Somn adânc, ca de piatră. Nu mai aud, nu mai li-e foame. Ce lungă mai e noaptea asta, Doamne…
În odaia mea cu lumină săracă
Măsur timpul, îl pândesc hoțește să treacă… Mâine va veni Ana, Fata Morgana! Să-mi arate rochia cea nouă și sânii, Ciorchinii, blonzi ca secera lunii. «Cioc! Cioc! Te-ai trezit? Îți aduc Visuri noi în tristețea de cuc. » O să vie cu pași de ninsoare, ușori Cu zăpadă albă pe botfori Și-mi va bate-nfrigurată în ferești: «–Cine ești…?» «–Eu sunt. Nu mă cunoști? Fata lui Mai. Ia-mă în brațe, iubitule, mi-a înghețat tot sângele Și mărgelele mi s-au risipit, strânge-le Hai, deschide-mi iute… ce mai stai?!»
... ... ... ... ... ... ... ...
De aceea mă tem, de câte ori s-apropie seara,
Să nu mi se stîngă viața, cum se stinge țigara. Și-n zori, încleștat de moarte și orb ca un zid, Să nu mai pot ușa să i-o deschid…