CĂSĂTORIA _ NOŢIUNE, CARACTERE ŞI

IMPORTANŢĂ
 CUPRINS
Introducere

Capitolul I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND FAMILIA

I.1. Noţiuni introductive despre familie
I.2. Legătura dintre dreptul familiei şi alte ramuri de drept
I.3. Izvoarele dreptului familiei

Capitolul II. NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE CĂSĂTORIEI

II.1. Noţiunea de căsătorie
II.2. Caracterele căsătoriei
II.3. Principiile generale ale dreptului familiei

Capitolul III. CONDIŢIILE DE FOND LA ÎNCHEIEREA

CĂSĂTORIEI
III.1.4. Diferența de vârstă
III.2. Consimţământul la căsătorie
III.2.1.Lipsa consimțământului la căsătorie
III.2.2. Consimțământul viciat
III.3. Diferența de sex
III.4. Inexistenţa unei alte căsătorii încheiate între soți
II.5. Inexistența rudeniei firești
III.6. Inexistența rudeniei civile
III.7. Inexistența tutelei
III.8. Inexistența alienației mintale sau a debilității mintale
III.9. Aprobarea prealabilă a conducătorului instituției în care este angajat preotul
militar

Capitolul IV. CONDIŢIILE DE FORMĂ ŞI IMPORTANŢA

ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
IV.1. Formalități premergătoare încheierii căsătoriei
IV.1.1. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate
VI.1.2. Declarația de căsătorie
IV.1.3 Opoziția la căsătorie

IV.2. Formalități pentru încheierea căsătoriei

IV.2.1. Solemnitatea și publicitatea încheierii căsătoriei
IV.2..2. Locul și timpul încheierii căsătoriei
IV.2.3. Persoana care încheie căsătoria
IV.2.4. Martorii la căsătorie
IV.2.5. Celebrarea căsătoriei
IV.3. Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
IV.3.1. Înregistrarea căsătoriei
IV.3.2. Formalități privind regimul matrimonial
IV.3.3. Dovada căsătoriei
IV 3.4. Celebrarea religioasă a căsătoriei

IV.4. Efectele căsătoriei

IV.4.1. Noțiunea și clarificarea efectelor căsătoriei
IV.4.2. Efectele căsătoriei cu privire la relațiile dintre soți
IV.4.3. Efectele căsătoriei cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți

Concluzii

Bibliografie
 INTRODUCERE
Tema pe care m-am hotărât să o abordez se numeşte „ Căsătoria = Noţiune, Catactere, şi
Importanţă”. Prin această temă doresc să cercetez, mai exact „Conştientizarea căsătoriei ca
metodă de prevenire a divorţului”.
Fenomenul abuzului are însă o slabă recunoaştere şi conştientizare la nivelul societăţii.
Problema abuzului copilului este a societăţii româneşti în ansamblu pentru că aceasta suportă
consecinţele incapacităţii de adaptare şi integrarea a victimelor prin comportamentele antisociale
dezvoltate, lipsa unei profesii, a unui loc de muncă, prin perpetuarea unui comportament abuziv.
Problema abuzului şi a violenţei domestice a fost pusă în dezbatere publică şi figurează
printre priorităţile de acţiune. Apariţia legii privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie
marchează un moment important. Agenţia naţională pentru Protecţia Familiei are printre
atribuţiile sale principale şi pe cea de coordonare a acţiunilor de combatere a violenţei domestice
desfăşurate la nivelul fiecărui judeţ. Se constată că, la nivel local există o lipsă acută de servicii
de asistenţă socială pentru aceste tipuri de probleme. Nu există servicii de prevenire şi
monitorizare a situaţiilor de risc, forme de intervenţie socială, servicii de asistare şi recuperare a
victimelor, servicii comunitare de supraveghere şi reintegrare socială.
Copilul reprezintă una din categoriile de populaţie puternic dezvoltate din societatea
românească actuală, care a acumulat multe probleme şi riscuri grave pe termen mediu şi lung.
Comparativ cu generaţia adultă, mai mulţi copii trăiesc în condiţii precare material şi social.
Copii reprezintă viitorul unei naţiuni, dezvoltarea unei naţiuni depinzând de grija şi
educaţia pe care aceştia o primesc.
Odată cu recunoaşterea dreptului suprem al copilului ca persoană umană independentă,
nevoile copilului au început să fie tratate ca drepturi a căror satisfacere nu mai este facultativă.
La nivel global, în ceea ce priveşte copilul şi drepturile acestuia, acest lucru apare mai pregnant
odată cu adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile Copilului (20 noiembrie
1989).
În România, copilul a fost considerat întotdeauna o valoare centrală a familiei. În ciuda
opţiunii politice a regimului comunist de a pune copilul în centrul preocupărilor societăţii şi a
unor măsuri politice consecvente acestui principiu generos, unele dintre aceste măsuri, cum ar fi
cele pronataliste, au fost contradictorii, confuze.
Recent, abuzurile asupra copiilor au devenit obiectul unei atenţii crescute din partea opiniei
publice şi asociaţiilor profesionale şi neguvernamentale.
Interesul faţă de problema etică, socială şi emoţională a violenţei îndreptată împotriva
copilului a evoluat în relaţie cu imaginea, locul şi valoarea lui în societate. Câtă vreme el era
privit ca fiind rău de la naştere, negarea suferinţei lui era un fapt omniprezent. Puterea adultului
de a educa şi de a socializa trebuia să-l modeleze şi să-l ducă pe calea cea bună. Copilul era tratat
cu violenţă spre binele lui şi al umanităţii.
Familia şi societatea ar trebui să reprezinte “sanctuare” sau “creuzete” în care copilul
creşte, se dezvoltă, se instruieşte şi se educă pentru a se forma ca om şi a reuşi pe deplin în viaţă.
Întregul proces de dezvoltare psihică a copilului depinde de doi factori esenţiali – zestrea
biologică cu care a venit pe lume şi mediul în care creşte şi se dezvoltă – care se influenţează
reciproc.
Copilăria, ca primă etapă a vieţii omului este de maximă importanţă pentru întreaga lui
dezvoltare ulterioară. În copilărie se formează toate conduitele importante adaptive, se pun
bazele personalităţii, se constituie structurile mai importante, energetice, intelectuale, creative,
inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini, caracteristicile componentelor de bază – reacţiile
afective – voliţionale, multilateralitatea aspiraţiilor.
Suferinţa din copilărie poate fi prelucrată pe plan intelectual sau poate fi integrată
emoţional în ansamblul experienţelor personalităţii, dar nu se poate şterge. Să laşi un copil singur
cu suferinţa lui, nu este doar riscant, pentru comunitate el va trăi în continuare, dar este
inacceptabil din punct de vedere al drepturilor fundamentale, este inuman.
Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Dreptul lui la o viaţă particulară, la
intimitate şi la o dezvoltare normală trebuie apărat. Trebuie creată şi asigurată o lume în care
dreptul copilului la protecţie, libertate, să fie recunoscut, iar abuzul sau exploatarea să nu-i pună
în pericol nici existenţa, nici dezvoltarea lui.
Abuzul săvârşit asupra minorului este conceptualizat la trei nivele de manifestare: societal,
instituţional şi familial.
Abuzul copilului, tema predilectă a prezentei lucrări, este comis de către părinţi sau de către
acele persoane în a căror îngrijire se află minorul.
În cunoaşterea realităţii cu privire la abuz trebuie să avem în vedere: situaţia copiilor în
fiecare ţară, modelul cultural şi factorii sociali, precum şi indicatorii de sănătate ai populaţiei
infantile. În acest context mortalitatea şi morbiditatea, adresabilitatea la reţeaua sanitară şi
educaţională, prosperitatea şi distribuţia venitului sunt indici preliminari ai diferitelor nivele de
risc.
Motivaţia care a stat la baza acestei cercetări este lipsa studiilor de specialitate care să
prezinte aspectele privitoare la fenomenul abuzului asupra copilului cât şi amploarea
îngrijorătoare pe care a cunoscut-o acest fenomen ne-a determinat să realizăm o investigaţie, la
nivel local, care va putea fi dezvoltată ulterior, prin cercetări mai complexe şi de profunzime.