ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA

ORGANIZAREA STRUCTURALĂ ÎN INSTITUȚIILE ȘI AUTORITĂȚILE

PUBLICE

Organizarea structurală constă în reprezentarea și dispunerea elementelor organizării

procesuale într-o structură organizatorică adecvată fiecărui tip de instituție sau autoritate
publică integrată în sectorul public.
Adesea se fac confuzii între două noțiuni fundamental diferite, respectiv organizare
structurală și structura organizatorică. Deși la prima vedere pare doar o deosebire de
poziționare a cuvintelor, sensul este unul diferit. Prin structura organizatorică se întelege
configurația internă a unei instituții sau autorități publice formată din persoane,
subdiviziuni organizatorice si relații, astfel determinate încât să asigure premisele
organizatorice adecvate realizării obiectivelor managementului public.
În orice instituție sau autoritate publică, structura organizatorică reunește două
segmente, aflate într-o interdependență permanentă: structura de conducere a
instituției/autorității publice și structura de execuție a instituției/autorității publice.
Structura de conducere care reunește ansamblul funcționarilor publici, compartimentelor
și relațiilor organizatorice interne și externe constituite și plasate în structura organizatorică
astfel încât să asigure condițiile necesare desfășurării proceselor de management și de
execuție prin care crește gradul de satisfacere a interesului public.
Structura de execuție este formată din ansamblul funcționarilor publici, compartimente
și relații organizatorice interne si externe constituite cu scopul realizării și furnizării de
servicii publice specifice tipului de instituție/autoritate publică.
În toate institutiile și autoritățile publice din țara noastră cele două componente ale
structurii organizatorice sunt destul de bine reprezentate, putându-se destul de ușor face o
distinctie între elementele celor două.
Tipul de structură arată practic care sunt acele componente structurale implicate cu
precădere în procesele de management, în activități de analiză, concepție tehnică, de
decizie etc. si care au o contribuție semnificativă în procesele de realizare și furnizare a
serviciilor publice.
În unele domenii ale sectorului public din țara noastră se utilizează și un alt concept și
anume structura administrativă, în special în domeniul administratiei publice. Prin
structura administrativă se întelege configurația internă și relațiile care se stabilesc între
componentele sistemului administrativ, în procesul de realizare a obiectivelor
fundamentale ale managementului public.
Structura organizatorică se defineste ca ansamblul persoanelor, al subdiviziunilor
organizatorice si al relatiilor dintre acestea astfel constituite si reglementate încât sa
asigure premisele organizatorice necesare obtinerii performantelor dorite.
În institutiile si autoritatile publice din sistemul administrativ din tara noastra prin
cadrul legislativ de la nivel central se stabileste structura organizatorica, care devine astfel
obligatorie, ea nu poate fi adaptata sau modificata pe alta procedura decât cea prin care a
fost stabilita initial. Apare astfel un paradox care explica multe din blocajele sistemului
administrativ si care este o consecinta a gradului ridicat de centralizare a sistemului
administrativ din România. Desi aceste structuri ar trebui sa serveasca drept cadru de
desfasurare a activitatilor prin care se realizeaza si furnizeaza serviciile publice, putând fi
adaptate în functie de intensitatea si amploarea cererilor de diferite servicii ce apar în
sistem, totusi în practica acest lucru nu este posibil. Doar procedura legala este cea prin
care pot fi aduse modificari structurilor organizatorice din institutiile si autoritatile publice
integrate în sistemul administrativ din tara noastra.
Administraţia nu poate fi privită ca o entitate universală şi permanentă, marea varietate
a efectivelor sale nu poate fi explicată doar prin importanţa economică sau demografică a
statelor; este necesară luarea în considerare a structurilor, moravurilor, practicilor politice
proprii fiecărei naţiuni.
Organizarea administraţiei de stat, ca fenomen, a apărut odată cu statul, teoriile
ştiinţifice despre aceasta conturându-se mult mai târziu, odată cu apariţia şi dezvoltarea
dreptului administrativ şi ale ştiinţei administraţiei, deci prin secolul al XIX-lea .
În doctrina administrativă s-a dezvoltat un curent de opinie potrivit căruia evoluţia
organizării administraţiei a fost influenţată îndeosebi de factorul militar şi de factorul
geografic, cărora, în timp, li s-au adăugat şi alţi factori, ca, de exemplu, cei de ordin
economic, politic, cultural, religios etc. Organizarea administrativă constituie o manifestare
particulară a specificităţii şi identităţii unui stat. Ea reprezintă cel mai adesea produsul unei
lungi evoluţii istorice, marcată de particularităţile naţionale, ce pare să fie în consecinţă, în
mod special, predestinată să reziste influenţelor europene.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVÃ A TERITORIULUI SI

AUTORITÃŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Organizarea administrativã a teritoriului

 În prezent, organizarea administrativã a teritoriului României este reglementatã prin
Legea nr. 2/1968, care a suferit în timp mai multe modificãri.
Comuna este unitatea administrativ-teritorialã care cuprinde populatia ruralã, unitã prin
comunitate de interese si traditii, fiind alcãtuitã din unul sau mai multe sate, în functie de
conditiile economice, social-culturale, geografice si demografice. Satele în care îsi au
sediul consiliul local al comunei sunt sate-resedintã.
Orasul este centrul de populatie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-
cultural si edilitar-gospodãresc. În tara noastrã sunt organizate un numãr de 181 orase. În
conditiile legii, unele orase pot fi declarate municipii.
Municipiul este localitatea urbanã cu un numãr mai mare de locuitori si cu o
însemnãtate deosebitã în viata social-politicã si cultural-stiintificã a tãrii. municipiul
Bucuresti este organizat în sase subdiviziuni administrativ-teritoriale, numite sectoare.
Judetul este alcãtuit din orase si comune.
În functie de conditiile geografice, economice si social -politice, etnice si de legãturile
culturale si traditionale ale populatiei. consiliile locale si cele judetene se pot asocia liber,
hotãrând ca zona ce cuprinde judetele în cauzã sã fie declaratã regiune de dezvoltare.
Aceasta nu este o unitate administrativ-teritorialã nouã cu o sferã de cuprindere superioarã
judetului si, ca atare, nu are nici personalitate juridicã.
Organizarea administratiei si realizarea în concret a legii si a celorlalte acte bazate pe
lege, în unitãtile administrativ-teritoriale, se asigurã prin autoritãtile administratiei
publice locale, care sunt create si functioneazã în comune, orase, municipii si judete, în
scopul de a conduce si administra problemele acestor colectivitãti.

Structura si trãsãturile administratiei publice potrivit Constitutiei României

Administratia publicã este o structurã organizationalã care, conform Constitutiei

si Legii administratiei publice locale nr. 215/2001, are ca principale sarcini executarea
legii sau prestarea serviciilor publice prevãzute de lege.
Structura actualã a administratiei publice cuprinde:
A).Administratia centrala:
a) Presedintele României si Guvernul României, ca organe supreme ale administra-
tiei publice;
b) ministerele si alte autoritãti centrale de specialitate ale administratiei publice ;
c) autoritãtile autonome ale administratiei publice centrale ;
 d) institutiile centrale subordonate ministerelor sau autoritãtilor autonome, regiile
autonome sau societãtile comerciale de interes public national ;
B).Administratia publica din teritoriu :
a) prefectul, ca organ de tutelã administrativa;
b) comisia judeteana consultativã;
c) serviciile publice deconcentrate în teritoriu ale ministerelor sau ale celorlalte
autoritãti centrale;
C) Administratia publica locala:
a) consiliul judetean;
b) consiliul municipal, orãsenesc sau comunal ;
c) primarul municipiului, orasului sau comunei;
d) institutiile bugetare, regiile autonome si societãtile comerciale subordonate auto-
ritãtilor locale. Autoritãtile administratiei publice înfãptuiesc activitatea puterii
executive a statului, în interesul acestuia, a unitãtilor administrativ-teritoriale si a
particularilor (persoane fizice sau juridice).

La nivel local identificăm autorităţi locale de bază şi autorităţi locale intermediare.

Administraţia de stat şi administraţia locală compun administraţia publică, putând fi
identificat un sistem al organizării administraţiei publice, cu precizarea că, inclusiv la nivelul
autorităţilor administraţiei locale, se exercită unele atribuţii de natură statală, sub aspect
material, funcţional. Studiul organizării administraţiei publice presupune cercetarea
ansamblului de organisme care constituie formal acest sistem, raporturile dintre acestea,
particularităţile fiecărei componente, precum şi principiile aplicabile.
Sub aspect organic, administraţia publică contemporană se caracterizează, de regulă,
prin lipsa subordonării administraţiei locale faţă de administraţia centrală, constituţiile şi
legile stabilind diverse forme de control indirect asupra administraţiei locale, iar doctrina
referindu-se, în mod tradiţional, la tutela administrativă. Sub aspect material însă, actele
autorităţilor administraţiei locale trebuie să respecte normele conţinute în toate actele ce
emană de la autorităţile administraţiei centrale, ca acte cu forţă juridică superioară.
Organizarea administraţiei publice a constituit dintotdeauna obiect de cercetare pentru dreptul
administrativ şi ştiinţa administraţiei, doctrina occidentală având o poziţie diferită în funcţie
de tradiţii, de natura regimului politic, de optica cu privire la raportul dintre dreptul
constituţional şi dreptul administrativ, pe de-o parte, dintre dreptul administrativ şi ştiinţa
administraţiei, pe de altă parte.
 ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ CENTRALĂ ROMÂNEȘTI

În regimul constituţional românesc actual, administraţia centrală se compune din

preşedinte, guvern, organe centrale de specialitate (ministere, alte organe subordonate
guvernului sau ministerelor, autorităţi administrative autonome) şi instituţii publice centrale
subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative autonome (inclusiv regiile autonome
şi companiile naţionale).
Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ, dar şi unele cu
caracter politic, cea mai mare parte fiind însă condiţionate fie de intervenţia Parlamentului,
anterioară sau ulterioară, fie de propunerea Guvernului sau a primului-ministru, fie de
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii etc. Guvernul este un organ colegial ce
formează puterea executivă specifică oricărui regim parlamentar - alături de şeful statului,
preşedinte sau monarh, după caz. În cadrul executivului, balanţa poate să încline în favoarea
organului unipersonal – şeful statului – sau în favoarea celui colegial – Guvernul. Dar,
indiferent de preeminenţa unuia sau altuia dintre cele două organe, există constant sarcini care
revin numai unuia dintre ele, după cum există atribuţii ce nu pot fi exercitate decât împreună.
Astfel, sarcina „medierii între puterile statului” revine preşedintelui sau monarhului
constituţional, conducerea activităţii administrative incumbă guvernului, în timp ce sarcini
precum cele privind încheierea unor tratate internaţionale sau numirea unor miniştri apar ca
rod al colaborării lor.
Guvernul
În ce priveşte Guvernul, în practica de stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor
preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative, Constituţia neavând înscris
un tablou al atribuţiilor acestuia, spre deosebire de Preşedinte, ale cărui atribuţii au o
consacrare constituţională. Astfel, art.102 alin.1 din Constituţia României republicată se
limitează la a prevedea rolul Guvernului de a asigura realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice. Raţiunea fundamentală a
Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării, ceea
ce, sub aspect juridic, se concretizează în iniţierea de proiecte legislative, adoptarea de
hotărâri pentru aplicarea acestora, iar administraţia publică a cărei conducere generală este
realizată de guvern are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.
În ce priveşte rolul guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei
publice, vom reţine că, în sistemul constituţional românesc actual, guvernul se află în
următoarele raporturi administrative: de supraordonare faţă de ministere (sau alte organe de
specialitate cu rang de minister), de colaborare cu autorităţile administrative autonome şi de
tutelă administrativă faţă de autorităţile deliberative alese la nivel teritorial. Guvernul dispune
deci de o competenţă materială generală.
Constituţia României utilizează noţiunea de guvern în sens restrâns, adică are în
vedere doar acea parte a puterii executive formată din totalitatea miniştrilor, în frunte cu
primul-ministru, dar cu excluderea şefului statului.
Într-o viziune generală, Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii, el este
iniţiatorul, modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflaţiei şi
de stabilitate economică, răspundere de ordinea publică, de apărarea naţională sau de
raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state.
Din conţinutul art. 102 alin. 1 Constituţia României, republicată, (rezultă că Guvernul
României are un dublu rol: politic şi administrativ pentru că acesta, potrivit programului său
de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării (rolul
politic) şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (rolul administrativ).
Putem califica Guvernul ca fiind o autoritate a administraţiei publice centrale care
intră în componenţa celei de-a doua puteri în stat – puterea executivă. Poate fi calificat şi ca
fiind o instituţie politică, reprezentând în esenţă o autoritate statală. Din acest ultim punct de
vedere se identifică, în doctrină, două categorii de acte ale Guvernului:
•actele de guvernământ – acte politice prin excelenţă
•actele pur administrative – actele prin care acesta rezolvă problemele tehnico-
organizatorice
Raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea liniilor politice interne şi
externe ale ţării, ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative,
adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, iar administraţia publică a cărei conducere
generală este realizată de Guvern, are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.
Rolul politic al Guvernului se exprimă nu doar în sfera exclusiv executivă. Ci şi prin
colaborarea cu celelalte autorităţi publice, din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii
legislative, prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele
Parlamentului. Se poate afirma, în acest context, faptul că legiuitorul constituant român a
preluat teza doctrinei occidentale contemporane potrivit căreia Guvernul este parlamentar prin
origine şi guvernamental prin funcţie ceea ce înseamnă că programul politic al Guvernului
rămâne un document exclusiv al acestuia, dar liniile sale sunt acceptate de Parlament.
Prin votul de încredere pe care Parlamentul îl acordă Guvernului, acesta îşi exprimă
doar încrederea în acest program, încredere pe care o poate retrage oricând, prin adoptarea
unei moţiunii de cenzură, dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut
ulterior. Aşadar îndeplinirea programului de guvernare depinde esenţial de sprijinul de care se
bucură Guvernul în Parlament. Programul de guvernare nu leagă majoritatea parlamentară
prin votul căreia Guvernul a fost învestit, care îi va putea retrage sprijinul acordat dacă, în
virtutea mandatului reprezentativ al parlamentarilor, va considera că interesele ţării o cer.
Între Guvern şi toate celelalte autorităţi al administraţiei publice se stabilesc raporturi
de drept administrativ care pot fi:
•de subordonare – faţă de ministere şi prefecţi
•de colaborare – faţă de autorităţile administraţiei publice autonome
•de tutelă administrativă – faţă de autorităţile administraţiei publice locale
Art.102 alin. 2 din C.R. consacră un principiu general al activităţii Guvernului –
cooperarea cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale, astfel este
consacrat principiul transparenţei Guvernului, în sensul că Guvernul nu este un organ
suprapus societăţii civile şi nici rupt de aceasta. Legea nr. 90/2001, cu modificările şi
completările ulterioare, a preluat conţinutul art. 102 alin. 1 C.R., calificând expres Guvernul
ca fiind o autoritate publică a puterii executive. Textul legii precizează că rolul Guvernului
este „ de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi
social, precum şi racordarea acestuia la sistemul mondial în condiţiile promovării intereselor
naţionale”.
Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care
exercită potrivit legii următoarele funcţii: de strategie, de reglementare, de administrare a
proprietăţii statului, de reprezentare şi de autoritate de stat.
Structura Guvernului este exprimată de art. 102 alin. 3 din C.R. care specifică faptul că
Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabilită prin lege organică.
Din Guvern pot face parte şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-
ministru, prevăzuţi pe lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de
încredere”. Pe de altă parte, dispoziţia din Legea nr. 90/2001 pune în consonanţă nu numai
legea organică a Guvernului cu legea fundamentală, dar pune în consonanţă cu Constituţia
întreaga procedură de formare a unui nou Guvern. Putem aprecia, de asemenea, că o astfel de
prevedere ce nu obligă, ci doar permite Guvernului să fie compus şi din miniştri-delegaţi,
atrage imposibilitatea ca pe viitor, cu prilejul unei noi învestituri, în compunerea Guvernului
să poată intra şi alte categorii de membri, precum: secretarii de stat, subsecretarii de stat, etc.,
acest lucru ar fi posibil doar după modificare Constituţiei.
Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte
juridice, precum şi procedurile corespunzătoare, cerute de Constituţie, pentru a ne afla în
prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime.
 În mod obişnuit, procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile
generale, deci la începutul unui mandat parlamentar, respectiv după alegerile prezidenţiale,
adică la începutul mandatului Preşedintelui de Republică. Ea poate interveni însă şi în cursul
unui mandat parlamentar sau prezidenţial, în caz de criză guvernamentală gravă.
În Constituţia actuală a României, procedura de învestitură a Guvernului este
prevăzută în art. 85 alin. 1 coroborat cu art. 103 şi art. 104.
Astfel, conform art. 85 alin. 1 C.R., Preşedintele României desemnează un candidat
pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de
către Parlament. Iniţiată şi finalizată de Preşedintele României, procedura de învestitură
presupune patru etape procedurale bine definite, dar ponderea în realizarea ei efectivă revine
Parlamentului prin acordarea votului de învestitură.
Cele patru etape sunt:
1. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru
Art. 103 alin.1 C.R. prevede că Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia
de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori,
dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Acest text
recunoaşte partidelor parlamentare calitatea de subiecte în raporturile de drept public, mai
precis în raporturile de drept constituţional şi, după caz, de drept administrativ, în virtutea
căreia ele au dreptul de a pretinde Preşedintelui României să le consulte.
În ceea ce priveşte modalităţile concrete de consultare, în absenţa oricăror detalii
constituţionale sau legislative, Preşedintele urmează singur să decidă, fiind o chestiune de
fapt, de practica vieţii politice, de stilul Preşedintelui ca om politic. Dacă vreun partid politic
va fi omis de la consultări, în absenţa partidului care are majoritatea absolută, atunci acesta se
va face vinovat de încălcarea Constituţiei, cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici,
putând fi declanşată procedura de suspendare din funcţie a sa. Legat de candidatul la funcţia
de prim-ministru, nu există obligaţia constituţională de apartenenţă politică sau parlamentară a
candidatului, ci doar obligativitatea obţinerii sprijinului politic parlamentar.
Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui
mandat acordat de Preşedintele României, personalităţii însărcinate cu formarea listei
viitorului Guvern, elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea
votului de încredere către Parlament.
2.solicitarea votului de învestitură şi
3. acordarea votului de încredere de către Parlament
Potrivit art. 103 alin.2 C.R., candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de
10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii
liste a Guvernului. După învestitură, se apreciază în doctrină, orice schimbare în programul de
guvernare, pe parcursul guvernării, va presupune acordarea unui nou vot de încredere. Dacă,
însă, prim voinţa celor aflaţi la putere, se asociază spre exemplu şi un alt partid politic la
guvernare, dar pentru realizarea aceluiaşi program, un asemenea vot nu va mai fi necesar.
Alin. 3 al aceluiaşi articol precizează că programul şi lista Guvernului se dezbat de
Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, Parlamentul acordând încrederea
Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Acest text scoate în evidenţă
egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului, de unde necesitatea
retragerii încrederii Guvernului, pe calea moţiunii de cenzură, tot în şedinţă comună a celor
două Camere, cu aceeaşi majoritate.
Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale
celor două Camere, în vederea obţinerii unui aviz consultativ, care deşi este obligatoriu a fi
solicitat, este facultativ pentru opţiunea candidatului la funcţia de prim-ministru.
Pentru acordarea încrederii Guvernului învestitura Cabinetului este necesar votul
majorităţii parlamentarilor, votul fiind secret, cu bile. Hotărârea Parlamentului prin care s-a
acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui României care va emite decretul de
numire a noului Cabinet, acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
4.numirea Guvernului, finalizată prin depunerea jurământului de credinţă
Aceasta reprezintă manifestarea unei competenţe legate, în sensul că Preşedintele nu ar putea
să refuze numirea, el este obligat să o facă, întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în
acest sens. Aceasta nu înseamnă că numirea ar fi un acte exclusiv formal al Preşedintelui,
dimpotrivă, ea are un caracter solemn, semnificând încheierea procedurii de învestitură. Actul
de numire a Guvernului de către Preşedinte rămâne fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte
raporturile dintre Preşedinte şi Guvern, în sensul că el nu va naşte raporturi de subordonare
între cele două autorităţi publice care formează executivul, Preşedintele şi Guvernul, prin
primul-ministru.
Faţă de Parlament, Guvernul este beneficiarul unui mandat de încredere, acordat prin
efectul votului de învestitură, care fundamentează poziţia sa constituţională în relaţia sa cu
Parlamentul. Din acest moment, Guvernul dobândeşte dreptul de iniţiativă legislativă şi
dreptul de a participa la lucrările Parlamentului, iar Parlamentul poate exercita controlul
parlamentar asupra Guvernului şi-i poate retrage încrederea acordată.
Art. 104 alin. C.R. prevede că Primul-ministru, miniştri şi ceilalţi membri ai
cabinetului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de credinţă faţă
de ţară prevăzut de art. 82 din Constituţie. Obligativitatea depunerii jurământului decurge tot
din prevederile constituţionale, art. 54 alin.2, în conformitate cu care cetăţenii cărora le sunt
încredinţate funcţii publice, ca expresie a obligaţiei de fidelitate faţă de ţară, trebuie să depună
jurământul cerut de lege, în faţa Preşedintelui.
În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Guvernului, majoritatea constituţiilor
democratice nu prevăd decât câteva principii fundamentale în legătură cu desfăşurarea
activităţii Guvernului şi acestea mai mult legate de sarcinile primului-ministru. În acest sens
sunt şi prevederile Constituţiei noastre, fiind lăsate în sarcina legiuitorului ordinar
posibilitatea de a reglementa, în Legea nr.90/2001, organizarea şi funcţionarea aparatului de
lucru al Guvernului. În conformitate cu aceste prevederi aparatul de lucru al Guvernului este
format din aparatul de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului,
departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii specifice.
Aparatul de lucru al primulu-ministru este alcătuit dintr-un personal administrativ ce
poate fi angajat pe criterii exclusiv politice, personal care vine şi, eventual, pleacă, o dată cu
acesta.
Secretariatul General al guvernului asigură, prin aparatul propriu, continuitatea
derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de legătură
şi stabilitate a guvernării.
În ceea ce priveşte funcţionarea Guvernului, Legea nr.90/2001 prevede că şedinţele
acestuia se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. Cu toate acestea, preluând o
prevedere constituţională – art.87, Legea nr.90/2001 precizează că Preşedintele României
poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind
politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte
situaţii. În oricare dintre aceste situaţii, Preşedintele prezidează şedinţele Guvernului la care
participă.
Legea nr.90/2001 prevede că Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este
nevoie, în cadrul şedinţelor dezbătându-se probleme ale politicii interne şi externe a ţării,
precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se
măsurile corespunzătoare. Şedinţele plenului reprezintă unica modalitate de lucru a
Guvernului în cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme ce intră în sfera sa de
atribuţii.
În realizarea funcţiilor sale, Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii ce pot fi
calificate ca fiind: principale dacă sunt prevăzute de legea sa organică sau secundare dacă
sunt prevăzute de alte legi sau se deduc din rolul şi funcţiile sale, interne şi internaţionale, în
funcţie de locul producerii efectelor; de natură economică-financiară, de natură socială şi de
natură politico-administrativă, în funcţie de conţinutul lor.
 Legea nr.90/2001 reţine printre atribuţiile Guvernului următoarele: exercitarea
conducerii generale a administraţiei publice; iniţierea proiectelor de lege şi supunerea acestora
spre adoptare la Parlament; emiterea de hotărâri pentru organizarea executării legilor,
ordonanţelor în temeiul unei legi speciale de abilitare şi a ordonanţelor de urgenţă potrivit
Constituţiei; asigurarea executării de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a
celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora; elaborarea proiectelor de lege a
bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi supunerea acestora spre adoptare
la Parlament; aprobarea strategiilor şi a programelor de dezvoltare economică pe ramuri şi
domenii de activitate; asigurarea realizării politicii în domeniul social potrivit programului de
guvernare, etc. Doctrina atunci când se referă la actele instituţiilor politice ia în considerare
două categorii de acte: actele exclusiv politice (moţiuni, declaraţii, etc.) şi acte juridice,
reglementările constituţionale şi legale în materie făcând referire, de regulă, la cele din urmă.

BIBLIOGRAFIE:

Oana Șaramet, Curs de drept administrativ, Editura Universitatea „Transilvania” din

Brașov, 2014

Management în administrația publică, note de curs, Universitatea Athennaum,

București, 2012