorat. Există însă şi situaţii în care, bărbaţii care conştientizează această realitate devin foarte neliniştiţi, stresaţi că,
dacă nu îşi vor satisface partenera ,riscă să o piardă.
Schimbarea de viziune privind poziţia activă a femeii în cadrul actului sexual a generat şi un alt efect negativ,legat de preocuparea excesivă
a bărbaţilor entru propria performaţă, de multe ori dorinţa sexuală fiind înlocuită cu dorinţa orgasmului.
“În esenţă , femeia a devenit şi ea sclava sexului, şi, implicit a bărbatului, chiar dacă feminismul crede că a făcut din bărbat sclavul femeii.Plăcerea
este prea mare pentru a refuza căutarea orgasmului, iar stigmatul a devenit din ce în e mai mic. Există o isterie masculină la fel de apsătoare ca şi
isteria feminină[…]Prin urmare,indivizii tind să nu-şi mai păstreze controlul asupra sentimentelor şi senzaţiilor, asupra felului în care se manifestă în
fiecare aspect al relaţiei sexuale de cuplu,pentru că nu ar avea decât de pierdut :lipsiţi de spontaneitate şi/sau inhibaţi ,s-ar condamna singuri la
necunoaşterea împlinirii sexuale . De aceea se încearcă ieşirea din normele schematice ale sexului tradiţional” (I.Mitrofan şi
C.Ciupercă,2002,pg.126).
În cadrul şedinţelor de consiliere psihologică , cei doi parteneri trebuie sfătuiţi să discute sincer unul cu celălalt în legătură cu ceea ce îi
satisface ,pe fiecare în parte,dar să nu neglijeze nici aspectul nonverbal al comunicării sexuale, pentru că aceste mesaje vorbesc de multe ori mai bine
decât cuvintele. Partenerii trebuie să conştientizeze că preferinţele sexuale ale celuilalt se pot modifica de-a lungul timpului, dar că, dacă celălalt
respinge un anumit fel de activitate sexuală, acest lucru nu înseamnă, implicit o respingere a persoanei.

c) Comportamentele reciproc negative

Într-un cuplu disfuncţional ,dacă unul dintre parteneri se comportă negativ ,soţul acestuia se consideră îndreptăţit să răspundă cu aceeaşi
monedă,declanşând astfel un lanţ de interaţiuni negative.Acest şir de comportamente negative se poate declanşa şi dacă acest lucru nu s-a urmărit,
pentru că cel care se aşteaptă la o critică , răspunde cu o altă critică, cei doi parteneri fiind mereu gata de atac şi de contra-atac.Această perpetuare a
stării de dizarmonie duce la acumularea conflictelor nerezolvate şi la consolidarea unui context negativ , în care este puţin probabil ca problemele să
fie rezolvate constructiv
De multe ori partenerii cuplului conflictual au tendinţa de a interpreta evenimentele dintr-o perspectivă subiectivă, care îi plasează, pe
fiecare în parte, în poziţia cea mai favorabilă.Această supralicitare a propriului rol este numită de psihologi prejudecata egoistă.Terapeutul trebuie
să încerce să îi conştientizeze pe ce doi parteneri că această prejudecată egoistă nu face altceva decât să adâncească prastia dintre ei şi să transforme
intimitatea într-un permanent câmp de luptă.

II. PRINCIPALELE TIPURI DE TERAPII DE FAMILIE

1) Terapia centrată pe problemă

2
Această variantă de terapie începe prin a prezenta terapeutului problema cu care se confruntă cuplul,problemă pe care soţii pretind că vor
încerca să o depăşească pentru a putea să rămână împreună. Există însă şi situaţii în care unul dintre soţi este foarte hotărât să divorţeze, fără a-i
dezvălui celuilalt intenţiile sale. El se prezină la teapeut doar pentru a putea spune ulterior că a încercat să îşi salveze căsnicia, dar că această
încercare a eşuat. Această duplicitate face ,de fapt, ca lucrurile să rămână disfuncţionale.
Multe dintre disensiunile unui cuplu îşi au originea în absenţa flexibilităţii, terapeuţii constatând adeseori că motivele neînţelegerilor
pornesc de la regulile dintre cei doi parteneri. Sunt situaţii în care problemele apar o singură dată, dar şi căsnicii în care crizele se succed ciclic.
Terapeutul trebuie să întrerupă acest ciclu şi să îi aducă pe cei doi membri ai cuplului într-o direcţie armonioasă,continuă.Se poate întâmpla
însă ca terapeutul să simtă că unul dintre membri cuplului îl depăşeşte pe celălalt în dezvoltare, iar calea cea mai indicată este divorţul. De asemenea ,
terapeutul poate sesiza şi situaţiile în care unul dintre parteneri doreşte să soluţioneze probleme, în timp ce celălalt evită soluţionarea lor şi se
centrează pe altele.Sunt şi cazuri în care membrii unui cuplu vor să trăiască separate în timp ce fac terapie, dar acest lucru este nerecomandat
.Majoritatea terapeuţilor consideră că a face terapie pe un cuplu separat reprezintă o pierdere de timp, iar şedinţele de terapie se transformă în acest
fel doar în conversaţii despre probleme, în loc să fie încercări de rezolvare a problemelor.

Locul şi rolul terapeutului

Terapeutul joacă în tot acest demers un rol asemănător rolului unui negociator sindical a cărui implicare de partea uneia dintre părţi
complică rezolvarea problemei.Totuşi, în timpul demersului terapeutic se poate întâmpla ca propriile lui prejudecăţi legate de viaţă , de relaţiile dintre
bărbaţi şi femei să iasă la suprafaţă în timp ce încearcă să rezolve problemele celorlalţi. Ca reacţie la experienţa acumulată în consilierea altora, de
multe ori chiar mariajul terapeutului suferă schimbări importante. Depinde însă de maturitatea, experienţa şi profesionalismul lui să depăşească aceste
capcane şi să-i ajute pe cei care-i solicită ajutorul să iasă din impas.
Pentru a reuşi să îi motiveze pe membrii cuplului disfuncţional să îi urmeze indicaţiile, el poate alege două căi diferite:

1)abordarea indirectă, când îi determină pe parteneri să vorbească despre tot ceea ce au încercat să facă pentru a rezolva problema
cuplului.Conştientizându-şi nereuşitele ,partenerii cuplului consiliat sunt mai dispuşi să urmeze indicaţiile terapeutului.

2)abordarea directă,când îi determină pe cei doi să povestească despre cât de gravă este situaţia lor.Astfel, terapeutul foloseşte disperarea celor doi
drept motivaţie în acceptarea sfaturilor lui.

Terapeutul trebuie perceput ca o persoană autoritară şi credibilă.El are la dispoziţie una din următoarele două variante: de a spune
oamenilor ce pot să facă, atunci când doreşte ca ei să facă ceva anume, sau ce să nu facă, atunci când nu doreşte ca ei să facă ceva anume. Dacă arată
că îşi cunoaşte meseria, există mari şanse ca oamenii să facă ceea ce li se cere.
De asemenea, felul în care descrie sarcina este deosebit de relevant. El se poate exprima la modul”Vă voi cere să faceţi ceva ce vi se va
părea, poate, stupid sau ciudat…”În felul acesta,cei care vin la terapie aceptă altfel sarcina.
La următoarea întrevedere terapeutul trebuie să verifce tema pentru acasă .Se poate întâmpla ca sarcina să fi fost îndeplinită, să fi fost
îndeplinită doar parţial, sau să nu fi fost îndeplinit deloc .Evident, dacă familia a îndeplinit sarcina, ea trebuie felicitată, dar dacă sarcina a fost
îndeplinită doar parţial, este necesară o explicaţie legată de ce nu s-a îndeplinit în întregime.
Terapeutul trebuie să fie ferm şi să nu accepte cauze care ar putea genera recidive în acest sens în viitor. Dacă se întâmplă ca membrii
familiei să nu îşi îndeplinească sarcina, cea mai bună atitudine din partea terapeutului este aceea de a arăta faptul că aceşia au pierdut o bună
oportunitate de a ieşi din impas. În plus, dacă în timpul întâlnirii apar şi alte probleme, terapeutul poate arăta că îndeplinirea sarcinii pentru acasă ar fi
eliminat aceste probleme.
Accentuarea unui sentiment de vinovăţie îi poate motiva pe parteneri să nu mai repete această situaţie şi să rezolve mult mai prompt în
viitor sarcinile trasate.

Abordarea problemei maritale:

a)Terapeutul trebuie să evite minimizarea problemelor. Indiferent de problemele care există în cadrul unui cuplu, terapeutul nu trebuie să
încerce să atenueze impasul prin minimizarea lucrurilor, pentru că, în caz contrar, cei care i s-au adresat pot considera că el nu înţelege gravitatea
situaţiei, fapt care duce chiar la renunţarea de a mai face terapie. Chiar dacă multe prbleme par la prima vedere minore, în spatele lor se pot ascunde
altele, mult mai importante decât cele pentru care s-a cerut iniţial consilierea.
b)Terapeutul trebuie să evite lucrurile abstracte, cerând partenerilor unui cuplu să se concentreze pe comportamente concrete şi pe reguli
precise, care să ducă la schimbare.
c)Terapeutul trebuie să evite să fie prins într-o coaliţie. El trebuie să rămână imparţial, să nu ţină cont de similitudinea de sex cu unul
dintre parteneri. De asemenea, propriile prejudecăţi trebuie ţinute departe de schimbările pe care cuplul consiliat le caută.
d)Terapeutul trebuie să accentueze rolul prezentului şi să evite trecutul, pentru că , de multe ori, partenerii văd situaţia lor actuală ca o
consecinţă a unor lucruri petrecute în trecut. Terapeutul trebuie să caute în prezent ceea ce poate pemite iertarea şi depăşirea situaţiei conflictuale.
Există însă, în trecutul partenerilor şi elemente care, activate în prezent, duc la depăşirea situaţiei neplăcute şi nefericite din prezent (ex. Motivele
care îi făceau pe cei doi fericiţi în trecut, care pot fi reactualizate în noua conjunctură )
e)Terapeutul trebuie să evite adoptarea unor poziţii ireversibile de către pateneri. Întotdeauna trebuie păstrată portiţa deschisă către dialog ,
iar viaţa cuplului trebuie să-şi păstreze flexibilitatea.

2)Terapia centrată pe comunicare

Buna comunicare presupune un mesaj corect recepţionat. Pentru ca acest lucru să fie realizabil trebuie ca cel care transmite mesajul să fie
precis în exprimare, dar şi să se asigure că celălalt a înţeles corect sensul informaţiilor sale. De asemenea, cel care recepţionează mesajul trebuie să se
asigure că percepţia lui este corectă.
Se întâmplă însă deseori ca intenţia şi impactul unui mesaj să aibă conţinuturi diferite, iar pentru această situaţie s-ar putea formul mai
multe explicaţii:
1.Acelaşi mesaj poate avea impact diferit, în funcţie de tonalitatea vocii sau starea de spirit a celui care transmite informaţia.

3
2.Starea de spirit a celui care recepteză afectează şi ea conţinutul mesajului.De exemplu , pentru o persoană deprimată, orice compliment
sună fals., pe când , într-o dispoziţie mai bună, el poate fi considerat sincer.
3.Mulţi oameni au tendinţa de a presupune că celălalt înţelegeexact ceea ce i se trasmite şi sunt foarte uimiţi să constate că nu este
întotdeauna aşa.Este destul de dificil,totuşi, să identifici ce simte sau ce gândeşte o persană,fără să o întrebi.
Aşadar, distorsiunile în comunicare pot să apară din cauza celor două componente ale comunicării, şi anume: componenta de conţinut(care
se referă la ceea ce vrei să transmiţi) şi componenta –sentiment(care se referă la modul în care este rostit un mesaj). Adică, acelaşi conţinut poate fi
spus în moduri diferite, în funcţie de starea de spirit pe care o avem în momentul respectiv. Totodată, acelaşi conţinut pote fi receptat diferit, în
funcţie de sentimentele pe care le încearcă cel care trebuie să decodifice mesajul. Puţini sunt cei care sunt conştienţi de ambele aspecte ale mesajului,
pentru că puţini cer sau oferă feed-back, o dimensune a comunicării ce trebuie avută permanent în vedere pentru a se putea evita neînţelegerile,
dizarmoniile, dar şi pentru a îmbunătăţi calitatea relaţiei de parteneriat.
Persoanele flexibile, tolerante şi empatice au şanse de a realiza o bună comunicare cu partenerii lor, în timp ce persoanele rigide şi
intolerante, care socotesc o pierdere de vreme înţelegerea mesajelor celuilalt, au şanse mult mai mici, în timp ce într-un cuplu cu un astfel de
partener, amândoi soţii au şanse să devină frustraţi, necomunicativi şi, în ultimă instanţă, singuri.
Studiie clinice şi psihologice au demonstrat că problemele maritale sunt datorate în special deficienţelor comunicaţionale. De asemenea,
satifacţia conjugală apare ca fiind direct proporţională cu capacitatea de a dialoga sincer cu celălat. Din acest punct de vedere putem observa faptul că
partenerii din cuplurile fericite vorbesc mai des decât cei din cuplurile cu probleme despre nemulţumirile şi problemele lor, pe care încearcă să le
rezolve în mod activ. Între sursele care ridică între parteneri bariere comunicaţionale ar fi de amintit :diferenţele culturale, difernţele de gen-rol,
comunicarea indirectă, folosirea diferită a cuvintelor, presupunerile incorecte şi generalizările, comunicarea contradictorie, monologul ori
comunicarea defensivă.
Dacă în ceea ce priveşte diferenţele culturale şi cele de gen-rol sunt evidente (partenerii evitând să spună unul altuia ceea ce îi deranjează
în efectuarea unor sarcini care le sunt atribuite sau impuse, fără a fi dorite sau interiorizate), comunicarea indirectă distorsionează profund calitatea
relaţiei de parteneriat. Înţelesul diferit acordat aceluiaşi mesaj îngreunează comunicarea, ceea ce se întâmplă şi în cazul tendinţei de a generaliza.
Comunicarea contradictorie se referă la faptul că două sau mai multe mesaje transmise de aceeaşi persoană se opun între ele, situaţie în care
receptorul nu ştie ce să mai creadă, mai ales atunci când şi semnalele nonverbale nu concordă cu cele exprimate verbal. Monologul inhibă
comunicarea, dar şi interacţiunea dintre parteneri, deoarece pentru receptor este foarte frustrant să nu aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în
legătură cu mesajul primit. Comunicarea defensivă este şi mai supărătoare, deoarece apare atunci când o persoană se simte amenintă de cealaltă şi
comunică cu ea ascunzându-se în spatele acestor temeri.

Condiţiile esenţiale ale bunei comunicări în cadrul cuplului sunt (I.Mitrofan şi C.Ciupercă,2002,pg.146):
• claritatea(adică expunere sistematică şi concisă)
• proprietatea(utilizarea termenilor adecvaţi pentru exprimarea exactă a intenţiilor)
• naturaleţea(exprimarea firească,fără o căutare forţată a unor expresii sau cuvinte)

Agenda ascunsă reprezintă suma ideilor şi frământărilor care rămân ascunse, neexteriorizate în faţa partenerului şi,drept urmare, nerezolvate.
Dacă această agendă rămâne ascunsă mai mult timp, insatisfacţia şi frustrarea vor creşte, iar dizarmoniile şi disensiunile se vor amplifica. În
consecinţă, partenerii vor începe să se simtă singuri, chiar dacă trăiesc împreună şi vor uita să se bucure împreună de viaţă, chiar dacă vor continua să
exteriorizeze o aparenţă linştitoare. În general, dacă unul dintre parteneri are o agendă ascunsă, este posibil ca el să interpreteze toate mesajele
celuilalt prin filtrul acestei agende. El îşi poate exterioriza frământările în mod indirect, în cadrul unor discuţii colaterale, agenda fiind exprimată, dar
rămânând în mod conştient ascunsă.
Potrivit specialiştilor exista trei tipuri de agende ascunse:
1)agenda ascunsă negativă, care are ca problemă centrală afecţiunea. Filtrul care operează în această situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă iubeşte”, în timp
ce dovezile sunt adunate pntru a hrăni acest sentiment dureros. Fiecare mesaj este evaluat în termenii acestui filru de afecţiune.
2)agenda de răspuns, care are ca problemă centrală interesul, în timp ce filtrul care operează este ”soţului/soţiei nu îi pasă de mine, nu îl/o interesează
problemele mele”. Toate mesajele sunt filtrate pentru a arăta această lipsă de înţeles sau de răspuns.
3)agenda ascunsă de statut, care are ca problemă centrală influenţa. Fitrul care operează în această situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă tratează ca pe un
egal”. Mesajele sunt filtrate în aşa fel în cât să arate că partenerul este unul dominator.
Agendele ascunse apar chiar şi în cazul căsătoriilor considerate foarte liniştite şi nu trebuie ignorate niciodată.Ele pot semnala supărări
mărunte, dar pot fi şi serioase semnale de alarmă care indică faptul că un partener care selectează mesajele are un serios bagaj de nemulţumiri
acumulate. Oricum, toate indiciile unei agende ascunse trebuie examinate, pentru a se depista ce ascund şi ce se află dincolo de ele. Atunci când se
blochează canalele de comunicare, membrii cuplului constată deseori că ceea ce îi uneşte reprezintă mult mai puţin decât ceea ce îi separă. Dar, dacă
agendele ascunse sunt eliminate, iar comunicarea devine sinceră şi matură, tensiunile se pot risipi, iar armonia poate atenua angoasele conştientizării
unor opinii diferenţiate.
Agedele ascunse se pot „demonta” pacurgând următoarele etape (I.Mitrofan şi C.Ciupercă,2002, pg.153):
1)trebuie să asculţi suficient de bine, pentru a putea rezuma ceea ce spune partenerul tău;
2)trebuie să ieşi din cadrul punctului tău de vedere şi să încerci să înţelegi validitatea punctului de vedere al partenerului;
Oamenii adoptă, de obice, una din următoarele atitudini:
1) De conciliere - este cazul celor careînceacă să rezolve împăciuitor o situaţie problematică;
2) De blamare – cei care aruncă vina pe ceilalţi pentru problemele apărute;
3) Raţională - cazul celor ce iau în calcul toate datele pentru a găsi soluţia cea mai potrivită;
4) Nerelevantă - cazul celor evazivi, care-i lasă întotdeauna pe ceilalţi să decidă.
Fiecare dintre noi aparţine uneia din cele patru categorii. Pentru a-i putea înţelege pe ceilalţi trebuie să descifrăm şi motivaţia pentru care
aceştia adoptă o pozţie sau alta, iar cea mai eficace metodă este aceea de a te pune în locul celuilalt, adică de a imagina diverse jocuri de rol.
Capacitatea de a intra într-un joc comunicaţional reprezintă un semn al maturităţii şi al dorinţei de a rezolva sau evita situaţii problematice. Aceste
persoane au posibilitatea de a creşte, de a se dezvolta şi de a-şi găsi echilibrul şi maturitatea, de a îmbunătăţi calitatea relaţiei conjugale sau familiale.

Identificarea şi negocierea regulilor

4
Fiecare individ trăieşte după anumite reguli. Acestea au fost fie impuse de alţii, fie de propria dorinţă de a face ordine într-o existenţă care,
fără aceste reguli, ar putea scăpa de sub control. Regulile au un rol fundamental şi în buna funcţionare a vieţii de familie. În lipsa lor apar situaţii de
criză, dar situaţii dificile apar şi atunci când aceste reguli suferă de inadvertenţă ori anomie, ceea ce generează insatisfacţie şi dizarmonie. Una dintre
cele mai eficiente modalităţi constă în identificarea, cu ajutorul comunicării, a regulilor care ne ghidează viaţa, păstrarea celor care sut validate la
nivel familial şi reformularea altora care-şi găsesc justificarea doar în egoismul ori prejudecăţile unor membrii ai familiei. Negocierea sinceră a
rolurilor se poate face însă doar în familiile în care fiecare membru are dreptul la cuvânt.
Indiferent de natura sentimentelor, dacă membrii familiei nu şi le cunosc reciproc şi dacă nu pot vorbi depre ele unii cu ceilalţi, creşterea
personală a fiecăruia va avea de suferit. Există familii în care anumite subiecte nu sunt abordate niciodată ,pentru a nu redeschide răni ale trecutului,
sau pentru a evita stări de spirit negative. Acest lucru nu face însă decât să scadă încrederea interpersonală, să reducă sinceritatea şi să blocheze
comunicarea.
Alt aspect al tabuurilor familiale este legat de secrete. Mulţi părinţi încearcă să ascundă copiilor anumite lucruri din trecut sau din prezent
(un copil născut înainte de căsătorie, cazier, un amant sau o amantă, etc..). Ei consideră că, dacă nu se vorbeşte despre aceste probleme, ele nu există,
ceea e nu funcţionează chiar aşa.
Orice regulă care-i împiedică pe membrii familiei să comenteze sau să ştie ceea ce se întâmplă reprezintă punctul de plecare în dezvoltarea
uni persoane mărginite, ignorante şi lipsite de creativitate, precum şi a unei situaţii familiale pe măsură. În schimb, familia ale cărei reguli permit
libertatea aflării şi comentării oricărui lucru, indiferent cât ar fi de dureros, are mari şanse să fie o familie care te ajută să creşti. Numai dacă se
vorbeşte despre o faptă anume şi despre gravitatea ei, se poate evita reapariţia ei în viitor.

Mecanismul familial

În fiecare familie au loc interacţiuni şi activităţi care nu se produc la întâmplare. Fiecare membru al familei are timpul său, capacitatea de a
gândi, de a simţi, energia fizică şi emoţională, precum şi experinţa anterioară. Toate acestea reprezintă materia primă care susţine mecanismul
familial.Cea mai importantă problemă pentru o familie este legată de alegerea unor modalităţi ineficiente de a gestiona resursele membrilor săi. Una
dintre cele mai frecvente plângeri este cea legată de faptul că indivizii consideră că au prea multe lucruri de făcut într-un timp prea scurt.
Mecanisml intern al familiei trebuie să asigure fiecărui membru o evidenţă concretă a valorii sale, adică fiecare persoană trebuie să aibă
sentimentul că a contribuit cu ceva la bunul mers al vieţii familiale. În acelaşi timp, totul trebuie negociat pentru a fi realizat cu plăcere. Probleme la
fel de importante şi la fel de frecvente derivă din folosirea timpului care rămâne după ce sarcinile au fost îndeplinite. Acest timp poate fi împărţit în
trei categorii: timpul pentru sine, timpul pentru un anumit membru al familiei, timp pentru toţi. Mulţi sunt cei care se plâng că timpul petrecut
împreună de toţi membrii familiei este foarte scurt. Alţii se arată deranjaţi de faptul că nu mai pot avea un timp al lor, în care să stea singuri, fără a fi
deranjaţi.
Obiectivele terapiei comunicării în cadrul grupului familial sunt asemănătoare tratării grupului format din persoane străine, adică
promovarea individualităţii membrilor familiei şi optimizarea relaţiilor interpersonale. Creşterea individuală se poate realiza atunci când nevoile
nesatisfăcute sunt verbalizate şi înţelese, iar rolurileîn familie bine delimitate şi explorate pe măsură.
Terapeuţii comunicării pleacă de la premisa că, atunci când membrii familiei vor fi eliberaţi de propriile inhibiţii, îşi vor dezvolta şi o mai mare
coeziune familială.

Optimizarea comunicării înseamnă (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001):


• manifestarea unei cooperări sporite
• independenţă personală
• creştrea libertăţii şi deschiderii interacţiunilor
• creşterea gradului de securitate al fiecărui membru al familiei
• creşterea flexibilităţii rolurilor în familie

Procesul terapeutic promovează schimbarea comportamentului prin :


• ajutarea membrilor familiei să vorbească deschis
• sprijinirea celor care par reticenţi
• criticarea procesului interacţiunii lor
• prezentarea fiecărui membru în parte într-o nouă lumină, care le permite celorlalţi să se raporteze la el în noi moduri
Un exemplu în acest sens l-ar putea reprezenta situaţia copiilor care nu sunt obişnuiţi să fie ascultaţi de cei maturi şi au, în aceste condiţii,
tendinţa de a se face “auziţi” prin comportamente indezirabile.
Dacă terapeutul manifestă bunăvoinţă faţă de un asemenea copil, el poate învăţa să îşi exprime sentimentele prin cuvinte şi nu prin acţiuni. Astfel,
interacţionând cu cineva care îi ia în serios, copiii sunt ajutaţi să se maturizeze mai repede.

Căile terapeutice care pot provoca schimbarea sunt:


a) Modelarea ascultării
În timp ce membri familiei vorbesc, terapeutul ascultă cu atenţie, demonstrând vorbitorului ce anume îl face să simptă că vrea să fie auzit şi înţeles,
iar celorlalţi membri ai familiei de ce nu trebuie să îl întrerupă, să nu se certe sau să nu se agreseze.

b) Analiza
După ce s-au exprimat, membri familiei sunt ajutaţi să analizeze cele spuse, în primul rând sentimentele şi nevoia de a fi ascultaţi de ceilalţi. În acest
fel li se oferă şansa de a explora de ce aceste sentimente sunt prezente şi, mai ales de ce au fost ele reţinute. Ipoteza de la care se porneşte ar fi aceea
că familiile pot schimba ceea ce pot înţelege. (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001) - “dacă comportamentul înseamnă comunicare, atunci modul de a
schimba comunicarea înseamnă schimbarea comportamentului “

c) Aducerea la lumină a “mesajelor acoperite”

5
Specialiştii în comunicare susţin că toate evenimentele şi acţiunile oamenilor încearcă să comunice ceva anume. Astfel, anumite simptome pot fi
considerate mesaje acoperite care furnizează informaţii asupra relaţiilor. Dacă un simptom este de fapt, un mesaj acoperit, transformând acest mesaj
într-unul deschis, simptomul nu mai apare .
Potrivit acestei strategii, schimbarea nu vine însă din interiorul sistemului, ci din exterior, terapeutul fiind o persoană din afara familiei. De pe
această poziţie, exterioară familiei, el are două posibilităţi: aceea de a releva anumite secvenţe problematice sau de a le manipula pentru a provoca o
schimbare terapeutică.
În primul caz, strategia se bazează pe puterea interiorului, depinzând de coperare şi de dorinţa de schimbare.
În cea de a doua variantă, strategia constă în a “învinge “familile cu propriile lor jocuri interacţionale, cu sau fără cooperarea acestora.
Aceste strategii manipulative au format baza terapiei de familie strategică, care este un produs al teoriei comunicaţionale.
Tehnicile terapiei de familie comunicaţionale sunt similare cu cele ale terapiei de grup analitic şi de sprijin. Rolul terapeutului este acela de
dirijor de proces, modelul familiei fiind cel al unui grup democratic. Terapeutul se raportează democratic la membrii familiei, aşa cum ei se aşteaptă
să procedeze unul faţă de altul.
În terapia de familie axată pe comunicare, tehnicile şi procedeele strategice au fost, de cele mai multe ori, derivate din paradigma teoretică .
Procedeul lui Watzlawick (1966 apud I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001) structurează un ghid de 5 sarcini pentru familia – problemă, care este solicitată
să parcurgă şi să completeze ghidul - interviu în prezenţa tuturor membrilor săi.
Aceste solicitări sunt :
• să decidă împreună principalele lor probleme de familie
• să planifice o “ieşire” (un program comun în afara casei )
• părinţii să discute despre cum s-au cunoscut
• să discute toţi despre înţelesurile unui proverb
• să identifice greşelile fiecăruia şi să îşi asume fiecare persoană propria vină
În timp ce familia lucrează la aceste sarcini, terapeutul observă, dintr-o cameră alăturată, modelele de comunicare, metodele de formulare a
deciziilor şi fenomenul “ţapului ispăşitor”. Totuşi deşi foarte util pentru cercetarea familiei, acest tip de interviu structurat nu a câştigat mult teren ca
instrument clinic.
Tehnicile de comunicare s-au structurat progresiv în trei modele strategice pornind de la înţelegerea din ce în ce mai clară a modului în care
familiile se dovedesc rezistente la schimbare:
• strategia axată pe învăţarea regulilor comunicării clare
• strategia axată pe analiza şi interpretarea modelelor comunicaţionale
• strategia axată pe manipularea interacţiunilor printr-o varietate de manevre
Iniţial, terapeuţii comunicării au încercat să convingă familiile să accepte responsabilitatea reciprocă, dar, ulterior, izbindu-se la rezistenţa
familiei la schimbare, terapeuţii au solicitat familile să îşi autodefinească problema. Fiecare membru al familei îşi comunică problemele, iar dacă
cineva se exprimă confuz, terapeutul evidenţiază acest lucru şi insistă pe regulile de comunicare clară. Virginia Satir (1964) apud I. Mitrofan şi D.
Vasile (2001) a fost cea care a încercat conturarea următoarelor reguli:
1) Fiecare trebuie să vorbească în numele său, la persoana întâi, referitor la ceea ce simte şi ce crede;
2) Fiecare trebuie să formuleze afirmaţii personale, în legătură cu probleme personale. Opinile şi judecăţile de valoare nu trebuie să treacă drept
principii generale. A avea opinii reprezintă un pas necesar pentru a discuta şi a schimba opinii.
3) Fiecare trebuie să se adreseze şi să vorbească direct, nu pe ocolite, unul altuia şi unul despre altul . Această regulă exclude ignorarea sau
descalificarea vreunui membru al familiei şi împiedică stabilirea de coaliţii destructive.
Aceste dialoguri sunt dificile şi oamenii nu prea pot fi învăţaţi să comunice doar spunându-le cum să o facă. Majoritatea persoanelor
implicate încearcă însă, cel puţin pentru moment, urmarea anumitor demersuri terapeutice. Totuşi, datorită rezistenţei mari la schimbare a familiei, de
cele mai multe ori noul comportament durează numai cât timp terapeutul se află acolo.

3)Terapia de familie de tip experienţial

Scopul terapiei de familie de tip experienţial îl constituie în primul rând aşa numita “creştere a integrităţii personale “( tradusă prin
congruenţa dintre experienţa interioară şi comportamentul exterior). Acestei “creşteri” i se adaugă o mai mare libertate de opţiune, mai puţină
dependenţă şi o mai mare extindere a experienţei (Malone, Whitaker, Warketin şi Felder,1961). Simptomele dureroase cu care se prezintă familia în
terapie, deşi importante, sunt considerate secundare. Obiectivul terapiei este ca membrii familiei, fiecare în parte, să devină sensibili la nevoile şi
sentimentele lor şi să le împărtăşească în cadrul familiei. În acest fel, unitatea familială se poate baza pe o interacţiune vie şi autentică .
Virginia Satir (1972, pg.120) enunţă astfel scopurile terapiei de familie:
1) fiecare membru al familiei trebuie să fie în stare să relateze complet şi onest ceea ce vede şi aude, simte şi gândeşte despre el însuşi şi despre
ceilalţi, în prezenţa celorlalţi. Adică, fiecare trebuie să fie el însuşi în prezenţa celorlalţi.
2) fiecare persoană din familie trebuie să se adreseze şi să se raporteze la ea în termenii unicităţii sale, aşa încât decizile să se poată lua mai curând
prin explorare şi negociere, decât în termeni de putere.
3) este absolut necesar ca diferenţele dintre persoane să fie conştientizate în familie şi folosite pentru creştere.

Terapia experienţială include elemente raţionale şi non-raţionale. Primele sunt necesare pentru a promova conştientizarea şi înţelegerea,
celelalte pentru a creşte spontaneitatea şi sinceritatea. Experimentarea, în mod conştient, a potenţialului uman intern ( fantezii, alte aspecte, etc.)
fereşte oamenii de influenţele lor patogene şi le eliberează forţa de viaţă, ceea ce duce creşterea conştientizării prin reintegrarea părţilor reprimate ale
sinelui .
Cei mai mulţi terapeuţi experienţialişti încearcă să accentueze latura afectivă a naturii umane, adică creativitatea, spontaneitatea şi abilitatea
de a se juca. Alţi terapeuţi, preluând ideea Virginiei Satir conform căreia principalele probleme şi cauze ale nefericirii tuturor familiilor sunt
subaprecierea de sine şi comunicarea distructivă, ei consideră drept cheia terapiei promovarea unui comportament flexibil, ca urmare a creşterii
conştiinţei de sine şi de ceilalţi.
Cei mai mulţi terapeuţi ai familiei consideră că o sensibilitate sporită şi o mai bună maturizare a indivizilor servesc scopul mai general al
terapiei de familie: intensificarea funcţionalităţii familiei. Astfel, maturizarea individuală este relaţionată explicit cu maturizarea familială.
Clinicienii experienţiali folosesc tehnici educative şi forţa propriei lor personalităţi de a crea întâlniri terapeutice, regresie şi deconspirarea
intimităţii. În acest tip de terapie, exprimarea sentimentelor şi a experienţei intime sunt cruciale, anxietatea este stimulată şi trăită, pentru că s-a

6
observat că exprimarea furiei şi a supărării este urmată de o mai mare intimitate şi căldură, comparativ cu situaţia în care acestea sunt reprimate.
Reprimarea lor îi împiedică pe oameni să îşi dezvolte iubirea unii faţă de alţii. Terapeuţii sunt, alternativ, provocativi şi calzi-suportivi, încercând să
ajute membrii familiei să îndrăznească să îşi asume riscul de a fi mai anxioşi, cel puţin temporar. Acest lucru le permite să dezvolte pattern-uri
protective, defensive şi să se deschidă în mod real unii faţă de alţii.
Kempler (1973) şi Whitaker (1976) susţin că forţa esenţială în procesul psihoterapeutic îl constitie “întâlnirea existenţială”. Adică,
terapeutul trebuie să fie persoana care catalizează schimbarea, folosindu-se de impactul său personal asupra familiei. Terapeuţii experienţiali încearcă
să ajute familia, să-i înţeleagă mai profund experienţele personale, dorinţele şi fricile. Aceşti terapeuţi adesea se manifestă în terapie impulsivi, adorm
sau chiar îşi mărturisesc visele (Whitaker şi colaboratorii săi de la Atlanta Psychiatric Clinic apud I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001). Ei promovează
tehnici de comunicare spontană a sentimentelor de furie, supărare, anxietate, plictiseală, bucurie etc. Printr-o extremă autodezvăluire sunt provocate
stări de maximă deschidere familiilor. Prin credinţa de a fi o “persoană reală “, deschisă , onestă şi spontană , terapeutul îi învaţă pe membrii familiei
să fie la fel. Aceasta presupune că terapeutul experienţial îşi asumă rolul de model sănătos şi matur, dar şi de persoană ale cărei instincte sunt demne
de încredere, un soi de barometru în raport cu care membrii familiei se pot evalua pe ei înşişi.
W.Kempler (1968) susţine că în terapia de familie experienţială “nu există tehnici, ci doar persoane (cazuri individuale) ”, ceea ce
reiterează faptul că experienţialiştii pun accentul pe puterea creativă a personalităţii terapeutului. Deci, nu contează doar ce spun sau ce fac terapeuţii,
cât şi ceea ce sunt ei, ce reprezintă ei. Carl Whitaker susţine necesitatea ca acest tip de terapeut să fie “o persoană vitală, conştientă şi sensibilă,
tocmai pentru a trezi aceste potenţialităţi în familie”. Cu alte cuvinte, terapeuţii care doresc să stimuleze deschiderea şi autenticitatea în
comportamentul pacienţilor, trebuie să fie ei înşişi deschişi şi autentici.

Tehnicile utilizate de terapeuţii experienţialişti se grupează în două categorii :


1) Tehnnici structurate
Acestea au drept scop să angreneze familia în activităţi bine structurate cum ar fi sculptura de familie şi coregrafia (dansul) cu scopul de
stimulare a intensităţii trăirilor afective pe parcursul şedinţelor terapeutice.
Se utilizează, de asemenea, tehnici împrumutate din dramaterapie şi artterapie (desenul familiei, modelaj, etc). Aceste tehnici antrenează familia înr-o
activitate comună care prilejuieşte deblocarea afectivităţii, spontaneităţii şi comunicării autentice. Membrii familiei sunt ghidaţi de către terapeut
pentru a-şi conştientiza propriile trăiri, imaginile de sine şi percepţiile reciproce, gândurile şi atitudinile nemărturisite pe care le au unii faţă de alţii.
De asemenea sunt utilizate exerciţii de comunicare în scopul clarificării sentimentelor proprii, înlăturarea lamentărilor legate de trecut. Adică, acum
şi aici se încearcă găsirea de soluţii chiar e către membrii familiei.

2)Tehnici nestructurate
Se aplică în cadrul şedinţelor nestructurate, fără o strategie deliberată, insistându-se pe ideea ca familia să fie împreună, pur şi simplu, şi
mai puţin pe ideea ca familia să facă ceva împreună Cel mai important promotor al acestor tehnici este Carl Whitaker, care susţine importanţa ca
terapeutul să fie pur şi simplu el însuşi, în prezenţa şi cu familiile tratate. La baza acestui model terapeutic se află convingerea împărtăşită că terapia
ar trebui să fie o experienţă intensă, emoţională, “aici şi acum”. Implicarea emoţională intensă activează însă puternic reacţiile de transfer. Această
orientare recomandă relaţia de coterapie, rolul coterapeutului fiind acela de a observa relaţiile şi sentimentele terapeutului faţă de pacienţi (transferul
emoţional) şi de a le discuta cu acesta după şedinţă.
Pentru a preveni reacţiile de transfer, Whitaker recomandă menţinerea unei priviri de ansamblu asupra întregii familii, privită ca un tot unitar.
Împărtăşirea deschisă şi liberă a sentimentelor şi conlucrarea permanentă cu terapeutul sunt caracteristici de bază în terapia experienţială
nestructurată. Stilul promovat de Whitaker a fost în mod deliberat excentric şi provocator: aţipire în timpul şedinţelor, lupta cu pacienţii,
împărtăşirea fantasmelor sexuale, adică un stil de lucru dincolo de întâlnirea personală şi intimă, dincolo de teorii şi tehnici riguros trasate. Dacă
Whitaker promovează stilul provocator, un alt terapeut, Kempler, concepe rolul specialistului drept catalizator, un participant activ la interacţiunile
familile. În această calitate el face sugestii şi dă directive. Directivele tipice:
• membrii familiei să se privească unul pe celălalt
• să vorbească într-un fel anume
• să folosească sintagma “eu” în exprimarea stărilor, gândurilor şi opiniilor.
Totuşi, acelaşi Kempler consideră că terapeuţii trebuie să îşi limiteze impulsul de a instiga ori forţa pacienţii în timpul procesului terapeutic. El
susţine modelul terapeutului spontan, dar nu impulsiv, care reuşeşte păstrarea echilibrului între căldura oferită şi exercitarea puterii .

Tehnici expresive integrate în terapia experienţială de familie


Cele mai utilizate sunt:
1. Sculptura familială (realizarea unui grup statuar - fiecare membru îi aşează pe ceilalţi într-un tablou semnificativ. Sarcina relevă percepţiile fiecărei
persoane despre familie. Prilejuieşte experimentarea trăirilor emoţionale şi realizează reprezentări tridimensionale asupra raporturilor dintre soţi,
părinţi şi copii.
Ex: poziţia “facem faţă lumii împreună”, poziţia “stăpân-sclav”, poziţia “tu şi numai tu”, poziţia “în cârca dragonului”, pe un piedestal” etc..
2. Artterapia familială ( membrii familiei sunt instruiţi să deseneze secvenţe din viaţă, pictura familiei sau tabloul familial )
3. Desenul familiei conjugale
4. Tehnicile gestalt-terapeutice

Tehnici bazate pe pe joc de rol şi dramaterapie:


-Interviul cu păpuşile familiale(ex:un membru al familiei pune în scenă o poveste utilizând păpuşile . Are drept consecinţă exprimarea şi iluminarea
puternică a conflictelor şi alianţelor)
-Tehnicile gestalt-terapeutice(ex: jocuri de rol, tehnica scaunului gol-un scaun gol substituie o persoană, tehnică utilă pentru intensificarea
experienţelor emoţionale prin activarea amintirilor şi reacţiilor refulate, având ca scop deblocarea dialogului între membrii familiei)
Familiile în dificultate primesc astfel, şansa revitalizării relaţiilor, a unor interacţiuni mai autenticeşi a unei comunicări deblocate.
Schimbarea produsă este evaluată prin efectul de catalizare a expresiei emoţionale, în afara şedinţelor terapeutice. Totuşi rezultatele, în general au
fost mai greu de obiectivat în comportamentele schimbate ale fiecărui membru, terapeuţii considerând că nu este necesar ca fiecare să se schimbe,
cât, mai ales să experimenteze stări emoţionale intense care să deblocheze impasul funcţional al familiei în mod spontan.
Un alt indicator important se referă la satisfacţia şi caracterul activ-creativ al terapeuţilor pe parcursul terpapiei. În caz de insucces , aceştia sunt
plictisiţi şi nu se lasă antrenaţi în proces.
7
Contribuţia majoră a terapiei experienţiale de familie este de a ne aminti mereu că durerile şi bucuriile individuale nu trebuie pierdute în vedere.
Persoana nu trebuie “pierdută” în sistem, ci tratată ca individualitate.

4) Terapia psihanalitică de familie

Acest tip de terapie are drept scop eliberare membrilor familiei de restricţiile inconştiente, în aşa fel încât aceştia să interacţioneze unul cu
celălalt pe baza realităţii din prezent, nu în baza unor imagini inconştiente din trecut. Terapia psihanalitică încearcă să realizeze schimbarea
personalităţii concomitent cu o creştere din interior. Aceată introspecţie se realizează pătrunzându-se în spatele atitudinilor şi încercând aflarea
motivelor ascunse care determină aceste atitudini. De asemenea, visele constituie o sursă de cercetare, analizându-se motivele ascunse care le
determină. Ele sunt considerate a avea un conţinut manifest. În mod firesc, familiile se apără împotriva ideii de a-şi expune cele mai intime gânduri şi
sentimente, de aceea psihanaliştii încearcă să le creeze un climat de încredere. De aceea terapia înaintează foarte încet. În terapia de familie
psihanalitică există patru tehnici de bază: ascultarea, menţinerea neutralităţii analitice, empatia şi interpretarea .
Ascultarea reprezintă o activitate tăcută, dar concentrată. Aici apare o problemă pentru că mulţi psihanalişti simt nevoia să facă ceva pentru
a veni în ajutorul celor pe care îi tratează . Pentru a stabili însă o atmosferă analitică, este necesar ca terapeutul să asculte şi să înţeleagă, fără a se
îngrijora în legătură cu ceea ce se întâmplă (asigurarea neutralităţii analitice). Atunci când, totuşi, terapeuţii psihanalişti intervin, o fac pentru a
exprima o înţelegere empatică , în scopul de a-i face pe membrii familiei să se deschidă. De asemenea, se fac interpretări, pentru a clarifica aspectele
ascunse şi confuze ale experienţei. Pacienţii trataţi psihanalitc sunt învăţaţi să îşi exprime gândurile spontan, fără cenzură, modalitatea cea mai
eficientă pentru a aduce gândurile inconştiente la suprafaţă. Aşadar membrii familiilor sunt lăsaţi să discute liber, fără a fi întrerupţi din expunerile
lor, pentru că se consideră că fluxul spontan al gândurilor şi sentimentelor lor oferă sugestii mai importante decât în cazul în care aceştia ar fi
întrerupţi de întrebări, întrebări care vor fi oricum adresate mai târziu. Din momentul în care familia începe să îşi discute problemele, terapeutul se
abţine de la orice comentarii, până în momentul în care se epuizează fluxul spontan al dialogului. De asemenea, psihanaliştii se feresc să ofere sfaturi,
ei doar interpretează şi propun alternative. Relaţia maritală va fi analizată la trei nivele şi anume: valori şi norme culturale, ego-uri centrale şi forţe
inconştiente reprimate.
Dacă un cuplu se află în armonie la două din cele trei niveluri, oricare ar fi ele, relaţia poate fi funcţională, chiar dacă neconcordanţele generate de
incompatibilităţile celui de al treilea nivel generează conflicte. Dacă partenerii sunt incompatibili la două dintre niveluri, este foarte probabil ca
relaţia să nu dureze. Acest punct de vedere ne poate explica de ce multe cupluri rămân împreună, deşi se ceartă în mod constant, în timpce altele, deşi
par mulţumite împreună, se întâmplă uneori să se destrame brusc.

6) Terapia multiplă de familie

Terapia multiplă de familie are drept scop modelarea comportamentului de sprijin şi rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi,
printr-o experienţă de comunicare în care familiile îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi se susţin reciproc într-o “manieră
coterapeutică”. Modificara interacţiunilor familiale are la bază modelarea prin analogie, bazată pe comparaţia, experimentarea, corecţia şi
optimizarea propriului comportament în familie, pe baza altor familii cu probleme similare sau diferite.
Un grup terapeutic familial cuprinde 5-6 familii, adică cca 20-25 de persoane, incluzând în acest grup părinţii, bunicii sau copiii. Grupul
este condus de un terapeut, asistat de un co-terapeut şi doi sau mai mulţi observatori cu experienţă, un operator video (pentru a înregistra şedinţele) şi
un supervizor. Şedinţa durează 60-75 de minute, cel puţin o dată pe săptămână şi se desfăşoară de obicei seara.
Criteriul după care se constituie grupul este acela al neomogenităţii socio-economice, etnice, religioase, ori de vârstă, inteligenţă, interese
speciale sau nivel economic. Se aplică acest criteriu pentru a evita discuţiile bazate pe preferinţe comune şi pentru a concentra atenţia pe
conştientizarea şi remodelarea comportamentelor afective şi relaţionale ale participanţior. Aceştia sunt încurajaţi să se integreze în grup şi li se
explică faptul că o dificultate a unui membru al familiei este o dificultate pentru toţi. De asemenea, experienţa altor familii ajută la o mai bună
înţelegere a propriilor comportamente şi la optimizarea acestora.
Autorii terapiei de familie multiple pornesc de la supoziţia că, indiferent de cultură, mediul social sau ciclul de viaţă în care se află
familiile, ceea ce le uneşte sau le disipează diferenţele, sunt anumite modele de comportament uman de bază, care fie pot ajuta oamenii să “crească
“şi să trăiască sănătos şi creativ, fie să întreţină criza de intimitate, frica reciprocă , lipsa de comunicare ori acţiunile evazive, ambigue, depresia sau
boala. Toate cele din urmă sunt privite ca răspuns la anumite comportamente de provocare, iar factorii care le declanşează trebuie depistaţi şi
descurajaţi prin terapie.
Se recomandă crearea unui sentiment de flexibilitate şi de libertate de mişcare, iar în acest scop se acceptă chiar mici “nereguli” şi chiar
disconforturi gen zgomote, sunet de telefon, fluctuaţii de mişcare, întârzierea participanţilor , plânsetul unui copil, etc. Fiecare este încurajat să se
exprime pe sine însuşi, să nu fie marcat de existenţa unor reguli prea autoritare sau prea rigide .
Terapeuţii înceară să stimuleze familiile pentru a se descoperi ele însele, împreună cu terapeuţii, de a le transforma, în acest fel, în coterapeuţi şi de a
găsi împreună posibilităţi de schimbare, de cooperare şi de abordare a problemelor într-un nou mod.
Sarcina de bază a terapeutului este însă aceea de a evita discuţii sterile care ar avea drept punct de plecare dispute valorice (gen ce şi cum
fac, ce şi cum simt, cum comunică ) care ar putea degenera în insulte, acuzaţii reciproce, ori atitudini calomnioase care ar putea compromite demersul
terapeutic. Participanţii trebuie ghidaţi în direcţia observării şi înţelegerii comportamentelor şi sentimentelor. Terapeutul ajută participanţii în sensul
că:
• dezvăluie semnificaţii ascunse ale unor expresii jignitoare, semne de respingere sau intoleranţă;
• scoate la iveală şi pune în valoare sentimente ale unora din membrii grupului , de care ceilalţi nu sunt conştienţi;
• provoacă manifestarea unor emoţii şi sentimente ascunse , înăbuşite, reprimate;
• favorizează conştientizarea, prin analogie (în subgrupurile şi raporturile între generaţii - ex. subgrupul taţilor, mamelor, adolescenţilor,
bunicilor ,etc.) a unor interese speciale şi a unor moduri de a experimenta viaţa specifice.

În terapia de grup a familiilor se facilitează :


1) exprimarea în sensul formulării experienţei, frustrării şi deprivării în cadrul oricăruia dintre subgrupurile în cauză.
2) înţelegerea mai bună şi găsirea unor soluţii alternative optime pentru depăşirea diferendelor dintre subgrupuri.
Un avantaj special îl reprezintă acest tip de terapie pentru familiile care au un membru spitalizat sau bolnav cronic, familii care se simt, în
general, izolate şi care au posibilitatea de a învăţa, prin contact social , despre alte modalităţi de adaptare şi interacţiune cu membrul afectat.

8
Dificultăţile terapeutului în conducerea unui grup de terapie familială multiplă ar fi legate de (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001):
a) Supraidentificarea - situaţie în care 2-3 persoane se susţin simultan într-o problemă emoţională, ceea ce îngreunează celorlalţi exprimarea
sentimentelor şi pot genera confruntări emoţionale dificile.
b)Evitarea prin minimalizare :“la fel mi s-a întâmplat şi mie” - în scopul de a evita o discuţie clarificatoare.
c) Coaliţia sau complicitatea negativă – proces prin care un grup de persoane se coalizează împotriva altei persoane, transformată în victimă,
adăugând propriile lor acuzaţii şi critici celor pe care le proferează propria familie.
d) Ţapul ispăşitor - fenomen care constă în învinuirea şi reatribuirea responsabilităţii unui singur membru al familiei pentru cauzarea suferinţei sau
proasta funcţionare a întregului sistem.
e) Folosirea codurilor secrete, verbale sau nonverbale. De multe ori se poate întâmpla ca terapeutul să fie surpins de aceste coduri la care nu are
acces şi să se simtă confuz, şocat şi chiar incapabil să controleze evenimentele. Se poate întâmpla ca unele familii să se dovedească mai eficiente în
“spargerea acestor coduri”, ca urmare a propriilor lor experienţe de codificare a secretelor şi să sară în ajutorul terapeutului .
f) Dirijarea crizelor individuale

În ceea ce priveşte terapeutul, acesta are câteva variante :


• susţinerea directă a persoanei în cauză, prin încurajare, interes şi înţelegere. Un membru furios care doreşte să se retragă trebuie lăsat să
plece dacă se manifestă agresiv în scop manipulativ, sau trebuie sprijinit, dacă starea lui este aceea a unui disconfort real.
• ignorarea crizei pentru moment, pentru a rezolva problemele mai târziu
• încurajarea grupului să reflecteze şi să exprime emoţiile declanşate şi să emită sugestii în legătură cu ceea ce s-ar putea face.
În situaţia în care o familie refuză să se mai prezinte, acesta va telefona sau chiar va face o vizită la domiciliu, pentru a constata ce s-a
întâmplat. Dacă motivul refuzului de a mai participa este cauzat de o eroare terapeutică (neatenţie, lipsă de suport, etc) sau de comportamentul
provocativ al grupului, familia respectivă poate fi invitată cu “scuze” să se reîntoarcă la grup şi să discute deschis sentimentele negative pe care le
resimte (mânie, revoltă, dezaprobare ).
Principalul avantaj al acestui tip de terapie ar fi acela că, dacă în terapia obişnuită de grup, familia fiecărui membru participant este
prezentă doar în planul imaginaţiei, iar anumite temeri şi frământări sunt aduse în discuţie filtrate sau chiar deformate de forţele inconştiente ale
fiecăruia, în această situaţie se pot confrunta şi compara toate trăirile şi percepţiile personale cu realitatea comportamentală a membrilor familiei, faţă
de care ele sunt resimţite sau atribuite, adică cu realităţi observabile. Acest lucru poate duce la optimizarea relaţiilor şi reechilibrarea familiilor.
Unul dintre motivele pentru care terapia de grup funcţionează eficient se bazează pe faptul că oamenii sunt mai obiectivi în legătură cu
problemele altora, comparativ cu problemele pe care ei înşişi le au. Când analizează un alt cuplu, pot sesiza mai uşor cauzele disfuncţiilor, pot
identifica mai repede soluţiile ieşirii din impas. Dimpotrivă, când încep să vorbească despre problemele lor devin mai ezitanţi, se blochează mai des,
tonul vocii se modifică şi la fel se întâmplă şi cu maniera de apreciere.
Ceea ce face terapia de grup să fie eficientă, sunt doi factori de bază: lucrul în cuplu şi lucrul în grup. Membrii grupului pot vedea fiecare
cuplu în acţiune şi îi oferă observaţii preţiose cu privire la modul în care ajung să se certe, să îşi întindă unul altuia capcane sau să evite intimitatea.
Factorii curativi ai grupului sunt astfel puşi în mişcare. Dacă terapia începe cu o fază dinamică, generată de universalitatea problemelor şi
trăirilor,mai apoi fiecare grup capătă un stil propriu de lucru. În timp ce insight-ul este vital pentru unele grupuri, altruismul sau feed-back-ul sunt
mai importante pentru altele. Grupul reprezintă, de fapt, un microcosmos al comunităţii maritale, în care cuplurile şi partenerii îşi manifestă stilul de a
se comporta în societate, precum şi de a-şi înţelege, semnifica şi apoi resemnifica experienţele de convieţuire şi dezvoltare personală. Etapa finală
este menită să consolideze câştigurile şi să valideze progresele, parafând schimbarea mult dorită.

III.Consilierea familiei şi terapia de familie în anumite situaţii de viaţă

1 Exercitarea rolurilor familiale

Rolurile familiale şi cele legate de carieră sunt interdependente. Cele tradiţionale îndeplinite de ambele sexe au influenţat natura relaţiei
familie-carieră. Schimbările recente în structura familiei şi în cadrul slujbei creează presiuni, care determină familiile să redefinească această
legătură.
Specialiştii în dezvoltarea carierei în domeniile educaţionale, comunitare şi de afaceri trebuie să înţeleagă conceptele de bază ale familiei şi
carierei şi să devină mai eficienţi în a-i ajuta pe indivizi să integreze rolurile familiale şi de carieră, astfel încât acestea să-i satisfacă şi pe ei şi
familiile lor.
Este util să oferim un răspuns la întrebarea: “Cât de importantă este cariera pentru femei?” Miller în 1984 citează un studiu, conform căruia
87% dintre femeile chestionate au un simţ dezvoltat al împlinirii profesionale, 58% preferă o slujbă în afara căminului.
Modelele de dezvoltare a carierei pentru femei variază şi au fost influenţate în mod tradiţional de solicitările familiei. Există tendinţa către
o participare mai puternică, pe termen lung a femeilor pe piaţa forţei de muncă. Câţiva autori au dezvoltat anumite idei pentru a descrie aceste
modele. Harmon în 1967 sugerează 5 modele: (1) cele fără experienţă de muncă, (2) cele ce muncesc doar până la căsătorie şi/sau naşterea copiilor,
(3) cele ce combină slujba cu căsnicia şi/sau copiii, (4) cele ce reintră pe piaţa forţei de muncă atunci când copiii au crescut şi (5) cele ce rămân
necăsătorite şi-şi continuă cariera.
Deciziile cheie în ceea ce priveşte cariera includ soluţionarea următoarelor probleme: dacă să aibă sau nu o carieră, în ce domeniu
ocupaţional să se implice şi când să lucreze. Variabilele care sprijină luarea anumitor decizii în ceea ce priveşte slujba în cazul bărbaţilor (interese,
aptitudini şi maturitate pentru carieră) sunt mai puţin utile în cazul femeilor. Care sunt factorii ce intervin pentru a modifica acest proces? Unul dintre
ei îl constituie stereotipia ocupaţională sau punctul de vedere normativ, prin care o slujbă este considerată potrivită pentru o femeie sau un bărbat.
Tendinţa ca deciziile femeilor referitoare la carieră să fie influenţate de alţii reprezintă un alt factor. Barnett în 1971 a descoperit 3 categorii de femei:
(1) cele ce îşi stabilesc propriile scopuri în ceea ce priveşte slujba; (2) cele ce îşi stabilesc obiectivele, bazându-se pe influenţa persoanelor
semnificative pentru ele; (3) cele ce nu au scopuri bine definite legate de carieră şi care-şi selectează opţiunile în ultimul moment.
Modelele de rol de carieră influenţează de asemenea deciziile luate de femei, în această direcţie. Unii autori au constatat că fiicele mamelor
cu slujbă au o mai mare orientare spre carieră decât ale celor casnice. Aceste descoperiri sunt întărite şi de satisfacţia pe care o au mamele în urma
participării la activităţi.

9
Există însă şi alţi factori care au un rol important în deciziile legate de carieră ale femeilor. Aceştia includ: atitudine pozitivă faţă de sine,
stimă de sine ridicată; caracteristici asociate bărbaţilor, cum ar fi: siguranţă de sine, independenţă, incisivitate, precum şi trăsături atribuite femeilor;
accesul la modele de rol care stabilesc aspiraţii educaţionale şi ocupaţionale ridicate; dorinţă de a modifica rolurile familiale pentru a se adapta
carierei; nivele educaţionale înalte şi nevoi de împlinire mai ridicate decât cele de afiliere.
Multe dintre studiile care au avut în vedere compararea copiilor mamelor angajate şi ai mamelor fără loc de muncă - din punctul de vedere
al dezvoltării lor cognitive şi socioemoţionale - au eşuat în găsirea de diferenţe seminificative. Cercetarea care a demonstrat diferenţe consistente a
examinat relaţiile din cadrul subgrupurilor constituite pe clase sociale şi gen. Modelele care au fost reprezentate includ următoarele:
1. Fiicele mamelor angajate au realizări şcolare mai bune, succes mai mare în carieră, alegeri de domenii mai netradiţionale şi o implicare
ocupaţională mai puternică.
2. Studierea copiilor săraci, din familii cu doi părinţi şi din cele cu părinte unic (mamă) a înregistrat scoruri mai ridicate la indicii
socioemoţionali şi cognitivi în cazul celor cu mame care au un loc de muncă.
3. Anterior, alte cercetări descoperiseră că fiii mamelor angajate din clasa mijlocie înregistrau pe parcursul şcolarităţii performanţe mai
scăzute, precum şi scoruri mai mici ale coeficientului de inteligenţă decât cei cu mame casnice.
În prezent un alt studiu a indicat însă, în cazul copiilor aparţinând mamelor angajate, scoruri mai ridicate la teste de limbă, citit şi
matematică.
4. S-au descoperit, de asemenea câteva diferenţe de adaptare socială între copiii celor două categorii de mame, dar mai puţin solide. Fiicele
mamelor angajate s-au dovedit a fi mai independente, în special în interacţiune cu cei de vârsta lor în mediul şcolar şi au înregistrat un punctaj mai
mare în ceea ce priveşte măsurile de adaptare socio-emoţională. Rezultatele băieţilor au fost relativ amestecate şi au variat funcţie de clasa socială şi
vârsta la care aceştia au fost testaţi. Astfel, în 1970 s-a constatat că în familiile de muncitori, fiii mamelor angajate aveau rezultate şcolare bune, dar
exista o tensiune în relaţia tată-fiu. Aceasta a fost interpretată ca o mai puternică reflectare a atitudinilor în ceea ce priveşte rolurile pe genuri.
Angajarea mamei era privită ca un semn că tatăl este cel ce nu câştigă cât trebuie şi de aceea, dacă ajuta la treburile casnice sau la îngrijirea copilului
era detestat. În prezent nu mai întâlnim asemenea percepţii eronate.
Fiicele mamelor cu un loc de muncă au demonstrat o mai puternică incisivitate decât cea presupusă de profesor (au participat la discuţii în
clasă, au formulat întrebări pentru a primi lămuriri legate de subiectele instruirii, au deţinut poziţii confortabile de lideri ai clasei). Au fost mai puţin
timide, mai independente şi au dat dovadă de un simţ ridicat de eficacitate. Băieţii din familiile de muncitori au fost caracterizaţi ca având de
asemenea o adaptare socială mai bună, dacă mamele lor erau angajate, iar această constatare este valabilă atât pentru familiile cu părinte unic, cât şi
pentru cele cu doi părinţi. În cazul celor din clasa de mijloc, deşi rezultatele lor şcolare erau mai ridicate, au existat puţine dovezi ale avantajelor
adaptării sociale în urma angajării mamelor. De fapt s-a observat că cei cu mame angajate au dat dovadă de un comportament mai deschis decât fiii
celor casnice.
5. Fiii şi fiicele mamelor angajate au atitudini mai puţin tradiţionale în ceea ce priveşte rolurile pe genuri. Cercetarea s-a centrat pe două
aspecte diferite: unul a abordat punctele de vedere ale copilului referitoare la acţiuni pe care un bărbat ar putea sau nu să le realizeze şi care erau
considerate în mod tradiţional domeniul femeii (îngrijirea copilului, folosirea unei maşini de cusut) şi al doilea aspect a avut în vedere exact opusul
situaţiei de mai înainte; acţiuni de tipul: repararea maşinii, alpinism, pilotare a unui avion.
Fetele cu mame angajate au indicat mai mult decât celelalte faptul că femeile, ca şi bărbaţii, pot efectua activităţi asociate de obicei
bărbaţilor. Constatările au fost valabile pentru fetele din categoria prezentată anterior, care aparţineau fie familiilor intacte, fie celor cu părinte unic.
La băieţi nu s-au înregistrat diferenţieri funcţie de statutul de angajat al mamei. Pe de altă parte, în familiile cu doi părinţi atât fiii, cât şi fiicele
mamelor angajate au considerat că bărbaţii ar putea executa activităţi femeieşti, în vreme ce copiii aparţinând mamelor casnice au contrazis această
opinie. Analiza ulterioară a indicat că această opinie a fost înregistrată doar în familiile intacte, pentru că bărbaţii cu soţii angajate erau mai activi în
îndeplinirea unor sarcini femeieşti şi în creşterea copilului. Astfel, implicarea maternă era strâns legată de o imagine mai puţin stereotipă a ceea ce
poate face un bărbat, din cauza efectului său asupra rolului tatălui şi, în absenţa tatălui, efectul nu a apărut.
Un alt aspect văzut adesea ca stabilind o legătură între statutul ocupaţional al mamei şi efectele asupra copilului îl reprezintă sentimentul de
bunăstare al mamei. De aceea, numeroase studii au comparat mamele angajate cu cele casnice, pe baza unor indici de sănătate mentală şi satisfacţie
familială. Mare parte dintre cercetări au înregistrat un nivel mai ridicat de satisfacţie şi scoruri mai mici la indicatorii de stres, la femeile angajate.
Pentru femeile din clasa muncitoare studiile arată că satisfacţia locului de muncă nu este dată de acesta în sine, ci de stimularea şi sprijinul social
ridicat oferit de colegii de serviciu, de avantajul salariului şi de un mai mare sentiment de control asupra propriei lor vieţi. Tot în cadrul acestei clase
s-au înregistrat şi avantaje ale implicării materne în viaţa copiilor, în special pentru băieţi.
Mai mult decât atât, posibilitatea ca bunăstarea mamei să conteze în relaţia dintre implicarea maternă şi rezultatele copiilor este susţinută de
faptul că mare parte din studiu demonstrează existenţa unei relaţii între sănătatea mentală a mamei şi o îndeplinire mai eficientă a rolului parental,
precum şi o mai bună adaptare emoţională şi cognitivă a copilului.
S-a constatat că în cadrul acestei clase, mamele angajate uzau mai puţin decât cele casnice de stilurile parentale autoritariste şi permisive,
fiind adeptele stilului autoritar. Acesta se referă la un model de tipul: părinţii îşi exercită controlul, dar oferă explicaţii pentru acţiunile lor,
nesprijinindu-se pe controlul puternic şi disciplina exagerată. De asemenea, în cazul acestor mame s-a înregistrat o frecvenţă mai ridicată a
interacţiunilor lor cu copiii, decât la cele casnice. Astfel că variabilele parentale au fost în dependenţă de rezultatele copiilor. De pildă, permisivitatea
acordată de mamele casnice a fost asociată cu comportamente rebele ale fiilor lor, iar practicarea unui control autoritarist a fost corelat cu probleme
de comportament ale fiicelor acestora.
Un alt aspect important al structurii de gen îl reprezintă responsabilitatea femeii de a creşte copii. Teoriile individualiste atribuie
maternitatea predispoziţiilor biologice al femeii sau motivaţiilor psihologice puternic internalizate în copilărie. Dar maternitatea are importante baze
interacţioniste: părinţii se comportă astfel încât să corespundă imaginilor cognitive despre femei şi bărbaţi, iar ideea de “îngrijire” a copiilor
relaţionează mai mult cu mama decât cu tata.
În vreme ce teoriile individualiste prezic faptul că bărbaţii vor avea dificultăţi cu “maternitatea”, chiar şi în situaţii în care este nevoie de ei,
teoria interacţională sugerează că aceştia pot performa noi roluri, atunci când se confruntă cu situaţii deosebite şi cu expectaţii sociale diverse.
Studierea taţilor singuri a demonstrat că majoritatea performează sarcini casnice într-o manieră competentă. Deşi multe dintre aceste
cercetări nu au comparat taţii singuri cu mamele aflate în aceeaşi situaţie, cele câteva care au realizat aceasta au sesizat diferenţe foarte mici între cele
două grupuri. O excepţie o constituie cercetarea lui Hanson, care a relevat o mică diferenţă în favoarea copiilor crescuţi de mame singure, în ceea ce
priveşte sănătatea fizică a acestora.
Cercetarea a comparat “taţii singuri de circumstanţă” (cei ce nu au ales să-şi crească copiii, dar au sfârşit prin a face aceasta, ca rezultat al
absenţei mamei) cu mamele singure şi alţi părinţi. Dacă asemenea taţi au obţinut rezultate favorabile în educarea copiilor lor, aceasta poate constitui
un sprijin real pentru ipoteza, conform căreia contextul interacţional influenţează comportamentul de gen. S-a comparat impactul rolului parental

10
(reflectarea nivelul interacţional al structurii de gen) asupra sexului părintelui (reflectarea nivelului individual) pe două coordonate: afecţiunea
parentală şi sarcinile casnice.
Atât rolul parental, cât şi sexul părintelui au influenţat afecţiunea parentală. Părinţii care au înregistrat cea mai multă afecţiune faţă de copii
au fost femeile şi partenerii căsătoriţi.
Rolul parental a contat mai mult în ceea ce priveşte sarcinile casnice. Părinţii singuri şi cei căsătoriţi, dar casnici se ocupă mai mult de
activităţile gospodăreşti, indiferent de sex. Dar sexul a condiţionat efectele căsniciilor în care există două slujbe: soţiile angajate îşi îndeplinesc mai
puţin sarcinile casnice decât cele neangajate, în vreme ce soţii celor angajate fac mai mult decât alţii.
Sunt puţine femei în ziua de azi în poziţia de a alege maternitatea ca slujbă de bază, indiferent dacă sunt căsătorite cu bărbaţi care nu
câştigă destul sau sunt mame singure, care trebuie să-şi întreţină şi copiii.
Alte studii indică o schimbare către un echilibru în alocarea timpului, în cazul cuplurilor cu ambii parteneri cu venituri.
Un alt aspect important îl constituie implicarea psihologică a taţilor în familie. Se constată că pentru ei cele mai importante evenimente sunt
cele legate de familie, şi nu cele de la slujbă. De aceea, atunci când au fost solicitaţi să precizeze care dintre cele două - familia sau slujba - le oferă
satisfacţii mai mari, mai puţin de 5% au indicat munca, aproape 50% au afirmat că au satisfacţie egală, atât de la familie, cât şi de la slujbă şi în jur de
45% au văzut familia ca fiind o sursă mai mare de satisfacţie decât locul de muncă.
Studii recente s-au centrat pe comportamentele parentale ale bărbaţilor, folosindu-se de tehnici observaţionale. S-a demonstrat că pot fi
competenţi şi foarte responsabili, atunci când îşi îngrijesc copiii, iar aceştia din urmă dovedesc un ataşament puternic atât faţă de tată, cât şi faţă de
mamă, în comparaţie cu atitudinea pe care o au faţă de străini. Au tendinţa de a-şi căuta tatăl pentru activităţi de joacă şi mama, atunci când sunt
obosiţi, alarmaţi sau stresaţi.
Taţii activ implicaţi în creşterea copiilor afirmă că pot comunica mai deschis cu aceştia, îi cunosc mai bine şi le place să fie cu ei. Unii
precizează că au mai multe conflicte cu copiii, dar simt că ele sunt utile şi-i ajută să-şi formeze o imagine mai realistă despre ei.
Rolul tatălui a fost privit ca un mediator important al legăturii dintre statutul ocupaţional al mamei şi rezultatele copilului. Concluzia
conform căreia taţii sunt mai activi în îndeplinirea sarcinilor casnice şi cele legate de îngrijirea copiilor, în cazul mamelor cu loc de muncă - a fost
emisă în anii ’50 şi a fost repetată de-a lungul timpului. Acest nou tip de implicare a bărbaţilor este privit de către soţiile lor ca o schimbare apărută în
momentul reintrării lor pe piaţa forţei de muncă. Studiile au arătat că participarea lor este limitată la interacţiuni funcţionale. Soţii femeilor angajate,
în general, nu sunt mai activi în interacţiunile de tip distracţie/ timp liber.
Oricum, există un efect de gen: taţii din familiile cu un singur venit interacţionează mai mult cu fiii decât cu fiicele lor, iar cei din familii cu
două venituri interacţionează în mod egal, atât cu fetele, cât şi cu băieţii.
Într-un studiu efectuat în Michigan rolul tatălui a reprezentat o variabilă majoră, existând o legătură clară cu performanţele şcolare mai
bune ale fiicelor lor. Astfel că participarea taţilor a încurajat mamele să se angajeze şi, în consecinţă, exemplul acestora pentru fiicele lor a fost foarte
bun, pentru că fetele au dorit să fie la fel de competente ca ele şi au obţinut rezultate foarte bune la şcoală.
Antropologul Margaret Mead a subliniat că, spre deosebire de rolul mamei, care are o bază biologică, cel al tatălui este o creaţie socială.
Scăderea motivaţiei bărbatului înseamnă mai puţină productivitate din partea sa, mai puţină dorinţă de a-şi asuma responsabilităţi familiale, mai
multe familii fără tată, mai mulţi copii fără tată, mai multe crime, mai puţină creştere economică. O societate care nu-şi poate încuraja bărbaţii să-şi
sprijine familiile se va deteriora. Din nefericire, ei şi-au pierdut încrederea în faptul că societatea îi doreşte în rolul de susţinători ai familiilor lor,
pentru că aceasta pare să-i vadă doar ca susţinători ai fostelor familii. Sunt adesea forţaţi să plătescă şi astfel îşi conturează o imagine greşită asupra
îndatoririlor pe care le au, statul obligându-i - într-o anumită măsură - să fie doar taţi biologici, şi nu sociali, aşa cum ar trebui, de fapt. Motivaţia lor
este de natură pur economică, materială şi nu conştientizează că rolul de tată adevărat pentru copilul lor este altul.
Nu există substitut pentru familie. Ar trebui să încetăm a mai căuta unul şi să recunoaştem că slăbiciunile familiei din zilele noastre sunt o
consecinţă a eşecului societăţii de a susţine rolul tatălui, un rol de care este mare nevoie. Diminuarea rolului tatălui din punct de vedere biologic nu
este un motiv pentru a înlătura taţii din familie, ci unul pentru a întări importanţa lor în dezvoltarea acesteia.
Lipsa de interes faţă de rolul tatălui se dovedeşte relevantă în cazul câtorva aspecte cruciale. De pildă, conceptul de “fertilitate” este
echivalat cu fertilitatea femeii. “Fertilitatea maritală” înseamnă numărul naşterilor unei femei căsătorite, nu numărul copiilor născuţi de către un
cuplu căsătorit sau un bărbat căsătorit. De fapt, deşi există câteva cercetări despre infertilitatea feminină şi masculină, nu există, în general, aproape
nici un studiu despre comportamentul de fertilitate masculin.
Denumirea de “familie cu părinte unic” dată celor cu mame divorţate sau necăsătorite este, de asemenea, un indicator al măsurii în care
sunt ignoraţi taţii. Pentru că nu sunt căsătoriţi cu mamele copiilor lor sunt consideraţi non-părinţi. De vreme ce nu suntem interesaţi de activităţile de
părinţi ale taţilor, înseamnă că îi tratăm ca şi cum nu ar exista. În timp ce poate fi adevărat că mulţi taţi nu se implică în activităţi de tip parental, cele
câteva studii care au încercat să informeze asupra acestei teme au demonstrat că afirmaţia - şablon, conform căreia bărbaţii nu se comportă ca taţi, nu
e valabilă, nici chiar în cazurile celor care nu locuiesc cu proprii copii.
În Statele Unite au fost anumite studii care au demonstrat că taţii necăsătoriţi au rămas în continuare interesaţi de copil şi de mama acestuia.
Relaţia dintre tată şi copil a depins în mare măsură de recăsătorirea mamei; în cazul mamelor care nu s-au mai căsătorit, 62% dintre taţi au continuat
să-şi vadă copiii, cel puţin ocazional, în vreme ce doar 5% dintre ei şi-au mai vizitat copilul, după ce mama acestuia s-a recăsătorit.
Aceasta demonstrează încă o dată că relaţiile din cadrul diferitelor dimensiuni ale interacţiunilor familiale pot varia independent. O
completare a afirmaţiei că bărbaţii nu se comportă ca taţi o constituie preocuparea binecunoscută pentru rolul dual al femeilor care sunt şi mame/soţii
şi au şi un loc de muncă. Este un adevăr faptul că în majoritatea cazurilor, femeile care au o slujbă poartă întreaga responsabilitate faţă de activităţile
casei şi pe cele legate de îngrijirea copilului şi se confruntă cu conflicte între rolurile familiale şi cele privind cariera. De aceea, câţiva cercetători au
fost interesaţi şi de tipurile de conflict, ce apar la bărbaţi, nu doar la femei.
De-a lungul anilor au fost examinate doar câteva dintre variabilele capacităţii de a fi părinte, din perspectiva relaţiei lor cu statutul
ocupaţional al mamei. S-a observat, în urma cercetărilor, că diferenţele în creşterea copiilor au influenţat rezultatele acestora. Astfel, folosirea
adecvată a controalelor autoritare de către mamele cu slujbă din clasa muncitoare - un stil în care copilului îi sunt date explicaţii - a fost puternic
legată de performanţele şcolare foarte bune ale acestuia, iar, pe de altă parte, un stil punitiv al mamelor casnice a dus la apariţia unor probleme de
comportament în şcoală.
Cercetările s-au centrat, de asemenea, şi pe frecvenţa interacţiunilor dintre mamă şi copil pe parcursul unei săptămâni. Cele casnice, din
clasele de mijloc, au raportat că desfăşoară activităţi educative mai dese cu copiii decât mamele cu un loc de muncă; în cazul celor aparţinând clasei
muncitoare, mamele cu servici au precizat că dezvoltă astfel de activităţi cu fiicele lor şi în egală măsură, cu fiii lor. În ceea ce priveşte modul în care
mamele îşi exprimă deschis afecţiunea faţă de copiii lor, mamele care au un loc de muncă sunt cele mai apropiate de ei, indiferent de statutul marital
sau de clasă. Mai mult decât atât, ele şi-au stabilit scopuri educative foarte ridicate pentru copiii lor, fapt ce a determinat rezultatele bune la teste ale
acestora.

11
Deşi taţii se ocupă mai mult de gospodărie şi creşterea copiilor decât înainte, mamele sunt cele care au încă cea mai mare contribuţie, deşi
uneori câştigă mai mult de jumătate din venitul total al familiei. Cuplurile care, iniţial şi-au împărţit în mod egal activităţile în locuinţă, ajung în cele
din urmă tot la rolurile tradiţionale de gen, după apariţia unui copil. Mamele sunt cele care oferă îngrijirea primară a copilului, se ocupă de acesta
când se îmbolnăveşte, se implică în activitatea sa şcolară.
A avea un loc de muncă şi a fi mamă nu sunt două acţiuni opuse şi nu trebuie privite astfel, pentru că acest fapt ar avea consecinţe negative
asupra femeilor şi a familiilor lor. Dacă numim femeile cu slujbe cu jumătate de normă ca fiind “orientate spre familie” încurajăm tratarea lor ca
muncitori fără un salariu decent, beneficii şi slujbă sigură. Dacă le considerăm pe cele puternic implicate în activitatea pe care o desfăşoară, ca fiind
“orientate spre muncă” este echivalent cu faptul că ele şi-au abandonat responsabilităţile lor familiale unice. Aceasta le determină pe mamele care
muncesc să se simtă vinovate pentru că nu fac mai mult decât pot şi permite taţilor şi societăţii în ansamblul său să facă mai puţin pentru copii, decât
ar putea.

2.Stiluri parentale - stiluri educaţionale. Relaţia părinte- copil

“ Multe dintre lucrurile de care avem nevoie pot să aştepte, copilul nu poate.
E perioada în care se formează din punct de vedere fizic, când mintea i se dezvoltă.
El nu înseamnă mâine; el înseamnă azi.”
Gabriela Mistral

Toţi părinţii încorporează atât dragoste, cât şi limite în stilul lor parental. Există un echilibru între acestea, care determină un stil parental
specific. Doar stilul educativ democratic sau echilibrat are atât dragoste ridicată, puncte tari şi slăbiciuni inerente în el şi este atribuit figurilor
parentale importante din viaţa noastră. Aceste personaje sunt de obicei proprii noştri părinţi.
Părinţii care folosesc dragostea, ca stil esenţial (părinţii permisivi) o consideră pe aceasta ca fiind mai importantă decât limitele. Se folosesc
de asemenea de ataşament şi de legătura cu copilul lor, pentru a-i învăţa ce-i bine şi ce-i rău. Petrec foarte mult timp cu copiii, comunicând, negociind
şi explicând. Valoarea lor constă în “creşterea autoîncrederii copilului” sau “să-i faci să se simtă importanţi”.
Părinţii care au limitele drept bază a stilului abordat (părinţii autoritarişti) le consideră pe acestea ca fiind mult mai importante decât
dragostea (relaţia). Folosesc controlul extern pentru a-i învăţa ce-i bine şi ce-i rău şi sunt rapizi în a acţiona într-o problemă de disciplină. Prin
urmare, copiii sunt de obicei rapizi în reacţii şi rar negociază cu părinţii. Valoarea constă în: “însuşirea respectului” şi “furnizarea structurii”.
Stilurile parentale sunt definite ca “manieră în care părinţii îşi exprimă credinţele despre cum să fie părinţi buni sau răi”. Toţi părinţii (cel
puţin 99%) vor să fie părinţi buni şi evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însuşite de la părinţii lor, pentru că nu ştiu
ce altceva să facă şi simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.

Stilul parental de respingere sau neglijare înseamnă dragoste şi limite scăzute. În acest caz se consideră ca fiind inadecvat să întâmpini
nevoile copiilor. Uneori se fac referiri la el, ca fiind “un stil parental indiferent”, datorită lipsei de implicare emoţională şi de control asupra copilului.
Părinţii şi copiii aflaţi într-o familie de acest tip sunt angajaţi frecvent în cercuri vicioase de interacţiune. Un exemplu al unui astfel de cerc este cel ce
urmează:
1. Părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente. De pildă, un părinte poate striga la copil să-şi adune
jucăriile sau poate să-l ameninţe că i le pune pe toate la gunoi, dacă nu sunt strânse imediat.
2. Copilul îşi ignoră părintele sau protestează sau se ceartă, ca răspuns.
3. Părintele încetează să mai ţipe sau să ameninţe şi iese din situaţie. Această acţiune întăreşte exact lucrul pe care părintele doreşte să-l oprească,
făcând exact ceea ce vrea copilul (să-l lase în pace).
4. Copilul a adoptat astfel o măsură de control asupra părintelui, pentru că el/ea tocmai a asistat la o scenă de “retragere” din partea acestuia.
5. Conflictul degenerează, astfel încât părinţii forţează miza şi încep ameninţările şi strigătele serioase sau abuzul fizic.
6. Copilul acceptă în final cererea părinţilor de a strânge jucăriile şi întăreşte comportamentul abuziv al acestora (părinţii simt că trebuie să fie
furioşi sau abuzivi pentru a-l face pe copil să se supună). Sau copilul continuă să refuze să coopereze, protestând tot mai mult, ignorându-i sau
fugind de-acasă.
7. Părinţii renunţă sau îi pedepsesc pe copii într-o totală frustrare.
Ceea ce e unic în cercul vicios este că acest copil are de asemenea un rol de jucat în interacţiune. Prin urmare, copilul face schimbări în
comportamentul său, pentru a preveni reacţia abuzivă a părinţilor (adună jucăriile). Aceştia cred de obicei că făcand copilul să se supună, indiferent
de mijloace, justifică rezultatul final. Înţelegerea acestor fapte e importantă, dacă profesioniştii au de gând să prevină comportamentul abuziv. Nu va
fi suficientă doar însuşirea metodei “time out”- ului, pentru că şi valorile şi credinţele sale de părinte trebuie să se schimbe. Altfel, îl vor sprijini doar
formal pe profesionist şi vor merge acasă şi vor face tot ceea ce cred ei că e bine.

Stilul parental autoritarist are limite înalte şi dragoste scăzută. Aceasta nu înseamnă că un părinte autoritarist nu-şi iubeşte copilul. Ei işi
iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt în aria disciplinei acţiunii (limite) şi nu în disciplina relaţiei (dragoste).
Majoritatea copiilor cu părinţi autoritarişti nu se simt ca având o relaţie apropiată, caldă cu părinţii lor. Prin urmare, aceştia nu sunt cei spre
care să te îndrepţi pentru a-ţi rezolva problemele şi a te înţelege. Părinţii autoritarişti valorizează supunerea şi respectul. Ei nu negociază reguli şi
treburi casnice. Şi cred într-o ierarhie a familiei, cu tatăl de obicei în vârf, mama imediat alături şi copiii pe ultimul loc.
Acest stil nu mai e la modă astăzi în societate. E văzut adesea ca abuziv de către standardele actuale. Dar este un punct tare. Stabilesc limite
clare copiilor lor. Copiii în general se supun. Şi astfel e obţinut respectul. Dar ce-i determină să fie atât de răi? Asemenea părinţi confundă adesea
disciplină cu pedeapsa. Pedeapsa este o forţă externă, cu ajutorul cărora părinţii controlează. Forţele externe sunt eficiente până la un punct. Copiii se
vor supune când forţa externă sau ameninţarea este prezentă, dar se vor revolta când forţa se îndepărtează. Aşa că, atunci când un părinte părăseşte
camera sau copiii nu se află sub controlul lor ei fac adesea ce vor, pentru că nu există nici un sentiment intern de bine sau rău la copii.
Acest tip de părinte are tendinţa de a folosi bătaia ca metodă de forţă externă. Ea s-a dovedit a fi ineficientă din aceleaşi motive, adică,
copiii vor face ce li se spune pentru a evita bătaia, dar vor face ce vor, când nu va fi nimeni în preajmă să-i bată. Asta se întamplă din cauză că nu au
internalizat semnificaţia binelui şi a răului. Bătaia este doar un instrument pe care-l folosesc părinţii. Dacă părintele are doar un ciocan pentru a fixa
ceea ce e stricat în casă, va strica mai multe lucruri decât va repara, de-a lungul timpului.

12
Bătaia, denumită şi pedeapsa corporală, a fost multă vreme unul dintre mijloacele folosite de părinţi pentru a-şi disciplina copiii. Deşi
gradul şi frecvenţa pot varia de la familie la familie, disciplinarea fizică a fost interpretată ca o metodă de determinare a unui bun comportament şi de
condamnare a comportamentelor inacceptabile.
Ideea de bază este că bătaia este un act de violenţă şi agresivitate. Dacă un adult îl pălmuieşte pe un altul pe trotuar, pentru că nu s-a grăbit
suficient sau un bărbat îşi scoate cureaua şi o pocneşte pe vânzătoare în magazin, pentru că aceasta nu a avut atitudinea potrivită - toate acestea sunt
considerate atentat, violenţă, crimă chiar. Nu ar fi logic ca lovirea unui copil să fie considerată tot un act de violenţă? Bătaia poate fi foarte bine unul
dintre primele acte de violenţă pe care le experimentează copiii. Li se întâmplă asta în timpul celor mai vulnerabili ani şi de la cei de care depind şi
care ar trebui să le ofere dragoste, afecţiune şi îndrumare.
Iată o listă, ce conţine opinii pro şi contra folosirii bătăii în educaţia în familie:

PRO
• Copilul ar putea să oprească comportamentul inacceptabil temporar
• Copilul are atenţia dumneavoastră
• Vă simţiţi puternic
• Aţi dovedit că sunteţi mai mare şi mai puternic decât copilul
• Vă puteţi întoarce la activităţile pe care le desfăşuraţi înainte de incident
• Simţiţi că aţi făcut ce trebuia, pentru că este exact ceea ce ar fi făcut şi părinţii dumneavoastră

CONTRA
• V-aţi rănit copilul
• Copilul simte durerea
• E furios pe dumneavoastră
• Îi e teamă de dumneavoastră
• E refractar faţă de dumneavoastră
• Se simte ruşinat
• Învaţă că dragostea răneşte
• Învaţă că lovirea/violenţa reprezintă o cale de a rezolva conflictul
• Se concentrează doar asupra a ceea ce simte, nu asupra comportamentului care a provocat pedeapsa
• Învaţă că oamenii mari îi pot controla pe cei mici, rănindu-i
• Găseşte o cale să vă atragă atenţia....chiar dacă doare şi poate repeta comportamentul inacceptabil pentru a o obţine din nou
• Învaţă să mintă şi să păcălească pentru a evita bătaia
• Învaţă să-şi exprime furia sau frustrarea prin acţiuni violente
• E posibil ca atunci când va creşte să-şi lovească soţia sau copiii
• Stima faţă de sine a copilului va fi mult redusă
• Vă puteţi simţi vinovat
• Veţi începe să-l loviţi mai mult de-a lungul timpului
• Legătura părinte-copil va fi mult slăbită
• Aţi putea să-l răniţi serios pe copil şi să fiţi acuzat de abuz asupra acestuia.

Aceste consecinţe derivă din ani de cercetare, purtând dovada substanţială că utilizarea consecventă a pedepsei corporale poate fi în
detrimentul dezvoltării sănătoase a copilului. Milioane de copii sunt atacaţi violent în mod regulat, în numele disciplinei. Ei, la rândul
lor devin extrem de violenţi. Vina e atribuită pe rând copiilor, mass-mediei, situaţiei noastre economice, şcolilor, armelor, oricui şi tuturor,
şi chiar principalul vinovat nu intră în discuţie. Pentru că părinţii care folosesc disciplinarea fizică sunt primii care-i învaţă pe copii să fie
violenţi.
“ Ştii, trebuie s-o pedepsesc tot timpul pentru acelaşi lucru. Dar pare că nu are efect. Ziua următoare face la fel.” Vă sună familiar? Aceasta
este lamentarea multor părinţi. Nu doar că bătaia nu funcţionează, dar ea determină de asemenea multe efecte periculoase neintenţionate la copiii
noştri. Jordan Riak scria în “Discuţie despre bătaie”: ”Actul pedepsirii corporale a copiilor erodează legătura de încredere dintre copil şi părinte.
Copilul bătut este mai puţin capabil să-şi privească părintele ca pe o sursă de protecţie şi confort, care sunt vitale dezvoltării sănătoase a fiecărui
copil”. Fără sentimentul de încredere în părinte, este puternic împiedicată abilitatea copilului de a creşte şi de a deveni un adult sănătos emoţional,
care să fie apt să aibă încredere şi să-i iubească pe ceilalţi.
Sentimentul propriei valori şi al stimei faţă de sine suferă puternic când este agresat. Copiii cărora li se aplică pedeapsa corporală nu se
privesc ca fiind atrăgători, demni de încredere, ci nemerituoşi şi inadaptaţi. Aceasta îl face pe copil să devină ”bătăuşul din vecini, care terorizează
copiii mai mici”, scrie Riak. Copiii învaţă să creadă că ar putea proceda bine şi că e în regulă dacă folosesc violenţa pentru a-şi rezolva problemele.
Cei ce sunt bătuţi - sau chiar ameninţaţi cu bătaia - devin rebeli, răzbunători şi refractari faţă de părinţii lor. Nu devin mai de încredere şi
responsabili, cu un control intern al comportamentului lor, după ce au fost bătuţi. Uneori mulţi părinţi îşi amintesc că au fost bătuţi, dar foarte rar îşi
amintesc de ce au fost trataţi astfel. Faptul ca îşi bat copiii îi împiedică să înveţe cum să fie responsabili şi să se comporte firesc.
Unul dintre cele mai dezastruoase efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea comunicării dintre părinte şi copil. Copilul bătut este rezistent la
ceea ce vrea părintele să-i spună şi nu e deschis la a împărtăşi problemele şi sentimentele cu acesta. Bătaia creează mai degrabă o relaţie plină de
teamă, furie şi evitare, şi nu o apropiere emoţională reciprocă.
Mulţi părinţi se întreabă: ”Dacă nu o pedepsesc pentru că a fost rea, cum va învăţa ea vreodată să fie bună?” E nevoie ca părinţii să lase
deoparte ideea controlării copiilor lor. Pot controla situaţia şi pot folosi consecinţele în loc de pedeapsă. În loc să pedepsească, părinţii trebuie să
adopte o atitudine decentă, plină de respect, o disciplină educativă nonviolentă faţă de copiii lor.

Există câteva alternative la pedeapsă:

13
• Căutaţi nevoile ascunse şi sentimente ascunse
• Daţi informaţii şi explicaţii
• Schimbaţi mediul
• Găsiţi alternative acceptabile
• Arătaţi-i cum vreţi să se comporte
• Oferiţi alegeri şi nu daţi ordine
• Faceţi mici concesii
• Oferiţi o perioadă de pregătire
• Lăsaţi să apară consecinţele naturale
• Comunicaţi-le propriile dumneavoastră sentimente
• Actionaţi când e necesar
• Stăpâniţi-vă copilul
• Îndepărtaţi copilul de situaţie şi staţi cu el
• Jucaţi-vă împreună
• Dezamorsaţi situaţia cu umor
• Faceţi un târg, negociaţi
• Rezolvaţi reciproc conflictul
• Revizuiţi-vă expectaţiile
• Luaţi un “time out” parental

Părinţii autoritarişti pot deveni autoritari şi pot echilibra astfel dragostea şi limitele în stilul lor de a-şi educa copiii. Părinţii autoritari
folosesc controale interne, îi învaţă să distingă binele de rău, uzează de instrumente variate şi sunt atenţi la nevoile de dezvoltare şi
emoţionale ale copiilor lor.

Stilul parental autoritar înseamnă a lăsa copiii să fie ei înşişi şi să înveţe despre lumea înconjurătoare, în mod independent. Deşi au ceva
independenţă, părinţii încă stabilesc limite şi îşi controlează copiii. Fac asta într-un mod iubitor şi plin de afecţiune. Un părinte autoritar poate să-şi
pună braţul în jurul copilului şi într-un mod confortabil să spună: “ştii că n-ar fi trebuit să faci asta; hai să vorbim despre cum poţi să rezolvi situaţia
mai bine data viitoare”. Aceasta arată doar cât de calm poate aborda părintele copilul şi cum acesta nu trebuie cicălit pentru că a greşit.
Probabil că majoritatea copiilor de părinţi autoritari îşi vor cunoaşte limitele şi nu vor trebui să se îngrijoreze dacă părinţii află că ei au
făcut ceva greşit. Adică nu trebuie să se teamă că vor fi bătuţi. Nu înseamnă că ei, copiii aceştia nu vor avea nici o problemă, datorită stilului educativ
respectiv. Acest stil le permite să se relaxeze şi să afle cine sunt, în timp ce fac greşeli. Ceea ce e puţin probabil să se întâmple este ca aceşti copii să
aibă o atitudine negativă faţă de viaţă. Probabil că nu se vor strădui să încalce reguli, din cauză că îşi ştiu limitele. Să sperăm că vor creşte şi vor
folosi acest stil când vor avea la rândul lor copii.

Stilul parental permisiv înseamnă dragoste ridicată (disciplina


relaţională) şi limite scăzute (disciplina acţiunii). Părinţii permisivi sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare şi emoţionale ale copiilor lor, dar au
dificultăţi în stabilirea de limite ferme. De fapt, cea mai importantă caracteristică a lor este că sunt inconsecvenţi. Ora de culcare este 19.00, apoi
22.00. Folosesc explicaţia şi negocierea pentru a obţine acordul copilului lor. Se prevalează de ataşamentul şi legătura cu copilul, pentru a-l învăţa ce-
i bine şi ce-i rău. Nu se poate afirma că părintele permisiv este abuziv sau ineficient.
Copiii adesea acceptă părinţii permisivi, ca rezultat al relaţiei dintre ei. Este un fapt puţin cunoscut că aceşti copii vor să-şi mulţumească părinţii şi
probabil că urmează mai mult îndrumările cuiva pe care-l cunosc, îl iubesc şi în care au încredere decât cele ale unora pe care nu-i agreează.
Din nefericire pentru părinţii permisivi există câteva slăbiciuni ale stilului. Aceste puncte slabe fac stilul parental respectiv ineficient pe
termen lung. Aşa cum deja am menţionat, părinţii permisivi sunt inconsecvenţi. De-a lungul timpului, copiii învaţă să-şi manipuleze părinţii pentru a-
i lăsa să facă ce vor. Numiţi-l egocentrism sau comportament egoist, copiii manipulează. De ce? Pentru că pot şi pentru că părinţii permisivi îi lasă.
Părinţii permisivi întăresc de fapt comportamentul manipulator al copiilor. Copiii dobândesc un fals sentiment de control asupra adulţilor, care
dezvoltă comportamentul lor manipulator.
Aceşti părinţi confundă de asemenea agresivitatea cu afirmarea. Una dintre consecinţele negative ale permisivităţii parentale, pentru părinţi,
este că sfârşesc prin a se simţi sclavi şi martiri în faţa copiilor lor. Detestă ca ceilalţi să aibă mereu avantaj în faţa lor, să nu li se arate respect sau
apreciere pentru tot ceea ce fac pentru copiii lor. Aceasta duce la furie şi comportament verbal abuziv (o zonă de probleme comune tuturor părinţilor
permisivi). Stabilirea de limite inconsecvente este un simptom al inabilităţii de a fixa limite clare pentru sine. Părinţii de acest fel nu au grijă de ei sau
nu se valorizeaza suficient. Au grijă de oricine altcineva în afară de ei, crezând că acesta este comportamentul unui “bun” părinte. Să înveţe să se
afirme este esenţial pentru părintele permisiv.
Ce faceţi dacă sunteţi un astfel de părinte? Începeţi mai întâi prin a avea grijă de dumneavoastră. Ştiu că poate părea egoist, dar realitatea
este că trebuie să vă reglaţi rezervele emoţionale, înainte de a încerca să vă pese de altcineva. Comportându-vă astfel, dar cu un rezervor gol este
egoism, pentru că sfârşiţi prin a fi amărât şi refractar faţă de membrii familiei. Nu puteţi să le oferiţi prea mult când sunteţi stors şi epuizat. Apoi, în al
doilea rând, folosiţi-vă punctele tari ale comunicării pentru a stabili limite mai ferme. Învăţaţi de la soţul/soţia dumneavoastră sau de la alţii, care au
un stil mai orientat spre acţiune.
Comunicarea efectivă cu copiii este dependentă de capacitatea de a învăţa să fii un bun ascultător. Deşi părinţii îi aud pe copii vorbind în
fiecare zi şi poartă conversaţii cu ei, nu întotdeauna are loc o bună comunicare.
Când copilul dumneavoastră vorbeşte, faceţi un efort real să-l ascultaţi. Opriţi tot ceea ce faceţi, stabiliţi un contact vizual şi acordaţi atenţie
celor afirmate de el. Destul de des, ceea ce e spus printre rânduri este la fel de important ca şi cuvintele rostite. Demonstraţi-vă interesul faţă de ceea
ce spune copilul dumneavoastră, punând întrebări potrivite şi răspunzând într-o manieră pozitivă. Dacă afirmaţiile copilului sunt trecute cu vederea în
continuu, ca fiind de mică importanţă, acesta va începe să simtă că opiniile sale nu contează.
Găsiţi căi de a comunica copilului că dumneavoastră credeţi că ea/el e important. Apreciaţi-le realizările şi eforturile fără să le “înfloriţi”.
Complimentele pot fi motive bune şi ajută să arătaţi că într-adevăr vă interesează. Exersarea capacităţii de a fi un bun ascultător la copii poate ajuta la
prevenirea multor probleme, care ar putea apărea acasă sau la şcoală.

14
Există multe tehnici de ascultare excelente. Ele sunt esenţiale, atunci când se discută o problemă sau o neînţelegere. Exersaţi aceste tehnici
acasă şi învăţaţi-i pe copii cum să devină buni ascultători.
• Încurajaţi cealaltă persoană să vorbească liber.
• Nu vă răzgândiţi înainte de a începe conversaţia
• Treceţi direct la fapte
• Căutaţi limbajul care să constituie cheia către sentimentele persoanei
• Faceţi un efort de ascultare şi fiţi atenţi; oamenii pot vorbi doar când ceilalţi ascultă
• Puneţi întrebări care să ducă la o înţelegere a situaţiei
A fi un bun ascultător e o sarcină care se învaţă. Tehnica unei bune
ascultări înseamnă muncă multă şi efort. Sunt multe beneficii ale unei ascultări eficiente, care pot fi utilizate atât de părinţi, cât şi de copii. Amintiţi-
vă că o comunicare deschisă cu copilul este decisivă. Părinţii ar trebui să fie cei mai importanţi ascultători ai copilului lor. Arătaţi că vă pasă,
făcându-l pe copilul dumneavoastră să se simtă suficient de important pentru a fi auzit.

Stilul parental democratic sau echilibrat înseamnă atât dragoste ridicată, cât şi limite înalte. Este bazat pe conceptele democratice, cum
ar fi egalitatea şi încrederea. Părinţii şi copiii sunt egali în termenii nevoii de demnitate şi valorizare, dar nu în termeni de responsabilitate şi luarea
deciziei. În familiile extinse, unde sunt mai mulţi copii decât adulţi, părinţii ar fi învinşi în alegeri cu uşurinţă, de pildă, în problema conform căreia
îngheţata ar trebui servită înainte sau după masă. Părinţii- precum preşedintele într-o ţară democratică- au puterea veto-ului asupra deciziilor, care ar
putea afecta sănătatea şi bunăstarea celor mai tineri membri ai familiei. Stilurile parentale echilibrate au- în consecinţă- un set de credinţe parentale :
• Părinţii prezintă răul şi binele cu propriile cuvinte şi fapte.
• Disciplina e diferită de pedeapsă.
• Blamarea copilului nu este acceptată.
• Consecinţele sunt inevitabile şi există şi frustrare uneori.
• Copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activităţi.
• Trebuie învăţaţi cum să rezolve problemele.
• Disciplina e folosită pentru a învăţa sau ghida, nu pentru a pedepsi, manipula sau controla.
Principiile de bază ale tuturor acestor credinţe sunt reprezentate de
independenţa şi responsabilitatea copilului. Părinţii prezintă aşteptări, nu cereri- pentru a câştiga cooperarea şi respectul copilului. Regula de aur- să-i
tratezi pe alţii aşa cum ai fi vrut să te trateze ei pe tine- este esenţa stilului parental echilibrat sau democratic. Stabiliţi standarde realiste de educare în
familie şi valorizaţi omul. Prea multă dragoste şi părinţii vor fi prinşi în plasă de copiii lor. Prea multe limite şi vor deveni rigizi în relaţia lor cu
copiii. Găsirea unui echilibru între dragoste şi limite este o sarcină riscantă, dar necesară.
În acest sens, iată câteva elemente importante pentru o negociere de succes:
• Comunicaţi clar
• Respectaţi-l pe celălalt
• Recunoaşteţi şi definiţi clar problema
• Căutaţi soluţii din diverse surse
• Colaboraţi pentru a găsi o soluţie comună
• Fiţi de încredere
• Pastraţi relaţia

Negocierea este una din cele câteva căi de a rezolva conflicte. Poate fi utilizată atunci când părintele şi copilul au luat poziţie faţă de o
problemă. Ea reprezintă procesul prin care poate fi rezolvat conflictul, aşa încât atât adultul, cât şi copilul se simt ca şi cum ar fi găsit o soluţie.
Negocierea constă în :
- ascultare şi înţelegere
- interes pentru relaţie
- satisfacerea intereselor ambelor părţi
- inventarea de noi opţiuni
- atingerea unui acord bazat pe corectitudine
Zonele comune de negociere cu adolescenţii sunt:
- banii
- notele
- transportul
- recrearea
- hainele
- treburile casnice
- convenţiile sociale
Subiectele incluse în negociere sunt alese, având la bază nivelul
deprinderilor copilului şi nivelul lui de maturitate. Frecvenţa negocierii creşte pe masură ce copilul creşte. În timpul adolescenţei târzii, aproape toate
regulile pot fi negociate, însă cu menţinerea de către părinţi unora nenegociabile. Tânărul încearcă să-şi câştige independenţa şi se poate revolta
împotriva unora dintre aceste reguli.
Cheia spre o negociere eficientă o constituie comunicarea clară. Aceasta implică 3 deprinderi importante: vorbitul, ascultatul şi înţelesul.
Negocierea nu funcţionează folosind doar una din aceste abilităţi. De pildă, nu poţi avea o bună înţelegere fără o bună ascultare sau discutare. E mai
eficientă atunci când atât părintele, cât şi adolescentul sunt capabili să identifice clar şi să discute sursele lor de dezacord şi neînţelegere.
Când presupuneţi că ştiţi ce are de gând să spună cineva înainte de a spune, creşteţi şansele de neînţelegere a ceea ce a spune el în realitate.
Negocierea eficientă este un proces dus-întors, care încurajează ambele părţi să participe în luarea deciziilor. Oferă, de asemenea, o cale
pentru părinte şi adolescent de a învăţa să se înţeleagă unul cu celalalt mai bine şi să crească în cadrul acestei relaţii. Negocierea ajută la crearea unei

15
balanţe sănătoase între a da şi a primi. Fiecare devine câştigător prin negociere. Regândirea este o cale bună de a vă aminti cum să abordaţi conflictul
şi să începeţi negocierea.
Recunoaşteţi când sunteţi furios. Învăţaţi să vă relaxaţi.
Regândiţi:
Care sunt semnalele de furie ale corpului meu? Am dureri de inimă, tensiune ridicată, dureri de stomac, durere de cap? Ce alte sentimente mai am,
pe care mi le ascunde furia? Mă simt rănit, stresat, jenat, înfricoşat? Cum să fac să mă calmez?
Regândiţi:
- Faceţi un pas înapoi şi respiraţi adânc înainte de a reacţiona
- Vorbiţi cu dumneavoastră înşivă: ”Totul e în regulă. Ia-o mai uşor. Te descurci cu asta.”
- Număraţi până la 10.
- Dacă e necesar luaţi o pauză, plimbaţi-vă, ascultaţi muzică, răcoriţi-vă după bunul plac şi apoi rezolvaţi lucrurile.
- Explicaţi situaţia din punctul de vedere al celeilalte persoane; fiţi empatici

Părintele regândeşte astfel:


Ce gândeşte copilul meu? Ce simte? Când am fost adolescent am simţit la fel? Dac-aş mai fi adolescent cum aş reacţiona? Ce altceva se
întâmplă în viaţa lui, care să contribuie la problema pe care o are?

Adolescentul regândeşte în felul următor:


Ce gândeşte părintele meu? Ce simte?
Dacă aş fi fost părinte cum m-aş fi simţit?
Ce aş fi făcut în situaţia aceasta, dacă aş fi fost părinte?
Ce altceva se mai întâmplă în viaţa mamei sau a tatălui, care face ca problema să fie dificilă?
Gândiţi-vă cum puteţi contribui dumneavoastră la rezolvarea problemei.
Regândiţi :
Pot privi situaţia dintr-o altă ipostază? Pot să găsesc ceva umor în ea?
La ce mă gândesc când sunt furios? Gândurile îmi hrănesc furia?
Ce altceva se mai întâmplă în viaţa mea, care ar putea contribui la problemă?
E o bătălie ce merită osteneala sau ar trebui să trec peste ea
Ascultaţi într-adevar ceea ce spune cealaltă persoană. Ascultaţi sentimentele, la fel de mult ca şi cuvintele.

Regândiţi:
Cum pot fi sigur că înţeleg cum se simte cealaltă persoană şi
să-i arăt că înţeleg?
- acordaţi persoanei întreaga dumneavoastră atenţie, daţi din cap, stabiliţi un contact vizual şi nu întrerupeţi
- testaţi cât de bine înţelegeţi punctul de vedere al celuilalt, transpunând în cuvinte cu ideile celuilalt, puneţi întrebări dacă e necesar
- ascultaţi emoţiile, nu doar gândurile. Spuneţi:”Pot să-ţi spun că te simţi...”

Includeţi afirmaţiile cu “Eu”. Folosiţi propoziţii care încep cu “Eu simt...când...” pentru a explica cum vă simţiţi

Regândiţi:
Cum ar putea afirmarea sentimentelor mele să ajute situaţia?
Cum se simte persoana dacă încep propoziţia cu ”Tu...”

Negociaţi pentru a încerca să rezolvaţi lucrurile spre satisfacţia tuturor.

Regândiţi:
Am ţinut cont de cât de mult am contribuit la apariţia problemei? Ce aş fi putut face să ajut la reglarea situaţiei?
Ce altceva rezonabil ar fi trebuit s-o întreb pe cealaltă persoană pentru a ajuta situaţia?
Cum pot găsi o soluţie sau un compromis?

Paşi spre negociere:


- Explicaţi-vă poziţia pe cât de calm şi simplu posibil
- Ascultaţi şi fiţi sigur că înţelegeţi punctul de vedere al celeilalte persoane
- Sugeraţi şi discutaţi câteva opţiuni cu care sunteţi amândoi de acord
- Dacă orice altceva eşuează, luaţi o pauză sau fiţi de acord cu dezacordul

• Arătaţi blândeţe chiar şi când vă exprimaţi furia.

Regândiţi:
Pot spune ceva pozitiv despre persoană sau situaţie, pe lângă sentimentele mele negative?
Este calm tonul vocii mele?
Pot folosi o glumă să destind atmosfera tensionată?
Am în minte şi alte probleme, care ar putea afecta ceea ce simţim amândoi?
Îmi concentrez comentariile pe problemă şi nu pe persoană?
Procesul de negociere va fi mult mai eficient atunci când atât parintele, cât şi adolescentul îşi iau un timp de gândire referitor la ceea ce au
de spus. Când e posibil, planificaţi să vă întâlniţi într-un loc şi la o oră convenabilă amândurora. Un loc liniştit, întrerupt din când în când de cei ce se
distrează, este cel mai bun pentru o discuţie deschisă.

16
Recunoaşteţi schimbările prin care trece adolescentul şi care vizează dezvoltarea sa socială, emoţională, intelectuală şi fizică. Aceste
schimbări pot apărea când adolescentul luptă pentru independenţă, suferă schimbări hormonale şi dezvoltă procese de gândire. Înţelegând
caracteristicile generale de dezvoltare pentru fiecare vârstă, părinţii vor negocia eficient cu adolescentul.
În acest, sens trebuie ştiut că au fost identificate câteva modele de personalităţi de bază, care îşi au esenţa în caracteristicile înnăscute ale
copiilor.
În cartea “Copilul provocator”, Greenspan descrie fiecare tip de
personalitate a copilului dificil sau “provocator” : copilul puternic sensibil; copilul autoabsorbit; copilul sfidător; copilul neatent şi copilul activ
agresiv.
Părinţii pot identifica apoi ce tip de personalitate se potriveşte mai bine copilului lor.

Copilul puternic sensibil adesea face din ţânţar armăsar. Îşi experimentează sentimentele puternic şi din plin. Pare a fi foarte centrat pe
sine, cu toane, pretenţios, plângăreţ, autoritar, plin de ifose. Şi chiar este. Se pare că sentimentele îl depăşesc. Copilul sensibil se poate simţi copleşit
cu uşurinţă şi de senzaţii fizice. O atingere prietenească poate fi supărătoare, de pildă. Ei se simt adesea bombardaţi de senzaţii şi emoţii interne şi
externe şi de obicei reacţionează în consecinţă- complet, puternic şi intens.

Copilul autoabsorbit îşi începe adesea viaţa ca un bebeluş ”foarte liniştit”; e cel care stă retras şi care poate fi încântat doar să stea şi să se
holbeze la o jucărie. Pare să privească în interior. Asemenea copii sunt adesea necoordonaţi fizic, cu o musculatură slabă. Au dificultăţi în a înţelege
ce le-a fost spus, cuplate cu o dificultate în a-şi transpune gândurile în cuvinte. Comunicarea cu un copil aparent neinteresat sau respins poate fi
extrem de epuizantă emoţional.

Copilul sfidător : “Nu! Nu! Nu! Tu nu eşti şeful meu!” Vă sună cunoscut? Aceşti copii au o mare nevoie de a fi organizaţi şi controlaţi şi se
concentrează în mod deliberat doar asupra unei sarcini. Dificultăţile apar adesea în timpul tranziţiei de la o activitate la alta. Copilul sfidător are
tendinţa de a vedea lumea într-un mod perfecţionist, de tipul “totul sau nimic” şi poate deveni foarte supărat când lucrurile nu merg aşa cum crede el
c-ar trebui să se întâmple.

Copilul neatent este văzut ca unul căruia îi este greu să se concentreze şi este uşor de distras. Aceşti copii sunt adesea etichetaţi ca având o
“tulburare deficitară a atenţiei” (TDA). Au probleme în a urma sfaturi şi adesea hoinăresc aiurea cu gândul, când li se adresează cei din jur. Se mişcă
neobosit de la o jucărie sau activitate la alta, părând incapabili să-şi centreze atenţia. Sunt văzuţi ca “aerieni”.

Copilul activ agresiv este impulsiv, frustrat şi uşor furios, întotdeauna grăbit. În mod constant ia parte la un scandal sau se bate, în timp ce
părinţii îl denumesc “micuţul nesăbuit”. Pare a cere cu insistenţă acţiune sau mişcare, deşi are dificultăţi motorii. Pare că vrea doar să-şi atingă
surioara bebeluş, dar datorită coordonării motorii slabe ea sfârşeşte prin a fi împinsă pur şi simplu. Aceşti copii au adesea probleme în înţelegerea
comunicării nonverbale şi interpretează greşit oamenii şi situaţiile. O privire ameninţătoare a părintelui poate trece complet neobservată, căci el
continuă să se joace energic şi să transforme totul într-o luptă. Nu sunt capabili de obicei să conceptualizeze şi să verbalizeze sentimentele – preferă
să-şi exprime furia decât să discute.

Când un bebeluş vine pe lume părinţii sunt adesea exaltaţi şi plini de imagini ale unui copil perfect adaptat şi fericit. Dar copiii se lovesc
uneori de probleme şi temerile lor stau la baza acestora.
E normal pentru bebeluşi să fie neliniştiţi când sunt separaţi de părinţi, în special când au în jur de 8, 13, 18 sau 24 luni de viaţă. Ei trebuie
să înveţe treptat că atunci când părinţii pleacă, se şi întorc. Acesta e un pas major în dezvoltarea intelectuală a bebeluşului. Nu înseamnă că sunteţi un
părinte groaznic, dacă copilul plânge când plecaţi de lângă el!
Bebeluşii au trei temeri interne esenţiale: de gesturi bruşte, de zgomote puternice şi de apropieri neaşteptate. Cei de grădiniţă lasă în urmă
treptat toate acestea şi învaţă să-şi interpreteze mediul şi să dezvolte un sentiment de încredere Dar cu cât cresc, cu atât apar alte tipuri de temeri.
Părinţii trebuie să înţeleagă că teama este până la urmă înfrântă.
Pe măsură ce copilul creşte, temeri diverse apar în diferite momente. Unele sunt specifice unei anumite vârste, cum ar fi teama de a nu
cădea a copilului de 1 an. O cădere la început îi poate afecta viitoarele încercări de a merge. Conform cercetătorilor Schacter& McCauley există
temeri obişnuite în copilărie.Ele au o varietate de simptome, întinzându-se de la a plânge cu putere până la coşmaruri şi la retragerea din anumite
activităţi. De pildă, teama de ora de culcare poate duce la coşmaruri. Teama de respingere poate conduce la retrageri din activităţi şi din preajma
oamenilor. Temerile apar la vârste diferite, inclusiv la maturitate.
Cercetătorii disting între temeri schimbătoare şi stabile. Teama schimbătoare este una care vine şi trece. Dacă temerile se schimbă de la o
săptămână la alta sau rămân pe o perioadă limitată şi încep să se diminueze, poate fi considerat un fapt normal. Teama stabilă poate cere multă
răbdare pentru a o depăşi şi poate solicita chiar o atenţie specială din partea unui profesionist.
Care sunt factorii care contribuie la temerile timpurii ale copiilor? Doi factori-cheie de luat în considerare sunt: nivelul de maturizare şi
suspiciunea emoţională.
Cercetările arată că 25% dintre temerile primilor 2 ani de viaţă au fost cauzate de zgomotele puternice, în timp ce doar 3% dintre copiii de
12 ani au aceste temeri. Copiii lasă deoparte anumite temeri, dar devin mult mai suspicioşi emoţional decât ceilalţi. De pildă, teama de străini intră în
declin, în vreme ce teama de monştri creşte.
Un copil de 2 ani este mult mai bine organizat şi mai sigur decât un bebeluş. El se teme de întuneric, de baie, de trăznet şi tunet, de apa de
la toaletă, de zgomotele puternice, de animale, de doctori, de străini sau de separarea de ceilalţi. Cel de 3 ani continuă lista şi adaugă teama de oameni
sau de animalele cu o apariţie neobişnuită. Cel de 4 ani adaugă teama de pierdere a unui părinte sau de pierdere a controlului. Între 4-5 ani copiii sunt
adesea imprevizibili în comportament, dar 5 ani nu este o vârstă plină de reale temeri. Pentru un copil care are în jur de 5 ani, moartea devine mai
personală: moartea este cineva care îi duce departe pe ceilalţi. Când un copil înţelege că moartea nu înseamnă doar somn, el intreabă “Voi muri şi
eu?” În acel moment copilul are un sentiment de vulnerabilitate. Părintele trebuie să-i răspundă onest şi direct, asigurându-l că nu trebuie să fie
îngrijorat peste măsură.
Folosiţi-vă credinţele morale şi religioase. Nu generalizaţi, afirmând că doar bătrânii mor. Întrebaţi-l pe copil ce simte înăuntrul său şi
determinaţi-l să înţeleagă că nu el a cauzat moartea.
Moartea animalului preferat este adesea prima pierdere suferită de copil. Abordaţi un ton sincer şi permiteţi-i să-şi exprime sentimentele.
Încurajaţi-l să întrebe şi nu fiţi stânjeniţi de comentariile sale inocente. Exprimaţi ceea ce simţiţi în termeni pe care să-i înţeleagă şi ei. Evitaţi
eufemismele şi afirmaţiile de tipul: ”Bunica se află într-n somn adânc” sau “s-a aşezat să se odihnească”. Aceasta îi derutează.
17
Fiţi oneşti: “Bunica a murit pentru că inima ei a încetat să mai bată. ”A murit pentru că n-a folosit centura şi a fost foarte tare rănită într-un
accident de maşină”. Dacă copilul merge la înmormântare, spuneţi-i simplu că aveţi de gând să vă luaţi rămas bun.
Informaţi-vă copilul că mulţi oameni vor fi trişti şi le va lipsi persoana respectivă, aşa că s-ar putea ca ei să plângă şi astfel totul va fi în
regulă. De la un copil mai mic de 5 ani nu trebuie să vă aşteptaţi să înţeleagă sau să se poarte potrivit în asemenea situaţii.
Lista temerilor rămâne un ghid important după vârsta de 5 ani. Copilul are acum o gândire mult mai concretă. Aceasta înseamnă că începe
să înţeleagă ce e real şi ce nu. Când e mic, e important să-i răspundem la temeri într-un mod pozitiv, suportiv. O asemenea abordare va continua să-l
ajute să facă faţă multor situaţii de-a lungul dezvoltării sale. Copiii de vârstă şcolară încep să realizeze că pot să-şi depăşească temerile sau învaţă să
treacă peste ele într-o manieră pozitivă. Recunosc că le vor lăsa în urmă şi că acestea nu trebuie să-i imobilizeze.
Cereţi-i copilului dumneavoastră să-şi folosească punctele tari pentru a-şi depăşi teama. Odată ce copilul a capătat acest sentiment de
stăpânire, sprijiniţi-l în a domina noi teritorii. Prima teamă a adulţilor, adolescenţilor şi a copiilor mai mari este teama de a vorbi în public. Aceasta se
poate dezvolta din mai multe motive şi poate fi greu de eliminat, dar majoritatea adulţilor o pot stăpâni, dacă au învăţat la vârste mici să se confrunte
direct cu temerile. Conform lui Schacter& McCauley, temerile cele mai obişnuite ale oamenilor sunt:
• Vorbitul în public
• Teama de a greşi
• Eşecul
• Dezaprobarea celor din jur
• Respingerea
• Oamenii furioşi
• Teama de a sta singuri
• Întunericul
• Dentiştii
• Injecţiile
• Spitalele
• Teama de a fi examinaţi, de a da teste
• Rănile deschise,
• Sângele
• Poliţia
• Câinii
• Păianjenii
• Oamenii diformi
Iată câteva puncte-cheie ce trebuie luate în considerare de către părinţi:
1. Respectaţi temerile copilului dumneavoastră
2. Înţelegeţi că le va depăşi pe majoritatea
3. Permiteţi-i să–şi îndepărteze treptat teama
4. Înţelegeţi temerile funcţie de personalitatea sa
5. Fiţi conştienţi de diversitatea de temeri cu care se confruntă copiii la vârste diferite.
Familiarizaţi-vă cu informaţiile despre temerile copiilor şi învăţaţi să-i
ghidaţi cu atenţie, pentru a le depăşi. Acest fapt va constitui o bază sigură de dezvoltare a copiilor dumneavoastră. Dacă copiii sunt separaţi de părinţi
pe un timp mai îndelungat- de pildă, datorită spitalizării, morţii sau divorţului- îngrijorarea poate duce la depresii ale copilăriei. Copiii au nevoie de
relaţii continue, de afectivitate într-un mediu familiar lor. Dacă circumstanţele forţează separarea în familia dumneavoastră, consultarea cu un
pediatru sau un medic de familie v-ar fi de folos. Astfel de separări pot duce la sentimente de culpă ale părinţilor, dar dacă sunt rezolvate din timp pot
fi depăşite.
Teama de străin este un subiect legat de cele discutate anterior. Un copil care dă dovadă de ataşament faţă de un părinte sau un membru
important al familiei poate manifesta o nelinişte mai puternică în faţa necunoscuţilor sau chiar şi a bunicului care-l vizitează mai rar. Aceasta nu
înseamnă că el nu-i place pe bunicul sau pe bunica, ci că se simte în siguranţă cu anumiţi oameni şi are nevoie de mai mult timp pentru a-i accepta pe
ceilalţi. Acest tip de teamă e normal pentru un copil iubit şi aflat în creştere. În jurul vârstei de 8 până la 10 luni învaţă că obiectele şi oamenii sunt
diferiţi de el. Faptul că nu-i vede nu înseamnă că nu-i ţine minte, pentru că el îşi aminteşte feţele.
Când părinţii îi disciplinează în mod diferit, copiii sunt adesea derutaţi. Teama dată de disciplina inconsecventă creşte în timp şi poate fi
miezul multor altor temeri, cum ar fi cea de respingere. Copiii se pot teme de acţiuni executate nepotrivit. Comportamentul greşit poate fi expresia
inconsecvenţei faţă de furie şi frustrare.
Adulţii trebuie să stabileasca reguli şi să le aplice împreună. Consecinţele naturale şi logice trebuie urmate. Copiii au nevoie de o avertizare
şi de multe momente în care să le reamintim unele lucruri. Daca scapă de sub control, anunţaţi-i că acesta nu e un comportament acceptat şi oferiţi-le
alternative limitate din care să aleagă. Problema disciplinei inconsecvente este un subiect important în familiile amestecate, în care copiii sunt expuşi
la 2 seturi de roluri ce trebuie îndeplinite în casă.
Copiii trebuie să înveţe să se înţeleagă cu alţii şi să-şi exprime sentimentele puternice în moduri acceptate de cei din jur. Ei sunt expuşi
greşelilor.
Disciplina ar trebui să fie văzută ca o abordare prin care ei sunt ajutaţi să înveţe din aceste greşeli, fără a se simţi stânjeniţi, ridicoli,
îndureraţi sau pedepsiţi. Părinţii trebuie să facă sugestii pozitive şi să-şi expună aşteptările, mai degrabă decât să zică: “Fă asta” sau “Nu face asta”.
Dacă un copil e ridiculizat sau i se dau puternice mesaje de tipul “nu”, fără nici o explicaţie, poate deveni temător faţă de reacţiile părinţilor
în faţa greşelilor lui. Unui copil trebuie să i se spună des şi să i se permită să încerce din nou. Copiilor mai mari nu e nevoie să li se repete adesea sau
atât de detaliat. Ei învaţă că există motive pentru a urma anumite reguli şi că pot discuta deschis cu dumneavoastră, în loc să se teamă de furia sau
mesajele neclare pe care le primesc.
Multe titluri noi aduc în atenţie nevoia de a fi precauţi şi de a ne instrui copiii, raportându-ne la o mulţime de probleme legate de siguranţa
lor. Fiţi calmi, oneşti, dar nu supraprotectivi. Un copil de 5 ani nu trebuie escortat când merge la un prieten, care stă două uşi mai încolo, în mijlocul
după amiezii, decât dacă a avut loc recent un incident care a ameninţat securitatea copiilor. Cei care sunt prea protejaţi pot deveni neliniştiţi şi
temători faţă de mediu. Le va fi greu să-şi dezvolte un sentiment de independenţă şi încredere de sine.

18
De pildă, un copil de 7 ani supraprotejat se va teme mai târziu să se plimbe cu bicicleta prin vecini. Aceasta poate duce la o anxietate
ridicată în orice nou comportament care presupune risc. Copiii pot învăţa să se descurce cu succes cu temerile. Conform lui Schacter& McCauley în
“Când copilul se teme”: “Unele temeri sunt reale şi palpabile, cum ar fi frica de înălţimi, de străzi întunecate şi de animale care muşcă. Celelalte sunt
doar dovezi false ce apar ca reale. ” Vă puteţi îndruma copilul să realizeze diferenţa dintre cele două şi să-l ajutaţi să le stăpânească. Procesul e foarte
important şi cere răbdare, sensibilitate şi comunicare deschisă.
A-ţi îndruma copiii să se poarte într-un mod acceptat şi potrivit constituie o provocare pentru mulţi adulţi. Nu există răspunsuri rapide,
uşoare, pentru că fiecare copil e unic. Temperamente, personalităţi, nevoi, modele de creştere, medii familiale diferite influenţează mult viaţa
copiilor. De aceea expunem mai jos câteva puncte cheie, ce permit părinţilor să-şi educe copiii.
E bine să promovaţi un comportament pozitiv.
Atât părinţii, cât şi cei care au grijă de copii sunt de acord cu această afirmaţie. Copiii devin ceea ce ne aşteptăm noi să devină. Fiţi foarte
clari, atunci când îi complimentaţi sau îi ridicaţi în slăvi. Lăsaţi copiii să cunoască exact ce fel de comportament, acţiuni sau cuvinte vă plac.
De pildă: “Mi-a plăcut să-i văd pe cei trei copiii, colaborând atunci când făceau curăţenie” sau “Apreciez tare mult că ai ascultat tot ceea ce era de
explicat, legat de această activitate”. Copilul va repeta după aceea acest comportament pozitiv.
Cei ce au grijă de copii în locul părinţilor pot construi încrederea de sine a copilului prin alte modalităţi minore: îmbrăţişări, zâmbete şi
sărutări. Spuneţi-i copilului cât e de important pentru dumneavoastră. Lăudaţi-l faţă de alţii. Oferiţi-i atenţie totală. Pentru acei copiii care vă atrag
atenţia doar cu comportamentele lor nepotrivite, încercaţi să alcătuiţi o listă cu lucruri pe care le apreciaţi la ei şi cu cele cu care nu sunteţi de acord.
Şi acordaţi-le atenţie când se comportă frumos, cel puţin la fel de mult cu cea pe care le-o oferiţi când nu sunt cuminţi.
Aşteptaţi-vă ca ei să se supună.
Fiţi foarte clari în ceea ce priveşte regulile şi expectaţiile dumneavoastră. Oferiţi copiilor o opţiune, în afară de cazul în care e o problemă
de siguranţă personală sau sănătate, când e implicată agresiunea sau când dumneavoastră ca adult decideţi că situaţia necesită o acţiune promptă.
Demonstraţi-vă încrederea în ei, folosind afirmaţii scurte, clare, pozitive. Folosiţi un ton care să arate că aşteptaţi satisfacerea cerinţelor din partea lor.
Menţineţi corectitudinea şi consecvenţa.
Faceţi faţă provocărilor într-o manieră calmă. Ţineţi cont de vârsta copilului şi de comportamentul său “normal” pentru această vârstă.
Învăţaţi despre stagiile de dezvoltare ale copiilor şi nevoile ce-l însoţesc, de natura fizică, socială, emoţională şi intelectuală. De pildă, este nerealist
să vă aşteptaţi ca un copil de 3 ani să fie generos, pentru că cei de vârsta lui, prin natura lor, sunt centraţi pe sine.
Comunicaţi reguli şi consecinţele lor în cuvinte pe care copiii le pricep. Când un copil încalcă regula, aplicaţi imediat o consecinţă corectă,
potrivită şi plină de sens. Când sunteţi corecţi şi consecvenţi în răspunsul dat la un comportament inacceptabil, întăriţi sentimentul de securitate al
copilului, precum şi abilitatea sa de a distinge între bine şi rău.
Permiteţi exprimarea sentimentelor
Permiţându-i unui copil să-şi exprime sentimentele nu înseamnă că-i permiteţi exprimări inadecvate, de tipul lovirii sau rănirii celorlalţi.
Uneori oferindu-le timp suficient alături de jucăria preferată sau de păturica favorită, îi ajutaţi să se relaxeze şi să se calmeze. Unii îşi exprimă furia,
resentimentele şi frustrarea lovind mingea în curte, desenând ceva sau vorbind singuri cu animalele împăiate. Oferiţi-vă să mergeţi la plimbare
împreună sau să citiţi o poveste amândoi. Aceste activităţi pot ajuta la îndepărtarea unor astfel de sentimente puternice (furie, frustrare). E important
să furnizaţi copiilor mai multe căi acceptabile de eliberare a stărilor foarte puternice care-i copleşesc, emoţii încă fireşti.
Planificaţi-vă viitorul.
Gândiţi-vă la toate momentele dificile ale zilei. Amintiţi-vă că scopul este dobândirea de către copil a autodisciplinei. Când apar
problemele ieşiţi din scenă, daca puteţi. Număraţi până la zece sau faceţi orice altceva pentru a vă menţine calmul şi perspectiva asupra a ceea ce se
întâmplă. Îndrumarea comportamentului copilului este un angajament major şi pentru cei care au grijă de el în locul dumneavoastră. Progresul poate
părea nesemnificativ în timp. E posibil să apară regresiuni. Menţineţi-vă simţul umorului şi reamintiţi-vă succesele avute şi faptul că jucaţi un rol
important în îngrijirea copilului dumneavoastră.
Părinţii vor să scape de stilul autocratic, autoritarist folosit de părinţii lor în educaţia primită. Ei promit şi încearcă să nu bată, să nu
folosească ameninţările, să nu umilească şi să nu–şi pedepsească copiii. Din nefericire, adesea consideră că a nu pedepsi înseamnă o atitudine
schimbată la 180 grade în cealaltă direcţie: să fie relaxaţi, permisivi, să aplice stilul ”laissez faire”. Această schimbare de la punitiv la permisiv şi
înapoi apare frecvent în multe case în zilele noastre. Părinţii reacţionează des la teamă şi furie.
Când suntem furioşi ţipăm, lovim, ameninţăm, batem şi pedepsim. Apoi vedem efectele furiei noastre la copii şi începem să ne temem că pierdem
dragostea lor. De aceea alunecăm în permisivitate, pledând pentru ei, în speranţa că-i mulţumim, pentru a le recăpăta dragostea. Apoi ne
“înnebunesc” din nou şi ne simţim furioşi iarăşi. Această oscilare între un anumit stil parental sau altul poate fi dezastruos pentru familie şi poate
duce la copii nerespectuoşi, răsfăţaţi, rebeli, obraznici. Există însă şi o cale de mijloc. Aceasta e reprezentată de stilul parental democratic. Nu este
autocratic şi nu e permisiv: e un stil parental care e şi ferm şi sensibil în acelaşi timp. Ferm, însemnând respectarea drepturilor şi limitelor părintelui.
Sensibil, însemnând respectarea drepturilor şi limitelor copilului. Stilul democratic e bazat pe respect reciproc. A ne respecta copiii înseamnă a-i
învăţa să-i respecte pe ceilalţi. Dacă vrem ca ei să ne ciocăne la uşă, de pildă, trebuie ca şi noi, la rândul nostru, să batem la uşa lor.
Părinţii democraţi oferă alegeri, nu dau ordine. Ordinele îl învaţă pe copil umilinţa, resentimentul şi revolta. Pe de altă parte, alegerile
potrivite şi acceptabile îi învaţă pe copii că au propria putere de a-şi face viaţa cum doresc. Aceşti copii devin adulţii, care confruntaţi cu o problemă
ştiu şi văd toate opţiunile de care dispun. Stilul educativ democratic implică utilizarea consecinţelor naturale şi logice. Consecinţele naturale rezultă
din a te opune legilor naturii: copilul care-şi uită haina, va răci. Cele logice nu sunt atât de simple şi cer interventţa parentală. Sunt consecinţe legate
logic de situaţie şi-i învaţă pe copii să fie responsabili. De pildă, dacă copilul dumneavoastră se poartă rău cu caţeluşul nu e logic să-i interziceţi să se
uite la TV. Ar fi normal ca ferm şi calm să-i luaţi căţeluşul. Consecinţele naturale şi logice îi determină pe copii să înveţe din situaţie, încurajând
astfel autocontrolul şi autodisciplina.
Consecinţele logice sunt situaţii construite de persoane îndreptăţite, ele fiind logic legate de atitudinile inacceptabile. Sunt denumite astfel,
pentru că se “potrivesc” cu delictul. De pildă, dacă adolescentul întârzie noaptea în oraş, seara următoare nu mai iese. Dacă nu mănâncă, nu primeşte
desert. Daca nu dă muzica mai încet, i se ia casetofonul. Acest tip de consecinţe este mult mai eficient decât ”terorizarea” copilului. Îi obişnuieşte cu
realitatea pe tineri. Dacă nu vii la servici, nu eşti plătit. Dacă depăşeşti viteza legală, iei amendă.
Consecinţele naturale sunt situaţii ce nu sunt controlate de nimeni, se întâmplă în mod firesc, natural. Dacă bagi degetele în priză, te
electrocutezi.
Sunt momente în care părinţii trebuie să intervină cu consecinţe logice, pentru ca tinerii să nu se confrunte cu cele naturale. Aceasta pentru
că adolescenţii noştri se află în lumea reală, fără a avea experienţa necesară. Lumea zilelor noastre este înspăimântătoare şi ei au nevoie de ajutorul
nostru.
Stilul educativ democratic implică, de asemenea, comunicarea deschisă şi onestă. A asculta şi a medita în acelaşi timp înseamnă a asculta
cu inima ceea ce simte copilul. Părintele ascultă cu o curiozitate stăpânită şi apoi se exprimă astfel încât să îi dea senzaţia copilului că îi împărtaşeşte
19
ideile. Nu înseamnă să comandaţi, să sfătuiţi, să judecaţi, să moralizaţi sau să rezolvaţi. Simultaneitatea ascultare-reflecţie reprezintă o extraordinară
oportunitate de a vă arăta dragostea faţă de copil.
Stilul democrat îl ajută pe copil să se simtă iubit, important şi demn de încredere. Părinţii autoritarişti şi permisivi dau naştere la copii care
au o încredere de sine scăzută şi care se vor comporta inacceptabil, pentru a-şi găsi locul. Acest stil parental le dă posibilitatea copiilor de a fi fericiţi,
generoşi, capabili şi de încredere.
În stabilirea regulilor trebuie mai întâi să comunicam limitele.
Aceasta ar trebui făcută atunci când dumneavoastră şi copilul nu vă contraziceţi faţă de o anumită regulă. Găsiţi-vă timp să vorbiţi despre aceasta,
trimiţând adolescentului mesaje clare legate de o anumita regulă sau limită.
Lăsaţi-l pe copil să se pronunţe. Adesea, suntem prea grăbiţi în a
stabili reguli. Dacă-i oferiţi tânărului oportunitatea de a ajuta în ceea ce priveşte formularea regulilor respective, probabil că i se va supune mai uşor.
Trebuie să faceţi compromisuri asupra câtorva lucruri. Şi este bine, pentru că dacă regula nu funcţionează în timp, poate fi schimbată.
Fiţi consecvent! Dacă regula este să nu se uite la televizor până
nu-şi termină temele, atunci trebuie să fie aceeaşi în fiecare zi de şcoală. Nu suntem întotdeuna în stare de a aplica consecinţele, aceasta reprezentând
partea care face dificilă “profesia” de părinte. De vreme ce copiii înţeleg că pedeapsa se va aplica, chiar şi când sunteţi obosit, nu vor încerca să
depăşească limitele.
Fiţi corecţi! Dacă ceva a intervenit şi vă face să credeţi că regula
trebuie schimbată sau îmbunătăţită, aşteptaţi până vă lămuriţi şi comunicaţi-o copiilor.
Nu vă uitaţi valorile! Acestea ne fac să fim ceea ce suntem, aşa că
nu vă temeţi să le comunicaţi copiilor, atunci când stabiliţi limitele. Nu luaţi în seamă ceea ce fac ceilalţi părinţi. Replica standard ar putea fi: “
Fiecare cum crede.” Sau: “ Îmi pare rău că te deranjează, dar astea sunt regulile noastre, ale tale şi ale mele. Este familia noastră, a mea şi a ta.” Când
se întorc la dumneavoastră cu: “ Atunci n-aş fi vrut să fac parte din familia aceasta!” respiraţi adânc şi lăsaţi-i. Este o reacţie absolut normală a
adolescenţilor la constrângeri. E datoria lor să le testeze şi să încerce să le încalce
Există câteva principii de educare responsabilă a copiilor.
Astfel, părinţii de acest tip împlinesc dorinţele copiilor şi nu se tem că-i răsfaţă, luându-i în braţe şi permiţându-le să se “cuibărească”. Ei
acceptă întreaga scală de emoţii şi înţeleg modul de exprimare a acestora, fără să-i judece prea aspru. Realizează că nu pot împiedica toată tristeţea,
furia sau frustrarea şi nu încearcă să-i oprească din plâns şi urlete. Îi stimulează conform vârstei şi le acordă încredere copiilor, pentru ca aceştia să
înveţe pe cont propriu şi prin propriile puteri. Nu încearcă să le grăbească dezvoltarea. Îi încurajează în însuşirea de noi deprinderi, dar nu le judecă
performanţele, nici criticându-i, nici ridicându-i în slăvi. Îşi petrec timpul în fiecare zi, acordând atenţie totală copiilor lor. În această perioadă
specială, ei observă, ascultă, răspund şi se alătură copiilor lor la joacă (dacă sunt invitaţi să facă asta), dar nu le direcţionează activităţile. Astfel de
părinţi protejează copilul de pericol, dar nu încearcă să prevină toate problemele, greşelile sau conflictele acestuia. Îi încurajează să-şi rezolve în mod
autonom problemele şi-i ajută doar când e nevoie. Nu rezolvă problemele în locul lor. Stabilesc limite rezonabile, îi ghidează subtil către
comportamente acceptate şi iau în considerare nevoile fiecăruia, când rezolvă conflictele. Nu-şi controlează copiii cu recompense, ameninţări sau
pedepse de nici un fel. Au grijă de propria persoană şi sunt oneşti faţă de propriile nevoi şi sentimente.
Iată, prin urmare, există o multitudine de stiluri educative în familie, dar important este ca relaţia copil-părinte să nu se distrugă, indiferent
de modurile de acţiune ale acestuia din urmă.

Cum se construieşte relaţia cu copilul

Dacă urmărim cu atenţie un grup de copii, imediat îi vom distinge pe cei care sunt siguri pe ei. Orice părinte trebuie să considere o
prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de încredere de sine. Cum se poate realiza aceasta? Unul dintre cele mai importante lucruri pe care
trebuie să îl transmită un părinte copilului său este acela că este iubit. Poate că mulţi consideră aceasta un “dat” şi cred că fiul sau fiica lor va înţelege
într-un fel sau altul ce se întâmplă. Nu este însă întotdeauna aşa. Există şi mame care-şi umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum:
“incapabil”, “neîndemânatic”, care-i afectează pe aceştia de-a lungul întregii vieţi. De aceea, există adulţi care sunt convinşi că sunt incapabili şi
lipsiţi de abilităţi, aceste convingeri venind de undeva din copilărie, o perioadă în care credeau că persoanele cele mai apropiate ştiu ce-i mai bine
pentru ei. De aceea, trebuie evitate atitudinile negative, de tipul: “ Eşti întotdeauna atât de dezordonat! Curăţă imediat!”. Acestea ar putea fi
“transformate” în: “ Ar fi foarte bine dac-ai putea să cureţi aici.” Urmate mai târziu de: “Bravo! Ştiam că poţi.” Întărirea pozitivă este foarte utilă
pentru moralul copilului.
Dacă trebuie criticat într-adevăr dintr-un motiv foarte bine întemeiat, atunci e bine să se înceapă discuţia cu: “ Tu niciodată…” sau “Tu
întotdeauna…”, în nici un caz însă cu:” Avem o problemă aici….”, care atrage atenţia copilului mai mult decât trebuie şi sună ca o ameninţare.
Pentru a-i oferi încredere în sine este util să i se dezvolte anumite abilităţi: să folosească foarfeca corect, să traverseze strada, să meargă pe
bicicletă; toate acestea îl ajută să se simtă mai independent. De fiecare dată când este aprobat de către părinte în tot ceea ce întreprinde, copilul îşi
demonstrează sieşi că poate şi tot restul vieţii va fi sigur de ceea ce face. Dacă ştie ce se aşteaptă de la el în diverse situaţii, va şti şi cum să acţioneze.
Fiind fermi în deciziile pe care le iau şi în discuţiile cu copiii lor, părinţii vor afla cu mai multă uşurinţă motivele pentru care ceva este în neregulă cu
fiul sau fiica lor, pentru că îl vor cunoaşte mai bine şi le va fi mai facil să ia măsuri.
Copiii au într-adevăr nevoie să fie ascultaţi de părinţi. Pentru a realiza aceasta, trebuie ca adulţii să fie la dispoziţia lor şi să-i asculte cu
mare atenţie. Toate acestea necesită timp. Părinţii din zilele noastre se plâng mereu de lipsă de timp, mai mult decât de comportamentul copiilor lor.
Cu toţii avem mai multe abilităţi parentale decât tindem să folosim. Ştim cum să ne tratăm copiii, ştim cum să fim părinţi mai buni, însă avem
dificultăţi în a ne găsi timp pentru aceasta. Ne înfuriem pe cei mici nu doar pentru erorile lor, ci mai ales pentru timpul suplimentar de care avem
nevoie să realizăm ce trebuie. Nimeni nu are timp pentru copiii, iar copiii cer timp. Părinţii se supără când un copil are rezultate nesatisfăcătoare la
şcoală, adesea nu din cauza notelor slabe, ci din cauza timpului pe care trebuie să-l aloce ajutorului la lecţii acasă.
Nu s-au descoperit căi uşoare de a fi părinte. Copiii au nevoie de atenţie, afecţiune, aprobare, ghidare şi disciplină. Nu există o garanţie că
dacă petreci o anumită parte din timp cu copilul tău vei avea o relaţie foarte bună cu acesta. De aceea, există cazuri de părinţi foarte devotaţi copiilor
lor, care sfârşesc prin a avea un fiu, care împarte celula unei închisori cu fiul unor părinţi abuzivi. Nimeni nu poate spune părinţilor:” Faceţi aceasta şi
totul va fi în regulă.” Nimic nu este atât de simplu. De cât timp este nevoie? Dacă am avea tot timpul din lume, am şti cum să acţionăm?
Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obişnui chiar şi cu neglijarea. Trec ani până când putem observa rezultatele. Trebuie să ne
cântărim priorităţile şi să decidem ceea ce este sau nu esenţial în prezent. Întotdeauna timpul pentru carieră, soţ/soţie, copii, prieteni şi îndeplinirea
propriilor noastre obiective implică o bună organizare a activităţilor noastre, astfel încât să nu neglijăm nici una dintre atribuţiile diverselor roluri pe
care le performăm.

20
Copiii nu pot aştepta. Timpul acordat lor este întotdeauna cel mai important. Dacă părinţii aşteaptă un moment mai bun, până încheie ceea
ce au de realizat la slujbă, până când se simt mai odihniţi, până săptămâna viitoare, până anul viitor, copiii deja au crescut şi perioada cea mai bună a
dispărut deja. Adulţii ar trebui să se întrebe dacă oferă într-adevăr copiilor tot timpul pe care aceştia îl merită.
Fiecare persoană găseşte timp pentru lucrurile şi oamenii de bază din viaţa sa. Dacă reuşim să acordăm timpul nostru copiilor, ei vor
înţelege cu siguranţă cât de importanţi sunt pentru noi.
Copiii nu-şi doresc nimic mai mult de la părinţii lor decât atenţie. Într-un fel sau altul ei o vor primi. Ei nu realizează unde se termină
drepturile lor şi unde încep cele ale părinţilor. Această combinaţie poate fi dezastruoasă pentru familie.
Copiii au nevoie de atenţie, dar trebuie să existe nişte limite. Ei nu vor înţelege niciodată drepturile parentale, dacă cei mari nu le specifică
limitele dintre timpul copiilor şi timpul adulţilor, dintre nevoile lor şi cele ale părinţilor. Dilema începe în copilărie şi se pare că nu se încheie
niciodată. Conform astronomilor, lumea se învârte în jurul soarelui. Fiecare proaspăt părinte ştie că lumea se învârte în jurul noului născut.
Toată lumea din casă face tot posibilul pentru ca micuţul să fie vesel în permanenţă. Nici o altă creatură atât de mică nu are aşa o putere
impresionantă. La un moment dat adulţii încep să se întrebe:” Ce s-a întâmplat de fapt?” Numai că sunt foarte multe nopţi nedormite, mese
neterminate, conversaţii întrerupte până când părinţii încep să aibă anumite resentimente.
Nu este cea mai bună cale aceea de a gravita cu totul în jurul copilului. Aţi observat vreodată ce cât este de nefericit un copil, când
controlează întreaga familie? El devine din ce în ce mai pretenţios şi familia se luptă din răsputeri să-l facă fericit. Este o situaţie într-adevăr
neplăcută.
Părinţii se tem că nu oferă copiilor tot ceea ce au nevoie, pentru că aceştia par să dorească mai mult de fiecare dată. Ei vor întotdeauna mai
mult, indiferent de cât primesc. De aceea au nevoie de limite. Adulţii nu ar trebui să se simtă vinovaţi atunci când stabilesc nişte reguli rezonabile.
Pentru că şi ei au drepturi.
Decizia de a menţine anumite limite este mai dificil de luat în cazul primului copil. Şi devine din ce în ce mai uşor, pe măsură ce apar şi
alţii. Este aproape imposibil de precizat cu certitudine când anume, în ce situaţii trebuie fixate limitele. Fiecare are nivele diferite de toleranţă, nevoi
diverse. Atunci când părinţii decid că este “destul”, atunci este momentul. Primul sfat către părinţii ar fi acela că trebuie să aibă încredere în ceea ce
simt. Dacă încep să se simtă frustraţi, dornici de răzbunare, înfuriaţi, acela e momentul. Şi ei merită să aibă pauze, somn, relaxare, timp pentru sine-
printre multe altele. A stabili limite bazate pe drepturile părinţilor este bine şi pentru copii. Când copiii îşi văd părinţii că afirmă: ”Sunt o persoană;
iată ce nevoi am, ” învaţă despre respectul de sine şi despre drepturile celorlalţi.
Al doilea pas în stabilirea drepturilor parentale este formularea unei întrebări, de tipul:”Cum trebuie făcut?” Părinţii se pot întreba doar
atât:” Ce-mi doresc să fac?” Adesea cer sfaturi despre cum ar trebui să facă ceva, când, de fapt, nu au nevoie decât de cineva care să-i sprijine în ceea
ce ştiu cu siguranţă cum trebuie făcut. Nu este scris nicăieri că celor mici le place tot ceea ce fac părinţii. Copilul se va plânge, în mod evident, atunci
când i se va stabili o limită. Nu trebuie uitat că el nu ştie cât de multă atenţie trebuie să i se acorde. Copiii adaptabili acceptă cu uşurinţă limitele. Alţii
se pot plânge multă vreme, înainte de a accepta ceea ce li se impune.
A stabili limite pentru a fi protejaţi pare dificil pentru părinţi, dar altfel nu ar mai fi părinte, dacă nu ar întâmpina obstacole. Dacă renunţă la
propriile drepturi, permit copiilor lor să devină tirani nefericiţi. Nimeni nu merită asemenea soartă.
Când se discută despre comunicarea cu adulţii trebuie să admitem că cei mici au un adevărat “simţ” în a percepe ceea ce vrem să spunem.
Uneori pare că au o percepţie suplimentară în “a citi” adulţii. Suntem conştienţi de faptul că nu se bazează pe cuvinte rostite pentru a înţelege sensul
mesajelor trimise de părinţi.
Cu toţii comunicăm în alte moduri decât prin cuvinte. Un cercetător afirma că doar 7% din comunicare este verbală. Volumul, ritmul,
intensitatea reprezintă 38% din mesaj. Restul de 55% se realizează prin limbajul trupului, mare parte fiind reprezentată de expresiile faciale. Fără a
înţelege limbajul, bebeluşii percep mesajele parentale de foarte timpuriu. De aceea, copiii preferă comunicarea de tip “faţă-în-faţă” şi contactul
vizual, atunci când vorbesc.
De vreme ce devin experţi în limbaj, aşteaptă measaje clare de la cei care ţin la ei. Un asemenea mesaj este cel în care cuvintele, expresia
vocală şi mişcările corpului sunt congruente. Copiii au nevoie de congruenţă pentru a se simţi în siguranţă. Dacă mesajul nu este clar, dacă ceea ce se
spune indică ceva, iar tonul şi expresia facială- altceva, copilul este derutat. Când sunt confuzi, se simt ameninţaţi.
Părinţii transmit astfel de mesaje în cel puţin două situaţii:
• când încearcă prea mult să fie părinţi perfecţi
• când se străduiesc să-i protejeze pe copii de experimentarea unor sentimente negative
Părinţii perfecţi niciodată nu se simt furioşi, frustraţi sau exasperaţi de copiii lor. Asemenea părinţi nu există; cei normali se simt aşa cum
am descris anterior. Când părinţii obişnuiţi au astfel de sentimente negative, încearcă de cele mai multe ori prea mult să le controleze. “A încerca prea
mult” înseamnă reprimarea sentimentelor. Ei cred că dacă, uneori spun: ”Nu sunt supărat” demonstrează într-o anumită măsură că nu sunt părinţi răi,
pentru că doar aceştia au reacţii nedorite faţă de cei mici.
Atitudinile negative nu pot fi negate. Dacă ne simţim într-un anume fel trebuie să înţelegem motivul şi să acţionăm pentru a elimina cauza.
Copiii nu pot fi păcăliţi în asemnea situaţii, indiferent de cuvintele de care uzăm. E mai bine să ne exprimăm adevăratele sentimente, chiar dacă nu
sunt dintre cele mai bune. Copiii devin confuzi şi neliniştiţi, când încearcă să răspundă unor mesaje contradictorii, ambigue.
E mai bine să fii bun şi supărat decât să încerci să fii un “bun” părinte, care nu se înfurie niciodată. Copiii nu se aşteaptă la părinţi perfecţi;
ci la unii care să fie corecţi în ceea ce priveşte propriile sentimente. Nu sunt fragili. Suportă mai uşor atitudini negative oneste, decât cuvinte
superficiale.
Problemele de comunicare apar, de asemenea, cînd părinţii încearcă să-i ferească pe copii de situaţiile dificile, trimiţându-le mesaje de tipul
“totul e în regulă”, când- în realitate- este exact invers. Cei mici ştiu întotdeauna când ceva nu este aşa cum ar trebui să fie. Imaginaţia lor poate crea
chiar situaţii mai stresante decât adevărul. Este foarte nepotrivit să i se spună “totul e perfect”, când nu este. Ei văd adevărul, indiferent de ceea ce li
se transmite prin cuvinte de către adulţi.
Când se întâmplă ceva grav în familie e mai bine să explicăm situaţia aşa cum este, decât să-i lăsăm să presupună că ei sunt cauza
problemei. Afirmaţiile parentale, care intenţionează să ascundă situaţiile dificile, îi determină pe copii să se simtă extrem de nesiguri.
Ca părinţi nu trebuie să uităm că cel mai potrivit şi corect faţă de copiii noştri ar fi ca ceea ce spunem să fie în concordanţă cu ceea ce
simţim. Copiii cunosc diferenţa.
Când pot părinţii să vorbească, astfel încât copiii să-i asculte?
Niciodată nu-i vom învăţa pe copii ceea ce dorim să ştie, ţinîndu-le predici, în timpul unei situaţii de criză. Ei vin la noi cu o problemă şi
primul nostru răspuns este să oferim o soluţie bună pentru ei, să le spunem ce să facă şi cum să facă. Vrem să le transmitem din experienţa noastră. Ni
se confesează în primul rând pentru că simt nevoia să vorbească, nu pentru că vor sfatul nostru de “expert”.

21
Se uită adesea că experienţa este cel mai bun profesor. Mare parte dintre noi am învăţat mai puţin ascultându-ne părinţii şi foarte mult- din
propriile noastre greşeli. Doar când experienţa noastră ne-a confirmat ceea ce auziserăm de la părinţi am admis că aveau dreptate.
Există un anumit moment şi o cale mai bună de a transmite din valorile noastre. Le putem împărtăşi din experienţă, atunci când nu ne aflăm
într-o situaţie dificilă, cum ar momentele în care desfăşurăm activităţi casnice împreună. Totul aparţine comunicării în cadrul familiei. Se pot iniţia
discuţii, în care se are în vedere un anume subiect, iar copiii sunt solicitaţi să-şi prezinte opinia. Ascultându-i, le putem enunţa anumite valori, după
care să se ghideze. Dar e de reţinut că datorită ritmului foarte accelerat al vieţii, asemenea oportunităţi nu se ivesc foarte des şi ele apar doar dacă ne
propunem să ne petrecem mai mult timp cu copiii.
Unul dintre avantajele cele mai mari pe care îl are biserica este acela că celor mici le sunt prezentate valorile pe care le susţinem noi, într-o
atmosferă de încredere şi acceptare, şi de către alţi adulţi. Instruirea religioasă n-o poate înlocui niciodată pe cea din familie, dar poate sprijini ceea
ce-i învăţăm acasă.
Cea mai bună cale de a-i educa din punct de vedere moral este chiar modul în care trăim. Copiii ne observă comportamentul, iar exemplul
nostru este mai puternic decât cuvintele. Uneori trebuie să avem răbdare şi să le oferim o şansă pentru a învăţa din greşeli.
Cele mai eficiente “lecţii” sunt cele pe care ni le însuşim din propria experienţă. Ca părinţi, noi asigurăm mediul pentru ca ei să poată să se
dezvolte. Nu-i putem încuraja să-şi rezolve problemele spunându-le cum am proceda noi sau ce ar trebui să facă ei. Dacă le transmitem încrederea pe
care o avem în ceea ce pot realiza singuri, vom fi nişte susţinători valoroşi. Astfel vor soluţiona criza (poate nu atât de rapid cum am fi dorit noi), dar
vor înfrunta realitatea aşa cum se cuvine. Dacă le oferim soluţii prin propriul nostru exemplu, rezultatele depăşirii crizei vor reflecta valorile, morala
şi etica familiei.
Când un părinte simte că e momentul să ofere informaţii importante, care să-l ajute pe copil în soluţionarea problemei, va trebui să fie calm
şi să abordeze subiectul într-o manieră pozitivă. Dacă este esenţial ceea ce urmează a fi spus, e bine să gândim profund modalitatea de a ne prezenta
ideea. Cu cât vorbim mai puţin, cu atât vom crea impresia că ştim mai multe şi întotdeauna trebuie să-l convingem că avem date despre faptele sale,
chiar dacă în realitate cunoaştem destul de puţin.
În ceea ce priveşte reacţia de furie, e util să avem în vedere câteva aspecte esenţiale. Toţi părinţii sunt uimiţi că pot deveni furioşi faţă de
copiii lor, mai ales când aceasta se întâmplă pentru prima dată. Sunt cu toţii convinşi că un bun părinte nu ar reacţiona astfel, ceea ce este total eronat.
Furia este o emoţie umană naturală, care implică un proces de gândire şi un răspuns fizic al organismului. A nega furia este nesănătos din punct de
vedere emoţional şi fizic. Furia poate şi ar trebui să fie exprimată. Acţiunile generate de ea trebuie controlate. Copiii sunt buni în a-şi exprima furia,
dar nu întotdeauna pe căi adecvate. Pot învăţa cum să-şi exprime starea respectivă şi cum să-şi controleze un astfel de comportament. Au nevoie să
audă :” E bine să-ţi exprimi furia, dar trebuie să înveţi căile adecvate de a o arăta.”. “Foloseşte-ţi cuvintele, nu mâinile.”
Părinţii trebuie să internalizeze acest mesaj şi să modeleze comportamentele utile copiilor lor. “A gândi”, chiar şi când suntem exasperaţi,
reprezintă o abilitate socială necesară. Mulţi adulţi nu progresează niciodată mai mult de “istericalele” unui copil de doi ani. La această vârstă furia
este un comportament normal şi scuzabil. Copilaşii nu au învăţat să gândească în asemenea momente. Ei doar reacţionează. Din nefericire, unii
adulţii se află încă în acest stadiu. Nu au învăţat niciodată să gândească, atunci când sunt furioşi. Se folosesc de mânie ca de o scuză pentru un
comportament iresponsabil. “Am fost atât de furios, încât n-am ştiut ce fac.” Putem accepta această “explicaţie” de la un copil, dar nu de la un adult.
Este posibil să ne controlăm furia? Da, pentru că ea reprezintă mai mult decât o reacţie fizică. Orice copil o poate recunoaşte: un părinte cu
faţa roşie şi ochii ieşiţi din orbite şi care urlă:”Mă scoţi din minţi!” Adevărul este că nimeni nu ne poate înfuria, dacă nu parcurgem mai întâi un
proces de gândire. Momentul poate fi foarte scurt, dar el există. Vedem sau auzim ceva, evaluăm din perspectiva propriei experienţei şi a valorilor
noastre şi devenim furioşi.
Din fericire, ne putem gândi atunci când acţionăm într-o situaţie. Părinţii trebuie să înveţe ei înşişi cum să se stăpânească şi să le ofere un
bun exemplu şi copiilor lor. Există câteva sugestii, ce pot fi făcute atât adulţilor, cât şi copiilor.
Primul pas ar fi acela de a o recunoaşte. Furia negată devine un fel de “otravă” interioară. Nu există nici un avantaj al unei “liniştiri”
forţate, care ne poate determina oricând să “explodăm”. A pretinde că suntem calmi- când nu suntem- nu are nici un efect benefic. Cei mici “citesc”
reacţiile adulţilor foarte bine.
Al doilea pas ar fi acela de a învăţa să ne exprimăm furia într-un mod adecvat. E bine să folosim “eu” pentru a ne exprima sentimentele şi
nu “tu” sau “voi” pentru a ataca pe ceilalţi.( “Sunt foarte furios. Nu-mi place să văd jucării lăsate în dezordine!” în loc de ..”Copii leneşi ce sunteţi!
Mă înfuriaţi foarte tare când vă lăsaţi jucăriile în dezordine!”).
Următoarea etapă este aceea de a ne exprima furia, dar de a ne controla acţiunile. Trebuie descoperită o metodă potrivită, prin care să
reacţionăm, dar fără a-i răni pe cei din jur.
A cânta cu voce “foarte” tare, a ne plimba prin parc reprezintă tehnici, care funcţionează în cazul adulţilor aflaţi într-o astfel de stare.
Ar fi util, într-un alt stadiu, să discutăm cu cineva. Fiecare are nevoie de o “reţea personală de supravieţuire”. A discuta cu un prieten sau cu
o rudă mai tolerantă poate ajuta la a privi faptele dintr-o altă perspectivă. Dacă nu există o asemenea persoană, gândurile pot fi scrise undeva.
E util să examinăm situaţia. Furia este, de cele mai multe ori, rezultatul unor nevoi sau expectaţii neîmplinite, asociate cu frustrare,
oboseală sau stress. Anii timpurii ai copilăriei reprezintă “zona” cea mai periculoasă pentru părinţi. Sunt foarte dificili, dar extrem de preţioşi şi nu
trebuie risipiţi din cauza furiei.
Problemele copiilor nu trebuie rezolvate astfel, dar nici nu este util să fie părinţii cei ce le oferă soluţii la orice. Se ştie că în loc să fie
recunoscători pentru ceea ce li se spune, ei detestă să li se dea o soluţie, pentru că au sentimentul că sunt incapabili. Cel mai bine este ca părinţii să-i
asculte. Doar atât. Este destul de dificil, dar merită efortul. O fetiţă de clasa a doua vine acasă de la şcoală, plângându-se mamei că cea mai bună
prietenă a sa nu se joacă cu ea în pauză. Prima reacţie a mamei ar fi :” Găseşte-ţi altă prietenă.”, dar ea rezistă tentaţiei de a rezolva problema fetei.
Timp de câteva zile fetiţa se chinuie, neştiind cum să acţioneze. Mama îi este alături, dându-i dovadă de empatie şi o convinge în permanenţă că
există o soluţie, pe care o va găsi rapid. Exprimarea mamei este de tipul:” E greu să fii ocolită.” “Uneori prietenii ne rănesc sentimentele.” “Este într-
adevăr o problemă, dar ştiu că tu te vei descurca.” În cele din urmă, după câteva zile de suferinţă, fetiţa mărturiseşte bucuroasă că s-a decis să-şi caute
altă parteneră de joacă, a şi găsit-o de altfel şi s-au înţeles foarte bine amândouă. Mama este fericită, deşi într-o discuţie între adulţi admite că i-a fost
foarte greu să nu intervină, dar că, într-adevăr găsirea soluţiei de către fiica ei, o va ajuta pe aceasta să ia decizii de una singură, în viitor.
Este foarte important ca părinţii să aibă răbdare, atunci când copiii sunt nevoiţi să experimenteze şi situaţii mai dificile. Copilul vine la
adult nu pentru a-i fi rezolvată problema, ci pentru a găsi un sprijin moral, înainte de toate. Dacă părintele pune întrebări şi oferă sfaturi, copilul nu va
putea suporta şi întreaga conversaţie se va transforma în lacrimi şi furie. De aceea, nu trebuie afirmat nimic. E bine să se evite “interogatoriile”,
trebuie să se asculte până la capăt şi să se încerce identificarea sentimentelor copilului. Ar fi util ca adultul să-şi exprime încrederea în capacitatea
copilului de a decide, iar dacă cel mic cere un sfat, părintele trebuie doar să-l solicite să-i prezinte opţiunile la care el singur s-a gândit. Dacă îşi
rezolvă problema, îi vor mulţumi părintelui pentru ajutor. Soluţia poate fi chiar cea sugerată de adult sau una şi mai bună. Indiferent ce se întâmplă va
fi responsabilitatea lor, pentru că ei au ales. Cu cât vor creşte, cu atât li se va dezvolta mai bine deprinderea de a lua decizii pe cont propriu.

22
Când poate oferi sfaturi un părinte? Există astfel de momente, dar nu atunci când au probleme sau sunt supăraţi. E util să se discute cu
copilul când totul se desfăşoară normal, când se uită împreună la televizor şi schimbă opinii despre diverse situaţii, când citesc ziarul şi discută
subiectele prezentate în articole, când citesc reviste. Cel mai important este însă exemplul părinţilor; cum acţionează ei în permanenţă, şi nu neapărat
ceea ce spun.
Un alt aspect îl constituie reacţia dură a unor copii la ceea ce se discută, aşa zisul “ultim cuvânt” într-un schimb de replici cu părinţii. Unii
copii sunt hotărâţi să aibă ultimul cuvânt sau ultimul gest la fiecare discuţie. Prin “ultim cuvânt” înţelegem o remarcă total lipsită de sens a copilului,
la încheierea unei predici parentale, în care i se recomandă cu tărie ce trebuie sau nu să facă.
De obicei, în jurul vârstei de 7 ani, copiii descoperă că părinţii nu sunt atât de puternici cum credeau ei până nu demult. Realizează, de
asemenea, că ei înşişi nu sunt atât de lipsiţi de influenţă, cum considerau până atunci.
Încep să aibă deprinderi lingvistice foarte bune şi găsesc cuvinte cu efect puternic asupra adulţilor. Îşi anunţă independenţa în momentul în
care uzează de cuvinte în “bătălia” verbală cu aceştia. Părinţilor nu le place, dar este un semn cert că cei mici au crescut.
Cercetătorul Joan Costello de la universitatea din Chicago a constatat că motivele pentru care copiii folosesc “hărţuirea” verbală sunt:
păcălirea celorlalţi, autoconvingerea că adulţii nu le sunt indispensabili, putând supravieţui şi fără ei, precum şi testarea limitelor comentariilor
tolerate social.
Prin asemenea comportamente ei încearcă să-şi mascheze anumite sentimente. Când părinţii au spus:”Nu!”, le este mai uşor să le dea o
replică la care aceştia nu se aşteaptă, decât să plângă. Plânsul nu reprezintă o conduită acceptată de un copil de 10 ani.
Cu cât încep să-şi controleze viaţa mai bine, copiii descoperă că părinţii nu sunt perfecţi. Raţionamentul este următorul:” de vreme ce nu
sunt perfecţi, probabil că sunt incompetenţi.” Şi în consecinţă vor să demonstreze cât de incapabili sunt adulţii, în realitate. Aceasta reprezintă o parte
normală a copilăriei mijlocii. Odată ce copiii realizează că părinţii nu le pot controla gândurile, exprimarea acestora capătă o nouă semnificaţie.
Adulţii sunt tentaţi să reacţioneze defensiv, când sunt provocaţi de către copii şi provocarea se poate transforma cu uşurinţă într-o contradicţie foarte
puternică.
Hărţuirea verbală este o formă de testare. Copiii au nevoie să găsească limitele comportamentului acceptabil social. Putem înţelege de ce au
această atitudine, dar nu trebuie să ne retragem şi să permitem abuzul verbal. Aşa cum copiii experimentează prin încercare şi eroare să vadă ce e
admis şi ce nu, aşa trebuie să procedăm şi noi pentru a ne exercita atribuţiile parentale.
Dar cum reuşim? Nu se poate afirma că există o reţetă valabilă tuturor familiilor. Astfel că, în unele familii problema de faţă, apare şi
dispare destul de rapid. În altele, devine un mod de viaţă. Unii copii au o asemenea personalitate, încât le este imposibil să se poarte altfel decât să-şi
provoace părinţii. Unii părinţi sunt ei cei care, prin personalitatea lor, îi angajează pe copii în asemenea conflicte. Fiecare familie e diferită şi fiecare
situaţie este unică. O certitudine există, aceea că discuţiile contradictorii sunt lipsite de speranţă. Consider însă că soluţia în asemenea cazuri o
constituie atitudinea părintelui. El este, de fapt, singura persoană din cele implicate în schimbul de replici, care are un anume grad de maturitate. Este
inutil să se simtă ameninţat de hărţuirea verbală a copilului. Este timpul pentru consecinţe rezonabile, consistente. Cel mai potrivit ar fi să nu se ia în
seamă atât de serios acţiunea copilului şi să-l ignore total, în cazul în care acesta insistă să fie el cel care are ultimul cuvînt. Pe de altă parte, anumite
aspecte nu trebuie ignorate. Putem conştientiza sentimentele sale :”Îmi dau seama cât eşti de supărat pe mine.”, dar, în acelaşi timp îi şi putem limita
acţiunile “Nu-ţi voi permite să fii necuviincios.”
Decideţi acum care sunt consecinţele raţionale pentru un abuz verbal. Anunţaţi-i pe copii ce anume nu toleraţi şi precizaţi-le urmările. Când
depăşesc limita, acţionaţi în consecinţă. Dacă v-aţi gândit la toate acestea înainte de a se întâmpla, atunci veţi fi mult mai siguri, neavând o atitudine
defensivă şi fiind apţi să controlaţi situaţia. Fiecare părinte trebuie să stabilească propriile reguli.
Există însă o situaţie şi mai complicată, în ceea ce-i priveşte pe părinţi, din perspectiva relaţiei lor cu copiii. Este cazul copiilor-problemă,
cei născuţi capricioşi.
În studiile clasice legate de temperament, cercetătorii s-au centrat pe trăsăturile de personalitate, ce pot fi observate, încă de la naştere. Una
dintre aceste caracteristici de reactivitate a fost descrisă drept “stare”, “dispoziţie”, “capriciu”, “toană”. Bebeluşii apar cu o dispoziţie identificabilă,
ca parte a personalităţii lor. Răspunsul nostru la viaţă poate fi unul pozitiv sau negativ. Această trăsătură iniţială nu se schimbă în timp.
Copiii cu o stare pozitivă sunt nişte bebeluşi încântători. Dacă le sunt împlinite nevoile, sunt fericiţi şi satisfăcuţi în permanenţă. Aceştia
zâmbesc mereu şi-şi fac părinţii să se simtă în siguranţă. Însă cei cu o dispoziţie negativă sunt total diferiţi. Se ştie că toţi bebeluşii plâng dacă au un
disconfort, dar cei capricioşi plâng din orice.
Aparent, părinţii nu pot face nimic să-i înveselească. Conform studiilor se cunoaşte faptul că putem să dezvoltăm acele trăsături dezirabile
şi să le supunem pe cele nedorite, însă nu putem schimba un copil în ceea ce nu este. Dacă acestui tip de copil i se spune în mod constant că trebuie să
fie vesel, dispoziţiile sale negative sporesc. El nu este aşa intenţionat, ci din cauză că aceasta este personalitatea lui. Când părinţii încearcă să-i
transforme personalitatea, el se simte neiubit. Fără a înţelege de ce, realizează că nu este plăcut şi devine din ce în ce mai închis în sine. Acceptând
personalitatea unui astfel de copil, putem căuta căi de a-i supune negativismul. Cu răbdare şi toleranţă, un copil dificil poate părea aproape neutru.
Trebuie să se renunţe la încercarea de a-l face fericit. Este o pierdere de timp şi-i atrage atenţia copilului asupra stării sale; astfel
negativismul va creşte. Comportamentul negativ poate deveni- întâmplător- o unealtă de manipulare. Copiii învaţă cum să uzeze de acest tip de
răspuns pentru a-i domina pe ceilalţi. Când un asemenea copil simte nevoia să se plângă, exprimându-şi sentimentele reale, e bine ca părinţii să-l
asculte, dar să-i pună şi o limită de timp, pentru a se proteja. Când lista plângerilor este prea lungă, cereţi-i acestuia să se gândească la un singur lucru
bun. Uneori pot fi capabili să enunţe unul. Sau schimbaţi subiectul, orientându-vă către ceea ce-i place lui, printr-o întrebare bine plasată.
E de reţinut că starea sa dificilă nu constituie întreaga personalitate. Amintiţi-vă celelalte lucruri pozitive, ce-l caracterizează şi acordaţi-le
atenţia cuvenită. Pentru a putea tolera capriciile lor e util ca părinţii să nu-i “sufoce” cu prezenţa şi să le fie alături doar când aceştia vor.
În general, pentru un demers cât mai aprofundat este util să abordăm şi un alt aspect, acela al modului în care părinţii conversează de cele
mai multe ori cu copiii lor, copiii obişnuiţi.
Majoritatea discuţiilor părinte-copil înseamnă :”Nu face asta!” şi “Fă asta!” În timpul unei zile este mai uşor pentru părinţi să-şi petreacă
timpul dând “ordine” decât comunicând cu grijă. Ca părinţi, trebuie să ne îndrumăm copiii să înveţe comportamentele acceptate social, dar şi pe cele
inacceptabile din acest punct de vedere.
• “E timpul să te trezeşti, altfel întârzii la şcoală!”
• “Nu vorbi cu gura plină!”
• “Şterge-te pe prosop, nu pe cămaşă!”
• “Nu-ţi uita banii de buzunar!”
• “Piaptănă-te înainte de a ieşi din casă!”
• “Vino direct acasă de la şcoală!”
• “Spală-te pe mâini înainte de masă!”

23
• “Fă-ţi duş!”
• “Mergi la culcare!”
Uneori suntem atât de “prinşi” în “ordine”, încât uităm să
transmitem copiilor noştri alte lucruri importante. Noi ştim că avem grijă de ei, pentru că-i iubim, dar nu aceasta este ceea ce aud ei. Trebuie să facem
un efort pentru a ne face înţeleşi.
În fiecare zi fiecare părinte trebuie să ofere copilului său cei patru “A”:
• atenţie
• acceptare
• aprobare
• afecţiune
Dacă le observăm doar erorile din comportament îi vom învăţa să
ne atragă atenţia doar prin greşeli. Au nevoie de atenţie şi o primesc! Atenţia unui părinte furios este mai bună decât deloc. Dacă singurul moment în
care sunt luaţi în seamă este cel al “greşelilor”, atunci vor continua să se comporte neadecvat.
Orice conduită care atrage atenţia, fie prin răspunsuri pozitive, fie negative, se va repeta. În mod evident, cea mai bună cale de a-i îndruma
către comportamente ‘potrivite’ ar fi aceea de a remarca orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care fac ceea ce noi ne dorim pentru ei. Pentru a
exersa această tehnică trebuie doar să recunoaştem asemenea acţiuni şi să-l felicităm pentru ceea ce întreprinde, ori de câte ori e cazul.
• “ Îmi place cum ţi-ai aranjat lucrurile. Camera arată mult mai bine decât înainte.”
• “ Argumentul tău e foarte bun, pentru că nimeni nu s-a supărat. A fost o dovadă reală de diplomaţie.”
• “ Apreciez că ai avut răbdare să aştepţi până când a fost gata masa.”
• “ Cineva şi-a amintit să agaţe prosoapele în cuier în baie. Excelent!”
• “Ai dus toate vasele în chiuvetă. Eşti într-adevăr un băiat de nădejde.”
• “Îmi place cum ai grijă de cărţi. Eşti într-adevăr responsabil.”
Indiferent de comportamentul pe care-l au, toţi copiii sunt
buni.Trebuie acordată atenţie atitudinilor lor pozitive. E bine să le comunicăm acceptul nostru în fiecare zi. Copiii, în special cei cu probleme, trebuie
să ştie că-i iubim, chiar şi când nu le aprobăm comportamentul. Când copilul greşeşte trebuie să fim atenţi şi să dezaprobăm comportamentul şi nu
persoana. Copiilor nu ar trebui să li se spună niciodată:” Eşti un băiat rău!” sau “Eşti o fetiţă rea!” Putem condamna acţiunea, dar nu trebuie să
damnăm copilul. Copiii nu sunt adulţi în miniatură, care judecă rău intenţionat. Ei învaţă întotdeauna şi de aceea fac greşeli.
Aprobarea trebuie de asemenea oferită zilnic. Le dăm aprobarea, atunci când îi acceptăm ca indivizi. “Îmi place de tine, aşa cum eşti”. Au
nevoie să audă complimente referitoare la unicitatea lor. Nu e suficient să le mărturisim dragostea necondiţionată. Trebuie să ştie cât de importanţi
sunt pentru noi.
Ultimul “A” este afecţiunea. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar îmbrăţişările sunt mai bune. Atingerea fizică a unui copil- pentru a-i
transmite afecţiune- construieşte o relaţie. Fiecare are nevoie să îmbrăţişeze şi să fie îmbrăţişat. Când sunt mici, atingerea face parte din îngrijirea de
bază. Dovezile scurte, rapide de afecţiune sunt doar parte din rutină şi nu cer un efort suplimentar. Cu cât devin mai independenţi, cu atât îşi petrec
mai mult timp departe de părinţi. De aceea, trebuie avut în vedere că în educarea copiilor există anumite momente prielnice pentru aceasta, şi nu pot
fi ratate.
Părinţii ar fi bine să-şi petreacă mai mult timp oferind cei “patru A” decât dând ordine. Recompensele sunt enorme.

3. Relaţia copil - bunici

A fi bunic reprezintă una dintre cele mai mari bucurii. Aşa cum afirma o bunică: “Este singura relaţie în care indivizii sunt nebuni unii după
alţii, doar pentru că respiră!”
Bunicii din ziua de azi îndeplinesc alte roluri foarte importante, mai ales în familiile tinere; nu sunt doar cei ce pregătesc o mâncare
delicioasă, spun poveşti la culcare copiilor sau îi îmbrăţişează cu căldură. Copiii continuă să aibă nevoie de stabilitate, de timp şi de îngrijirea
bunicilor, într-o lume în care divorţul, relaţiile distante între părinţii, cariera acestora pot afecta dezvoltarea lor. Mare parte dintre familiile
contemporane sunt mult mai ocupate decât înainte. Când atât mama, cât şi tatăl lucrează, bunicii sunt cei care pot oferi copiilor timpul lor, compania
şi sprijinul atât de necesar acestora.
Divorţul a început să însemne schimbare, adaptare pentru din ce în ce mai mulţi copii. Pe parcursul primilor ani după divorţ, mulţi copii au
sentimente puternice de tristeţe, singurătate şi furie.
Părinţii sunt, în mod obişnuit, atât de implicaţi în propriile lor probleme cauzate de schimbări, încât nu prea au timp şi răbdare să răspundă
aşa cum ar trebui dorinţelor copiilor. Bunicii pot fi o sursă foarte bună de sprijin, un fel de “port sigur pe timp de furtună”. Un aspect esenţial îl
constituie faptul că bunicii trebuie să evite după divorţ să facă comentarii negative asupra fostului ginerei/ fostei nurori. Ei pot conştientiza
problemele pe care le are cuplul, fără a distruge imaginea copiilor despre părinţi. Mai mult decât atât, îşi pot exprima dragostea şi grija faţă de copii,
pentru a le oferi atenţia suplimentară de care au nevoie.
Mulţi dintre bunicii naturali sau vitregi ai copiilor din zilele noastre se află la o distanţă apreciabilă de aceştia, din punct de vedere
geografic. Există diferite metode de comunicare pentru tot atât de mulţi bunici. Unele costă bani, altele sunt gratis. Căile tradiţionale de păstrare a
legăturii includ scrisori, telefoane şi vizite. Multe familii îşi trimit copiii la bunici o săptămână sau toată vacanţa de vară. Altele aleg să plece cu mai
multe generaţii împreună la o cabană şi să reînnoade vechile legături.
Alţi bunici se folosesc de mijloacele moderne, cum ar fi casetele audio sau camerele video, ce conţin înregistrări fie ale lor, fie ale
nepoţilor, prin care pot fi alături, chiar dacă se află la mare distanţă unii de alţii. Indiferent de modalităţile folosite pentru a păstra relaţiile între
generaţii totul ajută atât celor tineri, cât şi celor în vârstă.
Timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot în parte este special. Timpul dedicat activităţilor potrivite vârstei copilului formează amintiri ce
rămân întreaga viaţă. Pentru cei ce nu locuiesc aproape de nepoţii lor distanţa poate fi un factor, care să împiedice toate acestea. Dar chiar şi
momentele scurte în care citim unui copil sau în care ne plimbăm cu el pot constitui clipe de împlinire sufletească.
Faptul că există un adult care, într-adevăr, îl ascultă, permite copilului să-şi formeze încrederea în sine. Se deschide o poartă de comunicare
pentru copil, atunci când există cineva care este preocupat de toată activitatea sa, care e interesat de planurile sale. Pentru el e important să
conştientizeze existenţa cuiva, care-l poate sfătui în momentele importante, mai ales când trebuie să ia decizii. A-i fi alături copilului înseamnă multe.
Cititul poveştilor, de pildă, permite nu doar relaţionarea cu copilul, dar ajută, de asemenea, la formarea cunoştinţelor şi deprinderilor. Dacă cei mici
24
sunt capabili să citească, e bine ca bunicii să-i solicite să le citească. Compania bunicilor nu înseamnă doar locurile speciale în care sunt duşi nepoţii
sau lucrurile deosebite pe care bunicii le fac pentru ei, dar şi perioadele calme, de linişte, când a fi împreună în viaţa de zi cu zi este extrem de
important. De aceea, e bine ca cei mici să-şi urmărească bunicile în grădină, în bucătărie sau la cumpărături.
Pe de altă parte, copiii obţin siguranţă şi stabilitate, cunoscând faptul că aparţin unei familii extinse, cu o istorie specială. Şi e util ca bunicii
să le împărtăşească celor mici poveşti despre trecut, despre stră-străbunici, mai ales dacă ele pot reflecta într-o anumită măsură personalitatea celor
care nu mai sunt. E bine ca tradiţiile familiei să nu fie uitate, iar copiii să fie părtaşi la pregătirea diverselor tipuri de mâncare, specifică anumitor
sărbători.
Uneori copiii se tem să devină adulţi, pentru că-i văd pe cei mai în vârstă ca ei nefericiţi. De aceea, e bine ca ei să fie înconjuraţi de oameni
care abordează viaţa optimist şi le oferă o imagine pozitivă despre viitor; adică- de bunici capabili să le transmită numai lucruri bune.
Un alt aspect interesant este acela că bunicii nu trebuie să traverseze stresul zilnic, pe care-l înfruntă părinţii şi de aceea copiii pot să-şi
depăşească situaţiile dificile create la şcoală sau în alte contexte, uzând de înţelegerea, sprijinul şi înţelepciunea lor. Orice moment cu bunicii
contează! Iar pentru ei, nepoţii sunt la fel de importanţi. De aceea, e util ca orice bunic să-i înţeleagă. Prietenii sunt esenţiali pentru adolescenţi şi
preadolescenţi şi, în consecinţă, bunicii trebuie să ştie numele acestora şi motivele pentru care sunt prietenii nepoţilor lor. Dacă locuiesc în apropiere
pot să-i invite la masă sau să meargă cu toţii în excursii.
De asemenea, bunicii ar putea să-şi dovedească interesul pentru grupul muzical favorit al nepoţilor, pentru sportul practicat de aceştia sau
pentru hobby-urile lor. Îi pot însoţi în diversele “spectacole” sau “meciuri” importante şi în felul acesta efortul copiilor va fi apreciat, iar ei se vor
simţi încurajaţi în ceea ce fac. Nu trebuie neapărat ca bunicii să-i întrebe dacă au învins sau dacă au reuşit în ceea ce şi-au propus, ci doar să devină
curioşi faţă de lucrurile noi învăţate, faţă de ceea ce îi pasionează pe ei. Nepoţii au nevoie de sprijin şi nu trebuie să simtă că sunt puternic valorizaţi,
doar dacă obţin performanţe remarcabile.
Ce se întâmplă însă când bunicii îşi asumă rolul de părinţi ai nepoţilor lor?
Pentru ei înseamnă un efort de a se adapta şi poate reprezenta multe modificări în organizarea vieţii, de la finanţe la schimbarea carierei până la
mutări şi schimbări ale stilului de viaţă.
La cei implicaţi în creşterea nepoţilor se înregistrează adesea un simţ al responsabilităţii foarte ridicat. Margaret Jendrek de la universitatea
Miami din Ohio a intervievat 114 bunici, aflaţi în această situaţie. Majoritatea îngrijea doar un nepot, dar erau câţiva care aveau grijă chiar de 5.
Cercetarea a avut în vedere aproape numai bunicuţe. Jendrek a identificat 3 tipuri de bunici:
• bunici care aveau grijă zilnic de nepoţi, pe o perioadă extinsă
• bunici care locuiau cu nepoţii, care aveau în îngrijire un nepot, dar nu deţineau custodia legală a acestuia
• bunici care obţinuseră responsabilitatea legală faţă de nepotul lor
Studiul a descoperit că bunicii aveau grijă, în cele mai multe situaţii, de copilul fiicei lor decât a fiului, mai ales în situaţiile de custodie
legală. Bunicii din prima categorie îngrijeau în special bebeluşi, iar ceilalţi- copii până la 14 ani. Toate cele trei grupuri au precizat că această situaţie
le-a afectat stilul de viaţă, prieteniile, familia şi căsnicia. Aproape trei sferturi dintre ei au enunţat schimbări majore în planurile şi obiceiurile lor
zilnice. Aşa cum era de aşteptat, bunicii care aveau custodia totală asupra nepoţilor au indicat cele mai importante schimbări. Iar mai mult de
jumătate dintre ei- aproape două treimi dintre cei din această categorie- au raportat prezenţa unui simţ al responsabilităţii mult mai ridicat, datorită
faptului că îngrijesc nepotul/nepoţii.
Jendrek a aflat că motivele pentru care nepoţii se află doar cu bunicii variază, funcţie de tipul de îngrijire acordat. Mare parte dintre cei din
prima categorie a invocat programul de lucru încărcat al mamei copilului, în vreme ce bunicii din a treia categorie s-au referit la probleme emoţionale
ale mamei. Ajutorul financiar a fost motivul cel mai des întâlnit oferit de cei care locuiau cu nepotul.
În general, aproape două treimi dintre bunici şi-au oferit ajutorul. Bunicii din a doua categorie au grijă de copiii, chiar dacă părinţii acestuia
sunt apţi să realizeze acest lucru. De aceea, faptul că nu ei deţin autoritatea legală asupra copilului, îi determină pe bunicii aflaţi în această situaţie să
fie mai tensionaţi decât celelalte două tipuri.
Oricum, aceştia au preferat un astfel de aranjament informal, pentru că obţinerea custodiei legale asupra copilului ar însemna admiterea
faptului că propriul lor copil este un părinte nepotrivit, ceea ce ar implica probleme de tip emoţional foarte puternice. Autorul studiului a observat că
toţi bunicii, indiferent de tipul căruia îi aparţin, sunt dornici să ofere nepoţilor lor un mediu familial stabil.
Dintre toţi cei menţionaţi, se pare că cei din prima categorie sunt cei care definesc cel mai bine din punct de vedere social noţiunea de
“bunic”. Dar în toate situaţiile ei au nevoie de un sprijin şi o încurajare suplimentară din partea celorlalţi membri ai familiei.
Un subiect atât de fascinant ca cel referitor la familie, la relaţiile dintre membrii săi nu poate să nu cuprindă şi imaginea bunicilor. În timp,
fiecare dintre noi tânjeşte după momentele în care toată familia era împreună. Dacă ar fi să am o dorinţă ascunsă, aceea ar fi probabil ca firul, început
poate de bunica bunicii mele, să nu se rupă şi ca fiicele, nepoatele mele şi toate generaţiile de femei care vor urma să-l păstreze şi să construiască tot
ce-i mai bun, având ca temelie asemenea relaţii.

4. Divorţul

Cu toţii cunoaştem multe cupluri care au copii şi care au divorţat sau s-au separat. Nimeni nu are nevoie să i se reamintească numărul
bărbaţilor, femeilor şi copiilor care au trecut sau chiar trec printr-o experienţă de tipul acesta.
Divorţul nu mai este o problemă care rămâne doar în familie. A devenit mai mult decât un proces privat, care implică doar cuplul, pentru că
toţi ceilalţi membri ai familiei, copiii şi prietenii- sunt afectaţi de o asemenea ruptură. Urmările “şocului” se simt şi este greu de suportat să auzi că un
alt cuplu s-a destrămat. Dacă unul sau ambii parteneri discută cu cei apropiaţi ceea ce se întâmplă aceştia se află într-o situaţie foarte delicată, pentru
că nu se pot decide pe cine să susţină. Este tentat să atribuim vina unuia sau altuia dintre parteneri, dar în realitate acest fapt nu ajută nimănui. Dacă
suntem cu adevărat prieteni, atunci e bine să evaluăm corect situaţia, înainte de a aborda orice fel de atitudine.
Există perioade înainte sau în timpul divorţului, când copiii au nevoie să discute cu cineva din cercul apropiat părinţilor lor. Copiii care se
tem să nu-şi rănească mama sau tatăl rămân cu întrebări fără răspuns şi acesta este momentul în care bunicii sau o altă rudă apropiată pot interveni.
Există căi de a-i determina pe copii să-şi exprime temerile. Adesea o întrebare formulată delicat, care aşteaptă un răspuns deschis, în cadrul unei
discuţii sincere poate fi o mare uşurare pentru copiii dornici să afle ce se întâmplă şi chiar ce li se va întâmpla lor dacă părinţii se despart.
Au trecut vremurile în care noi adulţii ne păcăleam, spunându-ne că cei mici nu observă nimic din ceea ce se întâmplă sau că ei sunt
optimişti şi că vor înfrunta cu uşurinţă cea mai mare încercare din viaţa lor de până atunci. Copiii sunt puternic afectaţi de schimbările din familia lor.
Ei au nevoie să ştie ce se întâmplă şi să li se spună într-un mod propiat vârstei lor. Profesorii sau alte persoane care au grija lor pot juca un rol foarte
important în aceste momente. Să sperăm că ei sunt informaţi la timp de situaţia din familia copiilor şi pot să urmărească evoluţia acestora, cunoscând
starea creată acasă. Un profesor abil îşi poate oferi sprijinul, angajându-l pe copil în activităţi care să-i distragă atenţia, stârnindu-i interesul pentru

25
lucruri captivante. E bine ca uneori profesorii să trimită acasă părinţilor câteva însemnări, în care să laude activitatea copilului. Cei care sunt nevoiţi
să se mute de la un părinte la altul la sfârşit de săptămână pot fi obosiţi, epuizaţi în prima zi a săptămânii de şcoală. Doar dacă este permanent
informat profesorul va fi capabil să ia în considerare manifestările de acest tip ale copilului şi să le interpreteze corect.
Chiar dacă nu ni se întâmplă nouă asemenea evenimente nefericite, trebuie să ţinem cont şi să explicăm copiilor cât mai realist ce se
întâmplă altor cupluri, dacă acestea trec printr-o situaţie de criză. Pentru că un astfel de “incident” care îi afectează pe cei apropiaţi nouă, poate
genera copiiilor noştri sentimente de nesiguranţă legate de propria familie. De aceea ei au nevoie să le întărim încrederea în relaţia noastră, oferindu-
le permanent dovezi de dragoste.
Deşi femeia se simte liberă după divorţ, odată divorţată- fie tânără, fie de vârstă mijlocie- nu este fericită. Nefericirea sa poate reieşi din
numărul crescând al celor care merg la psihiatru sau recurg la alcool. Din patru femei divorţate, una este alcoolică. Cazurile de suicid sunt de 3 ori
mai multe decât la cele căsătorite. La foarte scurt timp după obţinerea divorţului femeia realizează că viaţa nu i se schimbă neapărat în bine. Lumea
îşi formează cu greu o opinie pozitivă despre femeia care renunţă la o căsnicie, pentru că mariajul este încă privit ca cea mai puternică formă de
relaţie umană. Societatea o poate respecta, şi chiar invidia, dar nu o poate considera o persoană capabilă să intre în viaţa cuiva pentru a aduce fericire.
Unii cercetători pun în discuţie o problemă, şi anume, dacă această creştere vizibilă a cazurilor de divorţ se datorează în mare parte incompatibilităţii
temperamentale dintre soţ şi soţie sau altor cauze. Astfel, chiar dacă incompatibilitatea este acceptată a fi cauza separării în cazul celor proaspăt
căsătoriţi, cum poate cineva să explice situaţia celor aflaţi într-o căsnicie de foarte multă vreme?
Într-o vreme a pilulelor contraceptive, a revoluţiei sexuale şi a îmbunătăţirilor de statut multe femei au ajuns să creadă că plăcerea şi
încântarea sunt preferabile stabilităţii vieţii de persoană căsătorită. Adesea constatăm că soţul şi soţia trăiesc împreună mulţi ani, au copii, împart
bucuria şi durerea şi dintr-odată soţia caută să divorţeze, fără să existe vreo modificare palpabilă în atitudinea obişnuită a soţului. Motivul este acela
că, până mai ieri, femeia accepta rutina, dar astăzi nu mai este înclinată să procedeze astfel.
Acolo unde modernitatea a pătruns într-o măsură substanţială divorţul a fost mult mai prezent. Şi este evident că în marile oraşe fenomenul
este mult mai vizibil decât în localităţile din provincie, în cele izolate. Atmosfera socială este cea care a subminat sistemul familial sacru.
Este oare divorţul un fapt de damnat sau nu? Întrebarea este dacă e recomandat să păstrăm uşa larg deschisă acestuia, chiar cu riscul
dezintegrării familiei? Astfel, un răspuns afirmativ nu ar trebui să ne îngrijoreze atunci când constatăm o creştere a ratei divorţului. Ar trebui oare să
se interzică divorţul, iar uniunea maritală să fie stabilită pentru eternitate? O alternativă ar fi aceea ca divorţul să nu fie interzis legal, pentru că în
anumite circumstanţe este de neevitat, dar în acelaşi timp societatea ar trebui să întreprindă orice acţiune posibilă pentru a îndepărta cauzele
fricţiunilor şi separărilor dintre soţi şi pentru a salva copiii de la a rămâne fără adăpost. Este cert că legea nu poate face nimic, dacă societatea
încurajează cauzele ce determină divorţul.
Dacă acesta nu poate fi interzis în totalitate, sub ce forme ar trebui să fie permis? Cine ar trebui să-şi exerseze dreptul de a divorţa? Doar
soţul, doar soţia sau amândoi? Ar trebui să existe sau nu o procedură de separare diferită, pentru fiecare în parte?

Există câteva teorii referitoare la divorţ:

1. Divorţul liber fără nici o restricţie legală sau morală. Sunt cei ce privesc mariajul doar din perspectiva căutării plăcerii; cei care nu-i
ataşează nici un fel de spirit sacru şi care nu iau în considerare valoarea socială a căminului şi a familiei. Cu cât îndepărtează şi înlocuiesc mai repede
legăturile de căsătorie, cu atât îşi vor permite mai multă plăcere. Sunt cei ce sprijină teoria, conform căreia a doua dragoste este mai plăcută. Prin
această afirmaţie nu numai că valoarea socială a familiei a fost uitată, dar au fost ignorate şi încântarea şi satisfacţia oferite de stabilitatea conjugală.
Se poate astfel afirma că această teorie este una dintre cele mai imature şi nefondate.

2. Căsătoria este o promisiune sacră. Este o uniune de inimi şi suflete ce trebuie păstrate intacte şi în siguranţă. Cuvântul “divorţ” ar trebui
eliminat din dicţionarul societăţii. Cei doi, femeia şi bărbatul, odată căsătoriţi, ar trebui să ştie că, exceptând moartea, nimic nu îi poate separa. Este
aceeaşi teorie sprijinită de biserica catolică de secole, teorie susţinută şi astăzi de către reprezentanţii săi.
Susţinătorii acestei teorii sunt în scădere în întreaga lume. Acum doar Italia şi Spania aderă la ea. Adesea, chiar în Italia sunt mulţi cei care
sunt împotriva acestei legi şi se fac eforturi pentru ca legea divorţului să fie recunoscută oficial. Mulţi nu mai doresc să suporte în continuare o
căsnicie ratată.
Unii autori afirmă că italienii, de pildă, recurg la relaţii sexuale interzise, tocmai datorită inexistenţei unei legi a divorţului. Mai mult de 5
milioane de italieni consideră că viaţa lor nu ar însemna nimic, dacă nu ar exista păcatul. O publicaţie italiană nota că interzicerea divorţului a creat
probleme serioase. Mulţi dintre italieni au renunţat la naţionalitate, tocmai din acest motiv. Atunci când o agenţie italiană de specialitate a întreprins
un sondaj, 97% dintre femei a răspuns negativ la întrebarea ”Este divorţul potrivnic principiilor religioase?”.
Biserica este cea care continuă să se cantoneze în păstrarea acestei reguli şi să vină cu argumente pentru susţinerea ei.
Nu este nici o îndoială că mariajul reprezintă o legătură sacră şi că ar trebui să dureze. Dar poate fi păstrat doar atâta vreme cât cei doi
parteneri cooperează unul cu celălalt. Există situaţii în care nu e posibilă o înţelegere reciprocă între soţi. În asemenea circumstanţe forţa legii nu ar
trebui folosită pentru a-i ţine alături unul de celălalt, doar în numele legăturii conjugale. Teoria bisericii a fost un eşec total. Este însă o discuţie care
deja nu mai este de pertinenţa noastră.

3. Mariajul este dizolvabil de către bărbat, nu de către femeie. În lumea veche mulţi oameni aveau acest punct de vedere, dar acum nu
credem să mai aibă susţinători.

4. Căsătoria este o instituţie sacră şi sistemul vieţii de familie e respectabil, dar calea către divorţ ar trebui deschisă ambilor soţi- în anumite
condiţii- şi procedura de dizolvare a căsniciei ar trebui să fie aceeaşi pentru amândoi.
Suporterii similarităţii drepturilor familiale, eronat denumită egalitatea drepturilor între un bărbat şi o femeie, sprijină această teorie.
Conform acestor indivizi, aceleaşi condiţii, aceleaşi limite şi aceleaşi restricţii existente în cazul femeii, ar trebui să existe şi în cazul bărbatului şi
aceleaşi modalităţi de a depăşi impasul care le sunt deschise bărbaţilor, să le fie oferite şi femeilor. Ei resping orice altă soluţie, care este injustă şi
discriminatorie.

5. Este cert că instituţia căsătoriei este sacră, sistemul vieţii de familie este respectabil, divorţul este abominabil şi este datoria esenţială a
societăţii de a îndepărta cauzele care-au condus la divorţ, deşi acesta nu poate fi interzis total; modalităţile de a depăşi situaţia trebuie să fie permise
atât femeii, cât şi bărbatului. Procedura ce va fi adoptată pentru dizolvarea mariajului ar trebui să fie însă diferită în cazul lor. Divorţul este unul
dintre exemplele de drepturi diferite ale bărbatului şi femeii. Aceasta este teoria care reprezintă punctul de vedere islamic, ţările musulmane urmând-
o parţial.
26
Divorţul nu înseamnă sfârşitul unei familii, ci o tranziţie către o nouă formă de familie. Această tranziţie este de obicei dureroasă pentru
membrii săi. Necazul adulţilor se combină cu necesitatea dezvoltării abilităţii de a răspunde copiilor şi nevoilor acestora. Oricum, părinţii pot găsi căi
de a se ajuta pe sine şi pe copii pentru a depăşi această tranziţie dificilă.

Când îi anunţăm pe copii că divorţăm?


Imediat ce considerăm că divorţul este inevitabil, îi înştiinţăm. Nu trebuie să fim surprinşi, dacă ei ştiu deja. Cheia este onestitatea. Nu e
recomandat să le oferim false speranţe că relaţia maritală va continua, dacă este evident contrariul. Nu trebuie să învinovăţim partenerul pentru tot şi
trebuie să conştientizăm că separarea nu este în nici un caz din vina copiilor. Ei se învinovăţesc adesea pentru problemele maritale ale părinţilor.

Cum le spunem copiilor?


• Explicaţia să fie simplă şi directă
• Ambii părinţi să-i anunţe, pentru că altfel ar părea că doar unul singur este responsabil de divorţ
• Nu trebuie să dramatizeze sau să devină sentimentali
• Să se evite senzaţia de remuşcare sau “devastare”
• Ambii părinţii trebuie să-i “asigure” din nou pe copii că-i iubesc
• Să fie anunţaţi cu cine şi unde vor locui, dacă s-a decis deja aceasta; dacă nu, amândoi părinţii trebuie să-i încurajeze să-şi
exprime dorinţele, în acelaşi timp precizându-le că nu vor avea povara alegerii sau respingerii unuia dintre părinţi
• Nu trebuie să li se facă false promisiuni, legate de o eventuală reconciliere
• Dacă există probabilitatea unei competiţii în obţinerea custodiei sau a drepturilor, copiii trebuie să ştie că ei nu vor fi implicaţi în
procedurile tribunalului; tind să fie foarte temători, atunci când e nevoie să apară în instanţă şi să vorbească în public împotriva
unuia dintre părinţi
• Să nu fie încurajaţi să ia partea unuia sau altuia dintre părinţi
• Să li se ofere garanţii de către ambii părinţi, că îi vor sprijini ori de câte ori va fi nevoie (dacă aceasta se va întâmpla cu adevărat)
• Să se solicite ajutorul unui specialist, în cazul în care copilul nu poate înfrunta situaţia
Copiii suferă în urma părăsirii căminului de către unul dintre părinţi. Ei manifestă frecvent anumite comportamente, de la vârste timpurii, în
perioadele de stress.

Perioada de la 0 la 2 ani

Comportamente
• Iritabilitate sau hiperactivitate
• Dificultăţi de somn
• Visul devin coşmar
• Plînge
• Refuză mâncarea
• Tulburări digestive
• Mohorât şi indiferent
• Începe să imite tonul trist sau dur al vocii altora

Cum pot interveni părinţii


• Părinţii trebuie să îşi viziteze copiii, nefiind recomandat ca aceştia să se mute dintr-un loc în altul
• Trebuie păstrată relaţia cu părintele sau bunicii care îl au în custodie pe copil
• E bine ca cel mic să fie îmbrăţişat ori de câte ori simte nevoia
• Părinţii să fie consecvenţi

Perioada de la 3 la 5 ani

Comportamente
• Teamă de abandon sau separare
• Teama de a sta singur
• Teama că părinţii nu-l mai iubesc, pentru că nu se mai iubesc unul pe celălalt
• Reîntoarcerea la un comportament din stadiile anterioare de dezvoltare, cum ar fi suptul degetului
• Fabulează pe tema împăcării părinţilor
• Continuă să-i includă pe ambii părinţii în jocurile “de-a familia”
• Se comportă din ce în ce mai “rău”
• Poate fi agresiv cu păpuşile sau cu celelalte jucării
• Poate fi agresiv faţă de părintele cu care locuieşte
• Se învinovăţeşte pentru despărţirea părinţilor
• Are nevoie de sprijin/atenţie parentală
• Îi scade abilitatea de a învăţa sau de a-şi aminti
• Are dificultăţi de centrare în sarcină
• Este preocupat
• Poate avea probleme de identitate sexuală dacă părintele de acelaşi sex este absent
• Posibilă retragere

27
Cum pot interveni părinţii
• În permanenţă să-i “asigure” pe copii de dragostea lor
• Să le ofere garanţii că îl vor putea vedea pe celălalt părinte, dacă aceasta se va întâmpla cu adevărat
• Să le reamintească faptul că nu ei poartă vina pentru divorţ
• Ambii părinţi să-şi recunoască durerea provocată de divorţ şi mai ales de neputinţa de a schimba situaţia
• Să le explice unde vor locui, care sunt regulile de vizitare şi altele
• Să fie consecvenţi cât de mult posibil, zi de zi
• Să înceteze să “rănească” - prin acţiuni sau verbal- pe cei din jur şi chiar pe ei înşişi
• Să se implice în permanenţă ca părinte, separând tensiunile post-maritale de problemele părinteşti
• Să permită copilului apropierea de părintele de acelaşi sex cu el
• Să evite comentariile negative la adresa celuilalt părinte; copiii aparţin ambilor părinţi
• Să nu comunice cu celălalt părinte prin intermediul copilului; dacă nu-şi pot vorbi civilizat unul celuilalt prin telefon sau faţă în
faţă, să-şi trimită note sau să apeleze la un mediator
• Să nu solicite niciodată copilului să-l informeze despre întâlnirile celuilalt
• Să discute cu ceilalţi părinţi care se confruntă cu astfel de probleme

Perioada de la 6 la 8 ani

Comportamente
• Există dificultăţi de identificare sexuală dacă lipseşte contactul cu părintele de acelaşi sex
• Îl poate idealiza pe părintele absent
• Adesea este mai agresiv şi mai furios cu mama, dacă aceasta este părintele care îl are în custodie
• Se simte trădat de părinţi
• Are coşmaruri violente
• Izbucneşte în lacrimi fără motiv
• Reapare anxietatea separării
• Teama de “ce ne vom face de-aici înainte” poate determina un comportament dezorganizat din partea copilului
• Nu poate uza de fabulaţie pentru a nega, aşa cum fac preşcolarii, dar nu este încă nici suficient de matur pentru a percepe necazul
• Este uşor de distras, are dificultăţi la învăţat sau la orice altceva
• Simte că părintele are un rol activ şi deliberat în despărţire
• Se simte neiubit şi construieşte poveşti despre părintele absent
• Se poate plănge de dureri de stomac sau de cap
• Pretinde că totul e în regulă, neagă orice discomfort sau tristeţe
• Poate dezvolta pe termen lung comportamente inacceptabile, cum ar fi: minciuna, furtul sau agresiunea
• Solicită din ce în ce mai multe pentru a compensa pierderea suferită
• Poate încerca să-i găsească mamei un nou partener
• Are o dorinţă puternică de a-şi reuni părinţii

Cum pot interveni părinţii


• Nu se sugerează copilului că trebuie ca el să fie “capul familiei” sau “ajutorul principal “ în casă; adesea ei iau toate aceste
exprimări, exact aşa cum sunt; devin de multe ori copii “parentizaţi”
• Să le explice motivele de divorţ în termeni pe care să-i înţeleagă
• Să accepte sentimentele copiilor ca fireşti, fără a încerca să le schimbe

Perioada de la 9 la 12 ani

Comportamente
• Loial ambilor părinţi
• Extrem de furios, foarte expresiv
• Uzează de furie pentru a se apăra de durere, depresie şi şoc
• Este începutul pubertăţii şi este uneori dificil, mai ales când nu este disponibil părintele de acelaşi sex
• Vede cum părinţii încalcă regulile, pe care el şi le-a însuşit chiar de la ei
• Încearcă să se răzbune pe cel pe care îl crede responsabil pentru divorţ
• Are comportamente manipulatoare, “inventând” inclusiv “jocuri” între părinţi
• Îi este ruşine de ceea ce se întâmplă familiei sale
• Are încredere în cei de vârsta sa, considerând importantă opinia acestora
• Este derutat, încercând să înţeleagă cine este el şi unde îi este locul
• Poate adesea să se “ascundă” după comportamente negative
• Când părinţii se află în conflict are- în mod frecvent- dureri de cap sau de stomac
• Adesea ia partea numai unuia dintre părinţi

Cum pot interveni părinţii


• Să nu îl ia pe copil ca aliat împotriva celuilalt părinte
• Să accentueze faţă de copil trăsăturile pozitive ale celuilalt părinte, mai ales în acest stadiu, când copiii au tendinţa de a-şi
întemeia imaginea de sine pe imaginile pe care şi le construiesc despre proprii părinţi
28
• Să fie precauţi în a face afirmaţii legate de asemănările de orice fel ale copilului cu celălalt părinte
• Să fie stabili şi consecvenţi în îndeplinirea rolului de părinte
• Să accepte sentimentele copilului, chiar dacă este greu; ei au nevoie să vadă, să simtă, să fie iubiţi
• Să-l ajute pe copil să păstreze relaţia cu părintele de acelaşi sex, mai ales acum în perioada pubertăţii
• Să implice copilul în activităţi diverse
• Să programeze timp liber pe care copilul să-l petreacă singur, cu fiecare dintre părinţi, în cazul în care nu există pericolul unui
abuz

Perioada de la 13 la 18 ani

Comportamente
• Furia pe părinţii care divorţează se poate întoarce asupra oamenilor sau lucrurilor
• Relaţia cu părinţii poate deveni mai distantă, pentru că el este mai independent
• Îl blamează pe părintele, pe care îl consideră responsabil pentru divorţ
• Îi critică pe părinţi şi-şi promite să nu facă aceleaşi greşeli
• Este responsabil faţă de copiii mai mici
• Are probleme în a se decide de partea cărui părinte să fie
• Pare mai matur decât cei de vârsta sa
• Poate alege să evite conflictul din familie, părăsind-o fie fizic, fie emoţional
• Prezintă un mare risc de suicid; poate deveni izolat şi depresiv
• Se poate “refugia” în alcool, droguri sau relaţii intime nepotrivite pentru a scăpa de durere
• Poate lua decizii care să-i modifice viaţa total, fie pozitiv, fie negativ
• Se poate implica în activităţi neconforme vârstei sale, asumându-şi mai mult decât poate realiza
• Se poate întoarce la comportamente copilăreşti, devenind din nou dependent
• Adesea nu este sigur unde să meargă, atunci când “merge acasă” în vizită (mai ales în cazul copiilor care s-au mutat)
• Are dificultăţi în a-şi vedea părintele cu un alt partener
• Explorând problemele sexuale proprii i se pare greu să-şi vadă părinţii exprimându-şi afecţiunea faţă de noii parteneri
• Îşi poate pune probleme în legătură cu abilitatea sa de a construi o relaţie cu cineva, atunci când proprii părinţi eşuează
• Se poate simţi uşurat dacă conflictul permanent a încetat odată cu separarea părinţilor, mai ales în cazul în care a fost implicată şi
violenţa

Cum pot interveni părinţii

• Să fie corecţi, pentru că ei se află la vârsta la care nu suportă să nu li se acorde încrederea


• Să negocieze cu ei
• Să evite orice fel de comentariu negativ la adresa celuilalt părinte
• Să le permită adolescenţilor să ia propria decizie în ceea ce-l priveşte pe celălalt părinte
• Să existe o consecvenţă în stabilirea şi respectarea regulilor de către ambii părinţi
• Să menţină stabilitatea; să evite schimbările majore, pe cât posibil
• Să discute despre teama copiilor de a fi abandonaţi
• Să nu-i privească pe adolescenţi ca pe nişte copii cu probleme
• Să evite în a-i împovăra pe copii cu îndatoriri casnice parentale

Ideea de bază este aceea că divorţul este foarte greu de suportat pentru copii. Dar dacă părinţii reuşesc să depăşească bine momentul, într-
un mod amiabil şi se centrează pe nevoile acestora, pot reduce efectele negative şi-i pot ajuta să devină cetăţeni responsabili.
Mulţi copii din zilele noastre pot fi oricând “prinşi la mijloc” de un divorţ parental. Cei din familiile divorţate suportă consecinţe dureroase,
dar cei care sunt sprijiniţi şi cărora li se oferă informaţii legate de modul în care trebuie să reacţioneze în astfel de situaţii pot depăşi mai uşor
momentele limită.
Cum se poate realiza acest lucru? “Co-parentarea” este o expresie utilizată pentru a-i descrie pe părinţii divorţaţi sau separaţi, sensibili la
necazul copiilor lor, care îşi însuşesc tehnici prin care să evite să-şi determine copilul să aleagă pe unul dintre ei. Trebuie să admitem că multor
cupluri le este foarte greu să divorţeze pe o cale amiabilă. De obicei există furie, resentimente, dezamăgire şi durere. Părintele se poate folosi în mod
eronat de copil, considerându-l un fel de “instrument”, prin care controlează accesul celuilalt părinte la fiul/fiica sa sau la suportul financiar. Toate
acestea expun copilul unui risc mărit, împovărându-l şi mai mult decât este în urma problemelor generate de divorţ.
Câteva surse de conflict sunt:
• banii
• problemele medicale
• educaţia religioasă/educarea valorilor
• planuri pentru educaţie sau carieră
• concediile
• timpul liber (sporturile, hobby-urile)
• disciplina
• stilurile parentale
Când familia se reorganizează în urma separării sau a divorţului, responsabilităţile parentale trebuie şi ele să fie modificate.E recomandabil
să nu se uite de ce este foarte important să dezvoltăm un nou parteneriat, ca părinţi ai copiilor noştri.

29
• O relaţie cooperantă între doi adulţi referitoare la probleme parentale ajută copiii în procesul general de adaptare a acestora la divorţ sau separare
• Conflictul între foştii parteneri este, probabil, inevitabil; ceea ce contează este cum este rezolvat acest conflict
• Strategiile distructive de depăşire a crizei îi afectează pe toţi din familie; un rezultat pozitiv este dat de strategiile constructive
A învăţa despre divorţ şi problemele cu care se confruntă copiii
permite părinţilor să-i protejeze, atunci când apar asemenea situaţii. Există câteva soluţii:

1. Stabilirea unei baze pentru o relaţie “co-parentală” pozitivă, prin care părintele:
• Să ia în considerare atât timpul petrecut de el cu copilul, dar şi de celălalt părinte
• Să elaboreze un program de petrecere a timpului liber, în care să fie incluşi ambii părinţi
• Să facă eforturi pentru a respecta termenii acordului de alocare a timpului
• Să-l anunţe pe celălalt părinte dinainte, dacă există modificări de plan
• Să-şi pregătească copilul într-o manieră pozitivă pentru întâlnirile cu celălalt părinte
• Să nu întreţină discuţii cu fostul partener pe tema custodiei, vizitelor sau sprijinului material- atunci când se întâlnesc pentru a prelua
copilul
• Să asculte ceea ce-i spune copilul, legat de problemele pe care le are cu celălalt părinte, dar să-l sfătuiască să le discute deschis cu
acesta
• Să-şi rezolve problemele cu părintele celălalt în particular, fără prezenţa altcuiva
• Să fie flexibil în ceea ce întreprinde- legat de relaţia copilului cu celălalt- pentru a respecta nevoile fiecăruia
• Să nu-şi considere copilul un “mesager”, “colector de pensie alimentară” sau “spion”

2. Întreţinerea unei comunicări clare şi permanente cu copilul, prin care acesta trebuie să conştientizeze următoarele:
• Nu el este cel ce a cauzat divorţul
• Nici un părinte nu-şi respinge copilul
• Va continua să aibă familie, chiar dacă părinţii săi nu mai sunt căsătoriţi
• Deşi sentimentele părinţilor unul faţă de celălalt s-au schimbat, dragostea lor pentru copil a rămas aceeaşi
• Părinţii vor continua să aibă grijă de el
• Părinţii încearcă să ajungă la un acord în ceea ce priveşte explicaţiile oferite copilului, referitoare la cauzele divorţului; copilul are
nevoie doar de explicaţii clare; alte detalii îl derutează
• Odată stabilit totul, copilul trebuie să ştie care sunt lucrurile care se schimbă: cu care dintre părinţi va locui şi când va putea să-l vadă
pe celălalt părinte, unde va locui şi unde va merge la şcoală, când îşi va vedea celelalte rude: bunici, unchi, mătuşi

3. Menţinerea unei griji permanente a părintelui şi faţă de sine.


Funcţie de circumstanţe, energia emoţională şi fizică a părintelui este destul de scăzută. Trebuie să existe modalităţi prin care acesta să-şi revină,
pentru a putea să ofere copilului întregul său sprijin.Există o serie de stări cu care copilul se confruntă în asemenea situaţii, iar părintele trebuie să-l
ajute să le depăşească. De aceea, se recomandă ca acesta să-i asigure copilului:

- Permanentă încurajare
• Copilul să fie convins că nu a fost vina lui
• Să i se reconfirme dragostea ambilor părinţi faţă de el
• Să i se precizeze că este normal să fie trist, în urma părăsirii căminului de către celălalt părinte
- Stabilitate
• Părintele să menţină relaţia pe care o are cu copilul, încurajându-l şi pe celălalt să procedeze la fel
• Să i se fixeze copilului un program relativ asemănător în ambele case
• Schimbările ce intervin în viaţa copilului să se facă pe cât posibil, foarte lent, oferindu-i-se acestuia oportunitatea de a discuta despre
ele şi de a recunoaşte eforturile întreprinse şi efectul lor benefic
- Încurajare
• Copilul să fie încurajat să se joace cu prietenii sau să se implice în alte activităţi potrivite vârstei sale
• Să fie sfătuit să-şi urmeze aceleaşi interese pe care le avea înainte de divorţ sau separare
- Corectitudine
• Copilul să nu fie întrebat direct sau indirect pe care dintre părinţi îl iubeşte mai mult
• Părintele să fie corect în în alocarea timpului pe care şi-l petrece cu copilul, respectând şi programul celuilalt

- Onestitate
• Părinţii trebuie să conştientizeze dorinţa copilului, de a-i vedea din nou împreună, dar nu trebuie să-i dea false speranţe
• Să se discute sincer cu copilul despre schimbările sau mutările care-l vor afecta, înainte ca acestea să apară

- Sprijin
• Să fie sprijinită nevoia copilului de a-şi vizita celălalt părinte
• Să fie susţinută dorinţa copilului de a-şi iubi în continuare ambii părinţi; copilul să ştie că, indiferent de statutul marital al părinţilor,
el trebuie să-i iubească pe amândoi

- Siguranţă
• Părinţii să nu încerce să-şi considere copilul consilierul sau sursa lor de sprijin emoţional; văzându-şi părintele dependent de el,
copilul se va simţi foarte nesigur; de aceea, acesta trebuie să-şi găsească un adult care să-l susţină în asemenea momente
• Să i se reamintească faptul că părinţii vor continua să aibă grijă de el

30
- Încredere
• Părintele să-i arate copilului că are încredere în abilitatea acestuia de a se adapta schimbărilor

- Formarea şi menţinerea unui cerc de sprijin


• Părinţii să promoveze relaţiile dintre copil şi alţi adulţi de încredere, incluzând familia extinsă, prietenii şi profesioniştii specializaţi
în asemenea probleme

Sunt multe aspectele ce apar în contextul unui divorţ, de aceea e util să enunţăm câteva dintre remarcile ce trebuie evitate, ele având un
puternic impact negativ asupra copilului.
• “Dacă nu te porţi cum trebuie, te trimit să locuieşti cu tatăl/mama ta”
• “Eşti leneş/ încăpăţânat/ nervos exact ca tatăl/mama ta”
• “Aş putea să mă descurc mai bine singur.”
• “Dacă n-ai fi fost aici, aş fi putut…”
• “Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine să plec eu.”
• “Mama/tatăl tău te-a pus să faci afirmaţia aceasta.”
• “Tatăl/mama ta nu ne iubeşte pe nici unul, altfel nu ne-ar fi părăsit.”
• “Nu poţi avea încredere în el/ea.”
• “Dacă te-ar fi iubit ţi-ar fi trimis pensia alimentară la timp.”
• “Dacă mai întârzie 5 minute, nu te mai las să mergi cu el/ea.”
• “Dacă nu-ţi place ce ţi-am cumpărat eu, cere-i tatălui/mamei tale ceva
mai bun.”
• “Cu cine ai prefera să fii, cu mama sau cu tata?”
• “Într-o zi mă vei părăsi şi tu, exact ca mama/tatăl tău. Promite-mi că nu mă vei părăsi niciodată!”
• “Eşti tot ce am. Eşti singura persoană pe care mă pot baza.”

Una dintre problemele cele mai dificile pentru părinţii care îşi împart responsabilitatea asupra copilului o constituie ”dreptul la vizită”.
Există astfel câteva scopuri parentale constructive, care promovează bunăstarea copiilor, ajutându-i să crească sănătoşi şi fericiţi.
• Ambii părinţi ar trebui să încurajeze vizitarea pentru a-şi ajuta copiii să crească şi să se dezvolte armonios
• În general, părinţii ar trebui să încerce să se respecte, cel puţin de dragul copiilor
• Fiecare părinte ar trebui să respecte punctul de vedere al celuilalt, în ceea ce priveşte modul de creştere a copiilor, încercând să
fie, pe cât posibil, consecvenţi.
• Fiecare părinte are dreptul să ştie ce se întâmplă cu copilul, atunci când merge în vizită la celălalt (să cunoască persoanele care-l
îngrijesc atunci când mama/tatăl său nu se află acolo)
• Părinţii ar trebui să încerce să fie de acord asupra educaţiei religioase copilului; să stabilească şi care dintre ei va urmări dacă
acesta frecventează sau nu orele de specialitate
• Este extrem de important ca fiecare să cunoască adresa şi toate datele de identificare ale celuilalt, inclusiv cele de la locul de
muncă
• Ambii părinţii trebuie să conştientizeze faptul că programul de vizitare se schimbă odată cu creşterea copilului şi cu diferenţierea
nevoilor acestuia

Reguli acceptate de vizitare

1. Să existe programe flexibile de vizită


• Celălalt părinte trebuie anunţat înainte dacă apar modificări în programul de vizitare şi, în cazul în care copilul pleacă în vacanţă cu
părintele la care se află în custodie, celălalt trebuie să cunoască itinerariul
• Trebuie luat în considerare faptul că e posibil ca programul de vizită să fie afectat de anumite planuri ale copilului
• Trebuie respectată dorinţa lor de flexibilitate

2. Vizitele să fie considerate aspecte fireşti ale noului program al copilului


• Părinţii să găsească activităţi care să le permită lor şi copiilor să-şi construiască relaţia, dar care să le ofere şi oportunitatea de a petrece
mai mult timp împreună
• Să ofere un echilibru între distracţie şi responsabilitatea faţă de copii
• Să fie încurajate vizitele care-i includ pe bunici şi familia extinsă
• Părinţii să le amenajeze copiilor un loc al lor, fie şi doar o parte dintr-o cameră sau chiar o cameră întreagă, pentru ca atunci când merg
în vizită la celălalt părinte să se simtă ca acasă
• Să fie sprijiniţi copiii în a-şi face prieteni prin împrejurimi, pentru a avea parteneri de joacă în ambele cămine
• Să devină o obişnuinţă pregătirea copiilor pentru vizită
• Să se alcătuiască de către părinţi o listă de obiecte pe care acesta să le ia/aducă cu el; dacă copilul este suficient de mare îşi poate
pregăti singur bagajul
• Uneori, dacă este posibil, e bine să li se permită copiilor să-şi aducă şi câţiva prieteni
• Dacă există mai mulţi copii, părinţi pot din când în când să meargă separat cu ei, pentru a putea acorda timp fiecăruia în parte

3. Să existe respect pentru fostul soţ/fosta soţie şi grijă faţă de copii

31
• Părintele care vine în vizită trebuie să apară la timp
• Dacă în programul de vizită este inclusă şi o altă persoană (noul partener al tatălui/mamei sale) copilul trebuie anunţat dinainte
• Dacă părintele care nu mai locuieşte cu familia îşi schimbă adresa, slujba, numerele de telefon, trebuie să-şi anunţe fosta soţie/ fostul
soţ

Activităţi nepermise într-o vizită

Unii părinţii se folosesc de vizite pentru a-şi atinge scopuri distructive, acţionând pentru a-şi răni fostul partener, pentru a-i distruge viaţa,
pentru a se răzbuna pentru durerile provocate în prezent sau în trecut. În acest sens, ei folosesc anumite strategii. Acestea pot crea chiar o relaţie mai
ostilă cu fostul soţ/ fosta soţie şi pot afecta grav relaţia dintre copil şi unul sau ambii părinţi. Pentru a evita asemenea efecte devastatoare e
recomandat să se respecte următoarele:

1. Să nu se refuze comunicarea cu fostul partener.


• Să nu fie “folosit” copilul ca mesager în probleme legate, de pildă, de sprijinul financiar; sunt aspecte ce trebuie discutate doar de
adulţi
• Copilul nu trebuie învinovăţit pentru anularea sau schimbarea programului de vizitare; acestea sunt responsabilităţile adulţilor
• Să nu fie transformat copilul în “spion” al părintelui
• Momentele în care copilul este luat şi adus nu trebuie transformate în oportunităţi de declanşare a conflictului dintre părinţi;
problemele să se rezolve fie la telefon, fie atunci când copilul nu este de faţă

2. Să nu se încerce destrămarea relaţiei copilului cu celălalt părinte


• Să nu se încerce culpabilizarea copilului pentru faptul că-şi petrece timpul şi cu celălalt părinte
• Vizitele nu trebuie folosite ca premii pentru un comportament bun al copilului şi nici nu trebuie interzise, dacă acesta s-a comportat
altfel decât se aştepta de la el
• Părintele să nu-i mărturisească copilului faptul că este trist şi se simte singur, dacă acesta îl vizitează pe celălalt
• Să nu se interzică vizitele celuilalt părinte, ca o formă de a-l pedepsi pentru greşelile trecutului sau pentru că nu a plătit la timp pensia
alimentară a copilului, pentru că asemenea atitudini îl pedepsesc pe copil, care este nevinovat
• Nu trebuie interzise vizitele doar pentru că unul dintre părinţi consideră că celălalt “nu merită” să-şi vadă fiul/ fiica. Aceasta se poate
întâmpla doar în cazul în care fostul partener reprezintă o adevărată ameninţare pentru copil; altfel, adulţii şi copiii au nevoie şi merită
să se vadă
• Nu trebuie invocate false acuzaţii de abuz, doar pentru a nu mai permite părintelui să-şi viziteze copilul
• Să se încerce evitarea interferării activităţilor de petrecere a timpului liber a copilului (sporturi, hobby-uri) cu momentele în care
acesta se întâlneşte cu celălalt părinte; uneori poate că e posibil ca adultul să se alăture copilului, în asemenea situaţii
• Copilul să nu fie admonestat pentru obiectele lăsate la celălalt părinte, pentru că e bine ca el să simtă că aparţine ambelor cămine
• Să nu se pretindă că este bolnav copilul, doar pentru a-l împiedica pe fostul partener să-şi viziteze fiul/ fiica
• Nu trebuie interzis celuilalt părinte să-şi caute copilul la telefon

3. Să nu se transfere furia faţă de fostul partener asupra relaţiei părintelui cu copilul


• Nu trebuie rănit copilul prin apariţii întârziate la întâlnirea stabilită sau prin neprezentare.

4. Să nu se răsfeţe copilul sau să se încerce “cumpărarea” dragostei sau a loialităţii sale


• Să nu se permită copilului să-l şantajeze pe celălalt părinte, condiţionând dreptul de a fi vizitat de cumpărarea anumitor obiecte
• Părintele să nu încerce să-l mituiască pe copil
• Nu trebuie ca celălalt părinte să fie un fel de “amic” al copilului, pentru că acesta are nevoie de un părinte, în adevărata accepţiune
• Nu e nevoie ca timpul alocat vizitei să fie plin de activităţi extraordinare; se pot realiza şi activităţi domestice, de rutină, la care să
participe împreună, copilul şi părintele (gătit, curăţenie)

Odată cu separarea părinţilor, copiii se confruntă cu o mulţime de probleme, aşa cum am precizat anterior: le este dor de celălalt părinte;
când sunt mici se învinovăţesc pentru divorţul părinţilor; alţii încearcă într-un mod disperat să-i împace; sunt trişti; se plâng, unii dezvoltă
comportamente negative.
Există 4 mari categorii de explicaţii pentru rezultatele negative ale copiilor, care au trecut prin experienţa divorţului.

1. Sărăcia sau chiar reducerea substanţială a resurselor financiare,


care adese aurmează unui divorţ, reprezintă una dintre cauzele principale ale problemelor copiilor. De fapt, rezultatele negative “tipice” ale celor
aflaţi într-o astfel de situaţie seamănă foarte mult cu cele ale copiilor săraci.
Când copiii sunt sau devin săraci, fie că părinţii sunt căsătoriţi sau nu, se întâlnesc mulţi factori care dezechilibrează. Astfel, cel puţin 55%
dintre femeile din Canada, însoţite de copii au fost nevoite să se mute după separare în locuri mai aglomerate, poluate, zgomotoase, cu case mai
sărăcăcioase. Ca rezultat, sănătatea le-a fost afectată, atât cea fizică, cât şi cea psihică. Zonele învecinate erau mai nesigure, erau mulţi copii săraci,
care aveau rezultate slabe la şcoală şi care erau implicaţi în acte de delincvenţă juvenilă.Mai mult, părintele custode, în general mama, are dificultăţi,
lucrând mai multe ore pentru a se putea întreţine. Întoarsă acasă, se simte obosită şi mai puţin dornică să-i acorde atenţie copilului său. În consecinţă,
copiii mamelor divorţate, care sunt sărace sau nesigure din punct de vedere financiar, primesc mai puţină atenţie, îndrumare, încurajare şi afecţiune
decât cei de vârsta lor. Sunt mame incapabile, dintr-o serie de motive, să monitorizeze activitatea şcolară a copiilor lor, succesul sau insuccesul
acestora. În afara şcolii copiii pot fi singuri acasă, cu alţi copii, nesupravegheaţi sau chiar pe străzi. Sunt cei implicaţi în acte de delincvenţă juvenilă
sau în relaţii intime prea timpurii.
De aceea, dacă am încerca să eliminăm sau să reducem semnificativ sărăcia, consecinţele divorţului nu i-ar mai afecta atât de puternic pe
copii.

32
2. Cele analizate anterior au scos la iveală cea de-a doua cauză: diminuarea îndeplinirii obligaţiilor părinteşti. Divorţul creează o serie
de factori de tensiune pentru părinţi, în special pentru custode, căruia îi este foarte greu să depăşească situaţia, dacă este sărac.
Aceste influenţe nefaste reduc timpul petrecut de părinte cu copilul, marchează negativ modalităţile de manifestare a afecţiunii, cresc
instabilitatea parentală, permit etalarea unei mai mari durităţi sau din contră o permisivitate exagerată din partea adultului. După divorţ, mulţi părinţi
eşuează în a-şi îngriji copiii, nu le oferă un program stabil, un adăpost departe de tensiunile externe. Confruntaţi cu nevoile proprii de viaţă socială şi
companie a adulţilor, mulţi părinţi divorţaţi devin adesea “amicii” copiilor lor şi abdică de la responsabilităţile parentale. Astfel, acestor adolescenţi le
lipsesc îndrumările şi autoritatea părinţilor.

3. Mulţi părinţi divorţaţi sunt atât de împovăraţi emoţional şi financiar, încât devin, cel puţin temporar, depresivi, în timp ce alţii iniţiază o
căutare disperată a unui nou partener, care-i face mai puţin disponibili pentru copiii lor şi nu le permite să răspundă copiilor pe măsura aşteptărilor
acestora.

4. Părinţii care continuă să se certe şi să abuzeze verbal unul de celălalt în faţa copiilor după divorţ cauzează o tensiune enormă acestora. Ei
sunt întotdeauna afectaţi de dezacordurile dintre părinţi, fie în timpul unei căsnicii, fie după divorţ. Conflictul parental poate determina depresia,
ostilitatea, agresivitatea şi alte activităţi nepotrivite ale copiilor. Mai mult decât atât, un asemenea conflict este un model de rol disfuncţional pentru
ei. Copiii învaţă faptul că neînţelegerile pot fi rezolvate numai prin “luptă”. Această lecţie induce consecinţe negative asupra viitoarelor lor relaţii,
inclusiv cea maritală.
Furstenberg în 1991 afirma: ”Majoritatea copiilor afectaţi de divorţ prezintă probleme comportamentale înainte de divorţul propriu-zis.
Acesta doar le intensifică. Temperamentul adolescenţilor şi factorii familiali solicitanţi cu care se confruntă reprezintă alte forţe care afectează modul
în care se manifestă aceştia într-o situaţie de divorţ. Adolescenţii cu temperamente dificile se comportă diferit de cei cu o fire mai liniştită. În ceea ce
priveşte factorii familiali stresanţi, fiecare situaţie de divorţ diferă. Ele se deosebesc funcţie de problemele existente şi de metodele de a le depăşi.
Datorită acestor circumstanţe diverse, adolescenţii au atitudini negative faţă de întreaga situaţie şi de cei implicaţi.”
Anumiţi cercetători au sugerat că ar exista diferenţe funcţie de vârsta şi sexul copiilor, în ceea ce priveşte adaptarea lor la divorţ. Şi au
prezentat şi câteva argumente în favoarea acestei afirmaţii. Astfel, s-a constatat că fetele se acomodează, în general, mai bine, deşi nu neapărat şi la o
eventuală recăsătorire a mamei custode. Există o diversitate largă a nivelelor de adaptare, funcţie de personalitatea copilului şi de condiţiile din
familie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vârstă. Copiii foarte mici, cei sub 4 ani, pot să nu observe absenţa unui părinte, pe care l-au văzut şi
înainte foarte rar; dacă mama- ca principală persoană care s-a ocupat de îngrijirea lor- se comportă bine, e posibil ca ei să nu fie afectaţi semnificativ.
E mult mai probabil ca ei să se adapteze foarte bine şi unei recăsătoriri a părintelui custode.
Oricum, dacă sărăcia se dovedeşte a fi o consecinţă a separării sau o precede pe aceasta, copiii din categoria de vârstă sub 10 ani tind mult
mai mult să fie afectaţi decât adolescenţii, în special în termenii dezvoltării lor intelectuale. Noi cercetări indică cu claritate că sărăcia din perioada
copilăriei timpurii împiedică dezvoltarea cognitivă şi verbală. În consecinţă, întârzie adaptarea copiilor la grădiniţă. Mulţi dintre ei ajung în clasa I
nepregătiţi pentru a citi şi în felul acesta un ciclu educaţional este ratat, încă de la început. În contrast, un copil care devine sărac doar în timpul
adolescenţei poate avea deja o bază solidă, pe care să-şi întemeieze succesul şcolar.
Adesea copiii cu vârste cuprinse între 3 şi 10 ani pot fi cei mai influenţaţi negativ, pentru că nu sunt suficienţi de maturi să înţeleagă
pierderea şi circumstanţele familiale schimbătoare. La fel de bine însă, şi copiii cei mai mari pot fi afectaţi semnificativ de cele 4 cauze prezentate
anterior.
Pentru adolescenţi o situaţie absolut dificilă apare când părintele custode pierde ocazia de a comunica cu el şi de a-l monitoriza.
Adolescenţa este deja o perioadă în care “tentaţiile” către devianţă abundă, iar un tânăr lipsit de susţinerea parentală se poate “pierde” sub influenţele
negative ale celor de vârsta sa. Şi rezultatele şcolare au de suferit. De asemenea, tinerele adolescente cu părinţi separaţi sunt supuse unui mare risc de
a deveni active din punct de vedere sexual şi cel mai adesea- însărcinate. Acest fapt se accentuează mai ales când mama are relaţii intime numeroase.
Băieţii au probleme de comportament în şcoală pe parcursul stadiilor iniţiale şi în primii doi ani după divorţ; suferă un declin în
performanţa academică; devin mai expuşi la consumul de droguri şi alcool, prezintă un risc mărit de comportament agresiv, acumulează un procent
mai mare de abandon şcolar decât cei neimplicaţi în situaţii de divorţ. Fetele prezintă semne de depresie după divorţul părinţilor şi în urma
schimbărilor survenite în viaţa lor. Tot ele înregistrează o scădere a performanţei şcolare, acumulează un procent ridicat de abandon şcolar, în
comparaţie cu cele din familiile intacte şi îşi părăsesc căminul, alăturându-se unei persoane mai mature şi începându-şi relaţiile intime mai devreme
decât cele din familiile obişnuite.
Sunt oare ajutaţi copiii de recăsătorirea părinţilor? Nu există foarte multe cercetări pe această temă. În Statele Unite studiile arată că, în
vreme ce recăsătorirea mamei poate sprijini financiar familia şi poate fi foarte bună pentru mamă, adesea are consecinţe negative asupra copiilor, în
special pentru fetele care au avut o relaţie foarte apropiată cu mama lor. Acestea îl detestă pe intrus, în timp ce băieţii profită de situaţie pentru a-şi
petrece cât mai mult timp departe de casă. Un alt aspect negativ ar fi acela că fetele sunt expuse şi abuzului sexual din partea taţilor vitregi sau a
prietenilor mamei. În anumite studii unele tinere, studente fiind în momentul chestionării, au recunoscut că au distrus în mod deliberat relaţia mamei
cu celălalt, manifestându-şi resentimentele faţă de acesta. Pentru ele, recăsătorirea mamei a fost urmată de o perioadă de comportament relativ
deviant, atitudinea lor cauzându-i acesteia o mare durere.
Am menţionat deja că adolescenţii întârziaţi şi tinerii adulţi tind să-şi părăsească familia, odată cu recăsătorirea părintelui custode. Acesta
poate fi rezultatul conflictului cu noul părinte vitreg sau al faptului că noul cuplu nu îl face pe copil să se simtă binevenit sau pentru că- subtil sau nu-
este “încurajat” să plece.
Există însă şi o parte pozitivă, mulţi copii apreciind prezenţa unui părinte vitreg, afecţiunea acestuia. Mai mult decât atât, mulţi băieţi sunt
avantajaţi de un rol suplimentar de adult autoritar în familie. Mulţi copii beneficiază de asemenea de reţeaua lor de rudenie extinsă la bunici şi fraţi
vitregi. Studii asupra tinerilor, care au trecut printr-o recăsătorire a părintelui custode au demonstrat că aceştia sunt puternic ataşaţi de familia
reconstruită şi “beneficiază” emoţional în urma acestui proces. Este astfel posibil ca unele din efectele pozitive ale refacerii familiei să nu apară decât
târziu, la adulteţe. Cercetările s-au centrat pe copii şi adolescenţi, aşa încât rezultatele asupra adulţilor lipsesc încă.
Fenomenul divorţului este o problemă mult mai complexă decât se consideră, în general. Statisticile referitoare la el sunt dificil de înţeles
şi, în consecinţă, sunt eronat interpretate în mod frecvent.
Astfel, aproape o treime dintre căsătoriile din Canada sfârşesc prin divorţ şi rata este, într-o anumită măsură, mai mare în cazul
recăsătoririlor. Despărţirile sunt mai des întâlnite la cuplurile care coabitează. În prezent, nu există predicţii solide în ceea ce priveşte un declin
evident sau o creştere vizibilă a ratei de divorţ într-un viitor apropiat.
Divorţul şi recăsătoria sunt instituţii ale adulţilor. Astfel că ele permit separarea indivizilor dintr-un cuplu şi le dau posibilitatea foştilor
parteneri de a se căsători cu alţii. Ca instituţii, cele două nu reprezintă cel mai bine interesul copiilor. Nu este surprinzător că mulţi, deşi nu
majoritatea, suportă consecinţe grave în urma divorţului părinţilor şi unele dintre aceste efecte negative durează chiar şi până în adulteţea lor.
33
Am sesizat că divorţul este adesea însoţit de sărăcie şi o reducere semnificativă a resurselor financiare. Acest factor contribuie la
amplificarea rezultatelor negative ale divorţului asupra unităţii familiale de tip mamă- copil şi asupra şanselor de reuşită în viaţă ale copiilor.
În unele societăţi europene, în special în Olanda şi Suedia, reţeau de securitate socială compensează puternic, astfel încât familiile cu un
singur părinte (de pildă, mama) au o rată scăzută de sărăcie, similară celei a familiilor cu doi părinţi; în jur de 7%. Consecinţele negative ale
divorţului asupra copiilor nu au dispărut în întregime, dar sunt cu siguranţă mai puţin pronunţate decât în Canada şi Statele Unite.
În orice familie, un divorţ este un semn pentru noi toţi de a ne mobiliza. Faptul că acum sunt mai multe despărţiri nu înseamnă că sunt mai
puţin dureroase. Când o familie se află în criză este de datoria tuturor să ajute într-o anumită măsură, să intervină. Copiii sunt viitorul nostru şi merită
atenţia noastră totală şi sprijinul necondiţionat. Este responsabilitatea noastră colectivă de a-i proteja pe cei implicaţi în divorţ. Adulţii divorţează
unul de celălalt, dar în nici un caz de copiii lor, însă pentru aceştia din urmă perspectiva pare diferită, de cele mai multe ori.

5. Moartea unuia dintre membrii familiei

Un astfel de eveniment poate duce la distrugerea modelelor de viaţă pentru foarte multă vreme. Există, de altfel, un număr de factori, care
determină aceste cosecinţe nefaste ale morţii, incluzând:
• Cine moare. Pentru că moartea în societăţile moderne este atribuită
la scară extinsă celor în vârstă, moartea unui copil este adesea cea mai devastatoare din punct de vedere emoţional. În cazul morţii copilului unic
există probabilitatea ca părinţii să divorţeze, iar dacă nu, oricum rolurile parentale se pierd cu totul. În familiile de tip patriarhal din trecut, moartea
tatălui reprezenta de asemenea un eveniment întâmpinat cu emoţii puternice, determinând în acelaşi timp serioase probleme economice pentru
întreaga familie
• Contribuţia defunctului la solidaritatea familiei. Datorită faptului că
familiile devin mai mobile, atât din punct de vedere geografic, cât şi social, în multe cazuri generaţia bunicilor este cea care oferă cheia legăturilor
familiale. În casa acestora se reunesc toţi în vacanţă; sprijinirea lor permanentă constituie baza reînnodării relaţiilor dintre fraţi, mai ales în cazul
celor care s-au dispersat în lume. Odată cu moartea bunicilor, aceste legături dintre mătuşi, unchi şi verişori suferă mari modificări, fiind de cele mai
multe ori influenţate negativ, în cazul în care există şi o moştenire.
• Cum mor membrii familiei şi modelele de asistenţă familială în
procesul de dispariţie a lor. Anumite decese, cum ar fi cele provocate de suicid, pot fi extrem de stigmatizante pentru membrii familiei. Inegalităţile
în ceea ce priveşte îngrijirea celor aflaţi în suferinţă, cum ar fi povara îngrijirii părintelui doar de către unul dintre fraţi, pot determina atitudini ostile
din partea celorlalţi fraţi, care nu au contribuit deloc la aceasta.
Moartea unuia dintre soţi sau destrămarea unei căsnicii sau a unei relaţii de lungă durată poate avea efecte dureroase. Fiecare persoană îşi
exprimă suferinţa diferit.
Există, în fapt, 5 stadii pe care le parcurge cineva aflat într-o asemenea situaţie. E posibil însă ca ele să nu fie urmate cu exactitate. Se poate
ca cineva să repete acelaşi stadiu de mai multe ori, în sensul că situaţii- precum găsirea unui obiect drag celui pierdut- pot determina inducerea unei
stări extrem de negative şi reîntoarcerea la stadiul de suferinţă profundă.

1. Negarea- Stadiul “Nu, nu mie.”


Acest stadiu este plin de neîncredere şi negare. Dacă partenerul a murit, cel rămas în viaţă încă se aşteaptă să-l vadă venind.
2. Furie- resentiment- Stadiul “De ce mie?.”
Furia asupra situaţiei, partenerului sau a altcuiva. Cel rămas în viaţă e furios pe alţii pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru durerea cauzată. E posibil
să fie furios şi pe partenerul decedat, pentru că a murit.

3. Acord- Stadiul “Dacă eu fac asta, tu faci asta.”


Se încearcă negocierea schimbării situaţiei. Dacă s-a pierdut soţul/ soţia se doreşte stabilirea unui acord cu Dumnezeu:” Voi deveni mai bun/ bună,
dacă mi-l aduci înapoi.”

4. Depresia- Stadiul “Chiar s-a întâmplat.”


Cel aflat în suferinţă realizează că nimic nu se va schimba. Conştientizarea situaţiei atrage după sine depresia, în cele mai multe cazuri. E o perioadă
în care persoana respectivă e absorbită de o stare de linişte dureroasă.

5. Acceptarea- Stadiul “Asta este…”


Momentul în care cel rămas în viaţă trebuie să-şi continue drumul.

Moartea este o realitate pe care copiii, ca şi adulţii, pot învăţa s-o înfrunte.
Părinţii pot începe să abordeze moartea ca parte a vieţii de zi cu zi, chiar înainte de prezenţa unui astfel de eveniment în familie. O plantă
sau o pasăre moartă constituie un moment potrivit al deschiderii unei conversaţii pe această temă.
E bine să se înceapă din timp, părintele să fie sincer şi să-şi încurajeze copiii să-şi prezinte opinia despre moarte.
Discuţiile periodice despre moarte sunt importante, de vreme ce înţelegerea acesteia reprezintă un proces gradual. Copiii vor primi
informaţiile, dacă se simt pregătiţi, iar înţelegerea fenomenului se va accentua, odată cu dezvoltarea lor.
Copiii simt pierderea celor iubiţi ca şi adulţii, deşi durerea e exprimată adesea în diverse moduri: prin joacă, artă sau chiar prin indisciplină.
Ei înfruntă durerea funcţie de intensitatea relaţiei pe care o aveau cu cel decedat.
Vom încerca o prezentare a diferitelor reacţii ale copiilor, funcţie de vârsta pe care o au în momentul morţii cuiva foarte apropiat.

Nou-născuţi până la 3 ani


Chiar şi cei foarte mici simt când rutina familiei este distrusă şi cei din jurul lor au o stare emoţională deosebită. Dar, cu toate acestea, cei
care aparţin acestei categorii de vârstă înţeleg foarte puţin fenomenul.

Reacţia copilului:

34
Modificări de somn, mâncare şi stare generală.
Cum se intervine:
• Păstraţi cadrul obişnuit cât mai mult posibil
• Oferiţi îngrijire constantă. Dacă părintele este prea afectat, e util să caute o persoană de încredere, care să-l substituie în îngrijirea
copilului

Copii cu vârsta cuprinsă între 3- 6 ani


În mod obişnuit, copilul nu va înţelege că moartea este permanentă. El s-ar putea gândi la acest fenomen ca la ceva temporar sau reversibil
sau chiar ar putea părea neafectat. Sunt obişnuite temerile sale conform cărora celor morţi le este frig sau foame în coşciug.
Reacţia copilului:
Poate avea coşmaruri; e posibil să repete întrebările legate de moarte sau să se întoarcă la comportamente anterioare, timpurii.
Pentru că are experienţe limitate în acest sens, poate face conexiuni neplauzibile. De pildă: Mătuşa Ioana a murit din cauza unei dureri de
cap. Tata spune că-l doare capul. Poate că va muri şi el.
Cum se intervine:
• Priviţi copilul în ochi şi atingeţi-l cu căldură, când discutaţi despre moarte.
• Scurtaţi timpul în care sunteţi departe de copil. Asiguraţi-vă că ştie unde sunteţi şi cum vă poate găsi
• Evitaţi cuvinte, precum: “somn”, “odihnă“, “pierdere”, “trecere în nefiinţă”
• Explicaţi-i fenomenul în termeni concreţi, cum ar fi: “cineva care nu respiră, nu mănâncă, nu merge la baie sau nu se dezvoltă”.
• Repetaţi explicaţiile simplu, sincer, ori de câte ori sunteţi solicitat de către copil
• Asiguraţi-l din nou că este în siguranţă şi că aveţi în plan să fiţi permanent prezent; precizaţi-i că oamenii mor doar când
îmbătrânesc.
• Permiteţi-le să-şi exprime sentimentele, cum ar fi: pictarea unor imagini, citirea şi prezentarea de poveşti despre moarte sau
despre cei iubiţi sau reconstituirea înmormântării.

Copii cu vârsta cuprinsă între 6- 9 ani

Un copil la această vârstă poate privi moartea ca pe ceva care vine


şi duce oamenii departe sau care poate să se ia ca o răceală. Unii se pot gândi că persoana decedată se va întoarce.
Se pot învinui pentru moartea sa, pentru că au dorit la un moment dat ca acesta să dispară (“Ce n-aş da să nu-l mai văd!”) sau pentru că au
fost incapabili să-l ajute ( “ Nu l-am ajutat pe bunicul să tundă iarba. Acum a murit.” ) Apar, de asemenea, temeri legate de moarte.
Reacţia copilului:
Copilul se poate simţi agitat, confuz sau trist sau poate chiar să nu prezinte nici un fel de semn. E obişnuită şi teama de a nu fi abandonat de
alţi membri ai familiei. Adesea sunt obsedaţi de cauzele morţii, precum şi de procesele fizice ce au loc după moarte.
Cum se intervine:
• Fiţi un bun ascultător. Corectaţi orice idee confuză pe care o poate avea copilul
• Oferiţi ocazii de joacă
• Asiguraţi-l că moartea nu a fost din vina sa
• Oferiţi oportunităţi de a deschide discuţia cu copilul în linişte, citind poveşti legate de acest subiect
• Un copil care se decide să nu discute despre ce s-a întâmplat îşi poate aşterne gândurile într-un jurnal sau se poate exprima
prin desen

Copii cu vârsta cuprinsă între 9- 12 ani

Preadolescenţii înţeleg mai bine permanenţa morţii. Unii din această categorie de vârstă pot părea neafectaţi de moarte, dar doar la
suprafaţă. Ei văd moartea ca pe o pedeapsă pentru faptele rele.
Reacţia copilului:
Furie îndreptată către o varietate de persoane: faţă de sine, de părinţi, de alţii, de persoana care a murit, de fraţi. Vina şi durerea se nasc din
această furie.
Cum se intervine:
• Asiguraţi-l că persoana nu a murit pentru că el a fost “rău”
• Abordaţi tema cât mai delicat

Adolescenţi
Adolescenţii înţeleg precum adulţii acest fenomen şi realizează că
fiecare va muri cândva. Îşi pot asuma, într-o manieră inadecvată, responsabilităţi de adult, cum ar fi cele legate de bunăstarea familială şi financiară.
Îşi pot asuma chiar rolurile persoanei decedate, îşi pot nega sentimentele sau îşi pot exprima furia, fapt ce creează o suferinţă suplimentară.
Reacţia adolescentului:
Se poate simţi derutat, responsabil, neajutorat, furios, trist, singur.
Cum se intervine:
• Vorbiţi-i fără să-l criticaţi sau să-l judecaţi
• Exprimaţi-vă propriile sentimente faţă de moarte
• Vegheaţi asupra stopării asumării de către acesta a altor roluri decât cele potrivite pentru el
• Reasiguraţi-l de faptul că nu el a cauzat moartea
• Continuaţi să-l sprijiniţi şi să-l ascultaţi, deşi poate părea că a depăşit situaţia
35
• Acordaţi-i timp pentru singurătate şi reflecţie. Fiţi la dispoziţia sa, când are nevoie.

În general, prima experienţă familială a morţii este cea a bunicilor.


În urma intervievării unui număr de studenţi ai universităţii americane Trinity s-a constatat că percepţia acestora era că, în mod normal, moartea vine
la cei în vârstă, la cei care şi-au trăit complet viaţa. În cazul chestionării celor aparţinând claselor sociale inferioare sau minorităţilor, răspunsul a fost
că moartea vine prematur datorită violenţei.
Pe lângă moartea soţului sau a copilului, cea a părinţilor determină adesea la adulţi o mare suferinţă. Aşa cum nota Ralph Keyes: “Cred că
atunci când îţi pierzi părinţii e ca şi cum linia de apărare s-a dus. Eşti în spatele unei formaţiuni de soldaţi, în care se trage, iar primele două
rânduri se prăbuşesc…. Îmi amintesc că atunci când a murit mama, un preot mi-a spus că te simţi vulnerabil într-un fel în care nu te simţeai când îţi
trăiau părinţii. Trebuie să mergi înainte şi să spui:’ Sunt gata să-mi asum responsabilitatea în lume.”
Un alt aspect strâns legat de tema morţii îl reprezintă descrierea văduviei în literatura de specialitate.
Într-una din cărţile sale referitoare la femei şi la problema morţii, Sally Cline observă cum stigmatul văduviei derivă din faptul că este un
statut atribuit, în mod obişnuit, femeilor. În societăţile patriarhale, orientate către cuplu, văduva este văzută adesea ca fiind indisponibilă,
neinteresantă şi chiar netentantă din punct de vedere sexual.
Din perspectivă etimologică se afirmă că vechiul cuvânt englezesc “widewe”, cu originea în rădăcina indo-europeană “width” înseamnă a fi
gol sau separat. Cuvântul provenit din sanscrită “vidth” înseamnă lipsă. Joseph T. Shipley în “Dicţionarul originilor cuvintelor” indică faptul că “de
vreme ce mariajul a alcătuit din doi unul, o văduvă este o femeie, care a fost golită de sine.” Alţi scriitori confirmă această noţiune:” Era văduvă, acea
entitate feminină ciudată, care a fost odată înzestrată cu o personalitate dublă şi care era acum doar jumătate din ce fusese.” Aceste sensuri nu sunt
aplicate în mod similar văduvilor.
Studiile asupra văduvelor au indicat aspecte obişnuite, cum ar fi stresul financiar, sentimente de singurătate, pierderea prietenilor şi izolarea
socială, precum şi probleme cu alţi membri ai familiei. Copiii, de pildă, pot refuza oportunităţile mamelor lor văduve de a avea relaţii intime,
cerându-le practicarea unui comportament de “călugăriţe”, din respect faţă de tatăl decedat . A fi prima văduvă dintr-un grup de prieteni poate fi
puternic stigmatizant, pentru că aceasta este percepută a fi o potenţială ameninţare pentru relaţiile de cuplu şi o posibilă victimă a “sindromului de
ataşare al văduvei”. În sensul că aceasta e dornică să se ataşeze de cineva şi îl prinde în capcana rolurilor obligatorii, forţându-l să ia decizii.
Problema abordată vizează mai mult văduvele din grupurile mai în vârstă din prezent. Acestea sunt generaţii de femei, care sunt în general
prea bătrâne pentru a fi afectate de mişcarea feministă a ultimelor decenii. Adesea identităţile lor erau atât de dependente de cele ale soţilor, încât în
momentul morţii acestora, ele îşi pierdeau o parte semnificativă din sine. Pe de altă parte, datorită discrepanţelor mai mari între vârsta soţilor şi cea a
soţiilor, întâlnite în trecut, mulţi soţi şi-au pregătit soţiile să fie văduve. Pentru multe generaţii recente de femei, lucrurile sunt diferite, pentru că e
mult mai probabil ca acestea să beneficieze de o socializare anticipativă pentru văduvie, datorită divorţului anterior, precum şi din cauza faptului că o
mare parte a identităţilor lor derivă din activităţile de pe piaţa muncii.
Când un partener din cuplul căsătorit moare, cel ce supravieţuieşte nu numai că este văduvit de soţ/soţie, dar se şi confruntă dintr-odată cu
necesitatea de a organiza un cămin cu părinte unic. În cazul uni bărbat, acesta înseamnă adesea ca el să se confrunte cu sarcinile gospodăreşti şi cu
cele legate de creşterea copiilor, activităţi în care se implicase foarte puţin înainte. Dar nu numai atât, pentru că, în fapt, el trebuie să facă toate
acestea în condiţii foarte dificile, presupunând că atât el, cât şi copiii sunt puternic afectaţi de moarte soţiei/mamei. Pe de altă parte, pentru un văduv
pare chiar neverosimil să se găsească dintr-odată privat de ceva, de vreme ce majoritatea bărbaţilor au o slujbă plătită.
Prin contrast, când soţul/tatăl moare, cel mai probabil fenomen este sărăcirea familiei. Dacă mama avea o slujbă plătită înainte de moartea
soţului, venitul său este prea mic, probabil, pentru a putea sprijini întreaga familie într-o manieră decentă. Dacă aceasta nu avea servici înainte de
tragedie, situaţia este şi mai disperată.
În ciuda traumelor evidente ale pierderii soţului, studii americane recente sugerează că văduvia, în comparaţie cu divorţul- în ciuda imaginii
publice contrare- pare, într-o anumită măsură, mai uşor de îndurat. Văduvele, în comparaţie cu cele divorţate de aceeaşi vârstă, par să primească mai
mult sprijin din partea altor indivizi decât divorţatele. Statutul de văduvă pare, de asemenea, să aibă o definire mai clară decât celălalt, atât din
perspectiva lor, dar şi a altora, iar văduvele (precum şi cele divorţate care nu şi-au dorit separarea relaţiei) tind a avea o imagine mai bună a soţilor lor
decât majoritatea celor divorţate.
Aşa cum afirma Gay Kitson: “ În ciuda percepţiei că moartea celui iubit ar trebui să fie mai dureroasă- din punctul de vedere al adaptării-
decât divorţul de cineva pe care l-am iubit anterior, datele asupra sănătăţii fizice şi mentale a văduvelor şi divorţatelor indică faptul că, în general,
există o tulburare mentală şi fizică mai mare printre cele divorţate decât printre văduve”.
Se cunosc puţine despre frecvenţa, precum şi despre consecinţele morţii unui părinte, care nu a fost căsătorit cu celălalt părinte la momentul
decesului. Statisticile oficiale ar clasifica un astfel de părinte fie singur, fie divorţat, în funcţie de existenţa sau nu a unui copil, provenit dintr-o
uniune non-maritală sau dintr-o căsătorie încheiată prin divorţ. Părintele care se recăsătoreşte ar trebui înregistrat ca fiind căsătorit. În ciuda faptului
că din punct de vedere statistic cel care nu deţine custodia copilului nu ar trebui recunoscut ca părinte, moartea sa poate reprezenta încă o pierdere
grea pentru copii, care e posibil să fi avut o relaţie apropiată cu acesta. Se presupune că are efect şi asupra fostului partener, deşi nu a fost mult studiat
acest aspect. Dacă un fost partener (fie căsătorit anterior cu celălalt părinte, fie nu) plătea pensie copilului, moartea sa poate însemna, de asemenea, o
pierdere financiară pentru cel ce deţinea custodia copilului, ca şi pentru acesta. Dacă custodele moare, copiii trec imediat în grija celuilalt, deţinător
anterior al statutului de părinte non-custodial. Aceasta se întâmplă de cele mai multe ori, în cazul celor proveniţi din căsnicii destrămate în urma
divorţului, şi mai puţin din uniuni non-maritale.
Este cert că moartea este un fenomen care afectează covârşitor familia în ansamblu şi pe fiecare dintre membrii săi în parte.

36