Managementul financiar al firmei

Note de curs

Conf. univ. dr. Virginia Cucu

1
 CUPRINS

Capitolul 1....................................................................................................................... 4
Management financiar – concept, funcţii..................................................................... 4
1.1. Conceptul de management financiar ..................................................................... 4
1.2. Funcţiile managementului financiar...................................................................... 4
1.2.1. Previziunea financiară .................................................................................... 5
1.2.2. Organizarea financiară ................................................................................... 9
1.2.3. Coordonarea financiară ................................................................................ 15
1.2.4. Antrenarea financiară ................................................................................... 17
1.2.5. Controlul şi evaluarea financiară.................................................................. 19
Capitolul 2..................................................................................................................... 23
Capitalurile întreprinderii........................................................................................... 23
2.1. Structura capitalurilor.......................................................................................... 23
2.2.Contribuţii sau surse interne................................................................................. 24
2.3. Majorarea capitalului propriu şi drepturile de subscriere şi de atribuire ale
acţionarilor sau asociaţilor ..................................................................................................... 26
2.4.Capitaluri împrumutate ........................................................................................ 29
Capitolul 3..................................................................................................................... 36
Analiza echilibrului financiar ..................................................................................... 36
3.1. Gestiunea financiară a întreprinderii ................................................................... 36
3.2. Instrumente ale analizei financiare ................................................................. 37
3.2.1. Bilanţul financiar........................................................................................ 37
3.2.2. Contul de profit şi pierderi........................................................................ 41
3.2.3 Abordări actuale privind contul de profit şi pierdere. Studiu
comparativ. Contul de profit şi pierdere în viziunea Directivei a-IV-a Europene.... 42
Capitolul 4..................................................................................................................... 45
Analiza rezultatului întreprinderii ............................................................................. 45
4.1. Soldurile intermediare de gestiune .................................................................. 45
4.2. Capacitatea de autofinanţare ........................................................................... 49
4.3. Analiza pragului de rentabilitate şi valoarea riscului de exploatare............ 51
Capitolul 5..................................................................................................................... 56
Bugetul de venituri şi cheltuieli................................................................................... 56
5.1. Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli................................................. 56
5.2. Bugetul de trezorerie ........................................................................................... 61
Capitolul 6..................................................................................................................... 64
Analiza structurii patrimoniale (a activului) ............................................................. 64
6.1. Obiectivele analizei structurii activului........................................................... 64
6.2. Analiza structurii activelor imobilizate........................................................... 65
6.2.1. Analiza ratei imobilizărilor necorporale ...................................................... 67
6.2.2. Analiza ratei imobilizărilor corporale .......................................................... 68
6.3. Analiza structurii activelor circulante............................................................. 70
6.3.1. Analiza ratei stocurilor .............................................................................. 71
6.3.2. Analiza ratei creanţelor ............................................................................. 72
6.3.3. Analiza ratei disponibilităţilor băneşti şi a activelor asimilate........... 74
Capitolul 7..................................................................................................................... 77

2
 Analiza structurii surselor de finanţare pe termene de exigibilitate ....................... 77
7.1. Analiza ratei stabilităţii financiare .................................................................. 77
7.2. Analiza ratei resurselor curente....................................................................... 78
7.3. Analiza structurii surselor de finanţare după provenienţă........................... 79
7.3.1. Analiza autonomiei financiare .................................................................. 79
a.Analiza autonomiei financiare globale................................................................ 79
b. Analiza autonomiei financiare la termen ........................................................... 80
7.3.2. Analiza îndatorării ..................................................................................... 81
a. Analiza îndatorării globale ................................................................................. 81
b. Analiza îndatorării la termen.............................................................................. 82
Capitolul 8..................................................................................................................... 85
APLICAŢII ŞI STUDII DE CAZ ............................................................................... 85
8.1. Aplicaţii privind identificarea simptomelor semnificative pe bază
multicriterială ....................................................................................................................... 85
8. 2. Aplicaţii privind rezlutatele financiare şi ratele de rentabilitate aferente
acestora.................................................................................................................................. 90
8.3. Aplicaţii privind analiza ratelor de rentabilitate ........................................... 95

3
 Capitolul 1
Management financiar – concept, funcţii

1.1. Conceptul de management financiar

Managementul financiar se poate defini ca fiind un subsistem al managementului

general al firmei, având ca scop asigurarea resurselor financiare necesare, alocarea şi utilizarea
lor profitabilă, creşterea valorii firmei, dezvoltarea, consolidarea şi siguranţa patrimoniului
acesteia, îndeplinind un rol activ, pornind de la resursele financiare mobilizabile, în stabilirea
obiectivelor strategice şi tactice ale firmei şi în controlul şi evaluarea îndeplinirii acestora.
Latura financiară se regăseşte în toate componentele activităţii manageriale, adică:
 în toate funcţiile actului managerial: prevedere, organizare, coordonare, antrenare şi
control-evaluare;
 în toate elementele sistemului de management: sistemul organizatoric, sistemul
informaţional, sistemul decizional, sistemul metodelor şi tehnicilor de management etc.
De asemenea, în întreaga structurare şi materializare practică a funcţiilor firmei
(cercetare-dezvoltare, de producţie, comercială, de personal şi financiar-contabilă),
elementele de natură financiară (resurse necesare şi consumate – cost – profit)
reprezintă parametrii esenţiali pentru alegerea oricărei variante de decizie.

1.2. Funcţiile managementului financiar

Şcoala raţională de gândire managerială a apărut în primele decenii ale secolului al XX-
lea şi a fost condusă de francezul Henri Fayol care, în 1916, a publicat Managementul general
şi industrial.
Prin analiza complexă a activităţii întregii organizaţii, Henry Fayol a conturat funcţiile
managementului, funcţii la care se face apel şi în secolul nostru: diviziune, organizare,
comandă, coordonare, control.
În continuare, vor fi prezentate funcţiile managementului financiar, ca segmente care
prelungesc şi completează funcţiile managementului general al firmei.

4
 1.2.1. Previziunea financiară

Funcţia de previziune, prima funcţie a procesului de management, reprezintă

ansamblul acţiunilor întreprinse de către managerii organizaţiei şi de către colaboratorii lor, în
scopul stabilirii obiectivelor strategice şi tactice ale firmei, precum şi a resurselor financiare şi
de altă natură necesare pentru atingerea lor. Altfel spus, prin materializarea funcţiei de
previziune, se stabilesc activităţile viitoare ale firmei (pentru un orizont de timp dat), condiţiile
în care acestea se pot realiza şi rezultatele scontate.
Previziunea financiară este o componentă a previziunii generale a firmei. Aceasta îi
completează şi concretizează politica financiară.
Politica financiară, la rândul său, nefiind o activitate independentă, reprezintă o parte a
politicii generale a organizaţiei. Politica financiară şi previziunea financiară, însă, au unele
caracteristici distincte care le fac inconfundabile şi nesubstituibile. Această specificitate rezultă
dintr-o serie de situaţii distincte, dintre care menţionăm doar următoarele:
 resursele financiare reclamate şi profitul obtenabil, corelate cu creşterea valorii
firmei, au, în general, rol de parametri determinanţi pentru a defini şi alege un
obiectiv sau altul al dezvoltării firmei, deci al politicii generale a firmei;
 asigurarea resurselor financiare, a profitului, a echilibrului între cheltuieli şi venituri
şi între plăţi şi încasări şi creşterea valorii firmei se fac prin metode, tehnici şi
proceduri specifice.
Pentru dezvoltarea şi afirmarea organizaţiei, sunt necesare obiective îndrăzneţe, dar, în
acelaşi timp, ele trebuie să fie şi realiste. Condiţia necesară pentru ca obiectivele propuse de
manageri să devină realitate este asigurarea resurselor financiare. Astfel, previziunea şi politica
financiară şi de profit trebuie să îndeplinească un rol activ în fixarea şi atingerea obiectivelor
economice strategice ale firmei în ansamblu.
Pentru a îndeplini acest rol important, managementul firmei trebuie să asigure
„traducerea“ oricărui obiectiv strategic şi, până la urmă, a oricărei decizii tactice în venituri şi
cheltuieli (şi, evident, profit), în încasări şi plăţi. Fără această cuantificare, obiectivele
respective, deciziile în cauză, politica economică, strategia firmei, în ansamblul ei, sunt
nefundamentate.
Planificarea, ca activitate de previziune, reprezintă o funcţie esenţială. În cadrul
acesteia, planificarea financiară trebuie să-şi ocupe locul cuvenit în cadrul firmelor. Această
funcţie nu are nimic în comun cu planurile prin care s-au dirijat fondurile în economiile de
comandă. Planificarea – şi, în primul rând, planificarea financiară – este vitală pentru orice

5
firmă şi orice manager. Majoritatea firmelor nou înfiinţate a dat faliment din cauza unei
planificări insuficiente a afacerii.
Previziunea financiară a firmei este o activitate foarte complexă, laborioasă şi de
specialitate pe care nu o poate face oricine.
Este laborioasă, pentru că include cel puţin următoarele activităţi şi instrumente:
 prognoze financiare;
 politici financiare;
 strategii financiare;
 planuri financiare;
 bugete de venituri şi cheltuieli etc.
Este, de asemenea, o profesie, o specializare, specialistul respectiv urmând să realizeze
o sinteză a întregii activităţi de previziune a firmei şi o ierarhizare a obiectivelor în funcţie de
resurse şi de profitul potenţial.
Se impun, aşadar, măsuri pentru asigurarea acestor specialişti, preocupări care trebuie
să se regăsească nu numai la nivelul firmelor, ci şi la nivelul întregii societăţi, la nivelul
învăţământului superior, în structurarea programelor de învăţământ etc.
Firmele trebuie să fie capabile să îşi elaboreze şi să practice o planificare pe cât de
riguroasă, pe atât de flexibilă, adaptabilă la reacţiile pieţei (inclusiv ale pieţei de capital).
Cu ajutorul instrumentarului de previziune (în cadrul căruia planificarea, prognoza,
politica, strategia financiară, ocupă un rol deosebit de important), firmele îşi „descifrează
viitorul“ şi îşi dau răspuns la întrebări ale căror soluţii sunt determinante pentru evoluţia lor,
precum:
 ce schimbări, ce noutăţi vor apărea, cum vor evolua activităţile firmei şi ce impact
vor avea toate acestea în capitalurile firmei;
 ce obiective strategice îşi fixează firma pentru a se adapta la aceste mutaţii;
 cum se aşază, corelat şi coerent, aceste obiective în strategia de dezvoltare a firmei;
 în ce condiţii, cu ce mijloace şi cu ce rezultate se vor realiza obiectivele strategice
alese;
 care este succesiunea realizării obiectivelor în funcţie de resursele disponibile, cu
scurtarea la maximum a etapelor (timpul costă);
 cum se pot preveni abaterile de la strategie, plan şi program;
 cum se transpun aceste informaţii în decizii;
 prin ce căi şi mijloace se valorifică acest important câştig informaţional în celelalte
funcţii ale procesului managerial (organizarea, coordonarea etc.).

6
 Previziunea financiară are două componente distincte:
 pe de-o parte, în prima fază, este o prelungire şi o concretizare a previziunii de ansamblu
a firmei, prelungire care reprezintă, în fapt, cuantificarea în resurse financiare necesare
realizării programelor firmei: produse, servicii, stocuri, investiţii, cercetare, rezerve de
risc etc., toate cuantificate şi evaluate cu ajutorul indicatorilor de sinteză (şi de
performanţă): cifra de afaceri – costuri – profit; încasări, împrumuturi, plăţi etc.;
 pe de altă parte, sarcina specialistului în previziunea financiară abia acum începe să
se manifeste, prin aceea că el trebuie să propună selecţia obiectivelor în funcţie de
sursele de finanţare (proprii, ale firmei, sau/şi împrumutate), alegere care, prin
abilitatea sa, poate aduce avantaje considerabile pe planul profitabilităţii activităţii
firmei, în mod deosebit prin:
 asigurarea finanţării obiectivelor celor mai performante ca profit şi
piaţă;
 apelarea la sursele de finanţare cele mai ieftine;
 valorificarea profitabilă, temporară a resurselor financiare proprii
disponibile (cumpărări de acţiuni şi de alte titluri de valoare sau
prin alte plasamente);
 programarea utilizării cu eficienţă maximă a resurselor financiare
proprii şi împrumutate, apelând la metode de analiză şi control
adecvate etc.
În această accepţiune, specialistul în previziune financiară îşi poate aduce o contribuţie
considerabilă la activitatea de previziune generală a firmei, mai cu seamă în următoarele etape:
 stabilirea obiectivelor strategice ale firmei şi aşezarea în timp a realizării acestora;
 valorificarea în activitatea de previziune generală a concluziilor analizei-diagnostic a
activităţii economico-financiare a firmei (sau a unor firme similare);
 cuantificarea factorilor perturbatori anticipaţi şi a ponderii acestora în ansamblul
factorilor care vor influenţa evoluţia situaţiei financiar-patrimoniale a firmei;
 stabilirea, în funcţie de aceste date, a strategiei de dezvoltare a firmei;
 stabilirea scenariilor pentru elaborarea tacticii firmei pentru atingerea obiectivelor
strategice;
 stabilirea priorităţilor şi termenelor.

7
 Munca şi performanţele specialistului în previziune financiară se regăsesc, concret,
nemijlocit şi hotărâtor cel puţin în următoarele acţiuni determinante pentru profitabilitatea şi
dezvoltarea firmei:
 stabilirea şi constituirea fondurilor financiare ale firmei;
 repartizarea, în funcţie de priorităţi şi profitabilităţi, a fondurilor;
 proiectarea circuitului şi a rotaţiei fondurilor pentru obţinerea profitului maxim
posibil;
 alegerea, cu anticipaţia necesară, a metodelor de evaluare şi control al rezultatelor
firmei.
Toate aceste activităţi sunt deosebit de complexe, realizarea lor reclamând o pregătire
profesională multilaterală care să permită specialiştilor să descifreze şi să cuantifice necesităţile
de fonduri care decurg din strategia de dezvoltare a firmei, din prognozele, planurile şi
programele de dezvoltare ale firmei, din evoluţia pieţelor de capitaluri etc., să utilizeze
indicatori şi tehnici de calcul economic şi financiar adecvate etc.
Aceste informaţii financiare sunt construite pentru a putea fi extrapolate şi analizate în
corelaţie cu celelalte segmente ale previziunii economice (investiţii, cercetare şi introducere a
progresului tehnic, producţie, politica de stocuri, politica de personal şi de salarizare etc.).
Este o gravă şi irecuperabilă eroare ca aceşti specialişti să mai fie consideraţi simpli
funcţionari care au doar sarcina de a transforma „în lei“ prognozele, planurile şi programele
determinate de celelalte structuri ale firmei.
Previziunea financiară se realizează utilizându-se indicatori de performanţă adecvaţi
privind activitatea firmei cu ajutorul cărora se dimensionează atât necesarul de resurse
financiare, cât şi profitul obtenabil.
Pentru realizarea acestei proiecţii, este necesară raţionalizarea corespunzătoare a
managementului firmei, raţionalizare care să pornească de la o serie de premise fireşti, precum:
 premise economice, adică cerinţa firească de a obţine profit prin optimizarea întregii
activităţi a firmei;
 premise de management, adică asigurarea concordanţei dintre parametrii sistemului
de management şi cerinţa utilizării eficiente a resurselor financiare pentru
maximizarea profitului şi motivarea plenară a personalului spre aceste obiective;
 premise psiho-sociologice, adică cerinţa respectării şi satisfacerii intereselor majore
ale acţionarilor, salariaţilor, ale firmei şi ale societăţii, profitul asigurând fiecăruia
îndeplinirea dezideratelor proprii;

8
  premise metodologice, adică abordarea sistemică a firmei, care impune apelarea la
componentele manageriale, financiare şi, în final – profitul.

1.2.2. Organizarea financiară

Organizarea presupune determinarea activităţilor care trebuie desfăşurate pentru
realizarea obiectivelor întreprinderii şi repartizarea acestor activităţi pe persoane. Această
activitate de organizare se supune unor principii (concepte) organizatorice:
- Unităţile de comandă sau subordonarea unui singur şef, trebuie să existe o
compatibilitate între responsabilitate şi autoritate.
- Delegarea de autoritate: înseamnă acordarea autorităţii necesare unui subordonat
pentru a duce la sfârşit o activitate. În această situaţie, capătă importanţă următoarele:
a) descrierea corectă şi completă a activităţilor, a sarcinilor de muncă, precizarea
obligaţiilor, responsabilităţilor şi relaţiilor ce trebuie stabilite cu alte instituţii;
b) stabilirea limitelor de acţiune pentru angajat (privind descrierea activităţilor şi a
sarcinilor de muncă);
c) extinderea sferei de cuprindere a controlului astfel încât aceasta să acopere toate
activităţile desfăşurate.
- Diviziunea muncii (specializarea angajaţilor). În activitatea IMM-urilor se
înregistrează rezultate mai puţin pozitive din cauza unor deficienţe organizatorice:
o absenţa delegării de autoritate,
o neidentificarea la timp sau amânarea rezolvării problemelor-cheie,
o absenţa sau indisponibilitatea managerului,
o abordarea unor probleme şi căutarea unor soluţii la problemele la care
subordonaţii au găsit deja soluţii (au luat decizii).
Structurile organizatorice sunt de trei tipuri:
- Structuri organizatorice în linie: fiecare persoană are un singur şef, de unde rezultă un
lanţ de comandă simplu, de sus în jos, şi un singur canal de comunicare, existând posibilitatea
comunicării pe orizontală. Principalul dezavantaj este acela al scurtcircuitării canalului de
comunicare.
- Structuri organizatorice în linie şi după funcţii: un lanţ de coloană simplu, organizat pe
funcţii.
- Structuri organizatorice în organizarea şi gruparea activităţilor: activităţile se grupează
în funcţie de mai multe criterii, descrise mai jos.

9
 La conceperea structurilor organizatorice ale firmei (fabrici, direcţii, servicii, birouri,
compartimente etc.) şi a componentelor funcţionale (funcţie, post etc.) trebuie să se aibă în
vedere, cu prioritate, sarcinile cu caracter financiar (dimensionarea resurselor angajate şi
eficienţa utilizării lor la nivelul acestor structuri şi componente), constituirea centrelor de profit
(de eficienţă) sau de costuri (de responsabilitate), de performanţă, etc.
În fiecare componentă, trebuie să se asigure baza adecvată de informaţii cu caracter
financiar care să permită managerilor acelei structuri ca, prin utilizarea indicatorilor
economico-financiari de performanţă, să-şi poată organiza activitatea astfel încât să realizeze
acea determinare absolut necesară: diferenţa dintre eforturi şi efecte. Fără a îndeplini această
cerinţă, actul managerial rămâne la nivelul unui deziderat nedefinit şi încărcat de riscuri.
Privite din această perspectivă, în cadrul firmelor există două categorii de structuri
financiare organizatorice:
 structuri cu atribuţii de bază de altă natură decât cea financiară, atribuţiile financiare
revenindu-le complementar (Ex.: departamentul de concepţie, departamentul de
producţie, departamentul de marketing etc.);
 structuri cu atribuţii de bază de natură financiară, cărora sarcinile tehnice şi
tehnologice ale firmei le revin complementar (Ex.: departamentul financiar, departa-
mentul contabilitate, comisia de cenzori etc.).
Desigur, în conceperea acestor structuri, modul în care sunt aşezate atribuţiile cu caracter
financiar este diferit, însă, indiferent din ce grupă fac parte, ele nu pot fi concepute şi nu pot
funcţiona rupte de problematica financiară, mai cu seamă, de finalitatea acesteia – profitul.
De aceea, cerinţele enunţate trebuie să fie satisfăcute la construcţia conceptuală a
tuturor elementelor structurii organizatorice a firmei: postul, funcţia, aria de control, treptele
ierarhice, relaţiile între ele etc.
Postul, ca element primar al structurii organizatorice, de pildă, nu trebuie să fie
conceput ca scop în sine, ci ca o necesitate derivată din contribuţia pe care trebuie să o aducă,
într-un fel sau altul, la rezultatul final al firmei – profitul.
Funcţia, care defineşte competenţele, autoritatea şi responsabilitatea, de asemenea, nu
poate fi definită, înţeleasă şi îndeplinită în cadrul firmei fără a-i ataşa, cu toată claritatea, latura
şi componentele ei financiare. Acest lucru trebuie tratat şi soluţionat în mod diferenţiat, în
raport cu natura funcţiei (de execuţie sau managerială). Neîndoios, componenta financiară în
ansamblul economiei sarcinilor funcţiei manageriale este dominantă, din motive multiple, dar
în primul rând datorită faptului că prima obligaţie a managerului este să asigure acţionarilor şi
celorlalţi care au interese în cadrul firmei, profiturile stabilite sau convenite.

10
 Aria de control, definită fără a-i ataşa obligaţiile şi instrumentarul financiar, este,
practic, nerealizabilă. Cei mai practici şi eficienţi indicatori de performanţă cu care se poate
evalua finalitatea unor acţiuni, activităţi şi decizii sunt cei de natură financiară (nivelul de
resurse financiare angajate pe unitatea de rezultate obţinute, viteza de rotaţie a fondurilor,
profitul obţinut pe unitatea de resurse financiare angajate etc.).
Natura problemelor care se ataşează postului şi funcţiei, astăzi şi în viitor, focalizează cu
precădere zona financiară, stare de lucruri accentuată de lipsa cronică de resurse financiare şi de
concurenţa pentru realizarea unui profit cât mai ridicat. Iată cum capacitatea organizatorică şi
nivelul de pregătire, de competenţă al unui manager sunt evaluate, mai complet şi convingător, prin
modul în care se soluţionează problemele de natura celor enunţate.
În această accepţiune, se cere reconsiderată ponderea necesităţilor de comunicare între
structurile organizatorice în favoarea problematicii financiare (care, este ştiut, a fost atâta timp
neglijată, această zonă nefiind concepută, structurată şi derulată pe criterii de eficienţă –
consum de resurse financiare şi profit, și pe capacitatea managerilor de a adopta decizii în
funcție de informațiile și sarcinile venite din afara sistemului economic). Această reconsiderare
trebuie să se producă indiferent de tipul acestor legături (relaţii ierarhice; relaţii funcţionale;
relaţii de tip stat major; relaţii de cooperare; relaţii de reprezentare).
La conceperea elementelor structurii organizaţionale, în ceea ce priveşte componenta
financiară, trebuie să se creeze cadrul pentru delegarea de autoritate şi responsabilitate. În acest
domeniu, nu trebuie să existe structură fără competenţă şi răspundere, întrucât, în caz contrar, sunt
ameninţate patrimoniul firmei şi realizarea profitului prestabilit. Echilibrul între centralizare –
descentralizare, determinant în orice activitate organizaţională, determină, nemijlocit, nivelul de
organizare financiară internă. Acesta trebuie judecat prin cadrul şi condiţiile pe care le creează
pentru mobilitate şi inventivitate personalului (în funcţie de capacitatea acestuia de a asigura, prin
deciziile ori prin munca sa, reducerea consumului de resurse financiare şi creşterea profitului).
Acest proces de delegare are un caracter dinamic, diferenţiindu-se de la o etapă la alta. În această
zonă a finanţelor, mai mult ca în oricare alta, la delegarea de autoritate şi responsabilitate, trebuie să
se opereze cu criterii precise şi ferme – legalitate, eficacitate şi eficienţă –, determinant fiind
criteriul „cine şi în ce mod le poate satisface cel mai bine”.
Datorită faptului că în acest domeniu – al finanţelor – nu se poate acorda autoritatea fără
responsabilitate echivalentă, este necesar ca în întreaga activitate organizaţională să se ţină
seama de acest aspect. Mai mult, trebuie să se ţină seama că delegarea de autoritate şi
stabilirea, concomitent, a responsabilităţii trebuie să fie acceptate de către cel în cauză,
acceptare care trebuie să poată fi oricând demonstrată.

11
 De asemenea, la delegarea de autoritate şi responsabilitate, un alt criteriu important,
alături de competenţă, iniţiativă şi capacitate de asumare a răspunderii este acela al stăpânirii
legislaţiei. Nerespectarea legii, atât în relaţiile cu statul, ca şi cu alte unităţi (bănci, corporaţii
etc.), dar şi cu persoane fizice, poate avea consecinţe grave pentru firmă, consecinţe care, nu în
puţine cazuri, duc la falimentul firmei. Legislaţia este foarte complexă şi în continuă mişcare.
Societatea, statul au obligaţia să pună la îndemâna managerilor o legislaţie completă (ordonată
cronologic şi pe domenii, dar şi pe probleme), astfel încât managerul să poată avea acces rapid
la baza legală care să-i fundamenteze decizia. Dar problemele sunt diferite de la firmă la firmă,
ceea ce face ca asigurarea bazei legislative şi a accesului operativ la aceasta să ridice probleme
dificile şi să reprezinte o condiţie esenţială a succesului şi eficienţei procesului managerial al
firmei respective.
Întrucât problemele şi activităţile financiare din cadrul unei firme sunt atât de variate şi
de complexe, pentru a fi înţelese, trebuie realizat un proces complex de clasificare după criterii
specifice managementului firmei.
Astfel, în funcţie de legătura lor cu obiectul de bază al firmei, activităţile se clasifică în
două mari categorii:
 activităţi tehnico-economice, cu implicaţii financiare;
 activităţi financiare cu implicaţii asupra activităţilor tehnico-economice.
După perioada la care se referă problematica financiară, activităţile pot fi grupate astfel:
 activităţi de previziune financiară;
 activităţi financiare curente;
 activităţi de analiză-diagnostic şi de control şi evaluare.
În raport de natura problemelor financiare, complexitatea lor este, de asemenea, mare:
 probleme de organizare de natură gestionară;
 probleme de organizare de natură contabilă;
 probleme de organizare de natură fiscală;
 probleme de organizare de natură a relaţiilor cu sistemul bancar şi cu piaţa de capital
etc.
Oricum ar fi tratate, aceste câteva domenii la care ne-am referit sunt într-o restructurare
radicală: o nouă structură a proprietăţii; o lege relativ nouă de organizare a contabilităţii; o
legislaţie integral nouă în domeniul fiscalităţii; aşezarea relaţiilor între agenţii economici şi
băncile finanţatoare are cu totul alte baze etc.

12
 Din acest punct de vedere, se impune atenţiei faptul că, în domeniul financiar, se
realizează lucrări de cea mai mare importanţă şi de cel mai mare interes pentru firmă, pentru
acţionari, clienţi etc., dintre care este suficient să menţionăm:
 bugetul firmei (veniturile şi cheltuielile firmei);
 bilanţul contabil (cu darea de seamă contabilă);
 contul de profit şi pierdere (cu repartizarea pe destinaţii a profitului);
 evaluarea firmei;
 stabilirea preţurilor şi tarifelor;
 asigurarea capacităţii de plată a firmei;
 organizarea şi exercitarea controlului şi auditului financiar;
 relaţiile firmei cu bugetul public naţional;
 relaţiile firmei cu acţionarii, cu băncile, cu piaţa de capital etc.
Un domeniu realmente nou pentru managerii firmelor îl reprezintă organizarea relaţiilor
cu piaţa de capitaluri, relaţie hotărâtoare pentru asigurarea profitabilă a resurselor financiare
necesare activităţii şi dezvoltării firmelor.
După cum se ştie, atunci când firmelor nu le sunt suficiente resursele financiare proprii
(şi asemenea situaţii sunt frecvente), acestea apelează la finanţare externă, care are ca surse:
 piaţa financiară, care valorifică disponibilităţile (capitalurile) pe termen lung
(subscrieri de capital social sub formă de acţiuni, subscrieri la împrumuturi pe termen
mediu şi lung sub formă de obligaţiuni etc.);
 piaţa monetară, care concentrează şi plasează capitalurile, prin bănci şi alte instituţii
financiare.
Un alt domeniu cu noutăţi structurale şi importante în materializarea funcţiei de
organizare a managementului financiar îl formează organizarea contabilităţii firmei.
Din ansamblul prevederilor legale (Legea contabilităţii, Regulamentul de aplicare, Planul
de conturi şi instrucţiunile de aplicare a acestuia, Standardele Internaţionale de Contabilitate), în a
căror aplicare (organizarea activităţii) sunt implicaţi, nemijlocit, managerii firmelor, ne oprim doar
la cele mai importante, şi anume:
 definirea tipului de contabilitate (în partidă simplă sau partidă dublă);
 alegerea modului de organizare a contabilităţii (centralizat, descentralizat);
 stabilirea tipului de bilanţ, a condiţiilor organizatorice şi de răspunderi pentru
întocmire, analiză şi aprobare, precum şi pentru publicare în Monitorul Oficial;
 organizarea contabilităţii, mai cu seamă componentele esenţiale ale acesteia
(contabilitatea operaţiilor de capital); contabilitatea imobilizărilor cu stabilirea

13
 modalităţilor şi metodelor de amortizare; contabilitatea stocurilor şi a politicii de
stocuri; contabilitatea de gestiune a costurilor, rezultatelor, rentabilităţii etc.; conta-
bilitatea trezoreriei, organizarea contabilităţii cu ajutorul calculatoarelor electronice
proprii sau prin firme specializate etc.);
 organizarea şi efectuarea inventarierilor (inventarierea susţine realitatea bilanţului
contabil, iar aceasta, credibilitatea firmei);
 evaluarea şi reevaluarea elementelor patrimoniale (valoarea elementelor patrimoniale
reprezintă o informaţie esenţială în procesul managerial, inclusiv şi mai ales în
procesul de privatizare);
 constituirea provizioanelor (care reprezintă una dintre cele mai concrete materializări
ale conceptului de previziune);
 organizarea circuitului documentelor primare şi de gestiune (care, de asemenea,
reprezintă cea mai concretă materializare a organizării, a relaţiilor între structuri şi
între salariaţii firmei) etc.
 organizarea punerii în practică a măsurilor stabilite de către Ministerul Finanţelor
Publice pentru alinierea contabilităţii la standardele europene şi mondiale.
Simpla enumerare a acestor domenii organizaţionale trebuie să situeze pe un alt loc în
imaginea şi activitatea managerilor problematica organizării financiar-contabile.
Nu în ultimul rând, se impune atenţiei costul organizării şi al „organizării organizării“,
eficienţa acestei activităţi. Organizarea nu este un scop în sine, ci are logică, raţiune, dacă duce
la amplificarea volumului activităţii, a eficienţei şi profitabilităţii firmei care, în ultimă instanţă,
are tot o componentă financiară – reducerea necesarului absolut sau relativ de fonduri şi
creşterea absolută a ratei profitului.
Organizarea are un cost de concepţie, unul de implementare şi altul de exploatare, cost
care înseamnă consum de resurse materiale, financiare, tehnice, valutare şi umane. Acest cost
trebuie amortizat cât mai repede, iar timpul de amortizare este invers proporţional cu volumul
şi eficienţa activităţii realizate prin aplicarea noului sistem organizatoric. Evident, atât costul,
cât şi volumul activităţii şi profitul obtenabil trebuie să rezulte dintr-un proiect realizat după
toate exigenţele (de diminuare a traseelor, a volumelor, a mijloacelor etc.).
Eficienţa, însă, nu are doar dimensiunea financiară arătată, ci, satisfăcând-o pe aceasta,
ea mai poate fi judecată şi prin alţi parametri (eficienţă economică generală, eficienţă socială,
chiar eficienţă politică). În concluzie, funcţia de organizare a managementului financiar, tratată
cu atenţia necesară, reaşază întreg conceptul de organizare structurală şi funcţională a firmelor,

14
întreg procesul de management al acestora, într-un cadru de profitabilitate, de performanţă
certă.

1.2.3. Coordonarea financiară

Funcţia de coordonare cuprinde activităţile prin care se armonizează deciziile şi
acţiunile personalului firmei şi ale subsistemelor sale în cadrul strategiilor, procedurilor tactice
şi a sistemului organizatoric. Privită în evoluţie, coordonarea este, practic, aşa cum spune
majoritatea specialiştilor, organizarea în dinamică a firmei.
Activităţile care formează funcţia de coordonare sunt multiple şi complexe. Pentru a fi
mai uşor înţelese, organizate şi realizate, ele se împart în două mari grupe:
 activităţi de coordonare bilaterală;
 activităţi de coordonare multilaterală.
Se ştie că în cea de-a doua grupă se concentrează activităţile cele mai complexe, mai
pretenţioase şi cu rezonanţele cele mai ample şi mai profunde pe toate planurile activităţii
firmei, mai cu seamă a activităţii de „producere a profitului“.
Calitatea coordonării depinde nemijlocit şi determinant de calitatea comunicării – forma
concretă prin care se realizează coordonarea unui grup de oameni la toate nivelurile structurilor
firmei – care, la rândul ei, este condiţionată de calitatea actului managerial, în ansamblu.
Factorii care determină calitatea comunicării sunt deosebit de complecşi şi de mobili,
mai ales cei care ţin de calitatea factorului uman care, aşa cum s-a arătat, are un rol-cheie.
Comunicarea este, în primul rând, un transfer de informaţii, transfer care trebuie să aibă
aceleaşi conotaţii atât pentru emitent, cât şi pentru destinatar.
Coordonarea înseamnă unire, unirea devine forţă, iar forţa are efecte multiplicate care,
prin efectul sinergic, dacă sunt bine realizate, înseamnă mai mult decât simpla adiţionare a
forţelor.
Dacă avem în vedere că la originea lor sunt bani, fonduri, costuri, toate au ca efect
multiplicator profitul şi economia relativă sau absolută de fonduri.
Dar atât informaţia, cât şi comunicarea costă, iar costul se justifică numai dacă are
efect, adică dacă aduce profit. Din păcate, acest aspect esenţial scapă atenţiei managerilor.
Foarte rar se poate vedea „tradusă“ o decizie în acest domeniu în costuri, venituri şi profit. În
această viziune, se impune realitatea că, dacă un manager nu poate comunica în mod
convingător, dacă nu se poate face înţeles, el nu are ce căuta în acest post, pentru că orice
acţiune a sa aduce numai costuri, iar nu profitul scontat.

15
 Efectele coordonării se regăsesc stimulativ sau restrictiv, în funcţie de calitatea ei, în
gradul de flexibilitate şi adaptabilitate a firmei, în modul de stimulare şi valorificare a
potenţialului creativ şi de iniţiativă al oamenilor. Deci se observă ce spectru larg are impactul
(pozitiv sau negativ al) comunicării.
Cu atât mai anacronică pare ideea multor manageri conform căreia comunicarea, ca
funcţie a managementului financiar, este doar „o anexă“ de care, de regulă, se ocupă „doar
când s-au încurcat lucrurile“.
În celelalte domenii, canalele şi mijloacele de comunicare, cu răspunderile pe care le
antrenează, sunt mai bine aşezate în timp şi funcţionează „din inerţie“. De pildă, comunicarea,
în ceea ce priveşte programul de fabricaţie, se rezolvă prin activitatea şi documentele de lansare
şi urmărire a producţiei, disciplina tehnologică este transmisă şi urmărită prin tehnologia de
fabricaţie, realizarea unei investiţii, prin proiectul de execuţie şi celelalte documentaţii aprobate
etc. Numai pentru transmiterea comunicării şi coordonării în domeniul financiar se fac doar
invenţii de conjunctură, improvizaţii. Or, unde se pun în mişcare cele mai mari fonduri, dacă nu
prin comunicarea de informaţii din acest domeniu? De aceea, în acest spaţiu al
managementului, specialiştii trebuie să-şi spună mai răspicat cuvântul, iar managerii să-şi
reconsidere radical modul de abordare.
Un început îl reprezintă strategia financiară. Pentru fiecare fond trebuie elaborată o
astfel de strategie, cu obiective precis conturate: cum se constituie, cum se repartizează, cum se
utilizează, viteza de rotaţie, localizarea răspunderilor, rezultatele finale şi, în primul rând,
profitul scontat şi modul de realizare a acestuia, strategii care trebuie să fie cât mai larg
cunoscute şi acceptate.
Cu aceste strategii trebuie să înceapă procesul de comunicare, iar, fiind vorba de bani,
comunicarea trebuie să îmbrace în toate cazurile o formă oficială. Pe banii acţionarilor nu-şi
poate permite nimeni să „comunice la întâmplare“, fără să se poată stabili cauzele şi
răspunderile pentru eventualele eşecuri.
Economia de comandă s-a compromis, în primul rând, prin dirijism şi birocraţie,
ambele duse până peste limita suportabilităţii. Dirijismul fără justificare şi birocraţia
generalizată, pe lângă faptul că obturează iniţiativa şi operativitatea, costă bani, înghit din
profitul firmei fără niciun echivalent.
Iată de ce specialiştii în finanţe şi management trebuie să caute acele mijloace de
comunicare (oficială) care sunt cele mai directe, mai simple (nu simplism), mai suple, pe care să le
impună realitatea, necesităţile practice, iar nu fantezia unor manageri şi, nu în ultimul rând, să li se
poată proba eficienţa (costul creării şi vehiculării informaţiilor şi avantajele finale – profitul).

16
 Comunicarea financiară trebuie dezbrăcată de orice formalism gratuit şi costisitor,
pentru că, altfel, dintr-un instrument eficace de management devine o frână, dintr-o acţiune
profitabilă se transformă într-una bugetofagă, dintr-un instrument de propagare a ordinii, în
unul al dezordinii şi lipsei de răspundere. Dar raţionalizarea şi simplificarea nu trebuie să se
transforme, aşa cum am arătat, în simplism, mesajul comunicării trebuie să conţină elementele
esenţiale ale fondului, acţiunii şi finalităţii utilizării, cel mai eficient mijloc de a transforma
acest mesaj într-un stimul formându-l utilizarea indicatorilor economico-financiari de perfor-
manţă (la care, de altfel, ne vom referi pe larg pe tot parcursul lucrării).
Revenind la cadrul general al comunicării ca formă de manifestare a coordonării,
concomitent cu exigenţele arătate, specialiştii în domeniul financiar şi în management şi, nu în
ultimul rând, cei din domeniul informaticii trebuie să dimensioneze tot pe criterii de eficienţă
canalele şi traseele de vehiculare a informaţiei financiare. La această construcţie conceptuală, este
necesar să se ţină seama că informaţiile trebuie să ajungă şi să plece în funcţie de volumul
fondurilor antrenate, de la nivelurile manageriale corespunzătoare, multe dintre ele vizând
managementul de vârf al firmei, întrucât decizia financiară antrenează, de regulă, fonduri şi
răspunderi mari şi, ca urmare, alocarea se hotărăşte şi se ordonează de la acest nivel. Dar abordarea
coordonării financiare trebuie făcută mai pe larg şi, ca urmare, la acest domeniu ne vom referi, de
asemenea, cu detalii în continuarea lucrării. Un lucru însă este esenţial: coordonarea şi, implicit,
comunicarea, mai cu seamă în domeniul financiar, trebuie să fie controlabile şi controlate. De
aceea, la construcţia sistemului de comunicaţii cu caracter financiar, trebuie să funcţioneze
ireproşabil acel „feed-back“ indispensabil, de altfel, în procesul de management.

1.2.4. Antrenarea financiară

Această funcţie a managementului se referă la activităţile prin care personalul firmei
este determinat să realizeze obiectivele fixate, în condiţiile de eficienţă stabilite.
Esenţa, motorul acţiunilor de antrenare îl formează motivarea personalului, adică
împletirea armonioasă a intereselor firmei cu cele ale personalului (înţeles în sens larg:
salariaţi, acţionari etc.).
Se ştie că motivarea poate fi pozitivă, adică derivată din concordanţa acceptată între
rezultatele muncii şi avantajele personale obţinute, şi negativă, adică impusă, prin ameninţarea
cu reducerea avantajelor personale, dacă nu se realizează obiectivele fixate.
Este un lucru evident că în cea mai mare parte (în special sub aspectul lor materializat),
avantajele personale care constituie suportul motivaţiei pozitive vizează domeniul financiar atât

17
ca resursă de acoperire (costul şi profitul), cât şi ca finalitate (majorarea cifrei de afaceri,
reducerea fondurilor angajate şi a costurilor şi creşterea profitului).
De asemenea, este cunoscut faptul că cerinţele personale devansează, întotdeauna,
posibilităţile de satisfacere. Apoi, avantajele au dimensiuni şi rezonanţe diferite dacă sunt
privite ca soluţii actuale sau ca soluţii de perspectivă.
Toate aceste aspecte, pentru a fi percepute şi însuşite de către personalul firmei ca
motivaţie, trebuie demonstrate cu calcule, cu soluţii, cu strategii, cu proceduri tactice bine
conturate, cu gradul de certitudine a deciziilor etc. şi nu doar declarate (cum, din păcate, se
întâmplă, frecvent, generând exact contrariul motivaţiei).
În demonstraţiile care se fac personalului pentru a-l motiva în realizarea obiectivelor
firmei, echilibrul economic şi financiar în dinamică, evoluţia indicatorilor financiari, în
perspectivă, reprezintă argumentele forte.
Nici motivarea negativă nu trebuie făcută brutal, printr-o impunere de tipul unui dictat,
ci tot prin demonstraţii, în sensul că, dacă nu se vor obţine rezultatele scontate, nu se pot crea
condiţiile pentru a se menţine avantajele câştigate, demonstraţie care rezultă dintr-o articulaţie
economico-financiară logică, şi nu doar dintr-un act administrativ.
În ansamblul argumentelor motivaţionale sau demonstrabile trebuie să domine relaţia
piaţă – fonduri – profit, relaţie în care fiecare componentă umană a firmei trebuie să se
regăsească, cu posibilităţile şi contribuţia sa, cât mai deplin individualizată, motivaţia
individuală în economia de piaţă luând locul, aproape în totalitate, celei colective (mai ales în
sensul în care aceasta din urmă a fost înţeleasă şi practicată în trecutul apropiat).
În ceea ce îi priveşte pe manageri şi, în general, pe cei care urmează să ocupe anumite
posturi sau funcţii în cadrul firmelor, motivaţia trebuie sa fie şi mai puternică, să fie
corespunzătoare răspunderilor şi riscurilor pe care aceştia urmează să şi le asume. Altfel, de ce
să şi le asume?
Aceste aspecte sunt mai presante, cu rezonanţe mai puternice în zona financiară a
procesului managerial. Riscul de a dispune asupra modului de constituire şi utilizare a
capitalurilor este major şi cel mai uşor şi simplu cuantificabil. Acest risc poate fi diminuat şi
încadrat între limite rezonabile, acceptabile, însă acest lucru impune decidentului ca, în cadrul
însuşirii „artei“ manageriale, să stăpânească managementul financiar şi, mai cu seamă, cultura
economică şi legislaţia economico-financiară, proces care este însoţit de dificultăţile majore
arătate.
Abordând problema legalităţii, se impune concluzia că un manager care nu cunoaşte
legislaţia minimă necesară în domeniul său de activitate este un pericol în colectivul respectiv,

18
pentru că orice iniţiativă a lui, contrară legii, este o risipă de timp şi de energie şi un risc
potenţial mare, pe câtă vreme iniţiativele şi deciziile care se concep şi se derulează potrivit legii
au din start premise asigurate pentru a fi puse în practică (evident, după crearea condiţiilor
necesare: fonduri, bază materială, logistică etc.).
Privind lucrurile prin prisma arătată, se poate concluziona că cel mai mare decalaj în
formarea managerilor pentru firmele noastre îl constituie managementul financiar şi legislaţia.
Măsurile pentru eliminarea decalajului implică perfecţionarea celor în cauză şi a
învăţământului superior, iar legislaţia implică Guvernul şi Parlamentul, dar şi efortul pentru
însuşirea şi aplicarea ei.
Desigur, în soluţionarea acestei probleme atât de complexe şi importante, departe de noi
gândul să transformăm managerul firmei în jurist şi finanţist. Ceea ce susţinem este mutaţia în
mentalitatea managerilor, însuşirea necesităţii reale (indiscutabile) de a acţiona numai în
perimetrul conceptual al managementului financiar şi al legii. După ce s-a realizat acest pas,
celelalte vin de la sine: însuşirea de către manageri a unei culturi financiare şi juridice minime,
formarea unei baze informatice legislative specifice activităţii firmei, funcţionarea ireproşabilă
a sistemului de consultanţă etc.
Nu ne oprim aici asupra teoriei deciziei, a tipologiei deciziilor, a modului de
fundamentare, elaborare şi urmărire, întrucât teoria generală în acest domeniu este valabilă şi în
managementul financiar, cu un plus de atenţionare făcută deja, şi anume, necesitatea ca, înainte
de aplicare, orice decizie să fie evaluată în eforturi şi efecte. Asupra celorlalte aspecte specifice
deciziei financiare ne vom referi în capitolele ce urmează.

1.2.5. Controlul şi evaluarea financiară

Controlul şi evaluarea închid un ciclu al procesului managerial şi pregătesc fundamen-
tarea şi demararea ciclului următor. Prin realizarea acestei funcţii se cuantifică finalitatea
modului de realizare a celorlalte atribute ale actului managerial (previziunea, organizarea,
coordonarea şi antrenarea), iar prin compararea rezultatelor obţinute cu parametrii prestabiliţi
se cuantifică abaterile şi se stabilesc cauzele care le-au determinat, punctele forte şi slabe ale
firmei, precum şi măsurile care se impun pentru îndreptarea lucrurilor, prevenirea repetării
fenomenelor negative şi pentru stimularea extinderii ariei de manifestare a efectelor
fenomenelor pozitive apărute. De asemenea, prin instrumentarul acestei funcţii se realizează
evaluarea firmei în ansamblu şi pe elemente patrimoniale.
Această funcţie are, deci, valoarea ei teoretică şi practică în toate activităţile manageriale,
însă, atunci când este vorba de utilizarea fondurilor financiare, importanţa ei, a modului în care este

19
concepută şi realizată, îmbracă aspecte cu totul deosebite, abordarea ei trebuind să se realizeze ca
un corolar al întregii activităţi economice şi manageriale din cadrul firmei.
În toate domeniile de activitate supuse reformei şi tranziţiei, s-au elaborat sau sunt în
curs de elaborare strategii adecvate, care să eficientizeze procesele economice şi să le aşeze în
cadrul relaţiilor statului de drept şi al principiilor economiei de piaţă.
Un asemenea mod de tratare a lucrurilor trebuie să se producă şi în domeniul
controlului economic şi financiar al firmelor, fără care întregul proces de restructurare a
sistemului şi proceselor de management din cadrul acestora este neîncheiat, incomplet, dar, mai
ales, este fără finalitatea scontată (controlul fiind, aşa cum am arătat, una dintre funcţiile
importante ale managementului firmei).
Abordarea problematicii controlului economic şi financiar în această perspectivă este de
mare actualitate, întrucât controlul trebuie conceput, structurat şi exercitat în condiţii de
autonomie, libertate, democraţie, de respectare riguroasă a drepturilor omului, de descentra-
lizare a deciziilor etc. De asemenea, este actuală întrucât vizează un control care se efectuează
în entităţi economice cu o nouă structură şi funcţionalitate.
Instrumentarul de control cu care ne-am obişnuit (pretabil unui control care se impunea
nu prin forţa legii şi competenţei, ci prin puterea autorităţii din care provenea controlorul)
trebuie, la rândul său, reconsiderat şi adaptat relaţiilor noi din societatea românească.
Localizarea controlului în sistemul firmei, în condiţiile statului de drept şi a economiei
de piaţă, când înseşi structura şi funcţionalitatea acestora sunt în curs de definire, reprezintă un
demers dificil, dar care trebuie realizat.
Relaţiile dintre management, control şi gestiunea financiară, în condiţiile în care sursele
de asigurare a capitalurilor, modul lor de utilizare şi scopul urmărit (profitul) sunt cu totul
altele, necesită o aprofundare corespunzătoare.
Fixarea locului şi rolului controlului în cadrul firmei, abordată ca sistem (complex,
deschis, adaptiv etc.), în această perspectivă, ca singura modalitate corectă de abordare (din
păcate, atât de des neglijată), necesită eforturi în continuare.
Când se aşază controlul în cadrul mecanismului concurenţial, nu trebuie neglijată teoria
lui M.Gervais, potrivit căreia controlul trebuie să te ajute „să te stăpâneşti pentru a te adapta
imprevizibilului şi a te menţine în activitate pe linia dreaptă a obiectivelor“.
Iată un drum lung pe care îl avem de făcut, de la controlul cu caracterul lui postfaptic,
istoric, dirijist, la această „descrifrare a imprevizibilului“.
Foarte importantă apare şi în acest cadru relaţia informaţie – eficienţa controlului, care
impune definirea clară a efectelor posibile, pe care controlul le poate genera. Ce poate avea mai

20
mare importanţă pentru pregătirea controlului decât a-i contura cât mai precis rezultatele
potenţiale (şi, apoi, metodele, mijloacele, procedurile etc. de a le obţine).
O primă problemă de soluţionarea căreia depinde, hotărâtor, realizarea funcţiei de control a
actului managerial o constituie definirea modului de evaluare a rezultatelor. Stabilirea parametrilor
de evaluare are importanţă, deci, nu numai în faza de măsurare finală a rezultatelor obţinute de
către firmă, ci este utilă mai ales în faza de antrenare, de comunicare şi stimulare a personalului.
Aceşti parametri trebuie să fie nu numai expresivi şi concludenţi, ci, mai ales, antrenanţi,
determinând mutaţiile calitative, de eficienţă, scontate, în activitatea personalului firmei.
Revenind asupra celor arătate, şi anume asupra faptului că funcţia de control şi evaluare
cuantifică finalitatea tuturor celorlalte funcţii ale actului managerial, aducem în atenţie un
aspect arhicunoscut, adică acela conform căruia controlul şi evaluarea trebuie să se realizeze,
sub aspectul momentului derulării operaţiilor financiare, în toate cele trei forme ale sale:
preventiv, concomitent şi postfaptic.
În legătură cu rolul şi sarcinile controlului, subliniem necesitatea ca acesta să elucideze
toate problemele care ţin de corectitudinea gestiunii economico-financiare a firmei sub toate
aspectele ei şi, mai cu seamă:
 constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor;
 modul de întocmire şi realizare a bugetelor firmei;
 modul de elaborare şi de realizare a bugetelor trezoreriei firmei;
 politica şi gestiunea stocurilor;
 gestiunea ciclului de exploatare;
 gestiunea clienţilor;
 strategia financiară;
 procesul investiţional;
 evaluarea riscului şi a provizioanelor etc.
Evident, toate cerinţele referitoare la funcţia de control şi evaluare fac din control o
activitate pluridisciplinară, realizarea acestuia impunând să se apeleze la conceptele şi
instrumentarul mai multor discipline: management, finanţe, analiză economică, planificare,
investiţii, statistică etc. şi, nu în ultimul rând, drept, legislaţie economico-financiară.
Specialiştii care sunt însărcinaţi cu aceste atribuţii trebuie să se situeze la niveluri de
pregătire profesională corespunzătoare, întrucât, altfel, controlul se transformă într-o sursă de
tensiuni interne şi într-o frână în dezvoltarea normală a firmei. Cunoaşterea rezultatelor firmei
printr-un control performant este o premisă esenţială determinantă pentru un management
performant. Supravieţuirea firmei depinde de capacitatea ei de a se identifica operativ,

21
preventiv, chiar, cu mutaţiile care se produc, de capacitatea ei de a-şi adapta funcţiile şi
activităţile de concepţie, producţie, comercializare, de personal şi financiar-contabile în raport
cu aceste mutaţii, deziderate care nu pot fi atinse fără un control performant.

22
 Capitolul 2

Capitalurile întreprinderii

2.1. Structura capitalurilor

Capitalurile unei întreprinderi pot fi capitaluri proprii şi împrumutate. Prin însumarea
capitalurilor proprii cu datoriile pe termen mediu şi lung se obţine capitalul permanent.
1.Capitalurile proprii – se formează din surse sau contribuţii interne, dar şi externe.
Contribuţiile externe includ aportul proprietarilor şi, eventual, unele aporturi ale
statului, cele ale unor organizaţii specializate. Sursele interne provin în special din capitalul de
autofinanţare al firmei.
1.1.Contribuţii externe.
a) Contribuţia proprietarilor
Orice întreprindere individuală sau sub formă de societate nu poate fi înfiinţată dacă nu
dispune de un nivel minim de capital propriu. Proprietarii trebuie să angajeze un minim de
aport care să constituie capitalul social al firmei.
Fiecare asociat, în schimbul aportului său, va primi un număr de părţi sociale/acţiuni
care reprezintă dreptul lor asupra capitalului.
Acţiunea reprezintă titlul de participare care conferă posesorului său calitatea de
asociat/acţionar, dându-i dreptul la o parte proporţională din beneficiile nete distribuite.
Acţionarul primeşte un dividend, după ce, din beneficiile brute, s-au efectuat scăzăminte pentru
plata impozitelor şi constituirea rezervelor legale. În caz de lichidare a societăţii, acţionarul va
primi sumele cu care a contribuit la crearea capitalului, însă numai după ce au fost achitate
datoriile către ceilalţi creditori. Deţinătorul unei acţiuni care doreşte să-şi recapete fondurile
imobilizate nu poate să ceară întreprinderii contravaloarea lor, dar le poate negocia pe pieţele
de acţiuni.
Schimburile care au loc pe piaţă se fac în funcţie de cererea şi oferta de acţiuni potrivit
unor estimări subiective ale pieţei asupra valorii întreprinderii. Cursul acţiunilor poate fluctua
peste sau sub valoarea nominală, în funcţie de rezultatul financiar al firmei.
Acţiunile nu aduc, în principiu, venituri certe. În unele ţări occidentale, acţiunile pot fi
de două tipuri: comune şi preferenţiale.
Acţiunile comune reprezintă o asociere deplină şi fără nici o rezervă la câştigurile sau
pierderile întreprinderii. Dividendele se dimensionează corespunzător rezultatului financiar din
fiecare an fiscal. Cei care au acţiuni comune sunt proprietarii reali ai societăţii care controlează

23
conducerea acesteia, au drept de vot şi îşi asumă riscul în caz de pierderi sau lichidare. Ei vor
beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obţinute.
Deţinătorilor de acţiuni comune nu li se vor garanta dividendele care sunt condiţionate
de obţinerea de profit.
Acţiunile preferenţiale conferă o serie de privilegii, precum stabilirea nivelului
dividendelor în momentul emiterii acţiunilor, posibilitatea ulterioară de convertire a acestora în
acţiuni comune, răscumpărarea prioritară de către societate a acestor acţiuni, dreptul prioritar la
răscumpărarea capitalului în caz de lichidare a societăţii.
Pe parcursul activităţii societăţii, se pot emite acţiuni noi, in vederea sporirii capitalului
social, cu menţiunea că aceste acţiuni le conferă posesorilor aceleaşi drepturi ca în cazul
acţiunilor vechi.
Vechii acţionari au un drept preferenţial la subscriere, atunci când se procedează la
creşterea capitalului social. Capitalul suplimentar va fi egal cu numărul acţiunilor înmulţit cu
preţul (valoarea) de emisiune. Preţul emisiunii este de obicei inferior acţiunilor la bursă pentru
a se asigura că vor exista suficienţi subscriitori pentru emisiunea respectivă. Dacă preţul
emisiunii este mai mare decât preţul acţiunilor la bursă, acestea ar fi neatrăgătoare pentru
posibilii cumpărători.
b) Contribuţia statului, a colectivităţii locale sau ale unor organe specializate.
Statul şi unele colectivităţi publice pot acorda societăţii în anumite situaţii subvenţii sau
prime nerambursabile. Subvenţiile pot fi de echipament şi de exploatare, cu precizarea că cele
de echipament se înscriu în bilanţ, constituind fonduri proprii, iar cele de exploatare se înscriu
în contul 121, reprezentând încasări. Unele instituţii sau organizaţii specializate pot furniza
fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent. Poate fi vorba de o participaţie de capital care
urmăreşte o rentabilitate ridicată sau poate fi o operaţiune care îşi propune sprijinirea unor
întreprinderi aflate în dificultate.
Băncile de afaceri sau de investiţii pot aduce fonduri proprii pentru dezvoltarea
întreprinderii. Obiectivul lor este ca întreprinderea să cunoască o dezvoltare şi o rentabilitate
care să-i permită să tranzacţioneze acţiuni la bursă, după un anumit interval. Astfel, banca
poate să-şi retragă fondurile imobilizate.

2.2.Contribuţii sau surse interne

Contribuţiile interne se formează din resursele care se degajă din activitatea firmei.
Astfel, se înregistrează un proces de autofinanţare cu importanţă deosebită asupra structurii
financiare şi a capitalului de a atrage fonduri pentru firma respectivă.

24
 Pentru desfăşurarea activităţii, firma face o serie de cheltuieli, obţinând concomitent
nişte încasări din vânzarea produselor executate, precum şi din venituri financiare (dobânzi,
titluri de participare, venituri din lichidarea unor active etc.). Cheltuielile se referă la sarcinile
curente ale exploatării (materii prime, salarii, impozite etc.), precum şi la cheltuieli financiare
şi cheltuieli excepţionale.
Diferenţa dintre încasări şi cheltuieli (fără amortizare) va căpăta destinaţii diferite
(impozitul pe profit, dividende, participarea salariaţilor la profit). Partea rămasă se va aloca
societăţii, mai exact se formează fondul de amortizare a provizioanelor şi rezervele. Sursele
cuvenite întreprinderii şi păstrate de către aceasta formează autofinanţarea totală (globală sau
brută) care este alcătuită din autofinanţarea de menţinere şi cea netă.
a) Autofinanţarea de menţinere se referă la acele sume puse în aşteptare, urmând ca din
ele să fie efectuate în viitor cheltuieli prin care se va păstra nivelul atins al patrimoniului net.
Între sursele de constituire a autofinanţării de menţinere, ponderea principală o deţin
amortizările normale care corespund pierderii reale de evaluare a imobilizărilor, alături de
amortizările cu caracter special şi de provizioane, în special cele constituite pentru acoperirea
creşterilor de preţuri.
b) Autofinanţarea netă este constituită ca parte a autofinanţării brute care depăşeşte
necesarul cerut de refacere a capitalurilor imobilizate şi uzate integral şi care au ca efect o
creştere a patrimoniului şi o creştere a avuţiei acţionarilor. Autofinanţarea netă se constituie în
principal din profitul constituit pentru rezerve, adică din acele beneficii care rămân după
deducerea impozitului, a dividendelor, a stimulentelor salariale.
O altă sursă a acestei autofinanţări este şi partea din fondul de amortizare care depăşeşte
deprecierea reală a capitalurilor imobilizate.
Alături de noţiunea de autofinanţare se mai utilizează şi noţiunea de CASH–FLOW care
este foarte apropiată de prima, cu diferenţa că autofinanţarea brută nu cuprinde profitul
distribuit acţionarilor şi, eventual, salariaţilor sub formă de participare la profit.
Astfel, CASH-FLOW-ul reprezintă o autofinanţare brută înainte de repartizarea
profitului pe destinaţiile menţionate.
Autofinanţarea prezintă pentru firma aflată într-o economie de piaţă o serie de avantaje:
mijloc sigur de finanţare, liberă acţiune a firmei (independenţa acesteia).

25
 2.3. Majorarea capitalului propriu şi drepturile de subscriere şi de atribuire ale
acţionarilor sau asociaţilor
În evoluţia oricărei firme, pot apărea momente în care se impune expansiunea
economică (prin realizarea unor investiţii noi) sau în care este necesară acordarea unor garanţii
suplimentare creditelor pentru finanţarea unor activităţi de expansiune.
În aceste condiţii, întreprinderea poate solicita de la acţionarii săi sau de la alte persoane
contribuţii sau aporturi în vederea majorării capitalului.
Majorarea capitalului poate îmbrăca mai multe forme :
 aporturi noi în numerar şi natură,
 încorporarea de rezerve,
 convertirea datoriilor întreprinderii,
 fuziunea sau absorbţia.
Majorarea de capital prin emisiunea de noi acţiuni poate fi făcută simultan cu majorarea
prin încorporarea rezervelor. Dintre toate aceste forme de majorare a capitalului, se consideră
că numai cea referitoare la noi aporturi în numerar poate fi considerată ca o operaţiune de
finanţare directă.
Aportul în natură, fuziunea sau absorbţia pot fi considerate operaţiuni indirecte de
finanţare. Nici convertirea datoriilor faţă de creditori sau furnizori nu este tratată ca o
operaţiune de finanţare propriu-zisă, având ca efect doar modificarea structurii financiare a
întreprinderii, respectiv modificarea structurii pasivului bilanţier prin transformarea unei părţi
din datoriile totale în capital neexigibil.
Majorarea de capital prin noi aporturi în numerar poate fi realizată prin două soluţii de
tehnică financiară.
Prima vizează un aport suplimentar numai de la acţionarii vechi care se calculează prin
raportul dintre creşterea de capital şi numărul de acţiuni existente, asistând în acest caz la o
creştere a valorii nominale a acţiunii. Valoarea nominală nouă este egală cu valoarea nominală
veche la care se adaugă aportul generat de operaţiunea respectivă. Soluţia este greu de realizat
în practică deoarece nu toţi acţionarii sunt de acord să contribuie la noua majorare de capital.
A doua soluţie vizează emiterea de acţiuni noi atât către vechii acţionari, cât şi,
eventual, către noi investitori. Această situaţie este mai întâlnită în practică şi presupune fixarea
unui preţ de emisiune, protecţia vechilor acţionari şi plasarea noilor acţionari. Emisiunea de noi
acţiuni are efecte directe şi imediate asupra diluării controlului asupra societăţii exercitat de
vechii acţionari.
Pentru a-şi procura capital pe această cale, societatea va trebui să-şi execute un număr
de acţiuni noi (N’) egal cu raportul dintre creşterea de capital şi preţul de emisiune.

26
 C
N'
E
Capitalizarea bursieră, înainte de această operaţie, era egală cu numărul vechi de acţiuni
(N) deînmulţit cu cursul acestor acţiuni:
CB=N P
După efectuarea lansării noii emisiuni, capitalizarea bursieră devine:
CB=N P+N’ E
În aceste condiţii, valoarea unei acţiuni va deveni:
N * P  N'*E
Va 
N  N'
Valoarea acestor acţiuni este de obicei mai mică decât cursul vechilor acţiuni, astfel
încât va apărea o diferenţă între acestea egală cu:
N * P  N '*E
Va  P 
N  N'
În absenţa unui mecanism compensatoriu, vechii acţionari îşi vor pierde o parte din
investiţia lor calculată pentru fiecare titlu în parte. Din acest motiv, practica şi calculul juridic
au impus acordarea de către întreprinderi a unor drepturi preferenţiale de subscriere asupra
acţiunilor noi în beneficiul acţionarilor vechi egal cu Va . Numai acţionarii vechi sunt
autorizaţi să achiziţioneze acţiuni noi la preţul de emisiune şi numai într-un număr proporţional
cu titlurile pe care ei le deţin deja.
O acţiune nouă va putea fi cumpărată de acţionarii vechi la preţul de emisiune dacă
aceştia deţin un număr de acţiuni vechi calculat în baza raportului N/N’.
Cumpărătorul neacţionar va putea achiziţiona acţiuni noi dacă cumpără mai întâi un
număr de drepturi preferenţiale de subscriere de la vechii acţionari care este egal cu raportul
menţionat anterior şi, apoi, trebuie să achite preţul de emisiune. Astfel, noul acţionar va plăti
preţul de emisiune plus suma corespunzătoare drepturilor preferenţiale cumpărate. Relaţia de
calcul a dreptului preferenţial este următoarea:
N N * P  N '*E
PS  ( P  E ) sau PS  P 
N ' N N  N'
Vechiul acţionar are alternativa de a subscrie la un număr de titluri corespunzător sau de
a vinde PS , astfel că nu va câştiga şi nu va pierde nimic.
Emiterea de acţiuni noi atrage noi aosciaţi/acţionari cu care acţionarii existenţi urmează
să împartă controlul şi beneficiile, astfel că cele mai multe firme evită să folosească cea de-a
doua soluţie.

27
 Drepturile preferenţiale fac obiectul unor tranzacţii la bursă, iar cursul acestora depinde
de raportul cerere-ofertă. Acest raport este influenţat de o serie de factori, dintre care preţul de
emisie, a cărui limită inferioară este valoarea nominală, iar cea superioară este cursul de la
bursă.
Preţul bursier influenţează valoarea drepturilor de subsciere care va fi cu atât mai mare
cu cât va fi mai mare diferenţa dintre preţul vechilor acţiuni şi preţul de emisiune al noilor
acţiuni.
Situaţia generată de pe piaţa capitalurilor şi tendinţele bursiere va determina sporirea
cererii de acţiuni şi invers.
Modul de impozitare a sumei din realizarea dreptului de subscriere indică faptul că,
dacă această sumă e considerată un venit impozabil, va fi mai redus decât dacă ar fi tratată ca
un câştig de capital.
Diluarea profitului pe acţiuni apare în situaţia în care acesta nu creşte proporţional cu
numărul de acţiuni noi emise. Înainte de emisiune, beneficiul pe acţiuni era Pr/a=Pr0/N, iar
după emisiune profitul pe acţiune va fi Pr’a=Pr1/N+N’. Beneficiul pe acţiune se va dilua cu o
sumă:  Pr/a=Pr0/N’-Pr1/N+N’.
Diluarea puterii sau a controlului are loc în condiţiile în care vechii acţionari nu
cumpără sau cumpără proporţional mai puţine acţiuni noi, diminuându-li-se ponderea pe care o
deţin în capitalul social al firmei după noua majorare.
Majorarea de capital se mai poate face şi prin incorporarea rezervelor; nu implică
fluxuri financiare şi nu aduce resurse financiare noi.
În momentul înfiinţării, capitalul social este egal cu produsul dintre numărul de acţiuni
şi valoarea nominală (contabilă). După înfiinţare, acţiunile firmei generează beneficii din care o
parte sunt trecute în rezerve. Când aceste rezerve devin importante, firma poate proceda la
încorporarea lor în capitalul social, astfel că fie va emite noi acţiuni care se vor împărţi gratuit
vechilor acţionari, fie va spori valoarea nominală a acţiunilor existente. Încorporarea rezervelor
este o acţiune cu caracter contabil şi juridic, care transformă în baza hotârârii AGA rezervele în
capital social.
Încorporarea rezervelor nu e decât o acţiune contabilă şi juridică care transformă în
baza hotărârii AGA o parte din rezerve în capital social. Operaţia contabilă presupune
creditarea contului de capital social prin debitarea rezervelor cu suma stabilită.
Distribuirea gratuită de acţiuni noi se face proporţional cu numărul acţiunilor deţinute
deja, potrvit raportului N/N’. Acest procedeu dă naştere exercitării unor drepturi de atribuire pe
care acţionarii le pot vinde sau cumpăra. Drepturile de atribuire, ca şi drepturile de subscripţie

28
se materializează într-un bon/cupon de atribuire. În cazul în care sunt emise acţiuni noi,
numărul lor se stabileşte prin raportarea volumului rezervelor ce se încorporează la valoarea
nominală a acţiunilor. Şi în acest caz, se calculează capitalizarea bursieră înainte şi după
emisiune şi se stabileşte valoarea unei acţiuni după încorporare. Diferenţa dintre valoarea
acţiunilor la bursă şi noua valoare de după emisiune reprezintă valoarea dreptului de atribuire,
fiind egală pierderea pe care o suferă acţionarii prin emisiunea noilor acţiuni. Valoarea
teoretică a dreptului de atribuire se stabileşte plecând de la determinarea dreptului de
subscripţie în care se consideră că preţul de emisiune are valoarea zero. Astfel, formula
dreptului de atribuire (Da) este : Da=(N/N+N’)*P.
Prin distribuirea de acţiuni gratuite, situaţia bogăţiei acţionarilor rămâne nemodificată,
ceea ce se modifică fiind numărul de titluri care face ca bogăţia să fie reprezentată pe un număr
mai mare de acţiuni. Acţionarii speră ca preţul de bursă al acţiunilor să rămână acelaşi, ceea ce
ar avea ca efect creşterea bogăţiei lor.
Beneficiile pe o acţiune nu se mai diminuează ca în cazul dreptului de subscripţie, iar
puterea şi controlul acţionarilor asupra societăţii sunt consolidate un efect al deţinerii unui
număr mai mare de titluri.
Capitalul întreprinderii poate să fie şi micşorat, operaţie ce are loc atunci când aportul
acţionarilor se diminuează prin răscumpărarea acţiunilor sau prin scăderea pierderilor din anii
anteriori: operaţia de reducere a capitalului prin scăderea pierderilor din anii anteriori este
denumită „asanare” financiară. Capitalul social poate fi şi amortizat prin rambursarea
contravalorii acţiunilor cu precizarea că sumele respective se suportă din rezerve.
Sunt de menţionat şi micşorările de capital în numerar, când acţionarii varsă o sumă mai
mare decât volumul nominal al acţiunilor, apărând un excedent care se numeşte „primă de
emisiune”. Această primă are în principal rolul de a acoperi cheltuielile de emisiune şi de a
evita lansarea pe piaţă a unui număr prea mare de acţiuni. De asemenea, în cazul fuziunilor,
valoarea nominală a acţiunilor care sunt transmise acţionarilor societăţilor încorporate
(absorbite) poate fi mai mică decât valoarea reală a contribuţiilor acestora la capitalul noii
societăţi, diferenţa respectivă constituindu-se într-o „primă de fuziune”.

2.4.Capitaluri împrumutate
Capitalurile împrumutate pot fi grupate în 3 mari categorii, în funcţie de termenul de
acordare sau de utilizare:
a) împrumuturi pe termen lung;
b) împrumuturi pe termen mediu;
c) împrumuturi pe termen scurt.

29
 Din punctul de vedere al gestiunii financiare, aceată clasificare nu poate fi
satisfăcătoare, impunându-se gruparea capitalurilor împrumutate după destinaţie în :
a) capitaluri de împrumut destinate finanţării activelor fixe.
b) capitaluri împrumutate cu scopul finanţării părţii din activele circulante care nu
poate fi acoperită de către datoriile de exploatare curentă.
Împrumuturile pe termen lung au de obicei o scadenţă mai mare de 5 ani, cele pe
termen mediu între 1-5 ani, iar împrumuturile pe termen scurt nu depăşesc 1 an. Primele 2
categorii sunt finanţate în special activele imobilizate în timp ce activele circulante sunt
finanţate îndeosebi din credite pe termen scurt. Creditele pe termen lung sunt foarte variate prin
natura şi obiectul lor. Unele întreprinderi pot face apel la economiile publice prin diverse tipuri
de împrumuturi pe termen lung pe bază de titluri.
Finanţarea pe termen lung mai poate fi asigurată şi de organisme publice specializate,
precum şi de bănci şi de alte instituţii financiare.
Capitalurile împrumutate peste 5 ani sunt menite să finanţeze elemente cu caracter
stabil al patrimoniului. În funcţie de originea/provenienţa sumelor împrumutate, împrumuturile
pe termen lung se pot clasifica în:
 împrumuturi obligatorii,
 împrumuturi de la organisme publice specializate,
 împrumuturi de la stat,
 împrumuturi de la bănci.
Împrumuturile obligatorii – nevoile de capital pe termen lung ale unei societăţi pot fi
acoperite atât prin emisiuni de acţiuni, cât şi prin emiterea de obligaţiuni care asigură fonduri
împrumutate, generând şi cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente, şi pentru rambursarea
ratelor scadente. Împrumuturile pe bază de obligaţiuni sunt o formă specială a creditului pe
termen lung fiind caracterizate de lansarea publică a unor titluri negociabile. Fiecare
obligaţiune reprezintă o fracţiune a datoriilor pe termen mediu şi lung ale unei întreprinderi.
Obligaţiunile sunt caracterizate de următoarele elemente:
 valoarea nominală în funcţie de care se stabileşte dobânda;
 o rată a dobânzii nominală care este aplicată la valoarea nominală a obligaţiunii
pentru a determina suma cuponului ce trebuie plătită;
 preţul de emisiune este de obicei mai mic decât valoarea nominală, diferenţa
constituind o primă de emisiune;
 preţul de rambursare poate fi mai mare decât valoarea nominală, diferenţa
reprezentând o „primă de rambursare”;

30
  întreprinderea poate ajunge să primească o sumă mai mică decât cea pentru care
îşi angajează răspunderea şi la care calculează dobânda şi, astfel, poate rambursa
o sumă mai mare decât valoarea nominală;
 durata împrumutului se stabileşte prin contract, însă durata de viaţă economică a
fiecărei obligaţiuni nu este precizată, în principal datorită faptului că, de cele
mai multe ori, rambursarea are loc prin tragere la sorţi;
 obligaţiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă; societatea emitentă poată să-
şi reducă datoria prin răscumpărarea la bursă a obligaţiunilor la un preţ ce poate
fi inferior valorii de rambursare;
 spre deosebire de acţionari, care sunt coproprietari ai firmei, posesorii
obligaţiunilor posedă numai drept de creanţă asupra societăţii;
 succesul unui împrumut pe bază de obligaţiuni depinde de factori cum sunt cei
referitori la conjuctura economică, randamentul şi durata împrumutului, precum
şi notorietatea firmei;
 posesorul de economii care-şi plasează banii în titluri ale unor întreprinderi mari
întâmpină riscuri relativ reduse, la care se adaugă şi avantajul lichidităţii sporite,
în comparaţie cu investitorii în capitalul unor întreprinderi mici şi mijlocii.
I.M.M.-urile care doresc să contracteze un împrumut pe termen lung se pot adresa
numai băncilor sau instituţiilor financiare specializate, spre deosebire de întreprinderile mari,
care pot ocoli circuitul bancar prin acordarea unor împrumuturi reciproce sau prin apelarea la
economiile publice pe bază de instrumente de credit titularizate.
 Dacă persoanele care au acordat împrumuturi pe bază de obligaţiuni vor să-şi
răscumpere banii înainte de scadenţă, se poate face apel la piaţa bursieră,
primind un preţ care diferă atât faţă de valoarea nominală, cât şi faţă de valoarea
de rambursare.
 Obligaţiunile nu conferă posesorilor nicio putere decizională.
 O obligaţiune mai este definită prin valoarea de emisiune, plata dobânzilor,
calendarul de amortizare sau de rambursare şi preţul de rambursare.
În practica economiei de piaţă, se pot utiliza mai multe tipuri de obligaţiuni:
1) obligaţiuni simple (clasice)
În situaţia în care societatea procedează la emisiunea unui împrumut pe bază de
obligaţiuni, ea remite fiecărui creditor un număr de titluri corespunzător sumei angajate.

31
 Împrumuturile se adresează populaţiei, societăţilor şi instituţiilor financiare şi de credit,
astfel că marile unităţi economice au avantajul de a avea o bază foarte largă de creditare,
putând negocia condiţii de împrumut mult mai favorabile.
Dobânda în procente se poate calcula prin raportarea cuponului venitului anual la
valoarea nominală şi deînmulţit cu 100.
2) obligaţiuni indexate
Sunt denumite astfel pentru că preţul de rambursare şi/sau dobânda variază în
conformitate cu un indice stabilit apriori. Astfel obligaţiunile pot fi indexate cu un indice
special care are legătură directă cu activitatea societăţii (cifra de afaceri, preţul produselor,
valoarea adăugată şi, uneori, profitul).
Aceste obligaţiuni sunt avantajoase pentru creditori deoarece, în cazul unei activităţi
economice favorabile, societatea întâmpină şi un serviciu crescut al datoriei.
3) obligaţiuni participante
Aceste obligaţiuni sunt o variantă a obligaţiunilor indexate, caracterizate prin aceea că
dau dreptul la o dobândă fixă plus o dobândă suplimentară indexată în funcţie de evoluţia
profiturilor societăţii.
4) obligaţiuni convertibile în acţiuni
Se caracterizează prin dreptul pe care-l oferă deţinătorilor de a-şi transforma creanţele
după un termen în acţiuni la libera opţiune a creditorilor. Decizia se manifestă într-o anumită
perioadă, după care convertibilitatea nu mai e posibilă.
Deţinătorii acestui tip de obligaţiuni sunt avantajaţi prin aceea că au garanţia
rambursării minimale (la valoarea nominală), însoţită şi de posibilitatea de a obţine un câştig
suplimentar important, pentru că valoarea reală a acestor obligaţiuni urmăreşte îndeaproape
valoarea acţiunilor şi poate atinge niveluri mult mai mari.
Obligaţiunea convertibilă este preferabilă celei clasice, în special datorită posibilităţii de
a se beneficia de creşterea reală a volumului şi a eficienţei activităţii.
Ea este preferabilă chiar şi acţiunilor, deoarece oferă siguranţă faţă de o eventuală
scădere a cursului acţiunilor, iar, dacă nu se procedează la convertirea ei în acţiuni, rămâne un
instrument generator de venituri anuale constante.
Emitentul obligaţiunilor convertibile poate oferi o dobândă mai mică faţă de
obligaţiunile clasice.
Pentru societăţi emiterea de obligaţiuni convertibile constituie, de fapt, o amânare a
majorării de capital şi o ocolire a apelării la majorarea clasică prin noi emisiuni de acţiuni.
5) împrumuturi obligatorii grupate/colective

32
 Asemenea împrumuturi pot fi acordate de către unele instituţii financiare create special
în folosul unui anumit grup de întreprinderi.
Instituţiile financiare le permit în special I.M.M.-urilor să intre pe piaţa financiară şi să
obţină condiţii favorabile de împrumut.
6) euro-obligaţiunile
Împrumuturile internaţionale iau în mare măsură forma euro-obligaţiunilor, adică a
titlurilor plasate în afara graniţelor ţării şi în valutele altor ţări. Asemenea împrumuturi sunt
accesibile numai marilor corporaţii şi firmelor multinaţionale şi nu diferă de obligaţiunile
simple/clasice sau uneori de obligaţiunile indexate.
Plasarea euro-obligaţiunilor se face prin intermediul unor uniuni sau grupuri bancare
internaţionale, obligaţiile putând fi cumpărate de către diverşi investitori care nu domiciliază
neapărat în statul pe pieţele căruia sunt lansate titlurile.
Din considerente de echilibrare a balanţelor de plăţi externe, marile întreprinderi sunt
încurajate să se împrumute de pe pieţele europene.

Împrumuturi de la organisme publice specializate

Recursul la aceste instituţii financiare se face ca urmare a dificultăţilor pe care le
întâmpină unele societăţi în apelarea la pieţele financiare tradiţionale şi prin modalităţile
menţionate anterior.
Instituţiile financiare respective intervin direct pe pieţele financiare, permiţând
obţinerea indirectă a societăţii capitalurile de împrumut pe termen lung.

Împrumuturi de la stat
Reprezintă intervenţii financiare ale statului menite să acopere diferenţa cu care se
confruntă întreprinderile de interes naţional în procurarea capitalurilor de pe piaţa financiară şi
au rolul de a favoriza dezvoltarea anumitor ramuri şi sectoare ale economiei.

Împrumuturile de la bănci
Băncile intervin, la rândul lor, sub diferite forme, în asigurarea necesarului de capitaluri
pe termen lung necesare activităţii societăţii.
Împrumuturi pe termen mediu
Pentru asigurarea echilibrului financiar al activităţii, întreprinderile trebuie să coreleze
termenele de exigibilitate a datoriilor cu termenele la care îşi recuperează creanţele faţă de

33
clienţi, precum şi în funcţie de alte elemente, precum durata de amortizare a imobilizărilor
(ne)corporale.
Sub influenţa progresului tehnic, unele elemente de active fixe (utilajele) îşi pierd
valoarea mai repede decât era prevăzut la momentul achiziţionării şi trebuie să fie înlocuite,
pentru a nu prejudicia societatea în raporturile concurenţiale. În acest scop, este necesar să se
accelereze cadenţa amortizării cu acordul organelor fiscale.
Înlocuirea acestor elemente de activ necesită adesea contractarea de împrumuturi pe
durate mai reduse decât cele pe termen lung.
Prin urmare, creditul pe termen mediu are rolul de a acoperi nevoile financiare
determinate de procurarea unor elemente de imobilizări, fiind acordate în principiu pe o durată
de 5 ani şi cu excepţie până la 7 ani.
În acordarea creditelor pe termen lung şi mediu, în economia de piaţă, s-au impus
anumite reguli financiare care au în vedere următoarele:
 fondurile împrumutate nu pot depăşi fondurile proprii;
 durata minimă a împrumuturilor nu trebuie să fie mai mică decât durata de
folosinţă a investiţiilor;
 se impune şi precizarea că rambursarea acestor credite este garantată în special
pe seama rentabilităţii viitoare a firmelor.
Creditului pe termen mediu şi lung îi poate fi asimilat şi creditul prelungit pe termen
scurt, acordat pe baze periodice, precum şi creditele de leasing (credit de închiriere sau credit
„bail”).
Creditul pe termen mediu propriu-zis se acordă de regulă de bănci sau instituţii
financiare. Creditul pe termen scurt prelungit se acordă pentru diferite necesităţi de exploatare,
respectiv vânzări la export, achiziţii de materii prime, precum şi pentru finanţarea vânzărilor cu
plata în rate. Dacă împrumuturile pe termen scurt au o durată de până la 1 an, împrumuturile
prelungite pot fi acordate până la 2-3 ani. Aceste credite se datorează practic duratelor mai mari
ale ciclurilor de fabricaţie şi de comercializare şi sunt destinate finanţării capitalurilor
circulante.
Creditul sub forma leasingului este operaţia prin care o instituţie financiară specializată
cumpără la cererea unei societăţi anumite bunuri care îi sunt acordate în folosinţă în schimbul
plăţii unei chirii periodice (redevenţă). Astfel, societatea nu este proprietarul bunurilor şi nu le
înregistrează în contabilitate decât la conturile din afara bilanţului. În contractul ce se încheie
între instituţie şi societate, se prevede adesea posibilitatea pentru societate de a cumpăra bunul
la sfârşitul închirierii la un preţ avantajos care ţine seama de ratele plătite anterior.

34
 Întreprinderile de dimensiuni reduse, dar care au o activitate profitabilă nu pot recurge
la modalităţi cum ar fi emisiunea de obligaţiuni sau împrumuturi bancare pe termen lung, astfel
că găsesc în leasing un mijloc modern de finanţare şi dezvoltare, beneficiind şi de o durată
avantajoasă de creditare. Acest tip de credit poate fi considerat şi ca un mijloc suplimentar de
finanţare în vederea realizării programului de investiţii, în cazul în care toate mijloacele clasice
de finanţare au fost epuizate.
Caracteristicile leasingului sunt:
 se încheie pe o perioadă determinată care corespunde perioadei de amortizare
completă a bunului;
 la expirarea contractului, există posibilitatea înapoierii bunului către proprietar
sau cumpărarea acestuia la o valoare reziduală stabilită prin contract, sau există
posibilitatea reînnoirii contractului;
 din punct de vedere economic, angajamentele de credit-leasing sunt considerate
datorii pe termen mediu şi lung;
 din punct de vedere financiar, chiar dacă este un contract oneros, în raport cu
creditele obişnuite, acest credit prezintă avantajul că este flexibil în utilizare,
oferindu-i întreprinderii posibilitatea de a dispune de capital fix, beneficiind, în
acelaşi timp, şi de un tratament fiscal favorabil.
Capitaluri împrumutate pe termen scurt
Aceste credite sunt acordate de obicei pe perioade de maximum 1 an şi sunt destinate
finanţării operaţiilor curente de exploatare, facilitând aprovizionarea cu capital circulant şi
reprezentând componente pe termen scurt ale asigurării echilibrului financiar global al firmei.
În structura acestor credite, se regăsesc creditele furnizor şi diferite creanţe şi credite
bancare.

35
 Capitolul 3
Analiza echilibrului financiar

3.1. Gestiunea financiară a întreprinderii

Gestiunea financiară cuprinde ansamblul activităţilor prin care se realizează obiectivele
privind obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare desfăşurării normale a producţiei,
înregistrarea şi evidenţa în expresie valorică a activităţii economice din cadrul întreprinderii;
urmăreşte utilizarea eficientă a resurselor, desfăşurarea ritmică a activităţii, semnalează
fenomenele care influenţează nivelul profitului şi reducerea costurilor etc.
Funcţiunea financiară are implicaţii în activitatea generală de gestiune, în asigurarea
fondurilor necesare pentru salarii, materii prime şi materiale, utilaje etc.
Un rol important revine activităţilor ce ţin de exercitarea funcţiunii financiare cu
privire la contractarea creditelor în momentele potrivite pentru desfăşurarea normală a
producţiei, folosirea judicioasă a disponibilităţilor băneşti, încasarea creanţelor, dimensionarea
corectă a rezervelor etc.
Activităţile acestei funcţiuni se grupează în două categorii:
a) activitatea financiară, care se referă la obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor
financiare ale întreprinderii, la utilizarea facilităţilor de ordin financiar, achitarea obligaţiilor
financiare, contractarea de credite şi rambursarea lor etc.
b) acivitatea contabilă, care asigură înregistrarea şi evidenţa veniturilor şi cheltuielilor,
a materialelor şi a producţiei, calculul costurilor şi determinarea rezultatelor financiare finale,
evidenţierea modificărilor patrimoniale în volum şi structură.
Funcţiunea financiară, prin complexitatea operaţiunilor pe care le ocazionează, prin
multiplele corelaţii pe care le are cu toate celelalte funcţiuni ale întreprinderii, se concretizează
ca o latură bine definită a gestiunii financiare a întreprinderii.
Importanţa gestiunii financiare nu se mărgineşte numai la sfera de activitate internă a
întreprinderii. Procurarea şi mai ales utilizarea fondurilor se realizează prin nesfârşitul lanţ al
operaţiunilor băneşti. În acest sens, majoritatea fluxurilor băneşti din economie este tranzitată
de gestiunea financiară a întreprinderii.
În strânsă legătură cu celelalte funcţiuni ale întreprinderii, funcţiunea financiară are
rolul de a asigura apărarea, creşterea şi consolidarea patrimoniului întreprinderii. În această
sferă se includ toate deciziile legate de realizarea investiţiilor şi finanţarea acestora, evidenţa
producţiei şi a cheltuielilor, precum şi repartizarea şi utilizarea profitului realizat.

36
 Activităţile principale care fac parte din sfera acestei funcţiuni sunt:
 Analiza financiară a întreprinderii în vederea diagnosticării situaţiei financiare.
Pentru aceasta se utilizează informaţiile de sinteză cuprinse în bilanţul contabil şi contul de
rezultate;
 Previziunea financiară care, pe baza unor ipoteze referitoare la situaţia economică
generală, conduce la elaborarea unor planuri financiare pe termen mediu şi lung, a bugetelor
de venituri şi cheltuieli specifice fiecărei activităţi a întreprinderii;
 Fundamentarea deciziilor de investiţii şi de finanţare a acestora, astfel încât
disponibilităţile băneşti ale întreprinderii să-şi găsească cea mai rentabilă utilizare în viitor;
 Asigurarea legăturii întreprinderii cu piaţa financiară şi cu diferitele organisme ale
acesteia, în vederea mobilizării eventualelor capitaluri disponibile ale altor agenţi economici
pentru dezvoltarea şi creşterea economică a întreprinderii;
 Gestionarea riguroasă a acivelor financiare ale întreprinderii, negocierea
eventualelor credite, asigurarea unei capicităţi de plată corespunzătoare desfăşurării ritmice a
activităţilor de producţie şi comerciale;
 Realizarea politicii rezultatelor întreprinderii, repartizarea şi utilizarea profitului
net conform hotărârilor adunării generale a acţionarilor etc.

3.2. Instrumente ale analizei financiare

Analiza financiară a întreprinderii are ca scop să determine „perfomanţa” întreprinderii
la un moment dat (de regulă, la încheierea unui exerciţiu financiar).
Pentru realizarea acestui scop, sunt utilizate două instrumente contabile:
1. Bilanţul financiar
2. Contul de profit şi pierdere

3.2.1. Bilanţul financiar

Bilanțul financiar contabil este o reprezentare valorică a resurselor economice ale
firmei, specifice activității de investiții (active imobilizate) și activității de exploatare (active
circulante), precum și o reprezentare a surselor de finanțare ale firmei, respectiv finanțare pe
termen lung (pasive imobilizate) sau finanțare pe termen scurt (pasive circulante), din surse
proprii sau imprumutate.
Valoarea resurselor firmei = Valoarea surselor de finanțare ale firmei
Total active = Total pasive

37
 Bilanţul sintetizează starea patrimonială a întreprinderii la un moment dat şi descrie
separat elementele de Activ (A) şi Pasiv (P). Activul se compune din bunurile deţinute de
întreprindere şi creanţele acesteia, iar Pasivul cuprinde capitalurile proprii şi datoriile
contractate de întreprindere şi nerambursate încă. Diferenţa între Activ şi Pasiv (A-P) se
numeşte „situaţie netă” a întreprinderii (averea acţionarilor sau activul neangajat în datorii).
Situaţia netă (SN) poate fi pozitivă, caz în care reflectă o gestiune economică sănătoasă (o
creştere a bogăţiei întreprinderii), sau negativă, arătând o depăşire a activului de către datorii
(situaţie falimentară).
Bilanţul reflectă echilibrul financiar al întreprinderii la un moment dat. Fiecare element
al activului reprezintă o „alocare” de fonduri băneşti, structurate după gradul lor de lichiditate.
Astfel, imobilizările necorporale (brevete, licenţe etc.) sunt cele mai puţin lichide;
imobilizările corporale (terenuri, clădiri etc.) au o lichiditate superioară activelor necorporale,
iar imobilizările financiare (titluri de participaţie) sunt cele mai lichide. Datorită rotaţiei relativ
lente a capitalurilor investite în astfel de active, ele se numesc şi „alocări permanente”. Activul
cuprinde şi activele circulante, mult mai lichide decât imobilizările, numite şi „alocări
temporare”, la care recuperarea capitalurilor investite se face la încheierea exerciţiului.
Cealaltă parte a bilanţului, Pasivul, reflectă sursele de provenienţă a capitalurilor
proprii (CP) şi împrumutate. Pasivele sunt structurate după gradul lor de exigibilitate (scadenţă
la un termen dat). Astfel, întâi se înscriu în pasivul bilanţului capitalurile proprii, apoi cele din
reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve) şi cele provenite din surse publice (subvenţii).
Aceste elemente au un termen de scadenţă îndepărtată şi constituie „surse permanente”. În
această categorie pot fi incluse şi datoriile pe termen lung. Datoriile pe termen scurt (credite,
furnizori, clienţi etc.) au un grad sporit de exigibilitate şi sunt numite „surse temporare”.
Conform analizei pe baza bilanţului financiar, activele şi pasivele firmei se pot
structura astfel:
Activ Pasiv
Active permanente (cu Pasive permanente
termen de lichiditate mai (capitaluri proprii şi
mare de un an) asimilate, datorii cu termen
de exigibilitate mai mare
de un an)
Active temporare (cu
termen de lichiditate mai
Pasive temporare (cu
mic de un an)
termen de exigibilitate mai
mic de un an)

38
 Tabloul de finanţare bazat pe durata utilizărilor şi resurselor – grupează utilizările şi
resursele în două blocuri, după cum durata lor este mai mică sau mai mare de 1 an, şi au în principal
următoarea structură:

Utilizări (U) - ACTIV Resurse (R) - PASIV

Utilizări pe termen lung (UTL):
- creşteri de imobilizări;
- rambursări de împrumuturi pe
termen mediu şi lung.
Resurse pe termen lung (RTL):
- capacitatea de autofinanţare
pe termen mediu şi lung;
- creşteri de capital;
- noi împrumuturi pe termen
mediu şi lung;
- vânzări de active imobilizate.

Utilizări pe termen scurt (UTS): Resurse pe termen scurt (RTS):

- creşteri de stocuri; - capacitatea de autofinanţare pe
- creşterea creanţelor; termen scurt;
- creşterea disponibilităţilor - creşterea creditelor-furnizor;
sau titlurilor mobiliare de - creşterea creditelor diverse;
plasament. - creşterea creditelor bancare
pe termen scurt.

Alocările permanente trebuie să fie, în principiu, acoperite din surse permanente.

Diferenţa între sursele pemanente şi alocările permanente constituie „fondul de rulment” (FR)
al întreprinderii:
FR = (CP+Datorii) - Imobilizări nete (fără amortizări)
Fondul de rulment este expresia echilibrului financiar al întreprinderii, fiind utilizat
pentru înnoirea stocurilor şi creanţelor. Alegerea între diferitele posibilităţi de utilizare (pentru
investiţii, producţie, titluri) este o problemă cheie a gestiunii financiare a întreprinderii. Uneori,
fondul de rulment poate fi negativ, semnificând faptul că pentru alocările permanente s-au
utilizat şi sursele temporare. În acest caz, gradul de îndatorare pe termen scurt este foarte mare
şi situaţia financiară a întreprinderii devine „explozivă”.

39
 În conformitate cu principiul gestiunii financiare, alocările temporare trebuie să aibă ca
surse de acoperire sursele temporare. Diferenţa între acestea se numeşte „nevoia de fond de
rulment (NFR)”:
NFR = Alocări temporare - Surse temporare = (Stocuri+creanţe) - (datorii de exploatare)
Evident, şi NFR poate fi pozitivă sau negativă. Comparând FR cu NFR la încheierea
exerciţiului financiar, se determină disponibilităţile băneşti ale întreprinderii aflate în contul
curent la banca sau în casă (numite „trezoreria netă – TN”):
TN=FR-NFR
Trezoreria netă este expresia elocventă a unei activităţi eficiente. Când este pozitivă,
exerciţiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, concretizat în profitul net înscris în
pasivul bilanţului. Trezoreria netă negativă evidenţiază un dezechilibru financiar. Diferenţa
între trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului (1) şi de începutul lui (0) reprezintă „cash-flow”-ul
(CF) perioadei:
CF=TN 1 -TN 0
Un CF pozitiv reflectă o situaţie financiară bună a întreprinderii, o creştere a capacităţii
ei de a finanţa investiţii şi de a creşte bogăţia proprietarilor. Invers, un CF negativ va semnifica
o sărăcire, o reducere a valorii proprietăţii.
În concluzie, bilanţul contabil reflectă:
- în Activ:
- activele fixe (imobilizări – IMO), în structura lor;
- activele circulante (ACR): stocuri, creanţe;
- disponibilităţile băneşti (DB);
- în Pasiv:
- capitalurile proprii (CP);
- datoriile de expoatare (D);
- creditele de trezorerie (CRT).
Echilibrul financiar global este asigurat prin relaţia A=P. Pentru aprecierea echilibrului
financiar al întreprinderii, se utilizează şi alţi indicatori:
- fondul de rulment:
FR=(ACR+DB)-(D+CRT)=(ACR-D)+(DB-CRT)=NFR+TN
-fondul de rulment propriu:
FRP=CP-IMO
- fondul de rulment împrumutat:
FRI=FR-FRP

40
 Situaţia netă calculată ca diferenţa între activul total şi datoriile totale contractate dă o
primă evaluare (contabilă) a întreprinderii la data închiderii exerciţiului. Această ecuaţie
fundamentală a bilanţului redă averea netă a acţionarilor, respectiv activul neangajat în datorii.
SITUAŢIA NETĂ = TOTAL ACTIV – DATORII

3.2.2. Contul de profit şi pierderi

În contul de profit şi pierderi se reflectă fluxurile de venituri şi cheltuieli care au
marcat evoluţia întreprinderii în perioada exerciţiului financiar. Cheltuielile constituie
elementele de cost suportate de întrerpindere (consumuri de materii prime, cheltuieli de
personal, amortismente, provizioane etc.). Veniturile cuprind, ca parte preponderentă, cifra de
afaceri (vânzările), dar şi creşterea stocurilor de producţie şi lucrări în curs de execuţie,
dobânzi etc. Structura indicatorilor cuprinşi în contul de profit şi pierderi este următoarea:

1.Vânzări de mărfuri
2. Producţia vândută
3. Cifra de afaceri (1+2)
4. Producţia stocată – sold creditor
5. Producţia imobilizată
6. Producţia exerciţiului
7. Venituri din subvenţii de exploatare
8. Alte venituri din exploatare
I. Venituri din exploatare-total (3+4 la 8)
9. Costul mărfurilor vândute
10. Materii prime şi consumabile
11. Combustibil, energie şi apă
12. Alte cheltuieli materiale
13. Cheltuieli materiale-total (10+12)
14. Lucrări şi servicii executate de terţi
15. Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
16. Salarii personal
17. Asigurări şi protecţie socială
18. Cheltuieli cu personalul-total (16+17)
19. Alte cheltuieli de exploatare

41
 20. Amortizări şi provizioane
II. Cheltuieli pentru exploatare total (9+13 la 15+18 la 20)
21. Rezultatul din exploatare-profit/pierdere (I±II)
22. Venituri din diferenţe de curs valutar
23. Venituri din alte realizări financiare
24. Venituri din dobânzi
III. Venituri financiare-total (22 la 24)
25. Diferenţe de curs valutar
26. Cheltuieli privind dobânzile
IV. Cheltuieli financiare-total (25+26)
27. Rezultatul financiar – profit/pierdere (III±IV)
28. Rezultatul curent al exerciţiului – profit/pierdere (21±27)
V. Venituri excepţionale-total
VI. Cheltuieli exceptionale-total
29. Rezultatul excepţional al exerciţiului (V±VI)
VII. Venituri-total (I+III+V)
VIII. Cheltuieli-total (II+IV+VI)
30. Profit/pierdere brut (VII±VIII)
31. Impozit pe profit
32. Rezultatul exerciţiului – profit/pierdere (30±31)

3.2.3 Abordări actuale privind contul de profit şi pierdere. Studiu comparativ.

Contul de profit şi pierdere în viziunea Directivei a-IV-a Europene.
Potrivit Directivelor Uniunii Europene în domeniul contabil, directive din generaţia a II-
a, deci care se bucură de o anumită flexibilitate în aplicare şi implementare, este lăsată la
latitudinea statelor membre posibilitatea de a opta între mai multe modele de prezentare a
contului de profit şi pierdere. Directiva lasă statelor membre posibilitatea opţiunii între patru
scheme diferenţiate atât în ceea ce priveşte modul de prezentare a elementelor în cadrul
contului de profit şi pierdere sub formă orizontală (cont) sau în format vertical (listă), cât şi din
punct de vedere al criteriului ales pentru structurarea cheltuielilor şi a veniturilor după funcţie
sau destinaţie.

42
 În contul de profit şi pierdere, valorile aferente fiecărui post sunt prezentate atât pentru
exerciţiul curent, cât şi pentru cel precedent în scopul satisfacerii ceriţelor privind asigurarea
comparabilitaţii informaţiilor contabile.
Modelul contului de profit şi pierdere cu prezentarea cheltuielilor după NATURA lor

 Producţia vândută exprimată în preţuri de vânzare

(+/-)Variaţia producţiei stocate, exprimate în costuri de producţie la sfârşitul
exerciţiului faţa de cea de la începutul exerciţiului.
(+) Producţia imobilizată, exprimată în costuri de producţie
(=) Producţia exerciţiului
 Vânzări de mărfuri
(+) Producţia vândută
(=) Cifra de afaceri
(+) Subvenţii de exploatare
(+) Alte venituri din exploatare
(=) Venituri din exploatare
(-) Cheltuieli din exploatare
(=) Rezultat din exploatare (profit/pierdere)
 Venituri financiare
(-) Cheltuieli financiare
(=) Rezultat financiar (profit/pierdere)
 Rezultat din exploatare (profit/pierdere)
(+) Rezultat financiar (profit/pierdere)
(=) Rezultat curent (profit/pierdere)
 Venituri excepţionale
(-) Cheltuieli excepţionale
(=) Rezultat excepţional (profit/pierdere)
 Rezultat curent (profit/pierdere)
(+) Rezultat excepţional (profit/pierdere)
(-) Impozit pe profit
(=) Rezultatul exerciţiului

Modelul de prezentare a contului de profit şi pieredere cu cheltuielile structurate după

natura lor conferă posibilitatea calculării indicatorilor producţia exerciţiului, cifra de afaceri şi

43
valoarea adăugată fiind astfel satisfacute atât cerinţele de ordin fiscal, cât şi cerinţele
determinării unor indicatori macroeconomici.

Modelul contului de profit şi pierdere cu prezentarea cheltuielilor dupa FUNCŢIA

lor

 Cifra de afaceri
(-) Costul de cumpărare al mărfurilor vândute sau costul producţiei vândute
(=) Marja brută
(-) Alte cheltuieli de exploatare
Din care:
- cheltuieli de distribuţie
- cheltuieli generale de administraţie
- amortizări si provizioane pentru deprecieri (cele neincluse în costul de
producţie)
(=) Rezultatul din exploatare (profit/pierdere)
(+/-) Alte venituri şi cheltuieli
Din care:
- dividende şi dobânzi încasate
- cheltuieli financiare
- impozite sau provizioane pentru impozite
(=) Rezultatul curent al exerciţiului (profit/pierdere)
(+/-) Venituri şi cheltuieli extraordinare
(-) Impozitul pe profit privind rezultatul extraordinar
(=) Rezultatul net al exerciţiului (profit/pierdere)
 Numărul de acţiuni
 Dividendul pe acţiune

Modelul contului de profit şi pierdere cu prezentarea cheltuielilor după fucţia lor oferă
posibilitatea studierii gestiunii funcţiilor întreprinderii. Informaţiile prezentate în cadrul acestui
model creează investitorului de capital axat pe cele două componente de bază, risc asumat şi
profit previzionat, cadrul propice pentru a evalua raţional eficienţa tranzacţiilor.

44
 Capitolul 4
Analiza rezultatului întreprinderii

4.1. Soldurile intermediare de gestiune

Structura contului de profit şi pierdere, pe cele trei tipuri de activităţi, permite
determinarea unor solduri de acumulări băneşti potenţiale, destinate să remunereze factorii de
producţie şi să finanţeze activitatea viitoare a întreprinderii, denumite solduri intermediare de
gestiune (S.I.G.). Aceste solduri reprezintă, de fapt, palierele succesive în formarea rezultatului
final. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de
acumulare.
Pe baza unor scheme de analiză a contului de rezultate, se pot determina indicatorii
care reflectă activitatea întreprinderii sub aspect financiar. Una din schemele de analiză, cu o
utilizare mai frecventă, este cea numită „tabloul descendent”:

PRODUCŢIE CONSUMURI
- livrată - materii prime
- stocată - materiale
- imobilizată - alte consumuri
MARJA CONSUMURI
ASUPRA INTERMEDIARE
CONSUMURILOR
Alte cheltuieli
VALOARE de
exploatare
ADĂUGATĂ - cu personalul
- impozite,
taxe,
alte obligaţii
EXCEDENT Cheltuieli
BRUT DE financiare
EXPLOATARE Capacitate DIVIDENDE
(E.B.E)
de Autofinanţare
autofinanţare

45
 Schema porneşte de la valoarea producţiei (compusă din cifra de afaceri, variaţia
stocurilor de producţie în curs şi producţia imobilizată în momentul inventarierii), ajungând la
lichidităţile pe care întreprinderea le poate mobiliza (partea de profit reţinută pentru nevoile de
dezvoltare şi dividentele cuvenite acţionarilor). În fiecare etapă, se scad treptat diferitele
cheltuieli ocazionale. Astfel, din valoarea producţiei, se scad consumurile legate de această
producţie şi rămâne marja asupra consumurilor din care, reţinând celelalte consumuri
intermediare, rezultă valoarea adăugată. Aceasta urmează a fi repartizată: o parte este destinată
acoperirii altor cheltuieli de exploatare (salarii, impozite etc.), rezultând excedentul brut de
exploatare (EBE), care este un indicator esenţial de apreciere a situaţiei financiare a
întreprinderii. Excedentul brut de exploatare foloseşte pentru a plăti băncilor cheltuielile
financiare, pentru a plăti statului impozitul pe profit şi salariaţilor eventualele drepturi de
participare la profit. Ceea ce rămâne din excedent formează capacitatea de autofinanţare, adică
ceea ce întreprinderea va putea finanţa prin ea însăşi (fără a apela la împrumuturi). Acest
surplus reprezintă, deci, bogăţia proprietarilor întreprinderii, el fiind folosit în continuare aşa
cum aceştia hotărăsc. În majoritatea cazurilor, A.G.A hotărăşte ca o parte să fie distribuită ca
dividende, iar restul (fondul de dezvoltare) să fie reinvestit în întreprindere.
Marja comercială vizează în exclusivitate întreprinderile cu profit comercial sau numai
activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate complexă (industrială şi comercială) 1 .
Activitatea comercială presupune cumpărarea şi revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind
considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeaşi stare. Excedentul vânzărilor de
mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială. Costul de
cumpărare al mărfurilor vândute include preţul de cumpărare majorat cu cheltuielile accesorii
de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri.
Producţia exercitiului include valoarea bunurilor şi serviciilor fabricate de întreprindere
pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia
exerciţiului va include trei elemente: producţia vândută evaluată la preţul de vânzare, producţia
stocată şi producţia imobilizată evaluate la cost de producţie.
Valoarea adăugată (VA) exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor
de producţie peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii
curente a întreprinderii.
În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti din care se va face
remunerarea participanţilor direcţi sau indirecţi la activitatea economică a întreprinderii:

1
Vintilă, G., “Gestiunea financiară a întreprinderii”, E.D.P., 2000, pg. 81

46
 remunerarea muncii prin salarii, indemnizaţii, premii, cheltuieli sociale;
 remunerarea statului prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
 remunerarea creditorilor prin dobânzi şi comisioane plătite;
 remunerarea investiţiilor prin amortismente calculate;
 remunerarea capitalurilor proprii prin dividende plătite acţionarilor;
 remunerarea întreprinderii prin capacitatea de autofinanţare.
Valoarea adăugată = producţia exerciţiului + marja comercială – consumurile externe
Valoarea adăugată este un indicator important şi prin faptul că reprezintă baza de calcul
pentru taxa pe valoare adăugată (TVA), iar, prin agregarea ei la nivel macroeconomic, se
obţine PIB-ul. La nivel microeconomicş este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri sau
producţia. Este un indicator care măsoară gradul de integrare prin raportul VA/CA fără taxe.
Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie,
îndeosebi a factorilor muncă şi capital, peste valoarea materialeleor, subansamblelor, energiei,
serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi 2 . Este un indicator de structură al funcţiei de
producţie care poate fi exprimat prin rapoartele:
Cheltuieli de personal / Valoarea adăugată sau
Amortizări / Valoarea adăugată
Evoluţia acestui indicator în timp evidenţiază îmbogăţirea întreprinderii şi reprezintă o
măsură a performanţelor economice ale întreprinderii 3 .
Excedentul brut de exploatare (EBE) sau, după caz, insuficienţa brută de exploatare
(IBE) reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată (plus subvenţiile de exploatare) şi
cheltuielile de personal.
EBE = (VA + Subvenţii de exploatare) – (Cheltuieli de personal + Impozite şi taxe)
Excedentul brut de exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare,
resursa principală a întreprinderii, cu influenţa hotărâtoare asupra rentabilităţii finale şi a
capacităţii de dezvoltare a întreprinderii.
Un excedent al exploatării suficient de mare va permite întreprinderii reînnoirea
imobilizarilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite şi
asigurarea finanţării sale, care antrenează cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită
statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) şi/sau conservată prin autofinanţare.

2
Stancu I., Finanţe – Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderilor, Analiza şi gestiunea financiară, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003, ediţia a III-a, pg. 468
3
Brezeanu, P., Management Financiar, Cartea Universitară, 2005, pg. 88

47
 Acest sold intermediar de gestiune nefiind influenţat de politica întreprinderii în materie
de finantare, amortizare, provizioane, fiscalitate, furnizează informaţii semnificative cu privire
la performanţele industriale şi comerciale, fiind, de aceea, recomandat în analizele comparative
ale întreprinderilor aparţinând aceluiaşi sector de activitate.
De altfel, EBE exprimă măsura resurselor degajate de exploatare, pe baza cărora
întreprinderea exercită deciziile strategice. Luând în calcul veniturile încasabile şi cheltuielile
plătibile, indicatorul capătă o semnificaţie deosebită în termeni de resurse financiare (EBE
reprezentând fundamentul autofinanţării întreprinderii) şi trezorerie (EBE măsoară trezoreria
potenţială degajată de exploatare şi decalajele dintre scadenţa încasării creanţelor şi plata
datoriilor):
EBE = excedent de trezorerie al exploatării + variaţia NFRE.
Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) priveşte activitatea de exploatare normală şi
curentă a întreprinderii 4 . Reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile exploatării:
Rezultatul exploatării = EBE + (Reluări asupra provizioanelor + Alte venituri din exploatare)
– (Amortizări şi provizioane calculate + Alte cheltuieli de exploatare).
Rezultatul exploatării reflectă mărimea absolută a rentabilităţii exploatării, obţinută prin
deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi
calculate).
Rezultatul curent este rezultatul tuturor operaţiunilor curente ale întreprinderii:
Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + /- Rezultatul financiar
Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza rezultatelor
întreprinderii pe mai multe exercţii succesive.
Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu
care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să
fie susţinut de existenţa unor diponibilităţi reale, altfel el va ramâne doar un potenţial de
finanţare. Profitul net urmează să se distribuie sub formă de dividende sau/şi să se
reinvestească în întreprindere.
Profitul înainte de dobânzi şi impozite are, după deducerea impozitului pe profit (EBIT-
Impozit), o semnificaţie deosebită. Acesta exprimă potenţialul (contabil) de remunerare a
acţionarilor cu dividende şi a creditărilor (băncilor) cu dobânzi. 5

4
Vintilă, G., “Diagnostic financiar şi evaluarea întreprinderilor”, E.D.P., 1998, pg. 94
5
În literatura occidentală, se utilizează două sensuri ale termenului român de amortizare:
depreciere, care semnifică amortizarea imobilizărilor corporale, şi amortizarea, care se referă
la amortizarea imobilizărilor necorporale, dar şi la rambursarea împrumuturilor.

48
 Profitul net înainte de impozit - EBITDA, sau pe larg earnings before interest, tax,
depeciation and amortisation reprezintă profitul înainte de cheltuielile cu dobânda, impozitul și
amortizarea. Este determinat, atât de rezultatul exploatării, cât şi de cel al activităţii financiare
excepţionale 6 .
EBITDA nu ține cont de politica de achiziții și de politica financiară a companiei
deoarece exclude costurile cu deprecierea/amortizarea, precum și cheltuielile cu dobânda. Mai
mult, EBITDA prezita avantajul de a fi ușor de înțeles și calculat.
EBITDA= profitul net +cheltuiala cu impozitul + cheltuiala cu dobanda+ amortisment

Profitul net (Net Income) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care
sunt remuneraţi acţionarii, pentru capitalurie proprii investite. Acesta urmează să se distribuie
sub formă de dividende, în raport cu numărul de acţiuni.

4.2. Capacitatea de autofinanţare

Pe baza contului de profit şi pierdere, putem identifica un alt indicator, şi anume
capacitatea de autofinanţare (CAF).
Aceasta reflectă potenţialul financiar de creştere economică al întreprinderii, respectiv
sursa financiară generată de activitatea industrială după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile
la o anumită scadenţă.
Capacitatea de autofinantare (CAF) reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea
rentabilă a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, destinat să remunereze capitalurile
proprii şi să finanţeze investiţiile de expansiune şi de menţinere sau reînnoire din exerciţiile
viitoare 7 . CAF este o resursă internă aflată în permanenţă la dispoziţia întreprinderii.
CAF se poate determina prin două metode puse în evidenţă de tabelul de mai jos:

Metoda deductivă Metoda adiţională

6
Nota. In terminologia IFRS termenul de depreciere (depreciation) se refera la
amortizarea activelor tangibile, iar amortizarea(amortisation) se refera la activele intangibile.
Indicatorul EBITDA este deosebit de util, fiind o aproximare a cash flowului din operatiuni, si
este prin urmare o masura a performantei firmei.
Impozitul si dobanda sunt repartizari efective catre stat si respectiv cheltuieli financiare , si nu
sunt definitorii pentru succesul activitatii unei companii .
7
Vintilă, G., “Gestiunea financiară a întreprinderii”, E.D.P., 1999, pg.92

49
 EBE REZULTATUL EXERCIŢIULUI
+ Alte venituri din exploatare - Venituri din cesiunea elementelor de
- Alte cheltuieli pentru exploatare activ
+ Venituri financiare, mai puţin reluări - Reluări asupra provizioanelor
asupra provizioanelor excepţionale
- Cheltuieli financiare, mai puţin - Reluări asupra provizioanelor financiare
amortizările şi provizioanele calculate + Valoarea netă contabilă a elementelor de
+ Venituri excepţionale din operaţii de activ cedate
gestiune + Amortizări şi provizioane excepţionale
- Cheltuieli excepţionale privind calculate
operaţiunile de gestiune + Amortizări şi provizioane financiare
- Impozit pe profit calculate
+ Amortismente cu provizioane de
exploatare calculate
= CAPACITATEA DE = CAPACITATEA DE
AUTOFINANŢARE AUTOFINANŢARE

Cheltuieli
Venituri
pentru
din exploatare
exploatare
încasabile
plătibile

Alte E
cheltuieli
plătibile
BE

Amortismente şi Alte
provizioane venituri
calculate(APC)
încasabile C
fără
venituri

Cheltuieli
Valoarea netã neplătibile Reluări asupra
contabilă a (calculate) Venituri Amortismentelor şi
elementelor de provizioanelor
activ(VNCEA)
din cesiuni

Cote părţi din

Venituri subvenţii virate
neîncasabile asupra rezultatului
exercitiului
(calculate)
REZULTAT NET
(DaCa>0)

50
 Calculul capacităţii de autofinanţare
( Sursa: Vintilă Georgeta - Gestiunea financiară a întreprinderii)

Surplusul financiar degajat în cursul exerciţiului de ansamblul operaţiilor de gestiune

(CAF) nu va avea decât un caracter potenţial dacă nu este succedat de un flux monetar real (o
trezorerie efectiv disponibilă).

4.3. Analiza pragului de rentabilitate şi valoarea riscului de exploatare

Analiza soldurilor intermediare de gestiune nu este singura posibilitate de analiză a
contului de rezultate. Există, de asemenea, un model de analiză prin cheltuielile variabile în
raport cu cifra de afaceri (o analiză a pragului de rentabilitate).
Analiza cheltuielilor variabile-fixe porneşte de la proporţionalitatea unor cheltuieli în
raport cu cifra de afaceri. Se determină, astfel, o marjă asupra cheltuielilor variabile ce se
doreşte a fi superioară cheltuielilor fixe.
Cheltuielile variabile sunt direct proporţionale cu nivelul producţiei la care se referă,
fiind, însă, relativ constante pe unitatea de produs.
Cheltuielile fixe, independente de nivelul activităţii, sunt angajate în scopul funcţionării
normale a întreprinderilor, fiind plătite chiar în absenţa cifrei de afaceri (cheltuielile generale
ale întreprinderii, o parte din cheltuielile comune ale secţiei şi din cheltuielile de desfacere şi
altele).
Această grupare trebuie abordată prin prisma timpului, deoarece, pe termen lung, toate
cheltuielile sunt considerate variabile, iar numai pe termen scurt unele sunt considerate
variabile şi altele fixe.
Riscul de exploatare depinde în special de nivelul cheltuielilor fixe, acelaşi nivel al
cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare.
Importanţa cheltuielilor fixe nu poate fi apreciată în valoare absolută, ci numai în raport
cu marja generată de întreprindere, deoarece există sectoare de activitate, cum ar fi acela al
serviciilor, în care raportul CA/Cumpărări este foarte mare, deci cheltuielile fixe sunt mult mai
uşor absorbite prin cifra de afaceri. Sinteza între nivelul cheltuielilor fixe (CF) şi cel al marjei
asupra cheltuielilor variabile (MCV) o realizează punctul critic, punctul mort sau pragul de
rentabilitate (PR).
Punctul critic reprezinta nivelul de activitate (CA) care absoarbe în totalitate cheltuielile
de exploatare ale unei perioade, iar rezultatul este nul. Pragul de rentabilitate evidenţiază
nivelul minim de activitate la care trebuie sã se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în

51
pierdere. Depăşind acest nivel, activitatea întreprinderii devine rentabilă. Riscul economic
(riscul de exploatare) va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus.
Determinarea pragului de rentabilitate se face, după caz, în unităţi fizice, valorice sau în
număr de zile, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a întreprinderii. În analiza
contului de rezultate, pragul de rentabilitate pentru întreaga activitate a întreprinderii are
următorul model:

Cifra de afaceri: (CA) 100%

- Cheltuieli variabile: (CV) CV/CA%
= Marja asupra cheltuielilor variabile:(MCV) CV/CA%
- Cheltuieli fixe: (CF)
= Rezultatul exploatării: (Re) 8
Relaţia de calcul a pragului de rentabilitate fundamentată pe ipoteza liniarităţii cifrei de
afaceri pe toată durata perioadei supuse analizei este următoarea:
CF ( absolute)
CApr  ; CF = suma cheltuielilor fixe
MCV %

CV
MCV  * 100 ; MCV = Marja asupra cheltuielilor variabile
CA
Această metodă de analiză este foarte utilă pentru calculele de previziune, permiţând
obţinerea unor informaţii precum:
 cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul (pragul de rentabilitate sau punctul critic);
 mărimea profitului realizabil la o creştere dată a cifrei de afaceri;
 mărimea cifrei de afaceri care să conducă la obţinerea unui profit dorit al exploatării;
 mărimea cifrei de afaceri pentru menţinerea unui anumit profit în condiţiile în care cresc
cheltuielile fixe în anul de plan faţă de anul de bază.
Structura cheltuielilor, şi în special repartiţia între cheltuielile fixe şi cheltuielile
variabile în raport cu CA, exercită o influenţă marcantă asupra rentabilităţii, ceea ce justifică
evaluarea riscului de exploatare structural.
Evaluarea riscului de exploatare structural, pornind de la modelul pragului de
rentabilitate, se concretizează în două maniere complementare:
 fie calculând rata care exprimă direct riscul de exploatare (Rpr):

8
Stancu I., Finanţe – Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderilor, Analiza şi gestiunea
financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, ediţia a III-a, pg. 476

52
 CApr
R pr  * 100
CAreala
Cu cât R pr este mai mare, cu atât riscul este mai mare şi invers (în comparaţiile realizate
între două sau mai multe întreprinderi).
 fie calculând indicele de securitate (Is) care evidenţiază marja de securitate de care dispune
întreprinderea:
CAreala  CApr
Is 
CAreala
Marja de securitate a întreprinderii va fi cu atât mai mare cu cât indicele de securitate
este mai mare. Aprecierea riscului de exploatare poate fi facută şi cu ajutorul unui indicator de
poziţie faţă de pragul de rentabilitate, indicator estimat atât în marime absolută (), cât şi în
mărime relativă (), potrivit relaţiilor:
  CAreala  CApr
CAreala  CApr
 
CApr
Poziţia absolută (), denumită şi flexibilitate absolută, evidentiază capacitatea
întreprinderii de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. Este de dorit ca acest indicator să fie
cât mai mare, pentru a evidenţia o flexibilitate ridicată a întreprinderii, respectiv un risc de
exploatare cât mai redus.
Studiile realizate în economiile occidentale apreciază situaţia întreprinderilor în raport
cu pragul de rentabilitate astfel:
 instabilă, dacă Ca reală este cu mai puţin de 10% deasupra pragului rentabilităţii;
 relativ stabilă, dacă CA reală este cu 20% deasupra punctului critic;
 confortabilă, dacă CA reală depăşeşte punctul critic cu peste 20%.
Indicatorul de poziţie relativ (), denumit şi coeficient de volatilitate, înregistrează
valori mari atunci când riscul este minim. El are aceeaşi valoare informaţională precum
indicatorul absolut.
Cunoaşterea pragului de rentabilitate permite fixarea obiectivului minim de realizat
(Ca min ) pentru ca întreprinderea să fie profitabilă. Dar măsura riscului determinat de atingerea
punctului critic este evidenţiată de levierul exploatării (Le) sau coeficientul de elasticitate al
rezultatului exploatării în raport cu nivelul de activitate.
Levierul exploatării măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării (şi, deci, a pierderilor
posibile sau a câştigurilor) la variaţia nivelului de activitate. El se exprimă prin raportul dintre

53
variaţia relativă a rezultatului exploatării (Re/Re) şi variaţia relativă a cifrei de afaceri
(CA/CA) sau a cantităţilor produse şi vândute (Q/Q), conform relaţiilor:
 Re/ Re
a) Le 
CA / CA
Prelucrând numărătorul şi numitorul, obţinem relaţia b).
CA
b) Le 
CA  CApr
Această relaţie dovedeşte dependenţa riscului economic de variaţia cifrei de afaceri şi
de poziţia ei faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată
de pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziţie relativ şi absolut este mai mare, cu atât
coeficientul de elasticitate este mai mic, iar întreprinderea mai puţin riscantă. În apropierea
pragului de rentabilitate, elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată, iar riscul de
exploatare este mai sporit.

 Re/ Re
c) Le 
Q / Q

O valoare supraunitară a coeficientului evidenţiază faptul că o creştere cu o unitate a

vânzărilor antrenează o creştere mai mare a rezultatului exploatării, deci un efect favorabil.
Efectele nefavorabile apar atunci când la o creştere cu o unitate a volumului de vânzări,
rezultatul sporeşte cu mai puţin. Revenind la relaţia c) şi înlocuind numărătorul şi numitorul,
vom obţine o relaţie echivalentă pentru determinarea lui Le:

CA  CV MCV
c) Le  sau Le 
CA  CV  CF Re

Din această relaţie, rezultă că, pentru un nivel de producţie dat (CA), levierul
exploatării este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari. Întreprinderea cu
cheltuieli fixe mai mari este mai riscantă şi mai puţin flexibilă la variaţia pieţii. Din acest
motiv, ea trebuie să ofere acţionarilor săi o rată de rentabilitate financiară mai ridicată:
rentabilitatea economică plus o primă de risc.
Noţiunea de risc de exploatare este importantă nu numai pentru aprecierea
performanţelor întreprinderii pe plan economic, ci şi pentru alegerea celor mai eficiente măsuri
privind finanţarea creşterii sale economice, deoarece pragul de rentabilitate realizează
joncţiunea dintre strategia industrială şi cea financiară. Dacă întreprinderea este într-o situaţie

54
dificilă, strategia financiară ce trebuie adoptată constă în reducerea pragului de rentabilitate,
făcând apel la capitalurile proprii pentru finanţarea investiţiilor, şi nu la angajarea de noi
credite care, sporind nivelul cheltuielilor fixe cu cuantumul dobânzilor, majorează pragul de
rentabilitate.
Capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două metode: deductivă şi
adiţională. Prin procedeul deductiv, se porneşte de la excedentul brut de exploatare, din care se
deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale întreprinderii.
CAF = venituri încasabile - cheltuieli plătibile = EBE + venituri fiananciare şi
excepţionale încasabile - cheltuieli financiare şi excepţionale plătibile - impozit pe profit.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) este, în principiu, egală cu profitul şi
amortizarea:
CAF = PN + amortizări
În plan general, CAF este diferenţa dintre veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile.

55
 Capitolul 5
Bugetul de venituri şi cheltuieli

5.1. Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli

Pentru desfăşurarea unei activităţi economice şi financiare care să ducă la obţinerea
unor rezultate optime, întreprinderile elaborează planuri de producţie şi bugete de venituri şi
cheltuieli care reflectă, în expresie bănească, activităţile de investiţii, aprovizionare, producţie
şi desfacere, precum şi alte activităţi.
În conformitate cu semnificaţia dictonului „a guverna înseamnă a prevedea”,
conducerea modernă a întreprinderii are ca primă atribuţie previziunea, iar previuziunea
financiară este o importantă activitate de planificare.
Instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii care,
spre deosebire de bilanţ şi contul de rezultate, sunt destinate nevoilor interne de orientare spre
realizarea obiectivului propus în exerciţiul financiar viitor.
Acţiunea financiară precede orice acţiune tehnică, economică şi organizatorică. Astfel,
mai întâi se procură resursele financiare necesare şi apoi are loc fluxul real de bunuri şi
servicii către întreprindere prin compensarea acestuia cu un flux financiar, în sens invers.
Putem spune că decizia financiară este apriorică oricărei decizii economice, ceea ce este de
natură să releve imnportanţa elaborării şi fundamentării bugetului fiecărei astfel de acţiuni. O
caracteristică a vieţii economice a întreprinderii este preocuparea de a elabora Bugetul de
venituri şi cheltuieli pentru activitatea ce urmează să se desfăşoare.
Bugetele de venituri şi cheltuieli cuprind indicatori financiari care reflectă volumul şi
circuitul activelor imobilizate şi al activelor circulante, necesarul de finanţat, sursele de
finaţare, volumul acumulatorilor şi destinaţia rezultatelor, vărsămintele către organul ierarhic
superior şi la bugetul statului, precum şi subvenţiile primite de la acesta.
Bugetul de venituri şi cheltuieli constituie un puternic instrument care influenţează
activitatea economico-financiară a întreprinderilor, fiind, totodată, un mijloc de execitare a
controlului financiar. Bugetul de venituri şi cheltuieli se întocmeşte pe baza programului de
producţie şi de prestări servicii, a planului costurilor de producţie (bugete parţiale pe produse
sau activităţi), ţinându-se seamă de modul cum s-au realizat aceşti indicatori în perioada
precedentă şi ritmul de creştere a producţiei şi a veniturilor în ultimii ani. Numai în acest fel,
prin bugetul de venituri şi cheltuieli se pot face prevederi juste de resurse financiare, ele
contribuind la dezvoltarea echilibrată a sectoarelor şi a subramurilor de producţie din
întreprinderi.

56
 Bugetul de venituri şi cheltuieli este fomat din mai multe planuri, calcule şi situaţii cu
ajutorul cărora se determină diferiţi indicatori financiari cuprinşi în documentul de plan
centralizator. Bugetele de venituri şi cheltuieli sunt însoţite de documentaţii referitoare la
calculul indicatorilor principali.
În figura 5.1. sunt prezentate componentele Bugetului de venituri şi cheltuieli pentru
societăţi comerciale şi regii autonome.

1. Bugetul
activităţii
generale

8. Repatizarea 2. Bugetul
profitului activităţii
de
producţie

Componentele
BUGETULUI DE
VENITURI ŞI
CHELTUIELI

6. Împrumuturi 4. Bugetul
garantate activităţii
de stat de încasări
şi plăţi
în valută
5. Bugetul
activităţii de
investiţii

Fig. 5.1. Componentele standardizate ale Bugetului de venituri şi cheltuieli pentru

societăţi comerciale şi regii autonome

57
 Bugetul activităţii generale conţine informaţii privind venturile, cheltuielile şi
rezulatele preconizate a se realiza într-un exerciţiu financiar pe ansamblul unităţii
patrimoniale, comaprativ cu exerciţiul financiar precedent.
Aparent, „Bugetul activităţii generale”, cel puţin pentru realizările exerciţiului
financiar precedent, s-ar putea elabora pe baza datelor din contabilitate financiară, urmând ca
preliminările ecerciuţiului financiar curent să fie estimate global în funcţie de indicele de
modificare a volunului fizic al activităţii, calculat în baza relaţiei:
Q1
IV  , în care:
Q2
I v – indicele modificării volumului fizic al activităţii;
Q 1 – volumul fizic al activităţii în exerciţiul financiar curent;
Q 0 – volumul fizic al activităţii în exerciţiul financiar precedent (de bază).
Folosirea acestui procedeu ar asigura rezultate acceptabile numai dacă ar exista:
a) o stabilitate absolută a activităţilor ce ţin de realizarea structurii dottimentale, a
condiţiilor tehnico-economice în care se realizează producţia şi preţurile;
b) posibilităţi de exprimare într-o singură unitate de măsură fizică a întregii activităţi
desfăşurate de unitatea patrimonială;
c) posibilităţi de separe a veniturilor şi cheltuielilor în variable, semivariabile şi fixe,
urmând ca indicele de modificare a volumului fizic al activităţii să se aplice numai asupra
veniturilor şi cheltuielilor variabile şi, eventual, agregat cu „indicele de variabilitate” asupra
celor semivariabile.

Prin urmare, aplicabilitatea practică a acestei metode dă rareori rezultate satisfăcătoare,

de mai mare eficienţă fiind:
 procedeul corelaţiei interbugete care constă în elaborarea de bugete separate de
venituri şi respectiv de cheltuieli pe fiecare element de venit, respectiv de
cheltuială a „Bugetului activităţii generale”. În acest caz, fiecare element de venit
sau cheltuială urmează să fie fundamentat în funcţie de conţinutul, natura şi
modalitatea de formare. Odată elaborate, bugetele separate de venituri, respectiv,
de cheltuieli se centralizează în „Bugetul activităţii generale”;
 procedeul centralizării bugetelor de venituri şi cheltuieli, ale substructurilor
organizatorice (fabrici, uzine, secţii, ateliere etc.) care presupune elaborarea într-
o primă fază a bugetelor de venituri şi cheltuieli la nivelul fiecărei substructuri
organizatorice ca şi „Bugetul activităţii generale” şi apoi centralizarea, element

58
 cu element, de venituri şi cheltuieli, până la nivelul de ansamblu al unităţii
patrimoniale;
 procedeul centralizării antecalculaţiilor şi preţurilor produselor, lucrărilor şi
serviciilor care se pretează îndeosebi pentru bugetarea veniturilor şi cheltuielilor
din exploatare. Procedeul presupune elaborarea, într-o primă fază, a preţurilor
estimate de vânzare şi a costurilor unitare în structura veniturilor, respectiv, a
cheltuielilor din exploatare, urmând ca, într-o a doua fază, să se pondereze, în
structură, componentele preţurilor şi costurilor cu volumul fizic al fiecărui
produs, lucrare sau serviciu preconizate a se realiza şi centraliza în „Bugetul
activităţii generale”.

„Bugetul activităţii de producţie” furnizează informaţii privind producţia marfă pe

structură, costul de producţie cu precizarea elementelor încorporate în acesta, rezultatele
prognozate, materiazate în profit sau pierdere, recapitulaţia costurilor totale cu defalcarea pe
cheltuieli materiale, cu munca vie şi alte cheltuieli.
Elaborarea „Bugetului activităţii de producţie” presupune, într-o primă fază, stabilirea
programului de producţie şi antecalcului costurilor în structrarea cheltuielilor identificabile,
cum sunt cele cu materialele, manopera şi, eventual, amortizarea utilajelor direct afectabile şi
neidentificabile sau indirecte.

Prin „Bugetul activităţii de investiţii” se stabilesc sursele de acoperire a cheltuielilor

cu investiţiile, oferind informaţii privind resursele proprii, cu precizarea naturii acestora,
destinaţia resurselor proprii, cheltuielile cu investiţiile, excedentul sau deficitul.

Bugetul împrumuturior garantate de stat se întocmeşte pe baza acordurilor şi

contractelor de credite garantate de stat, acordate de fiecare bancă finanţatoare, în lei sau în
valută, după caz. Prin intermediul acesteia, se furnizează informaţii privind datoria unităţii
patrimoniale garantată de stat în structură:
- datoria efectivă a unităţii patrimoniale la începutul perioadei;
- angajări de împrumuturi în cursul perioadei;
- plăţile efectuate;
- rambursările, dobânzile, comisioanele şi spezele bancare;
- datoria efectivă de la sfârşitul perioadei.

59
 Componenta standardizată intitulată „Rezerve” a „Bugetului de venituri şi cheltuieli
ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale de stat” se întocmeşte pe feluri de rezerve şi
fonduri constituite în baza reglementărilor legale şi/sau statutare în care sunt prezentate
resursele, utilizările şi soldurile la sfârşitul exrciţiului financiar.
În structura „Bugetului de venituri şi cheltuieli ale regiilor autonome şi societăţilor
comerciale de stat” s-au introdus şi două componente care furnizează unele informaţii
suplimentare cu privire la preliminarea repartizării profitului net şi relaţiile de calcul ale
principalilor indicatori economico-financiari.
Aceste componente sunt:
 componenta „Repartizarea profitului net”, prin care se prevede modul de
repartizare previzionat a profitului net pe destinaţii, în anul curent, comparativ cu
anul precedent, având în vedere prevederile legale în cazul regiilor autonome şi
societăţilor comeciale cu capital de stat şi hotărârile anticipate ale adunărilor
generale ale acţionarilor sau asociaţilor în cazul societăţilor cu capital privat;
 componenta „Principalii indicatori economico-financiari” cuprinde indicatorii
economici şi financiari ce permit caracterizarea în detaliu a unităţii economice,
permiţând utilizatorului multiple modalităţi de intervenţie şi acţiune pentru a
asigura creşterea valorii întreprinderii, limitând la minimum dependenţa unităţii
şi riscul dacă se promovează şi respectă exigenţele bugetării financiare.
Preocupării de elaborare a bugetului de venituri şi cheltuieli i se asociază aceea de a
respecta prevederile propriului buget până la limita la care bugetul ar putea deveni o restricţie
în creşterea eficienţei. Există astfel avantaje şi dezavantaje în legătură cu elaborarea bugetului
de venituri şi cheltuieli ale întreprinderii, cum ar fi:
Avantaje:
► Bugetul de venituri şi cheltuieli are rolul de a orienta întreprinderea spre un scop
anume: rentabilitatea, lichiditatea, diminuarea riscurilor etc. În lipsa unui plan, conducerea
întreprinderii nu ar avea drept repere decât realizările anilor anteriori sau realizările
concurenţei. Acestea constituie, însă, referinţe puţin fiabile. Rezultatele perioadei precedente
pot înregistra unele fluctuaţii, favorabile sau nefavorabile, determinate de condiţiile concrete
ale perioadei precedente şi care nu se extrapolează întocmai la perioadele următoare. De
asemenea, nu există garanţia că realizările precedente sau cele ale concurenţei sunt optime şi
că acestea pot fi reţinute ca norme ale perioadei de execuţie a bugetului de venituri şi
cheltuieli.

60
 ►Planificarea financiară coordonează eforturile tuturor compartimentelor funcţionale,
întrucât toate sunt antrenate în procesul de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli, într-o
măsură mai mare sau mai mică. Totodată, procesul de elaborare a bugetului de venituri şi
cheltuieli presupune mai multe variante, deoarece o decizie financiară favorabilă
compartimentului care a luat-o poate fi mai puţin favorabilă altui compartiment sau
ansamblului întreprinderii.
►Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli va favoriza implementarea unui sistem
eficace de control prin compararea realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor de corectare
la momentul oportun. Pentru controlul execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli, fiecare
întreprindere îşi întocmeşte un „Tablou lunar” care compară realizările cu previziunile fiecărui
indicator din bugetul de venituri şi cheltuieli. Acest „tablou” poate fi prezentat conducerii
întreprinderii însoţit de comentariile, sugestiile şi previziunile şefului de compartiment. Pe
baza lui, conducerea întreprinderii va decide în fiecare lună sau trimestru asupra modificărilor
de previziuni pe care evenimetele recente le impun sau va stabili directive noi pentru
impulsionarea activităţii compartimentelor.

Dezavantaje:
► În loc de a servi drept ghid, bugetul de venituri şi cheltuieli poate deveni o frână în
eforturile de adaptare la condiţii noi, diminuând flexibilitatea întreprinderii. Acest pericol este
cu atât mai real cu cât bugetele de venituri şi cheltuieli sunt mai detaliate. De aceea, bugetele
de venituri şi cheltuieli tebuie să descrie limitele generale ale evoluţiei financiare, să asigure o
marjă de manevrare în interiorul prevederilor proprii şi posibilitatea de a fi revăzute.
► Planificarea financiară poate deveni o sursă de risipă prin tendinţa compartimentelor
de a-şi supraestima nevoile proprii de finanţare. Mai mult, conducerea operativă apreciază
propriul personal după „dexteritatea” acestuia de a câştiga partida în atragerea celei mai mari
părţi din sursele de finanţare ale întreprinderii. Remediul acestor consecinţe negative ar consta
în elaborarea unor bugete flexibile în funcţie de cifra de afaceri şi în disocierea planificării
financiare de promovare a personalului.
Bugetul de venituri şi cheltuieli, odată elaborat, este analizat temeinic de consiliul
de administraţie. După analiză şi eventulalele modificări şi îmbunătăţiri, acesta intră în
faza de execuţie.

5.2. Bugetul de trezorerie

Bugetul de trezorerie este instrumentul principal în realizarea planificării financiare pe
termen scurt. O firmă se confruntă cu:

61
  intrări de numerar – încasarea creanţelor-clienţi, încasarea vânzărilor cu plata
imediată;
 ieşiri de numerar – plata furnizorilor, plata salariilor, a impozitelor, a dobânzilor, a
dividendelor, a cheltuielilor de capital.
Realizarea bugetului de trezorerie permite managerului financiar identificarea necesi-
tăţilor şi a oportunităţilor financiare pe termen scurt. Construirea bugetului de trezorerie
presupune parcurgerea următoarelor etape:
 înregistrarea intrărilor de disponibilităţi prognozate;
 înregistrarea ieşirilor de disponibilităţi prognozate;
 determinarea la nivelul fiecărei subperioade a surplusului/deficitului de
disponibilităţi;
 plasarea eficientă, rentabilă şi lichidă a surplusului de disponibilităţi/atragerea de
resurse cât mai puţin costisitoare pentru acoperirea deficitului de disponibilităţi,
operaţiuni care vor genera încasări/plăţi suplimentare faţă de cele deja înregistrate, în
funcţie de care se va determina soldul final al trezoreriei.

Bugetele de trezorerie se pot construi zilnic, săptămânal, lunar. De regulă, firmele

lucrează cu un buget de trezorerie previzionat lunar, pentru perioade de 6 până la 12 luni în
avans.
Determinarea nivelului optim al trezoreriei
Un nivel „prea ridicat“ al trezoreriei duce la scăderea rentabilităţii prin costurile de
oportunitate un nivel „prea scăzut“ al trezoreriei determină costuri de ajustare, legate de
procurarea de disponibilităţi. Natura şi, implicit, mărimea acestor costuri depind de
caracteristicile politicii capitalului de lucru:
 în cazul unei politici flexibile, firma deţine suficiente disponibilităţi plasate în valori
mobiliare de plasament, astfel încât costul de ajustare este reprezentat de costurile de
tranzacţionare de titluri;
 în cazul unei politici agresive, firma va apela la credite pe termen scurt pentru a face
faţă lipsei de lichidităţi, caz în care costul de ajustare este dat de dobândă sau de alte
cheltuieli aferente contractării creditului.
Să considerăm cazul unei firme care aplică o politică flexibilă a capitalului de lucru –
astfel, managementul trezoreriei se face prin cumpărare/vânzare de titluri mobiliare de
plasament.

62
 Deoarece cele două componente ale costului total au, în raport cu creşterea nivelului
disponibilităţilor, evoluţii de sensuri diferite, se poate determina un nivel optim al
disponibilităţilor pentru care costul total este minim; deţinerea unui nivel scăzut al
disponibilităţilor (sub cel optim) va determina vânzarea mai frecventă a valorilor mobiliare de
plasament, costurile de tranzacţionare fiind ridicate. Aceste costuri scad pe măsura creşterii
nivelului disponibilităţilor, pentru că se apelează mai rar la transformarea titlurilor în lichidităţi.
Pe de altă parte, costurile de oportunitate sunt mici pentru niveluri scăzute ale disponibilităţilor.

63
 Capitolul 6
Analiza structurii patrimoniale (a activului)
6.1. Obiectivele analizei structurii activului
 cercetarea modului de construire a patrimoniului concret - real;
 cunoaşterea modului de grupare pe termene de lichiditate a utilizărilor de resurse
financiare;
 aprecierea gradului de lichiditate al elementelor patrimoniale, implicit a capitalurilor;
 identificarea destinaţiei economice a capitalurilor;
 analizarea capacităţii întreprinderii de a-şi modifica structura patrimonială ca urmare a
schimbărilor din mediu.
Instrumentul de analiză utilizat: bilanţul financiar.
Analiza structurii patrimoniale presupune calculul şi interpretarea ponderilor pe care
diverselor elemente patrimoniale le deţin în total activ sau în totalul grupei de care aparţin.
În dinamică, posturile bilanţiere care cresc într-un ritm superior creşterii activului total
vor creşte ca pondere în totalul activului, cele care cresc în aceeaşi proporţie îşi menţin
ponderea în totalul activului, iar posturile care se modifică într-o proporţie mai mică decât
activul total vor scădea ca pondere.

Dacă I A >I AT , atunci RAj >RA 0

Dacă I A =I AT , atunei RA 1 =RA 0
Dacă I A <I AT , atunci RAj <RA 0
unde:
I A - indicele elementului de activ;
I AT - indicele activelor totale;
RA 1 - rata elementului de activ în perioada curentă;
RA 0 - rata elementului de activ în perioada de bază;

Un prim indiciu privind eficienţa dinamicii elementelor componente ale activului poate
fi pus în evidenţă prin prisma comparării cu dinamica unui indicator de rezultate financiare, cel
mai indicat fiind volumul revenirilor sub forma cifrei de afaceri. Din acest punct de vedere
apreciem ca fiind eficientă o modificare a nivelului elementului de activ dacă ritmul de creştere
a elementului de activ este devansat de creşterea cifrei de afaceri.

64
 IA I CA
unde:
I CA - indicele cifrei de afaceri.

Existenţa acestei corelaţii evidenţiază şi accelerarea vitezei de rotaţie a elementului de

activ, care presupune obţinerea aceluiaşi nivel al rezultatelor de natura cifrei de afaceri pe baza
unui consum mai mic de resurse, evidenţiat de elementul de activ (imobilizări corporale -
resurse tehnice; stocuri - resurse materiale etc.) sau de creşterea nivelului cifrei de afaceri pe
baza aceluiaşi consum de resurse.
In aceste condiţii, pentru a putea determina cauzele fluctuaţiilor ratei de structură
patrimonială, se pune problema evidenţierii factorilor care au generat decalajele dintre indicele
elementelor de activ şi indicele activului total.
La modul general, se poate indica un set de factori care influenţează structura
patrimonială a întreprinderii:
 domeniul de activitate şi sectorul în care activează întreprinderea;
 mărimea întreprinderii;
 opţiunile strategice ale întreprinderii;
 factori juridico-economici:
- reglementările legale în vigoare;
- forma juridică a întreprinderii;
 factori tehnico-economici:
- intensitatea capitalizării;
- durata de viaţă a imobilizărilor;
- durata procesului de producţie;
 relaţiile cu partenerii externi;
 factori conjuncturali.

6.2. Analiza structurii activelor imobilizate

Rata activelor imobilizate (RAI) reprezintă ponderea elementelor patrimoniale de
natura activelor imobilizate (Ai) în total patrimoniu (AT).
Indicatorul mai reflectă gradul de investire a capitalului în afacerile întreprinderii,
precum şi gradul de imobilizare al activului.
Relaţii de calcul

65
 Ai
RAI  100
At

Interpretări
 Static
Rata activelor imobilizate se apreciază în funcţie de specificul activităţii. Un nivel
recomandat este greu de impus. Se recomandă comparaţii cu sectorul din care face parte
întreprinderea sau cu competitorul cel mai puternic (liderul de pe piaţa unde întreprinderea
activează sau pe care doreşte să se extindă sau să se retragă).
 În dinamică
Dacă în dinamică, rata activelor imobilizate prezintă o tendinţă de creştere, atunci
ponderea imobilizărilor în total activ creşte faţă de perioada de bază, ca efect al modificării
într-o proporţie mai mare a valorii imobilizărilor fixe în raport cu valoarea activului, situaţie
favorabilă dacă este dată de modificarea cifrei de afaceri într-o proporţie mai mare decât cea a
valorii imobilizărilor, reflectând o accelerare a vitezei de rotaţie a activelor imobilizate.
Dacă în dinamică rata activelor imobilizate prezintă o tendinţă de reducere, atunci
ponderea imobilizărilor scade faţă de perioada de bază, situaţie favorabilă doar dacă este dată
de modificarea cifrei de afaceri într-o proporţie mai mică decât cea a valorii imobilizărilor,
însemnând o accelerare a vitezei de rotaţie.
Pornind de la aceste corelaţii, se impune şi o analiză a dinamicii sectorului (pieţei) pe care
întreprinderea activează. În acest sens, dacă dinamica sectorului este atractivă (creşte cererea pe
piaţă), se impune şi la nivelul întreprinderii adoptarea unor strategii care să permită creşterea
cotei de piaţă. Ori acest lucru poate implica, spre exemplu:
- achiziţionarea unei licenţe sau a unui brevet (creşterea nivelului imobilizărilor
necorporale);
- creşterea capacităţilor de producţie sau iniţierea unor contracte de leasing financiar
(creşterea nivelului imobilizărilor corporale);
- efectuarea unor participaţii financiare la nivelul altor întreprinderi (creşterea nivelului
imobilizărilor financiare).
În aceste condiţii, şi structura, şi dinamica activului imobilizat al întreprinderii vor
cunoaşte modificări. Modificarea condiţiilor de mediu poate fi un factor foarte important care
poate explica modificarea dinamicii şi structurii patrimoniului imobilizat.
Modificarea nivelului activelor imobilizate de la o perioadă la alta are loc ca urmare a
modificării nivelului celor trei categorii de imobilizări: necorporale, corporale şi financiare.

66
 6.2.1. Analiza ratei imobilizărilor necorporale
Rata imobilizărilor necorporale (RInc; rInc) arată fie ponderea activelor intangibile
în total activ, fie ponderea imobilizări necorporale (Inc) în total active imobilizate.

Relaţii de calcul
Inc Inc
RInc  100 rInc  100
At At

Interpretări
■ Static
Nivelul şi structura imobilizărilor necorporale poate varia foarte mult de la întreprindere
la întreprindere, în funcţie de:
- evoluţia taliei şi structurii întreprinderii (implicarea acesteia în procese de emisiuni de
acţiuni sau obligaţiuni sau procese de achiziţii / fuziuni sau alte tipuri de acţiuni
legate de înfiinţarea şi extinderea activităţii întreprinderii);
- implicarea întreprinderii în activităţii de cercetare-dezvoltare generatoare de cheltuieli
efectuate în scopul realizării de produse sau servicii noi sau substanţial îmbunătăţite,
înaintea stabilirii producţiei de serie sau utilizării;
- achiziţionarea sau dobândirea pe alte căi de concesiuni, brevete, licenţe, know-how,
mărci de fabrică şi de comerţ şi alte drepturi de proprietate industrială şi intelectuală
similare;
- înregistrarea fondului comercial care reprezintă acea parte din fondul de comerţ ce nu
figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau
dezvoltarea potenţialului activităţii întreprinderii cum sunt: clientela, vadul,
debuşeele, reputaţia etc;
- elaborarea sau achiziţionarea de imobilizări necorporale concretizate în programele
informatice pentru necesităţile proprii de utilizare;
- existenţa unor imobilizări necorporale în curs ce reprezintă imobilizări necorporale
neterminate până la sfârşitul exerciţiului financiar.
■ În dinamică
Modificarea nivelului imobilizărilor necorporale de la un exerciţiu financiar la altul este
influenţată de:
- achiziţionarea, aportul sau realizarea de imobilizări necorporale, care conduc la
creşterea valorii acestora;

67
 - amortizarea anuală calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii
imobilizărilor necorporale;
- vânzarea de imobilizări necorporale care conduce la scăderea valorii lor;
- acţiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii
imobilizărilor necorporale.

6.2.2. Analiza ratei imobilizărilor corporale

Rata imobilizărilor corporale (RIc; rIc) arată ponderea imobilizărilor corporale (Ic)
în total activ sau greutatea specifică a activelor imobilizate corporale în activul imobilizat.
Relaţii de calcul

Ic Ic
RIc  100 rIc  100
At Ai

Interpretări
 Static
Nivelul ratei depinde în mod hotărâtor de domeniul de activitate şi sectorul în care
activează întreprinderea, fiind mult mai ridicat în cazul sectoarelor industriale faţă de sectoarele
comerţ sau prestări servicii, care solicită o dotare tehnică mai slabă.
La întreprinderile din acelaşi sector de activitate, rata depinde de opţiunile strategice, de
politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care se desfăşoară activitatea.
O valoare mare a acestei rate reflectă o intensitate mare a capitalizării la nivelul
imobilizărilor corporale, dar şi un grad de lichiditate al capitalurilor scăzut (conversie mai
dificilă a activelor în disponibilităţi).
In mod indirect, indicatorul mai reflectă şi flexibilitatea întreprinderii la schimbările
cerinţelor pieţei şi a tehnologiilor.
Un factor ce influenţează nivelul imobilizărilor corporale este leasingul. Deciziile
managementului întreprinderii de a opta pentru leasingul financiar sau pentru cel operaţional
afectează nivelul activelor corporale. Este cunoscut faptul că leasingul financiar este înregistrat
în bilanţ, pe când cel operaţional este extrabilanţier.
Un alt factor ar fi valoarea reevaluată a imobilizărilor corporale. Pentru comparabilitate,
bilanţul financiar are în vedere reevaluarea activelor, adică procesul de stabilire a unei valori
patrimoniale actuale. Valorile rămase de recuperat în urma procesului de reevaluare pot fi mai
mari sau mai mici funcţie de gradul de uzură fizică şi morală al activelor, influenţând în acest

68
 Existenţa unor mijloace fixe învechite, cu grade de uzură ridicate, va determina
obţinerea unei rate reduse a imobilizărilor corporale, ducând la concluzia unui grad de
lichiditate ridicat al activului. Din punct de vedere calitativ, însă, întreprinderea nu este
avantajată, mai ales prin prisma nivelului rezultatelor obţinute. Acesta situaţie va determina
întreruperi accidentale ale procesului de producţie, scăderi de productivitate şi iniţierea unor
acţiuni de reparaţii din ce în ce mai frecvente, generatoare de cheltuieli neeconomicoase cu
efecte în planul scăderii rezultatelor financiare ale întreprinderii.
Incidenţă asupra valorilor nete înscrise în bilanţ are şi politica de amortizare. Un regim
de amortizare accelerat reduce nivelul imobilizărilor, generând un nivel al ratei imobilizărilor
corporale mai mic. Avantajele unei astfel de decizii sunt, pe de o parte, recuperarea mai rapidă
a surselor investite în achiziţionarea bunului respectiv şi creşterea gradului de reînnoire a
tehnologiilor, iar, pe de altă parte, obţinerea unor avantaje fiscale (creşterea nivelului
amortizării reduce nivelul rezultatul impozabil). Din punct de vedere al structurii patrimoniale,
aceste aspecte determină creşterea gradului de lichiditate al activului.
Nivelul şi structura imobilizărilor corporale nu sunt atât de fluctuante precum cele ale
imobilizărilor necorporale sau ale activelor circulante.
 În dinamică
Modificarea valorii imobilizărilor corporale de la un exerciţiu financiar la altul este
influenţată de:
- achiziţionarea sau realizarea şi punerea în funcţiune de imobilizări corporale, care conduce
la creşterea valorii acestora;
- amortizarea anuală calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii imobilizărilor
corporale;
- vânzarea sau scoaterea din funcţiune de imobilizări corporale ducând la scăderea valorii lor;
- acţiuni de reevaluare, care pot determina majorarea sau diminuarea valorii imobilizărilor
corporale.
Sensul şi semnificaţia modificării valorii imobilizărilor corporale cuprind:
• I Ic 1- nivelul imobilizărilor corporale în perioada curentă este mai mare decât în
perioada de bază şi are loc când:
- valoarea de intrare a mijloacelor fixe puse în funcţiune devansează valoarea
amortizării plus valoarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune (vândute, casate, etc);

69
 - creşte valoarea imobilizărilor fixe prin reevaluarea lor.
• I Ic = 1 - valoarea imobilizărilor corporale se menţine constantă când amortizarea
calculată plus valoarea imobilizărilor corporale scoase din funcţiune este compensată
integral prin valoarea de intrare a mijloacelor fixe puse în funcţiune şi/sau de
creşterea valorii prin reevaluare;
• I Ic < 1 - valoarea imobilizărilor corporale în perioada curentă este mai mică decât în
perioada de bază, când valoarea de intrare a punerilor în funcţiune nu compensează
integral amortizarea calculată plus valoarea scoaterilor din funcţiune şi/sau
diminuarea valorii prin reevaluare.
În funcţie de necesităţile de analiză, se poate avea în vedere detalierea pe elemente
componente ale imobilizărilor corporale:
- rata terenurilor;
- rata construcţiilor;
- rata instalaţiilor telurice, mijloacelor de transport, animalelor şi plantaţiilor;
- rata altor imobilizări corporale (mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a
valorilor umane şi materiale şi alte active corporale);
- rata avansurilor şi imobilizărilor corporale în curs de execuţie. Utilitatea acestei detalieri
survine mai ales prin comparaţii la nivel de sector.

6.3. Analiza structurii activelor circulante

Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea pe care o deţin activele circulante
(Ac) în total patrimoniu.
Indicatorul măsoară indirect şi gradul de lichiditate al patrimoniului.
Relaţii de calcul
Ac
RAc  100
At
Interpretări
■ Static
Rata activelor circulante se apreciază în funcţie de specificul activităţii. Un nivel
recomandat este greu de impus.
Se recomandă comparaţii cu sectorul din care face parte întreprinderea sau cu
competitorul cel mai puternic (liderul de pe piaţa unde întreprinderea activează sau pe care
doreşte să se extindă sau să se retragă).
Rata activelor circulante este complementară cu rata activelor imobilizate, conform
relaţiei:

70
 RAi + RAc = 100%
În aceste condiţii, modificarea nivelului ratei activelor imobilizate va determina
modificarea în sens contrar, dar cu aceeaşi măsură a nivelului ratei activelor circulante.
■ In dinamică
Dacă în dinamică rata prezintă o tendinţă de creştere, atunci ponderea activelor
circulante creşte ca urmare a modificării nivelului activelor circulante într-o proporţie mai mare
decât cel al activului total, situaţie favorabilă dacă este dată de realizarea unei cifre de afaceri
superioare, care să asigure realizarea unei viteze de rotaţie mai mari decât în perioada de bază.
Dacă în dinamică rata prezintă o tendinţă de reducere, atunci ponderea activelor
circulante scade ca urmare a modificării nivelului activelor circulante într-o proporţie mai mică
decât cel al activului total, situaţie favorabilă dacă este dată de realizarea unei cifre de afaceri
superioare, pentru a asigura realizarea unei viteze de rotaţie mai mare decât cea din perioada de
bază.
Modificarea nivelului activelor circulante de la o perioadă la alta are loc ca minare a
modificării nivelului celor trei categorii de active circulante: stocuri, creanţe şi disponibilităţi
băneşti cu activele asimilate.

6.3.1. Analiza ratei stocurilor

Rata stocurilor (RSt; rSt) reflectă fie ponderea activelor circulante cel mai puţin
lichide în total activ, fie ponderea stocurilor (St) în total active circulante.
Relaţii de calcul
St St
RSt  100 rSt  100
At Ac

Interpretări
 Static
Nivelul ratei stocurilor depinde de o serie de factori, printre care:
- sectorul de activitate - nivelul ratei este mai ridicat la întreprinderile din sfera producţiei şi
distribuţiei şi foarte scăzută la întreprinderile din sfera serviciilor;
- durata şi specificul procesului de fabricaţie - cu cât aceasta este mai mare, cu atât nivelul
ratei este mai ridicat şi durata de imobilizare a fondurilor în stocuri de diferite tipuri va fi
mai mare; în condiţiile în care ciclul de exploatare ar fi reluat în permanenţă (prin lansarea
în fabricaţie de noi loturi de produse), o durată mai mare a procesului de fabricaţie creează
premisele acumulării la un moment dat a unui volum mai mare de stocuri;

71
- volumul de activitate - sporirea volumului de activitate implică, în principiu, creşterea
corespunzătoare a consumului de factori de producţie şi, implicit, a volumului stocurilor;
condiţia de eficienţă ce trebuie respectată este ca ritmul de creştere a cifrei de afaceri să fie
mai accentuat decât cel de creştere a stocurilor;
- modul de gestiune a stocurilor - asigurarea unei viteze de rotaţie sporite printr-o
administrare eficientă duce la acumularea unui nivel mai redus al nivelului stocurilor, al
ratei stocurilor şi al nevoii de finanţare a acestora;
- complexitatea produselor, serviciilor, lucrărilor - cu cât aceasta este mai mare, cu atât
consumul de factori de producţie este mai ridicat şi, implicit, cel al stocurilor şi ratei
stocurilor;
- alţi factori: structura producţiei, preţul de aprovizionare al factorilor de producţie, preţul de
vânzare al producţiei etc.
 În dinamică
Analiza în dinamică a ratei stocurilor este similară ratei activelor circulante.
Din punct de vedere al ratei stocurilor şi al modului cum sunt gestionate acestea, se impune
o detaliere pe elemente componente:
- rata stocurilor de materii prime şi materiale, strâns legată de procesul de aprovizionare;
- rata stocurilor de producţie neterminată, strâns legată de procesul de fabricaţie;
- rata stocurilor de produse finite, strâns legată de procesul de desfacere;
- rata stocurilor de mărfuri, strict legată de procesul de comercializare.
Analiza acestor rate de stocuri trebuie judecată diferit pentru întreprinderi din sfera
producţiei (parcurgerea ciclului de producţie: aprovizionare-fabricaţie-desfacere) şi pentru cele
din sfera comerţului (comercializarea de mărfuri).

6.3.2. Analiza ratei creanţelor

Rata creanţelor (RCr; rCr) arată ponderea creanţelor întreprinderii (Cr) în total activ
sau greutatea specifică a creanţelor în activele circulante.
Relaţii de calcul
Cr Cr
RCr  100 rCr  100
At Ac

Interpretări
 Static
Rata creanţelor este influenţată decisiv de domeniul de activitate, de natura relaţiilor
comerciale, precum şi de termenele de plată practicate. În cazul întreprinderilor de comerţ sau

72
  În dinamică
Evoluţia nivelului creanţelor de la o perioadă la alta este determinată în principal de:
- modificarea cifrei de afaceri;
- modificarea duratei medii de încasare;
- influenţa unor factori aleatori (diferenţele de curs valutar, reactivarea unor clienţi, etc).
Aprecierea eficienţei modificării creanţelor se realizează prin corelaţie cu evoluţia cifrei de
afaceri, când se pot distinge următoarele situaţii:
- I CA > I Cr - indicele cifrei de afaceri devansează indicele de modificare a creanţelor,
aceasta însemnând reducerea duratei medii de încasare, cu efecte benefice pentru
întreprindere (scăderea nevoii de finanţare a exploatării, creşterea rentabilităţii);
- I CA = I Cr - cei doi indicatori se modifică în aceeaşi proporţie şi, deci, se realizează
aceeaşi durată medie de încasare ca în perioada precedentă;
- I CA < l Cr - modificarea creanţelor devansează modificarea cifrei de afaceri, aceasta
însemnând creşterea duratei medii de încasare, cu efecte negative asupra situaţiei
financiare a întreprinderii (sporirea nevoilor de finanţare ale activităţii de exploatare,
contractarea de împrumuturi pe termen scurt, purtătoare de costuri, cu efecte în
planul reducerii rentabilităţii, greutăţi în efectuarea plăţilor).
În funcţie de necesităţile de analiză, creanţele, după natura lor, se pot grupa astfel:
o creanţe-clienţi sau creanţe comerciale - creanţe aferente bunurilor vândute, serviciilor
sau lucrărilor prestate;
o furnizori-debitori - creanţe reprezentând avansuri acordate furnizorilor;
o creanţe faţă de asociaţi, acţionari sau grup;
o creanţe sociale (faţă de salariaţi) şi fiscale (faţă de stat).
Pentru aceste categorii de creanţe, în analiză se urmăreşte:
- nivelul absolut şi ponderea fiecărei categorii în totalul creanţelor;
- evoluţia în timp;
- durata medie de încasare a lor.
Creanţele se mai pot grupa pe principalii beneficiari, în acest caz analiza urmărind:
- nivelul creanţelor pe beneficiari şi ponderea lor în totalul creanţelor;
- vechimea creanţelor şi durata medie de încasare;
- natura relaţiilor cu beneficiarii (tradiţionale, temporare, accidentale, etc).

73
 Analiza ratei creanţelor implică şi analizarea certitudinii recuperării lor, precum şi
termenele efective de recuperare.
Dacă se constată, în structura creanţelor, o pondere mare a celor ce prezintă vechime, a
celor care au depăşit termenele contractuale de plată, atunci se evidenţiază o stare nefavorabilă
întreprinderii şi trebuie efectuate corelaţii cu starea litigiilor în care este angrenată
întreprinderea.
Dacă se constată un număr mare de litigii comerciale pentru încasarea creanţelor,
atunci situaţia poate fi critică. Se impun măsuri eficace şi eficiente de recuperare cât mai
grabnică a creanţelor restante la încasare. Efectele unei asemenea situaţii sunt nefavorabile
întreprinderii şi se regăsesc în lipsa resurselor financiare proprii care să asigure continuitatea
procesele de producţie, în sporirea nevoilor de finanţare ale activităţii de exploatare suplinită
prin contractarea de împrumuturi pe termen scurt, purtătoare de costuri, cu efecte în planul
reducerii rentabilităţii, precum şi posibilitatea deteriorării relaţiilor cu furnizorii din cauza
greutăţilor în efectuarea plăţilor.

6.3.3. Analiza ratei disponibilităţilor băneşti şi a activelor asimilate

Rata disponibilităţilor băneşti şi a activelor asimilate (RDb; rDb) reflectă ponderea
disponibilităţilor băneşti (Db) şi a investiţiilor financiare pe termen scurt (Ifts) în activul total.
Indicatorul arată ponderea activelor celor mai lichide în total active circulante.

Relaţii de calcul
Db  Ifts Db  Ifts
RDb  100 rDb  100
At Ac

Interpretări
 Static
Un nivel scăzut al disponibilităţilor poate reflecta o situaţie nefavorabilă în termeni de
echilibru financiar, dar poate fi semnul unei politici financiare active în planul realizării de
participaţii financiare. Un nivel ridicat al disponibilităţilor şi al investiţiilor financiare pe
termen scurt poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi şi
semnul deţinerii unor resurse ineficient utilizate.
Nivelul disponibilităţilor poate fi foarte fluctuant într-un interval redus de timp putând,
pe de-o parte, fie să crească foarte mult ca .urmare a unor încasări importante, fie, pe de altă
parte, să scadă ca urmare a unor plăţi substanţiale; din aceste motive, considerăm că un nivel de

74
  În dinamică
Modificarea volumului disponibilităţilor băneşti şi al activelor asimilate faţă de
perioada precedentă este influenţată de:
- viteza de rotaţie a activelor circulante;
- raportul dintre termenele de încasare a creanţelor şi cele de plată a obligaţiilor;
- efectele şi termenele de încasare a investiţiilor financiare pe termen scurt.
Dacă disponibilităţile băneşti sunt sub limita minimă necesară pentru o durată mai mare
de timp, aceasta poate însemna:
- incapacitatea de onorare a plăţilor imediate;
- întârzieri în onorarea obligaţiilor care generează penalităţi şi costuri suplimentare;
- nevoia de a apela la credite de trezorerie, purtătoare de costuri.
Dacă disponibilităţile băneşti se află pentru o durată mai mare de timp la un nivel
superior necesarului curent înseamnă:
- imobilizări de lichidităţi;
- nefructificarea şi neconservarea lichidităţilor, având în vedere efectele inflaţiei;
- lipsa unei politici de plasament care să asigure, pe de o parte, menţinerea valorii monedei,
iar, pe de altă parte, realizarea unor venituri suplimentare din dividende sau dobânzi şi / sau
din vânzarea titlurilor de plasament la preţuri mai mari decât cele de achiziţie.
Rata stocurilor (RSt), rata creanţelor (RCr), respectiv, rata disponibilităţilor băneşti
(RDb) determină rata activelor circulante (RAc), conform relaţiei:
RSt + RCr + RDb = RAc
Rata stocurilor (rSt), rata creanţelor (rCr), respectiv, rata disponibilităţilor băneşti (rDb)
sunt complementare, conform relaţiei:
rSt + rCr + rDb = 100%.

75
 CONCLUZII
1. Analiza structurii patrimoniale este destul de dificil de realizat, cel puţin din cauza
diversităţii tipurilor de afaceri pe care o întreprindere le poate iniţia, la care am adăuga
modul specific, particular, în care fiecare entitate economică îşi poate configura afacerile.
2. Modificarea dinamicii şi structurii patrimoniului întreprinderii depinde de o serie de factori
exogeni, între care condiţiile de mediu pot fi un factor foarte important.
3. Modul de formare şi de structurare a patrimoniului este consecinţa deciziilor de investiţii
care s-au luat la nivel întreprinderii în directă corelaţie cu strategiile avute în vedere pentru
îmbunătăţirea poziţiei concurenţiale. Aceste decizii influenţează, în principal, partea de
active imobilizate.
4. Deciziile operative la nivelul exploatării sunt cele care determină structura şi dinamica
activelor circulante. Gestionarea corectă a acestora cu ajutorul vitezelor de rotaţie poate
aduce efecte benefice foarte importante la nivelul întreprinderii din punct de vedere al
echilibrului financiar, al rentabilităţii şi al managementului numerarului.

76
 Capitolul 7
Analiza structurii surselor de finanţare pe termene de exigibilitate

7.1. Analiza ratei stabilităţii financiare

Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă măsura în care întreprinderea dispune de
surse de finanţare cu caracter permanent (stabil). Preponderenţa în totalul pasivului bilanţier
(Pt) a capitalului permanent (Cpm) reflectă caracterul permanent al finanţării activităţii,
conferind întreprinderii un grad mai ridicat de siguranţă prin stabilitate în finanţare.
Relaţii de calcul
Cpm
Rsf  100
Pt

După termenul de exigibilitate, capitalul permanent este format din capitaluri proprii
(Cpr) şi datorii pe termen mediu şi lung (Dtml).

Cpm = Cpr + Dtml

Interpretări
■ Static
Un nivel minim care oferă o stabilitate acceptabilă pentru întreprindere este de 50%,
deşi un nivel ce oscilează în jurul a 66% este considerat mai adecvat.
■ În dinamică
Dacă în dinamică nivelul ratei prezintă o tendinţă de creştere, atunci are loc sporirea
ponderii capitalului permanent în totalul surselor de finanţare. Aceasta poate avea loc prin:

 majorarea capitalului permanent prin:

- majorarea capitalului propriu prin:
 majorarea capitalului social prin noi aporturi în numerar sau în natură ale
acţionarilor / asociaţilor;
 sporirea profitului nerepartizat;
 acumularea de rezerve;
 acumularea de rezerve din reevaluare (sold creditor);
 primirea de subvenţii pentru investiţii;

77
 - contractarea de noi împrumuturi pe termen mediu şi lung, într-un volum mai
mare decât sumele rambursărilor;
 lichidarea unor datorii pe termen scurt.
De regulă, este o situaţie mai favorabilă pentru întreprindere dacă majorarea capitalului
permanent se datorează modificării într-un ritm superior a nivelului capitalului propriu faţă de
cel al datoriile pe termen mediu şi lung.
Dacă în dinamică nivelul ratei prezintă o tendinţă de reducere, atunci scade ponderea
capitalului permanent în totalul surselor de finanţare. Situaţia poate fi determinată de:
 diminuarea capitalului propriu prin:
 diminuarea capitalului social prin:
- retrageri de capital de către acţionari sau asociaţi / răscumpărări de capital de către
întreprindere;
- pierderi aferente exerciţiului curent;
- acoperirea unor pierderi înregistrate în exerciţiile financiare precedente;
- repartizarea profitului net;
- creşterea rezervelor din reevaluare cu sold debitor;
 rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung într-un volum mai mare
decât ritmul contractării unor credite noi;
 creşterea datoriilor pe termen scurt într-un ritm superior majorării capitalului
permanent. De regulă, este o situaţie favorabilă pentru întreprindere dacă se datorează reducerii
nivelului datoriilor pe termen mediu şi lung, fără, însă, ca rata să scadă sub nivelul minim
stabilit.

7.2. Analiza ratei resurselor curente

Rata surselor curente (Rsc) reflectă măsura în care sursele curente (Dts - datorii pe
termen scurt) participă la formarea surselor totale (PT - pasiv total) şi la finanţarea activităţii
întreprinderii.

Relaţii de calcul
Dts
RDb  100
Pt

Rata stabilităţii financiare şi rata surselor curente sunt complementare.

78
 Rsf + Rsc = 100%
Interpretări
■ Static
Un nivel maxim al indicatorului pentru o întreprindere nu poate depăşi 50% din totalul
pasiv deoarece ar compromite stabilitatea financiară; un nivel mai adecvat fiind considerat în
jurul a 33% .
■ În dinamică
Dacă în dinamică rata prezintă o tendinţă de creştere, atunci creşte ponderea surselor
curente în totalul surselor de finanţare. Este o situaţie favorabilă pentru întreprindere dacă se
realizează prin relaxarea (creşterea) termenelor de plată la datoriile din exploatare pe termen
scurt, cu respectarea termenelor contractuale şi fără deteriorarea relaţiilor cu partenerii
tradiţionali, fără, însă, ca rata să se apropie prea mult de nivelul maxim stabilit.
Dacă în dinamică nivelul ratei prezintă o tendinţă de reducere, atunci scade ponderea
surselor curente în totalul surselor de finanţare. Este o situaţie favorabilă pentru întreprindere
dacă aceasta se realizează pe seama reducerii nivelului datoriilor financiare pe termen scurt (a
celor purtătoare de costuri), cu respectarea termenelor de plată la datoriile de exploatare pe
termen scurt (mai ales a celor sociale şi fiscale).

7.3. Analiza structurii surselor de finanţare după provenienţă

7.3.1. Analiza autonomiei financiare

a.Analiza autonomiei financiare globale

Rata autonomiei financiare globale (Rafg) arată în ce măsură patrimoniul
întreprinderii (AT – activ total este egal cu PT - pasiv total) este finanţat pe baza surselor
proprii (Cpr - capitaluri proprii).
Rata autonomiei financiare globale (rafg) mai arată raportul de finanţare dintre
sursele proprii şi datorii sau gradul în care datoriile totale pot fi acoperite din capitalurile
proprii. Câmpul informativ al indicatorului se răsfrânge şi asupra evaluării capacităţii de acces
a întreprinderii pe piaţa creditului, prin prisma gradului de risc la care aceasta îşi expune
sursele proprii.

Relaţii de calcul
Cpr Cpr
Rafg  100 rafg  100
Pt Dt

79
 Interpretări
 Static
Un nivel minim este considerat 33%. Peste acest nivel, întreprinderea se poate
împrumuta, însă trebuie să beneficieze de efectul de levier financiar. Dacă capitalul propriu
reprezintă:
- cel puţin 66% din totalul pasivelor - întreprinderea are o autonomie financiară
ridicată, prezentând garanţii aproape certe pentru a beneficia de credite pe
termen mediu sau lung;
- sub nivelul minim, întreprinderea se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce
priveşte riscul de solvabilitate şi de acces pe piaţa creditului.
Pentru cea de-a doua formă de calcul a ratei (rafg), nivelul minim este considerat 50%.
 În dinamică
Dacă în dinamică nivelul ratei este în creştere, are loc o creştere a autonomiei financiare
globale ca urmare a modificării nivelului capitalului propriu într-un ritm mai mare decât cel al
surselor totale. Este recomandabil ca această creştere să se întemeieze pe creşterea într-un ritm
mai rapid a nivelului rezultatului net al exerciţiului faţă de cel al celorlalte elemente de
capitaluri proprii.
Dacă în dinamică nivelul indicatorului este în scădere, are loc o reducere a autonomiei
financiare globale ca urmare a modificării nivelului capitalului propriu într-un ritm mai lent
decât cel al resurselor totale. Poate fi considerată o situaţie normală când se datorează creşterii
într-un ritm mai rapid a nivelului datoriilor din exploatare (cu condiţia ca acest lucru să fie
urmarea, în principal, a unei relaxări a termenelor de plată sau a sporirii volumului de
activitate) şi a nivelului creditelor bancare pe termen mediu sau lung (cu condiţia ca
întreprinderea să beneficieze de efectul de levier financiar).

b. Analiza autonomiei financiare la termen

Definire
Rata autonomiei financiare la termen (Raft) reflectă proporţia în care capitalurile
proprii participă la formarea capitalurilor permanente.
Rata autonomiei financiare la termen (raft) reflectă gradul în care datoriile pe termen
mediu şi lung pot fi acoperite pe seama capitalurilor proprii.
Relaţii de calcul
Cpr Cpr
Raft  100 raft  100
Cpm Dtml

80
 Interpretări
 Static
Nivelul minim al indicatorului este considerat 50%. Sub această limită întreprinderea se
află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de solvabilitate.
Pentru cea de-a doua formă de calcul a ratei (raft) nivelul minim este considerat de
100%.
 În dinamică
Evoluţia nivelului ratei este rezultanta raportului dintre ritmul de creştere a capitalului
propriu (tendinţă crescătoare în condiţiile realizării unei activităţi profitabile) şi cel a datoriilor
pe termen mediu şi lung (tendinţă fluctuantă în funcţie de modul de contractare a creditelor, a
modului de utilizare şi eşalonare a restituirii lor).
Situaţia este favorabilă întreprinderii când are la bază creşterea nivelului capitalului
propriu şi reducerea cuantumului datoriilor pe termen mediu şi lung. Reducerea nivelului ratei
este normală în perioadele de gestiune când se contractează împrumuturi pe termen mediu şi
lung, cu condiţia ca întreprinderea să beneficieze de efectul de levier financiar.

7.3.2. Analiza îndatorării

a. Analiza îndatorării globale

Rata îndatorării globale (Rîg) măsoară gradul în care datoriile totale finanţează
patrimoniul întreprinderii. Arată în ce măsură sursele împrumutate şi atrase participă la
finanţarea activităţii.
Rata îndatorării globale (rîg) măsoară raportul dintre capitalurilor împrumutate şi
atrase şi capitalurile proprii.
Relaţii de calcul
Dt Dt
Rig  100 rig  100
Pt Cpr

Interpretari
Nivelul maxim al acestui indicator este considerat a fi 66%, deşi se consideră că un
nivel de 50% aduce o siguranţă sporită.
Pentru cea de-a doua formă de calcul a ratei (rîg) nivelul maxim este considerat 200%.
Peste acest nivel, întreprinderea se află în pericol de insolvabilitate.

81
  În dinamică - nivelul indicatorul ar trebui să se conserve sau să se reducă pe seama
modificării datoriilor într-un ritm mai lent decât modificarea pasivului.
Cea mai favorabilă situaţie are la bază rambursarea datoriilor pe termen mediu şi lung,
respectiv, reducerea nivelului datoriilor financiare pe termen scurt (creditelor de trezorerie),
acestea cedând locul capitalurilor proprii.
Creşterea indicatorului reflectă o situaţie normală numai când se contactează credite
bancare pe termen mediu şi lung (cu condiţia ca întreprinderea să beneficieze de efectul de
levier financiar) şi creşte nivelul datoriilor din exploatare, ca urmare a relaxării termenelor de
plată.
Rata autonomiei financiare globale (Rafg) şi rata îndatorării globale (Rîg) sunt
complementare.
Rafg + Rîg = 100%
În acelaşi timp, pornind de la cea de-a doua formă de calcul a ratei autonomiei
financiare globale, respectiv, a ratei îndatorării globale se poate determina următoarea relaţie:

rîg = 1 / rafg

b. Analiza îndatorării la termen

Definire
Rata îndatorării la termen (Rît) reflectă gradul în care datoriile pe termen mediu şi
lung participă la formarea resurselor permanente.
Rata îndatorării la termen (rît) reflectă raportul dintre datoriile pe termen mediu şi
lung şi capitalurile proprii.
Relaţii de calcul
Dtml Dtml
Rit  100 rit  100
Cpm Cpr

Interpretări
Nivelul maxim al ratei este considerat 50%. Peste acest nivel, întreprinderea se află în
pericol de insolvabilitate.
Pentru cea de-a doua formă de calcul a ratei, nivelul maxim este considerat 100%. Peste
acest nivel, întreprinderea se află în pericol de insolvabilitate.
Posibilităţile de îndatorare sunt cu atât mai mari, cu cât această rată este mai scăzută.

82
 Rata autonomiei financiare la termen (Raft) şi rata îndatorării la termen (Rît) sunt
complementare.

Raft + Rît = 100%

În acelaşi timp, pornind de la cea de-a doua formă da calcul a ratei autonomiei
financiare la termen, respectiv, a ratei îndatorării la termen, se poate determina următoarea
relaţie:

rît = 1/raft

Notă
În funcţie de necesităţile concrete ale analizei, se pot lua în calcul şi alte forme de rate
de structură financiară, mai ales cele de îndatorare, cum ar fi:
Dft Dft
Rata datoriilor financiare totale: Rit  100 sau RDft  100
Pt Dt

unde: Dft = Dftml + Dfts

Dtf - datorii financiare totale;
Dftml - datorii financiare pe termen mediu şi lung;
Dfts - datorii financiare pe termen scurt.

CONCLUZII

1. Ratele de structură ale pasivului arată, practic, structura financiară a întreprinderii.

2. De remarcat că întreprinderea trebuie să aibă stabilitate financiară, în condiţiile unei
autonomii şi, implicit, a unei îndatorări acceptabile. Această stabilitate poate fi atinsă
şi pe seama împrumuturilor pe termen mediu şi lung, cu restricţiile date de
autonomia şi îndatorarea financiară şi de efectul de levier (pârghie) financiar.
3. Structura financiară se constituie pe baza deciziilor de finanţare adoptate de
managementul întreprinderii, un rol foarte important în constituirea acesteia jucând
costul resurselor financiare. Pornind de aici, un alt criteriu de apreciere a structurii
financiare este costul capitalului. Din acest punct de vedere, o structură financiară
solidă este aceea care asigură resursele financiare necesare întreprinderii în condiţiile
celui mai scăzut cost al capitalului.

83
 4. Structura financiară a întreprinderii stă, astfel, la baza deciziilor de investiţii şi a
acelor de exploatare. Investiţia este vitală în viaţa unei întreprinderi. Perenitatea
afacerii, sustenabilitatea afacerii în conjunctura unei economii din ce în ce mai
dinamice, mai haotice este dată de flexibilitatea întreprinderii, de eficacitatea
investiţiilor efectuate şi de termenul cât mai rapid de recuperare al acestora, pentru a
începe noi cicluri de investiţii acolo unde piaţa o cere. În aceste condiţii, unul dintre
pilonii importanţi ai structurii financiare trebuie să fie profitul net realizat de agentul
economic şi politica de repartizare a acestuia. Din profiturile realizate, întreprinderea
trebuie să-şi consolideze structura financiară, cumulativ, prin:
• creşterea surselor proprii ce urmează a fi folosite în cadrul întreprinderii pentru
finanţarea unor proiecte de investiţii;
• acoperirea ratelor de rambursat la împrumuturile contractate şi, implicit, utilizarea
eficientă a acestora; rezultatele favorabile obţinute îi acordă şanse mult sporite în
pătrunderea pe piaţa financiară şi accesul la credite;
• păstrarea surselor investite de acţionari prin randamentul financiar oferit acestora
(constanţă în repartizări pentru dividende şi ritmuri de creştere acceptabile).
5. Considerăm ca fiind foarte important faptul că o structură financiară adecvată a
întreprinderii este doar o condiţie necesară pentru viabilitatea pe termen lung a
afacerii, pentru creşterea valorii întreprinderii şi pentru prosperitatea participanţilor
la activitatea şi viaţa întreprinderii, dar nu şi suficientă, atâta vreme cât mijloacele
din activului întreprinderii nu sunt binestructurate, atâta vreme cât alocările pe activ
sunt deficitare. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca sursele de finanţare să fie la
nivelul necesităţilor, la termenul cerut, dacă acestea nu sunt bine investite, nu sunt
bine utilizate, astfel încât să conducă la creşterea performanţelor financiare şi
la atingerea avantajului concurenţial. De aici se desprinde o strânsă legătură între
structura pasivului întreprinderii şi structura activului acesteia.

84
 Capitolul 8
APLICAŢII ŞI STUDII DE CAZ
8.1. Aplicaţii privind identificarea simptomelor semnificative pe bază multicriterială
În cadrul acestei etape, vor fi analizate principalele informaţii referitoare la activitatea
S.C. …pe parcusul celor doi ani de activitate (anul “n” şi anul “n+1”). Specifică acestei etape
este desfăşurarea sa pe baza unui numar de criterii reprezentative, sistematizate în funcţie de
natura lor în 6 grupe:
 economico-financiare,
 manageriale,
 calitatea şi competitivitatea produselor,
 tehnice şi tehnologice,
 socio-umane,
 ecologice.

Se cunoaşte situaţia principalilor indicatori economici

1. Situaţia contului de profit şi pierdere (simplificată)
u.m. = RON
N INDICATORI n n+1
r.

rt.
1. Cifra de afaceri 1.434.218 1.731.197
2. Venituri totale 1.439.312 1.734.148
3. Cheltuieli totale 1.082.983 1.680.782
4. Venituri din exploatare 1.434.218 17.31.197
5. Cheltuieli din exploatare 1.082.748 1.635.874
6. Profit brut (rezultatul brut al 356.329 53.366
exerciţiului)
7. Profit net (rezultatul net al 334.808 42.654
exerciţiului)
Tabelul nr. 7.1

2. Situaţia elementelor de activ (simplificată)

85
 Postul UM N n+1
Active circulante RON 424.000 485.787
Disponibilităţi băneşti RON 176.937 89.521
Disponibilităţi băneşti RON 176.937 89.521
Tabelul nr. 7.2

3. Situaţia elementelor de pasiv (simplificată)

POSTUL n n+1
Capital social 3.000 3.000
Capital propriu 279.022 321.676
Surse atrase 176.937 89.521
Surse împrumutate 375.620 559.241
Costuri de egularizare 15.622 100.909
Total pasiv 654.642 880.917
Tabelul nr. 7.3
4. Fondul de salarii şi numărul de salariaţi
IND. UM n n+1
FS. RON 288.456 798.580
NS. NR 20 32
Tabelul nr. 7.4

Criterii economico-financiare
Indicatorii economico-financiari vor fi împărţiţi pe subgrupe relevante pentru activitatea
întreprinderii. În fapt, evoluţia acestor indicatori însumează şi influenţa celorlalte criterii ce
trebuie avute în vedere.
Pe baza datelor financiare din tabelul nr 7.1 şi 7.2, să se facă următoarele analize:
1. Analiza financiar-patrimonială.
2. Finanţarea activelor circulante.
3. Indicatorii de randament.
4. Stabilirea corelaţiilor între indicatorii economico-financiari.

REZOLVARE

1. Analiza financiar-patrimonială

86
 Analiza financiar-patrimonială
Postul UM n n+1
Venituri totale RON 1.434.218 1.731.197
Profit brut RON 356.329 53.366
Active totale RON 654.642 880.917
Active circulante RON 424.000 485.787
Viteza de rotaţie a activelor Nr. 2,191 1,966
Viteza de rotaţie a activelor circulante Nr. 3,383 3,564
Disponibilităţi băneşti RON 176.937 89.521
Gradul de imobilizare % 35,30 44,90

Viteza de rotaţie a activelor = venituri totale / active totale

Viteza de rotaţie a activelor circulante = venituri totale / active circulante
Gradul de imobilizare = (active totale – active circulante) x 100 / active totale
Indicele creşterii veniturilor totale în intervalul n - n+1 = 1.731.197 / 1.434.218
= 1,207.
Randamentul folosirii mijloacelor economice dat de rotaţia activelor reflectă o
situaţie favorabilă în n, ca apoi aceasta să scadă.
Gradul de imobilizare al activelor este cam mare, iar tendinţa de creştere este
îngrijorătoare.
Ponderea disponibilităţilor băneşti în total active circulante este următoarea:
 n – 41,8%
 n+1 – 18,5%
 Existenţa diponibilităţilor băneşti constituie o premisă pentru asigurarea unei
solvabilităţi normale (minimum 30%), ceea ce se confirmă în anul n, nu şi în exerciţiul
financiar al anului n+1.

2. Finanţarea activelor circulante

-RON-
POSTUL n n+1
Active circulante 424.000 485.000
Fondul de rulment 48.380 -74.241
Datorii 375.620 559.241

În anul n, fondul de rulment este pozitiv, ceea ce atestăa că activele circulante,

transformabile în lichidităţi într-un termen scurt, au permis nu numai rambursarea integrală a

87
datoriilor pe termen scurt, dar şi degajarea lichidităţilor excedentare. În n+1, fondul de rulment
negativ reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare de dezechilibru, o situaţie defavorabilă sub
aspectul solvabilităţii.
Indicatorii de echilibru financiar

POSTURI MOD DE CALCUL n n+1

Capital propriu x 100 /
Rata autonomiei
Capital propriu + 42,7% 36,6%
financiare
împrumut
Datorii x 100 / active
Rata datoriilor 57,4% 63,5%
totale
Lichiditatea
Active circulante / Datorii 1,129% 0,869%
patrimonială
Solvabilitatea Capital propriu x 100 /
42,7% 36,6%
patrimonială Total pasiv

Autonomia financiară scade în anul fiscal n+1, faţă de n. Acest lucru se reflectă în
gradul de lichiditate al firmei care este scăzut, rata datoriilor fiind destul de mare. Solvabilitatea
patrimonială în n este mai mare cu 2,7 procente faţă de pragul limitei inferioare de 40%, dar în
anul n+1 , datorită creşterii gradului de îndatorare, firma atinge cota alarmantă de 36,60% .

3. Indicatorii de randament
POSTUL UM n n+1
Cifra de afaceri RON 1.434.218 1.731.197
Active totale RON 654.642 880.917
Capital propriu RON 279.022 321.676
Profitul din exploatare RON 351.470 95.323
Profitul brut RON 356.329 53.366
Profit net RON 334.808 42.654
Rata profitului % 24,90 3,10
Rata rentabilităţii economice % 53,70 10,90
Rata rentabilităţii financiare % 120 13,30
Rata rentabilităţii activelor % 54,50 6,10

Rata profitului = (profit brut / cifra de afaceri) x 100

Rata rentabilităţii economice = (profit din exploatare / active totale) x 100
Rata rentabilităţii financiare = (profit net / capitaluri proprii) x 100
Rata rentabilităţii activelor = (profit brut / active totale) x 100
S.C. ...... realizează profit, în cei doi ani financiari analizaţi, dar acesta este mult mai
mic pentru anul n+1. Nivelul redus din n+1 se datorează nivelului ridicat de îndatorare al

88
firmei, cu o rată a rentabilităţii scăzute. Trebuie adoptate măsuri de reducere a acestui handicap
prin adoptarea unei strategii de redresare.
Rata rentabilităţii economice este mai mare decat rata inflaţiei, iar rata rentabilităţii
financiare este mai mică în n+1 decât rata dobânzilor la plasamentele financiare, de unde
conchidem că societatea lucrează cu un profit insuficent.

4. Stabilirea corelaţiilor între indicatorii economico-financiari

Corelaţiile între indicatorii economico-financiari ce trebuie respectate sunt:
1. I CA > I FS > I NS
2. I W > I S
IND. UM n n+1
CA. RON 1.434.218 1.731.197
FS. RON 288.456 798.580
NS. NR 20 32
W. RON 71.711 54.100
S. RON 14.423 24.956
Unde:
 CA reprezintă cifra de afaceri
 FS reprezintă fondul de salarii
 NS reprezintă numărul de salariaţi
 W reprezintă productivitatea muncii
 S reprezintă salariul mediu
Pentru intervalul analizat ( n - n+1), situatia se prezintă astfel:
 I CA = 1,207
 I FS = 2,769
 I NS = 1,6
 I W = 0,755
 I S = 1,731
I CA < I FS > I NS
IW<IS
Analizând valorile înregistrate, se pot desprinde urmatoarele concluzii: pentru cei doi
ani, principalele corelaţii nu au fost respectate. Acest lucru este cauzat în prima corelatie (I CA
< I FS) de creşterea mai rapidă a fondurilor salariale decât a cifrei de afaceri, în cazul acesteia
din urmă încercându-se păstrarea preţurilor de vânzare cât mai mult la acelasi nivel sau o

89
creştere a acestora inferioară creşterii nivelului fondurilor salariale. În ceea ce priveşte cealaltă
relaţie, se constată că salariul mediu creşte mai repede decât productivitatea muncii. Se
constată o scădere a productivităţii muncii în anul n+1, datorită atât creşterii numărului de
salariaţi, cât şi creşterii fondului de salarii.
Dinamica productivităţii muncii nu a putut-o devansa pe cea a salariului mediu din
cauze obiective, şi anume atingerea unui prag maxim ce va putea fi realizat doar prin lansarea
unor noi servcii de profil. De asemenea, şi cheltuielile salariale (evidenţiate în fondul de salarii)
sunt prea mari.

8. 2. Aplicaţii privind rezlutatele financiare şi ratele de rentabilitate aferente acestora

1. Se cunoaşte situaţia generalã pe baza contului de profit şi pierdere

-RON-
Nr.
INDICATORI n n+1
Crt
1 Vânzari 1.434.218 1.731.197
2 Alte venituri - --
3 Total venituri 1.434.218 1.731.197
4 Cheltuieli variabile 1.056.637 1.520.096
5 Marja brută de exploatare 377.581 211.101
6 Cheltuieli fixe 26.111 115.778
7 Rezultat din exploatare 351.470 95.323
8 Rezultat financiar 4.859 -41.957
9 Rezultat extraordinar - -
10 Profit brut 356.329 53.366
11 Impozit pe profit 21.521 10712
12 Profit net 334.808 42.654
Tabelul nr. 7.5
2. Tabelul urmator sintetizează mecanismul de determinare a soldurilor
intermediare de gestiune, fiecare sold având acceptiunea unui indicator parţial de
rentabilitate.

UM. RON n n+1

Producţia vândută 1.434.218 1.731.197

90
Producţia stocată - -
Producţia imobilizată - -
Producţia exerciţiului 1.434.218 1.731.197
Cumpărări de materii prime 17.652 42.077
Variaţia stocurilor de materii - -
prime
Lucrări şi servicii executate de 87.722 162.226
terţi
Consumuri provenind de la terţi 105.434 204.303
Valoarea adăugată 1.328.784 1.526.894
Subvenţii de exploatare - -
Impozite şi rate 2.517 8.855
Cheltuieli cu personalul 288.456 798.580
Excendentul brut al exploatării 1.037.811 719.459
Alte venituri din exploatare - -
Rulări asupra amortismentelor şi 32.814 62.422
provizioanelor
Alte cheltuieli de exploatare 686.341 624.136
Amortizări şi provizioane 32.814 62.422
calculate
Rezultatul exploatării (RE) 351.470 95.323
Venituri financiare 5.094 2.951
Cheltuieli financiare 235 44.908
Rezultatul curent 356.329 53.366
Venituri extraordinare - -
Cheltuieli extraordinare - -
Impozitul pe profit 21.521 10.712
Rezultatul exerciţiului 334.808 42.654
Tabelul nr. 7.6
Să se determine:
1. Rata marjei brute a exploatării, rata amortizării, rata chelltuielilor financiare,
rata privind randamentul activelor.
2. Rezultatul exploatării.
3. Rezultatul curent.

91
 4. Pragul de rentabilitate şi intervalul de siguranţă.

REZOLVARE

1. Rata marjei brute a exploatării, rata amortizării, rata chelltuielilor financiare,

rata privind randamentul activelor.

INDICATOR Relaţie de calcul n n+1

Rata marjei brute a exploatării R 1 = (RBE)/CA)x100 72,4 41,6
Rata amortizării R 2 = (Amortizare/RBE)x100 3,20 8,70
Rata cheltuielilor financiare R 3 = (Cheltuieli financiare/RBE)x100 0,10 6,3
Rata privind randamentul R 5 =(RBE/Total activ)x100 1,586 0,817
activelor

R 1 si R 5 sunt rate de rentabilitate stabilite prin implicarea RBE în calitate de efect, iar
celelalte sunt rate de structură.
Rata marjei brute de exploatare a suferit o diminuare cu 30,80% datorită reducerii în
anul n+1 a rezultatului brut al exploatării, comparativ cu anul n. Această rată indică aptitudinea
proprie a activităţii de exploatare de a degaja profit. Scăderea acestei rate în raport cu o rată a
marjei comerciale relativ stabilă dovedeşte o împovarare referitoare la costurile exploatării.
Rata amortizarii a crescut cu 5,5 procente faţă de n datorită creşterii cheltuielilor cu
amortizarea ca urmare a cumpărării de active, cumpărare necesară datorit retehnologizării,
utilării şi extinderii producţiei.

Rata cheltuielilor financiare a crescut drastic cu 6,2 procente datorită creşterii

cheltuielilor cu amortizările, scăderea RBE fiind mult prea mică în comparaţie cu creşterea
mult prea mare a cheltuielilor financiare din anul n+1. Rata privind randamentul activelor s-a
redus cu 0,769% ca efect al diminuării rezultatului brut al exploatării.

2. Rezultatul exploatării
Caracterizează performanţele comerciale şi financiare ale întreprinderii, independente
de politica financiară şi fiscală. Spre deosebire de RBE, acest sold intermediar de gestiune ţine
cont de politica de amortizare şi de constituire a provizioanelor.
RE = RBE + Venituri din provizioane - Cheltuieli cu amortizarea

92
 privind exploatarea şi provizioane pt. exploatare
Alte venituri din exploatare Alte cheltuieli pt. exploatare
Rezultatul exploatării se poate calcula şi direct ca diferenţa între veniturile şi cheltuielile
aferente exploatării.
INDICATOR n n+1
Rezultatul exploatării 351.470 95.323

Se constată că rezultatul din exploatare a înregistrat o scădere comparativ cu anul

precedent, situaţie nefavorabilă deoarece activitatea de exploatare constituie principala sursă de
venituri în întreprindere, sursa din care îşi va constitui fondurile proprii şi va remunera
salariaţii.

3. Rezultatul curent
Reprezintã rezultatul obţinut din operaţiunile normale, obişnuite, ale întreprinderii.
Acest indicator permite aprecierea impactului politicii financiare a întreprinderii asupra
rentabilităţii.
RC = RE + Venit financiar – Cheltuieli financiare
Rezultatul curent este un sold care elimină distorsiunile generate de modalităţile de
impozitare, deoarece este calculat independent de politica fiscală. De asemenea, el este
expresia activităţii normale a întreprinderii pentru ca nu ia în considerare elementele
excepţionale. Diferenţa dintre rezultatul curent şi cel al exploatării este expresia politicii
financiare a întreprinderii, a deciziilor luate pe acest plan.

INDICATOR n n+1
Rezultatul current 356.329 53.366
Se constată scăderea drastică a rezultatului curent din cauza politicii financiare a
întreprinderii.

4. Folosind datele financiare din tabele 7.1, 7.2. …. 7.6, determinaţi pragul de
rentabilitate şi intervalul de siguranţă.
Cunoasterea pragului de rentabilitate şi a intervalului de siguranţă este utilă activităţii
practice pentru că se pot face judecăţi corespunzătoare asupra comportamentului firmei în cazul
modificării unor variabile care influenţează mecanismul de funcţionare al acesteia.
Pragul de rentabilitate:

93
 MCV(valoare absolută)=CA-CV
MCV (valoare _ absoluta )
MCV (%)  x100
CA
CF( absolute )
CA PR= , unde MCV% reprezintă rata marjei asupra cheltuielilor variabile
MCV %
totale.
- RON -
Indicator n n+1
CA 1.434.218 1.731.197
CF 26.111 115.778
CV 1.056.637 1.520.096
MCV 377.581 211.101
MCV(%) 26,32% 12,19%
CA PR 99.206 949.778

CA reală este cu mai puţin de 46% deasupra pragului de rentabilitate, ceea ce denotă o
situaţie relativ stabilă.
Intervalul de siguranţă (I s ) evidenţiază marja de securitate de care dispune
întreprinderea.
I s = (1 – CA PR / CA)x 100 = (1 – 949.778/1.731.197) x100=45,13%
Nivelul de rentabilitate realizat de întreprindere asigură un interval de siguranţă
suficient pentru a suporta anumite influenţe nefavorabile externe. Rata riscului de exploatare
R pr = C apr / CA realã x 100 = 949.778/1.731.197 = 54,86 %
Cu cât rata profitului este mai mare, iar în cazul de faţă este foarte mare, cu atât riscul
este mai mare (în comparaţiile realizate între două sau mai multe întreprinderi).
Aprecierea riscului de exploatare poate fi fãcută şi cu ajutorul unui indicator de
poziţie faţă de pragul de rentabilitate, indicator exprimat atât în marime absolută (), cât şi în
mărime relativă ('), potrivit relaţiilor.
 = CA realã – CA pr = 1.731.197 – 949.778 = 781.419 RON
' = (CA realã - CA pr ) / CA pr = (1.731.197-949.778)/949.778 =0,82
Poziţia absolută (), denumită şi flexibilitate absolută, evidenţiază capacitatea
întreprinderii de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. Este de dorit ca acest indicator să fie

94
cât mai mare, pentru a evidenţia o flexibilitate a întreprinderii, respectiv un risc de exploatare
cât mai redus 9 .
Indicatorul de poziţe relativ ('), denumit şi coeficientul de rentabilitate, înregistrează
valori mari atunci când riscul este minim. El are aceeaşi valoare informaţională precum
indicatorul absolut.
Măsura riscului determinat de atingerea punctului critic este evidenţiată de levierul
explotării (L e ) sau coeficientul de elasticitate al rezultatului exploatării în raport cu nivelul de
activitate.
L e = CA / CA – CA pr = 1.731.197/(1.731.197-949.778)=2,215
Cu cât coeficientul de elasticitate este mai mic, cu atât întreprinderea este mai puţin
riscantă. În apropierea pragului de rentabilitate, elasticitatea rezultatului exploatării este mai
ridicată, iar riscul de exploatare mai sporit. O evaluare supraunitară evidenţiază faptul că o
creştere cu o unitate a vânzărilor antrenează o creştere mai mare a rezultatului exploatării, deci
un efect favorabil.

8.3. Aplicaţii privind analiza ratelor de rentabilitate

Folosind datele financiare din tabele 7.1, 7.2. …. 7.6, precum şi rezultatele obţinute în
aplicaţii anterioare, determinaţi următoarele rate şi efectuaţi analizele:
1. Rata rentabilităţii veniturilor (R v ).
2. Rata rentabilităţii economice a activului.
3. Rata rentabilităţii resurselor consumate.
4. Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu.
5. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor întreprinderii.
6. Analiza eficienţei cheltuielilor cu salariile.
7. Analiza factorială a cifrei de afaceri.

Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate completează diagnosticul prin

capacitatea informaţională a indicatorilor respectivi. Ratele de rentabilitate permit efectuarea de
comparaţii în spaţiu, precum şi faţă de anumite norme sau standarde elaborate şi acceptate de
organisme de specialitate.
Se operează cu mai multe forme de exprimare a rentabilităţii. În cadrul ratelor de
gestionare a capitalului se include:
REZOLVARE

9
Vintila,G., Gestiunea Financiară a Întreprinderii, EDP, 1999, pg.107

95
 1. Rata rentabilităţii veniturilor (R v ), care se exprimă prin raportul:
R v = P / V x 100
În care: P = profitul înaintea impozitării
V = veniturile totale aferente perioadei
Prin conţinut, este caracterizată eficienţa întregii activităţi a firmei în cursul exerciţiului.
Întrucât în cadrul veniturilor şi, respectiv, cheltuielilor se disting trei categorii (exploatare,
financiare şi excepţionale), rata rentabilităţii veniturilor se mai poate scrie:
R v = g v x r / 100
În care: g v = structura veniturilor
r = rata rentabilităţii pe categorii de venituri
Aceştia constituie şi factorii prin intermediul cărora poate fi explicată modificarea faţă
de un criteriu.

Structura veniturilor Rata rentabilităţii

Rata
Activităţi n n+1 n n+1
ecalculată
Exploatare 99,7 99,1 24,51 5,50 24,48
Financiară 0,3 0,1 95,38 -142,79 -1,42
TOTAL 100 100 24,76 3,077 23,06

Rezultă o scădere a rentabilităţii veniturilor de la 24,76 la 3,077 care se explică prin:

 Influenţa structurii veniturilor
Rv – Rv0 = 23,06% - 24,76% = -1,7%
 Influenţa rentabilităţii pe categorii de venituri
Rv1 – Rv = 3,077% - 23,06%= -22,983 %
Se constată că scăderea atât de drastică a rentabilităţii veniturilor s-a datorat influenţei
categoriilor de venituri, în speţă, prin scăderea veniturilor financiare în total venituri.
2. Rata rentabilităţii economice a activului ( R c ) caracterizează eficienţa elementelor
materiale angajate în activitatea firmei.
R e = P / A x 100
În care: A = total activ, respectiv – active imobilizate (A I )
- active circulante (A c )
Relaţia mai poate fi scrisă şi astfel:
R e = (V / A x P / V) x 100

96
 În care raportul V / A caracterizează viteza de rotaţie a activului
P / V caracterizează rata rentabilităţii veniturilor
Acestea constituie, de altfel, şi factorii care determină modificarea ratei rentabilităţii
economice a activului faţă de un anumit criteriu.
INDICATORI n n+1
Active imobilizate (RON) 215.020 294.221
Active circulante (RON) 424.000 485.787
Total active (RON) 654.642 880.917
Venituri totale (RON) 1.434.218 1.731.197
Profit înaintea impozitării (RON) 356.329 53.366
Viteza de rotaţie a activului (4/3) 2,19 1,96
Rata rentabilităţii veniturilor (5/4) 24,76% 3,077%
Rata rentabilităţii activului (6 x 7)x100 54,22% 6,03%

Rezultă o scădere a rentabilităţii activului cu 48,19%, ceea ce echivalează cu o creştere

a activelor circulante în elemente patrimoniale, ca efect al scăderii vitezei de rotaţie a activului.
R e = R e1 – R e0 = 6,03% - 54,22% =43,19%
din care, datorită modificărilor:
 Vitezei de rotatie a activului
(V 1 / A 1 x P 0 / V 0 ) x 100 – Re 0 = (1,96 %x24,76%) x 100 – 24,76% =23,76 %
 Rentabilităţii veniturilor
Re1 – ( V1 / A1 x P0 / V0) x 100 = 6,03% - (1,96 x 24,76%)= -42,50 %
În consecinţă, factorii care influenţează modificarea ratei rentabilităţii economice a
activelor sunt:
 randamentul activelor imobilizate,
 viteza de rotaţie a activelor circulante,
 rata rentabilităţii veniturilor.

3. Rata rentabilităţii resurselor consumate (R c ) sau rentabilitatea costurilor

caracterizează eficienţa costurilor. În activitatea practică, prezintă importanţă în economie şi
negocierea preţurilor de vânzare a produselor. De asemenea, aceasta permite poziţionarea
produselor sub aspectul rentabilităţii faţă de media pe întreprindere.
Elementele de calcul al rentabilităţii costurilor sunt rezultatul exploatării (RE) şi
cheltuielile de exploatare q c .

97
 R c = RE / q c x 100
Factorii de influenţă sunt:
 structura cifrei de afaceri,
 costul produselor,
 preţul de vânzare.
R c2002 = (351.470/1.082.748) x 100 = 32,46 %
R c2003 = (95.323/1.635.874 ) x 100 = 5,82% %
R c = R c1 – R c0 = 5,82% - 32,46% = 26,64% = -1 %
Reducerea resurselor consumate cu un procent faţă de anul precedent impune, de
urgenţă, luarea de măsuri în vederea diminuării costurilor de producţie pentru menţinerea pe
piaţă a produselor întreprinderii.

4. Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu, care se calculează după

relaţia:
R f = (P n / K p ) x 100 = (V / A ) xx ( A /K p ) x ( P n / V ) x 100
şi, deci, dependentă de:
 viteza de rotaţie a activelor totale. Cu cât rotaţia activelor este mai mare, cu atât sporeşte
eficienţa capitalului investit, dacă în activitatea de exploatare se obţine profit;
 pârghia financiară ( A / K p, unde K p = capital propriu) prin care se exprimă corelaţia dintre
structura financiară şi capitalul împrumutat;
 rentabilitatea netă a veniturilor ( P n / V, unde P n = profit net).

Indicatori n n+1
Venituri (RON) 1.439.312 1.734.148
Active totale (RON) 654.642 880.917
Capital propriu (RON) 279.022 321.676
Profit net (RON) 334.808 42.654
Rata rentabilităţii financiare a capitalului prropriu 119,99% 13,25%
- % (4/3)
Viteza de rotaţie a activului (1/ 2) 2,19 1,96
Pârghia financiară (2/3 ) 2,34 2,73
Rentabilitatea netă a veniturilor (4/1) 23,26% 2,60%

Comparativ cu situaţia anterioară, s-a înregistrat o scădere a ratei rentabilităţii financiare a

capitalului propriu cu 106,74 %, care se datorează influenţei:
 vitezei de rotaţie a activului

98
 ( V 1 / A 1 ) x (A 0 / Kp0) x (P n0 / V 0 ) x 100 – R f0 = R f – R f0 = 1,96 x 2,34 x 23,26% x100-
119.99=106,67 -119,99 = -13,31%
 pârghiei financiare
( V 1 / A 1 ) x ( A 1 / K p1 ) x ( P n0 / V 0 ) x 100 – R f = R f – R f =1,96 x2,73 x 23,26% - 106,67
=17,78%
 rentabilităţii nete a veniturilor
R f1 – R f = 13,25% -17,78% =- 4,53%
În concluzie, scăderea rentabilităţii financiare a capitalului propriu cu 106,74% se
datorează în exclusivitate scăderii rentabilităţii nete a veniturilor, care a influenţat defavorabil,
cu o scădere de 4,53%, datorată modificării negative a profitului net al întreprinderii.

5. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor întreprinderii

Analiza cheltuielilor aferente întreprinderii vizează evoluţia lor şi factorii care o
determină, în vederea identificării posibilităţilor de diminuare, în scopul sporirii rentabilităţii.
Această analiză se face prin prisma indicatorului Cheltuieli la 1000 lei venit, care se
determină potrivit relaţiei:
C = (  g1 x c i ) / 100
unde g i = structura veniturilor pe categorii
c i = cheltuieli la 1000 lei venituri pe categorii
nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri se datorează influenţei structurii veniturilor
c i = ( ch i / v i ) x 1000
De aici, rezultă că, faţă de o bază de referinţă, modificarea si a nivelului
cheltuielilor la 1000 lei pe categorii de venituri.

Venituri Cheltuieli Rata eficientei Costurilor

Categorie n n+1 R ct r
n n+1 % n n+1
de activitati lei0/ 00 lei 0/ 00 lei 0/ 00
Exploatare 1.434.218 1.731.197 1.082.748 1.635.874 754,939 944,94 849.93
9.83
Financiare 5.094 2.951 .17 235 44.908 46,13 15.217,9 7.632.01
Extraordinare - - - - - - -
TOTAL 1.439.312 1.734.148 1.082.983 1.680.782 752,43 969,23 860,83
00

C1000 = 969,23 – 752,43 = 216,8 lei 0/ 00

99
 Creşterea cheltuielilor la 1000 lei venituri cu 216,8 lei 0/ 00 se apreciază nefavorabil,
reflectând o ineficienţă a costurilor şi se datorează influenţei următorilor factori.
 Influenţa structurii veniturilor pe domenii de activitate
R ct r – R ct0 = 860,83 – 752,43 = 107,4 lei 0/ 00
Rezultă că modificarea structurii veniturilor pe categorii a avut influenţa preponderentă
asupra scăderii eficienţei cheltuielilor la 1000 lei venituri în sensul că modificarea s-a produs în
defavoarea acelor activităţi, cu o rată a cheltuielilor de 1000 lei venituri mai mică decât media
pe întreprindere. Acesta este cazul activităţii de exploatare.
 Influenţa ratei eficienţei costurilor pe domenii de activitate.
R ctl – rR ct = 969,23 – 860,83 = 108 lei 0/ 00
Rezultă că reducerea eficienţei costurilor pe domenii de activitate a influenţat negativ cu
108 lei 0/ 00 cheltuieli la 1.000 lei venituri, această rată exprimând nerespectarea corelaţiei
dintre ritmul de creştere a veniturilor şi ritmul de creştere a cheltuielilor pe fiecare domeniu de
activitate.

6. Analiza eficienţei cheltuielilor cu salariile.

Modelul de corelaţie în cazul cheltuielilor salariale la 1.000 lei venituri din exploatare
este următorul:
C s = F s / V e x 1.000
Unde: F s = fond de salarii
V e = venituri din exploatare

Specificaţie n n+1
Fondul de salarii 288.456 798.580
Venituri din exploatare 1.434.218 1.731.197
Cheltuieli cu salariile la 1.000 lei venituri din
201,12 461,287
exploatare

Cheltuielile cu salariile la 1.000 lei venituri din exploatare au crescut cu 260,167 lei
0 0
/ 00 (461,287 – 201,12 = 260,167 lei / 00 ), situaţie ce se apreciază defavorabilă. Această
modificare a cheltuielilor salariale se explică prin:
 Influenţa sumei veniturilor
(FS 0 / V el – FS 0 / V e0 ) x 1.000 = 166,622 – 201,12 = -34,49 lei 0/ 00
 Influenţa sumei salariale

100
(FS 1 / V el – FS 0 / V el ) x 1.000 = 461,287 – 166,622 = 294,665 lei 0/ 00
Se poate spune că s-a recurs la o motivare mai bună a personalului şi la crearea unui
climat de muncă destins.
I Ve = V el / V e0 = 1,2071
I FS = FS l / FS 0 = 2,7684

Indicele fondului de salarii este mai mare decât indicele veniturilor din exploatare,
situaţie negativă ce a condus la ineficienţa cheltuielilor salariale.

7. Analiza factorială a cifrei de afaceri

Analiza factorială a cifrei de afaceri este important de studiat la acest capitol pentru că
ea este cartea de vizită a firmei, aratând, deci, tendinţa, perspectiva ce o vor urma aproape toţi
indicatorii de volum ai societăţii. În cifra de afaceri, sunt incluse toate cheltuielile, precum şi
beneficiile.
În cazul nostru, cifra de afaceri coincide cu producţia exerciţiului.
 CA = 1.731.197-1.434.218 = 296.979
Cifra de afaceri depinde de:
 numărul de salariaţi
 productivitatea muncii
 T = (T 1 – T 0 ) x Wh
 Ns = (Ns 1 – Ns 0 ) x t 0 x Wh 0 = =(32-20)x54.100 = 649.200 RON
 Wh = Ns 1 x (Wh 1 - Wh 0 =32 x (54.100 – 71.711)= -563.522 RON
Din acest model, observăm că diferenţa negativă de 85.648 RON între cifrele de afaceri
ale anilor n şi n+1 a fost influenţată în contextul productivităţii, factorial existent mod pozitiv
în evoluţia numărului de personal şi negativ de evoluţia muncii pe toată această perioadă.
Astfel, influenţa majoră a avut-o evoluţia numărului de personal.
 CA = 1.731.197-1.434.218 = 296.979
 Ns = 12 x 54.100 = 649.200 RON
 Wh = 32 x (54.100 – 71.711) = - 563.552 RON

În acest caz, observăm că diferenţa de 296.979 RON dintre cifrele de afaceri ale anilor
mai sus menţionaţi a fost influenţată în mod negativ de evoluţia productivităţii muncii şi pozitiv
de evoluţia numărului de personal.

101