mări cu privire la organizarea, la competențele sau la regimul legislativ al acestei a

— art. 72-4 din Constituție.

— Pentru punerea în aplicarea a programului său, Guvernul poate cere Parlamentului autorizarea
de a lua prin ordonanțe, pentru un termen limitat, măsuri care sunt în mod normal de domeniul legii
—art. 38 alin. 1 din Constituție.
După avizul Consiliului de Stat și al Consiliului Economic și Social (art. 69 din Constituție),
ordonanțele sunt dezbătute în Consiliul de miniștri și semnate de către Șeful statului. Ele intră în
vigoare de la publicarea lor (numai legea, de fapt, este promulgată). Ele devin caduce dacă
proiectul legii de ratificare nu este depus în fața Parlamentului, înainte de data fixată prin legea
de abilitare. Acest procedeu permite Guvernului, în caz de aglomerare a calendarului
parlamentar, sau de urgență, să acționeze, cu rapiditate în rezolvarea problemelor. Descrierea
regimului de delegare legislativă se bazează pe studiul cronologic al legii de abilitare și al proiectului
de lege de ratificare, care incadrează și condiționează ordonanțele.
Guvernul nu poate să solicite o semnătură în alb, ci numai o abilitare punctuală, indicând cu precizie
Parlamentului finalitatea măsurilor pe care își propune să Ie ia, precum și domeniul lor de intervenție.
Cât privește domeniul abilitării, el este limitat la cel al legii. Când vorbim de lege avem în
vedere toate categoriile una doar una dintre ele? În literatura de specialitate s-a conchis că numai
legea ordinară poate să fie vizată, inclusiv măsurile fiscale care țin de domeniul mixt cu legea
finanțelor. Ca și remarca lui René Chapus, Guvernul nu poate pretinde că dispune de o putere mai
mare decât cea exercitată, în timp obișnuit prin adunări.
Ordonanța se analizează inițial, între legea de abilitare și data de depunere a proiectului de
ratificare, ca un act reglementar, susceptibil de a fi deferit judecătorului administrativ, conform
unei jurisprudențe constante. În schimb, ratificarea conferă ordonanței valoare legislativă și o
sustrage, controlului Consiliului de Stat, exceptând cazul în care legea de ratificare ar avea în
esență drept scop împiedicarea oricărei persoane la un proces echitabil, conform articolului 6 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului.
- Transferul de sediu al puterilor publice. În acord cu președinții adunărilor parlamentare, atunci
când circumstanțeIe cer transferul într-un alt oraș decât Paris, Guvernul ia toate măsurile necesare
pentru a permite Parlamentului să-și aibă sediul în apropierea locului unde se găsesc
Președintele Republicii și Guvernul.
- Atribuții în situații de criză. Gestiunea unei crize, adică atunci când cursul obișnuit al lucrurilor
este momentan alterat, revine, ca regulă generală, Guvernului, cu excepția situației prevăzute de art.
16 din Constituție (ex. proclamarea stării de asediu, decizia de mobilizare general ă).

1.2 Atribuțiile Primului-Ministru

Primul-Ministru este cel care potrivit dispozitiilor constituționaIe „conduce acțiunea
Guvernului“. Această reglementare constituțională arată că, pe plan tehnic și administrativ,
regimul instaurat în 1958 a dorit instituirea unu veritabil șef de Guvern. Primul-Ministru dă
Guvernului numele său, care este urmat, câteodată, de o cifră, pentru a distinge echipele pe care acesta
Ie-a condus (ex. Guvernul Barre II, Raffarain I etc.). Constituția nu îi recunoaște, în mod expres,
calitatea de șef at Guvernului. Chiar de la începutul Republicii a V-a, generalul de Gaulle a evitat
utilizarea acestei titulaturi. Valery Giscard d'Estaing a fost cel care a utilizat pentru prima dată
formula „șef al Guvernului”.
Mult timp considerat, în logica prezidențială, ca persoană obligată a Președintelui, el a cunoscut
multiple metamorfoze în timpul trecerii la regimul parlamentar. De la un rol de executor, el a
fost promovat la cel de decident.
Primul-Ministru încarnează dinamica politică. Eficacitatea și coerența acțiunii Guvernului depinde
de Primul-Ministru, dar și de coeziunea echipei guvernamentale.
Existența Guvernului este condiționată de către cea a Primului-Ministru. Reamintim că el este
eliberat de gestiunea unui departament ministerial; el propune Președintelui, numirea celorlalți
membri ai Guvernului și încetarea funcțiilor lor; în același mod în care este singurul care poate să
angajeze existența Guvernului. În calitatea sa de coordonator, el gestionează interministerialitatea,
el impulsionează, arbitrează și controlează execuția deciziilor sale de către miniștrii care-I asistă.
Primul-Ministru are la dispoziție o multitudine de mijloace de acțiune: pe plan politic, el se
sprijină pe cabinetul său; pe plan operational, el dispune de administrația statului.
Primul-Ministru conduce majoritatea parlamentară, în numele Președintelui sau al său, în funcție de
perioadele politice ale celei de a V-a Republici. El poate, în această calitate (șef al majorității
parlamentare) să exercite o influență asupra șefului statului prin recurgerea la dizolvarea
Adunării naționale.
În afara contrasemnării actelor Președintelui Republicii, Primul-Ministru este chemat să lucreze
împreună cu acesta. Astfel, Primul-Ministru este însărcinat să-I suplinească pe acesta în situațiiIe
prevăzute de legea fundamentală, să emită avize și să formuleze propuneri.
 În caz de imposibilitate momentană, el poate să-l suplinească pe șeful statului la președinția
consiliilor și comitetelor superioare ale apărării naționale, precum și la conducerea Consiliului
miniștrilor, în virtutea unei delegări exprese și pentru o ordine de zi determinată.
Amintim, de asemenea că, oficial, Președintele Republicii este obligat să primească avizul
Primului-Ministru în cadrul procedurii de dizolvare a Adunării naționale (art. 12 alin. 1 din
Constituție), dar și în cazul exercitării puterilor extraordinare (art. 16 alin. 1 din Constituție).
Concomitent cu prerogativele referitoare la numirea și la demiterea miniștrilor (art. 8 din
Constituție - Constituția atribuie Primului-Ministru o veritabilă putere disciplinară asupra celorlalți
membri ai Guvernului. Primul-Ministru poate veghea la respectarea regulii solidarității, care
interzice oricărui membru al Guvernului să aibă o poziție publică non conformă cu politica
Guvernului. De exemplu, în 23 august 1995, la cererea Primului-Ministru - Alain Juppé, Alain
Madelin a demisionat din funcția de ministru al Economiei și Finanțelor din cauza declarațiilor
care vizau divergențe de opinii cu privire la politica ce trebuia urmată), Primul- Ministru propune
șefuIui statului, convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului (art. 29 alin. 1 din
Constituție), dar și revizuirea Constituției (art. 89 alin. 1).
În domeniul normativ, Primul-Ministru ocupă locul esențial în sânul puterii executive. El
dispune de inițiativa legislativă. Primul-Ministru are obligația de a supune proiectele sale de lege
avizării de către Consiliul de Stat, care Ie examinează în Adunarea generală sau, în caz de urgență,
în Comisia permanentă. Avizul poartă asupra caIității redacționale și asupra coerenței juridice.
Primul-Ministru depune ulterior proiectele sale la B iroul uneia din cele două Camere, cu mențiunea
că, în ceea ce privește proiectele legilor finanțeIor este obligatorie depunerea acestora în primul
rând la Adunarea naționaIă. Primul-Ministru are, de asemenea, dreptul de a prezenta amendamente.
Primul-Ministru dispune de facultatea de a cere reunirea unei comisii mixte paritare atunci când
există un dezacord între cele două Camere ale Parlamentului. Trebuie să amintim, de asemenea,
și prezența săptămânală a reprezentantului Primului-Ministru la Conferința președințiIor atât la
Adunarea națională, cât și la Senat, pentru fixarea ordinii de zi a celor două adunări (art. 48 alin.
1 din Constituție). Aici, Primul-Ministru impune, în realitate, Parlamentului adevăratul calendar
de lucru al acestuia. Pentru a stabili astfel principalele teme ale agendei parlamentare, Primul-
Ministru se reunește, în mod regulat, la Matignon cu președintii și principalii reprezentanți ai
grupurilor parlamentare ce formează majoritatea. Pe parcursul sesiunilor, Primul-Ministru explică
grupurilor parlamentare politica Guvernului.
 Primul-Ministru exercită puterea reglementară (conform art. 21 alin. 1 din Constituție: „(...) Sub
rezerva dispozițiiIor art. 13, el (Primul-Ministru) exercită puterea de reglementare (...)”. Trebuie
menționat că, Primul-Ministru și Guvernul, în ansamblul său, au un rol activ în elaborarea și
executarea legiior finanțeIor.
Actele sale sunt în mod normal contrasemnate de către miniștrii însărcinați cu executarea /or (art. 22
din Constituție), adică cei care vor avea sarcina să ia măsurile juridice de aplicare. Primul-Ministru
poate delega unele din puterile sale miniștrilor.
Primul-Ministru figurează printre protectorii Constituției. El veghează la respectarea repartizării
competențelor prin sesizarea judecătorului constituțional. Astfel, îi revine obligația de a sesiza
Consiliul Constituțional cu privire la constituționalitatea legiior organice înainte de promulgare. În
privința legilor ordinare, sesizarea este facultativă și se poate produce în diverse momente: în
cursul elaborării, în caz de dezacord cu președintele adunării respective (art. 41 din Constituție),
înaintea promulgării sale (art. 61 alin. 2).
Cu excepția posturilor superioare (art. 13 din Constituție), Primul-Ministru numește în celelalte
posturi civile și militare ale statului.

Secțiunea a 4-a. Consiile executivului

În exercitarea funcțiilor lor, titularii puterii executive sunt asistați, în afara serviciilor
administrative, de diverse autorități care le sunt caracteristice. În primul caz figurează Consiliul
de Stat (art. 39 din Constituție) și Consiliul Economic de Social (art. 69 din Constituție).
a. Consiliul de stat
Succesorul Consiliului regal în epoca monarhiei absolute, Consiliul de Stat (Conseil d`Etat),
care își are sediul la Paris, la Palatul Regal, a fost creat prin Constituția anului VIII. Primul mare corp al
statului, în toată accepțiunea termenului, înalta jurisdicție se bucură de un mare prestigiu. „Consiliul de Stat
nu este o adunare politică, ci un mare corp compus din juriști profesioniști”, afirmau constituționaliștii
Francis Hamon și Michel Troper.
Prezidat de către Primul-Ministru, dar compus, de fapt, de către un vicepreședinte, care în calitatea sa de
șef de jurisdicție este primul funcționar al Franței, Consiliul de Stat se compune, în principal, din absolvenți
ai E.N.A. (École Nationale de l`Administration) și din persoane numite. Consiliul cuprinde în jur de 300 de
membri, dintre care 2/3 își desfășoară activitatea în interiorul Consiliului și 1/3, în afara acestuia. La
momentul actual, Consiliul de Stat are în competența sa 322 membri: vicepreședintele, 6 președinți de
secții, 147 de consilieri de stat, 131 de raportori, 21 de auditori și 16 funcționari și profesori ai univesitățile
acceptați de Consiliul de Stat.
Un număr de 5 până la 7 posturi de auditori sunt propuse în fiecare an celor care termină la E.N.A.
Recrutați prin concurs, auditorii devin, prin avansare, raportori ai Consiliului de Stat, după 3 ani de carieră,
apoi consilieri de stat după 12 ani. Un raportor din patru este numit de către Guvern. Candidații trebuie să
aibă vârsta de cel puțin 30 de ani și să fie îndeplinit cel puțin 10 ani de serviciu public. O pătrime din
numărul acestor numiri este rezervat membrilor corpului tribunalelor administrative și curților
administrative de apel. Un consilier de stat din trei este numit conform aceleiași proceduri, cu singura
deosebire, aceea de a avea vârsta de cel puțin 45 de ani. O numire din șase este rezervată membrilor
corpului tribunalelor administrative și curților administrative de apel. Numirile din afară se fac doar cu
avizul vicepreședintelui Consiliului de Stat.
Statutul membrilor Consiliului de Stat este reglementat de Codul de justiție administrativă (Decretul din
30 iunie 1963 privind Statutul membrilor Consiliului de Stat). Dispozițiile acestui Cod sunt foarte apropiate
de dreptul comun ce reglementează funcția publică. Legea din 13 septembrie 1984 fixează limita de vârstă a
membrilor Consiliului la 65 de ani. Cu toate acestea, cei care doresc își pot prelungi activitata până la vârsta
de 68 de ani. Gestiunea Consiliului de Stat este asigurată de către biroul Consiliului de Stat compus din
Vicepreședinte, șase președinți de secție și din Secretarul general al Consiliului de Stat.