CAPITOLUL 1

Misiunea, scopul şi obiectivele sistemelor administrative şi

principalele modele de organizare administrativ-teritorială
din Europa

Sistemul administrativ reprezintă „structura de rezistență” a unui stat.

4 bl

Această structură de rezistență trebuie să fie proiectată şi dimensionată

corespunzător nevoilor reale din fiecare domeniu de activitate reprezentat în
aparatul administrativ al unui stat. Prin urmare, cu cât această structură este
mai bine proiectată şi adaptată la realitatea obiectivă din fiecare stat, cu atât
cresc şansele ca funcționarea componentelor să genereze ceea ce reflectă
misiunea, scopul şi obiectivele, respectiv un sfat de drept funcțional şi
respectabil, precum şi cetăţeni prosperi ale căror nevoi sunt satisfăcute în
mod constant, în condiţii de eficiență economică şi socială.

1.1. Misiunea, scopul şi obiectivele sistemelor administrative ale

statelor

Misiunea, scopul şi obiectivele unui sistem administrativ sunt noţiuni

destul de puţin cunoscute şi explicate în literatura de specialitate. Devenite
adesea paradigme asociate sistemelor administrative, acestea trebuie
definite, integrate şi aplicate, altfel nu este posibilă exercitarea corectă a
rolului aparatului administrativ al unui stat şi nici transformarea acestuia
într-o bază instituţională fundamentală care să garanteze în egală măsură
funcționarea statului şi prosperitatea națiunilor.

Din păcate, în unele state, chiar şi din Uniunea Europeană (UE), încă
există pe scară largă convingerea că cele trei noțiuni nu pot fi adaptate la
organizaţiile din sectorul public şi cu atât mai mult la cele din sistemul
administrativ. De aceea, sunt puţine documente despre sistemele
administrative ale statelor care au în conţinutul lor misiunea, scopul şi

15
 asemenea,
în spaţiul administrativ al Uniunii
obiectivele asumate. De
administrativ e care au stabilite misiunea,
Europene" sunt puţine autorități
i
e. Situaţia este uşor dite rită în organizaţiile din
scopul şi obiectivele specific că cele
ne, unde se constată aptu
sectorul public din diferite state europe
ori corect formulate şi au devenii
trei noțiuni sunt de cele mai multe
ve, manageriale ŞI politice au
operaţionale. Titularii de funcții administrati
cum acestea stimulează
înțeles de ce trebuie să opereze cu cele trei noțiuni ŞI
transformarea organizaţiilor/instituţiilor publice în structuri viabile Şi
sustenabile pe termen mediu şi lung cu performanţe economice ȘI sociale
vizibile.

Există însă suficiente voci, în special din statele fostului bloc socialist,
care susțin că astfel de concepte sunt caracteristice organizațiilor private şi
că sistemul administrativ nu are nevoie de ele, deoarece administrația
publică are propriile principii şi legități specifice, deosebite de cele ale
organizaţiilor din sectorul privat. În opinia autorului acestui volum cei care
au astfel de idei şi convingeri ar trebui să nu aibă nici o legătură cu
organizaţiile din sectorul public.

Fiecare sistem administrativ dintr-un stat şi fiecare componentă a

acestuia, indiferent de nivelul administrativ pe care se situează, trebuie să îşi
stabilească misiunea, scopul şi obiectivele specifice, să şi le asume şi să le
realizeze corespunzător. Doar după ce acestea au fost stabilite putem spune
că un sistem administrativ şi componentele sale cunosc ce rol au într-o țară
sau într-o comunitate şi unde trebuie să ajungă cu realizările finanţate din
bani publici la sfârşitul unui interval de timp.

Tot pentru adepţii concepției potrivit căreia misiunea, scopul și

obiectivele sistemelor administrative nu sunt oportune, este necesar să
reamintesc faptul că structura aparatului administrativ şi adaptarea acestuia
în orice stat trebuie să fie determinate de cauze şi nevoi obiective de natură
economică, socială, politică, legislativă, culturală şi de mediu, iar cei trei
parametri reflectă tocmai această realitate obiectivă şi antrenează sistemul
administrativ într-un proces necesar de adaptare permanentă a propriei
structuri.

' Matei, L., (2010). Normativity, fundamental rights and legal order in the EU. Editura
Economică. Bucureşti.

16
 De asemenea, poate este necesar să subliniez faptul că, existența unui
sistem administrativ într-un stat, nu înseamnă doar o reuniune de instituţii şi
autorități tradiționale, care reprezintă statul ŞI prin care acesta îşi exercită
autoritatea. Dimpotrivă, structura sistemului administrativ a unui stat trebuie
să fie o „componentă vie, dinamică” care să aibă la bază un mecanism
administrativ inteligent ancorat în realităţile specifice unei perioade de
dezvoltare, care să reunească instituții şi autorităţi adaptate la acestea şi
capabile să elaboreze şi implementeze politici şi strategii generatoare de
creştere economică şi socială sustenabilă, în condiţiile satisfacerii progresive
a interesului public naţional şi local.

Misiunea unui sistem administrativ în orice ţară democratică, este să

reprezinte interesele şi nevoile statului de drept şi ale cetăţenilor săi prin
organizarea şi funcţionarea eficientă pe toate nivelele administrative ale
autorităţilor administrative şi instituțiilor publice.

Scopul unui sistem administrativ, este de a asigura dezvoltarea

eficientă şi sustenabilă a unui stat de drept şi prosperitatea unei naţiuni în
toate domeniile reprezentate în structura sa, respectiv: administrativ,
economic, social, politic, cultural, legislativ, judecătoresc, tehnic, tehnologic
şi de mediu.

Obiectivele unui sistem administrativ, sunt diversificate tocmai

datorită numărului mare de domenii integrate. Conţinutul obiectivelor este
influenţat în mod direct şi progresiv de specificul componentelor acestuia
(autorități administrative, executive, judecătorești, instituții publice şi
autorități administrative specializate). Din aceste considerente, este necesar
şi oportun ca obiectivele sistemului administrativ să fie reunite într-un
sistem de obiective, dar să fie particularizate pentru fiecare ramură a
autorității, pentru fiecare autoritate administrativă sau instituție publică şi
pentru fiecare post sau funcție publică.

Obiectivele unui sistem administrativ de la nivel central, regional sau

local contribuie la realizarea misiunii acestuia şi derivă din scopul stabilit şi
asumat. Prin urmare, între cele trei componente există o relaţie de
interdependenţă permanentă atăt pe axa verticală, cât şi pe cea orizontală a
sistemului administrativ al unui stat.

17
 ive la nivel de:
Astfel, pot fi stabilite obiect
ă, judecătorească);
___ramură a autorităţii (legislativă, executiv
fiecărei autorități (legislativ,
domeniu de activitate în cadrul
ic, de mediu);
economic, social, politic, educaţional, polit
autoritate administrativă (parlament; guvern, instanță judecăto-
rească; agenţie, consiliu, comitet, comisie, etc) sau instituţie
publică (şcoală, spital, primărie, etc);
tică din
post şi funcție publică/de demnitate publică sau poli
cadrul unei autorități administrative, de exemplu: preşedinte senat;
edinte/
şef al guvernului; preşedinte instanță judecătorească; preş
director general agenție, director general în instituții publice,
c,
preşedinte consiliu, primar; administrator public, manager publi
funcţionar public, personal contractual din instituţii publice,
personal cu statut special în sistemul administrativ al unui stat, etc.

Obiectivele stabilite în fiecare dintre componentele sistemului

administrativ (autorităţi administrative, instituţii publice, funcții publice)
trebuie să fie S.M.A.R.T, așa cum afirma George T. Doran cu aproape două
decenii în urmă. Aceasta se explică astfel:

S -— specifice, ceea ce înseamnă că trebuie să țintească o arie

specifică (servicii publice, servicii administrative; educaţie, sănătate;
asistență socială, servicii judecătoreşti, etc) pentru dezvoltare; De exemplu:
reducerea perioadei de aşteptare pentru obținerea autorizaţiei de construcţie
la 10 de zile lucrătoare până la sfârşitul anului viitor;

M -— măsurabile, ceea ce înseamnă cuantificabile, astfel încât să

reflecte un progres în intervalul pentru care au fost determinate; De
exemplu: reducerea la 5 zile a perioadei de eliberare a avizului pentru
branşarea la rețeaua de gaze a oraşului;

A - accesibile, adică să fie corespunzătoare şi posibil

de realizat de
către cei pentru care au fost stabilite; De exemp
lu: Creşterea numărului
locuințelor pentru persoanele asistate social
cu încă $ locuinţe sociale în
fiecare an;

18
 R - realiste, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe o realitate
obiectivă cunoscută pe baza unor studii, cercetări, analize, expertize,
scenarii, previziuni, prognoze, indicatori macroeconomici şi sociali, generali
şi specifici. Prin urmare, obiectivele trebuie să pornească de la realitate, să
reflecte o redresare sau un progres continuu şi să demonstreze o
îmbunătățire semnificativă a mecanismului administrativ ŞI a nivelului de
trai al cetăţenilor unei țări, De exemplu: creşterea cheltuielilor cu
modernizarea unităţilor şcolare din comuna X cu 5% în fiecare an pentru a
îndeplini cerinţele de eliberare a autorizaţiilor de funcționare.

T- încadrate în timp, ceea ce înseamnă că orizontul de timp pentru

care acestea au fost stabilite trebuie să fie clar precizat. Astfel, obiectivele
pot reflecta în mod clar modul în care au funcţionat instituţiile publice şi
autoritățile administrative în intervalul analizat, pot reprezenta o bază pentru
evaluare şi analiză cauzală şi implicit un generator semnificativ de
schimbări necesare în organizarea şi funcționarea aparatului administrativ
pe parcursul procesului de implementare. De exemplu: Reducerea cu 1%
anual a abandonului şcolar la clasa a VIII-a, până la eradicarea acestui
fenomen în următorii 5 ani.

Este important de precizat că obiectivele unui sistem administrativ, în

general şi cele specifice fiecărei autorități, instituţii şi funcţii publice de pe
fiecare nivel administrativ reprezintă o bază relevantă în procesul de
evaluare a modului de organizare şi funcționare a sistemului în ansamblul
lui şi a fiecărei componente în parte. Evaluarea selectivă şi sistematică a
stadiului de realizare a obiectivelor ar trebui să devină o obişnuință a
managerilor publici, a administratorilor publici şi a reprezentanţilor politici
aleşi sau numiţi în funcţii de conducere în instituții publice şi autorități
administrative. Fără obiective prestabilite nu poate fi evaluat obiectiv
modul de funcţionare a unui sistem administrativ.

Cele trei componente definitorii trebuie să fie stabilite de către

participanţii în procesul de guvernare de la nivel central, regional şi local
din fiecare stat şi apoi asumate de aceştia. Asumarea trebuie înțeleasă ca un
angajament ferm pentru care fiecare componentă a sistemului administrativ
trebuie să răspundă la sfârşitul perioadei pentru care obiectivele au fost

19
 a misiuni,
au realizarea parțială
E S

nerealizarea
. ză

In consecință,
a

stabilite.
anterior reprezentanții sistemuly;
stabilite de
scopului Şi obiectivelor ar trebui să atragă >
e pentru un orizont determinat de timp,
a Pi ială iară, politică
ancțiuni de natură administrativă, managerială, financiară, PONitică sau
sancţ
chiar penală.

con cluzio na că mis iun ea, sco pul şi obiectivele sait pentru
Putem
oni fundamentali de referinţă
sistemul administrativ al unui stat sunt pil rolul
să arate clar nu numa! care este
care, prin conţinutul lor trebuie
egul ui sistem adm ini str ati v într -o țară , al componentelor ŞI al titularilor
într
inistrativ al unui stat, dar şi unde
funcţiilor de conducere din aparatul adm
iu şi lung.
pia să ajungă fiecare pe termen scurt, med

Aceste coordonate reprezentative ce stau la baza mecanismului de

organizare şi funcționare a aparatului administrativ al unui stat reflectă
„starea de sănătate” a acestuia la un moment dat şi ar trebui să genereze pe
tot parcursul un proces sistematic şi inteligent de intervenție. Intervenţiile
pot fi necesare pentru corectarea unor abateri, pentru soluționarea unor
situaţii-problemă ce pot să apară sau pentru adaptarea organizării
componentelor aparatului administrativ al unui stat, astfel ca misiunea,
scopul şi obiectivele asumate pe un orizont determinat de timp să fie
realizate.

12, Qrganizarea administativ=teritorială, i principalele. modele

în statele din Uniunea ! Europeană
nenea Ierzvertete

Pentru a înțelege cum sunt organizate statele şi mai ales de ce au

modele de organizare cu caracteristici particulare, este necesar să explicăm
conceptele cu care vom opera în analize şi apoi să observăm cum ele se
reflectă în administraţiile statelor din Europa.

1.2.1. Conceptul de organizare a teritoriului

Organizarea teritoriului unui stat este influențată în timp de o

multitudine de făctori şi variabile ȘI influențează semnificativ structura
aparatului administrativ al Statului, prin care se exercită autorit
atea statului

20
 un nivel adecvat
i se asigură fiecărei componente geografice a teritoriului

“n
de dezvoltare economică şi socială.

Organizarea teritoriului poate fi abordată ca o ştiinţă de sine

stătătoare, dar şi ca o modalitate de delimitarea geografică a diferitelor arii
din perimetrul unui stat independent. Din motive determinate de specificul
domeniului administraţiei publice comparate, în acest capitol, vom aborda
organizarea teritoriului ca mod de organizare a spațiului unui Stat.

Totuşi, este bine să precizăm că organizarea teritoriului, ca ştiinţă,

reprezintă un complex de măsuri economico-organizatorice, tehnice şi
juridice, cu particularități specifice în abordarea şi soluționarea fiecărei
probleme în parte.

Definiţiile formulate în timp cu privire la organizarea teritoriului

sunt adesea diferite de la un autor la altul, fiecare dintre aceştia definind
noțiunea prin unul dintre obiectivele ei caracteristice. În Franţa, spre
exemplu, Lamour Ph. subliniază caracterul economic al organizării
teritoriului. Roulin J.M. consideră că organizarea teritoriului este ştiinţa
sau arta care vizează organizarea şi repartizarea spaţiului pentru diverse
activități în funcție de necesitățile individului sau ale grupului de indivizi.
Petit Claudius apreciază că organizării teritoriului îi revine misiunea de a
realiza o repartiție a indivizilor în raport cu existența resurselor naturale şi
cu dezvoltarea activităților economice. De Gaulle atribuie organizării
teritoriului remodelarea structurii teritoriale, Roudet P. o defineşte ca
„geografie prospectivă şi sigură a aşezărilor umane”. Colin A. consideră
că „organizarea teritoriului este înainte de toate,nuo tehnică, ci o
politică”... (Jacques de Lanversin, 1970). După Lamour Ph. (citat de Bold
1, 1973), organizarea teritoriului a fost considerată, multă vreme, problema
fundamentală a Franţei.

Marius Văcărelu?, explică modul cum au apărut statele şi ce

modificări au intervenit în organizarea administrativă a teritoriului lor.
Astfel, el precizează că statele au apărut prin unirea mai multor comunități
care şi-au recunoscut aceeaşi identitate, precum şi o majoritate comună de
interese. Organizarea lor prin delimitarea geografică a teritoriului în anumite

$ http://www.revista22.ro/despre-organizarea-teritoriului-10837.html, accesat iunie 2015.

21
 esilt ate obiectivă | determinată de anumite
fost o necesit
unități administrative a cilo,
i unea istorică a statului, precum și a politi
particularități şi de dimens
economice comune.

Marius Văcărelu” face câteva precizări importante în una din analizele

sale referitoare la legăturile dintre organizarea administrativă a teritoriului Şi
politicile guvernelor din aceste state. EI arată că guvernele trebuie Să asigure
în mod unitar apărarea şi promovarea intereselor colectivității naționale în
armonie cu cele ale comunităților locale. În acest sens, ele pot opta pentru 0
organizare cât mai centralizată, recunoscându-se cât mai puțin competențele
în gestionarea intereselor proprii pentru colectivitățile locale, sau să aloce
mai multe puteri de ordin administrativ (Şi aici, aspectul financiar este ce]
mai important) acestora din urmă. Astfel, centralizarea corespunde
conceptului de unitate administrativ-teritorială/circumscripție, deoarece
voinţa centrului politico-administrativ al statului trebuie să se îndeplinească
pe întreg teritoriul în mod unitar. În situaţia analizei respectării intereselor
locale, conceptul care le guvernează este colectivitatea locală organizată
juridic, cu competențe administrative stabilite şi care beneficiază de
mijloace economice necesare îndeplinirii intereselor lor. Trebuie menţionat
că raportul dintre cele două poziţii se face doar prin Constituţie, urmând ca
legile să detalieze apoi tabloul acestora.

În accepțiunea lui Săgeată”, prin organizare administrativ-teritorială

se înțelege delimitarea teritoriului în unităţi administrative pentru stabilirea
la nivel teritorial a organelor puterii centrale, cu scopul realizării
sarcinilor locale şi a celor generale, în mod eficient şi unitar pe întregul
stal.

În accepțiunea autorului acestei lucrări”, organizarea administrativă

a teritoriului se referă /a modul de împărțire a teritoriului unui Stat.
componentele teritoriale principale şi legăturile dintre acestea, în funcţie de
tipul de stat (unitar sau federal). Această opinie porneşte de la câteva

3ph ep ; Www revista22.ro/despre-oreanizarea-teritoriului-10837.html,

:
accesat septembrie
dp ?
Săgeată, D.R. (2004). Modele de regio= nare politico-a
dministrativă. Editura Top Form,
Bucureşti, pg.117.
$ dem.

22
adevăruri fundamentale legate de formarea statelor şi schimbările care au
avut loc în structurile lor teritoriale pe parcursul istoriei. De asemenea, prin
organizare administrativ-teritorială înțelegem delimitarea teritoriului unui
stat în unități administrativ-teritoriale în care sunt înfiinţate şi funcționează
instituții prin care se exercită în mod diferențiat autoritatea statului pe cele
trei ramuri ale acesteia. Gradul de subordonare este reglementat prin
Constituţie fiind exprimat prin tutela administrativă. Aceasta vizează
protejarea intereselor publice ale statului şi respectarea legilor, prezența sa
constituind o deosebire esențială între statul unitar care recunoaşte
autonomia locală şi statul federal, unde instituţia tutelei este de neconceput
în raporturile dintre federaţie şi componentele sale.

Organizarea administrativ-teritorială reprezintă deci, modalitatea de

reflectare în teritoriu a deciziilor politico-administrative, fiind o expresie a
politicii promovate la nivel central.

În accepțiunea lui Săgeată, noțiunea de unitate administrativ-

teritorială, are două sensuri distincte, anume:

- Teritorial, de circumscripție administrativă a teritoriului de stat,

exprimând sfera de competență teritorială a organelor puterii
locale. Acest sens are în vedere regimul de deconcentrare
administrativă, unitatea administrativ-teritorială fiind concepută
doar ca simplă porţiune a teritoriului unui stat;
- Uman, de colectivitate teritorială locală, respectiv totalitatea
populaţiei ce locuieşte pe o anumită porțiune a teritoriului statului,
cu interese publice locale proprii, distincte, exprimate printr-o
organizare juridică şi administrativă proprie.

Organizarea administrativ-teritorială, ca formă de exprimare

geografică a sistemelor politice, presupune dispersarea puterii în teritoriu la
anumite nivele instituționale.

6 Săgeată, D.R. (2006). Deciziile politico-administrative şi organizarea teritoriului. Editura

Top Form, Bucureşti, pg.187.

23
 ac
str ati vă a ter ito riu lui unui stat este influențată
Organizarea admini
care trebuie
fac tor i şi var iab ile . Din tre cele mai importante aspecte,
serie de mătoarele:
avute în vedere în analiz ele comparative sunt ur

- Evoluţia istorică a statelor;

- Multiculturalitatea;
or;
_ Dimensiunea teritoriului statel
_ Particularitățile geografice;
ografică;
- Numărul populaţiei şi densitatea dem
- Orientarea politicienilor spre centralizare, — descentralizare,
deconcentrare;
- Relaţiile statelor — cu organizaţiile de tip regional say
internaționale,
_ Nivelul de dezvoltare economică la nivel de stat şi în teritoriu, etc.

Dacă, în abordarea acestui subiect ne raportăm la diferite state, putem

observa că în cele mai multe dintre acestea granițele unităţilor
administrative interne sunt delimitate de marile fluvii/râuri, juna
muntoase, oraşe cu cel puțin un milion de locuitori, acestea având în
majoritatea statelor legi speciale de organizare, fiind identificate şi prin
circumscripții administrative speciale.

i Densitatea demografică, în raport cu suprafaţa unui stat, relevă faptul

că, cu excepția Chinei, toate statele care au peste 3 milioane km pătraţi sunt
organizate în federații sau confederații (Australia, Canada, Brazilia Msi
Rusia, SUA), iar în interiorul acestora apar şi alte construcții cu a ai
mici sau mai mari de autonomie față de centrul federal (ne ei autonome
Ş S >

s-au
făcut sapa te A e Biajorutatea reorganizărilor teritoriului
a ae
j sita consecință a unor situaţii economice
t o maisau fermă coordonare din aia centrului ori
d cosebite, care au nece
au permis o mai mare libertate pentru comunitățile locale. De regulă, istoria
statelor marchează dezechili :
chilibrel e dintre tendința . s
centralizatoare şi cea de
ENA

24
 1.2.2. Organizarea administrativ-teritorială în Europa

Organizarea administrativă a teritoriului unui stat este influențată de

strategiile şi politicile organizaţiilor din care statul respectiv face parte. În
acelaşi timp, situația din fiecare țară se schimbă foarte rapid, în acord cu
provocările locale, naționale şi internaţionale actuale”. După trei decenii de
desfăşurare a proceselor de descentralizare şi regionalizare se poate constata
că au fost realizate reforme importante în statele din Europa, mai ales în
Belgia, Spania, Italia, Marea Britanie, Franța, Germania şi Danemarca. În
noile state membre, schimbări importante s-au realizat în Polonia, Estonia,
Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria.
Referindu-ne la statele din Europa, există suficiente iniţiative“ în acest
sens ale Consiliului Europei, care s-au concretizat în documente de referință
pentru statele membre ale Uniunii Europene. Unul dintre acestea se referă la
principiile directoare pentru dezvoltarea teritorială a continentului european,
aprobate la Conferinţa Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului.
Aceste principii au la bază doi piloni de referință în Europa, respectiv:
dimensiunea teritorială a drepturilor omului şi democrația. Prin elaborarea
acestor principii s-a urmărit identificarea măsurilor de amenajare a
teritoriului prin care locuitorii tuturor statelor membre ale Consiliului
Europei pot ajunge la un nivel de viaţă acceptabil.
Aceasta este o condiţie prealabilă fundamentală pentru stabilizarea
structurilor democratice în localităţile şi regiunile Europei. «Principiile
directoare» se sprijină pe «Carta europeană a amenajării teritoriului» (Carta
de la Torremolinos, 1983). Această Cartă conţine principii pentru politicile
naţionale şi europene care contribuia la o mai bună organizare teritorială a
statelor membre ale Consiliului Europei din acea vreme şi la o rezolvare a
problemelor teritoriale care depăşesc frontierele naționale.
Europa naţiunilor, a statelor unitare şi naționale, omogene etnic şi
Europa regiunilor, ca entități autonome, clădite pe baza personalității lor

! Penas-Lago, S.,Vazquez M.J. (2013). The Challenge of Local Government Size.Edward

Elgar Publishing Limited, Cheltenham, UK, pg. 231.
* Les collectivites territoriales dans l'Union Europeenne. Organisation, competences et
finance.(2008) pe http://www.cere.org/docs/note_conjonct2008fr.pdf , accesată în februarie
2015.

25
 ultimul r ând economice, repr
ezintă deci cele do uă
lt ur al e Şi, nu în
etnice, cu tului.
de care est e de zb ăt ut viitoru | continen
alternative fa ţă din UE arată ;
organizării teritorial Cc e în statele
O analiză atentă asupra a teritoria lă:
stă pat ru mar i tra diț ii re feritoare la organizare
exi n;
diția napo le on ia nă men ţinută în state ca: Franţa, Italia, Spa > a,

tra şi bazată pe
Europa Centrală şi de Est
Grecia, dar şi în unele din
etrie;
centralizare, uniformitate şi sim Austri a i
în stat e ca: Germania,
tradiția germană menţinută n lite unele entităţi
i de un stat puternic şi
Olanda, care recunoaşte, alătur
intermediare;
de stat
- tradiţia anglo-saxonă, care nu recunoaşte noțiunea a
pers oană juridică;
elul francez principi
tradiţia scandinavă care a luat de la mod
alizat A
uniformității, dar I-a aplicat într-un cadru mai descentr
Majoritatea statelor au un model de organiza re pe două nivele
Ungaria, Irlanda, Olanda, Portugalia, Marea Bri : de
exemplu: Austria,
nivele, de exemplu: G sa
Suedia şi câteva țări au o organizare pe trei
Spania, Italia, Polonia. În aceste state, colectivităţile eri alia e e
principiului subsiiar ități și nu existărăspâo degl i
colectivit
țe, conforma
competenăți teritoriale asupra alteia, fiind foarte fa a unei
spândită inter-
comunalitatea.
a
Un elem mari, pre
ţărilor. i ile
Ţăr cum
nia,
Spaant
faialla import este mărime: a ,
Germaniala, au
experimentat trei |
au reuni
2
BE a re! nivele,
dep ntel ie E
Eartamee a constitui regiuni, cu rezultate variabile (suce CSE
„49
y SA și Ungaria) . Cele 4i state care au o organizar E
IN ] i
NurA. a
s i
atele mari ale UE, iar 3 din tre ele sunt state e fi federale,: iîn
ERE enţ e „de stat ”
velul regional are compet
„i Multe
DE state curo pe au aplicat reforme ale administraţiei teritorial
tru umăru i i
manifestându-se adesea respingerea şi pentru a promova nivelul regional
ri unelor unor )

intervenţiiț de tip voluntari

untarist.

9 G 7 . . Fi
A
5
formation no.
e] ctat. Rapport d 'in
..:a ape, nou
— d'es rit a,
audition John Lon ghlin, E,
3199
prit — EP Aix-en-Provence,
pg. 31-42. ersite Cardiff,

26
 la forme
ipse (rush sa manifestat şi tendința opusă, cea a revenirii
iniţială a comunelor mici, cu tradiț în Slove
ie, de exemplua avut, nia si fa i i îi
sul desce ntralizării în ie Ea
multe state europenc, proce
regional (ex Gora ] i
regionalizării, creându-se nivelul teritorial
Danemarca, Slovenia), sau prin consolidarea autonomiei osia i iei
e xiste nte
Polonia etc).
(Germania, Spania, Italia, Franţa,
În funcție de locul pe care îl ocupă regionalizarea în cadrul structurii
constituționale şi administrative a statului, la nivel european se poate face o
clasificare, identificându-se în prezent cinci tipuri de regionalizare!:

a) Regionalizare administrativă: Grecia, Portugalia, Anglia, Suedia:

b) Regionalizare prin intermediul autorităţilor locale Esterii
Germania, Danemarca, Finlanda, Irlanda;
c) Descentralizare regională: Franţa este singurul stat membru care
a implementat acest model, însă şi în regiunile administrative
prevăzute de Constituţia Portugaliei, descentralizarea din Țara
Galilor şi Suedia se bazează pe acest model. În Europa de Est,
Polonia şi Cehia au ales calea descentralizării regionale;
d) Regionalizare politică sau autonomie regională (regionalism
instituțional): Spania, Italia, Belgia, în anumite zone ale Marii
Britanii şi ale Portugaliei;
e) Regionalizare prin intermediul autorităților federale: Elveţia,
Belgia, Germania şi Austria.
Crearea regiunilor administrative în noile state membre: Ungaria,
Lituania, România, Suedia şi Finlanda a constituit prilej de noi
experimentări. În țările cu trei nivele de organizare s-au constituit entități
intermediare, cu caracteristici foarte diferite.

În Austria, sunt 15 oraşe cu statut propriu, cu competențe de district.

Capitala țării, Viena, are statut particular. În Ungaria există oraşe cu statut
departamental, beneficiind de un buget departamental. Constituţia Italiei
„oraşe
recunoaşte statutul de oraş metropolă pentru 9 entități. În Polonia, 65
beneficiază
autonome” cumulează funcţiile comunei şi districtului. Varşovia
mai 2008,
de un statut legislativ particular, care reuneşte 11 comune. În
Experienţa europeană, perspectivele
7 Osoianu, L., (2003). Federalizare sau regionalizare?
Republicii Moldova. Chişinău pe https:/hwww.google.ro/webhp?sourceid=chrome-
C3%A?niei, accesat ianuarie
instant&rion=| &espv=2&ie=UTF-8q=Regionalizarea+ RomYW
2015.

27
 la crearea a 12 aşi
proiect referitor
primul ministru a lansa tun
prezent arda
tr op ol it an e. O preocup are deosebită se acordă în ința de i
me Metr opol ele IN Europă au ten
ca Oraş metropol itan "!
ni ului,ul, sii
Paris comunale, intercomunale ge departamentale,
oi
civitaie teritoriale au devenit actori Pie Pa
Cole mo erni a rea
şi proiectelor esențiale pentru
decizii
în creşterea econo ționale, în
teritoriilor. Ele au un rol decisiv i.
voltarea armonioasă a Europe
dezvoltarea loc ală, dar şi în dez

administrativ-teritorială şi
1.2.3. Modele de organizare
Europeană
instituțională în state din Uniunea

Diversitatea tipurilor de state, a formelor de Buena Şi a

regimurilor politice influențează semnificativ atât modul de organizare a
teritoriului unui stat, tipurile de instituții ale aparatului administrativ, cât Şi
structura organizatorică a acestora de la nivel central, regional şi local. Intre
modul de organizare administrativă a teritoriului unui Stat şi modul de
organizare a instituţiilor prin care statul îşi exercită autoritatea, există
interdependențe permanente. În cadrul acestei secţiuni sunt prezentate
principalele particularități ale modului de organizare a teritoriului geografic
al unui stat şi modul de organizare a instituţiilor statului care fac parte din
aparatul administrativ al statelor din Europa.

Cele două moduri de organizare, feritorială şi instituţională, sunt

parametri de bază în conţinutul unei analize comparative a sistemelor
administrative.

Diversitatea tipurilor de state, a formelor de guvernământ ŞI a

regimurilor politice din Europa sunt aspecte care nu facilitează conturarea
unui model european de administrație. Respectul față de diversitatea,
autonomia și independența statelor din Europa sunt pilonii pe care Uniunea
Europeană a început cu ani în urmă proiectarea şi dezvoltarea unui
model
european care să susțină cooperarea între administraţiile statelor
în
interesul comun al acestora şi al cetăţenilor europeni. În acest context
se

n Rapport d'infJ :
ormation de M. Philippe DALLIER, fait a
3 ceadei |]!
> enatau.fr nom ai de la
decentralizatio
izat n, Rapport no. 262 Senat pe http:/Awww.s

28
foloseşte adesea conceptul de „sistem administrativ european”. Prin
această sintagmă se poate înțelege:
e

- un mecanism de cooperare între administraţiile statelor membre;

- un spațiu geografic european format din teritoriile statelor reunite
în cadrul Uniunii Europene, care sunt guvernate de un al patrulea
nivel administrativ, cel asociat administraţiei europene, care, alături
de autorităţile naţionale, desfăşoară un proces european de
guvernare, având ca bază interesele cetăţenilor europeni, cultura şi
istoria lor, ca parte a aceluiaşi spațiu geografic european;
- aparatul administrativ al instituţiilor europene, care are obiective
şi atribuţii specifice, dar şi unele comune pe relaţia cu
administrațiile statelor europene.

Prin cercetări pe teme punctuale, specialiştii în domeniul

administraţiei publice comparate pot contribui efectiv sau doar teoretic la
proiectarea şi dezvoltarea unui sistem administrativ european viabil şi
sustenabil. Practic, statele pot coopera pentru dezvoltarea relaţiilor lor, dar
principiile fundamentale care stau la baza aparatelor administrative din
propriile state, cultura lor şi particularităţile de organizare teritorială şi
administrativă nu pot fi tratate decât cu prioritate în orice discuţie pe această
temă.

În acest capitol abordăm cu delicateţe aspectele legate de modelele de

organizare şi funcționare a statelor şi administraţiilor lor atât pentru a le
cunoaşte mai bine, cât mai ales pentru a înţelege complexitatea procesului
de adaptare a lor la cerințele unui context european puternic marcat de
diversitatea culturală, economică, socială, politică, legislativă şi de un
context internaţional destul de tensionat.

În opinia lui Săgeată!?, unul din criteriile care au stat la baza conturării
unor modele de organizare administrativă a teritoriului statelor este cel
cultural, în general şi etnic, în special. Astfel, în lucrarea sa intitulată
„Modele de regionare politico-administrativă”, autorul conturează trei
modele, care stau la baza fundamentării teoretice a celor rrei fipuri de
structuri statale: federală, unitară şi regională.

Editura Top Form,

'2 Săgeată, D.R. (2004). Modele de regionare politico-administrativă.
Bucureşti, pg.198.

29
 mătoarele:
Aceste trei modele sunt ur
;
autonomist-etnocratic (Jean F oucre)
1. Modelul
ou);
cratic (Georges Pompid
2. Modelul liberal-demo
regionale.
3. Modelul autonomiilor
(1968)
Modelul autonomist-etnocratic, fundamentat de Jean E Ou6r€
ca factori de diferențiere regională,
are la bază criteriile etnice şi culturale
de „erodare” a
Ratiunea autorului porneşte de la un presupus fenomen
e. Scopul SEE EL demers
statului național, în faţa afirmării statului-regiun
vizează organizarea teritoriului pe baza atedleLot omogene: etnic și cultura],
prin garantarea constituțională a autonomiei.

Sistemul federal presupune existența unei comunităţi de entităţi

politico-administrative!” caracterizate printr-o largă autonomie, reprezentate
printr-un singur subiect de drept internațional, printr-un guvern central și
câte un guvern local pentru fiecare stat membru. Principiul de bază este ce]
al dizolvării autorităţii centrale prin transferarea sa la nivel local, cele două
tipuri de guverne având atribuţii şi competenţe distincte. La nivel central
sunt soluționate problemele comune, funcțiile statului federal fiind împărţite
între statul federal şi statele componente, acestea contribuind în mod egal la
elaborarea legilor federale. Astfel, federalismul încearcă să rezolve
problema unităţii statale prin realizarea unui echilibru între forţele centripete
şi cele centrifuge. Acest sistem funcționează eficient acolo unde
comunitățile regionale doresc uniunea pentru a beneficia de anumite
avantaje politice sau economice, dar fără să-şi piardă identitatea.

Experienţa internațională a ultimelor decenii a demonstrat însă

ineficiența federalismului pe criterii etnice (colapsul U.R.S.S. şi a fostei

Iugoslavii, dezmembrarea Cehoslovaciei, fragilitatea Bosniei şi Herţegovina

sau a actualei federații Serbia şi Muntenegru), modelele cele mai viabile de
structuri federale fiind cele bazate pe argumentele mai curând de natură

> Acestea poartă

Venezuela; provinci i — în denumiri
diferite : state în S-U.A., Australia, India, Malaysia, Mexic sau
Canada, Republica Africa de Sud sau Argentina; cantoane în

ublici regiuni
Elveţia; în Belgia; ilanduri înme,Germania şi Aust ria; emirate (Emiratele Arabe Unite):
rep autonome, regiuniuni autono districte — în Rusia etc.
di
30
istorică şi culturală (cazul Germaniei şi Austriei), lingvistică (Belgia,
Elveţia), sau colonială — în situația statelor federale constituite prin
unificarea unor foste colonii - S.U.A., Canada, Australia, Republica Sud
Africană, Malaysia, Tanzania.

În opinia lui Săgeată!*, absenţa unor legături directe între compoziţia

etnică, structura statului şi mărimea teritoriului acestuia este demonstrată
chiar de harta politică a lumii contemporane. State imense atât ca potențial
demografic, cât şi ca teritoriu au o structură unitară (China — 9,59 mil kmp;
1,16 mld. locuitori); în vreme ce state reduse ca suprafață şi populaţie sunt
organizate pe baze federale: Elveţia, Belgia, Austria, Malaysia, Emiratele
Arabe Unite. Pe de altă parte, state cu populaţie relativ eterogenă etnic au o
organizare unitară, îndeosebi cele desprinse din fosta U.R.S.S sau state vest-
europene devenite multinaționale ca urmare a imigrărilor masive, în vreme
ce state omogene etnic sunt organizate după sistemul federal: Germania și
Austria fiind cazuri reprezentative.

Modelul liberal-democratic, avându-l ca principal promotor pe

Georges Pompidou, preşedinte al Franţei între 1969 şi 1974, a apărut ca o
replică a modelului autonomist-etnocratic, fundamentând teoretic
organizarea regională după criterii unitare. Regiunea este plasată ca o
autoritate delegată în raport cu statul. Statul nu deleagă regiunii atributele
sale, ci autoritatea necesară exerciţiului regional al acestor atribute!” este
autoritate exprimată prin tutela administrativă. Regiunea nu este o instituţie
etnică, ci una administrativă, garanție a statalității pe suport naţional. Ea se
doreşte a fi un instrument de implementare a politicilor publice unitare ale
statului, configuraţia sa grefându-se pe unităţile administrativ-teritoriale de
rang inferior (regionalismul francez).

Din punct de vedere teoretic, statul unitar se caracterizează printr-un

înalt grad de omogenitate şi coeziune internă, rezultat al unor particularități
distincte, care-l deosebesc de cel federal'€, respectiv suprafață relativ mică.
Cu cât teritoriul unui stat este mai mare, cu atât barierele morfografice sau

'* Opera citată.

5 Bădescu, |., Dungaciu, D., (1995). Sociologia şi geopolitica frontierei. Editura Floare
Albastră, Bucureşti, pg.146.
'* Bodocan, V. (1997). Geografie politică. Editura Presa Universitară Clujeană. Cluj,
pe. 316.

31
 “ce sunt mai numeroase şi evidente; deosebirile culturaje
:
cele hidrografice sunt Ti
dai co aiil sunt mai profunde accentuâng
le teritoriale tradiț iona
dintre comunităţi ități
şi reducând eficacit atea unei autorităţ centrale unice.e
fonele centrifuge
tuiesc pa pe A lumii
Din cele aproape 200 de state ce alcă
te după srl , ne Puţine
contemporane, peste 150 sunt organiza dE
statului unitar Isi „ Din aces punct
dintre acestea se apropie de modelul
Franţa este cons ider ată un bun exe mplu, având o suprafață medie
vedere,
formă compactă, 0 singură arie
(mare după standardele europene), o
ea sa central-nordică, cu capitală
centrală, de veche tradiţie, situată în part
asă Și relativ omogenă.
Situată în centrul acesteia şi cu o populație numero
e compuse!”
Modelul autonomiilor regionale reuneşte statele unitar
sau statele regionale". În cadrul acestora distincţia dintre tipul federal şi ce]
unitar nu este foarte strictă.

Statul regional a apărut în acele state unitare în care s-a acordat o

anumită autonomie unor regiuni, în general distincte din punct de vedere
etnic şi cultural sau depărtate de aria centrală, distribuția puterii fiind foarte
asemănătoare cu cea din sistemul federal. Tendinţele secesioniste dezvoltate
în astfel de regiuni (Ulster, Scoţia, Catalonia, Țara Bascilor, Lombardia etc)
au generat modelul de organizare administrativ-teritorială ce are la bază
autonomiile regionale. Acesta a fost inițiat în Regatul Unit prin acordarea
unor autonomii din ce în ce mai largi Ulsterului, Scoției şi Țării Galilor,
autonomie concretizată prin constituirea în aceste provincii a unor guverne
locale. De aici, modelul s-a extins, mai întâi, în vestul Europei (Italia,
Spania, Portugalia, Belgia, Danemarca), iar apoi în întreaga lume.

Modelul regional diferă de la un stat la altul în funcție de gradul de

autonomie şi de domeniile de competență ale autorităților locale. Se
diferențiază totuşi două variante:

1 Termenul a fost introdus de Elazar în 1975 în lucrarea publicată de:

Paddison R., 1983,
The Fragmented State, Basil Blackwell, Oxford.
5 Termen sugerat de Juan Fernando în lucrarea El Estado Unitoario, El Federal y EI Estado
Regional, Madrid, 1979.

32
 - o variantă în care statele unitare cu populaţie minoritară permit
funcționarea unor guverne regionale cu puteri legislative şi cu
responsabilități funcţionale (Regatul Unit, Spania, Italia),
- o variantă în care statele unitare sunt asociate (politic, economic sau
militar) cu anumite comunităţi, fără însă ca să-şi piardă identitatea culturală
şi organizaţiile politice. Exemple în acest sens sunt date de insulele din
apropierea unor state unitare, care au intrat sau au rămas în uniune cu
acestea: Azore sau Madeira (Portugalia); Baleare şi Canare (Spania); Aaland
(Finlanda); Groenlanda şi Fere (Danemarca).

Astfel, gradul de regionalizare depinde mult de modul în care

autoritățile centrale reuşesc să delege la nivel substatal (regional) o parte
din autoritatea lor administrativă, politică, educaţională şi economică
(Gruber, 1999). La fel ca în cazul federalismului, structura etnică nu
reprezintă un element cheie în definirea statului regional. Sunt state ale
căror regiuni s-au impus pe baza diferenţierilor etnice şi culturale: Regatul
Unit (Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda de Nord), Spania (Catalonia, Țara
Bascilor); Italia (Tirolul de Sud). Organizare regională au şi unele state cu o
structură etnică relativ omogenă: Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia,
Finlanda.

1.3. Organizarea administrativ-instituțională în state din

Uniunea Europeană

Între organizarea administrativă a teritoriului unui stat şi aparatul

administrativ al acestuia există o foarte strânsă legătură. În această secțiune este
explicat conceptul de organizarea administrativ-instituțională, aşa cum acesta
poate fi identificat în diferite state, în special din Europa.

1.3.1. Conceptul de organizare administrativ-instituţională

Deşi delimitarea celor două concepte, respectiv organizare

administrativ-teritorială şi organizare administrativ-instituţională este
adesea dificilă într-o analiză comparativă, totuşi ea trebuie făcută pentru a
înțelege contextul, variabilele şi factorii care au determinat şi care
influențează modul de organizare şi funcționare a aparatului administrativ,
relaţiile dintre componentele de pe fiecare nivel de organizare şi de pe
nivele diferite reprezentate în unitățile teritoriale specifice.

33
 Aceste două dimensiuni ale organizării îşi PO amprenta aSupra
modelelor de funcționare a sistemelor administrative din diferite State
Eterogenitatea structurilor administrative europene rezultă, în primul rând,
din geneza şi evoluţia lor. Fie că este vorba de state federale, unitare Sau
regionale, aparatul administrativ are la bază o logică derivată din anumite
rațiuni (naţionale, etnice, lingvistice, politice, economice etc), care a
determinat particularităţile unităţilor administrativ-teritoriale rezultate și au
generat crearea şi adaptarea permanentă a unor instituţii specializate.

Având în vedere aceste aspecte de natură teoretică şi practică, putem

afirma că, în funcţie de particularităţile organizării geografice a statului şi
administrative la nivelul teritoriului, pot fi identificate în Europa mai mulțe
tipuri de instituţii şi autorități administrative. Câteva dintre cele cu
reprezentativitate şi relevanţă pentru administrația publică comparată sunt
prezentate în continuare.

În toate statele democratice, dispunerea acestor categorii de instituții și

autorități se face pe baza unui principiu fundamental şi universal, cel al]
separaţiei puterilor într-un stat. Prin „separaţie” autorul acestei lucrări
înțelege: delimitarea clară a obiectivelor, atribuțiilor, competențelor şi
responsabilităților, modul de relaționare în procesul de guvernare sau în
cel de reglementare, respectiv de respectare a legalităţii într-o ţară. Aceste
elemente de diferenţiere pe care le au diferite instituţii sunt integrate pe una
sau alta din cele trei ramuri: executivă, legislativă şi judecătorească.

Pornind de la aceste baze conceptuale, putem afirma că organizarea

administrativ-instituţională se referă la organizarea şi funcționarea
instituţiilor şi autorităţilor administrative, de la nivel central, regional sau
local, pentru a servi satisfacerii intereselor statelor şi prosperității
cetățenilor.

In concluzie, în accepțiunea autorului acestei lucrări, organizarea

administrativ-instituțională înseamnă dispunerea instituţiilor statului în
conformitate cu modelul de organizare teritorială cu scopul de a permite
exercitarea autorităţii Statului şi reprezentarea şi satisfacerea intereselor
cetăţenilor pe întreg teritoriul statului.

34
 1.3.2. Componente ale organizării administrativ-instituţionale

Principalele tipuri de instituţii, integrate de conceptul de organizare

administrativ-instituțională, sunt grupate pe cele trei ramuri are autorității:
legislativă, executivă şi judecătorească. Prin urmare principalele
componente ale organizării administrativ-instituţionale sunt: instituţia
şefului statului, parlamentul, guvernul, instanțele de judecată, avocatul
poporului.

- Instituţia şefului statului este organizată diferit de la un stat la altul

în funcţie de tipul de stat şi Constituţia acestuia;
- Parlamentul poate fi organizat instituţional la nivel național, regional
şi local, fiind reglementat de legea fundamentală şi de regulamente
specifice. În majoritatea statelor parlamentul este autoritatea legiuitoare
care se constituie şi funcționează în majoritatea statelor la nivelul statal
(naţional, federal, regional), având relații administrative de cooperare
cu autoritatea executivă dintr-un stat.
- Guvernul poate fi organizat la nivel central, regional, local şi este
susținut de agențiile specializate în exercitarea atribuţiilor sale
specifice. În majoritatea statelor, guvernul reprezintă autoritatea
executivă la nivelul la care funcţionează şi este format dintr-un număr
variabil de ministere, agenţii guvernamentale şi alte tipuri de instituții
cu care se află în relaţii administrative reglementate. În cadrul
guvernelor se organizează şi funcționează: ministere, departamente,
direcţii, compartimente, servicii, birouri, oficii, etc.
- Departamentele sunt constituite şi funcționează în majoritatea
instituţiilor de mai sus şi prin ele se realizează politicile şi strategiile
instituţionale. În Europa, un caz particular este Franţa. Astfel,
departamentele franceze se caracterizează printr-o relativă omogenitate
teritorială, cu excepţia câtorva situații impuse de argumentele
funcţionale (cele din jurul Parisului) sau istorice (Territoire de Belfort,
din estul țării), mărimea lor fiind în medie de 5000-6000 km;,
comparabilă cu cea a judeţelor româneşti.

În majoritatea statelor, nivelele de bază sunt: central, regional şi local,

dar în practică acestea sunt mult mai complexe, în funcție de sistemul politic

35
 ă arele ni ivele terito
istă următo ri le
teritoria
lui G Smi i
th” exi stă
ui stat.stat. În opinia
cărărui
al | fiefiec
v-instituțională:
de organizare administrati
i tea) centra lă;
Guvernul (autorita
198
-
federal component (în statele
Guvernul (autoritatea) statului
i
federale);
ional (ă) în statele unitare;
_ Guvernul (administraţia) reg
g superior (departamental);
_ Guvernul (autoritatea) locală de ran
er-regională;
Administraţia guvernamentală int
al sau comunal);
Autoritatea locală de rang inferior (municip
e).
Unităţile subcomunale (consiliile parohial

Trebuie însă menționat că nici un stat nu deţine toate aceste nivele de

guvernare, ci combină doar câteva dintre ele. De exemplu, noile state
membre, Polonia şi Ungaria, au trecut la sistemul regional de organizare
administrativ-instituţională abia în 1990, iar această schimbare a fost făcută
în vederea interconectării cu sistemul regional european. Franţa, statul cu
cea mai mare suprafață din Uniunea Europeană, şi-a perfecționat sistemul
regional prin adăugarea între nivelul departamental şi cel comunal a unor
nivele inferioare, tradiționale, de deconcentrare administrativă.

- Instanțele de judecată reprezintă autoritatea judecătorească la

diferite nivele ale organizării administrativ-teritoriale dintr-un stat. În
general, această categorie de instituţii se bucură de independenţă şi nu are
relații administrative cu alte instituţii sau autorităţi ale statului, cu excepția
celor prevăzute în mod expres de legislația specifică a unui stat. În Europa,
instituțiile autorității judecătoreşti au moduri diferite de organizare Şi
principii specifice de funcţionare, care trebuie cunoscute pentru a descoperi
factorii de succes sau slăbiciunile lor.
Aşa cum putem observa din această prezentare a elementelor
organizării administrative, administrația publică oferă o bază institutională
extrem de diversificată.

cu (1983 ) Eos (1997) pe: http;//biblioteca-

Şolea TU iuniUR, A piti
digitala-online.blogspot.ro/2013/01 /modele-teoretice-de-regionare-politico.html, accesat
august 2015.

36
 CAPITOLUL 2

Europenizarea şi dinamica sistemelor administrative

şi politice din Europa

Europenizarea s-a dezvoltat în spaţiul geografic european format din

statele europene membre. In conţinutul Actului Singular European din anul
1986, care se regăseşte în Constituţia Uniunii Europene, spaţiul european
este „un spațiu fără frontiere interne în care este garantată libera circulaţie
a mărfurilor, bunurilor şi capitalului."

Uniunea Europeană (UE), ca si spaţiu politic implică un model nou de

societate, o nouă înțelegere a unei societăţi politice în care diversitatea este
recunoscută în mod reciproc. Prin procesul de europenizare se urmăreşte
administrarea unei diversităţi de economii, culturi, de sisteme administrative
având ca obiectiv dezvoltarea echilibrată şi sustenabilă a statelor europene şi
prosperitatea cetăţenilor europeni.

2.1. Europenizarea, context, concept şi proces

Europenizarea a apărut şi s-a dezvoltat într-un context european

puternic marcat de strategiile şi politicile instituţiilor europene, care, aşa
cum spunea Jean Marc Ferry, au introdus un „supranaţionalism normativ”,
despre care Joseph Weiler spunea că a generat un „efect direct” asupra
statelor membre, dar mai ales asupra celor candidate la statutul de membru
al UE.

2.1.1. Contextul procesului de europenizare

Intensificarea globalizării, internaționalizării şi mondializării au

influențat semnificativ procesul de europenizare prin care se urmăreşte
configurarea unui nou model de societate, cea europeană, în care libera

37
 Se PE îi Ce Care se
circulaţie şi respectul pentru da
omice ȘI sociale. î Di european,
dezvoltă toate domeniile vieţii econ Şi apoi
dată de piobesul se IE
europenizarea a fost, este şi va fi prece
e europene devin parte a sistemului
integrare europeană, prin care statel
administrativ european.

Obiectivele derivate ale procesului de europenizare gat: reducerea

şi eliminarea disparităţilor, întărirea coeziunii sociale şi economice,
dezvoltarea pieţei europene a produselor şi serviciilor BEgtru cetățenii
europeni, asigurarea securității şi libertăţii statelor, etc. Prin urmare,

procesul de europenizare este unul firesc, susținut de un grup de instituţii

europene, special create, pentru a asigura coordonarea şi a urmări realizarea
obiectivelor generale şi specifice. Se poate afirma că principala misiune a
instituţiilor europene este aceea de administrarea unei diversităţi de culturi
politice cuprinse în cadrul democraţiei universale, o democraţie care, așa
cum spera Jaques Lenoble „ar putea subscrie atât scopului universalistic, cât
şi rădăcinilor identității noastre”.

Unul din efectele curopenizării a fost definirea conținutului statutului

de „cetățean european” şi autorizarea acestuia prin Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului de a apela direct la Consiliul Europei, spre deosebire de
ceilalți cetățeni care apelează la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, €uropenizarea este un proces firesc, constant şi

ireversibil într-un context european şi internațional aflat într-o continuă
schimbare, în care statele puternic dezvoltate, care s-au bucurat de multă
independenţă, nu îşi mai pot asigura securitatea şi bunăstarea în acelaşi mod.
Treptat, statele fondatoare ale UE au descoperit că au nevoie de cooperare
cu celelalte state din Europa şi au extins procesul de integrare de noi
membri, iar procesul de europenizare a devenit o preocupare permanentă
pentru transformarea, în special a noilor veniţi, în parteneri puternici, egali
şi viabili. Liderii statelor membre şi reprezentanţii lor aleşi sau numiţi în
structurile aparatului administrativ european înțeleg că europenizarea se
bazează pe unitate şi aceasta este susţinută de cooperarea eficientă în plan
european şi internaţional. Se pare că, deşi secolul trecut a fost dominat de
SUA, secolul acesta este dominat de Europa şi Asia.

38
 Pentru a înțelege schimbările derivate din procesul de europenizare ar
trebui să pornim de la conceptul în sine, faţă de care nu există deocamd
ată
un punct de vedere unanim acceptat. Deşi opiniile în exprimarea pe acest
concept sunt diferite, totuşi autorii au o bază unitară clară de principii si
valori europene de la care pornesc. Câteva dintre cele mai interesante
„bordări cu privire la europenizare sunt prezentate în continuare.

2.1.2. Europenizarea, concept şi proces

Europenizarea este un concept relativ nou, care a apărut şi s-a

dezvoltat dintr-o nevoie obiectivă de întărire a cooperării dintre statele ce
compun spațiul geografic al Europei. Cu timpul, odată cu schimbările din
mediul european şi cel internațional care au avut loc în ultimele trei decenii,
curopenizarea a devenit un proces sistematic prin care statele europene
urmăresc să se dezvolte din punct de vedere economic, social şi cultural
colaborând în toate domeniile şi respectând reciproc independenţa şi
autonomia lor politică şi administrativă.

Fundamentul europenizării îl constituie realizarea unei convergențe

ce
a valorilor culturale , instituții lor, structurilor şi mecanismelor
treptate în spaţiul european.”
funcționează
În general, teoreticienii neoinstituționalişti urmăresc 0 feorie
de
economică a instituţiilor”, mai precis doresc o caracterizare a procesului
evoluţie a unei politici prin prisma existenței instituţiilor. Mai mult decât
atât, „teoriile neoinstituționaliste au apărut fără a avea originile în studiile
Uniunii Europene, însă s-au bazat pe reintroducerea instituţiilor în cadrul
diverselor teorii”? pentru a se demonstra că rolul acesta nu poate fi omis
când sunt analizate entităţi aflate la un nivel superior.

Principalele abordări ale conceptului de europenizare selectate din

literatura de specialitate, sunt prezentate în continuare. In acest scop, am

% Nicolescu, O. (1998). Management comparat. Uniunea Europeană, Statele Unite ale

Americii şi Japonia , Ed. Economică, București.
21 Bates, R. H. (1998). Contra Contractarianism: Some Reflections on the New
Institutionalism în Politics Society 1988, SAGE Publications, pg.387-392.
* Pollack, M. A (2009). The new institutionalisms and European Integration, în European
Integration Theory, Oxford University Press, pg.125.

39
 exte nsiuiune
ne” vani, î înțeleasa i
” propusăsă de înatori Giovani,
folosit tehnică „int ensi une- p de
N ensiune), dar ŞI ca un grueru
cilor unui | concep t ( (int
istici
ca totalitatea caracteristi
că concep us
ică
atribute (extensi|une) la care se apli

Europenizarea implică, în primul rând, un TASBAIS, la politicile

Construcţia
adoptate de Uniunea Europeană.” Europenizarea înseamnă
şi informale,
difuziunea şi instituţionalizarea normelor, regulilor formale
(Featherstone &Radae]]i
procedurilor, paradigmelor politice şi stilurilor
2003, p.30). E
Specialiştii care studiază cu consecvență europenizarea disting cinei
dimensiuni ale conținutului acesteia:

- Europenizarea ca schimbare a granițelor teritoriale externe.

Această dimensiune se referă la transformarea spațiului geografic şi

politic european astfel încât să funcționeze ca un întreg unitar,
Europenizarea se dezvoltă odată cu lărgirea granițelor Uniunii Europene
prin extindere şi cooptarea de noi membri. In acest context, devin
importante relaţiile transfrontaliere gestionate de o serie de regimuri
transnaţionale şi instituții care evoluează în afara UE.

- Europenizarea ca proces de guvernare.

Această dimensiune se referă la faptul că UE a avut succes în

instituționalizarea unui sistem de guvernare care include o mare parte a
continentului, parte care este în continuă creştere. UE este în prezent
proiectul politic central în Europa, care se doreşte să capete în timp
atributele unui adevărat centru de comandă şi control, fără însă a submina
principiile de bază ale democrației şi ale auto-guvernării.

- Europenizarea privită ca dezvoltare a instituţiilor de conducere la

nivel european, înseamnă în mod practic, construirea unui centru
administrativ cu o capacitate de conducere colectivă, care are un anumit
grad de coordonare politică a procesului decizional. Capacitatea de adoptare
de decizii multilaterale este în acest caz întărită de constituirea de instituții

% Sartori, G., Radaelli, C.M. (2000). Whither Europeanization? Concept stretching and
substantive change, European Integration online Papers (EloP), Vol. 4, Nr. 8, pg. 3-4
disponibil la http://eiop.or.at/eiop/texte/2000-008a.htm.
”4 Featherstone, K., Radaelli, C. M. (2003). 7he politics of Europenianization, New-
York
„Oxford University Press, pg.3.

40
legale ŞI ci | î
„plic, inte şi internațional, în așa fel în CÂt autori
t: alea şi integritat
nu fie afecta ea
sl atelor
membre să tă.
Europenizarea
a este | 0 instituționali
cstemelor de guvernar zare la nivel eu eurropean a
e naționale, dându-le însă
scale pentru a putea acestora instrumentel
lua şi implementa decizi
d A,
.

ile adoptate în comun

..
j

Europenizarea ar putea definită ca un proces prin care se urmăreşte

mtărirea capacității „OrgaHizajionaie a instituţiilor europene pentru
desfășurarea unor acpuni colective şi a unor proiecte comune. În legătură
cu domeniul instituţiilor europene, au existat şi încă există dezbateri. Deşi
numeroşi specialişti şi cercetători ai UE acceptă ideea că acest proiect este
în mod clar “cea mai extraordinară realizare din politica mondială actuală”
se discută mult despre natura Uniunii, gradul său de supranaţionalitate sau
cauzele dezvoltării sale.

_ Europenizarea ca impact asupra sistemelor de guvernare naţionale

şi sub-naţionale,
Din această perspectivă, europenizarea presupune divizarea
ale guvernării. Toate
responsabilităţilor şi atribuţiilor între diferitele nivele
şi diversitate, între
sistemele trebuie să asigure un echilibru între unitate
coordonarea centrală şi autonomia locală.
Prin aceasta, fenomenul implică adaptarea sistemelor naţionale şi
subnaţionale la un centru politic european.
Claudio Radaelli definea europenizarea ca fiind “procesul de
construcție, difuziune şi instituționalizare a unor reguli formale şi
r de a
informale, a procedurilor şi paradigmelor politice, a modalităţilo
care sunt mai
face lucrurile, precum şi a normelor şi credințelor comune
comune a Uniunii
întâi definite şi consolidate în formarea politicii
sului politic ce
Europene şi apoi Sunt încorporate în logica discur
a politicilor publice"
(naţional şi subnaţional) a structurilor politice şi
cu privire la conținutul
Aceasta este una dintre cele mai complete abordări
europenizării”*.

Europene.
5 Stângaciu, A. (2007). Romania in contextul Integrării in structurile Uniunii
Relaţiile economice romano-italiene , Cluj-Napoca , Editura Efes, pg. dă. on. Ed. Ed. Oxford
26 Featherstone, K., Radaelli, C. M., (2003). The Politics of Europeanization,
University Press, New York, pg. 35.

4]
 mai cunoscute și ma;
Această definiție, de altfel una dintre cele
ideea că procesul de
preluate în lucrările de specialitate, relevă
t nuanțat, datorită
europenizare este unul interactiv, ce trebuie aborda
simple reacții la
complexităţii sale şi nu poate fi tratat din perspectiva unei
exigenţele comunitare.
7 s SE 27

În definitia formulată de Claudio Radaelli, Liviu Voinea“ remarca trej

:
dimensiuni principale ale procesului de europenizare

- de adaptare, realizată sub presiunile structurilor comunitare

europene;
- de integrare a aspectelor formale şi informale;
- de păstrare a valorilor cultural-istorice prin europenizare.

În accepțiunea lui Robert Ladrech, europenizarea este: „un proces

incremental ce reorientează direcţia şi forma politicii în aşa măsură încât
dinamica politică şi economică a UE devine parte a logicii organizaționale
a politicii naţionale şi a formulării politicilor publice interne E

Procesul de europenizare este necesar să asigure o anumită unitate

de abordare a problemelor majore cu care se confruntă Europa în
condiţiile existenței şi menţinerii, cel puţin între anumite limite, a
diferențelor culturale dintre țările implicate. Rezultatul cultural al
curopenizării va fi reprezentat de conturarea unei pregnante identități
curopene, ce va reflecta concomitent asemănările şi deosebirile culturale şi
de altă natură dintre țările membre”, într-o viziune integratoare.

Impactul procesului de europenizare poate fi identificat sub forma:

- Schimbărilor instituționale care au loc pentru adaptarea aparatului

administrativ la contextul european specific bazat pe cooperare şi
coordonare. Schimbările pot fi determinate de experiența dobândită

1 Voinea, L. (2005). Instituţii ale Uniunii Europene Integrare, Europenizare,

Regionalizare , Ed. Politeia, Bucuresti, pg. 14-15
* Ladrech, R., Radaelli, C. M., (2000). Whither Europeanization? Concept stretching and
substantive change, European Integration online Papers (EloP), Vol. 4, Nr. 8 pe
disponibil la http://eiop.or.at/eiop/texte/2000-008a.htm.
"Iancu, D.C. (2010). Uniunea Europeană şi administraţia publică. Editura Polirom. aşi.

42
 în timp intr-un astfel de proces şi de înțelegere
a necesităţii
schimbărilor organizaționale şi preocuparea permanentă
pentru O
funcționare instituţională eficientă într- un context european
aflat în
continuă transformare.
- Schimbări de politici şi strategii instituționale prin care apar noi
instituții atât la nivel european, cât şi național, care au misiune,
scopuri şi obiective distincte pornind de la angajamentele comune
asumate de instituţiile europene şi administraţiile statelor.
- Schimbări în conținutul obiectivelor politice, în sensul adaptării
permanente a opiniilor şi comportamentelor oamenilor politici din
diferite state pentru a susține o Europă unificată şi mai puternică
din punct de vedere politic în dialogul din mediul internaţional.
În concluzie, europenizarea porneşte de la un concept aflat încă în
dezbaterea specialiştilor şi continuă cu un proces de transformări politice,
economice şi sociale care au loc în interiorul şi în afara Uniunii Europene“.

În accepțiunea autorului acestui volum, europenizarea este un cumul

de procese complexe bazate pe cooperarea între toate statele membre ale
UE, constând în schimbări pe termen lung în toate domeniile vieții
economice, sociale, politice, culturale, de mediu, dar şi legislației cu scopul
de a ajunge la unitate şi convergenţă în cadrul Uniunii Europene.

2.2. Abordări ale procesului de europenizare

Europenizarea este un proces asimetric, deoarece între statele

membre şi, în cadrul acestora, la nivel naţional, există o mare varietate de
diferențe.

În cadrul studiilor dedicate europenizării pot fi identificate două

abordări distincte:

e Abordarea „fop-down”;
e Abordarea „buttom-up cluster”.

“ Featherstone, K., Radaelli, C. M. (2003). The politics af-Europeniizalion, New-York,

Oxford University Press, pg. 84.

43
 'zează prin
a iii „presiunile”
ss nb institu;
ituțiiloy
Abordarea “top-down” se
în spec
europene asupra statelor membre,

ara a . Pus pe
Abordarea “buttom-up Cluster” se se
i ip na să
analiza la nivel naţional şi modul în care administrații .
economic, pase ae a a a
folosească şi să îmbine specificul
de noutate generate de m ea EN erare,
legislativ cu elementele
a statelor. Aşa Curi obs e erston,
integrare şi europenizare
numeroase şi semnificative „importuri” sunt oferite de studule comparative
ce integrează analize şi politici economice, sagiales Moina ale şi
3! . Astfel,
culturale” europenizarea, ca unul dintre efectele integrării
semnifică schimbarea, adaptarea, dezvoltarea şi construcția statelor în
interiorul structurii comunitare.”

În încercarea de a găsi o tipologie a europenizării, Kevin

Featherstone*” a realizat o cercetare bazată pe modul şi pe contextul în care
termenul de „europenizare” apărea în literatură în perioada 1981-2001. Din
cele 116 publicaţii academice care au cuprins în paginile lor lucrări despre
curopenizare, doar 4% făceau referiri directe la acest termen. După 1990,
respectiv în perioada 1990-1995, 23% dintre articolele academice publicate
abordau europenizarea în mod direct. O analiză atentă asupra conţinutului
lor permite identificarea următoarelor patru abordări ale procesului de
europenizare” %,

proces istoric;
proces de difuziune culturală;
proces de adaptare instituțională;
proces de adaptare a politicilor.

Dacă primele două interpretări sunt mai puţin legate de

efectul direct
al politicilor elaborate de Uniunea Europeană, ultimele două
abordări sunt

*! Featherstone, K., Radaelli, C. M., op. cit., pg. 34.

* Stângaciu A., op. cit, p. 30
* Featherstone, K., Radaelli, C. M., op. cit., pg. 4.
* Dobre, A. M., Coman, R. (2007). Politici publice româneşti., Editura Institutul European,
Bucureşti, pg. 140.

44
 strâns legate de impactul pe care î] are comunitatea ă
statelor membre şi non-membre. ni gi e

Europenizarea ca proces istoric,

porneşte de la premisa
sensuri diferite ale termenului, dar,
în esență, aceast |
„exportul de autoritate” europeană ŞI
la normele e Ai
instituţional, organizarea instituţională, practici sociale, aspecte ali
a,
valori europene şi comportament politic. Europenizarea este un
tea
folosi
pie t de istorici pentru a descrie exportul de norme culturalale şi d de

Europenizarea ca proces de difuziune culturală transna-

țională implică răspândirea normelor şi valorilor culturale identitare. a
modelelor de comportament transnaţionale din interiorul oontiasaili
european.

Europenizarea ca proces de adaptare instituţională. Termenul de

europenizare este în mod frecvent asociat cu procesul de adaptare la
influenţele, adesea presiunile, exercitate de instituţiile europene. “Domeniile
susceptibile de a fi europenizate reprezintă influența pe care Uniunea
Europeană o are asupra politicilor publice şi a structurilor politice interne:
instituţii, administraţie publică, justiție, structurile de reprezentare
interesate.”"*

Principalele domenii în care procesul de europenizare s-a manifestat

cel mai vizibil sunt următoarele: structuri administrative naţionale, politici
publice şi sisteme de valori culturale şi politice. Se poate observa ca
accentul este pus pe modelarea logicii organizaționale înţeleasă ca „un
proces de adaptare a organizaţiilor la un mediu schimbat sau în schimbare”**
şi a elaborării politicilor publice în funcţie de climatul economic şi politic
perceput de Uniunea Europeană.

Mergând pe acelaşi tip de abordare, autori precum Risse, Cowles și

Caporaso au definit europenizarea ca fiind „emergența şi dezvoltarea la

5 BorzelT., Risse,T. (2000). When Europe hits Home.Europeanisation and Domestic

change, apud. EIOP, vol 4, nr. 15, pg. 32-41.
“ Ibidem.

45
nivel european a unor structuri de guvernanță distincte, adică ÎnStituţi,
politice, juridice şi sociale asociate cu soluționarea problemelor politice te
formalizează interacțiunile dintre actori, dar şi a unor r ețele de Politici
specializate în crearea unor reguli europene care să primeze”.

Un argument nou şi important introdus în operaționalizarea

conceptului de europenizare de către autorii menţionaţi se referă la faptul că
aceştia accentuează necesitatea delimitării europenizării de globalizare say
alți factori interni.

O abordare diferită asupra conceptului de curopenizare au Knill şi

Lehmkhul, care susțin că procesul de europenizare implică schimbări în sistemul de
valori, credințe, obiceiuri, respectiv cultură instituţională. Ei menţionează că
europenizarea determină o „alterare a credințelor şi aşteptărilor actorilor naţionali
. . . . i d ip pa 9938
şi sub-naţionali, fiind bazată pe o logică cognitivă - .

Această diversitate de exprimări cu privire la europenizare arată că, deşi

procesul se află în desfăşurare, totuşi exprimarea unitară a conținutului
curopenizării este destul de dificilă. Acest aspect ne determină să subliniem
caracterul complex al procesului de europenizare, datorat nu doar multiplelor
schimbări economice, sociale, politice, culturale, legislative, etc, absolut necesare
în toate statele membre, dar şi preocupării permanente a coordonatorilor întregului
proces pentru respectarea identității şi autonomiei statelor membre.

2.3. Mecanismele europenizării

Mecanismele europenizării sunt instrumentele folosite de Uniunea

Europeană în procesul de integrare şi extindere pentru a obţine o armonizare
a politicilor, a legislaţiei şi a structurilor instituționale ale statelor membre.

” Cowles, M., Green, C., Risse, T. (2001). Zransforming Europe. Europeanization

and
Domestic Change., Ed. Cornell University Press, New York,, pg.3 disponibil la
http://books.google.ro/books?id=pOrgkDVhBsMC&dq=transforming-+europe-+
europeanizat
iont+and+ domestic+change&pg=PPI &ots=9laPaXIWp5&sig=itP2Slm Eml 1q3MdTaXG
zeBRdk&prev=hitp://www.google.ro/searchY3Fhl%3Dro&q=Transforming-+ Europe:+ Eur
opeanization+and+Domestic+Change&oi=print&ct=title&hl=ro4PPA3,M 1, accesat august
2015.
5 Knill, C., Lehmkuhl, D. (1999). How Europe Matters. Different Mechanisms of
Europeanization, European Integration online Papers(EloP), Vol. 3, Nr. 7 pg. 2-3
disponibil la http://eiop.or.at/eiop/texte/1998-007a.htm , accesat august 20 15.

46
 Printre aceste mecanisme se numără: formularea d
: - e modele p prin
larm nte, socializarea actorilor
directive şi regulame naționali şi europeni,
ajutoarele şi sancțiunile financiare, monitorizare prog
a reselor etc
O analiză atentă a lucrărilor specialiştilor în domen
iul administraţiei
publice a permis identificarea unor mecanisme ale europenizării. Câteva
dintre cele mai interesante sunt prezentate în continuare.
Radaelli consideră că mecanismele verticale sunt cele ce demarchează
clar nivelul european unde politica europeană şi politicile comunitare se
definesc, de cel naţional unde acestea trebuie să fie „metabolizate”, şi, ceea
ce este şi mai important, ele se bazează pe existența unei presiuni de
adaptare.

Spre deosebire de cele verticale, mecanismele orizontale privesc

europenizarea ca pe un proces unde nu există nici o presiune de adaptare în
vederea conformării cu modelul european de politici şi procese. Mai
degrabă ele rezidă într-o formă de adaptare la Uniunea Europeană bazată
pe tipare de socializare sau influențate de piață. Se poate observa ca aceste
categorii conduc la definirea unor mecanisme ce se pot caracteriza în funcţie
de existența sau nu a unui model european prescris, cu privire la politici,
procese şi instituţii.

Mecanismele unui model european prescris sunt coerciția şi

mimetismul, în timp ce mecanismele unui model care nu este prescris se
bazează pe competiție reglementatoare. De asemenea, Radaclli menţionează
şi o serie de mecanisme suplimentare definite ca fiind de încadrare, şi
anume preluarea soluţiilor de politici din UE, convergenţa în jurul unor
paradigme de politici şi diseminarea modului de guvernanță în reţea.
Coerciţia se referă, în principal, la impunerea directivelor de către UE pe
care statele membre trebuie să le pună în aplicare după o anumită perioadă
de timp şi să creeze, de asemenea, legislaţia suport pentru implementare.

47
 ecanismele utilizatKi e în procesuJ d
oc
enitoare
reteri la m
O € ăă abordare
alt A . 39 care identifică trei tipuri d,
Lutaş şi
.
Câr lea' ,
europenizare, aparține lui
mecanisme:

> Primul, este cel al armonizării instituționale, care cuprinde

obligaţii legislative precise care pregătesc accesul „Spre
mecanisin, politicile
Uniunea Europeană. În cadrul acestui
le autohtone.
europene remodelează și redirecţionează politici
> Cel de-al doilea, este legat de schimbarea structurilor de
oportunitate autohtone care conduc la schimbarea regulilor jocului
rnează poziţia
în politică și în afaceri. Politicile europene alte
strategică a actorilor autohtoni şi le oferă posibilitatea de a
modifica aranjamentele autohtone existente.
> Cel de-al treilea mecanism, este legat de crearea convingerilor şi
aşteptărilor prin difuziunea multilaterală de idei şi experiențe.

Plecând de la aceste premise putem afirma ca extinderea Uniunii

Europene nu poate fi privită prin prisma etapelor parcurse, ci prin prisma
continuității unui proces de europenizare formală în limite impuse.”!'9]

Experiența reală a europenizării variază de la un stat la altul.

Deşi europenizarea politicilor naționale este importantă, ea nu devine
atotcuprinzătoare şi nu are o influență omogenă în toate țările. De
aici, rezultă faptul că nu există un model de mecanism dominant despre
felul în care politicile UE sunt transpuse în interiorul statelor membre. Se
poate susține că influențele pozitive ale europenizării depind atât de felul
cum este construit sistemul european ca autoritate, cât şi de particularitățile
naționale şi de sistemul politic din fiecare stat membru.

Procesul de europenizare a fost susținut de regulile şi legislația

europeană, care au influență extrateritorială asupra țărilor vecine şi a celor
asociate. Pentru țările nemembre a devenit din ce în ce mai dificil să
membrii UE au
menţină reguli diferite şi politici proprii acolo unde
similitudinilor şi tendinței de
reglementări comune puternice. În pofida Uniunii,
adoptare a standardelor şi reglementărilor există diferențieri atât

. Economie Europeană, Ed. Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca.

*
pg. 157. M., Cârlea, S. (2005)
Luta,

48
intre state, cât şi la nivelul continentului.
Aceste di ferențieri apar, în primul
când, datorită faptului că „nucleul dur” (Eur
acul opa celor 15
„ comunitar, în timp ce
ţările candidate şi nou intr
doar îl aplică. Acquis-ul comunitar ate m
trebuia adoptat în ie male, ,
iar obiectul negocierilor nu îl constituie acquis-ul propriu-zis, ci calendar
ad i : - n ul
de implementare şi perioadele de tranzitie. >
E. dan o
Dacă în cazul ; „nucleului du r al Uniunii”, nu există o relație de
echivalență între curopenizare. şi convergență, armonizare sau integrare
politică, perspectiva se schimbă în cazul statelor care au aderat recent.
În
statele din estul continentului, europenizarea se produce mai mult în san
convergenţei. Principalele motive pentru această diferență constau în faptul
că „viteza schimbării este mult mai mare în est decât în vest, procesul
de aderare este mult mai rapid decât era în urmă cu două-trei decenii.“

Procesul de europenizare aflat în derulare arată că această construcție

europeană nu a produs o conştiinţă națională dincolo de bunurile naţionale.
Din această cauză, unii savanţi resping ideea unui spaţiu plin ca un
spaţiu al unei producții politice, datorată lipsei mizei politice şi experienţei
dezbaterilor politice între statele membre.

În consecință, toate rețelele tind să formeze un „spațiu simbolic”.

În contextul procesului de europenizare se poate afirma că statele

membre evoluează într-un spaţiu public, care reprezintă interese colective,
dar care se limitează doar la proiecte instituționale şi la sisteme
administrative.

Evoluţiile recente ale procesului de europenizare sunt marcate de

conturarea din ce în ce mai clară a unui spațiu public european
transnaţional. Logica asupra naţionalităţii cetățenilor din statele membre a
determinat apariția unei societăţi civile europene în care reţelele transna-
ționale intră într-o competiţie şi, în cele din urmă, transformă spaţiul
european într-un „spaţiu al comunicării”, aşa cum afirma Habernas.

“ Suedia de exemplu a depus cererea de aderare în 1961 şi a aderat în 1995. România şi

cererilor şi
celelalte țări din est le-a fost de ajuns aproximativ un deceniu de la depunerea
până la data efectivă a aderării.

49
 tituţiilor i rețelele
Rețelele de informa
ție şi de schimb, reţelele ins
ce, culturale vie bazele de
solidaritate şi interese economice, politi
itic eur ope an. E sua | ă că un număr ș
formare a spaţiului pol dentitae
ele , unele for mal e, une le d SARA e, die : î pei
creştere de reț ele naționale i
oarier
itice traversează
altele pe interese economice sau pol
acoperă întreg, spațiul european.
europene susține does spațiu unde
Implementarea proiectelor
e, religioase, COmbing
organizaţiile transnaţionale culturale, politice, etnic
pe
activitatea lor de-a lungul granițelor naţionale şi formulează solicitări
care le înaintează Comisiei Europene de la Bruxelles, sau Parlamentul;
European de la Strasbourg.

Transnaţionalitatea, datorită interacțiunilor crescânde dintre actorii din

tradiţii diferite (naţionale, regionale sau etnice) ar putea chiar să devină un
mijloc de socializare şi instruire într-un nou spațiu european.

Mecanismele procesului de europenizare susțin dezvoltarea rețelelor

transnaționale prin care statele europene şi cetăţenii lor participa la formarea
Europei unite, în care cetățenii europeni conviețuiesc şi cooperează în
acelaşi spaţiu european marcat de o diversitate de structuri politice și
instituționale, dar şi de o varietate de culturi.

În acest context, abordarea procesului de europenizare continuă să

reprezinte o provocare atât pentru statele europene, cât şi pentru instituțiile
europene. Intensitatea şi modul în care va continua procesul de europenizare
depinde de politicile promovate de instituţiile europene în care statele
membre sunt reprezentate. Evoluţia acestui proces complex şi de durată va
influența semnificativ transformarea Europei dintr-o reuniune de spaţii
geografice ale statelor, într-o structură europeană integrată bazată pe
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetățenilor europeni şi pe circulația
liberă a capitalului într-un context cultural diversificat.

50
 2.4. Modele ale europenizării

Pornind de la analiza făcută asupra parcursului statelor în procesul de

europenizare, în literatura de specialitate, în anul 2005, Trondal a conturat
două modele dle europenizării, la care au avut o contribuţie importantă
Dobre şi Coman“!. Acestea sunt:

> Modelul europenizării prin inovaţie;

> Modelul europenizării prin imitație

Modelul europenizării prin inovaţie derivă din perspectiva teoretică

prin care se accentuează strânsă legătură dintre decizia politică şi politica
de cercetare şi de educație superioară.

Modelul eeuropenizării prin imitație provine din viziunea care susține

O pierdere a legăturii dintre decizia politică și politica de cercetare şi de
educaţie superioară prin procesul transguvernamental de imitație (Trondal,
2005).

Impactul | europenizării cu societatea se proiuce în „contextul unui

anumit Hp de parmoderhităte,
pere
7 ode 7nitătea tetendenţială” |

7 Gemcepiul de modernitate tendenţială este util în studiul societăților

de tranziţie, unde modernizarea s-a produs iniţial prin construcția politică
instituțională şi nu prin dezvoltarea economiei capitaliste. Multe dintre
elementele tradiţionale din vechea societate au conviețuit cu noul
organism politic şi juridic modern. Unele țări membre ale UE, cum este şi
România, au experimentat modernitatea tendențială. Din cauza
particularităţilor istorice, unele societăți sunt încă în faza unei modernității
tendenţiale, întrucât multe elemente de modernitate nu se pot coagula ca
structuri stabile în toate sectoarele sociale. Modernitatea pătrunde greu şi
lent printr-o reţea complicată de structuri socio-instituționale ale societății
tradiționale. (Schifirneţ, 2007; 2008).

Procesele de modernizare din țările mai puţin dezvoltate sunt

modelate, de țările dezvoltate, prin imitarea de către primele a instituţiilor şi

sI„ Dobre, A. M.,Coman, R.op.citată., pg. 370.

“ Schifirneţ, C. Coordonator. (2011). Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media.
Editura Comunicare.ro, Bucureşti, pg.194.

51
 ce la exploatarea
valorilor din lumea dezvoltată: „într-un mod care condu
lor şi la întărirea dominaţiei celei mai mari părți din națiunile dezvoltate»
(Splichal, 2001, p. 52).

Cercetările specialiştilor arată că țările în curs de dezvoltare au

coeficienţi mai mici de inovare şi coeficienți mai mari de imitație decâ
țările dezvoltate (Talukdar, Sudhir &Ainslie, 2002, p. 107). Existenţa unui
model de europenizare stimulează interesul pentru imitație, fiindcă este
conceput ca valoare indiscutabilă şi nu este susținut de o dezbatere publică a
criteriilor şi oportunităţilor.

Pe de altă parte, modelul europenizării prin inovație atrage o serie de

riscuri pentru că se bazează pe o descoperire permanentă a modului în care
trebuie susținut procesul de europenizare.

Deşi modelul europenizării prin inovaţie are avantaje multiple, în

special libertatea de a descoperi soluţii noi la diverse nevoi de adaptare,
totuşi modelul europenizării prin imitație este preferat de majoritatea
statelor implicate în acest proces, în special de cele nou intrate în UE sau
candidate la statutul de stat membru în UE.

2.5. Efectele procesului de europenizare

Efectele europenizării zi şi gradul de adaptare a politicilor și

structurilor naționale ca răspuns la procesul de europenizare pot fi
identificate în funcție de domeniile de manifestare a europenizării, de actorii
care participă la procesul de europenizare şi de instituţiile analizate.

Din aceste perspective, Ana Maria Dobre şi Ramona Coman au

identificat următoarele efecte ale procesului de europenizare“:

- Regres sau europenizare negativă - caz în care țările reacționează în

mod contrar la exigențelor formulate de Uniunea Europeană;

4 Efectele europenizării sunt înțelese în acest context ca şi rezultate ale impactului

Uniunii Europene
pg. 381.
4 Dobre, A. M.,Coman , R.op.cit.,

52
 - rţ
Inerţie, ă
care se referă
eteră lala lipsa
lipsa de de adaptare
ad; la impuse
la regulile i de
Uniunea Europeană;
- Acomodare, ce constă într-un proces de adaptare fără modificări
majore ale structurilor naţionale şi a logicii comportamentului
politic;
- Transformare, ce constă în schimbări fundamentale în sistemele ȘI
subsistemele naţionale şi înlocuirea structurilor şi politicilor
naționale cu cele europene;
- Adaptarea statelor membre şi candidate ca răspuns la presiunile de
europenizare depinde în cea mai mare măsură de condiţiile interne
ale acestor țări.

Aşa cum se poate observa în figura |, Dobre şi Coman * au

reprezentat grafic direcțiile de schimbare ca răspuns la europenizare.

Figura nr.l. Direcţiile de schimbare ca răspuns la europenizare

- 0 + +
Transformare

(Sursa: Dobre, A. M.,Coman , R. 2007. Politici Publice Româneşti, Editura

Institutul European din România, Bucureşti, pg. 383)

Aşa cum afirma Ani Matei“, orice proces de schimbare trebuie

precedat de un proces sistematic de analiza multidimensională.
Dimensiunea și caracteristicile naționale sunt hotărâtoare în ceea ce
priveşte adaptarea sau lipsa de adaptare la cerințele europene. Astfel, o țară
cu mulţi factori de blocaj, va întâmpina cu siguranță mai multe dificultăți de
adaptare la Uniunea Europeană, în timp ce o ţară cu lideri de opinie şi cu o
societate civilă echilibrată are mai multe şanse de adaptare rapidă şi
conformă principiilor și normelor Uniunii.

S Dobre, A. M.,Coman , R.op.cit., pg. 383.

să Matei, A., (2003). Analiza sistemelor administraţiei publice, Editura Economică,
Bucureşti.

53
 CAPITOLUL 3

Sisteme administrative din state ale Uniunii Europene

În urma unei analize atente asupra tipurilor de state, formelor de

guvernământ şi regimurilor politice specifice, în acest capitol au fost
selectate pentru prezentare câteva dintre sistemele administrative
reprezentative din Europa pentru a avea o imagine cât mai clară asupra
diversităţii lor, dar şi asupra particularităților de organizare şi funcţionare
în perspectiva creării şi dezvoltării în viitor a unui sistem european integrat
de administrație publică.
Fiecare prezentare de sistem administrativ va fi precedată de o serie de
date şi informaţii despre stat, dimensiune, populaţie, structura economiei și
principalii indicatori macroeconomici, pornind de la premisa că sistemul
administrativ al unui stat influențează şi este influențat semnificativ de o
diversitate de variabile şi factori, între care se află şi cei selectați.
Coordonatele acestui cadru general introductiv ajută cititorul să
cunoască atât particularitățile sistemelor administrative, cât şi avantajele
administrative competitive şi comparative şi să poată evalua performanţele
generate de acestea în principalele domenii de referință: economic, social,
cultural, legislativ, judecătoresc, politic, tehnic şi tehnologic şi de mediu.

54
 3.1. Austria

Denumirea oficială a statului este Republica Austria, care în traducere

din limba germană înseamnă „marca de est”. Conform documentaţiei
furnizate de istorici, Republica Austria, pe care o vom menţiona pe scurt în
continuare Austria, există din anul 976, când a fost înfiinţată ca o prefectură
a Bavariei. Atestarea oficială a acestui stat datează din secolul al XII-lea, în
anul 1156, când Privilegium Minus a ridicat Austria la rang de ducat. În
1918, Austria trece de la monarhie constituțională la republică, iar prin
Constituţia din 1920, când practic a fost finalizată această schimbare, statul
a devenit unul federal. Austria a aderat la Uniunea Europeană în anul 1995.

3.1.1. Date şi informaţii cu caracter general

Suprafațămtotală”a»statului-este „de 83879_km?.sriar+70%»din. teritoriu

seste”muntos.„Statisticele.„din-anul 2014 arată că Austria are o populație de
aproximativ 8,5 milioane de locuitori. “Produsul intern brut î în 2014. a. fost
aproximativ 366 miliarde
le $, iar Produsul intern brut/locuitor.în.acelaşi an a
108 aproximativ 43.085 $,e“conform. statisticilor Băncii Mondiale:-Ponderea
contribuţiilor-principalelor-ramuri în-Produsul intern. brut este-următoarea;

> serviciile: = 66% (turism 9%);

> industria: = 32%,
> agricultura: = 2%.

„Aproape 10% din populaţia Austriei provine din, țările vecine, în

special din națiunile fostului bloc estic. Mai mult de 50.000 de cetățeni sunt
de origine slovenă, dar locuiesc în provinciile austriece.
„Limba oficială vorbită de majoritatea populaţiei este germana, sub
forma. unui dialect similar cu acela vorbit î în sudul Germaniei ŞI denumit
germana austriacă.
“Politicile eficiente elaborate şi implementate de instituţiile şi
autorităţile administrative de la nivel federal, al landurilor şi local au făcut
ca Austria să cunoască o dezvoltare continuă în ultimele decenii, reuşind să
ajungă la nivele de performanță economică şi socială comparabile cu ale
statelor mari şi dezvoltate din lume. Faptul că Austria se situează pe locul
19 în lume după indexul de dezvoltare umană este încă o dovadă a

93
 din această (ară
cficacității cu care instituţiile şi autorităţile administrative
mari avuţii ale
reuşesc să valorifice potenţialul uman, una dintre cele mai
oricărui stat.

Câteva dintre performanţele remarcabile ale sistemului administrati

din Austria, menţionate în diferite studii internaționale elaborate de
în continuare:
organizaţii reprezentative sunt enumerate

consumului industrial. şi social este

64% din energia necesară
e=pe-gaz și
“Sat de surse regenerabile, iar restul în termocentral
petrol;
- Peste 20 de milioane de urii iz să Aaa a i
che e Gile 20 miliii olari p pentru diverse E serv ICI

oul ă locul 14, Marea Britanie — iau 15, esa a — locul 71

Poze SP Sg Ema,
Elveţia —locul.22;
- Disponib litatea forteei de, muncă calificate, locul, peplan mondial,

erei piete a age aaa

- Disponibilitatea personalului de conducere competent, Azul 4 pe

străini din ţara noastră.

pei
RP Da EEE

3.1.2. Tipul de stat, forma de guvernământ, bazele

constituţionale şi şeful statului

În 1918 Austria a trecut de la monarhia constituțională la republică,

astfel că astăzi este republică parlamentară cu democraţie reprezentativă.

Constituţia federală din 1920 a încheiat perioada de tranziţie şi a

permis organizarea statului ca o federație. Tratatul de la Viena şi Legea
Neutralităţii Permanente au constituit baza de reglementare pentru cea de a

56
 pud republică, care este Austria, începând din 1955. În 1962
( ae . . i d AVU

revizuire a Constituţiei prin care s-a aprofund at autonomia locală lt

U .

Prin urmare, Austria este un stat federal format

din nouă landuri
potrivit Constituţiei Federale, Austria este o democraţie
E tuia.
Sa cetăţenii sunt teprezentăţi prin aleşii lor
în Parlament, Previziunile
privind activitatea Vale se fundamentează pe rezultatele obținute prin alte
proceduri democratice, cum ar fi referendumul, inițiativa populară şi
alegerea preşedintelui republicii prin sufragiu universal.

Constituţia Federală a Austriei conține prevederi punctuale referitoare

la distribuirea autorităţii legislative şi executive între federaţie şi landuri.
Constituţia Federală a Austriei precizează domeniile în care Parlamentul
Federal poate elabora legi. Domeniile nemenţionate în Constituţia Federală
sunt considerate de competența Parlamentelor de la nivelul landurilor.
rece au
procesul legislativ la nivelul federal, deoa
Landurile participă tulla Fede
membri în Parlamen ral al Austriei.

În 1992, Constituţia Federală a Austriei a fost completată cu un

paragraf distinct despre rolul şi responsabilităţile landurilor în general şi în
problemele europene, în special. Astfel, problemele care sunt de competenţa
landurilor sunt gestionate de sistemele administrative ale acestora, iar dacă
problematica este de competenţa administrației federale, atunci
reprezentanții acesteia sunt obligați să informeze landurile. În plus, a fost
prevăzută în mod expres posibilitatea ca delegaţia de reprezentanți ai
Austriei în Parlamentul European să aibă în structura sa cât mai mulți
reprezentanţi ai landurilor.

Conducerea Republicii Austria aparține unui Preşedinte Federal

(Bundesprăsident) ales în mod direct de către cetăţeni pe o perioadă de şase
ani. Realegerea este posibilă o singură dată. Pentru a deveni preşedinte, un
candidat trebuie să întrunească mai mult de 50 procente din totalul voturilor
exprimate. Dacă nici unul din candidați nu întruneşte acest procentaj
urmează să se desfăşoare un al doilea scrutin.
şi
Preşedintele Federal depune jurământul în fața Parlamentului
proceduri legale
Tăspunde în fața acestuia. Parlamentul poate iniţia

57
 i i este
ituția est încălcată. Această
Această
împotriva Preşedintelui, în cazul în care Constituția
: >dintelui.
situaţie poate conduce la demiterea Preşedinte
3 inistrativă >Şi, în principiu,
principi
Preşedintele Federal nu are autoritate adm dia
Ă i Federal.
poate acţiona doar în acord cu propunerile Guvernulu

Principalele atribuții şi competențe ale Preşedintelui Federal al

Austriei sunt:
inătate;
- de reprezentare a republicii în stră
le;
- de semnare a unor acorduri internaţiona
ate;
- de acreditarea a reprezentanților diplomatici din străinăt
tanți în
_ de numire a Cancelarului Federal şi a altor reprezen
birourile federale;
_ de numire a membrilor Guvernului Federal al Austriei.
Sistemul austriac este unul parlamentar, iar Guvernul Federal trebuie
să aibă acordul Parlamentului Federal pentru anumite decizii administrative
concretizate în diferite acte normative.

3.1.3. Organizarea administrativ-teritorială a statului federal

Organizarea teritorială în Austria este echilibrată şi bine

proporționată. În cadrul statului federal sunt bine delimitate cele nouă
landuri: Vorarlberg, Tyrol, Salzburg, Carinthia, Austria Superioară, Austria
Inferioară, Burgenland şi Viena. Landurile sunt împărțite în: districte,
comune şi oraşe statutare.

Districtul * este o circumscripție administrativ-teritorială, care

reprezintă un nivel de deconcentrare atât pentru land, cât şi pentru federaţie.
Instituţiile de la acest nivel nu beneficiază de personalitate juridică de drept
public, dar conducerea administrativă a districtului are componenţe de drept
administrativ. Districtele sunt împărțite în comune.
48 aaa a PE hu
Comunele sunt colectivități locale cu personalitate juridică de
drept public, care se bucură de autonomie administrativă şi îşi exercită
atribuţiile prin autorități reprezentative. Comunele austriece sunt supuse

+ Vida, I. (1994). Puterea executivă şi administraţia publică, Editura Regia Autonomă

Monitorul Oficial, Bucureşti, pg. 177-178
+ Vida, 1. (1994). Op citată, pg. 180-181.
58
regulii autoadministrării şi dispun de competență proprie, în măsura în care
. » c

atribuțiile respective nu sunt rezervate autorităţilor federale sau provinciale

Oraşele statutare de tip metropolă au competențe cumulate de district

şi comună.

3.1.4. Principalele caracteristici ale sistemului administrativ din

Austria

Sistemul administrativ al Austriei este organizat, potrivit principiului

separaţiei puterilor în stat, pe cele trei ramuri ale autorității legislative,
executive şi judecătoreşti, iar instituţiile corespunzătoare lor au atribuţii clar
precizate în Constituţia Federală şi în constituţiile landurilor. i

Autorităţile şi instituţiile administrative sunt dispuse pe trei nivele

principale de reprezentare în raport cu teritoriul, respectiv: nivelul federal!
(central); nivelul landurilor şi nivelul /ocal.

Austria are o administraţie federală indirectă, ceea ce înseamnă că în

anumite domenii atât autoritatea legislativă, cât şi cea executivă sunt
exercitate de către administraţia federală şi în cele mai multe domenii,
implementarea politicilor elaborate de acestea sunt delegate autorităților
landurilor. Practic, autoritatea landurilor este limitată de instrucțiunile
Guvernului Federal, care urmăreşte întreaga lor activitate.

Democraţia administrativă este o altă caracteristică a sistemului

administrativ din această țară. Ea se materializează prin libertate
reglementată în exercitarea autorităţii legislative şi executive în cadrul
landurilor. Guvernul federal poate avea obiecții vis-a-vis de legislația
adoptată în cadrul aparatului administrativ de la nivelul landurilor, dacă
aceasta contravine interesului de la nivel federal. Este interesant să reținem
că decizia finală referitoare la o situaţie sesizată de autorităţile federale este
luată de parlamentele landurilor. De asemenea, potrivit Constituţiei
Federale, administraţia fiecărui land are dreptul să protesteze la Curtea
Constituţională a Austriei, dacă sesizează că, în procesul legislativ de la
nivel federal, este încălcată autoritatea legislativă a landului.

59
 Aparatul administrativ la nivelul landurilor este foarte bine Organiza
în funcţie de particularităţile de dezvoltare economică şi Socială ale
acestora şi de interesele cetățenilor, care îşi aleg reprezentații în
parlamentele landurilor în mod direct pentru perioade de cinci ani.

Sistemului administrativ din Austria este descentralizat şi conferă

autoritate administrativă considerabilă landurilor, care la rândul lor,
deleagă o parte importantă din sarcinile administrative către districte și
acestea din urmă către municipalități, care au un grad ridicat de autonomie
în soluționarea problemelor locale.

În ceea ce priveşte evoluţia în timp a principiului descentralizării,

aceasta a început depe vremea Imperiului Austro-Ungar, legea privind
comunele, din 1862, recunoscând colectivităților locale a anumită
autonomie. Pasul decisiv pe calea descentralizării a fost făcut prin inserarea
în textul Constituţiei din 1920 a principiului auonomiei comunale, după
care în perioada 1938-1945 autonomia locală a fost suprimată de regimul
nazist. Ea va fi restaurată odată cu restaurarea republicii, iar în 1962 a avut
loc o revizuire a Constituţiei prin care s-a întărit autonomia locală.

- În sistemul administrativ din Austria funcţionează principiul

subsidiarităţii, care provine din dreptul comunitar unde are semnificația de
regulator de competenţă, în caz de concurenţă între competența națională şi
cea comunitară. Prin intrarea în vigoare a Cartei Europene a Autonomiei
Locale, în care este înscris şi principiul subsidiarităţii, chiar dacă nu este
numit ca atare (art.4), acesta este receptat în dreptul public intern al statelor
semnatare, ca un principiu de repartizare a atribuţiilor administrative între
centru şi periferie. El, impune plasarea acestor atribuţii la nivelul cel mai
apropiat de cetăţeni, unde se consideră că aparatul administrativ are
capacitatea de a le exercita în condiții corespunzătoare. Nivelul superior nu
trebuie să-şi asume decât atribuţiile care, prin natura, amploarea sau
cerinţele de eficacitate şi eficienţă depăşesc posibilităţile nivelului inferior.
Bineînţeles, aprecierea acestor cerinţe aparține puterii politice.

Colaborarea directă între membrii legislativului şi cei ai executivului

are loc în mod special atunci când Guvernul Federal pregăteşte propunerea
guvernamentală de buget federal pe care o va înainta Parlamentului Federal.

60
Membrii Nationalrat-ului (Adunarea Naţională) participă efectiv |
Hs PE de buget federal care trebuie i imp e
Nationalrat-ului cu zece săptămâni înain itului “Es
bine să remarcăm
= faptul că,Su această cs i gislativ iuşi execu
eativ, rainu
este percepută ca o depăşire a limitelor de competență ale
celor două
componente ale sistemului administrativ sau ca o nerespectare a princ
ipiului
separaţiei puterilor în stat, ci, dimpotrivă, ca o necesitate firea
scă de
cooperare eficientă între autoritățile statului austriac cu
scopul de a avea o
propunere bugetară fundamentată pe priorităţile agrea
te de acestea şi un
proces legislativ eficient, de calitate, cu o finalitate corespunzătoare
intereselor naționale ale statului şi cetăţenilor.

Sistemele de taxe şi impozite diferă de pe un nivel administrativ pe

altul. Practic, fiecare nivel (federal, al landului şi local) stabileşte propriul
sistem de taxare alături de taxele comune stabilite împreună cu alte instituţii
situate pe alte nivele, dar cu care se află în relaţii administrative, potrivit
Constituţiei Federale sau Constituţiei landului.

Ca rezultat al acestor relaţii a fost conceput un sistem de transfer

interguvernamental, care permite acoperirea costurilor determinate de
funcţionarea sistemului administrativ la nivelul landurilor şi derularea
proiectelor sociale.

Legea echilibrării fiscale conţine toate reglementările după care se

realizează distribuţia veniturilor bugetare către instituțiile administrative ale
statului de pe fiecare nivel administrativ. Această lege are un termen de
valabilitate de la 4 până la 6 ani. La dezbaterile privind legea echilibrării
fiscale iau parte toate instituțiile implicate în implementare. Actuala lege
fiscală expiră în 2018. Acest sistem de reglementare fiscală asigură Austriei
stabilitate financiară şi predictibilitate bugetară.

În sistemul administrativ din Austria se face o distincţie clară între

funcționarii publici numiţi (Ernennung) şi angajații cu contract
individual pe termen lung. Practic, în sistemul administrativ din Austria
există două categorii de persoane care participă la desfăşurarea activităților
în administraţia publică: personalul civil (Beamte) şi personalul
contractual. Relaţia dintre stat şi Beamte este stabilită printr-un ac?

61
 ă de legea pub licăi şi în bazaai cărui
ărui a
administrativ unilateral, prevăzut
este semnat pe ED ; î PiMpatiyi
SR ntul dreptul la grevă.
Nacțioeneazăe Guvernul. e Angajame Pe ade altă parte,
ionar ii publici nu au cepe
acestuia, funcţ
act individual bilateral îşi desfăşoară
personalul angajat pe bază de contr
activitatea potrivit legii private.
categorii de persoane integrate în
Diferenta între aceste două
mii ani, cea
administrația publică devine în timp mai puţin importantă. In ulti
mai înaltă funcţie managerială în ierarhia administrativă, şef de departament
ic.
în Cancelaria Federală a Austriei a fost deţinută de un funcționar publ

Reprezentanţii landurilor şi aleşii cetăţenilor în Parlamentul Federal

al Austriei sunt plătiţi de administraţia federală, iar salariul lor reprezintă o
cotă procentuală din salariul înalţilor funcţionari publici austrieci.
Această realitate obiectivă demonstrează, pe de o parte, respectul deosebit şi
recunoaşterea profesională faţă de înalții funcționari publici de carieră din
administraţia publică din Austria, iar pe de altă parte, creează bazele unui
dialog constructiv şi eficient între funcționarii profesionişti ai statului şi
oamenii politici aleşi de cetățeni pentru a le reprezenta şi susține interesele
în procesul de reglementare de la nivel federal.

3.1.5. Organizarea şi funcționarea autorităţii legislative în Austria

Este necesar să precizăm încă de la început faptul că, în Austria,

Parlamentul Federal şi Guvernul Federal al Austriei au inițiativă legislativă,
dar să avem în vedere faptul că în Austria, autoritatea legislativă se exercită
prin intermediul structurilor specializare reprezentate pe fiecare din cele trei
nivele, respectiv:

- federal, prin intermediul Parlamentului Federal al Austriei:

- al landurilor, prin intermediul parlamentelor celor nouă
landuri;
- local, prin intermediul consiliilor şi comitetelor din cadrul
aparatului administrativ al districtelor, comunelor şi oraşelor
statutare.

62
 3.1.5.1. Autoritatea legislativă la nivel federal în Austri
a

Autoritatea legislativă la nivel federal în Austria este exercitată în

principal de Parlamentul Federal, iar în subsidiar, la acest proces, participa
şi Guvernul Federal al Austriei.

Din punct de vedere organizatoric, Parlamentul Federal al Austriei

este format din două Camere: Nationalrat şi Bundesrat.

Nationalrat-ul sau Consiliul Naţional

este prima cameră a
parlamentului federal formată din reprezentanți ai cetăţenilor aleşi în mod
direct de aceştia prin sufragiu universal pentru o perioadă de patru ani.

Bundesrat-ul sau Consiliul Federal este cea de a doua cameră a

parlamentului federal formată din deputaţi aleși de parlamentele landurilor.
Numărul lor este direct proporțional cu numărul populaţiei landului.

Propunerile legislative sunt formulate atât de către membrii celor două

camere ale Parlamentului Federal al Austriei sub formă de moțiuni
legislative, cât şi de către membrii Guvernului Federal al Austriei sub forma
unor propuneri legislative ale Guvernului Federal. Este interesant să
observăm faptul că Bundesrat-ul poate transmite moțiuni legislative către
National-rat prin intermediul membrilor Guvernului federal, ceea ce arată că
executivul de la nivel federal are un rol deosebit de important în elaborarea
proiectelor de acte normative. De altfel, statisticile ultimilor ani arată că
peste 80% dintre proiectele legislative ajunse în Parlamentul Federal sunt
propuse de membrii Guvernului Federal al Austriei.

Poate fi introdusă în dezbateri şi o inițiativă populară națională, dacă

este susținută de cel puţin 100.000 de cetăţeni austrieci sau la nivelul
landurilor, dacă este susținută de cel puţin 1/6 din electoratul acestora. Până
în prezent, însă, nici o lege nu a fost rezultatul iniţiativei populare.

Mecanismul de la baza procesului legislativ este, de asemenea, unul

interesant. Astfel că, fiecare propunere guvernamentală este, mai întâi,
aprobată de Nationalrat, după care este transmisă către Bundesrat, care poate
avea obiecţii. De cele mai multe ori, efectul acestor obiecții se manifestă
doar în întârzieri ale procesului legislativ, în special atunci când membrii

63
Nationalrat-ului insistă să păstreze forma inițială a propunerii legislative
Prin urmare, Nationalrat-ul îşi pune puternic amprenta asupra formei finale
a legilor în Austria.
t-ul nu poate să
Singurele domenii de reglementare în care Bundesra
formuleze obiecții sunt următoarele: |
- regulamentele care reglementează funcţionarea şi dizolvarea
Nationalrat-ului;
- proiectele şi rectificările bugetului federal;
- creşterea sau conversia creditelor federale;
- modificări în structura proprietății federale.

O particularitate a mecanismului de funcționarea a sistemului

administrativ din Austria atrage atenția asupra faptului că membrii
Parlamentului Federal participă şi în procesul executiv. De exemplu,
implicarea membrilor Nationalrat-ului în procedurile de elaborare a legii
bugetului unde cooperează în mod direct cu cei ai executivului, care ulterior
formulează propunerea de buget federal şi o transmit spre aprobare
Parlamentului Federal. Astfel, procesul legislativ se simplifică semnificativ,
iar bugetul aprobat de Nationalrat este unul realist şi susține politicile şi
strategiile executivului, dar şi viziunea legislativului de la nivel federal.

Ambele Camere ale Parlamentului Federal al Austriei au dreptul să

monitorizeze şi să evalueze activitatea Guvernului Federal, să intervieveze
membrii guvernului şi să solicite toate informaţiile relevante despre modul
în care este exercitată autoritatea executivă în Austria. Astfel, fiecare
membru al celor două Camere poate adresa direct întrebări membrilor
Guvernului Federal în timpul sesiunilor Nationalrat-ului şi împreună cu cel
puţin patru membri ai Parlamentului poate formula în scris, deci indirect,
alte întrebări.

A
CAILSLd ţ )7
UOUG
i so

ente; Care corespund

ministerelor;
COMISII
LUI: ui Qd-hQcp care au anumite atribuţii definite de
Nationalrat;

64
 Comisiile parlamentare pot solicita participarea diferiților miniștri la
dezbaterile care au loc la acest nivel, le pot solicita date şi informaţii
necesare elaborării proiectelor de legi în domenii specifice. Fiecare proiect
de lege trebuie să fie analizat în cadrul comisiilor parlamentare și doar dacă
întruneşte votul majorității este înaintat spre dezbatere şi aprobare
Nationarat-ului.

E o lirale din prez pentru stabilirea preţurilor niz sclz ŞI

serviciilor realizate şi furnizate de monopolurile de stat. Fără acordul
exprimat al membrilor acestei comisii nu se fac nici un fel de modificări de
prețuri.

Există şi alte comisii parlamentare care se implică în diferite etape ale

procesului legislativ de la nivel federal. Câteva exemple sunt: Comisiile de
anchetă, incfjohate ŞI în Colț Federală a Austriei; Comisia de

iza este atât oraș, cât şi hdd fede. ceea ce face ca ici să aibă un
cumul de atribuţii, iar Consiliul Municipal al Vienei să exercite atribuţii
RL cu cele ale parlamentelor de landuri (Landtag).

Parlamentul landului alege Guvernatorul landului, care este şi

Preşedintele guvernului landului şi reprezentant al administraţiei
federale. El depune jurământul pe Constituţia Federală a Austriei în fața
preşedintelui federal. Printre atribuțiile guvernatorului se numără:
reprezentarea landului, transmiterea hotărârilor Landtagului către
guvernul federal.

65
 la la Sa aut rit
durile i
Este de remarcat faptul că lan E a i aleşi i,
l, prin Na
legislative atât la nivel federa i îi nivelu
fie membrii în i!
parlamentele lor, care ajung, să ae nții aleşi de
durilor, formate
landurilor prin parlamentele lan
itoriul landului.
către populaţia cu drept de vot de pe ter
„S uvernul Federal. se poale „opune „legislaţiei „land-ului, dacă Șe
RE ST, elor-federales-dar decizia finală este
aceasta contravine171intereselo
consideră, că ace e. r fe casă 3 i 0 EREI SO
„formulată cu participareasşivimplicitpacordul parlamentului Tagduui.
sȘ

ției Federale, ide land-are dreptu

fiecare o'l
Cade altăs-par
Pe t te,-potrivit. Cons titu
,
utională dĂCăacesta-c ons ră-că- &ge. federală

3.1.5.3. Autoritatea legislativă la nivel local în Austria

Consiliul Districtului/Oraşului şi Consiliul Comunei sunt structuri

de exercitare a autorităţii legislative la nivelul districtelor/oraşelor şi
comunelor din Austria. Consiliul/parlamentul local alege şi membrii
administrației executive a oraşului, care constituie guvernul
local. Acesta este un organ consultativ pentru toate hotărârile care sunt
supuse atenţiei consiliului spre aprobare. De asemenea, Consiliului îi
revin diferite atribuţii în domeniul administraţiei. În oraşe cu statut
special, ca Viena, consiliul poartă denumirea de „Senatul municipal“,
care are, în principal, atribuţii executive.

3.1.6. Organizarea şi funcționarea autorităţii executive în Austria

In sistemul administrativ din Austria, autoritatea executivă se exercită

pe fiecare nivel administrativ de către:
Guvernul Federal al Austriei format din ministerele
guvernamentale şi Cancelaria Federală;
- Guvernele landurilor;
- Guvernele locale.
Deşi în câteva domenii atât autoritatea legislativă, cât şi cea executivă
sunt exercitate de către Federație, în cele mai multe cazuri realizarea
sarcinilor administrative este delegată către autorităţile de la nivelul
landurilor. Din aceste motive, specialiştii apreciază că în Austria

66
funcționează un sistem cu
»administrare federală i d
i ea d indirectă” (mittelbar
Bundesverwaltung) şi acolo unde aceasta se a Plică, min
isterele federale sun
responsabile doar pentru planificare, coord onare, t
elaborarea ordinelor
şi
controlul administrativ.

3:[p6:1* Autoritatea-executivăslă nivelfe iaalinsA stia

„La.nivelfederal, auț ritatea,executivă-este, exeroitatărînepriii6fȘEP gs

ancelaria Federală împreu
nă cu ministerele- federa| le, .„In
l. * inttegegrral
atee.. ins
în
Guve rnul Federa

Potrivit Constituţiei, Cancelarul Federal, Vicecancelarul şi ministerele

federale sunt implicate în cele mai importante activități administrative ale
Federaţiei.

Cancelaria Federală a Austriei are o structură organizatorică

flexibilă, care în 2015 era formată din şase divizii specializate, asttel:

- Divizia 1 — Activităţi generale, este acea componentă care

asigură sprijinul administrativ intern pe infrastructură şi este
responsabilă pentru toate proiectele organizaționale care
asigură cooperarea cu celelalte divizii interne şi cu
ministerele federale. De asemenea, această divizie este
responsabilă pentru o diversitate de activităţi, ca de exemplu:
resurse umane la nivelul cancelariei, protocol, planificarea şi
execuţia bugetară, audit intern, operaţiuni de IT, contractare
servicii, acreditare jurnalişti, etc. De asemenea, Divizia |
coordonează întregul proces de diseminare de informaţii
despre activitatea Cancelariei Federale şi a Guvernului
Federal al Austriei.
_ Divizia LI — Cultură şi Artă asigură coordonarea politicilor
pentru conservarea, repararea şi întreţinerea întregului
patrimoniu cultural şi de artă al Austriei, în strânsă colaborare
cu ministerul guvernamental de specialitate.
- Divizia III — Funcţia Publică şi Inovare Administrativă
are o diversitate de responsabilități extrem de importante,
între care: elaborarea proiectelor de legi pentru servicii

67
 servicii contractuale pentru personalu|
publice, pensii,
cancelariei, avansarea resurselor Walls; dezvoltare
administrativă, programe de reformă la nivelul guvernului
și
federal, programe de servicii virtuale, etc.
tăți în
Divizia IV - Coordonare arc importante responsabili
pregătirea politicii guvernamentale şi asigură Cooperarea cu
ministerele federale în toate domeniile de politici;
coordonarea economică, coordonarea interpelărilor parla-
mentare; administrarea activităţilor ministeriale; coordonarea
şi planificarea politicilor regionale la nivel federal şi cel al
landurilor, asigurarea secretariatului Consiliului Naţional de
Securitate; coordonarea Comisiei de Bioetică a Cancelariei
Federale, etc.
Divizia V -— Serviciul Constituţional are responsabilități
derivate din legislaţia fundamentală a Austriei reprezentată de
Constituţia Federală şi constituțiile landurilor. Activitatea
acestei divizii se încadrează în diferite domenii, de exemplu:
relații internaționale; apărarea drepturilor omului; drepturile
şi libertăţile minorităților; legislaţie europeană, etc.
Divizia VI — Serviciul Federal de Presă care gestionează
întreg procesul de diseminare de informaţii către: cetăţeni,
reprezentanții mass-media națională şi internaţională şi
ministerele federale.

Începând din 2015, în structura Cancelariei Federale a Austriei au fost

integrate Ministerul Federal pentru Artă şi Cultură, Constituţionalitate şi
Media şi Secretariatul de Stat pentru Administraţie şi Servicii Publice.
Acestea operează efectiv prin diviziile de specialitate enumerate mai sus.

Toate aceste componente ale Cancelariei Federale se constituie ca

și
Corp al Guvernului Federal, care alături de ministerele federale asigură
exercitarea autorității executive a federaţiei.

Potrivit Constituţiei Austriei, Cancelarul Federal, împreună CU

Vicecancelarul şi ministerele sunt cele mai importante componente ale
structurii organizatorice a sistemului administrativ al tării.

68
 Cancelarul Federal este numit de către Provo
reşedintele Fed, eral. ElZ este
de regulă, un lider al majorităţii partidelor din Parlament, Constituţia
)

nu
precizează un cadru al responsabilităţ ilor acestuia dar.
i : ar, 3în fapt, el are o
funcție foarte importantă, aceea de coordonare a activită ilor
imp, licate de
realizarea întregii politici guvernamentale ŞI
are dreptul constituțional de a
propune Preşedintelui Federal numirea sau demiterea min iştrilor.

Cancelarul Federal este considerat “primus inter pares” (primul între

egali). Vicecancelarul este împuternicit să acționeze ca reprezentant
al
conducerii Cancelariei Federale, în cadrul propriei sfere de responsabilitate
În cazurile unor coaliții guvernamentale, Vicecancelarul provine din
rândurile celui de al doilea partid care formează coaliția.

Biroul Cancelarului Federal este format, în general, din opt membri,

numiţi pe considerente politice. Prin urmare, structura biroului Cancelarului
Federal este o rezultantă a influenţei politicului. Cancelarul Federal este
împuternicit să coordoneze Cancelaria Federală, formată dintr-un număr de
peste 1000 de angajați. Acesta poate delega sarcini, competențe şi
responsabilități miniştrilor din ministerele federale. Politica statului este
realizată de către Consiliul de Miniştri (Cabinetul Primului Ministru)
condus de către Cancelarul Federal. Acesta este format din miniştri care se
întâlnesc o dată pe săptămâna pentru consultări şi decizii pe politici publice,
pe proiecte guvernamentale şi pe proiecte de acte normative.

“Ministerele federale

Consiliul de Miniştri este format din ministerele federale. Acestea

sunt ecale în competențe şi responsabilități şi, prin intermediul miniștrilor şi
“reprezentanții delegați, răspund în fața Parlamentului Federal pentru
activitatea ministerială desfăşurată. Consiliul de Miniştri este considerat ca
o»strueturăde..verificare „a. deciziilor, fundamentate de către ministere.
Inițiătivă J&gislativă»poL. avea. doar ministerele cu„atribuţiiîndomeniul
vespeetiwProblema-de-interes public este negociată cu grupurile politice şi
curinistrulde-resort-şi-se- concretizează”
într=0" propunere: inainte de a fi
aprobată, propunerea trebuie să aibă acordul Nationalrat-ului. Oricum,
ministerul responsabil, .„prezintă==propunerea: pentru discuţie „în-cadrul_
Consiliului
de Miniștri, care trebuie
să o aprobe în unanimitate.

69
 ului Federal al iXitrie) este una
Structura organizatorică a Guvern principale d
ticilor în domeniile
flexibilă, care reflectă priorităţile poli
Guvernului Federal al Austriei făceau
guvernare. În 2015, din structura
federale:
parte următoarele 11 ministere
Mediului şi Managementul
_ Ministerul Federal al Agriculturii,
Apelor;
şi Sportului;
_ Ministerul Federal al Apărării
pentru Femei;
- Ministerul Educaţiei şi Asistenţei
retului;
_ Ministerul Federal al Familiei şi Tine
_ Ministerul Federal al Finanţelor;
_ Ministerul Federal al Sănătăţii;
- Ministerul Federal al Administraţiei;
- Ministerul Federal al Justiţiei;
_ Ministerul Federal al Muncii, Asistenţei Sociale şi Protecţiei
Consumatorului;
Ministerul Federal al Ştiinţei, Cercetării şi Economiei;
- Ministerul Federal al Transporturilor, Inovației și
Tehnologiei.

„Ministerele federale sunt conduse

de un ministru federal care are în
subordine--un- Secretar general, căruia i-se subordonează majoritatea,
departamentele sau secțiilor în cadrul cărora se desfăşoară întreaga activitate
Xmministerului: În funcţie de diversitatea şi complexitatea atribuţiilor
ministerelor, structurile acestora sunt mai suple (cu puţine nivele ierarhice)
sau mai ample. De exemplu, Ministerul Federal al Transporturilor avea în
2015 patru secțiuni/domenii de activitate, iar fiecare avea propria structură.
Majoritatea structurilor organizatorice au un număr mare de compartimente
administrative.

3.1.6.2. Autoritatea executivă în cadrul landurilor din Austria

Pe nivelul administrativ reprezentat de landuri, autoritatea executivă

este exercitată de guvernul landului, format dintr-un grup de reprezentanți
aleşi şi desemnaţi de Parlamentul landului pentru a exercita aceste funcții
administrative.

70
 Guvernul“ landului este condus de un Guvernator
(Landeshauptmann). Guvernat
orul urmează instrucțiunile ministerul
federal. de specialitate şi ră ui
spunde în fața ac estuia. Guvernul
landului
numeşte dintre membrii săi unul sau
doi locţ litori ai guvernatorului. La
viena aceştia sunt cei doi viceprimari. În privința alegerii
viceprimarilor, trebuie menţionat faptul că măcar un Eli aa trebuie
să aparţină partidului care are cei mai
mulți reprezentanți în Consiliu.
Partidului care se clasează pe locul doi îi revine celălalt post de
viceprimar, dacă a obținut cel puţin o treime din mandate.

Guvernul. landului exercită puterea executivă în domenii distincte,

între anumite limite. Landurile au responsabilitate pentru organizarea
învățământului primar, rezolvarea problemelor legate de asigurarea
locuințelor, sănătate şi bunăstarea populaţiei. De asemenea. conducerea
Federaţiei intervine atunci când într-un anumit domeniu nu există autoritate
federală la nivelul landului respectiv. Guvernul landului este independent şi
liber să-şi stabilească propriile sale atribuții, dar în cadrul stabilit de
administrația federală. Fiecare guvern trebuie să suporte costul propriei sale
activități din taxe. Cea mai mare parte a taxelor sunt raxe mixte.

Administraţiile landurilor sunt divizate în districte (Bezirke). Potrivit

legislaţiei federale şi în conformitate cu reglementările valabile pe teritoriul
landului există posibilitatea ca Guvernul landului să delege cele mai multe
dintre atribuţiile sale administrative către districte.

De fapt, legea specială

federală, denumită Legea Echilibrului
Financiar, este negociată între Federație şi landuri pentru o perioadă de cinci
ani, dar aceasta poate fi modificată unilateral de către legiuitorul federal. În
general, programele landurilor sunt finanțate din taxele aplicate la nivel de
land şi într-o proporție semnificativă de taxe mixte aplicate în colaborare cu
Guvernul Federal.

7I
 la nivel local în Austria
3.1.6.3. Autoritatea executivă

La nivel local în Austria, autoritatea executivă esie exercitată în

districte, oraşe şi comune prin intermediul ara e administrative
asti Consiliul
specifice, cum sunt: Consiliul Districtului, Consiliul Gnian
lei țării Viena.
Municipal şi Senatul Municipal/al Oraşului, în cazul capita

La nivel de district, activitățile administrative sunt realizate de un

guvern oficial, special reunit, condus de aşa - numitul comisionar a]
districtului şi biroul acestuia. Pentru toate problemele care trebuie rezolvate
de autorităţile de la nivelul districtului, comisionarul districtului este
responsabil în faţa guvernatorului landului.

Primarul este şeful administraţiei orașului sau municipalității sau

comunei. “Lui i se subordonează consilierii executivi în “calitate de
conducători ai unor structuri administrative distinct constituite din mai
multe departamente. Excepţie face capitala ţării, Viena, care are o
structură administrativă dublă, ca land şi ca oraş/municipiu. Viena are
un parlament al oraşului, şi un parlament al landului. Primul, se
numeşte Consiliu municipal (Gemeinderat), al doilea, Landtag.
Constatăm că există o dublă guvernare: cea a oraşului, prin Senatul
municipal, şi cea a landului prin Guvernul landului.

Cei 100 de deputaţi vienezi deţin la rândul lor funcţii duble, fiind,
în acelaşi timp, membri ai Consiliului municipal, parlamentului orașului,
şi ai Landtagului, parlamentul landului. Ei îndeplinesc ambele mandate
în uniune personală, adică simultan, ca unică persoană.

Comunitățile locale sunt conduse de un consiliu local, ales prin vot

direct şi de către Primar (Burgermeister), care este ales de consiliul local.
Instituția primăriei este un organ administrativ şi executiv şi la nivelul
comunei, care se ocupă (aflându-se în subordinea primarului şi a consiliului
comunal) de problemele comunei. În funcție de rangul localității, aceasta are
denumiri diferite. La Viena, care are un statut special, instituţia primăriei
poartă numele de municipalitate. Conform Regulamentului de Organizare şi
Funcționare în vigoare, în cadrul municipalității vieneze există oP!
resorturi conduse de câte un consilier executiv, din care fac parte cele 7 0 de
departamente (MA-Magistratsabteilung) şi mai multe instituţii, cum ar fi

72
 e (KAV), Instituy
Uniuncă Spitalelor Vienez la Locuinţei (Wiener Wo
hnen),
Muzeele Oraşului adVitwenera ke)(Mus een der St adt Wien), Uzinele comunale
ne r St şi Wien EI
vieneze (W ie ing, Oficiul de Control, Dir
ctu ale (M a ecţia
Munici pa lă şi cele 19 ofi cii distri
gistratische Bezirksămter) nu
ivi . se
subordonează consilierilor execut
Din punct de vedere administrativ,
Viena. este împărțită în 23 de
districte orăşeneşti. Acestea dispun de parlamente de dist
rict cu competențe
limitate. Ele sunt conduse de. şefi/primari de district. aleşi. În fruntea
Senatului municipal — care reprezintă guvernul Vienei — se află primarul
.
Din Senatul municipal fac parte primarul şi consilie
rii executivi aleşi după
principiul proporționalității. Primarul deţine preşedinţia Senatului şi
convoacă adunarea acestuia.

Subiectele dezbătute în Senat sunt de obicei prezentate de

consilierii executivi cu portofoliu. La şedinţele Senatului, care nu sunt
publice, pot fi invitaţi membri ai Consiliului municipal, primarii de districte
sau alte persoane competente.

Senatul municipal decide în legătură cu problemele importante ale

administrației (personal, proiecte etc.) şi dezbate toate iniţiativele care sunt
supuse votului Consiliului. Senatului îi revine în special sarcina verificării şi
dezbaterii preliminare a proiectului de buget şi a bilanţului general. Această
atribuţie se exercită în colaborare cu membrii comisiei de finanțe a
Consiliului. Alte sarcini importante constau în înaintarea de propuneri
pentru alegerea consilierilor executivi cu portofoliu, numirea Directorului
Municipal, exercitarea dreptului de reprezentare în diferite cazuri,
exprimarea acordului cu privire la înaintarea de apeluri la Curtea de
Contencios Administrativ sau la Curtea Constituţională, luarea de decizii cu
privire la atribuţiile comisiilor de specialitate ale Consiliului (atunci când
este cazul). În plus, Senatul şi primarul au atribuţii pentru situaţii de urgență,
ceea ce înseamnă că în anumite cazuri de urgenţă îşi pot asuma hotărâri în
locul Consiliului sau al comisiilor de specialitate ale Consiliului.

Constituţia Vienei prevede că trebuie să existe minimum 9 şi

maximum 15 consilieri executivi. O particularitate a Constituţiei vieneze
este aceea că nu toți membrii Senatului şi guvernului municipal, răspund de

73
 cu portofoliu, există i
un anumit domeniu. Pe | ângă consilierii executivi
consilieri cărora nu li s-a atribu itun anumit domeniu, care
însă sunt membrii
e Cadruj
ai Senatului, au drept de vot, dar n u îndeplinesc atribuţii punctual în
municipalităţii, deci nu conduc un resort/ grupă de depa
rtamente.

În comunitățile mai mari, primarul este asistat de autoritatea locală

Comunitățile se bucură de un considerabil grad de independenţă. îş
soluționarea problemelor locale şi au responsabilitate pentru drumurile
locale, asigurarea necesarului de apă, pentru funcţionarea şcolilor primare,
proiectarea lucrărilor de construcție zonale. În multe cazuri acestea
administrează grădinițele şi spitalele.

Cele mai multe comunități oferă o mare diversitate de servicii care

includ activități sociale, de asistenţă sanitară şi culturală.

În afara sarcinilor proprii, comunităţile execută anumite sarcini în

colaborare cu federaţia (instituţii de la nivel federal), cum ar fi organizarea
alegerilor sau cu landurile, cum ar fi acordarea cetățeniei. Serviciile
comunitare sunt, în general, finanțate din resurse locale, în proporție de
47,2%, din transferarea unor sume, aproximativ 45,7% de la Guvernul
Federal, şi 7,1% de la nivelul landului. Resursele comunităţii provin din
creşterea taxelor pe teren, proprietate, băuturi etc. şi din prestarea
serviciilor oferite.

3.1.7. Organizarea şi funcționarea autorităţii judecătoreşti din

Austria

Trebuie menţionat de la început că în Austria toate instanțele sunt

instanțe federale şi au reprezentare pe fiecare nivel administrativ. În
domeniile civil şi penal există trei nivele de organizare a justiției, în
funcție de complexitatea litigiilor în cazurile de competența dreptului civil şi
de gravitatea cazurilor penale, în speţele de drept penal. Din organizarea
autorităţii judecătoreşti în Austria cu reprezentare pe fiecare nivel fac
parte şi instanțele pentru probleme de muncă şi instanţele comerciale.

Primul nivel de adresare, este cel al instanțelor din districte.

Următorul nivel, e reprezentat de instanţele landurilor sau cum mai sunt

74
acestea denumite curți de jurați, care potrivit art.91din Constituţie sunt
formate din trei Judecători şi opt juraţi. Instanța superioară pe pese nivele
este Curtea Superioară a Districtului şi Curtea Superioară a Landului, în
funcţie de nivelul pe care a fost încă de la început făcută încadrarea cazului.

Cea mai înaltă instanță este Curtea Supremă din Viena

La cele de mai sus se adaugă Curtea Constituţională căreia i se

adresează problemele de nerespectare a prevederilor constituționale. şi
înalta Curte Administrativă la nivel federal pentru restul cazurilor. Cu
două decenii în urmă, la nivelul landurilor şi districtelor au fost create
gestionează cazurile de natură
birourile administrative independente, care
neconstituțională de pe fiecare nivel de reprezentare a autorității
judecătoreşti în Austria.

75
 3.2. Belgia
Belgiei. Aşa Cum
Denumirea oficială actuală a statului este Regatul
provine de la numele une;
menţionează istoricii, numele acestui stat
ea nordică a Galiei
provincii romane Gallia Belgica, situată în extremitat
Locuitorii acesteia se numeau belgi şi au fost rezultatul unui amestec de
Iulius Cezar în
popoare celtice şi germanice, aşa cum â menţionat însuşi
numit pe
documentul intitulat „Comentarii de Bello Gallico”, în care i-a
belgi „cei mai puternici dintre gali”.

Istoria acestui stat a fost una destul de agitată, care a culminat în anul
1830 cu Revoluţia Belgiană care a dus la înființarea statului belgian
independent, condus de un guvern provizoriu şi de un Congres Naţional. În
1914, Germania a invadat Belgia în contextul Planului Schlieffen. În 1940,
Germania a ocupat Belgia pentru alți patru ani până în 1944, când aceasta a
fost eliberată de aliați.

După cel de al doilea Război Mondial, Belgia a aderat la NATO ca

membru fondator şi a format grupul de țări Benelux, împreună cu
Luxemburg şi Ţările de Jos. În 1951, Belgia a devenit unul dintre cei șase
membri fondatori ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului și a
Comunităţii Europene pentru Energie Atomică, iar în 1957 devine fondator
al Comunităţii Economice Europene, care avea să devină actuala Uniune
Europeană. Astfel se explică şi faptul că pe teritoriul Belgiei funcționează
principalele instituţii administrative ale Uniunii Europene, respectiv
Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European.

3.2.1. Date şi informații cu caracter general

Belgia este un stat de dimensiuni teritoriale medii, cu o suprafaţa de

30 528 km? şi cu o populaţie de peste 11 milioane de locuitori, după
recensământul din 2011. Belgia are unul dintre cele mai dens populate
teritorii din Europa, 97% din populaţie locuind în mediul urban. Cu o
densitate a populaţiei de 342 loc/km?, este a doua din Europa, după Olanda.
În Belgia sunt recunoscute trei limbi oficiale: franceza, germana şi
neerlandeza.

76
 În anul 2014 i Belgia a avut P rod
usul inte
i rn Brut (PIB
97 miliarde e, Iar
... a
în acelaşi = an, Produsul Intern
A imati
36 410 $, în a Brut E a
d cu
e
ce rata inflaţiei a fost de 0,1%,
iar rata şomajului a își i.
8,5% din populaţia activă la
nivelul ultimului semestru din
2014 sa:
Belgia are resurse naturale limitate şi este nevoită
să importe masiv
materii prime şi materiale. Cu toate acestea, în 2014 a avut o balanț
ă
comercială excedentară de 305.6 milioane euro şiestă elidar m izituil sai
exportului per capita.

Belgia are un climat de afaceri liberal în care firmele de stat

incluzând serviciile poştale, căile ferate şi transportul public, reprezintă o
cota nesemnificativă din totalul activităţii productive.

Guvernul belgian limitează cât mai mult intervenţia sa în economie.

Belgia dispune de o industrie performantă care depinde în mare măsura de
comerţul internațional. Exporturile de mărfuri şi servicii reprezintă
aproximativ 70% din PIB. Câteva corporaţii domină economia Belgiei, ele
având un rol hotărâtor în fiecare sector al economiei, incluzând industria,
finanțele şi comerțul. Guvernul belgian nu impune investitorilor străini
limitări sau controale restrictive. Se solicită totuşi anumite aprobări ale unor
comisii care reglementează modalitatea de realizare a serviciilor în industrie,
bănci, asigurări, leasing etc, respectarea anumitor reguli de protecție a
consumatorilor, obținerea unor autorizaţii de construcții, demolări etc. din
partea administraţiilor locale, asigurarea condiţiilor de protejare a
angajaţilor, în sensul de a nu lucra în condiţii periculoase, sau de poluare
etc. Companiile străine se bucură în Belgia de tratamentul naţional, fiind
asimilate celor indigene. Nu există restricții de repatriere a capitalului şi
profitului şi nici cerințe în ceea ce priveşte participarea belgiană la
constituirea unei firme cu capital străin.

Sistemul de taxare este unul foarte bine organizat, cu procente

considerabile aplicate veniturilor companiilor şi angajaţilor. Cotele de
impozit colectate de guvernul federal şi atribuite comunităților şi regiunilor
sunt stabilite în baza unor criterii obiective determinate de Legea specială a

7]
finanțelor”, ceea ce exclude orice discriminare pe considerente Politice zu
orice fel de neoocieri dintre diferite puteri. Legea permite ficcăre;
= i
comunități şi regiuni să fund amenteze resursele de care are Nevoie şi să
în 2014, impozitul 3
cunoască nivelul resurselor de care va dispune. Astfel,
cât şi pentru cele
profit, practicat în Belgia, atât pentru firme rezidente
nerezidente. a fost de 39%, aplicabil veniturilor taxabile.

Finanţarea comunităților şi a regiunilor se sprijină pe două Principii:

autonomia financiară şi solidaritatea federală ireversibilă. Primuj
principiu implică responsabilitatea financiară a entităților federale Precum
şi libera dispunere de resursele financiare colectate. Al doilea Principiu
constă în aplicarea unor mecanisme de solidaritate referitoare exclusiv la
regiuni şi se aplică în folosul regiunilor defavorizate.

Comunitățile dispun de trei surse de finanţare: 1) cote atribuite din

produsele impozitate colectate de guvernul federal; 2) venituri nefiscale
rezultate din exercitarea competențelor sau transferuri de la stat; 3)
împrumuturi. Regiunile dispun de cinci surse de venituri: 1) o cotă din
impozitarea persoanelor fizice; 2) venituri fiscale sau impozite regionale; 3)
venituri nonfiscale; 4)intervenţii de la solidaritatea federală; 5) împrumuturi.
Pentru companiile cu venituri mai mici de 322.261,58 euro, nivelul de
taxare poate fi între 28 şi 41%. Taxele pe veniturile individuale variază între
O si 55%, iar pentru dividente este de 25%. La dobânzile bancare se aplică
un impozit de 15%.

Economia Belgiei şi infrastructura de transport sunt puternic integrate

cu cele din vestul Europei. Poziţia ţării în centrul unei regiuni europene
puternic industrializate face ca Belgia să aibă o valoare ridicată a veniturilor
din activităţi comerciale internaţionale care să o situeze în primele zece țări
în clasamentul comerțului internaţional.

Structura PIB-ului arată că Belgia are o industrie puternică ce

contribuie cu aproape 27% în PIB. Contribuţia serviciilor în PIB este una
dintre cele mai mari din Europa, cu o cotă de peste 70%, având în vedere că

49
http:/4 ec.europa.ew taxation_customs/resources/documents/taxation/gen
: :
info/economic_â
nalysis/tax_papers/taxation_paper_34_en.pdf,, accesat septembrie 2015.

78
 ia ponderii serviciilor în PIB A
media P Statele membre este de aproximativ
55%.

În continuare sunt prezentate câteva

dintre performanţ
ele sistemului
administrativ din această țară, care deŞi are O popu
laţie de doar 0,
populația mondială şi importă 70% din nece 2% din
sarul de m ater
totuși controlează 3,4% ii prime şi
resurse, din piaţa internaţiona
lă a exporturilor.
Ocupă locul 10 în lume la exp ortul de bunuri ŞI locul 8 în comerț
internațional de servicii.
ul

Aproximativ 95% din cele peste 900 000 de maşini produse de Volvo
Opel, Volkswagen şi Ford în Belgia sunt exportate în cea mai mare parte în
state membre UE, respectiv Germania, Olanda, Marea Britanie, Franţa.

Belgia este cel mai mare exportator mondial de diamante ŞI covoar

e şi
al doilea exportator mondial de ciocolată şi margarină.

De asemenea, Belgia ocupă locul 3 în lume ca exportator de sticlă şi

Jocul 4 în lume ca exportator de ouă şi băuturi fără alcool.

Belgia este lider mondial la exportul per capita, de aceea, a fost

denumit “cel mai mare exportator mondial” pe locuitor.

În Belgia cercetarea și diseminarea rezultatelor de cercetare sunt

foarte mult susținute de administrație, motiv pentru care Belgia are 929
publicaţii ştiinţifice la 1 milion de locuitori în medie pe an, comparativ cu
Japonia care are 550 publicaţii/1 milion de locuitori în medie şi SUA care au
doar 775 publicaţii/1 milion de locuitori.

Belgia este foarte bine conectată la reţelele vest-europene de transport.

Dispune de peste 3500 km de cale ferată, din care aproximativ 3000 km sunt
electrificați. Compania naţională de transport feroviar asigură majoritatea
legăturilor feroviare.

Datorită densităţii ridicate a populaţiei, frecvenţa trenurilor este

ridicată şi costul transportului este redus. Serviciile Ea a
realizate fie cu trenuri InterCity spre Amsterdam, Strasbourg sau Ziiric i “
cu trenuri de mare viteză spre Paris, Londra, Kăln, Frankfurt, Amsterdam,
Marsilia, Bordeaux şi alte locaţii importante din Europa.

79
 are peste 149.000 km de drumuri amenajate, din care peste
Belgia
dispun de una sau mai multe
1.700 km sunt autostrăzi. Marile aglomerații
centuri ocolitoare.

Toate aceste rezultate remarcabile au fost posibile datorită politicilor

ei specifice, care
şi strategiilor sectoriale ale guvernului belgian şi legislaţi
țări,
reglementează şi încurajează dezvoltarea economică ŞI socială a acestei

Pentru a înțelege efectiv cum contribuie fiecare componentă a

sistemului administrativ la dezvoltarea sustenabilă a Belgiei şi ce rol au tipul
de stat, forma de guvernământ şi regimul politic din această țară în
transformarea ei continuă, în acest capitol sunt cuprinse câteva dintre cele
mai importante şi relevante aspecte de organizare şi funcționare a
aparatului administrativ al țării.

3.2.2. Tipul de stat, forma de guvernământ, bazele

constituţionale şi şeful statului

Belgia este o monarhie constituțională, conform Constituţiei din

1831 şi o democraţie parlamentară. Constituţia a fost modificată prin
numeroase amendamente de-a lungul timpului. Urmare a schimbărilor
constituționale din 1980 şi 1988, Belgia devine un stat semi-federal, în care
au coexistat instituții federale şi federative. Ultimele schimbări
constituţionale sunt cele din 1993 şi 1994 care au stabilit structura federală
a statului belgian. În Titlul 1 al Constituţiei din 17 februarie 1994 se face
referire la statul federal, la componentele şi teritoriul său. Articolul 1 al
Constituţiei prevede că Belgia este un stat federal, compus din comunități
şi regiuni.

Prin urmare, Belgia este un stat federal cu patru nivele de

reprezentare administrativă şi teritorială, respectiv nivelul federal, cel al
comunităţilor lingvistice, cel regional şi cel local.

Șeful statului este Regele Belgiei. În această monarhie, Coroana este

simbolul unității şi stabilității naţionale între cele trei autorităti: legislativă.
executivă ŞI judecătorească.

80
 imbăirile IN de pe scen
Schim scen:a itică a ultimilor
politică ani au cres
partidelor politice în Parlamentul cut rolul
Federal ŞI în Guvernul Federal
redus considerabil autoritatea dar au
decizională a Șefului statului
|
Regele Belgiei are însă câteva ar ibuții importante
, între care se află
şi următoarele:

- reprezintă națiunea, nu statul, în relaţiile lui cu alte

state:
- este comandantul forțelor armate;
= i Primul Ministru şi miniştrii, dacă aceştia au primit vot de
încredere din partea Camerei Reprezentanţilor pentru a
forma
guvernul federal;
- acceptă sau respinge demisia guvernului belgian şi astfel poate
exercita indirect o influență importantă, când Parlamentul trebuie
să fie dizolvat;
- analizează şi promulgă legislaţia, care în proporție de 95% provine
de la Guvernul federal.

3.2.3. Caracteristici generale ale organizării administrativ-

teritoriale şi ale sistemului administrativ din Belgia

Din punctul de vedere al reprezentării în teritoriu, Belgia cuprinde trei

comunități: Comunitatea franceză, Comunitatea flamandă şi Comunitatea
germanofonă. Belgia este împărțită, de asemenea, în trei regiuni: regiunea
valonă, regiunea flamandă şi regiunea Bruxelles — Capitala (potrivit art. 3
din Constituţia din 1994). În art. 4 al Constituţiei din 1994 se precizează că,
în Belgia există patru regiuni lingvistice: regiunea de limbă franceză,
regiunea de limbă olandeză, regiunea bilingvă Bruxelles şi regiunea de
limbă germană. Fiecare comunitate a Regatului aparține unei regiuni
lingvistice. Conform Constituţiei, limitele celor patru regiuni lingvistice nu
pot fi schimbate sau rectificate decât printr-o lege adoptată cu majoritatea
voturilor, în fiecare grup lingvistic al fiecărei Camere, cu condiţia ca
majoritatea membrilor fiecărui grup să fie întrunită şi ca totalul voturilor
pozitive existente în cele două grupuri lingvistice să fie de două treimi din
sufragiile exprimate.

În cadrul regiunilor sunt organizate // provincii.

Sl
 Provinciile şi Regiunea Capitalei Bruxelles sunt subdivizate -
comune sau comunități. . Cu excepția celor 19 Sorudae din Regiune,
Capitalei care sunt bilingve, comunele din celelalte 2 regiuni au o Singura
limbă oficială, limba comunităţii de care ține comuna. Potrivi
documentaţiei oficiale, 27 de comune din totalul comunelor belgiene
sunt „comune cu facilități”, comune în care o serie de servicii Publice sup,
oferite şi în altă limbă decât limba oficială a comunei. Din punct de Vedere
electoral şi al organizării teritoriale a tribunalelor, comunele sunt grupate în
arondismente.

Din punctul de vedere al organizării administrative, sistemu

administrativ este dispus pe patru nivele de reprezentare administrativă, aşa
cum se poate observa în figura 2, respectiv:

- nivelul federal;
- nivelul comunităților lingvistice franceză, germană şi neerlandeză;
- nivelul regional subdivizat în majoritatea regiunilor în provincii şi
comune;
- nivelul local, al municipalităţilor (589 municipalități).

Figura nr. 2. Sistemul administrativ belgian pe nivele de reprezentare

e DE Instituțiile Naţionale 4 |
Federal Camera Reprezentanților, Senat, Regele

!1
i Comisia Reunită a
i Comunităţilor Comuni-
Nivelul i 4 4 tatea
. LI I

Comunităţilor Comunitatea |i Comunitatea Comisia Comisia Fiat

3 Pi UI y E
vorbitorilor de vorbitorilor de Comunităţii | | Comunității
limbă germană limbă franceză Franceze Flamande
RES EE====E= LIZZIE

Î Î |
o ZI

Nivelul FAR Regiunea

Ş Regiunea Walonă Regiunea Capitalei dă
Regional Brussel FATA
1
ulii

: E iunea
Regiunile de Regiunea Regiunea vorbitorilor de sea a
i : orbi
Limbă vorbitorilor de limbă franceză Regiunea bilingvă a limbă
limbă germană As
daneză

(Sursa: Autorul)

82
 Sistemul administrativ al Belgiei este format d;
sic: al : reia din ini 5 at dintr- 0 diversitate
instituții ŞI autorități administrative, Care î de
AU Structuri comp
mecanisme de funcționare destul de diferite lexe şi

Pentru a înţelege corect caracter

isticile şi mecanismul d A
e iunc
sistemului administrativ belgian, este necesar să se facă distincţi : tionare a
la în tre:
_ instituțiile naționale, care oferă servicii descentrali
Zate la nivel
local (provincii şi municipalități);
_ instituţiile comunităților lingvistice;
instituţiile regionale.
Majoritatea populaţiei Belgiei face parte din două grupuri lingvistice
răi anu
principale, cel al vorbitorilor de limbă franceză (42%) şi neerlan
(57%), la care se adaugă o comunitate restrânsă de vorbitori de limbă
germană (1%). La nivel federal există o legislaţie foarte strictă cu reguli
lingvistice clare care se aplică în toate instituţiile şi domeniile. La nivelul
comunităților lingvistice, fiecare comunitate are propriile instituții politice
şi administrative autonome.
Dacă, pe ramurile executivă şi legislativă există o serie de diferenţe
generate de criteriul lingvistic, pe ramura autorității judecătoreşti,
sistemul este unul unitar, organizat ca o piramidă formată din judecătorii
şi tribunale. În vârful acesteia este poziționată Curtea de Casaţie
responsabilă pentru a menţine coeziunea deciziilor luate de instanţele
inferioare.

Din 1980, Belgia are şi o Curte de Arbitraj, care are competenţe

principale în soluționarea conflictelor juridice dintre Guvernul Federal,
autoritățile comunităților şi autorităţile regiunilor, în conformitate cu
legislația specifică a acestora.

Conflictele dintre diferitele structuri instituţionale de pe nivelul

federal sunt rezolvate de către Curtea Constituţională a Belgiei.

Guvernul federal are atribuţii generale de reglementare în domenii

distincte: . justiţie, apărare, poliţia federală, energie nucleară, politica
monetară, datoria publică, securitatea socială. Guvernul controlează o parte
importantă a finanţelor publice, sistemului de sănătate şi a politicii

83
 de Căi Ferate sunt companii naţionale
internaţionale. Poşta şi Societatea
federa]
deţinute de stat, care se află în responsabilitatea guvernului
în cadrul UE.
Guvernul federal este responsabil de obligaţiile Belgiei

Comunitățile îşi exercită autoritatea în cadrul unui teritoriu bine

definit de frontierele lingvistice. Iniţial, competențele acestora erau legate de
chestiunile lingvistice: educaţie, cultură, mijloacele de informare în masă Şi
utilizarea limbii. Treptat, acestora le-au fost transferate alte competențe care
nu sunt direct legate de chestiunile lingvistice: sănătate (medicină generală
şi preventivă), asistenţă socială (protecția tinerilor, ajutor acordat familiilor,
servicii de asistenţă a imigranților, etc.)

Regiunile au autoritate în chestiuni legate de teritoriu. Acestea includ

economia, agricultura, lucrări publice, energie, transport, politica de
gestionare a apei, a mediului, a locuințelor, planificarea oraşelor şi
regională, conservarea naturii şi comerțul exterior. De asemenea, transportul
urban şi interurban este de competența regiunilor, existând trei societăți de
transport în comun. Bruxelles este singurul oraş care are o rețea de metrou.
Sistemul de transport cu tramvaiul este foarte bine dezvoltat atât la nivel
local cât şi interregional. Tramvaiul de coastă belgian este o linie de
tramvai interurban ce funcţionează de-a lungul întregului litoral belgian, de
la frontiera cu Franţa până la frontiera cu Olanda.
Din punct de vedere administrativ, regiunile supraveghează
ei €
provinciile, comunele şi companiile de utilităţi intercomunale.
Sistemul administrativ în Belgia este asimetric, instituţiile echivalente
din regiuni diferite nu au aceleaşi atribuții și competenţe. Pentru problemele
de interes comun al membrilor comunităţilor s-a format o Comisie
Comunitară Comună. De exemplu, în Flandra, comunitatea şi regiunea au
fuzionat, în timp ce comunitatea franceză s-a limitat doar la transferarea
unor competenţe către Regiuni.

” http:/Awww .belgium.be/, accesat septembrie 2015.

84
 3.2.4. Autoritatea legislativă în Belgia

Autoritatea legislativă în Belgia se exercită la nivel federal, regional

şi local.

3.2.4.1. Autoritatea legislativă la nivel federal în Belgia

La nivel federal, inițiativă legislativă au trei instituţii:

- Guvernul Federal;
- Senatul;
- Camera Reprezentanților.
Realitatea arată că cea mai mare parte a iniţiativelor legislative
aparţine miniştrilor din Guvernul Federal al Belgiei.
Cele două camere ale Parlamentului federal au atribuții, competenţe şi
responsabilităţi similare. Membrii Parlamentului federal sunt aleşi prin
scrutin proporțional plurinominal. Votul cetățenilor care au împlinit
vârsta de 18 ani este obligatoriu. Prin urmare, Parlamentul federal al Belgiei
are reprezentativitate la nivel naţional. Toate propunerile legislative ale
Guvernului Federal trebuie să fie adoptate în aceeaşi formă de fiecare
cameră a parlamentului, după care urmează să fie promulgate de Șeful
Statului, înainte de a deveni legi.
Ambele Camere ale Parlamentului Belgiei desfăşoară o intensă
activitate de monitorizare a Primului Ministru şi ministerelor.
Senatul a fost creat în 1830 pentru a echilibra implicarea în procesul
legislativ a Camerei Reprezentanților. În prezent, cei mai mulți senatori sunt
aleşi prin sufragiu universal. În cadrul Senatului belgian pot fi identificate
câteva categorii de senatori:
- Senatori aleşi direct prin sufragiu universal, aceştia sunt cei mai
mulți, revenind un senator la doi deputați din Camera Reprezen-
tanților;
- Senatori aleşi de Consiliile Comunităților, proporțional cu populația
acestora;
- Senatori cooptați.

Mandatul unui senator este de patru ani, iar candidaţii trebuie să aibă
vârsta peste 40 de ani. Prin urmare, la fiecare patru ani, Senatul Belgiei, care
situațiilor
potrivit Constituţiei reuneşte 106 senatori, se reînnoieşte, cu excepția

85
 Să
(> ş
- |
.

este considerată Prima Cameră

Camera Reprezentanţilor
că aceasta trebuie să reuneasca 21
Parlamentului Belgiei. Constituţia prevede
mai puțin în Cazurile
deputaţi, aleşi pentru 4 ani şi reînnoiți la fiecare poa ani,
idat pentru
în care aceasta este dizolvată de Şeful Statului. Vârsta unui cand
Camera Reprezentanților este de minim 25 de ani.

Fiecare cameră a Parlamentului Belgiei își desfăşoară activitatea în

sesiuni permanente. Pentru a sprijini activitatea paăiea tată, în Parlamentul
Federal al Belgiei sunt organizate și funcționează comisii permanente, care au
activitate regulată. Numărul acestora şi specificul activităţii lor este stabilit de
către membrii fiecărei camere a parlamentului. Rolul acestor comisii este de a
analiza conţinutul propunerilor legislative transmise, în cea mai mare parte de
Guvernul federal şi de a formula amendamente.

Fiecare comisie are un grup de inițiativă cu un purtător de cuvânt

implicat direct în dezbaterile proiectelor de legi.

Pentru dezbaterile problemelor din domeniul financiar-bugetar, Camera

Reprezentanților este asistată de Curtea Auditorilor, ai cărei membrii sunt
aleşi şi care au misiunea de a verifica nivelul veniturilor şi structura
cheltuielilor publice plătite de instituţiile statului de la nivelul federal, al
comunităților, regiunilor şi provinciilor de pe teritoriul țării.

Fiecare cameră parlamentară poate să aibă iniţiativa constituirii unor

comisii de anchetă care au atribuții de investigare comparabile cu ale unui
magistrat, dar care nu trebuie să interfereze cu autoritatea judecătorească.

3.2.4.2. Autoritatea legislativă la nivelul comunităților lingvistice

şi regiunilor din Belgia

In baza principiului autonomiei administrative, la nivelul

comunităților lingvistice şi regiunilor funcţionează parlamente, care au
competențe de reglementare în domenii bine delimitate. În Capitolul IV,
Titlul III din Constituţia elaborată în 1994, sunt menţionate parlamentele i
guvernele, ca organisme de conducere ale comunităților şi regiunilor.

86
 În articolul 127y al Consti
A tuţiei se stabilesc
competențe
ză şi flamandă, ale căror parlamen
t le comunităților
sa ura,
învățământnl, 2 e au competenţe
4 de reglementare în
ră
domeniile: CU Itură, cooperarea între comunități și interna-
țională

di ul aa i pt de reglementare prin
decrete în domeniile: cultură, învățământ — cu limitele sta
bilite, cooperarea
intre comunităţi şi cooperare internațională.
Comunitatea flamandă și Regiunea flamandă nu au decât un singur
Parlament şi un singur Guvern, deoarece instituţiile lor au fuzionat de
curând. Conform articolului 39 din Constituţie, parlamentele comunităţilor
flamandă şi franceză, ca și guvernele lor, pot exercita competenţe în
regiunea valonă şi cea flamandă, în condiţiile fixate de lege.
În Parlamentul Regiunii Bruxelles-Capitala, şi în Colegii, există
grupuri lingvistice competente în domenii comunitare. Colegiile sunt
structuri administrative de coordonare a două comunități.
Parlamentul Comunităţii franceze şi cel al Comunităţii valone şi
grupul lingvistic francez al Regiunii Bruxelles-Capitala pot decide, în
comun sau fiecare în parte, prin decret, dacă exercită competenţe ale
comunităţii franceze (art. 138).
La propunerea guvernelor lor, Parlamentul Comunităţii Germanofone
şi Parlamentul Regiunii valone pot, fiecare prin decret, să decidă, de comun
acord, ca Parlamentul şi guvernul Comunităţii germanofone să exercite
competențele Regiunii valone, în regiunea de limbă germană.

3.2.4.3. Autoritatea legislativă la nivelul provinciilor, comunelor

și municipiilor din Belgia

Provinciile sunt colectivităţi locale descentralizate, aflate sub tutela

regiunilor. Consiliul provincial este organul deliberativ alcătuit din 47 — 84
consilieri, aleşi pe o perioadă de şase ani. In ultimii 15 ani, provinciile au
pierdut din rolul şi competențele deţinute anterior.
Comunele au ca organ deliberativ Consiliul comunal, care poate avea
ani mda
între 7 şi 55 de membri, aleşi pe o perioadă de şase
Repartiția competenţelor. între regiuni ŞI Gorppinuăji s-a rea ; a
a doua es
două axe principale: prima este cea lingvistică, 1ar cca de
economică,

87
 Provinciile şi comunele au competenţe care le PI să intervină
orice domeniu pe care îl consideră de interes delia rezerva TESPectări,
'erarhiei normelor. Ele au prerogative isi ales i area deciziilor
referitoare la guvernarea provinciilor. Provinciile îşi asumă şi misiuni d
interes general încredințate de autorităţile federale.
Constituţia nu detaliază competențele locale, dar garanteaza
comunelor competență de principiu în domeniile de interes COMuna]:
politica comunală, starea civilă, asigurarea serviciilor pis dee urbanism,
apă, deşeuri menajere, transport urban, drumuri, pai Verzi, Sănătate,
servicii sociale, sport, educaţie. Comunele organizează învățământu
preşcolar şi pe cel primar, construiesc şi întreţin şcolile, iar marile comune
se ocupă şi de învăţământul secundar, profesional şi cel superior. Din anul
2001, o preocupare principală a fost eliminarea decalajelor dintre comune,
prin intermediul regiunilor, şi, mai ales, prin acordarea unei autonomii
financiare mai mari comunelor.
În ultimii ani a continuat procesul descentralizării şi s-a ajuns la o
diversificare a comunelor şi provinciilor, în funcţie de regiunea căreia îi
aparțin.
Din punct de vedere juridic, nu există o ierarhie între normele
financiare federale şi cele regionale sau comunale. Puterea centrală nu poate
exercita nici un fel de tutelă asupra regiunilor şi comunităților, cu excepția
limitării valorii împrumuturilor. Legile federale impun totuşi, în domeniile
cu competențe partajate, proceduri obligatorii de coordonare între entităţi.
Mijloacele financiare sunt transferate anual, în funcție de buget, prin legea
bugetului, adoptată cu majoritate calificată. Aceste entităţi îşi pot completa
mijloacele prin resurse financiare-fiscale proprii sau pot face împrumuturi.
La nivelul municipiilor, autoritatea legislativă este reprezentată prin
Consiliul municipal, format din reprezentanți aleși de cetăţenii oraşului. Ei,
se bucură de autonomie legislativă, dar cooperează cu primăriile în procesul
de legiferare. Iniţiativele legislative ale consilierilor municipali trebuie să
corespundă nevoilor municipiilor şi să fie în concordanţă cu legislația
federală şi cea a comunităților şi regiunilor din care acestea fac parte.

88
 3.2.5. Autoritatea executivă la nivel federal :
» Comunitar, regional şi
C ] .

local în Belgia
A .

Este important să remarcăm distincția care se face în Belgia între:

Instituţiile federale;
- Instituţiile najionale, care sunt implicate cu precădere în furnizarea
serviciilor publice descentralizate de la nivel local (provincii şi
municipalități); Pe
_. Instituţiile comunităților de limbă;
_ Instituţiile regionale;
Instituţiile locale.
Toate aceste tipuri de instituții iau parze în procesul de exercitare a
autorității executive pe teritoriul Belgiei. Ele au atribuţii, competenţe şi
responsabilități difente şi cooperează în procesul de guvernare a țării pe baza
principiilor autonomiei administrative şi descentralizării administrative.

3.2.5.1. Autoritatea executivă la nivel federal în Belgia

Autoritatea executivă la nivel federal este exercitată de Guvernul

Federal şi Consiliul de Miniştri, respectiv Aparatul de lucru al Primului
Ministru, numit de Şeful Statului ca reprezentant al celui mai puternic partid
politic reprezentat în Camera Reprezentanţilor.

În vârful ierarhiei administrative, pe latura executivă se află Primul

Ministru al Belgiei care are rolul de „primus inter pares”. Aceasta se poate
traduce prin sintagma „primul între egali” sau „primul între cei de acelaşi
rang” şi se referă la faptul că Primul Ministru al Belgiei, deşi are acelaşi rang
ca ceilalți miniştri, în procesul decizional de guvernare, el are rolul cel mai
important şi autoritate deosebită în cadrul Guvernului Federal şi Consiliului
de Miniştri.
Primul Ministru este Şeful Guvernului format dintr-un număr ega/ de
miniştri din regiunea Valonă şi cea Flamandă. EI are libertatea de a alege
membrii Cabinetului pentru a forma Guvernul. La recomandarea Primului
Ministru, Casa Regală numeşte și ceilalți miniştri.

89
 Deşi nu se ahă
A
în relaţii ierarhice de autoritate cu membri,

executivului, totuşi Primul Ministru al Belgiei exercită o autoritate morală

i
asupra acestora ȘI se bucură de un respect deosebit şi recunoaştere deplină
procesul de guvernare a țării.

Primul Ministru al Belgiei are un aparat administrativ propriu

format, în principal din următoarele structuri:

- Cabinetul Primului Ministru,

- Cancelaria Primului Ministru,
- Departamentul Central de Coordonare a Politicilor;
- Consilii şi Comitete Consultative;
- Departamentul Central de Management;
- Ministerele;
- Reprezentarea Autorităţii Executive Federale la Celelalte Nivele
Administrative.

> Cabinetul Primului Ministru, din care fac parte aproximativ 100
persoane numite direct de Primul Ministru, se ocupă cu stabilirea agendei de
lucru, gestionarea corespondenței premierului, a proiectelor legislative care
intră în şedinţele de guvern. Din această structură face parte şi un grup de
consilieri ai premierului responsabili pentru informarea Primului Ministru
asupra priorităţilor guvernului şi pentru eventualele negocieri şi acorduri
care să faciliteze luarea deciziilor ministeriale.

» Cancelaria Primului Ministru, din care fac parte funcționari

publici de carieră, oferă Primului Ministru şi Cabinetului acestuia întreg
suportul administrativ pentru exercitarea tuturor atribuţiilor specifice.
Aceasta este condusă de un Secretar al Cancelariei, numit de Primul
Ministru în funcție.

>» Departamentul Central Pentru Coordonarea Politicilor

Acest departament coordonează întreg procesul politicilor. şi
strategiilor guvernamentale, dar cea mai importantă structură din acest
aparat care se ocupă cu formularea politicilor este Consiliul de Miniştri.

90
 > Comisiile şi Comitetele Consultative formează un grup distinct d
stinct de
structuri care se constituie pentru toate obiectivele de
olitici pe
politici
care le are guvernul. “Există ma! multe comisii permanente,
Pa
iar
temporar se constituie şi comisii ad-hoc.
Cele mai importante dintre comisii, comitete, consilii sunt prezentate în
continuare:
_ Consiliul Economic Central (Conseil central de l'economie) este
creat pentru a aviza sau a formula propuneri de soluționare a
principalelor probleme existente în economia belgiană. tatei
consiliului trebuie să fie consultați întotdeauna înainte de a se lua o
decizie importantă în domeniul economic. Din structura consiliului
fac parte economişti şi reprezentanți ai întreprinderilor, agriculturii,
comerțului şi sindicatelor;
Consiliul Naţional de Muncă (Conseil National du Travail)
funcționează pentru a aviza şi a formula sugestii de soluţionare a
problemelor în domeniul securităţii sociale, pentru a negocia
conţinutul contractelor naționale aplicabile în toate sectoarele de
activitate. Acest Consiliu reuneşte un număr egal de reprezentanți ai
managementului organizațiilor, dar şi ai salariaților din industrie,
agricultură, comerţ etc.;
_ Biroul de Planificare (Bureau du PLan) raportează atât Primului
Ministru, cât şi Ministrului Economiei şi Planificării, fiind considerat
ca o unitate de cercetare guvernamentală în domeniul economic;
- Comisia de Finanţe şi Bănci (Commision bancaire et financiere)
asistă guvernul şi formulează propuneri referitoare la o ordine a
priorităților în adaptarea sau completarea cadrului legislativ în
domeniul financiar-bancar;
- Consiliul Superior de Finanţe (Conseil superieur des finances) este
responsabil pentru monitorizarea aplicării politicii în domeniile
financiar, bugetar, monetar.

> Departamentul Central de Management (DCM) are atribuţii

deosebit de importante în gestiunea resurselor financiare, umane şi
informaţionale de la nivel federal.

9]
 cooperează cu Die
Pe componenta de resurse financiare, DCM (ia de
ului de Fi
Buget şi Controlul Cheltuielilor Publice din cadrul Minister
ulează Nanțe,
responsabilă pentru proiectarea bugetului de stat şi care form Opinii
referitoare la finanțarea diferitelor proiecte care angajează bani pubj; Ci. De
asemenea, cooperează şi cu Direcţia de Trezorerie din cadrul Ministe Tului de
Finanţe şi cu Ministerul de Finanţe din cadrul Consiliului de Miniştri,

Pe componenta de resurse umane DCM cooperează cu Serviciu]

Administraţiei Generale care aparține Ministerului Administrației şi Serviciiloe
Publice. DCM este responsabil pentru managementul resurselor umane ș;
respectarea reglementărilor specifice, iar în acest scop participă la exercitarea
controlului administrativ şi bugetar implicat de gestiunea resurselor umane din
administrație.

De exemplu, Secretariatul Permanent pentru Recrutarea Funcţionarilor

Publici raportează Primului Ministru, dar funcționează în cadrul Ministerulu;
Funcţiei Publice. Acest secretariat se ocupă cu recrutarea funcționarilor de
carieră angajați în instituțiile federale sau în ministerele comunităților,
respectiv regiunilor de pe teritoriul Belgiei.

Alte exemple de structuri aflate în coordonarea DCM sunt: Serviciul

Administrativ de Sănătate, Direcţia Generală pentru Selecţie şi Training, care
coordonează programele de training şi promovare pentru toate resursele umane
din administrația belgiană.

Pe componenta de resurse materiale, DCM coordonează câteva structuri

importante, ca de exemplu: Biroul de Construcţii, care gestionează
proprietățile statului; Biroul Central de Aprovizionare, care gestionează
procedurile de aprovizionare a aparatului administrației publice şi Biroul de
Tehnologii Informaționale, care gestionează politicile în domeniul
tehnologiilor informaționale necesare sistemului administrativ din Belgia.

> Ministerele
Exercitarea autorităţii ministeriale de către miniştrii din Guvernul
Federal al Belgiei se face cu respectarea principiului responsabilității
ministeriale, potrivit căruia fiecare titular de portofoliu are atribuții,
competenţe și responsabilităţi precise referitoare la iniţiativele legislative Și

2
la impactul acestora asupra domeniului în care ÎŞI exercităd funcţiluncţia de
;
demnitate publică.
in Ha

Interesant este faptul că, în general, membrii Guvernului sunt selectaţi

ectaţi
dintre parlamentari, iar în acest caz ei trebuie să combine
cele două funcţii. ci
Legea belgiană permite ca un ministru să deţină mai mult de
un portofoliu.
Alături de Consiliul de Miniştri funcţionează şi Consiliul
Guvernamental, creat de miniştrii şi secretarii de stat care se întâlnesc de
câteva ori pe an, în special când trebuie dezbătute probleme speciale.

Ministerele din Consiliul de Miniștri au o structură ierarhică

piramidală fiind subordonate direct unui ministru, care poate să delege o parte
din responsabilitățile lui către secretarul general, aflat pe o poziţie ierarhică
superioară în structura administrativă, sau către administratorul general şi / sau
către directori.

În exercitarea atribuţiilor funcției sale, ministrul este ajutat de un Birou

al Ministrului format din funcționari publici aflați într-o legătură continuă cu
reprezentanţi ai diferitelor sectoare de activitate din viaţa publică. Fiecare
birou ministerial este condus de un şef, care asigură legătura dintre ministru şi
funcţionarii publici din ministerul pe care îl conduce şi dintre el şi alte birouri
ministeriale.

> Reprezentarea Autorităţii Executive Federale la Celelalte

Nivele Administrative asigură legătura dintre autorităţile executive de la
nivel federal şi componentele aparatului administrativ care funcţionează în
comunităţi, regiuni, provincii şi comune.
De exemplu, fiecare provincie este condusă de un Consiliu al
Provinciei, format din membri aleşi prin vot direct în acelaşi timp cu membrii
Senatului. Acest Consiliu numeşte şase membri executivi, care devin deputați
permanenţi. Guvernul central este reprezentat la acest nivel printr-un
guvernator numit de Coroană, care participă la reuniunile Consiliului şi are
autoritate în problemele de securitate şi protecţie civilă.

Un alt exemplu există la nivelul mumnicipalităților. Asttel, fiecare

municipalitate este condusă de un Consiliu direct pe o
Municipal ales
perioadă de 6 ani. Dintre membrii acestui organism se aleg câțiva reprezentanți

93
 a exercita autoritatea executivă la acest dl
(college echevinal) pentru
mar numit de Coroană, sn d
Guvernul central este reprezentat de un Pri
pentru ordine
obicei este unul dintre consilieri. Primarul este responsabil
de câte gi
publică şi securitate, este şeful poliţiei locale şi şeful Consiliului ori
nivel.
se organizează şedinţe ale executivului la acest

32.52. Autoritatea executivă la nivel regional şi al comunităților

lingvistice în Belgia

Guvernele în Belgia sunt constituite la nivel de regiuni, unde

funcționează guvernele regionale şi de comunități, unde funcționează
guvernele comunităților.

Guvernele regionale

Regiunile au fost stabilite în 1970, dar au devenit 0 realitate

recunoscută de reprezentanții politicului abia în intervalul 1980-1989. Fiecare
din Regiunile Valonă şi Flamandă are un Consiliu din care provin deputaţii
federali şi senatorii aleşi direct de cetățenii din regiune. Consilierii pot iniţia
decrete, care au putere de lege în mai multe domenii, cum ar fi:

- protecția mediului şi conservarea deşeurilor;

- transport;
- dezvoltare economică regională;
- gestionarea resurselor naturale şi energetice;
- supervizarea activităţii autorităților locale;
- conversia şi reconversia profesională.

Regiunile primesc resurse financiare atât de la nivel central, în urma

elaborării unor proiecte înaintate şi avizate la nivelul guvernului central, cât și
din împrumuturi negociate cu Guvernul Central şi desigur din taxe şi impozite.

Regiunea Capitalei Bruxelles a fost delimitată în 19809 şi este condusă de

un Consiliu format din 75 de membri aleși prin vot direct universal pentru
cinci ani cu o reprezentare garantată de minoritatea flamandă atât în Consiliu,
cât şi în executiv.

94
 Guvernele comunităţilor de limbă

Comunitățile au fost stabilite în 1970 şi definitivate în 1988, ca unităti

strative locale. Cnteriul
dmnimistrati" îi
a ul c care a stat la baza constituinii lor nu este unul
—cerafic. ci unul lingvistic.
Prin urmare, limba vorbită de fiecare cetățean
îl face să se asocieze la o
comunitate sau alta. Fiecare din Comunitățile Franceză şi Flamandă are un
Consiliu care reuneşte un număr de deputați federali şi senat
ori aleşi direct,
care reprezintă aceste grupări lingvistice în una din cele două Camere.

Consilierii pot iniția decrete, având putere de lege în mai multe domenii:
limbă şi cultură, educație, sănătate şi asistență medicală directă pentru cetăţeni
şi mijloace mass-media. Consilierii aleg dintre membrii lor miniștrii pentru
executivul constituit la acest nivel.

Resursele financiare ale Comunităţilor provin din: proiecte finanţate de

Guvernul Central, licenţe pentru spaţii de emisie radio şi TV, cotă parte din
taxele percepute de Guvernul Central, taxe pe proprietate şi împrumuturi.

Comunitatea vorbitorilor de limbă germană a fost stabilită în 1983 şi are

în Consiliu 25 de membrii aleşi prin vot direct universal pentru o perioadă de
cinci ani. Consiliul alege, nu neapărat dintre membrii săi, trei miniştrii pentru
autoritatea executivă de la acest nivel. Comunitatea vorbitorilor de limbă
germană poate, de asemenea, iniția propriile decrete care au putere de lege în
aceleași domenii cu celelalte comunități. Resursele financiare sunt constituite
din aceleaşi surse ca şi pentru celelalte comunități.

3.2.5.3. Autoritatea executivă la nivel local în Belgia

Provinciile din cadrul regiunilor, municipalitățile şi comunele tac parte

din administraţia locală. Provinciile, municipalitățile şi comunele au
competenţe care le permit să intervină în orice domeniu pe care îl consideră
de interes local, sub rezerva respectării ierarhiei normelor. Ele au
prerogative importante în luarea deciziilor referitoare la administrarea
provinciilor, municipiilor sau comunelor, fără precizări speciale.

95
 competențele locale, dar Earanteaz,
Constituţia nu detaliază
în următoarele domeniile q,
competenţa de principiu a autorităților locale
lor Publice
interes: politica comunală, starea civilă, asigurarea servicii
Spaţii verzi
urbanism, apă, deşeuri menajere, tn -ansport urban, drumuri,
servicii sociale, sport, educație. Comunele Organizeaza
sănătate,
învățământul preşcolar şi cel primar, construiesc şi întrețin şcolile i
marile comune se ocupă şi de învățământul secundar, profesional şi cel
superior.

La acest nivel, autoritatea executivă este exercitată de un guvern al

provinciei, al municipiului și al comunei. Dintre membrii Consiliului
municipal, sau ai Consiliului Comunal se aleg reprezentanți cu atribuţii
executive. Conducerea executivă a acestora şi legătura cu guvernul regional Şi
federal este asigurată de un Primar numit de Coroană, care de obicei este
unul din consilieri.

Aceste guverne locale sunt puternic susținute de guvernele regionale,

care finanţează proiecte de interes pentru ele şi le transferă cotă parte din
taxele pe proprietate percepute de la acestea. Pentru a acoperi propriile nevoi
financiare, aceste structuri administrative de la nivel local apelează adesea la
împrumuturi bancare, care sunt garantate de regiune.

3.2.6. Autoritatea judecătorească în Belgia

Belgia are un sistem legislativ cu puternice influențe ale sistemului

romano-germane, în care legile sunt astfel armonizate, încât creează
uniformitate şi amplifică funcționalitatea cadrului instituțional într-o societate
cu un puternic caracter democratic.

Cadrul legislativ este completat cu o serie de coduri de procedură

penală şi civilă al căror conţinut este puternic influenţat de reformele
„napoleoniene”. Toate aceste elemente ale cadrului legislativ rămân să fie
elaborare de Guvernul Federal şi aprobate de Parlamentul Federal, ceea ce nu
limitează rolul important al instanțelor de judecată, respectiv Curtea de
Arbitraj şi Curtea de Justiţie a Comisiei Europene.

96
 potrivit Constituţiei, judecătorii curților şi tribunalel
| or au independență
decizională, fiind separați de celelalte două ramuri ale
autorității din Belpia,
executivă şi legislativă.
respectiY
Organizarea juridică este uniformă Şi unitară pe
ului Belgian. tot cuprinsul
Există o instanță de recurs a cărei funcţie este de a
decide punctele din legi care urmează a fi modificate Pentru a asigura
uniformitatea deciziilor celorlalte curți.

În sistemul autorităţii judecătoreşti din Belgia există cinci Curti de

Apel pentru provincii şi mai multe instanţe în care se desfăşoară activitatea la
nivel local. Nivelul de bază al sistemului judecătoresc este cunoscut sub
numele de Justiţia Păcii şi este reprezentat de un judecător care hotărăşte
asupra cazurilor minore apărute la acest nivel, dar şi asupra celor din domeniul
ordinii publice, securității şi siguranței cetățeanului, acordarea de licenţe, etc.

Este de remarcat faptul că toți judecătorii sunt numiţi de Şeful Statului »

astfel:

_ în cazul judecătorului, care activează în Justiţia Păcii şi al

judecătorilor care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile specializate
de la nivel local, numirea se face în mod direct;
- pentru consilierii de la Curtea de Apel este necesară recomandarea
judecătorilor de la curțile de apel şi a consilierilor provinciali;
- pentru consilierii de la instanţele de recurs este necesară
recomandarea reprezentanților instanţelor de recurs şi ai Senatului;
Procurorii sunt numiţi direct de către Coroană.

În cadrul provinciilor de pe teritoriul Belgiei funcționează curţile de

jurați, câte una pentru fiecare provincie. În cadrul acestor instanţe, procesul de
judecată este realizat de 3 judecători şi 12 juraţi, selectaţi prin tragere la sorți
din rândul electorilor, Aceste instanţe decid dacă un acuzat este sau nu vinovat
într-o situaţie specifică.

În Belgia există și un număr determinat de instanțe specializate în

soluționarea problemelor din domeniile: muntii, comercial şi chiar pentru
cele care au implicaţii în domeniul forţelor armate.

orice
Curțile de Apel şi Curțile Ordinare au competența de a audia
probleme civile sau penale, altele decât crime şi diferende determinate de

97
exprimarea unor opinii directe sau în presă, care trebuie să fie dezbătute
: uni speciale ale Curţii Juraţilor ce funcţiHonează d je
înainte în cadrul unor sesiuni sp
fiecare provincie.

Curțile speciale

Din anul 1946 Belgia dispune de un Consiliu de Stat care are don
atribuţii importante distincte:

> Supervizează activitatea de legiferare desfăşurată de Guvern și

Parlament din punctul de vedere al respectării conținutului legilor tării,
Acesta este consultat, în primul rând, atunci când se pune problema
adoptării unor legi sau regulamente şi are misiunea de a preveni conflictele
de responsabilitate dintre reprezentanții autorității executive. Astfel, în
Belgia, se consideră că acest tip de structură cu competenţe judecătoreşti
face parte din executiv, deşi consilierii de stat sunt considerați a fi
magistrați. Ei sunt numiţi de Coroană după ce au fost recomandaţi de Senat
şi Camera Reprezentanţilor.
> Soluţionează diferendele dintre administrație şi cetăţeni
determinate de aplicarea unor decizii administrative.

Începând din 1980, Belgia are o Curte de Arbitraj care are

competenţa de a soluţiona conflictele de competenţe dintre diferite autorități
administrative de pe toate nivelele, în funcţie de prevederile cadrului
legislativ specific. În ultimii ani, chiar şi persoanele fizice se pot adresa
acestei instanțe, dacă au probleme generate de instituţiile statului belgian.

98
 3.3. Cehia
Republica Cehă de astăzi, denumită în continu are Cehia, este unul
“tre staSt8 tele postcomuniste care atrage ate
din ie din punct de nţia prin evoluția pozi
vedere economic, ad i tivă de
a
exCepţ“ U mi ni st r ati v şi social din ultimele
i . În plus, Cehia este unul dintre
dec & . Centrală, motive
-cenl cele mai st abile şi prospere state
3
pentru care am ales s ă din
Euro fie prezentată în acest
volum.

Istoricii menționează faptul că statul

ceh, având denumirea Boemia,
a t la sfârşitul secolului al IX-lea, ca un
mic ducat în jurul oraşului
Me ub dominația Imperiului
Pragă
Moraviei Mari, până la căderea
ia ap 907. La tesut secolului al XVI-lea, statul
acestuia în și în monarhia habsbu ceh a fost
rgică, iar în secolul al XVIII-lea
au avut
integrat freptă h numeroase reforme radicale, care au condus de facto la
egali i în 1749. Secolul al XIX-lea a marcat începutul dezvoltării
cete ue Sela ceh a devenit motorul industrial al monarhiei şi ulterior
industriale, iar s ic şi administrativ, după proclamarea Republicii
euoslovaspe end e în 1918 şi recunoaşterea acesteia în
Ceh ce In a la ent
Saint-Germain-en-Laye după 1919 prin
Primul Război Mondia l
Tratatul de că eriului Austro-Ungar. În 1946, Partidul
Comunist din
ŞI prăbuşirea E legerile, iar în urma loviturii de stat din 1948
Cehoslovacia a câştigat aleg ,
munist până în 1989, când,
Cehoslovacia în urma
a E ii îi ta s-a prăbuşit. Procesul
SE IRU NILOr
ee i 1993 când Cehoslovacia s-a divizat pe cale paşnică în
majore a c )
două state, Republica Cehă şi Slovacia.

3.3.1. Date şi informaţii cu caracter general

Cehia este un stat de dimensiuni

medii a Pi EA RR,
suprafață a teritoriului de 78 866 km” şi
SU A
ie ja o perioadă
Cehia i aiba, la Uniunea Europeană
în 2004 şi de atunci a niriei dă Diab
în care a .
trecut cu succes prin toate fazele
de Ema continuă,
Creşterea produsului intern brut (PIB)
pe locuitor a locuitor, valoare ce
astfel că în 2014 a atins nivelul
de 18 850$/cap de : omuniste.
poziţionează Cehia pe primul loc în Pentru
grupul statelor poste

99
 i nrezintă 80%
80% din valoarea medie a PIB sii
comparaţie, acest nivel reprezintă
statelor membre UE.

Cehiei se bazează pe dezvoltarea industriei, sector Care

Economia
atrave 40% din forța de muncă activă şi reprezintă 70% din industria
prelucrătoare a fostei Republici Cehoslovacia. Industria se află în Continuare
, și
într-un proces de restructurare, urmărindu-se creşterea productivităţii dar
rea
a competitivităţii, industria participând cu aproximativ 30% la forma
PIB.

Este. de asemenea, interesantă evoluţia agriculturii în această (ară.

Despre agricultura Cehiei se poate spune că a cunoscut transformări radicale
după anul 1989, astfel că astăzi această ramură a economiei este complet
privatizată şi se bazează atât pe creşterea animalelor, cât şi pe cultura de
cartofi, sfeclă de zahăr, cereale şi pomi fructiferi.

Încă din anul 1993, sectorul privat contribuie cu 60% la PIB-ul

acestei țări, ceea ce demonstrează că Cehia are un grad de atractivitate
ridicat pentru investiţiile străine. O analiză atentă asupra factorilor de
atractivitate, ajută cititorul să constate că sistemul administrativ din această
țară şi politicile economice, sociale şi fiscale promovate cu grijă de
guvernele care s-au succedat la conducerea Cehiei, au jucat un rol decisiv în
dezvoltarea treptată şi sustenabilă a acestei țări. Între avantajele competitive
ale acestui stat, care influențează în mod clar evoluţia sa economică, pot fi
menționate următoarele: aşezarea geo-strategică; apartenența la organizaţii
internaționale reprezentative: ONU (1945), OECD; NATO (1990); UE
(2004); Organizaţia Mondială a Comerţului 92005), Banca Mondială, FMI,
etc., legislația stabilă şi atractivă pentru investitorii străini; siguranța
mediului investiţional, nivelul înalt de calificare şi costul redus al forței de
muncă; infrastructura dezvoltată, sistemul bancar stabil şi atractiv pentru
investitori, etc.

Procesul sistematic de reforme economice şi administrative, care au

avut loc în ultimele două decenii ŞI jumătate în Cehia au condus la obținerea
unor bune rezultate economice şi au făcut ca această tară să ocupe poziții

100
importante în ierarhiile europene şi internaționale. Câteva dintre aspectele
relevante rezultate din evoluţia acestui stat sunt prezentate în continuare

Cehia se situează pe /ocul 8 pe plan internaţional la producția de

lignit de aproximativ 60 miliarde de tone, având rezerve de resurse minerale
variate de peste 20 miliarde de tone, între care cele de cărbune ocupă un loc
important. Tot pe acest segment industrial se poate menţiona şi gradul mare
de diversificare al industriei de prelucrare a metalelor neferoase,
constructoare de maşini, în special maşini-unelte, echipamente electrice,
tractoare şi maşini agricole, autovehicule, industria chimică, celuloză şi
hârtie, materiale de construcții, prelucrarea lemnului, confecții, încălțăminte,
sticlărie, porţelanuri, etc. Cehia este şi un mare producător de bere
tradiţională, care este atestată încă din 1118 şi are cel mai mare consum de
bere pe cap de locuitor din lume.

Republica Cehă este primul fost membru al CAER, care a obţinut de

la Banca Mondială”! statutul de țară dezvoltată, cu cel mai mare indice al
dezvoltării umane din Europa centrală şi de Est şi cea mai democratică țară
din grupul statelor postcomuniste.

Are o infrastructură de transport şi telecomunicaţii dezvoltată,

constând în 46 aeroporturi, peste 9500 km de cale ferată, o rețea de drumuri
de aproximativ 60000 km lungime, dintre care 800 km sunt autostrăzi şi
peste 500 km sunt drumuri exprese. În ceea ce priveşte viteza medie de
conexiune la internet, Cehia se situează în primele zece ţări din lume şi are
cel mai mare număr de utilizatori WIFI" din UE.

Turismul este de asemenea o ramură puternic dezvoltată care

contribuie cu aproximativ 6% în PIB şi atrage peste 1% din populația activă
a țării.

to Developed
*! Velinger, J. (2006). World Bank Marks Czech Republic's Graduation
I-l-er.pdf,
Status, publicat pe http://www.rsd.ez/sdb_intranet/sdb/download/prehledy_201
accesat septembrie 2015.
y_2011_1_cr.pdf, accesat
E http://www.rsd.ez/sdb_intranet/sdb/download/ prehled
septembrie 2015.

101
 O analiză asupra conținutului documentelor despolitiei ŞI Strategi
guvernamentale ajută la identificarea priorităților ee țâri pe care trebuie
Guvemuj str 7 Astfel,
să le aibă în vedere reprezentanții sista
de la Praga îşi propune ca în perioada CNA Up să SIisfiNa. infrastructura.
şi urbanizarea, producția d Gal spa Lo II alocân 4
domeniul energetic
pentru: securizarea informaţiilor (30 milioane euro).
sume importante
construirea de interconectori ai rețelei de internet, pentru creşterea Securităţii
internetului (25 de milioane de euro), un proiect comun, Allegro, cu
Polonia, Ungaria şi Slovacia, o nouă tehnologie de răcire rapidă a gazului:
investiţii în cercetare şi dezvoltare în valoare de 500 de milioane de euro,
care să susțină parteneriatele dintre universități, centre de cercetare şi
companii mari, mijlocii şi mici dispuse să coopereze pentru dezvoltarea de
noi produse, servicii și tehnologii inovatoare.

Pentru dezvoltarea urbană, Guvernul central, cele regionale Şi

guvernele locale vor susține proiecte de anvergură în domeniul energetic ŞI
al modernizării urbane: construirea unei hidrocentrele în comun cu Austria,
care să unească Vltava cu Dunărea; centrale electrice pentru dezvoltarea
rețelei energetice nord-sud; interconectori cu Polonia; construirea de noi
oleoducte şi securizarea depozitelor de gaz subteran; construirea unor noi
linii de tramvai în Praga şi Ostrava; un program de renovare a
apartamentelor din clădirile vechi, evaluat la 500 de milioane de euro;
renovarea clădirilor publice pentru a deveni eficiente energetic; un program
de construire de locuinţe de 150 de milioane de euro. Nu în ultimul rând, își
propune dezvoltarea IMM-urilor, cărora le alocă un miliard de euro, prin-un
program operațional pentru competitivitate.

Aşa cum se poate observa în centrul procesului de dezvoltare a acestui

stat se află sistemul administrativ şi politicile guvernamentale. Modul în
care este organizat şi funcționează aparatul administrativ al acestei țări şi
calitatea politicilor publice şi a deciziilor administrative reprezintă cu
siguranță factori determinanți care explică stabilitatea acestui stat ȘI
dezvoltarea economică şi socială progresivă.

102
 3.3.2. Tipul de stat, forma de guvern
ământ, baze]
constituționale şi şeful statul
ui !

Cehia este un stat unitar suveran cu o formă de guvernământ de ti

ip îta ânt de ti
republică parlamentară cu democraţie reprezentativă i

Odată cu formarea Republicii Cehoslovacia, în anul 1918. a fost

elaborată şi o Constituţie provizorie, după modelul
SUA şi cel di fra
Doi ani mai târziu, în 1920, Republica Cehoslovacia a avut psi
Constituţie care a prevăzut câteva principii fundamentale pentru un stat de
drept, respectiv: independența instituţiilor judiciare; libertatea de exprimare,
libertatea de organizare, controlul constituționalităţii, protecția drepturilor
minorităţilor. După cel de al doilea război mondial, Cehoslovacia a revenit
la Constituţia din 1918, pentru ca după instalarea comunismului să aibă
două noi Constituţii, cea din 1948 şi cea din 1960, din care au fost eliminate
aspectele ce țineau de rolul Curţii Constituţionale.

Odată cu revenirea Cehoslovaciei în rândul statelor democratice, a fost

elaborată o nouă Constituţie, care pe 25 noiembrie 1992 a fost votată de
Parlamentul Cehoslovaciei. Prin această ultimă Constituţie ce conţine opt
capitole distincte s-a hotărât crearea celor două republici independente
Cehia și Slovacia.

Conform Constituţiei din 1992, Republica Cehă este un szar suveran,

unitar, de drept democratic, întemeiat pe respectul faţă de drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului şi cetățeanului. Parte componentă a
ordinii constituţionale este şi documentul intitulat Carta Drepturilor şi
Libertăţilor Fundamentale ale Omului.

Şeful statului este Președintele republicii. El este ales de Parlament

în sesiune comună pentru cel mult două mandate consecutive de cinci ani.

103
 53
Principalele atribuții ale Șefului statului” în Republica Cehă Sunt
rmătoarele:
forțelor armate;
Ş _ deţine şi funcţia de comandant al
_ nominalizează judecătorii Curţii Constituţionale, care sunt apoi
aprobaţi prin vot de Senat; ete fs
dizolvă Parlamentul Republicii în anumite circumstanțe speciale și
excepţionale; SE i
- are drept de veto pentru orice lege votată în cele două camere ale
parlamentului; e
- numeşte un candidat pentru funcția de Prim Ministru al
Guvernului; |
- numeşte ceilalți membri ai Guvernului, la propunerea Primului
Ministru;
- supraveghează desfășurarea activităților din Parlament şi
respectarea termenelor pentru exercitarea diferitelor atribuţii de către cele
două camere;
- garantează starea de siguranţă şi normalitate în stat;
- dezvoltă relaţii de cooperare şi parteneriat cu guvernul central.

3.3.3. Organizarea administrativ-teritorială a Cehiei

Organizarea teritorială a Republicii Cehe arată că, în prezent,

suprafața statului este divizată în 14 regiuni, incluzând capitala ţării, Praga,
aşa cum se poate vedea în figura 3.

Figura nr.3. Organizarea pe regiuni a teritoriului Republicii Cehe“

53 si
Constituția Republiciize Cehia. pe: https://constitutii.wordpress.com/2013/02/07/con
stitutituti
ia-
republicii-cehe/, accesat august 2015.
S4
https://Organizarea administrativă a Cehiei4/media/File:Czech
i . E
Republic_districts.pn&+
.
i

accesat septembrie 2015.

Ă, 3

104
 După aplicarea Legii regiunilor, nr.
129/2000, cele
73 regiuni şi 4
municipalități mai vechi, au fost desființate. Fostele 26 de, districte şi cele 3
oraşe statutare, cu excepția capitalei, care are statut special
oriale ntrale Şi-au pierdut Sdin
importanță. ele rămânând diviziuni teri er it ce
strative.
autorități admini
Prin urmare, în cadrul regiunilor actuale se află aproximativ
77 de
districte şi în cadrul lor aproximativ 600 oraşe ŞI 6000 comune. Cele mai
mici comune cuprind câte un singur sat MIC, iar comunele mai mari pot
conține câteva orăşele sau un oraş şi câteva sate. Oraşele din Republica
Cehă sunt foste comune care au primit statut de oraş (esto). Statutul de
oraş sau oraş-târg/orăşel mai poate fi şi un titlu onorific. Unele comune îl
poartă din motive istorice, cum ar fi cazul celor mai mici oraşe: Prebuz (69
de locuitori) şi Loucna pod Klinovcem (87 de locuitori). Conform legii, o
localitate care doreşte să primească statut de oraş trebuie să aibă o populaţie
de cel puţin 3000 de locuitori. La data de 27 septembrie 2008 în Cehia erau
592 de oraşe, toate fiind şi capitale de district.

Organizarea administrativă a statului are frei nivele de

reprezentare: central, regional şi local.

La nivel central sistemul administrativ este reprezentat de cele trei

ramuri executivă, prin Guvern şi Preşedinte; legislativă prin Parlamentul
Republicii şi judecătorească, în principal prin Curtea Supremă şi Curtea
Constituţională.

La nivel regional, fiecare regiune are propria Adunare Regională

formată din reprezentanţi aleşi şi Guvern regional. Fiecare adunare
regională este condusă de un Preşedinte, tradus ca „hatman”. Excepţie face
capitala țării Praga, care deşi este tot regiune, este condusă de un Consiliul
General şi un Primar general.

La nivel local se află districtele, oraşele şi comunele care au propriile

lor structuri administrative reprezentate de Consilii orăşeneşti/municipale
sau comunale și Primării ale oraşelor şi comunelor.

105
 3.3.4. Organizarea şi funcționarea autorităţii legislative în Cehia

În Republica Cehă, autoritatea legislativă este egereitată de instituţii Și

autorități clar precizate de Constituţie şi legislaţia națională.

Astfel, la nivel central inițiativă legislativă au Parlamentul Republici;

si Guvernul central. La nivel regional, autoritatea legislativă aparține
î tozeatiaațilea aleşi în Adunările Regionale, iar la nivel local, drept de
reglementare au membrii aleşi în C onsiliile municipale şi comunale.

La nivel central, Parlamentul Republicii are cele mai înalte

competenţe de reglementare. Iniţiative legislative la nivel central au atât
membrii parlamentului cât şi cei ai Guvernului.

Cehia are un parlament bicameral, format din Camera Deputaților şi

Senat. Membrii celor două camere sunt aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. Camera Deputaţilor este
aleasă în baza reprezentării proporționale. Senatul este ales pe baza
majorităţii voturilor. Pentru a obține locuri in Parlament, un partid politic
trebuie să obţină cel puţin 5% din voturile exprimate. Orice cetățean ceh în
vârstă de peste 18 ani are drept de vot pentru ambele Camere. Candidaţii
pentru Camera Deputaţilor trebuie să aibă vârsta de peste 21 de ani, iar cei
pentru Senat - peste 40 de ani.

Camera Deputaţilor are în prezent atribuții, competențe și

responsabilități preluate de la fostul parlament federal al Cehoslovaciei.
Senatul este constituit după modelul Senatului S.U.A.

Parlamentul adoptă două tipuri de legi: legi ordinare şi legi

constituționale. Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii simple a
membrilor fiecărei Camere. Legile constituţionale trebuie votate de două
treimi din numărul total al deputaților şi senatorilor prezenți.

O lege votată de Camera Deputaţilor este trimisă la Senat care are

dreptul să o retrimită la Camera Deputaţilor pentru o nouă dezbatere. În
acest caz, pentru adoptarea unei legi este necesar votul majorității
membrilor Camerei Deputaţilor.

106
 3.3.5. Organizarea şi funcţionarea autorității execu
tive în Cehia
Autoritatea executivă se exercită de către instituții şi
a a tuat fi : autorități
administrative situate pe hecare din cele trei nivele administrative
La nivel central, autoritatea executivă este exercitată de către
Guvern, pe domenii punctuale precizate de Constitutia țării şi de Șeful
statului. 1

La nivel regional, autoritatea executivă este exercitată de către

instituțiile administrative cu atribuţii specifice de la acest nivel.

La nivel local, autoritatea executivă este exercitată de către

autoritățile executive locale, însă în cele mai multe oraşe, comune şi
municipii, aceasta este exercitată de către primării.

Guvernul central reprezintă autoritatea executivă supremă şi poate lua

decizii în conformitate cu cadrul legislativ în vigoare şi potrivit nevoile
fundamentale de la nivel naţional. Guvernul central are exclusivitate
absolută în e/aborarea și aprobarea bugetului de stat. Actele normative
emise de guvern, sunt, în cea mai mare parte rezoluții guvernamentale şi
decrete şi sunt semnate de Primul Ministru şi de ministrul de resort.
Deciziile guvernului au la bază documente scrise prezentate în şedinţele de
guvern de către ministrul care le susţine şi doar în situaţii excepţionale, de
urgență, acestea sunt prezentate prin informare directă în şedinţele
guvernului.

Rezoluţiile guvernamentale devin obligatorii şi trebuie implementate

de către toți membrii guvernului, ministere şi alte autorități din administraţia
de stat, cu excepţia situaţiilor când există prevederi separate în legi speciale.
Propunerile de rezoluţii, în special cele cu impact major asupra bugetului,
trebuie să integreze opiniile Vice-premierului, Guvernatorului Băncii
Naţionale a Cehiei şi Șefului de Cabinet al Guvernului. În funcţie de
conținutul acestora, propunerile de rezoluţii trebuie să integreze şi opiniile
altor instituţii de la nivel central sau regional, sau chiar de la nivel european,
dacă au competenţe legale în acest sens. De exemplu, punctele de vedere ale
Consiliului Naţional de Securitate sau ale Comisiei Europene sunt luate în
considerare, dacă actele normative supuse aprobării se încadrează în

107
 europene. Toate propunerile de rezoluții trebuie
domeniul atace rilor
onică.
încărcate în biblioteca electr

Guvernul central răspunde în faţa Camerei Deputaţilor, care poate

iniția moțiuni de neîncredere la adresa guvernului. Pentru a fi acceptate,
motiunile trebuie să întrunească mai mult de jumătate din voturile
deputaților.

Documentele pentru şedinţele de guvern, care nu sunt de natură

legislativă, trebuie transmise Primului Ministru pentru a fi integrate pe
agenda executivului. Toate documentele propuse pentru a fi discutate în
şedinţele de guvern ar trebui transmise către acesta cu cel puţin şapte zile
înainte de data şedinţei. Data şedinţei este stabilită şi anunțată de Primul
Ministru cu şase zile înainte de desfăşurare şi, în general, nu poate fi
modificată. Agenda guvernului are patru secțiuni principale:

- secțiunea A conţine documente care nu sunt de natură legislativă, dar

care se referă la rolul republicii în UE;

- secțiunea B conţine toate documentele, inclusiv cele de natură

legislativă, care nu se încadrează la secțiunile A şi C;

- secțiunea C se referă la documente care nu sunt propuneri legislative

Şi nici nu au impact economic, social sau politic semnificativ;

- secțiunea D conţine propuneri care nu au nevoie de dezbateri şi pot fi

aprobate tacit.

În Guvernul Cehiei, rezoluțiile guvernamentale se aprobă prin vot cu

majoritate, de aceea Primul Ministru trebuie să se preocupe ca membrii
guvernului să participe la şedinţele săptămânale ale guvernului. Potrivit
Constituţiei Republicii, la şedinţele de guvern participă şi Preşedintele
Oficiului Naţional de Statistică, Directorul de Cabinet al Guvernului;
reprezentantul Șefului Statului, registratorul guvernului şi alte persoane
nominalizate de Primul Ministru.

Structura organizatorică a Guvernului central şi structurile

agențiilor
coordonate de acesta pot fi modificate doar prin lege, potrivit Constituţiei

108
Republicii. În anul 2015. din structura Guvernului Cehiei făceau parte
urmă toarele 14 ministere:

- Ministerul Dezvoltării Regionale;

- Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale;
- Ministerul Mediului;
- Ministerul Agriculturii;
- Ministerul Transporturilor;
- Ministerul Culturii;
- Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului:
- Ministerul Afacerilor Externe;
- Ministerul Administraţiei;
- Ministerul Apărării;
- Ministerul Industriei şi Comerţului;
- Ministerul Sănătăţii;
- Ministerul de Finanţe;
- Ministerul de Justiţie;

Conducerea guvernului aparţine Primului Ministru care este desemnat

de Şeful statului ajutat de doi vice-premieri, unul pentru economie şi finanțe
și altul pentru cercetare, ştiinţă şi inovare. Acesta din urmă este şi
Coordonatorul Naţional în Domeniul Cercetării, Dezvoltării şi Inovării, ceea
ce demonstrează că în această țară cercetarea este una din prioritățile
guvernului pentru anul 2015.

Primul Ministru al Cehiei are următoarele atribuții principale:

- coordonează întreaga activitate a guvernului;

- propune miniștrii pentru a fi numiţi de Şeful statului;
- asigură cooperarea cu Preşedintele Republicii pe tot parcursul
procesului de guvernare;
- stabileşte agenda politicilor interne şi externe ale țării;
- mobilizează majoritatea miniştrilor pentru susținerea proiectelor de
acte normative supuse spre aprobare guvernului.

În exercitarea atribuţiilor sale, Primul Ministru este ajutat de un

Comitet Consultativ, format din consilieri care îl informează pe premier
despre stadiul implementării politicilor sectoriale şi prioritățile

109
 Biroului Centra] a
ouvernamentale. Acest comitet face parte din structura
se numeşte Departamentul Gonsilierilon Primului
Guvernului, unde
Ministru, format din 36 specialişti experimentați, Gu atit să analizeze şi să
întâlniri
formuleze priorități în programul guvernului, să Digi ae
tripartite şi să elaboreze propuneri de documente strategice în cooperare cy

ministerele din structura guvernului.

O poziţie importantă în structura aparatului central al guvernului are

Biroul Central al Guvernului Republicii, condus de un director investit,
care are atribuţii şi competențe esenţiale. Câteva dintre acestea sunţ
prezentate în continuare:

- coordonează şi verifică gradului de realizare a sarcinilor derivate

din planul de activitate al guvernului;
- asigură condiţiile pentru buna desfăşurare a activității guvernului, a
şedinţelor de guvern şi a atribuţiilor primului ministru;
- participă la şedinţele de guvern şi se preocupă pentru buna
desfăşurare a acestora;
- este responsabil de pregătirea programului de activitate al
Guvernului şi a instituţiilor aflate în coordonarea guvernului şi
verifică aplicarea rezoluțiilor guvernamentale.

Instituţiile aflate în coordonarea indirectă a Guvernului central dar în

coordonarea directă a Biroului Central al Guvernului Republicii Cehe sunt
următoarele:

- Consiliul Naţional de Securitate,

- Comitetul Guvernamental Anticorupţie;
- Comitetul pentru Uniunea Europeană;
- Comitetul Naţional de Etică;
- Comisia Interministerială pentru Populaţia Romă;
- Consiliul Guvernamental pentru Minorităţi Naţionale;
Consiliul Guvernamental pentru Drepturile Omului;
- Organizaţii Neguvernamentale;
Biroul Guvernamental pentru Persoane cu Dizabilităţi;
Comitetul Guvernamental pentru Dislocare:
- Consiliul pentru Cercetare şi Inovare;
- Societatea Informațională.

110
 La acestea se adaugă o serie de consilii, comite
te şi comisii de lucru,
care nu se află în subordinea Biroul Central a] Guvern
ului, dar care participă
la procesul de elaborare a politicilor publice inițiate d e diferite ministere din
structura guvernului. Câteva consilii cu reprezentativitate în dialogul
guvernamental sunt prezentate în continuare:

Consiliul Guvernamental al Cehiei pentru Strategie în domeniul

Energiei şi Materiilor Prime;
Consiliul Guvernamental pentru Dezvoltare Sustenabilă;
Consiliul Guvernamental al Cehiei pentru Sănătate şi Mediu;
- Consiliul pentru Acorduri Economice şi Sociale;
Consiliul Guvernamental pentru Adulţi şi Populaţia în V ârstă;
Consiliul pentru Siguranţă, Igienă şi Medicina Muncii:
Consiliul Guvernamental al Cehiei pentru Siguranţa Drumurilor;
Grupul Naţional de Coordonare pentru Transmisiuni Digitale;
- Comisia Cehă pentru UNESCO;
- Comisia Centrală de inundaţii;
- Consiliul Naţional pentru Calitate;
Comisia pentru Reconciliere a Relaţiilor cu Statul, Bisericile ŞI
Societăţile Religioase.

Aşa cum se poate observa, structura organizatorică integrată în

autoritatea executivă la nivel central este de tip ierarhic şi are un grad mare
de concentrare în jurul Guvernului Central. Aceasta se poate explica şi prin
faptul că, potrivit Constituţiei, Guvernul Central are autoritate executivă
supremă, iar pentru exercitarea acesteia are nevoie de un aparat
administrativ corespunzător.

La nivel regional, fiecare regiune are un aparat administrativ propriu

format din:

- Adunarea Regională, câte una în fiecare dintre cele 13 regiuni;

nează
_ Consiliu General în Regiunea Capitalei, care coordo
în cadrul
procesul de implementare a politicilor guvernamentale
regiunii.
la nivel regional E
Adunările regionale şi autorităţile executive de
care colaborează cu Guvernul Central şi
conduse de un Preşedinte,

Il
urmăreşte să asigure o dezvoltare echilibrată a regiunilor administrative. ș h
acest scop Preşedintele elaborează proiecte de interes economic, SOCia],
cultural, de mediu şi de transport.

La nivel local, respectiv în districte, oraşe şi comune autoritatea

executivă este reprezentată de autorităţi administrative ale districtelor
care înainte de reforma administrativă din anul 2000 au avut un rol deosebit
de important în zone geografice adiacente reunite în districte administrative
puternice. După această dată, rolul rol s-a restrâns la câteva activități
administrative prin care se aplică politicile guvernului central sau regional,
În general, districtele, oraşele şi comunele sunt susținute în procesul de
dezvoltare prin proiecte finanţate parțial din surse proprii la care se adaugă
proiecte finanţate de guvernul central şi de cele regionale. Cea mai mare
parte a proiectelor comune susținute financiar de guvernul central şi de cele
regionale vizează dezvoltarea mai multor comune, oraşe şi chiar districte din
cadrul unor regiuni.

La nivelul oraşelor şi comunelor, autoritatea executivă este exercitată

de către Primării, conduse de primari ai oraşelor şi comunelor, care au
atribuții în administrarea acestor unități, colectarea taxelor, fumizarea
serviciilor pentru cetăţeni şi mediul de afaceri. În îndeplinirea atribuţiilor
specifice, acestea cooperează cu autorităţile executive regionale, care pot
iniţia sau coordona activităţi şi proiecte de interes comun pentru oraşele şi
comunele din zone geografice apropiate.

3.3.6. Organizarea şi funcționarea autorităţii judecătoreşti în

Cehia

În Cehia, autoritatea judecătorească este reprezentată pe fiecare

nivel al sistemului administrativ, respectiv local, regional şi central. Toate
instanțele din Cehia sunt administrate de Ministerul Justiției, în limitele
prevăzute de Legea nr. 6/2002 privind instanţele judecătoreşti şi judecătorii.

În procesul de administrare publică a instanţelor se ține cont de

observaţiile formulate de consiliile competente ale magistraturii, care suni
constituite în cadrul Curţii Supreme a Republicii Cehe, al Curţii Supreme
Administrative a Republicii Cehe, al instanţelor superioare, al instanţelor

112
regionale şi al tuturor instanțelor teritoriale Anumite
tăţi activi
administrative sunt încredințate directorului
adr lite Uv al curții, care
află în subordin ea președintelui curţii respective se

La cel mai înalt nivel al autorității judecătoreşt

i din Cehia se situează:
ă ASA
Curte Supremă,i care reprezintăZA instanța
superioară de judecată
pentru majoritatea domeniilor. Aceasta
este condusă de un
Preşedinte şi un Vicepreşedinte:
- Curtea Supremă Administrativă, care reprezintă cel mai
înalt
nivel de jurisdicție pentru problemele de natură administrativă este
condusă de un Președinte şi un Vicepreşedinte:
- Curtea Constituţională, este singura instanţă specială, care
analizează strict probleme de constituţionalitatea actelor normative
elaborate de Guvem, Parlament sau de autoritățile locale.
Preşedintele Curţii Constituţionale a Cehiei este norii de Șeful
Statului, după aprobarea acestuia de Senat. Curtea Constituţională
este formată din 15 judecători numiţi pentru un mandat de 10 ani.

În calitatea sa de autoritate judiciară supremă, responsabilă de

chestiunile legate de competenţa instanțelor în procedurile civile şi penale,
Curtea Supremă a Republicii Cehe asigură coerenţa şi legalitatea
hotărârilor prin faptul că:
(a) se pronunţă în vederea soluționării căilor de atac extraordinare în
cazurile prevăzute de legile referitoare la procedurile judiciare;
(b) se pronunţă în alte cazuri prevăzute de o legislaţie specifică sau
de un tratat internaţional ratificat de Parlamentul ceh, care este
obligatoriu pentru Republica Cehă şi care a fost promulgat;
(c) recunoaşte şi execută hotărârile judecătoreşti pronunţate de către
instanţe străine, în cazul în care acest lucru este impus de o
legislaţie specifică sau de un tratat internațional ratificat de
şi
Parlamentul ceh, care este obligatoriu pentru Republica Cehă
care a fost promulgat;

Curtea Supremă monitorizează şi evaluează Hoare, col UI

pronunțate de instanțe în procedurile civile şi penale. Pe baza acestor
monitorizări şi evaluări şi în scopul asigurării unei jurisprudenţe coerente,

113
Curtea Supremă emite avize privind jurisprudența curților în tipuri Specifice

de cazuri.

Curtea Supremă Administrativă asigură coerenţa şi legalitatea

hotărârilor în domeniul administrativ. Curtea Supremă Administrativa
monitorizează şi evaluează hotărârile definitive pronunţate de instanţele
administrative. Pe baza acestor monitorizări şi evaluări şi în scopul
asigurării unei jurisprudenţe coerente, Curtea Supremă Administrativă emite
avize privind jurisprudenţa curților în tipuri specifice de cazuri.

Republica Cehă dispune de un sistem judiciar bazat pe două grade

de jurisdicție, ceea ce constituie un factor determinant în structura
ierarhică a sistemului de căi de atac.

Din acest punct de vedere, raportul ierarhic dintre diferitele instanţe

se stabileşte pe trei nivele, în funcţie de gradu/ de jurisdicție la care se
situează respectiva instanţă în cadrul sistemului judiciar.

Pe fiecare nivel regional şi local de pe teritoriul acestei ţări își

desfăşoară activitatea trei tipuri de instanțe nespecializate, ordonate după
gradul de jurisdicție, astfel:

- Instanțele de prim grad de jurisdicție sunt instanțe teritoriale,

reprezentate la nivel de regiune.
Acestea funcționează ca prime instanţe în diferite oraşe din regiuni şi
se pronunţă în primul grad de jurisdicție.
- Instanţele care judecă al doilea grad de jurisdicție sunt instanțe
regionale, reprezentate prin curțile de apel, care au competenţe de a se
pronunța în cauzele înaintate de instanțele teritoriale şi de instanţele
superioare regionale.
- Instanţele care judecă al treilea grad de jurisdicție sunt instanţele
superioare, care au atribuţii şi responsabilități raportate la principiile de
revizuire şi la căile de atac, cum ar fi de exemplu Curtea Supremă a Cehiei.

Cele trei tipuri de instanţe gestionează o problematică diversă, încadrată

în diferite ramuri de drept: civil, penal, muncă, financiar, fiscal, mediu,
drepturi de autor, administrativ, comercial, etc.

114
 3.4. Danemarca

Danemarca, având Moni oficială Reoatul Danemarcei, este unul

dintre - statele dezvoltate din Europa, al
cărui sistem administrativ a
contribuit semnificativ la câştigarea poziţiei pe care o are
această țară astăzi
in-Buropa”şi”înlume:Istoria»acestei
țări este una timpurie şi iotnplisa
despre care specialiştii scriu că ar fi început încă din perioada intergla
ciară,
iar primii locuitori ai teritoriului danez au fost atestaț prin
anul 12500
înaintea erei noastre. In istoria acestui stat se menționează că Danemarca a
intrat într-o uniune cu Norvegia şi Suedia sub conducerea Reginei
Margareta |, ceea ce a făcut ca în peninsula scandinavă să aibă loc
numeroase războaie în urma cărora Danemarca a cucerit Suedia, apoi s-a
unit cu Norvegia.

După războaie sângeroase, marile aspirații daneze de cuceriri

coloniale s-au redus la câteva teritorii în Africa şi India, după care a urmat
o perioadă istorică marcată de Războiul de Treizeci de Ani, prin care
Danemarca a încercat să redevină liderul statelor germane, dar înfrângerea
zdrobitoare de la Lutter a obligat Danemarca să iasă din război. În 1814 prin
Tratatul de la Kiel, Uniunea Danemarca-Norvegia a luat sfârşit pentru că
aceasta din urmă a intrat într-o nouă uniune cu Suedia până în 1905. Anul
1814 a fost unul important pentru Danemarca, pentru că a obținut
Groenlanda şi Insulele Feroe, care în secolul al XX-lea au devenit părți
integrante ale statului danez şi au primit autonomie administrativă în 1948,
respectiv 1979.

Primul Război Mondial, care s-a încheiat cu înfrângerea Germaniei,

a permis reîntregirea teritoriului danez prin preluarea regiunii Schleswig-
Holstein cu o suprafaţă de aproape 4000 km? şi peste 163 000 de locuitori
aflată până atunci sub control german. Dar, în 1940 Danemarca a fost
atacată de Germania nazistă.

După încheierea-războiului, Danemarca. a-devenit membru. fondator

Regatul Unit al
al-Naţiunilor Unite-şi-al. NATO,.iar în 1973, împreună cu
Marii Britanii şi Irlandei de Nord au aderat la Comunitatea Europeană.

115
 acter general
3.4.1. Date şi informații cu car

Danetnărcă este „un. stat. de dimensiuni migisdinBtiropascare are

suprafață de- puțin. peste 43.000 di = OPOBUdAicaălib 6. milioane, de
de fragmentat
|GGUitOFi în-anul.2015.„Deşi teritoriul acestui stat este destul
din punct de vedere geografic, totuși Dea are, Ana dintre cele mai
omogene populaţii din Europa, adică pSăA 90% din populația țării sun
danezi. Danemarca este unul dintre cele mai prospere state din Europa, Care
a avut un Produs Intern Brut (PIB) pe locuitor de peste 46.000 $ în anu]
2014, PIB care, potrivit statisticilor Băncii Mondiale, o poziţionează pe
locul al şaisprezecelea în lume, în termenii parităţii puterii de cumpărare,
aşa cum se poate observa în figura 4. Este interesantă proveniența PIB —ului,
care în ultimii ani s-a constituit din valoarea serviciilor de aproximativ 70%;
industria de bază şi prelucrătoare cu o contribuţie de 27%, urmate de
agricultură şi turism cu 3%. Danemarca are cel mai înalt nivel de egalitate a
veniturilor şi al șaptelea cel mai mare venit mondial pe cap de locuitor.
Studiile cercetătorilor au plasat frecvent această țară pe primele locuri în
lume, după»lndicele=de „Percepție_a „Corupției (locul 2 în 2014) şi după
3 în ei-(lo
lndicele-Democraţi cul economică a acestui stat a
2014). Evoluţia
fost categoric marcată de politicile şi strategiile guvernamentale. Danemarca
are o economie mixtă modernă, prosperă şi dezvoltată.

Figura nr. 4. Evoluția Produsului Intern Brut pe Cap de Locuitor în

Danemarca

DENMARK
GDP PER CAPITA
50000— GDP Pe apita în U Dailars at Constant Prize re 200 50900

49554.91

48999.36
49000— 48878.44 49090

48000-— Lasouo
47546.59

47000— 47900
46596.41
46292.74 46254.89 46255.05
46000— 45862.77 L46000

45000 45000
2006 2008 2010 2012 2014

116
 Aşa cum arată statisticile ultimi
lor ani, încă din
„ză s-a remarcat dre 201 |, economia
pt una dintre cele
UE muncii, care a contri mai lib erale din lume, cu
o piaţă
buit semnificativ
liberă nale ale indust la de zvoltarea ramurilor
riei şi serviciilor, dar
Şi a ra murilor de vârf baz
i informaţionale. Stu ate pe
diile Băncii Mondia le
tehasi no situează Danemarca pe
| oc între statele lumii, din pu
nctul de vedere a] accesibil
ității
Lai -ii unei firme, ceea ce demons
Wa trează o preocupare deosebită pentru
întreprinzătorilor partic
ulari şi dezvoltarea fi
sus! rmelor mici
mi) O A Y

Deşi Danemarca dispune de o forță de muncă activă fina la

imativ 2,9 milioane persoane, aceasta este
aproxima foarte bine calificată, ceea
Danemarca să ocupe /ocul patru
în lume, la indicatorul
Si a piei de muncă. Forţa de muncă
calificar 2% sa de faptul este bine plătită, iar acest aspect
că în Danemarca indicat orul „salariu minim ” are
ie nivel din lume, respective 2500 5, conform datelor furnizate
de Fondul Monetar Internaţional la nivelul anului 2014.

Danemarca are un-sistem economic competitiv în. Egaapa ŞI Bâsplan

mondial; în”eare»exporturile joacă-un-ro!” important: Principalele o
rtate sunt maşini şi echipamente
tehnice (23%), Goxmbiusiibi i ŞI
te chimice (29%), produse agricole (19%), peşte şi E a a:
%). D ca este apreciată ca a şaptea economie a lumii ţ
a te bait fiind depăşită doar de: SUA, Hong Kong,
Singapore, Islanda, Canada şi Finlanda.
a din
Nivelul înalt de dezvoltare economică este susţinut dle au x
marile-avantaje--comparative
maril | ale acestui lui. „5
Stat. Gas!
„Constând "în prresur:
pe E
uită
"considerabile. trobşi-gaze
i petrol
de natural-pe.care | LA Nordului;
al le, deţine-in-Mareă E

dar și de rezervele de cărbuni, care stau la baza producțieisde. = Se

inimă “deși aproape 30% din aceasta este produsă „de aa 0
domeniui ale, ani î între
al energiei în care Danemarca este de mulți iani iderii
europeni.

| ii i | C al ca nolo iilo
p V

117
 Rețelele de transport naţionale, regionale ŞI lose Sa moderne şi au
aa ale țării de marie
amplasamente optimale, care leagă principalele
aceasta și datorită investițiilor majore din
rețele de transport europene,
ultimii ani în construcția de drumuri şi căi ferate electrificate.

Regatul Danemarcei, ca de altfel şi Suedia şi Norvegia urmează

modelul nordic de economie mixtă, caracterizată printr-un sistem în Care
statul este bine reprezentat alături de sectorul privat, dar percepe Şi un
nivel ridicat de taxe şi impozite. Impozitul minim este 42%, iar cele maxim
poate ajunge și la 60%, în funcţie de venitul angajaților. În Danemarca
există o democraţie autentică ce încurajează dialogul între categoriile
sociale şi între angajatori şi angajaţi, pentru că 75% din angajaţii danezi fac
parte dintr-un sindicat afiliat Confederației daneze a sindicatelor.

Sistemul educaţional danez furnizează acces la şcoli primare,

secundare şi la studii superioare. În Danemarca, toate aceste studii sunt
gratuite. Studenţii din şcolile secundare sau superioare cu vârste de peste 18
ani pot cere ajutor social pentru studii, un ajutor financiar fix, plătit lunar.

Dezvoltarea economică şi socială a acestei țări se datorează în mare

parte aparatului administrativ, care a reuşit să valorifice exemplar
potenţialul natural şi capacitatea populaţiei pentru a implementa cu
consecvență politici, strategii şi programe administrative eficiente şi
sustenabile, concretizate în performanțe economice deosebite. Acestea au
condus la un nivel de trai ridicat al cetățenilor danezi, care se consideră între
cei mai fericiţi oameni de pe planetă, alături de finlandezi şi australieni.

3.4.2. Tipul de stat, forma de guvernământ, bazele

constituționale şi şeful statului în Danemarca

Deşi particularităţile geografice şi istorice au făcut ca teritoriul

Danemarcei să aibă o dispunere diferită de a majorităţii statelor europene,
Regatul este un stat unitar, independent, democratic şi indivizibil,
reprezentat de autoritățile administrative de la nivel central, regional şi
local, dar şi cu sisteme administrative autonome în Groenlanda şi Insulele
Feroe.

118
 Sisu Dice propriu-zisă este zona hegemonială, unde se află
autoritățile statului reprezentate prin puterea judecătoreasc ă, executivă şi
jegislativă. Insulele Feroe sunt definite ca o comunitate de locuitori ai
regatului, în vreme ce groenlandezii sunt considerați popor separat cu
drept de autodeterminare”
Regatul Danemarcei este cea mai veche monarhie din Europa. După
revoluțiile din 1848, mai precis pe 5 iunie 1849, Danemarca a devenit
monarhie constituțională, având o Constituţie clară ce a stat la baza tuturor
reglementărilor până în 1953, când a fost revizuită.
Astăzi Regatul Danemarcei este o monarhie parlamentară, în care
există o clară separare a autorităţilor în stat pe cele trei ramuri distincte:
legislativă, executivă şi judecătorească.

În Danemarca, monarhia a fost inițial electivă, dar în practică,

alegerea revenea în general primului moştenitor al monarhului regal. În
schimb, regele trebuia să semneze o Cartă de Încoronare ce reglementa
balanța puterii dintre el şi oamenii lui. Odată cu introducerea monarhiei
ereditare în 1660-1661, monarhia a devenit Absolutism Regal.
Succesiunea, care se baza pe principiul primului născut de sex masculin, a
intrat în vigoare prin Legea Regală din 1665.

Constituția democratică din 5 iunie 1849 a schimbat statutul

monarhiei din absolut în constituțional. Aceasta a fost revizuită în 1953,
când prin Actul de Succesiune de la 27 martie 1953 a fost introdusă
posibilitatea succesiunii feminine. Potrivit Constituţiei din 1953 există
separarea clară a autorităților în stat. În Constituţie se prevede că:

- Parlamentul poate forța demisia unui ministru, dar pe de altă parte Primul
Ministru poate să dizolve Parlamentul;
- Miniştrii aplică legislaţia aprobată de Parlament pe baza unei interpretări
proprii însă Parlamentul are diferite modalități pentru a controla
ministerele;
- Curțile sunt împuternicite ca, în baza cadrului legislativ existent, să decidă
în orice probleme care ţin de modul de exercitare a autorității executive;

i https://www.retsinformation.dk/Forms/R0710.aspx?id= 125052 „ accesat martie 2015.

Harhott, F. (1993). Rigsfiellesskabet. Arhus: Klim, pg. 498.

119
 demiși decât d,
_ Judecătorii sunt numiți de Ministrul Justiţiei şi nu pot fi
Curtea de Judecată.

Stabilitatea statului este susținută de faptul că procedura pentru

modificarea legii fundamentale este extrem de complexă. Astfel, pentru
schimbări în conținutul Constituţiei este nevoie de o majoritate absolută în
două legislaturi diferite şi aprobarea acesteia prin referendum de Către
majoritatea absolută a alegătorilor, cu condiţia ca cei care votează să fie ce]
puţin 40% din totalul cetățenilor cu drept de vot.

Şeful Statului are atribuţii, competenţe și responsabilități directe

destul de limitate. Persoana ce ocupă funcția de Şef al statului este
sacrosanctă”, prin urmare este inviolabilă şi nu răspunde pentru acțiunile
sale. Atribuţia fundamentală a Şefului Statului este aceea de a arbitra şi de
a sancţiona conflictele apărute între Guvern şi Parlament, exercitând „o
: SR - 58
magistratură de influenţă”.

Faptul că monarhia daneză este constituțională, înseamnă că

monarhul nu poate avea putere politică. Deşi monarhul semnează toate
actele normative, acestea intră în vigoare numai după ce sunt contra-
semnate de un ministru de cabinet.

3.4.3. Organizarea teritorială şi administrativă a Regatului

Danemarcei

Regatul Danemarcei este poziţionat în Europa de Nord şi, din punct de

vedere teritorial, este format din peninsula lutlansa şi un arhipelag cu
peste 440 de insule, dintre care 72 sunt locuite. Dintre acestea doar 5 sunt
mai mari: Zealand, Funen; Lolland, Falster şi Bornholm. Cele mai mari și
mai apropiate sunt legate prin poduri, de exemplu Podul Oresund leagă
Zealandul de Suedia sau Podul Marii Centuri leagă Funen de Zealand, iar
podul Micii Centuri leagă Iutlanda de Funen. Unele dintre insulele mai mici
sunt legate de partea continentală prin ferry-boat-uri şi curse programate cu
avioane mici.

* The Monarchy today - The Danish Monarchy (kongehuset.dk), accesat iunie 2012.
”* Salvidan, P.H., Trnka, H. (1990). Les regimes politiques de I' Europe des Douze, Eyrolles
Universite, Collection Droit et Science Humaines, Paris, pe. 68.

120
 Aşa cum afirmă specialiştii, mărimea suprafeţei uscatului Danemarcei
este dificil de determinat cu exactitate, deoarece oceanul erodează constant
unele coaste, depunând aluviuni pe altele, precum şi din cauza lucrărilor de
recuperare a teritoriilor marine. Pe uscat, țara are o frontieră la sud de 68 de
kilometri cu Germania, în rest fiind înconjurată de mări cu o linie a țărmului
de 7.314 km (incluzând aici mici golfuri şi limanuri)”. Nici un punct din
Danemarca nu se află mai departe de 52 km de coastă. Pe coasta de sud-vest
a lutlandei, mareea este între 1-2 m, țărmul deplasându-se în interior și în
exterior pe o distanţă de 10 km?. Relieful este unul de şes, cu altitudini mici,
altitudinea medie este de 31 m peste nivelul mării. Cel mai înalt punct
natural este la 170,86 m. Apele de uscat ocupă în total 700 km?.

Din punct de vedere administrativ, începând din anul 2007,

Danemarca este împărțită în cinci regiuni, aproximativ 300 municipalități,
14 judeţe (counties) şi 98 de comune. Unicul criteriu după care s-au format
regiunile este sistemul național de sănătate, care s-a dorit a fi accesibil
tuturor cetățenilor. Această împărțire administrativă a înlocuit organizarea
tradiţională a ţării în cele 13 amt-uri.
Cu ocazia ultimei reforme administrative locale din iunie 2007,
comunele mai mici au fost înglobate în altele mai mari, numărul lor scăzând
de la 270 la 98. Majoritatea noilor comune au peste 20.000 de locuitori, deși
există câteva excepţii de la această regulă. Pe acest fundament s-au conturat
cele trei unități teritorial-statistice % de nivel superior (NUTS 2): estul
Marelui Belt, vestul Marelui Belt şi aglomeraţia Copenhaga, inegale atât ca
suprafață, cât şi ca număr de unităţi administrativ-teritoriale incluse. Este un
model de regionalizare artificială, condiționată de fragmentarea teritoriului,
de dispunerea nucleelor urbanizate şi de potenţialul economico-social relativ
diferențiat.

Cele două teritorii daneze din afara continentului european, respectiv

Groenlanda şi Insulele Feroe, fac parte din administraţia statului danez, prin
cei doi reprezentanţi aleşi şi delegaţi în Parlamentul naţional, dar au statut
autonom şi un sistem propriu de guvernare.

"http://veb.archive. org/web/20070403235436/http://denmark.dk/portal/page?_pageid=374,
3203378 _dad=portal& schema=PORTAL„ accesat martie 2015.
“ Labasse, J. (1991). L'Europe des regions. Editura Flammarion, Paris. pg. 124.

121
 3.4.4. Organizarea ȘI funcționarea autorităţii legislative în
Danemarca

Autoritatea legislativă se exercită la nivel central, regional şi local

i
Regatul Danemarcăi este un stat unitar, iar legislația aprobată
Parlamentul naţional este respectată pe întreg teritoriul țării. Sistemul
administrativ în Danemarca are un caracter unitar, ceea ce nu înseamnă că
subdiviziunile administrative sunt conduse de la centru, ci dimpotrivă, la
nivel regional, fiecare regiune are propriile instituţii care au dreptul de q
aproba hotărâri corespunzătoare intereselor şi nevoilor acestora. Aceleași
principii ale descentralizării şi autonomiei se aplică şi la nivelul județelor,
municipiilor şi comunelor, care au propriile lor consilii, ca instituţii cu drept
de reglementare.

3,4.4.1. Parlamentul Naţional

Potrivit Constituţiei din 1953, Parlamentul Naţional (Folketing) al

Danemarcei reuneşte 179 membri aleşi direct pentru o perioadă de patru ani.
Dintre aceștia doi sunt aleşi în Groenlanda şi doi în Insulele Feroe. Alegerile
au loc o dată la patru ani, dar sistemul electoral în Danemarca este unul
destul de complex. Uneori au loc noi alegeri după doi sau trei ani. Între
1971 şi 1988 au fost organizate nouă runde de alegeri.
Constituţia conţine câteva precizări pentru funcţionarea Parlamentului,
dar cele mai multe dintre acestea se referă la procedurile legislative. Este
interesant să menționăm o prevedere a Constituţiei potrivit căreia nici o
propunere legislativă nu poate fi aprobată de Parlament dacă nu a fost
analizată în runde succesive în comisiile permanente şi nu s-a aflat în lectura
parlamentului de cel puţin trei ori.
Parlamentul naţional are dreptul de a acorda vot de neîncredere unui
ministru din Guvernul central, care astfel este obligat să demisioneze, iar
dacă votul de neîncredere este acordat Primului Ministru, atunci întreg
Guvernul trebuie să demisioneze.
In exercitarea atribuţiilor sale, Parlamentul Naţional este organizat pe
comisii. Acestea sunt de două tipuri: permanente şi temporare. Mecanismul
după care se desfăşoară activitatea în cadrul comisiilor permanente esle

122
deosebit de riguros ŞI SURIIPRILA proceduri interne clare. Astfel, agenda
intâlnirilor membrilor Comisiilor permanente este împărțită în două:
_ Şedinţe Ordinare
_ Şedinţe Speciale

În acest cadru se conturează variantele de proiecte de legi şi alte acte

normative în urma unor dezbateri pe domenii şi probleme specifice.
Şedinţele constau într-un dialog permanent care de cele mai multe ori
înseamnă întocmirea unor rapoarte către ministere pentru primirea unui
răspuns. Astfel de dezbateri au loc de foarte multe ori pe an.

Trei dintre comisiile permanente ale Parlamentului Danemarcei se

disting prin specificul activităţilor desfăşurate în domenii distincte.

Prima, este Comisia Afacerilor Externe, care, potrivit Constituţiei,

exercită autoritate în afacerile internaționale, informând permanent
Cabinetul, care la rândul lui, poate consulta Comisia Afacerilor Externe
înainte de a lua decizii de importanță majoră pentru politica externă a
statului.

A doua comisie importantă, este Comisia de Relaţii cu Piaţa, care

analizează şi informează permanent Guvernul despre schimbările care au loc
pe piața Comunităţii Europene.

A treia comisie relevantă, este Comisia de Finanţe împuternicită

împreună cu Parlamentul să autorizeze schimbările în structura bugetului.

3,4,4.2. Autoritatea legislativă la nivel regional, al judeţelor,

municipiilor şi comunelor din Danemarca

Potrivit principiilor autonomiei şi descentralizării aplicate într-un

sistem administrativ unitar, cum este cel al Danemarcei, pe fiecare nivel
administrativ există instituţii care au atribuţii de reglementare, competențe
şi responsabilităţi specifice şi funcționează potrivit legislaţiei aprobate de
Parlamentul Naţional. Toate aceste instituţii sunt însă supervizate de stat,
potrivit prevederilor Constituţiei. Aceste atribuţii au fost practic delegate de
Parlamentul Naţional prin statutul său. Este important de reținut că aceste
atribuţii, competenţe şi responsabilităţi ale instituţiilor de reglementare de la
nivel regional, judeţean, municipal şi comunal, sunt exercitate fără nici un

123
fel de interferență din partea Parlamentului Naţional sau a Guvernuluj

Central.

La nivel regional, Consiliile regiunilor au atribuţii de reglementare

restrânse. Se cunoaşte faptul că principalul motiv pentru care au fost Create
regiunile a fost îmbunătățirea accesului cetățenilor la servicii Publice
fundamentale, în special cele de sănătate şi o mai bună coordonare a
proiectelor şi programelor economice şi sociale de pe teritoriul județelor şi
municipalităţilor ce compun regiunea.

Din punct de vedere administrativ, fiecare regiune este condusă pe

ramura autorităţii legislative de un Consiliu format din 41 de membri care
au înlocuit toţi membrii vechilor consilii judeţene până la 1 iunie 2007.
Regiunile au însă o putere limitată, fiind responsabile de unele activităţi
administrative, printre care: colectarea taxelor şi alocarea resurselor de la
bugetul central pentru diverse servicii publice.

La nivel de județ funcționează Consiliile judeţene, acolo unde sunt

mai multe municipii. Excepţie este capitala țării Copenhaga, care are statut
de municipiu şi județ şi, prin urmare, şi aparatul administrativ este mai
dezvoltat. În principal, atribuţiile judeţelor sunt în domeniul serviciilor de
interes pentru cetăţeni, respectiv: sănătate; centre pentru tineri, persoane cu
handicap; servicii non-stop pentru cetăţeni; învățământ liceal şi vocaţional;
servicii de cultură în teatre, muzee, orchestre; servicii de mediu, construcții
şi întreținere drumuri; planificare regională şi judeţeană.

Consiliile judeţene sunt formate din membrii aleşi direct pentru 0

perioadă de 4 ani. Un consiliu poate avea minim 13 consilieri şi maxim 2l
membri. Conducerea Consiliului aparține primarului, care este ales dintre
membrii Consiliului. El are un cumul de funcţii, este şi coordonatorul
consiliului, dar ți şeful administraţiei județene.

Consiliul judeţean îşi desfăşoară activitatea în cadrul a 5 comisii

permanente, fiecare cu un coordonator al activităţii:

- Comisia de Finanţe condusă direct de Primar:

- Comisia pentru probleme în domeniul culturii şi educaţiei;
- Comisia pentru probleme în domeniul tehnic şi de mediu;

124
 „Comisia de securitate socială şi sănătate:
- Comisia pentru administrarea spitalelor

La nivel local, municipal şi comunal, autoritatea

legislativă este
reprezentată de un Consiliu local, format din memb
ri aleşi după acelaşi
model cu cei de la nivelul judeţului. Aceştia adoptă un plan de
d
locală care să corespundă unor nevoi specifice de servic
ii locale dau
municipale şi comunale au în structura lor comisii permanente.

Potrivit Hi rinel os specifice pentru administraţia locală a municipiilor

ŞI oraşelor, una dintre aceste comisii trebuie să fie specializată în domeniul
finanțelor şi aceasta să fie condusă de primarul oraşului sau comunei. Prin
urmare, Coordonatorul Consiliului local este şi primarul municipiului.
Celelalte comisii locale pot fi cu specific diferit, ca de exemplu comisii
pentru servicii sociale, educaţie, activități culturale, activităţi în domeniu
tehnic şi al mediului. Acestea au atribuții, competenţe şi responsabilităţi
punctuale doar în domeniile lor de competenţă şi sunt conduse de consilieri.

Activitatea consiliilor locale este susținută financiar, ca şi cea a

consiliilor judeţene atât de guvernul central prin proiecte (10%), alocări
bugetare (10%), taxe (55%) pentru diferite servicii de facturare, de exemplu
pentru pescuit, transport, taxe portuare, etc. şi alte surse atrase.

3.4.3. Autoritatea executivă în Danemarca

Autoritatea executivă se exercită pe fiecare din cele trei nivele

administrative: central, regional şi local, fiecare nivel având un corp de
instituții specializate cu atribuţii, competenţe şi responsabilități clar stabilite.

3.4.3.1. Autoritatea executivă la nivel central în Danemarca

La nivel central, autoritatea executivă este exercitată de Guvernul

Central care, în Danemarca se numeşte Consiliu de Stat, format din miniştri.
Acesta este prezidat de Şeful statului. Dar, pentru că în Danemarca, şeful
statului are un statut special prevăzut de Constituţie, care elimină orice fel de
executivă efectivă este
răspundere a sa pentru deciziile luate, atunci autoritatea
exercitată de fiecare minister.

125
 în executarea autorităţii executive i
Miniştrii au responsabilitate politică
delega satoini, competenje ş
fiecare domeniu al politicilor publice. Ei pot
responsabilități către directorii permanenți ai agenţiilor, în special atunci Când
miniştrii sunt şi membrii ai Parlamentului.

Miniştrii împreună formează Cabinetul condus de Primul Ministru,

numit de către Şeful statului, în urma derulării unei proceduri specifice. Astfel,
Fostul Prim Ministru sfătuieşte Şeful statului să consulte separat Şefii
partidelor, solicitându-le un punct de vedere în legătură cu numirea unui
politician care să acționeze ca „investizator regal”, implicat direct în toate
procesele de negociere politică. Rezultatul negocierilor este sintetizat într-un
raport care stă la baza deciziei de numire a noului şef al guvernului.

Primul Ministru decide structura Cabinetului şi sfabileşte obiectivele

politice ale guvernului în general şi chiar şi în unele domenii specifice.

Prin urmare, Primul Ministru, ca şef al Cabinetului, are o influență

majoră asupra procesului decizional, în special în fundamentarea şi
implementarea politicilor specifice fiecărui domeniu, dar şi în procesul de
obținere a consensului politic în cadrul Cabinetului, pe de o partea şi între
membrii coaliției majoritare şi reprezentanţii opoziţiei din parlament, pe de
altă parte.

În exercitarea funcției sale, Primul Ministru este asistat de un birou

numit Biroul Primului Ministru, mult mai redus ca număr de funcționari (15)
decât cele existente în Regatul Unit al Marii Britanii, Germaniei sau Frantei.
Membrii acestui birou sunt funcționari publici, numiţi pe criterii de
competență profesională.

Principalele atribuţii, competenţe şi responsabilităţi ale Primului

Ministru din Danemarca sunt:

numirea şi/sau demiterea miniştrilor;

- comunicarea cu mass-media;
ta ez
soluționarea problemelor apărute în Insulele Feroe şi în Groenland a,
17ar€
promovarea unor programe speciale, cum ar fi cele de debirocral ii
a sistemului administrativ care, în cele mai multe situați!»
coordonate de Departamentul de Management şi Personal.

126
 Ministerele îşi desfăşoară activitatea o dată pe săptămână în şedinţe
programate de Primul Ministru. Pe ordinea de zi a şedinţelor săptămânale
sunt înscrise aproape 30 de teme pentru dezbatere. În acest cadru sunt
aprobate toate hotărârile şi propunerile care urmează a fi înaintate
Parlamentului de către Cabinet. De fapt, întreaga responsabilitate pentru
elaborarea lor aparține ministrului de resort. Pentru aceste dezbateri se
constituie comitete sau comisii de şedinţă, a căror structură este hotărâtă în
cadrul şedinţelor Cabinetului.

Autoritatea executivă în Danemarca este completată de câteva consilii

şi comitete, care funcționează direct pe lângă Cabinet şi/sau Parlament şi
avizează propunerile guvernamentale sau parlamentare în domenii specifice.
De exemplu: Consiliul pentru Politică în Domeniul Științei și Planificării
care avizează politicile de cercetare elaborate de Guvem şi Parlament;
Consiliul pentru Promovarea unui Statut Egal între Femei şi Bărbaţi, care
are diverse iniţiative în domeniile profesional şi social pentru femei şi
bărbați.

Structura organizatorică a unui minister din administraţia daneză

este de tip ierarhic şi reuneşte mai multe departamente. Fiecare
departament este împărțit în divizii, conduse de un Secretar Asistent. În cele
mai multe departamente, diviziile sunt combinate în cadrul ramurii şi atunci
sunt conduse de către un Secretar Adjunct. Cele mai multe ministere au în
subordine agenţii şi direcţii, conduse de un Director permanent. Există
diverse direcţii care desfăşoară activități de supervizare, acordare de
licenţe, subvenţionare, etc. Cele mai importante sunt însă următoarele:

Direcţia de Contabilitate a Guvernului;

Biroul Danez de Statistică;
Direcţia de Taxe şi Accize;
Administraţia Naţională de Pescuit şi Navigaţie.
Unele ministere includ diverse instituții de servicii subordonate
departamentelor sau direcțiilor proprii. O. parte dintre acestea sunt
reprezentate numai la nivel central, pentru că sunt unice şi au sediul chiar în
Copenhaga. Cele mai multe dintre ele funcţionează pe lângă Ministerul
Culturii (muzee, teatre, biblioteci naționale şi arhive).

127
 Autoritatea executivă la nivel regional, judeţean,
3.4.3.2.
municipal şi local în Danemarca

Autoritatea executivă la nivel regional este exercitată de un Guvern

Regional, care are atribuţii clare în statutul propriu, unele dintre acestea
delegate de administraţia centrală.

Guvernele regionale cooperează cu Consiliile regionale în procesul

de guvernare şi sprijină implementarea hotărârilor consiliilor, dar şi a
coordonatorului acestora. Rolul Guvernului regional este mai mult unul
administrativ, prin care administrația centrală asigură supervizarea
administrativă la nivel de regiune, potrivit Constituţiei.

Autoritatea executivă de la nivelul local, respectiv de la nivelul

judeţelor, municipiilor şi comunelor, este exercitată de primării, conduse de
un Primar ales, dintre membrii Consiliului judeţului/municipiului/comunei.
Aceste autorităţi executive de la nivel local sunt responsabile pentru
majoritatea serviciilor publice de care au nevoie cetăţenii şi mediul de
afaceri. Guvernele judeţelor nu trebuie percepute ca fiind superioare celor
ale municipiilor sau comunelor. Ele sunt formate pe structura comisiilor
permanente ale Consiliilor. Guvernele municipiilor sunt responsabile cu
realizarea şi furnizarea directă a tuturor serviciilor, cu funcționarea
instituțiilor de specialitate din diferite sectoare şi cu implementarea
programelor şi strategiilor locale.

Autoritățile executive de la nivel local din Danemarca sunt

responsabile pentru soluționarea problemelor în următoarele domenii:
asistenţă socială; servicii de stomatologie pentru copii; serviciile caselor de
sănătate; asistență zilnică pentru copii; învăţământ primar; inspecția
alimentelor; biblioteci publice; susţinerea activităţilor sportive şi culturale;
educaţie pentru petrecerea timpului liber; menţinerea şi extinderea reţelelor
de drumuri; şcoli pentru tineri; construirea și întreţinerea bazelor sportive;
servicii de pompieri; colectarea deşeurilor, etc.

Exercitarea atribuţiilor la acest nivel este susţinută de crearea unor

instituţii şi întreprinderi intermunicipale în domeniile: chimiei,
asigurărilor, pregătirii de personal, cercetării, distribuţiei gazelor, etc.

128
 În 1970 s-a înființat în Danemarca Asociaţi ională
Autorităților Locale, prin fuzionarea Asociaţiei îi N pionulă -
Municipalităților Rural
E e Asociaţiei dă
şi ina 'i : ități | A4 AR iagieA
cipal lor Urbane din
pe pr ep Naţionale se împart în 3 mari categorii:
reprezentarea intereselor autorităţilor locale; asigurarea serviciilor:
negocierea salariilor. Asociaţia Naţională a pm Locale sat
interesele autorităților locale vis-ă-vis de parlament, guvern şi
administraţia centrală. Aceasta oferă puncte de vedere asupra proiectelor is
Jegi şi a altor reglementări atât prin prezentarea unor declaraţii, cât şi prin
participarea în grupurile de lucru şi comisiile administrației centrale.
Asociaţia are inițiative politice şi adesea influențează direct deciziile Şi
legislația țării. Asociaţia este un organism consultativ, care asigură servicii
de informare, publică o revistă săptămânală şi se ocupă de programele de
pregătire pentru consilierii locali şi funcţionarii publici. De asemenea,
Asociaţia este organismul central pentru negocieri salariale în dialogul cu
sindicatele personalului din administraţiile locale, când negociază acorduri
colective, cu acestea.

3.4.5. Autoritatea judecătorească în Danemarca

Spre deosebire de majoritatea țărilor, Danemarca nu posedă un Cod de

Procedură Civilă. Încă de la Codul Danez al Regelui Christian al V-lea de la
1683 toată legislaţia s-a prezentat sub forma unor statute speciale elaborate
pentru domenii distincte.

Regulile după care sunt organizate şi funcționează instanțele în această

(ară sunt prevăzute de Actul de Administrare a Justiţiei. Potrivit acestui
document, structura autorităţii judecătoreşti în Danemarca este formată din:

1. Curtea Supremă, care funcționează ca o curte de apel în toate

cazurile. Aceasta verifică hotărârile şi ordinele pronunţate de: Inalta Curte a
Danemarcei de Est; Înalta Curte a Danemarcei de Vest; Tribunalul maritim
şi comercial din Copenhaga.
Curtea Supremă reprezintă instanţa de ultim grad de jurisdicție (al
treilea nivel de judecată) în materie succesorală, faliment, executare şi cauze
de înregistrare funciară.

129
 2. Înaltele Curți ale Danemarcei (Estică şi Vestică) care Soluţioneaz
Proprietate
cazurile majore penale, civile şi cazurile ce implică dreptul de
Înaltele curți soluţionează căile de atac de la instanţele districtuale.
3. instanţele districtuale soluţionează probleme minore în Cauzele
civile şi penale privind executarea silită, cauze în materie succesorală i
falimentul. Actele notariale se încadrează, de asemenea, în jurisdicţia
instanțelor districtuale. Unele instanţe districtuale continuă să se ocupe de
aspecte funciare în anumite circumscripții teritoriale până când aceste
atribuţii vor fi preluate de Tribunalul cadastral.
Aceste instanţe sunt împuternicite să verifice şi legalitatea deciziilpp
administrative. Astfel o persoană care doreşte să conteste validitatea unei
decizii poate să aducă acel caz în faţa curții, atunci când există o argumentare
adecvată susținută de dovezi. Curtea poate să hotărască invalidarea unei decizii
administrative, dacă aceasta este în contradicție cu normele prevăzute în
statute sau dacă apar situaţii de favorizare a intereselor unor grupuri de
persoane în detrimentul altora. De asemenea, Curțile au competența de a
aprecia dacă prevederile unui statut sunt incompatibile cu Constituția.

130
 3.5. Franţa

RepuPică E panoază, este denumirea oficială a Franţei, cunoscută ca

cel mal Ma stat din Europa care a fost constituit în jurul unui domeniu
regal. Istoria acestei țări cale deosebit de bogată pe tot parcursul ci, întrucât
Franța a posedat un vast imperiu colonial, începând din secolul al XVII-lea
până în secolul al XX-lea. Câteva dintre cele mai importante momente ale
istoriei Franţei sunt menţionate în această scurtă introducere, pentru a
înțelege că schimbările istorice au influențat semnificativ modul de
organizare administrativă şi teritorială a Republicii Franceze, aşa cum
aceasta se prezintă astăzi. In jurul anului 600, înaintea erei noastre (î.e.n),
grecii au înființat oraşul Marsilia de astăzi pe țărmul Mării Mediterane şi un
grup de popoare celtice au ocupat o parte din teritoriul Franţei pe care l-au
denumit Galia. Incepând din anul 125 î.e.n., Imperiul Roman a cucerit sudul
Galiei şi astfel în anul 58 î.e.n, împăratul lulius Cezar a început lupta de
cucerire a întregii Galii, după care Augustus a împărțit noile teritorii în nouă
provincii romane, iar Galia a fost cunoscută ca Galia Romană până în anul
260 era noastră (e.n), când s-a proclamat Imperiu al Galilor şi s-a eliberat de
administraţia romană până în anul 274 e.n. Expansiunea teritorială din
perioada lui Pepin cel Scurt şi Carol cel Mare, care în anul 800 a fost
încoronat ca Împărat al Occidentului, a făcut ca Regatul Galilor să aibă
teritorii cucerite care reuneau ca suprafaţă peste | milion de km?. Au urmat
valuri de invazii diferite (musulmani, vikingi, maghiari) în secolele al IX-lea
şi al X-lea. Istoria Franţei menţionează perioade extrem de dificile, cum a
fost Războiul de 100 de ani dus contra Angliei, datorită unei probleme de
succesiune la tronul Franţei. A urmat perioada renascentistă şi a monarhiei
absolute, în secolele al XVI-lea — al XVIII-lea, în care Regatul Franţei a
cunoscut o perioadă de dezvoltare, cu războaie câştigate (Războiul de 30 de
ani), care au marcat începutul creării Imperiului colonial francez. În
continuare, imperiul a cunoscut perioade mai bune, de dezvoltare, dar şi
unele foarte dificile, în care a pierdut teritorii şi a fost administrat de diferiți
regi, începând cu Ludovic al XIII-lea. Cu toate acestea, în anul 1792 este
proclamată republică. După acest moment, Franța se lansează din nou în
războaie, care au continuat până la venirea generalului Napoleon Bonaparte,
lovitură de stat a restaurant Directoratul şi l-a înlocuit cu
care, printr-o

131
Consulatul, iar după cinci ani s-a instalat Împărat al Franţei. După ș
perioadă de prosperitate pentru Franţa care a Clt nu teritorii în Europy
şi în afara spațiului continental şi s-a dezvoltat instituțional și Cultural,
urmat o perioadă de declin, în care a fost reinstaurată a doua monarhie
constituțională prin instalarea regelui Ludovic al XVIII-lea (1814) Şi a lui
Carol al X-lea (1824). După această perioadă, în februarie 1848 a izbucni d
nouă revoluţie franceză, prin care s-a constituit a doua republică franceză
care în 1852 a fost din nou schimbată. Cu toate acestea, în anii 1870-18)
imperiul francez suferă câteva mari înfrângeri în luptă cu Germania, iar în
acest context politic se formează a treia republică franceză, care practic a
avut şi cea mai lungă durată. In perioada republicană, Franța a acumulat un
vast imperiu colonial, care în anul 1914 avea să se situeze ca dimensiune pe
locul al doilea în lume, după cel britanic.

Odată cu intrarea Franţei în război în 1914, situaţia devine din nou

tensionată, pentru ca după încheierea războiului să urmeze o perioadă de
reconstrucție. Aceasta nu a durat foarte mult pentru că, în 1939 Franţa a
declarat război Germaniei Naziste, care a invadat nordul Franţei în 1940, iar
Mareșalul Philippe Petain a cerut şi a obținut armistițiu cu puteri depline.
Astfel, cea de a treia republică franceză avea să dispară şi au fost puse
bazele regimului de la Vichy, bazat pe o politică conservatoare,
tradiționalistă şi antisemită în colaborare cu Germania Nazistă. Această
perioadă a durat până în iunie 1944, când a avut loc Debarcarea Aliaților,
sfârşitul ocupaţiei naziste şi începutul eliberării multor state din Europa.
După război, Franţa a cunoscut din nou o revenire şi formarea celei de a
patra şi a cincea republici franceze”! (vezi figura 5), în perioada generalului
Charles de Gaulle, care în anul 1958 a fost investit de Adunarea Generală ca
Preşedinte al Consiliului de Stat, împuternicit să elaboreze o nouă
Constituţie prin care să redea Preşedintelui Franţei puteri mai largi față de
Parlament.

61 : z . D ă că e
Maurin, L. (2009). Dechiffrer la sociste francaise. Editura La Decouverte.Paris, pg.204-

132
 Figura nr.5. Structura aparatului administrativ în perioada
celei de a V-a
republici franceze

modific
paz referer

CONSTITUTION OMR ET 7
E ş N /
| li "ude latres,/

pisi poi d e smDaia r— ——-

nui adopte A
sit medie | Pi îi mos
& Neu
2 are
mana . inte : j N
insa me Deuermaement a
i . Preftati ruta 3 ] 4

stă OI N aaa OP Ropiemere, | TTatr

(Ra

4 ius » pret de la .
N fer ateră
nr pei Pap pa te gat e |
|
| a

Îi
a

tu
4 Pope în se stea

can E: PARLEMENT Pr
| dci modif >= fPourale legislatii) Do
y LĂ uree EI
Conseil “ m 4
constitui enma «e —— tei
Mania 3 ana

4 Anssaerbite nationale
| Marelui 8 ans
cripte, . ue Sat
| tocit Ţ |
adopte
pen |
lame papr
Cotatie
ui | e d laica? ce
| 7 "a car 4

| f însa căt îns asteeloei deorecenii

Y

CORPS ELECTORAL |Ensemble des citoyena]

(Sursa: Maurin, L. (2009). Dechiffrer la societ francaise. Paris:

La Decouverte)

Astfel, Franţa devine un stat puternic condus succesiv de președinți cu

orientări politice diferite, dar care au reuşit să asigure continuitatea
procesului de dezvoltare economică şi socială, în ciuda faptului că Franţa a
traversat perioade dificile de criză economică.

3.5.1. Date şi informaţii cu caracter general

Potrivit statisticilor, Franţa are o suprafață de 675 000 km;, din care
partea continentală reprezintă 552.000 km?. Astfel, Franţa este cea mai mare
fară din Uniunea Europeană și se situează pe poziţia 42 între statele lumii.
Lungimea totală a tărmurilor, incluzând aici şi teritoriile de peste mări, este

133
de 8.245 km. Conform Institutului Francez de Statistică, la 1 ianuarie 2014
66 milioane de oameni trăiau în Franţa (cu excepţia comunităţilor de vite
mări şi Noii Caledonii), dintre care 63,7 milioane locuiesc în metropole și
2.1 milioane în teritoriile de peste mări. Dacă sunt incluşi şi cei 600.009 de
locuitori din comunităţile de peste mări şi din Noua Caledonie, populația
întregului teritoriu francez numără 66,6 milioane de locuitori, adică circa
1% din populaţia mondială.

Nivelul de dezvoltare economică a Franţei este reflectat de Produsul

Intern Brut (PIB) al ţării care, în anul 2014 a avut un nivel estimat de 2 863
miliarde de dolari, iar PIB-ul pe cap de locuitor, în anul 2014 a depăşit 45.000 ş,
ceea ce situează această țară pe primele locuri în Europa. Sursele de
alimentare a PIB-ului sunt reprezentate de sectorul serviciilor, care
contribuie cu aproximativ 71,5% la acest indicator, urmat de industrie cu
aproximativ 26% şi agricultură cu aproximativ 3%. Ca în majoritatea
statelor dezvoltate şi forța de muncă este concentrată şi angajată în proporţie
de peste 70% în sfera serviciilor, ceea ce demonstrează că sectorul industrial
integrează un nivel avansat de tehnologie şi o înaltă productivitate a muncii.
În 2009, Franţa era a cincea putere economică mondială după PIB-ul
nominal sau a noua în termenii parităţii puterii de cumpărare?. Potrivit
statisticilor Fondului Monetar Internaţional, în 2010, Franţa era pe locul
patru în lume, după numărul de întreprinderi clasate în primele 500 din
lume. Franţa trece totuşi prin perioade dificile din punct de vedere
economic, de la declanşarea crizei economice, ceea ce a determinat unele
agenţii internaționale să reducă rating-ului acestei țări.

Chiar dacă agricultura, aşa cum arată structura PIB-ului, nu are 0

pondere semnificativă, totuşi este bine să avem în vedere că Franţa este

principalul furnizor de produse agricole din Uniunea Europeană, Cu O

agricultură modernă, specializată pe diferite tipuri de culturi. Franţa S
remarcă prin producţia de vin, unde statisticile internaţionale o poziţionează
pe primele locuri în lume. Poziţii de top ocupă Franţa şi în ceea ce priveşte
producţia de cereale, zahăr, produse lactate şi carne de vită, care, potrivi!
afirmațiilor specialiştilor, alimentează cea mai puternică industrie de
prelucrare a cărnii şi produselor agricole din lume. Această dezvoltare

: aaa DIA
“22 Maurin, L. (2009). Dechiffrer la sociste frangaise. Editura La Dâcouverte. Paris: PE

134
accelerată a agriculturii din ultimele decenii coroborată cu criza economică
şi cu tensionarea climatului mondial, în special pe relaţia
cu Rusia, au
condus la supraproducție, pe care producătorii
ŞI instituțiile administrative
regionale încearcă să le rezolve în mod corespunzător.

Ramurile industriale sunt, de asemenea, o componentă importantă a

sistemului economic francez, care merită o atenţie deosebită. În ultimele
decenii, sectorul industrial al Franţei a cunoscut transformări radicale,
marcate în special de promovarea tehnologiilor avansate, a inovării şi
creativității, a roboților şi nanotehnologiilor atât în industria de bază,
extractivă, cât şi în industria prelucrătoare. Modul sistematic şi inteligent în
care aparatul administrativ a abordat provocările determinate de domeniile
noi ale cunoaşterii a făcut ca în unele ramuri industriale, Franţa să fie astăzi
între liderii mondiali. Exemple sunt industria automobilelor, aeronautică,
agro-alimentară, electronică, energie nucleară, farmaceutică, cosmetică, etc.
Aşa cum arată cele mai recente statistici internaţionale, unele produse
franceze ocupă primul loc pe plan mondial în domeniul lor de activitate, ca
de exemplu Areva în construcția de centrale nucleare; Loreal în cosmetică,
Michelin în industria anvelopelor. În alte sectoare industriale, Franța se
remarcă prin menţinerea unor ramuri tradiționale, cum ar fi cea textilă,
încălțăminte, pielărie, construcții navale, siderurgie, etc, care, în ultimii ani
sunt supuse unui amplu proces de restructurare şi reconversie economică.

Fenomenele globalizării şi internaționalizării au generat mutații

semnificative în ceea ce ţine de amplasarea unor obiective economice în alte
state unde forța de muncă este calificată şi mai ieftină decât în Franţa, ceea
ce a permis marilor companii multinaționale să traverseze într-un mod
acceptabil perioada de la începutul crizei până astăzi.

În sectorul energetic, Franța a iniţiat o serie de transformări

determinate de diferiţi factori economici europeni şi mondiali. Astfel că,
deşi Franţa importă 97% din necesarul de gaze, al cărui consum a crescut în
ultimii ani, potrivit statisticilor, totuşi această țară produce mai multă
energie decât consumă, pentru că dispune încă de aproape 60 de reactoare
nucleare. Urmare a unor analize interne, dar şi ca urmare a unor strategii şi
politici susţinute la nivel european, în ultimii ani (2013-2015), Guvernul
sector şi
Franţei a început un proces sistematic de restructurare a acestui

135
 rnative, nepoluante pentru a putea
susţine producţia de energie din surse alte
elor nucleare.
restrânge treptat activitatea reactoar
e în toate
O altă ramură atractivă a Franței, este turismul aproap
, de afaceri, cultural,
formele sale: de recreere, balnear, sporturi de iarnă
ăr de peste
medical, etc. Franţa este cea mai vizitată țară din lume cu un num
oane de angajaţi în acest
80 milioane de turişti străini anual şi cu peste 2 mili
sector.

Franța este unul dintre membrii fondatori ai UE şi ai spaţiului

Schengen, dar şi ai zonei Euro. De asemenea, Franţa este una din cele cinci
state membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU şi membră a
numeroase organizaţii internaționale precum: NATO; Organizaţia
Europeană pentru Cooperare şi Dezvoltare; Grupul celor 8; Grupul celor 20;
Organizaţia Internaţională a Francofoniei; Organizaţia Mondială a
Comerţului, etc.

3.5.2. Tipul de stat, forma de guvernământ, baza constituţională

şi şeful statului în Franța

Ca tip de stat, Republica Franceză este un stat unitar, indivizibil și

democratic, al cărui motto este „Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Franţa
este o republică democrată potrivit prevederilor Declaraţiei Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului din 1789, preluate şi în secțiunea introductivă a
Constituţiei din 1946.

Forma de guvernământ a Franţei este republică semi-prezidenţială,

ale cărei baze s-au pus în anul 1958 prin Constituţia celei de a Cincea
Republici Franceze.

Franța are o îndelungată tradiție constituţională, dar un rol

semnificativ asupra funcționării administraţiei şi statului de drept au avul
Constituţiile din 1946, 1958, 1962. Aceasta din urmă a introdus o serie de
modificări instituționale, cum ar fi de exemplu alegerea Preşedintelui
Republicii prin vot direct de către cetăţenii francezi cu drept de vot.

Unele modificări în Constituţia Franţei, în special referitoare la

reorganizarea administrativă a teritoriului, au fost introduse în 2003. Prin

136
urmare, În articolul 1 al Constituţiei Franţei, după modificarea din 2003,
sa se
cizează că Franţa este „republică. indiviz ibilă, laică, democrat
ică şi
-ocială, iar organizarea sa este descentralizată”.

Șeful statului este Preşedintele Republicii, ales pentru o perioadă de

şapte ani şi poate fi reales de un număr infinit de ori.

Principalele atribuţii, competenţe şi responsabilităţi ale Preşedin-

telui Republicii sunt următoarele:

- desemnează Primul Ministru și alţi membrii ai Guvernului:

- conduce Consiliul Miniştrilor;
- poate să dizolve Adunarea Naţională, potrivit articolului 12
din Constituţie;
- are responsabilităţi formale ca Șef de
Stat în cadrul
sistemului parlamentar şi de asemenea, este cel care conduce
executivul;
- are drept de promulgare a legilor votate de Parlament;
- poate, dacă este necesar, să solicite o revizuire a legilor,
lucru care se întâmplă foarte rar;
- este comandantul forțelor armate. În situaţiile de excepţie el
poate să invoce art. 16 din Constituţie, care arată că pot fi
luate măsuri excepționale pentru a asigura securitatea
naţională şi continuitatea activităţii Guvernului;
- reprezintă Franţa în relațiile externe;
- îşi exercită funcţia asistat de un Secretariat General al
Preşedenţiei responsabil pentru informare şi coordonare şi de
un Birou Personal al Preşedintelui, din care fac parte
consilierii politici, care informează Preşedintele, îl asistă în
fundamentarea deciziilor şi îl asigură că ordinele sale sunt
respectate;
- Poate ocupa funcția de Preşedinte al Senatului, dacă această
funcţie devine vacantă, dar în regim interimar, până la
alegerile care ar trebui organizate, potrivit constituției în
termen de 45 de zile.

137
 3.5.3. Particularităţi ale organizării teritoriale şi administrative în
Franţa
cunoscută sub
Teritoriul Franţei este format din partea continentală,
denumirea de Franţa metropolitană şi partea extracontinentală
reprezentată prin numeroase teritorii aflate în afara continentului european,
ceea ce face ca Franţa să aibă teritorii insulare în toate oceanele, cu excepția
Oceanului Arctic. Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța are
frontiere terestre cu Brazilia, Surinam şi Regatul Țărilor de Jos, prin partea
franceză a insulei Saint-Martin.

Franţa metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare însă
este Corsica, pentru că celelalte sunt mici insule de coastă. Aceste teritorii
au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franţei.

Teritoriul Franţei este împărţit pe regiuni. Regiunea a fost creată în

1956 ca entitate teritorială aparte. Reforma administrativă începută în anul
1982 a schimbat în profunzime organizarea teritorială, lărgind competențele
fiecărui nivel.

In prezent, Franţa include trei nivele de organizare a colectivităţilor

teritoriale:
- comunele (36 783);
- departamentele (100, din care 4 „dincolo de mări”);
regiunile (26, din care 21 în metropolă şi 4 „dincolo de mări”, la
care se adaugă şi Corsica).

Mărimea regiunilor variază:

- şase regiuni au sub un milion de locuitori;
- nouă regiuni au între un milion şi două milioane de locuitori:
- şapte regiuni au între două şi patru milioane de locuitori;
- patru regiuni au peste patru milioane de locuitori.

Din anul 1991, insula Corsica are un statut special, care conferă
colectivităţi drepturi mai extinse decât în cazul unei regiuni, în sensul strict,
şi o organizare aparte (consiliul executiv şi Adunarea Corsicii).
Departamentul este o componentă administrativă locală descentra-
lizată. Conform ultimului recensământ, din 1999, populația medie a unui

138
lepartameni stie de 511 012 locuitori, lar suprafața medie este de 5 985
kan. Astfel că, In Franţa sunt organizate şi funcţionează:
21 de departamente care au sub 250 000 de locuitori;
„28 de departamente care au între 250 000 — 499 000 de locuitori:
30 de departamente care au între 500 000 — 1 milion de loroaitrăi
_ 21 de departamente care au peste | milion de locuitori.

Arondismentele sunt subdiviziuni teritoriale ale

departamentelor, la
cândul lor divizate în cantoane şi comune. Ele nu au statut de persoană juridică
de drept public.

Din punct de vedere administrativ, în Franţa sunt trei nivele, dar

rebuie menționat că peste nivelul departamentelor şi regiunilor se suprapun
circumscripțiile administrative ale statului, ceea ce generează, uneori, aşa
cum afirmă specialiştii, o „hiperadministrare ” a teritoriilor.

Peste aceste nivele se suprapun şi alte eşaloane intermediare, care nu

au statut de colectivități teritoriale, nici competenţe generale, aşa cum sunt
nivelul intercomunal, adesea considerat ca un „al patrulea” nivel.

Alte subdiviziuni administrative, precum cantoanele (4039),

circumscripțiile electorale ale arondismentelor sau zonaje diverse
realizate de stat transversal, cresc gradul de complexitate al organizării
colectivităților teritoriale. La acestea se adaugă alte entităţi cu statut
special (oraşele şi arondismentele Parisului, Lyon-ului şi Marsiliei,
colectivitatea teritorială Corsica), care sporesc dificultatea mecanismului de
funcționare a sistemului.

Regiunile franceze, spre deosebire

de alte regiuni din alte state,
reprezintă rezultatul concentrării departamentelor care le compun. Acestea
au fost create pentru a se ocupa de anumite probleme care interesează mai
multe departamente, adică s-au născut din nevoile funcționale ale politicii de
administrare a teritoriului statului. Regiunile au fost transformate în
colectivităţi teritoriale prin legea din 1982.

Regiunile dispun de o competență materială largă, însă de o

competenţă normativă redusă.

139
 Luate global, bugetele lor sunt reduse în raport pi cele ale comunelor
propriilor
şi departamentelor, dar regiunile au o mare libertate în iei ci
bugete. Competența normativă limitată este compensată prin varietatea
instrumentelor de planificare de care dispun regiunile (exemple: planul
regiunii; planul regional al dezvoltării şi formării profesionale a tinerilor;
programul de perspectivă de interes regional în materie de cercetare; planul
regional de dezvoltare a formațiunilor de învățământ superior; planul
regional de transporturi; schema regională de dezvoltare regională a
turismului şi recreării). Competenţele atribuite prin lege regiunii se referă la:
dezvoltarea economică şi amenajarea teritoriului, ceea ce se transpune prin:

Participarea regiunilor la programarea amenajării teritoriilor prin

contracte de plan, negociate anual cu statul;
e Cofinanţarea patrimoniului public de interes regional;
Ajutor financiar la investiţiile întreprinderilor şi participarea la
capitalul agenţiilor de dezvoltare regională şi cel al societăţilor
economice mixte;

Responsabilitatea pentru pregătirea profesională la nivel regional,

de comun acord cu statul, instituțiile de învățământ şi de
perfecționare a cadrelor;
Participarea la construirea și întreținerea aşezămintelor liceelor.%

La acestea se adaugă întreținerea rețelelor de apă, dezvoltarea turistică

regională, participarea la politica de prelucrare a deşeurilor.”

Un element de originalitate a instituțiilor regionale franceze este

existența unui Consiliu Economic şi Social Consultativ. compus din
reprezentanţi ai întreprinderilor. Acest consiliu este consultat în mod
obligatoriu înaintea deliberărilor consiliului regional asupra proiectului de
plan al regiunii, a documentelor de planificare şi proiectelor care interesează
regiunea, asupra documentelor bugetare şi asupra orientărilor generale din
& 5
toate domeniile.”

63 . . . . .
Petitville, F. (2002). Regiunile, departamentele, prefecţii, intercomunităţile: rețeauă
administraţiei teritoriale în Franţa // Nivelul intermediar al administratiei în ţările europene:
Chişinău, pg. 197.
*% Marcou, G., op. cit., pg. 24
* petitville, F. Op. cit., pg. 21.

140
 Regiunea, ca şi departamentul, are un buget propriu, prec i
mijloace financiare proprii, provenite din impozitele şi ee ALE e
percepe. Prin iaca regiunilor s-a urmărit să contribuie la dezvoltarea
economico-socială a colectivităţilor locale. 55,1% din resursele re eta
provin din încasări fiscale, din care jumătate sunt produsul a patru alia
directe care alimentează bugetele locale: taxele profesionale, taxe de
locuință, | tă E CIA proprietăților funciare construite i asupra
proprietăţilor funciare neconstruite. Cealaltă jumătate a resurselor bugetare
provin din fiscalitatea indirectă. În acest caz, baza impozitară ete de
conjunctura economică şi de efectele sale asupra pieţei de automobile şi
asupra tranzacţiilor imobiliare. Astfel, consiliile regionale fixează procentul
taxei adiționale regionale la drepturile de mutație (în anumite limite),
procentul taxei la permisul de conducere, procentul din taxa de bază asupra
certificatelor de înmatriculare a vehiculelor cu motor. ete

3.5.4. Organizarea şi funcționarea autorităţii legislative în Franţa

Autoritatea legislativă în Franţa se exercită diferențiat pe cele trei

nivele ale sistemului administrativ: central (naţional), regional şi local.

3.5.4.1. Autoritatea legislativă la nivel central în Franţa

La nivel central, autoritatea legislativă în Franţa este exercitată atât

de către Parlament, cât şi de către Guvern.

Principalele atribuţii ale Parlamentului francez sunt următoarele:

inițiativa legislativă;
- adoptarea declaraţiei de război;
- autorizarea stării de urgenţă, atunci când aceasta depăşeşte 12 zile;
autorizarea Guvernului de a emite ordonanţe;
- elaborarea şi aprobarea proiectelor de acte normative.

at din:
Parlamentul Franţei este bicameral, form
- Adunarea Naţională;
- Senat.

141
 de membri,
Cele două camere sunt destul de diferite ca număr
durată a mandatelor acestora şi ca reprezentare a cetăţenilor. Astfel,
membrii Adunării Naţionale sunt aleşi prin vot direct universal pentru un
mandat de cinci ani, iar membrii Senatului Franței sunt aleşi prin voţ
universal indirect de către colectivităţile teritoriale ale Republicii şi de către
francezii din afara granițelor ţării pentru un mandat de 9 ani, dar 1/3 din
Senat se reînnoieşte la fiecare 3 ani. Spre deosebire de Adunarea Naţională,
Senatul nu poate fi dizolvat. În toate deciziile importante Adunarea
Naţională are putere decizională finală.

Cea de a „treia Cameră”, cum este denumită în literatura de

specialitate franceză, este Consiliul Economic şi Social, care se compune
dintr-un număr de 230 de membri, fiind o adunare consultativă, care
favorizează colaborarea diferitelor categorii profesionale între ele şi asigură
participarea lor la politica economică şi socială a Guvernului central. Acest
consiliu avizează consultativ proiectele de legi, ordonanțele sau decretele.

În exercitarea atribuţiilor sale, Parlamentul Franţei este ajutat de

câteva tipuri de comisii parlamentare, care sunt organizate în fiecare
cameră, astfel:

- Comisii permanente specializate în diferite domenii: finanţe,

legislaţie, etc, care pot să difere ca denumire de la o cameră la
cealaltă,
- Comisii speciale constituite la solicitarea parlamentarilor pentru a
analiza o propunere legislativă punctuală;
- Comisii de anchetă şi control formate pentru investigarea unor
cazuri speciale ce presupun inclusiv audieri de martori.

3.5.4.2. Autoritatea legislativă la nivel regional, intermediar!

transversal şi local în Franța

Regiunile sunt teritorii libere administrate de Consilii alese. Pentru

partea metropolitană a Franţei acestea sunt în număr de 22, la care se adaugă
patru districte/departamente care se află în străinătate şi au statut de regiune.
În aceste comunități din afara graniţelor țării au fost constituite adunări
deliberative şi consilii regionale, ai căror membrii sunt aleşi prin vol
universal pentru şase ani. Consiliile sunt conduse de un Preşedinte de

142
 consiliu Şi au diverse atribuţii. Dintre cele m
al importante
p poate
poate fifi
men
ționată votarea bugetului regional.

Pentru alegerile regionale există o reprezentare proporţională

bazată
ie listele departamentale. Pentru alegerile de
la nivelul districtelor, scrutinul
se desfăşoară în două runde de vot pentru un singur reprezentant.
Pentru
alegerile municipale, sistemul de votare este mai complex și variat în funcţie
de mărimea localităţii.
Articolul 34 din Constituţie prevede că prin lege se stabilesc
principiile fundamentale ale liberei administrări a colectivităţilor teritoriale
competențele lor şi resursele.
După 1982, conform procesului descentralizării, colectivităților
teritoriale le-au fost conferite competenţe din ce în ce mai numeroase.
Procesul descentralizării s-a realizat în două etape importante - numite Actul
| (1982-1986) şi Actul al II-lea (reforma descentralizării din anul 2004).
Amploarea transferului competențelor a sporit rolul colectivităţilor
teritoriale în domenii foarte variate, precum dezvoltarea economică,
infrastructura, rețelele de transport, educaţia, formarea profesională,
acţiunile sociale, sănătatea, politica de locuinţe, etc.
În domeniul social, unele legi au sporit considerabil competențele
departamentelor. Astfel, Legea din 20 iulie 2001 a creat alocaţia
personalizată de autonomie (APA); Legea din 18 decembrie 2003 a
descentralizat gestionarea venitului minim de inserție (RMI) de către
departamente; Legea din 11 februarie 2005 a reformat îngrijirea persoanelor
cu handicap, introducând o prestație nouă, cea de compensare; Legea din 1
decembrie 2008 a generalizat venitul solidarităţii active (RSA), etc.
Procesul descentralizării a consacrat clauza generală de competență
de care beneficiază comunele, departamentele şi regiunile, care le permite
să acţioneze în orice domeniu de interes local, dacă aceste competenţe nu au
fost atribuite exclusiv altei colectivități.
Uneori statul solicită colectivităţilor teritoriale, mai ales regiunilor şi
departamentelor, realizarea unor acțiuni numite „misiuni”, prin semnarea
unor contracte cu scopul de a participa financiar la exercitarea
competențelor. Articolul 72 al Constituţiei interzice unei colectivități
teritoriale să exercite o tutelă asupra alteia, prevăzând posibilitatea de a
institui o colectivitate drept „conducător (chef de file)” pentru exercitarea

143
 vitate poate
p Sa ducător (chef
deveni „con a
unor competenţe. Faptul că o colecti
Consiliului Cons tituțional , că se
de file)”, înseamnă, conform poziţiei i
e. Statul
poate asocia cu alte structuri administrative pe care să le coordonez
a încurajat dezvoltarea structurilor intercomunale, prin Leo perea unor
măsuri de acordare de subvenţii pentru cei care cooperează. Consiliile
municipale şi prefectul pot propune crearea unei structuri intercomunale.
Ultimele studii au pus însă în evidență faptul că această complexitate
deosebită a instituţiilor de pe diferite nivele de organizare sau de pe același
nivel de organizare administrativă în Franţa a dus la creşterea cheltuielilor
publice, la suprapunerea intervențiilor mai multor colectivităţi pe acelaşi
domeniu, la întârzierea realizării unor proiecte, mai ales în domeniul social,
unde se pot observa suprapuneri ale măsurilor la nivel local cu cele de la
nivel național.

3.5.5. Autoritatea executivă la nivel central şi local în Franța

Autoritatea executivă în Franţa este exercitată la nivel central, dar şi la

nivel regional şi local, în forme şi modalităţi diversificate.

3,5.5.]. Autoritatea executivă la nivel central în Franța

La nivel central, autoritatea executivă este exercitată de Preşedintele

Republicii împreună cu Primul Ministru al Franței.
Nominalizările pentru posturile din activităţile civile şi militare, de la
cel mai înalt nivel al statului, sunt de competența Preşedintelui Republicii.
Nominalizarea pentru posturile de consilieri de stat, prefect şi director în
administraţia publică, sunt făcute de către Consiliul de Miniștri.

Guvernul Central
Şeful Guvernului este Primul Ministru. Guvernul este format din
Primul Ministru, un număr de ministere şi secretariate de stat. Structura
Guvernului poate varia. Unii miniştri sunt denumiți miniştri secretari de sta!
şi au un rol important în echipa guvernamentală. Aceştia pot fi secondați de

* Observatoire de la decentralisation, Rapport 2006 — 2007, Senat, pe: http://vww.senal.tr

compte-rendu-commissions/observatoire-de-la-decentralisation archives.html, accesa!
august 2015. 5,

144
 mentului Nici
parlaminiştri.
alți un membru al guvernului nu poate [i membru al
Există aproximativ 20 de departamente minis
teriale cu
sumucturi administrative permanente. Miniştrii şi secretarii de stat
au
propriile lor birouri conduse de către asistenţi.

Primul Ministru, care este numit de către Preşedintele Republicii, este

responsabil pentru acțiunile Guvernului potrivit art. 21 din Constituţie.
potrivit Constituției, Şeful Guvernului are autoritate faţă de membrii
ară mmului şi le poate da ordine şi instrucţiuni. În exercitarea atribuţiilor
zile: Primul Ministru este ajutat de asistenți şi de un aparat administrativ
numit Secretariatul General al Guvernului.

Secretariatul General al Guvernului are rol central în derularea multor

proceduri administrative care implică activitatea Guvernului. Membrii
Secretariatului lansează propuneri Parlamentului şi verifică legalitatea
Ministru.
documentelor semnate de Preşedintele Republicii şi de Primul
Acesta verifică legalitatea tuturor actelor normative înainte de a fi publicate
în revista oficială, care funcționează sub autoritatea Primului Ministru. Alte
structuri care se află sub autoritatea Primului Ministru sunt: Direcţia
Generală pentru Administraţie şi Servicii Publice, Centrul Interministerial
de Informatică Administrativă, Serviciul de Informare şi Difuzare,
Secretariatul General pentru Apărare Naţională, Secretariatul General
pentru Cooperare Internaţională care corelează activitatea ministerelor cu
legislaţia europeană şi asigură implementarea deciziilor Uniunii Europene.

Ministerele — Departamentele
Ministerele pot fi create sau dizolvate prin decret. Responsabilitatea
pentru fiecare minister este precizată prin ordinele Consiliului de Miniştri,
după consultarea Consiliului de Stat. Fiecare minister se află sub
conducerea propriului ministru, care poate fi asistat de miniştri, miniştri
delegaţi sau secretari de stat. Ministrul poate emite ordine şi decrete pentru
aplicarea conţinutului legilor, dar şi instrucțiuni speciale pentru personalul
din structurile administrative coordonate de el. Ministrul fundamentează şi
implementează bugetul propriului minister care apare în fiecare an exprimat
într-un decret. În exercitarea atribuţiilor sale, fiecare ministru este ajutat de
şi reuniți în
un grup de consultanță format din consilieri numiţi de ministru
Biroul Personal al Ministrului.

145
 Departamentele externe, care au atribuţii la nivelul ministerelor, sunt
dublu subordonate, atât ministerului de resort câ şi prefe etaj: su:
coordonează activitatea agenţiilor guvernamentale la nivel local şi regional.
Recent, Guvernul a făcut câțiva paşi importanţi în vederea descentralizării
conducerii şi a responsabilităţilor în fundamentarea deciziilor.

3.5.5.2. Autoritatea executivă la nivel regional şi local în Franţa

Exercitarea autorităţii executive la nivel regional şi local în Franţa se

bazează pe forme şi instituții cu atribuții specifice, care fac sistemul
administrativ francez dificil de coordonat şi costisitor din punctul de vedere
al resurselor, în principal financiare necesare.

Astfel la nivelul regiunilor funcţionează guvernele regionale, care

formează executivul pe acest nivel administrativ. Executivul este supervizat
de Preşedintele Consiliului Regional. Fiecare regiune are, de asemenea, un
grup de consultanță economică şi comitete sociale formate din personalități
în domeniile: social, muncă şi economic. Prefectul regiunii reprezintă statul
şi este împuternicit de Guvernul central să desfăşoare acțiuni legale pentru a
proteja interesele acestuia în cadrul regiunilor.
În ultimii zece ani, în Franța au fost modificate modalitățile de
realizare a sarcinilor şi de divizare a responsabilităților. O autonomie
considerabilă a fost acordată autorităților teritoriale (regiuni, districte,
municipalități). În paralel, administraţia centrală deleagă responsabilităţile
sale, prin prefect, reprezentantul statului în fiecare district și şeful
serviciilor descentralizate ale statului.

Din 1981 au început să apară schimbări majore în sectorul public din

Franţa. În 1988 a fost lansată o politică amplă de modernizare a sectorului
public, care s-a concretizat în mutații în politica de personal, dezvoltarea
unui dialog social cu sindicatele, inițierea unui proces de evaluare a politicii
publice şi căutarea unor posibilități de servire mai bună a clienţilor. Există
peste 500 de centre de servicii şi 150 de centre speciale, unități
administrative care încheie contracte cu administraţia centrală pentru 0
perioadă de trei ani. Guvernul a adoptat un “statut al serviciilor publice”.
Din 1984 a evoluat în sens pozitiv relaţia dintre stat şi unele organizații
prestatoare de servicii publice din domeniile distribuţiei energiei electrice
prin rețeaua naţională de electricitate (EDF), a transporturilor feroviare

146
(SNCF), a poştei şi telecomunicaţiilor (France Telecom). Obiectivul
. Ivul urmărit
în administrație este constituirea unui Corp central de funcţi
i cHonan publici
abili pentru planifi
responsabili care, formare și evaluare, în timp ce si n
a îti , ncnle
devini componente care contribuie în mod direct la realizarea obiective]'elor
arie 1992 şi
stabilite. Aceste idei sunt precizate prin legea din 6 febru
Prscin
considerate ca făcând parte dintr-un “plan de descentralizare”

Autoritățile departamentale

În prezent există aproximativ 100 departamente la care se adaugă cele

ale comunităților teritoriale din afara spaţiului continental. Din punct de
vedere administrativ, departamentele sunt conduse de Adunarea aleasă şi
Consiliul General. Consilierii generali sunt aleși pentru şase ani pe baza
unui scrutin electoral cunoscut sub numele de „district elections”, organizat
în cadrul fiecărui district din cadrul departamentului. Scrutinul se desfăşoară
la fiecare trei ani pentru jumătate din membrii Consiliului General. În cadrul
districtelor se realizează şi furnizează servicii publice. Statul este reprezentat
prin prefectul de district, care semnează contractele cu departamentele
executive, asigură fondurile pentru derularea unor acţiuni de investiţii
pentru dezvoltare şi facilitează contactele cu peste 36 000 de comune.

În Franţa, ponderea serviciilor publice deţinute în proprietate de stat

şi exercitate la nivelul local sunt următoarele: servicii poştale; transport
feroviar; telefonie; electricitate; gaze; apă şi canalizare.

Trecerea acestor servicii publice din domeniul public în domeniul

privat se face foarte lent.

3.5.6. Autoritatea judecătorească în Franța

următorul set
Exercitarea autorităţii judecătoreşti în Franţa are la bază
de principii:
e;
]. Principiul non-retroactivității legislaţiei referitoare la crim
diciile;
2. Principiul aplicării penalităţilor proporțional cu preju
3. Principiul existenţei a două niveluri de jurisdicție;
de crime;
4. Principiul prezumţiei de nevinovăție dovedite în cazurile

147
 respectului pentru proprietate şi ea cala CXproprierii
5. Principiul
în cazurile în care este în discuție interesul public şi în acest caz
acordarea unor compensaţii corespunzătoare;
6. Principiul autonomiei, al independenţei grupurilor private care
respectă legea; |

7. Principiul legilor administrative concepute după reguli distincte Şi

apărate de organisme speciale (curți).
Instanţele supreme în Franţa sunt:
- Consiliul Constituţional, care analizează şi emite hotărâri pe
problematica de constituţionalitate;
- Curtea de Casaţie;

- Consiliul de Stat.
Curtea de Casaţie este cea mai înaltă instanţă de drept comun.
Aceasta are sediul la Paris, iar rolul său constă în verificarea conformităţii
hotărârilor cu normele de drept, care au fost pronunțate de instanţele de
prim şi al doilea grad de jurisdicție. Aceasta asigură unificarea jurispru-
denţei, dovedindu-se un organ de reglementare a dreptului şi de respectare a
legalităţii. Dacă această instanță consideră că hotărârea atacată nu a fost
pronunțată în conformitate cu normele de drept, aceasta „casează”
hotărârea. Cauza este trimisă unei alte instanțe spre rejudecare. În caz
contrar, aceasta respinge recursul în casaţie, hotărârea contestată devenind
definitivă.
Curtea de Casaţie este împărţită în secţii:
- trei secţii civile;
- o secție comercială;
- o secție socială;
- o secţie penală.
Curțile Administrative se află în subordonarea Consiliului de Stat.
Acestea sunt:
- Curțile Administrative de Apel;
- Curțile Specializate, cu precădere în sectorul financiar: Curtea de
Conturi (Cour des Comptes) şi Curtea Regională de Conturi.

148
 - Curtea de Conflicte (Tribunal des conflicts
) pentru eventualele
situații problemă care pot să apară în ac tivi
tatea celor două
categorii de curți.
De asemenea, /na/ta Curte de Justiţie este
responsabilă pentru cazurile
penale în care sunt implicați Preşedintele Republicii sau membrii
Guvernului.

Alături de acestea, în sistemul autorităţii judecătoreşti” din Franța,

care este unul deosebit de amplu şi complex, funcționează:
- Instanţe de al doilea grad de jurisdicție;
- Instanţele de prim grad de jurisdicție, care sunt: 9 tipuri de instanţe
civile şi 5 tipuri de instanțe penale.

Instanțe de al doilea grad de jurisdicție “ sunt: instanțe civile şi

instanțe penale.

> Instanţe civile

1. Tribunalul regional (7ribunal de grande instance)

Tribunalul regional soluţionează litigii între persoane fizice (cauze
civile) având valori mai mari de 10 000 €. În plus, oricare ar fi suma care
face obiectul cererii, acesta are competență în următoarele domenii:
statutul persoanelor: căsătorie, afiliere, adopție, declarație de absenţă;
rectificarea actelor de stare civilă; succesiuni; amenzi civile aplicate
ofițerilor de stare civilă; acţiuni în domeniul imobiliar; dizolvarea
asociaţiilor; protecţie din partea creditorilor (sauvegarde), reorganizare
judiciară şi lichidare judiciară în situaţia în care debitorul nu este comerciant
şi nici nu este înregistrat în nomenclatorul de meserii; asigurare împotriva
accidentelor şi bolilor profesionale a persoanelor nesalariate care lucrează în
agricultură; taxe de înregistrare, taxe de cadastru, taxe de timbru şi
contribuţii indirecte, precum şi alte taxe asimilate acestor tipuri de taxe şi
contribuţii; contracte de închiriere a unui spațiu comercial, cu excepția
contestaţiilor privind stabilirea prețului de închiriere
la revizuirea sau
reînnoirea contractului, contracte de închiriere în scopuri profesionale şi
Te i ante ae tie
%
: îips:/e-justice.europa.eu/content_ordinary. couris- 18-fr-ro.do?member=!
“'ps://e-justice.europa.ew/content_ordinary_courts- 18-fr-ro.do?member=

149
 de locaţie temporară şi care conferă drepturi limitate (Conventionş
N ine e fa Ș
convenți 1 dt aj
ai re ) în materie comerci ală; înscrie rea de date false pe
d'occu pation pr ec
e autentice: acțiun i civile pentru
defăimare sau injurii publice say
document
se.
nepublice, verbale sau scri

2. Tribunalul corecțional reprezintă ramura penalăa tribunalului

regional şi are competența de a judeca delicte.
-
Tribunalul regional este format din judecători de profesie: preşedin
tele, vice-preşedinţi, judecători, procurorul Republicii, vice-procurorii Şi
locțiitorii.
Există. de asemenea, judecători specializați precum:
- judecătorul pentru minori;
- judecătorul pentru aplicarea pedepselor, care are responsa-
bilitatea de a stabili principalele modalităţi de executare a
pedepselor privative de libertate;
- judecătorul de instrucţie (juge d'instruction), care are sarcina de
a lua toate măsurile pentru stabilirea adevărului, sub supravegherea
camerei de cercetare penală a curții de apel.
Tribunalul regional se află, în general, în capitala departamentului,
însă este posibil să se găsească şi în alte oraşe. La 1 ianuarie 2013, existau
161 de tribunale regionale.

3. Tribunalul de primă instanţă

Tribunalul de primă instanţă soluţionează litigii în cauze civile a căror
valoare nu depăşeşte 10 000 €. Acesta are, de asemenea, competențe
atribuite (de exemplu: popriri ale remuneraţiilor, rente viagere, probleme
legate de alegeri, contracte de închiriere a unei locuinţe) şi competențe
administrative; astfel, de exemplu, grefierul şef al tribunalului de primă
instanță are competenţa de a elibera certificate de naționalitate.
Secţia sa penală, Tribunalul de poliție, are competența de 2
judeca contravenţiile care se înscriu în cea de a cincea clasă (a se vedea
mai Jos).
În plus, tribunalul de primă instanță exercită funcţiile de instanță de
protecţie (cu excepţia tutelei asupra minorilor, care
intră în competent
judecătorului de dreptul familiei din cadrul tribunalului regional, confor

150
 unei : legi
legi din
dir 12 mai
2 009), şivăii
anume, are sarcina de a protei
vulnerabili, controlând gestionarea patrimoniului acestora
*1a îi p A a . . € Cc £ € 11

aa
Tribunalul de primă instanță este format din unul sau mai mulţi
ai mulţi
judecători, însă cauzele sunt judecate de un singur judecător
În general, tribunalul de primă instanță are sediul în centrul
administrativ al arondismentului. La 1 ianuarie 2013 , existau 307
tribunale de primă instanță.

4. Instanța pentru litigii şi contravenţii minore (juridiction de

proximit€)
Judecătorii din cadrul instanței pentru litigii şi contravenţii
minore se ocupă de litigiile civile între persoane fizice a căror valoare ni
depăşeşte 4 000 €.
De asemenea, aceştia au competența de a emite hotărâri privind
contravenţiile care aparţin primelor 4 clase. Ministerul Public este
reprezentat de către un funcționar ministerial public.

5. Tribunalul comercial
Tribunalul comercial soluţionează litigii privind tranzacţiile
încheiate între comercianţi, între instituţii de credit sau între aceste două
părți, precum şi litigii privind societăţile comerciale sau actele de comerţ
între toate persoanele. De asemenea, acesta audiază procedurile privind
întreprinderile aflate în dificultate.
Tribunalul comercial este format din judecători consultanţi. Aceştia
sunt aleşi pentru 2 sau 4 ani de către un colegiu electoral format din
judecători şi foşti judecători ai tribunalului, precum şi din delegaţi consulari.
În 2013 existau 134 de tribunale comerciale.

6. Instanţe pentru soluționarea litigiilor de muncă

Instanţa pentru soluţionarea litigiilor de muncă are sarcina de a
soluţiona litigiile individuale între angajatori şi salariaţi care izvorăsc
dintr-un contract de muncă. Aceasta este formată din judecători aleşi,
reprezentând în egală măsură salariaţii şi angajatorii. Instanţa este împărțită
în $ Secţiuni specializate: management, industrie, comerț şi servicii
comerciale, agricultură, diverse activităţi. În cazul unei egalităţi de voturi
intre cei 4 consilieri, instanţa pentru soluţionarea litigiilor de muncă este

151
prezidată de către un judecător al tribunalului de primă instanță. Întru
departament pot exista una sau mal multe iii DA soluționarea
litigiilor de muncă, iar în aria de competență Apritorială a tribunalul;
regional există cel puţin o astfel de instanţă. In Franţa există 210 instanţe
pentru soluţionarea litigiilor de muncă.

7. Tribunalul pentru probleme de securitate socială

Tribunalul pentru probleme de securitate socială soluţionează
litigiile existente între fondurile de asigurări sociale şi reclamanţi (de
exemplu: o problemă legată de apartenența la un fond, de alocarea
fondurilor şi de plata prestaţiilor etc.).
Acesta este format dintr-un preşedinte (un judecător al tribunalului
regional) şi din arbitri consultanţi, desemnați pentru o perioadă de 3 ani de
către prim-preşedintele curții de apel dintr-o listă alcătuită, în aria de
competenţă teritorială a fiecărui tribunal, de către directorul regional pentru
tineret, sport şi coeziune socială, în baza unei propuneri din partea celor mai
reprezentative organizaţii profesionale. Este necesar, de asemenea, avizul
preşedintelui tribunalului pentru probleme de securitate socială. În Franța
există 115 tribunale pentru probleme de securitate socială.

8. Tribunalul pentru probleme de invaliditate (7ribunal du

contentieux de l'incapacite)
Tribunalul pentru probleme de invaliditate are competenţa de a
soluţiona /itigii privind invaliditatea sau incapacitatea de a munci a unui
asigurat social, şi anume, starea ori gradul de incapacitate în caz de boală ori
de accident de muncă sau gradul de invaliditate în caz de boală ori de
accidente, altele decât profesionale.
Acesta este alcătuit dintr-un preşedinte (judecător onorific sau
persoană calificată), un arbitru care reprezintă salariaţii şi un arbitru cale
reprezintă angajatorii sau lucrătorii independenţi, ambii numiţi pentru 0
perioadă de 3 ani de către prim-preşedintele curţii de apel în a cărei arie de
competenţă teritorială se află tribunalul. În Franţa există 26 de tribunale
pentru probleme de invaliditate.

9. Tribunalul paritar în materie de arendare

Tribunalul paritar al închirierilor agricole are competență de ,
soluţiona litigiile dintre proprietarii şi chiriaşii bunurilor agricole €

152
fac obiectul unei închirieri în ceea ce priveşte st
atutul arendării, al
dării în
parte, al închirierii şeptelurilor, al închirierilor la libera
alegere, al închirierii
culturilor mixte, al închirierii pe termen lung şi al contractelor de lite .
terenului în scopul folosirii ca pășune. Un judecător
de la if d
primă instanță prezidează tribunalul paritar al închir
ierilor agricole. anii
este asistat de 4 arbitri consultanţi aleşi de către colegii lor: 2 propri
chiriaşi aleşi pentru o perioadă de 6 ani etari şi 2
pe baza listelor electorale întocmite
de către prefect la propunerea Comisiei de elaborare a listel
or electorale.
> Instante penale

1. Curtea cu juraţi (cour d'Assises) este o instanță care are

competența de a judeca infracțiunile penale, şi anume, infracțiunile cele
mai grave care sunt pasibile de o pedeapsă constând în privare de libertate
pe o perioadă între 10 ani şi pe viață. Aceasta este o instanță
departamentală nepermanentă, care se reuneşte oricând este necesar.
Instanța este formată din 3 judecători de profesie: un preşedinte
(preşedintele camerei sau un judecător al curţii de apel), 2 arbitri (judecători
la curtea de apel sau judecători ai tribunalului regional pentru zona în care
are loc audierea), un juriu (6 cetățeni selectaţi prin tragere la sorți). De
asemenea, aceasta funcționează ca şi curte cu jurați pentru minori,
dispunând de un juriu, atunci când este vorba despre infracţiuni săvârşite de
către minori. În astfel de cazuri, arbitrii de profesie sunt judecători pentru
minori.

2. Tribunalul corecțional are competența de a judeca delictele, şi

anume, infracțiunile sancţionate prin lege cu maximum 10 ani de
închisoare sau cu o amendă de minimum 3 750€. Acesta este ataşat
tribunalului regional. În principiu, este format din 3 judecători de profesie,
cu excepția infracţiunilor pentru judecarea cărora este necesar un singur
judecător. Ministerul Public este reprezentat de către procurorul republicii
Sau de către unul dintre locţiitorii acestuia.

3. Tribunalul de poliție are competența de a se ocupa de

contravențiile care aparţin celei de a cincea clase. Acesta are sediul la
tribunalul de primă instanţă şi este prezidat de către judecătorul tribunalului

153
 de judecător unde,
care pronunță hotărâri în calitate
le primă instanță,
către procurorul Republicii sau de
Ministerul Public este reprezentat de
Și aa c
Ă
E | i i

stuia.
către unul dintre locţiitorii ace

4. Instanţa pentru litigii şi contravenţii minore (juridiction de

proximit€)
Aceasta are competenţa să judece contravențţiile care aparţin primelor
patru clase. Sediul său se află la tribunalul de primă instanță. Aceasta este
prezidată de către un judecător pentru litigii şi contravenţii minore, care
pronunță hotărâri în calitate de judecător unic. Atribuţiile Ministerului
Public sunt îndeplinite, de regulă, de către un comisar de poliție.

5. Instanţele specializate
Există, de asemenea, instanțe specializate în anumite domenii ale
dreptului penal, cum ar fi instanţele maritime comerciale, în număr de 14 în
prezent, care au competenţa de a judeca anumite delicte maritime.

Instanţe de al doilea grad de jurisdicție

Curtea de apel este instanța de al doilea grad de jurisdicție care
rejudecă, în aspectele de drept şi de fapt, cauzele judecate deja de către
instanţele de prim grad de jurisdicție.
Aceasta este formată exclusiv din judecători de profesie: un prim-
preşedinte, preşedinţi de cameră şi consilieri (cu excepţia curții cu juraţi de
apel, a se vedea mai sus).
Fiecare curte de apel cuprinde secţii specializate: civilă, socială,
comercială şi penală, fiecare fiind formată din trei judecători de profesie:
un preşedinte de secție şi doi consilieri.
Hotărânile curţii cu juraţi sunt revizuite în a doua instanţă de către o
altă curte cu juraţi, desemnată de Secţia Penală a Curţii de Casaţie. Curtea
cu jurați de apel este formată din 9 juraţi.
Instanța naţională pentru probleme de invaliditate şi stabilirea
asigurărilor în caz de accident de muncă reprezintă instanța de apel î
tribunalelor pentru probleme de invaliditate.
Ministerul Public este reprezentat de către procurorul general său de
către unul dintre avocaţii săi generali sau locţiitorii generali.

154
 3.6. Germania
Republica Federală Germania
ia a este denumir ca oficială a :
statului
german poziționat în Europa Centrală.
Istoria Germaniei începe încă
din antichitate, când popoarele
germanice erau grupate în mai multe triburi pentru a putea lupta împotriva
Imperiului Roman. Istoricii prezintă principalele momente importante din
storia acestui stat din care unele au fost selectate și sunt prezentate în
această secţiune introductivă, pentru a cunoaşte evoluția în timp a
Germaniei şi a înțelege premisele transformării treptate a acesteia într-unul
dintre cele mai puternice state din Europa și din lume. Astfel, în anul 962 s-
a constituit Sfântul Imperiu Roman, care a devenit ulterior Sfântul Imperiu
Roman de Națiune Germană. Incepând din secolul al XI-lea. germanii au
intemeiat aşa numitele orașe-stat, iar câteva secole mai târziu, în secolul al
XVIII-lea s-au impus două imperii, care au urmărit fiecare separat unitatea
germanilor, ce avea să se realizeze un secol mai târziu sub conducerea lui
Otto von Bismarck, Cancelarul Prusiei. Acesta a fost începutul unei
perioade în care Germania unificată în Imperiul German a devenit una dintre
cele mai mari puteri ale lumii, care a avut o evoluţie prosperă până la Primul
Război Mondial. După Primul Război Mondial şi Revoluţia germană din
1918-1919, imperiul a fost înlocuit de Republica parlamentară de la
Weimar. Înființarea celui de al Treilea Reich în 1933 a dus la al doilea
Război Mondial şi la Holocaust. După 1945, Germania a pierdut o parte din
teritoriul său şi a fost împărțită în două state, Germania de Est şi Germania
de Vest. În 1990, la scurt timp după revoluțiile care au dus la căderea
a
comunismului în Germania de Est şi în restul Europei de Est, Germania
fost reunificată.

3.6.1. Date şi informații cu caracter general

l statelor mari şi
Republica Federală Germania face parte din grupu
populaţie de peste
dezvoltate din Europa, cu o suprafaţă de 357000 km: şi o
or de peste 45000 $,
82 milioane de locuitori în anul 2015, cu un PIB/locuit
ni.
ce demonstrează un standard ridicat de viaţă al cetățenilor germa
di ia are cea
Statisticile din ultimii ani (2014-2015) arată câ CEI e: după
mai dezvoltată economie din Europa şi ocupă lore; RAGE
Paritatea puterii de cumpărare.
155
 Fenomenul globalizării economiei mondiale a influențat POzitiv
Germani
e 9 a pentru că a putut exporta anual bunuri
”
în valoare
= x
de peste
1 x
] trilion
de dolari în numeroase state de pe planetă, reuşind să aibă o balanță
comercială încheiată cu surplus, chiar şi în intervalul de după criza din
2008.
Sectorul serviciilor este, de asemenea, unul foarte dezvoltat care
contribuie cu peste 70% în PIB, în timp ce industria contribuie cu
aproximativ 28%, iar agricultura doar cu 0,9%.
Avantajul competitiv al Germaniei pe piețele europene şi mondiale
este asigurat de industrie, întrucât majoritatea produselor sunt din domeniul
ingineriei, în special automobile, instalaţii mecanice, produse metalurgice şi
produse ale industriei chimice. În topul celor mai mari 500 de companii din
lume listate la bursă, top organizat în funcție de veniturile companiilor,
există 37 de companii cu sediul în Germania.

Germania s-a dovedit a fi în ultimii ani (2013-2015) cel mai mare

producător de turbine eoliene şi de tehnologii de exploatare a energiei solare
din lume.

Germania este o susținătoare a integrării economice şi politice

europene, iar politicile ei comerciale sunt, din ce în ce mai mult, determinate
de acordurile dintre membrii Uniunii Europene şi de legislația europeană
privind piaţa comună. Germania a adoptat moneda europeană unică, euro,
iar politica ei monetară este stabilită de Banca Centrală Europeană, cu sediul
la Frankfurt pe Main.

În intervalul 1990 — 2009, Germania a primit investiţii străine directe

de 700 de miliarde de dolari. În anul 2009 investiţiile străine directe în
Germania au fost de 36 miliarde dolari. Totodată, Germania a generat
investiţii străine directe pentru alte state în valoare de 62,7 miliarde dolan în
2009. În 2014, Germania a atras investiţii străine record în valoare de 32
miliarde de euro, în condiţiile în care numărul noilor investitori a atins un
nivel fără precedent, graţie interesului crescut venit din China. Investitorii
străini au lansat, în 2014, un număr de 1.199 de noi proiecte de investiţii în
Germania, cu 20% mai multe decât în 2013, valoarea acestora crescând cu
18,5% comparativ cu 2,7 miliarde de euro, în anul precedent. Investiţiile
d i
străine au creat în 2014 cel puţin 16.000 de locuri de muncă să în cea mai i ma mare
economie europeană.

156
 Economia Germaniei este susținută de O piaţă liberă şi liberalizara
care facilitează inclusiv achiziţii şi fuziuni de companii. sai îi izată,
rost foarte vizibil în anul 2014, când investitorii străini au rai
companii germane, GTAI (Germany Trade & Invest Agency)
ie eta
489 de fuziuni şi achiziții. Companiile americane au fost
implicate în 114
astfel de tranzacții, urmate de societăţile britanice Şi de cele elveţiene, cu 58
de tranzacţii, respectiv 44 de tranzacții.

Germania dispune de o infrastructură puternică cu numeroase rețele

de transport moderne, fiind pe locul 4 în lume după lungimea totală a
acestora. Germania a construit o rețea policentrică a trenurilor de mare
viteză. InterCityExpress sau /CE este categoria cea mai avansată de servicii
ale Deutsche Bahn şi operează în oraşele germane mari, precum şi în
destinaţii spre țările vecine. Viteza maximă a trenului variază între 160 km/h
şi 300 km/h.
Faptul că Germania este al cincilea mare consumator de energie, iar
două treimi din energia primară este importată, a determinat guvernul
central să elaboreze politici speciale de promovare a surselor alternative de
energie, respectiv energia solară, eoliană, biomasă, hidroelectrică şi
geotermică. Până în 2050 Guvernul Germaniei a stabilit ca să acopere 50%
din necesarul de energie al ţării din surse regenerabile, eliminând progresiv
reactoarele producătoare de energie nucleară.

Germania a fost membru fondator al Comunităţii în 1957, care a

devenit Uniunea Europeană în 1993. Aceasta face parte din Spaţiul
Schengen şi a devenit un co-fondator al zonei euro în 1999. De asemenea,
Germania este membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, NATO, G8, G20 şi
OCDE.
Toate aceste realizări cunoscute de Germania se datorează coerenței şi
consecvenţei în procesul de guvernare, legislaţiei clare şi stabile şi eficienţei
sistemului administrativ, care se diferenţiază semnificativ de celelalte țări
din Europa atât din punctul de vedere al organizării administrative, cât şi
prin mecanismele de guvernare.

157
 nt, bazele
3.6.2. Tipul de stat, forma de guvernămâ
constituționale şi şeful statului

stat unitar
Din punct de vedere constituţional, Germania este un
landuri.
democratic de tip federal, format din mai multe state, denumite
Prin urmare, Germania este o democrație republicană — federală
reprezentativă.

Forma de guvernământ este parlamentară. Șeful guvernului este

Cancelarul federal, ales de către parlament şi confirmat de către Şeful
statului. Deşi cancelarul deține cele mai importante competenţe politice în
stat, în ierarhia protocolară el se află pe locul 3, după Preşedintele Statului Şi
Preşedintele Bundestag-ului.

Constituţia Republicii Federale Germania are o evoluţie interesantă

pe parcursul istoriei acestui stat. Prima formă de constituție pe care au avut-
o statele germane a fost elaborată după modelul Cartei Constituţionale
franceze” în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea. Un alt moment
constituțional important, este dat de Constituţia de la Weimar, adoptată în
urma Primului Război Mondial” pentru a reglementa Republica de la
Weimar, cu denumirea oficială de Deutsches Reich.

Actuala Constituţie a Germaniei a fost adoptată în 1949 când, după al

Doilea Război Mondial, aliaţii au propus celor 1l landuri să creeze o
republică federală a statelor germane de vest. Acestea au acceptat
propunerea numai ca soluție temporară, până la unificarea tuturor landurilor.
De aceea, constituţia adoptată atunci nu a purtat numele de Verfassung
(constituţie), ci Grundgeserz (lege fundamentală), pentru a sublinia
caracterul ei provizoriu. Dar, aceasta a fost deosebit de eficientă, asigurând
stabilitate şi perspective de dezvoltare a statului, motiv pentru care de la
adoptarea sa în 1949 şi până astăzi a suferit doar schimbări minore.
Constituţia Germaniei este considerată „legea fundamentală” a ţării
şi a intrat în vigoare la 24 mai 1949, odată cu fondarea republicii federale.
Specialiştii în drept apreciază că Legea fundamentală a Republicii Federale
Germania este făcută să soluţioneze aproape toate conflictele posibile dintre

“ Focşeneanu, E. (1998). Legea fundamentală pentru Republica Federală Germania,

Editura All Educaţional, Bucureşti, pg. 7-8.
' Focşeneanu, E. Op.citată, pg. 9-10.

158
puterile statului şi persoanele fizice sau juridice i aflate. C
onținutul ei nu se
limitează la soluții, ea reuneşte şi principii. In ce priveşte soluți
ile din
constituţie, ele
ele: sunt adaptate permanent la schi mbările sociale, pentru a
pasul cu situaţia de fapt şi a nu ține
deveni anacronice. Potrivit Consti
tuţiei,
fiecare nivel al administrației trebuie să-şi asume re sponsabilita
tea unei
activități proprii.
Eficiența constituţiei, sistemului administrativ şi calitatea resurselor
umane din administraţie se reflectă astăzi în dezvoltarea economică şi în
stabilitatea politică a Germaniei. Pe plan politic, soluţia numită „vor
constructiv de neîncredere” a tăcut ca de la instituirea acestui vot (1949)
până acum Germania să nu aibă decât 6 preşedinţi federali şi 7 cancelari
(prim-miniştri) federali.

Şeful statului este Preşedintele Republicii Federale Germania, care

deţine cel mai înalt rang constituţional în ierarhia administrativă şi are
atribuţii limitate în cadrul sistemului politic al ţării.
Preşedintele Federal al Germaniei este ales pentru un mandat de 5 ani
de către Adunarea Federală (sau Convenţia Federală), un organ
constituțional care se întruneşte exclusiv în acest scop. Adunarea Federală
este constituită din toți membrii parlamentului german (Bundestag), plus un
număr egal de membri, politicieni sau nu, în general personalități din viaţa
publică, aleşi special numai pentru acest scop de către landtag-uri
(parlamentele landurilor).

Câteva dintre atribuţiile, competențele şi responsabilitățile

Preşedintelui Federal al Germaniei sunt prezentate în continuare:

- Asigură echilibrul pe scena politică, având o poziţie neutră şi

nepărtinitoare;

- Exercită funcţia de şef de stat în interesul tuturor cetăţenilor şi

rezidenţilor din Germania, fiind un Preşedinte al tuturor germanilor
şi rezidențţilor din Germania;

- Hotărăşte dacă Parlamentul, atunci când Cancelarul

dizolvă
primeşte un vot de neîncredere din partea Bundestag-ului;
- Are competenţe speciale în cazul unui guvern minoritar;

159
 Aprobă şişi ssemnează legile federale, înainte de intrarea acestora
în vigoare.

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele federal este ajutat de

Oficiul Preşedintelui Federal.

3.6.3. Organizarea teritorială şi administrativă în Germania

Din punctul de vedere al organizării teritoriale, Germania reuneşte

16 subdiviziuni numite landuri.
Toate landurile au statut de drept constituţional, ceea ce înseamnă că
au aceleaşi drepturi. Republica Federală Germania era împărțită
administrativ astfel: 32 Bezirksregierungen (administrații de
16 Landuri,
district), 439 Kreise (circumscripţii), 14458 Gemeinden (comune).

La nivel de land, după dimensiunea teritorială şi numărul populaţiei,

în Germania pot fi identificate două tipuri de landuri:

- land-urile cu suprafață mare;

- landurile de tip oraşe-stat (Berlin, Bremen, Hamburg).
În cadrul administraţiei land-ului cu suprafaţă mare există şi
autorităţi specializate care au apărut datorită faptului că anumite servicii
au fost externalizate. Astfel se disting:
- Autorităţile superioare ale land-ului — nu au propriile servicii de
primă instanță şi îşi asumă sarcini administrative specifice
ansamblului land-ului (de exemplu, birourile de statistică, de poliţie
pentru cazuri penale, de pensii);
- Autorităţile specializate intermediare — se situează la nivel
intermediar între ministere şi autorităţile de primă instanță (de
exemplu, direcţiile regionale de finanţare, inspectoratele şcolare
regionale);
Autorităţile specializate de primă instanţă — situate la nivel local
(de exemplu, birouri pentru impozite, birourile de inspecție 2
muncii, serviciile de sănătate publică, de construcţii, serviciile de
cadastru. În land-urile din est, serviciile de protecţie a mediului au
statut de autorități specializate.

160
 Anurnite land-uri cu teritoriu restrâns, ca şi oraşe
le-stat, nu au nivel
intermediar.
În oraşele-stat, administraţia statului se unește
cu cea municipală
Unele landuri sunt împărțite în regiuni administrative numite
Regierungsbezirk. Regiunile administrative se împart la rândul lor în
districte:
e Districte rurale (Kreise, în unele landuri numite Landkreise);
e Districte urbane (Kreistreie Stădte) - oraşe care nu ţin de vreun
district rural.
Unele districte se împart în unităţi administrative (Ămter), iar acestea
se împart în comune (Gemeinde).

La nivel local, unitatea de bază a colectivităţilor locale este comuna

(Gemeinde). Statutul şi structura internă prezintă diferenţe de la un land la
altul. O altă unitate, numită Kreis (district), înglobează mai multe comune.
Cele două unităţi au personalitate juridică şi organe alese direct.
Metropola este asimilată unui Kreis (arondisment urban).
Municipalitatea preia competențele Kreis-ului şi pe cele care revin unei
comune obişnuite.
Această situație apare pentru oraşele cu mai mult de 100.000 locuitori.
În oraşele-stat, municipalitatea îndeplineşte şi funcţiile land-ului - care se
ocupă doar de teritoriul comunal.
Termenul Gemeinde se aplică marilor metropole, dar şi comunelor şi
satelor din mediul rural. Există, totuşi, o distincție în ceea ce priveşte
statutul, competențele şi organizarea internă. În funcţie de mărime, la nivel
municipal se deosebesc următoarele tipuri de subdiviziuni administrative:
— marile oraşe (Stadrkreis) — cu mai mult de 100.000 locuitori;
— oraşele medii — cu mai mult de 20.000 locuitori;
- oraşele mici sau satele din mediul rural — pentru care anumite
competenţe sunt preluate de eşalonul superior (Landkreis).
În perioada 1965-1975 s-a realizat o reformă administrativă care a
sporit capacitatea administrativă şi financiară a comunelor.
Unităţile administrative numite Kreis constituie un nivel supra-
comunal şi grupează mai multe comune de dimensiuni diferite, nu şi marile
metropole care au statut aparte.

16]
 c o colectivitate locală cu perso nalitate juridicăsa (artSE A
Kreis-ul repr ezintă
a
ul
St
Kreis-ului este prevăzu în
damentală). Sta tut
28 alin. 2 din Legea fun
] : îs |
Codul său.
adrat în Kreis. Legile landurilor
Teritoriul metropolelor nu este înc dia
cărora metropolele au statut de
conțin precizări exprese conform
st statut, un oraş trebuie să aibă mai
ssieditabd cu un Kreis. Pentru a avea ace
.000 locuitori în
mult de 50.000 locuitori (în Bavaria) sau mai mult de 100
că pai des TEI
alte land-uri.
După unificare, a fost întreprinsă o reformă teritorială — în regiunile
din Vest — care a vizat aceste unități (kreis). Există 429 de districte (Kreis)
care corespund nivelului NUTS3.

Unitatea administrativă numită Amt este specifică land-urilor.

Unitatea numită Amt, precum şi unitățile menționate anterior sunţ
subordonate districtului şi sunt împărțite în municipalități. Aceste unităţi
(Amt) se află sub nivelul guvernării locale a districtului, dar deasupra
nivelului municipal şi pot fi descrise ca fiind unizăți supra-comunale sau
„confederaţii comunale”. În mod obişnuit ele sunt alcătuite din comune
foarte mici, în timp ce comunele mai mari nu aparțin unui Amt (amisfreie
Gemeinden).

Germania este caracterizată de o structură administrativă

policentrică, un sistem de cooperare la nivel federal şi o puternică poziţie a
Cancelarului Federal. Aparatul administrativ german are trei nivele: nivelul
federal; nivelul landurilor; nivelul local;

Fiecare nivel, în principiu, are autonomie din punct de vedere legal

în realizarea propriilor atribuţii constituționale. Atribuţia principală a
Guvernului Federal este elaborarea legilor. Exceptând câteva domenii,
specificate în legea de bază, care sunt administrate de autorităţile federale,
numeroase atribuţii ale administraţiei federale sunt transmise landurilor. O
veche tradiţie a autoguvernării locale în Germania oferă comunităților
posibilitatea conducerii autonome, în vederea realizării unor scopuri precise.
Această structură administrativă policentrică este echilibrată de câteva
elemente de centralizare, care asigură unitatea sistemului şi care vor fi
prezentate în continuare.

162
 roanizarea administrativă la ni pa arie da
BEE le celor trei 4 ivel federal cuprinde instituțiile
specializare a pei PARIUL ale autorităţii, respectiv autoritatea
Jegislativă. ap Ioana x principal de Parlamentul Federal, autoritatea
executivă reprezentată în principal de Guvernul Federal (Cancelaria
pederală) şi Sistemul autorităților judecătoreşti format din instanțe
specializate cu nivele de jurisdicție diferite.

3.6.4. Organizarea şi funcţionarea autorității legislative în

Germania

Organizarea autorității legislative în Germania este clar precizată în

Legea fundamentală şi în legislaţia specială, care conferă instituţiilor de pe
fiecare din cele trei nivele administrative (federal, land şi local) dreptul de
a organiza şi a exercila autoritatea legislativă în conformitate cu
Constituţia Federală, cu Constituţiile landurilor, şi pe baza principiilor
autonomiei, descentralizării administrative şi suveranităţii landurilor. Legile
Germaniei, în mare parte, sunt legi scrise, iar în prezent există mai mult de
4000 de legi şi ordonanţe cu putere de lege. Aproape 75% din acestea sunt
Jegi federale.

3.6.4.1. Autoritatea legislativă la nivel federal în Germania

La nivel federal, autoritatea legislativă este exercitată de

Parlamentul Federal al Germaniei şi Guvernul Federal al Germaniei.

Parlamentul Federal este format din două Camere: Bundestag şi

7)

Bundesrat. — fo zoo pf icre) Pi

Bundestag-ul reprezintă legislativul, alege Cancelarul Federal şi
controlează activitatea Guvernului. Membrii acestuia sunt aleşi pentru un
interval de timp de patru ani, pe baza sistemului reprezentării personale
proporționale. Jumătate din membrii Bundestag-ului sunt aleşi potrivit
sistemului majorităţii simple din circumscripții, iar cealaltă jumătate de
către grupurile de partide din cadrul landului. Fiecare alegător exercită de
două ori dreptul de vot, odată pentru alegerea candidatului local şi a doua
oară pentru exprimarea opțiunii de partid.

163
 cameră
(Consiliul Federal) este cea de a doua
Bundesrat-ul
|
,

ticipă
ii aleşi prin care landurile par
. .
..

COL
i

E. 1)
uneşte re pr d
ez i en ta nţ
lamentului, , car e re
N

parlan
a Federației.
la activitatea legislativă

Spre deosebire de Bundestag, Bundesrat-ul nu este format di

guvernelor landurilor Sau
membrii aleşi direct, aceştia sunt membri i
, cele mai
delegaţi ai acestora. Fiecare land are cel puţin îti RI ca acei
în Bundesrat.
mari landuri au dreptul chiar şi la şase reprezentanţi

Principiul suveranității landurilor confirmă faptul că Parlamentul

Federal nu poate obiecta la legile avansate de parlamentele landurilor. Dacă
apar situaţii în care constituţionalitatea legilor este pusă sub semnul
întrebării, Curțile Constituţionale ale landului trebuie să analizeze Şi să
hotărască asupra cazurilor de încălcare a constituționalității.

Iniţiativă legislativă în Parlamentul Federal al Germaniei poate avea

oricare din membrii celor două camere, după ce propunerile legislative au
fost în lectura membrilor Bundestag-ului şi a comisiilor de specialitate din
parlament. O propunere legislativă poate fi aprobată doar dacă întruneşte
majoritatea voturilor în Bundestag, iar în cazuri special prevăzute de
Constituţia Federală a Germaniei, o propunere legislativă poate avea nevoie
de aprobarea formală a Bundesrat-ului pentru a deveni lege. În această
situație se află aproape 60% dintre propunerile legislative care ajung în
parlament, în special cele care au legătură cu suveranitatea administrativă şi
financiară a landurilor. Pentru proiectele de acte normative pentru care
Bundesrat-ul nu are drept de vot, totuşi membrii acestuia pot formula
obiecţii. Dacă, în cele din urmă, nu se poate ajunge la un consens legislativ
între membrii celor două camere, se apelează la o comisie de mediere
formată din reprezentanţi ai ambelor camere.

Principalele tipuri de comisii care funcţionează în parlamentul

federal sunt: comisiile permanente, comisiile expert, comisiile ad-hoc ȘI
comisiile de mediere. Toate au un rol foarte important în diferite faze ale
procesului legislativ.

164
 3.6.4.2. Autoritatea legislativă la nivej de land în G
ermania
| a nivelul landurilor, autoritate a legisislati
lativă es
este i
exercitată
Parlamentul de
Landului, denumit Landtag sau Landesparlament
ent şi şi d de
Guvernul Landului.

Fiecare land are propriul său parlament, format

din membrii aleşi prin
vot de către cetățenii acestuia. Parlamentarii din cadru
l landului sunt aleşi
Re ÎNDETA lei le paitaa at, pe baza sistemului repre zentării
personale proporționale.

Potrivit articolului 70 al Constituţiei Germaniei, landurile au dreptul

să legifereze în cazul în care prezenta Lege fundamentală nu conferă
Federaţiei împuterniciri de legiferare. Articolul 71 din Constituţia federală
face deosebire între trei tipuri de competenţe legislative:

- competențe legislative exclusive ale federaţiei,

- competențe concurente;
- legi-cadru.

Dreptul federal domină dreptul Landurilor.

Principalele atribuţii ale parlamentelor landurilor sunt următoarele:

- Elaborarea legilor în domeniile în care landurile au competențe
partajate şi distincte de cele ale Parlamentului şi Guvernului
Federal;
- Elaborarea şi aprobarea bugetului anual al landului;
- Supravegherea activităţii guvernelor landurilor.

În cadrul parlamentelor landurilor se constituie comisii de specialitate,

care să ajute la fundamentarea şi aprobarea actelor normative aplicabile pe
teritoriul landului.

165
 ania
3.6.4.3. Autoritatea legislativă la nivel local în Germ

La nivel local, autoritatea legislativă este exercitată, de regulă, de o

legislativului
structură formată din reprezentanți aleşi, tot după modelul
landului, dar la o dimensiune mult mai mică, în conformitate cu legislația
landurilor.

Denumirea structurii care are competențe Jegislative poate să difere de

la o comunitate locală la alta.

Pentru comune se întâlneşte consiliul municipal (Gemeindesrat),

adunare municipală reprezentativă (Gemeindevertreterversammlung),
adunarea consiliului urban (Sradrverordneterversammung), consiliu (Rar),
consiliul oraşului (Sradrra?).

La nivel de Kreise funcţionează consiliul districtual (Kreistag). În

Bavaria, organul ales se numeşte Bezirkstag. Toate aceste structuri locale
ale autorităţii legislative sunt formate din reprezentanți aleşi ai comuni-
tăților locale, care au iniţiative legislative şi aprobă hotărâri de interes
pentru cetăţeni şi pentru dezvoltarea economică şi socială de la nivel local.

3.6.5. Organizarea şi funcționarea autorităţii executive în

Germania

Autoritatea executivă în sistemul

administrativ din Germania este
exercitată pe fiecare nivel administrativ, astfel:

- pe nivelul federa/ de către Guvernul Federal sau Cancelaria

Federală;
- pe nivelul /andurilor de către guvernele landurilor.
- pe nivelul /oca/ de către guvernele locale.

3.6.5.1. Autoritatea executivă la nivel federal în Germa

nia

La nivel federal, exercitarea autorităţii executive aparține Guvernului

Federal al Germaniei, a cărui atribuţie principală este să elaboreze politici şi
legislaţie aplicabilă pe tot cuprinsul țării. Cea mai mare parte
a atribuţiilor
administrative este delegată către landuri. Statisticile arată că aproape /rei

166
 orturi din legislația adoptată la nivel federal se ag
s] E .
nistrațiilor locale, care trebuie să o aplice
4 "o vă .
resează landurilor şi
.

adm

potrivit Constituţiei Fede

rale, domeniile de com
i Guvernului Federa petență legislativă
l al Germaniei sunt următo
arele
servicii aferente relațiilor externe; |
finanţele federale;
forțele armate federale;
serviciile poştale federale;
transporturile feroviare federale;
căile navigabile şi transportul maritim;
controlul federal al traficului aerian;
poliția federală de frontieră.

Sistemul de guvernare din Germania este adesea cunoscut ca 0

„democrație a cancelarului”, care reflectă o puternică poziţie a
Cancelarului Federal. Cancelarul Germaniei este ales de Bundestag îi are
responsabilitate formală pentru activitatea desfăşurată. Constituţia federală
cuprinde un „vot constructiv de neîncredere”, care înseamnă că dacă
majoritatea membrilor Parlamentului Federal al Germaniei doresc să acorde
votul de neîncredere Cancelarului, aceştia trebuie să aleagă în acelaşi timp
succesorul lui cu majoritate de voturi.

Principalele atribuţii ale Cancelarul Federal al Germaniei sunt

următoarele:
Nominalizează membrii Guvernului;
Conduce activitatea guvernului federal;
Determină coordonatele politicii care urmează a fi implementată
de către ministere;
în linii
Are „competenţa liniilor directoare”, prin care stabileşte,
mari, sarcinile fiecărui ministru din guvern;
Determină şi precizează gradul de responsabilitate care revine
fiecărui ministru;
ministerial”. Potrivit
Aplică şi urmăreşte aplicarea “principiului
mod autonom, pentru politica
acestuia, fiecare ministru optează, în
cadrul ministerului respectiv;
sa şi are responsabilitate proprie în
ștrilor.
Nu are autoritate ierarhică asupra mini

167
 Federală reunește peste
În exercitarea atribuţiilor sale, Cancelaria
500 au ca asi aile principală să
1000 de angajaţi, dintre care aproximativ
activităţilor şi
ofere Cancelarului Federal informaţii necesare coordonării
dezvoltării corespunzătoare a politicii guvernamentale. Structura Cancelariei
Federale o reflectă pe cea a ministerelor din guvernul federal, iar şeful
Cancelariei Federale este responsabil pentru organizarea activităţii interne a
Cancelariei.

“Sistemul de Informare al Guvernului” este condus de un grup de

planificare al Cancelariei. Datele importante pentru fiecare proiect legislativ
transmis de ministere sunt raportate Cancelariei, iar stocarea acestora se face
în computerul Cancelariei. Ministerele au acces la toate datele.

Guvernul Federal are o structură de tip ierarhic, având ca principale

componente ministerele şi agențiile federale.

Cooperarea interministerială este un element deosebit de important

pentru buna coordonare în politicile guvernamentale. Fiecare minister, care
a elaborat legislaţie primară sau secundară sau chiar numai propuneri,
trebuie să ia legătura cu grupurile administrative pentru a cunoaşte reacțiile
acestora. Orice dezacord exprimat este luat în considerare de către miniştri
care formulează amendamente cu scopul corectării părţilor în cauză.

Ministerele sunt conduse de un ministru ajutat de câţiva consilieri

personali reuniți în biroul ministrului. În cele mai multe ministere federale,
din biroul personal al ministrului fac parte: un asistent/consilier personal,
un reprezentant al presei, un asistent parlamentar şi secretari.

In directa subordonare a ministerului se află unul sau două

Secretariate de Stat Parlamentare (formate din membrii ai Parlamentului) şi
unul sau două Secretariate de Stat proprii. Pe nivelul ierarhic imediat

mimi m ap 3 pere
inferior Secretariatului de Stat există câțiva directori generali.
?

168
 TŢ Y
i
(
Se .
minis
trativă a fiecărui
cu
xsat:
land este lăsată la dispoziția acestuia.| Difer
fi
enţele între nevoile specifice ale |
landurilor ŞI» de asemenea, trecutul istoric al acest
ora au condus la diferenţe
ni structurile lor executive.
La nivel de land, politica generală a acestuia este fundamentată
de
seful de Guvern (Primul Ministru al Landului) şi birourile sale. Landurile
elaborează propria legislaţie şi implementează aproape trei sferturi din
legislaţia aprobată de Guvernul Federal.

Cele mai multe landuri au trei nivele de organizare administrativă:

superior, mediu şi inferior.

Autoritățile de la cel mai înalt nivel îndeplinesc funcţiile

administrative pentru întregul land.

sarcini administrative pentru

Autoritățile de nivel mediu îndeplinesc fi comparate cu
districtele admi nistrative din cadrul landului. Acestea pot
structura administrativă a prefecturilor franceze înainte de descentralizarea
care a avut loc în 1983.

Responsabilitatea este asigurată de către comisarul de district şi biroul

lui. Comisarul de district, desemnat de guvernul landului şi în subordinea
Ministerului de Interne al landului are misiunea de a veghea la siguranța
Landurile mai
cetăţeanului, folosind chiar diverse forme de constrângere.
mici nu au acest nivel intermediar de autoritate.

Autorităţile de nivel inferior sunt autorităţi specifice serviciilor ce

intră în competenţa landurilor, de exemplu autorităţile pentru administrarea
rețelei de drumuri, birourile de sănătate şi cele veterinare.

Conducerea landurilor desfăşoară, de asemenea, activității mixte, care

sunt rezultatul cooperării între landuri şi Guvernul Federal potrivit legii de
bază din 1969.

Câteva exemple de activităţi mixte sunt următoarele: elaborarea

politicii economice regionale, învăţământ etc. Organele de coordonare

169
 ile mix te dintre federaţie şi landuri sunt Comirerej, de
pentru activităţ erație;
e fac parte reprezen tanţii landurilor şi cei ai Fed
Planificare,din car
e
trebuie să -şi finanțeze propriile activități. Venituril Ă
landurile
ne (acestea
ndului pe proprietate, succesiu
provin, În principal, din taxele la fiecare iezi
de ins tit uți ile pub lic e specializare de pe
sunt colectate durile
taxele pe venit. In prezent, lan
administrative al landului) şi din ele îi
c aproape ju mă ta te din ven itu rile lor de la corporaţii şi din tax
primes ormita te
cu Legea de
.
venit şi 35% din taxa pe valoare adăugată In conf
ează şi aprobă propriul lor buget.
bază, guvernele landurile elabor

3.6.5.3. Autoritatea executivă la nivel local în Germania

Autoguvernarea locală este o veche tradiţie în Germania. Drepturile

fiecărei comunităţi de a-şi coordona activitatea locală şi de a avea
responsabilitate proprie sunt garantate de Constituţia Federală şi de toate
legile constituționale.

Există două nivele ale autoguvernării locale:

- Municipalitatea (Gemeinde);
- Comunele (Gemeinde) sau Districtele (Kreise), care sunt un grup
regional al municipalității.

Aceste două nivele locale funcționează după principiul subsidiarității

ceea ce înseamnă că, atunci când municipalitatea nu poate să îndeplinească
anumite obiective şi sarcini, acestea sunt preluate de către comună sau
district.

Marile oraşe, care au mai mult de 100000 de locuitori funcționează

independent ca districte sau comune (oraşe district liber) şi combină cele
două nivele ale autorităţii locale.

Organizarea administraţiei guvernamentale locale, nu este uniformă în

Ciermania, De regulă, şeful guvernului local, în cea mai mare parte a
Germaniei, este primarul, care în multe colectivităţi locale este în același
timp şeful Consiliului Local şi şeful executivului. EI este ales de populație
sau i Consiliul Local. În Renania de Nord - Westfalia şi Saxonia Inferioară
a fost introdus modelul englez de consiliu local după cel de al Doilea Război

170
 =
pdial, cu un primar, un Şef
şef ex executiviv şiŞI un conducător al
comunităţii
locale.

Autorităţile locale sunt primele responsabile pentru realizarea si

furnizarea serviciilor publice de interes local, cum ar fi:
dia
serviciul social local;
- baze sportive şi de agrement;
- teatre şi muzee;
- alimentarea cu apa şi canalizarea;
- iluminatul şi gestiunea deşeurilor;
- reţeaua de gaz;
- şcoli; grădiniţe, etc.

Un mare număr de spitale şi grădinițe sunt înființate de guvernele

locale. Cea mai mare parte a transportului public local este susținută
financiar de guvernul local, cu toate că formele legale prin care acestea îşi
desfăşoară activitatea variază.

Dincolo de sarcinile proprii, guvemele locale au importante

responsabilități pentru implementarea legislaţiei federale şi a celei a
landului. Fondurile necesare pentru realizarea sarcinilor de la nivel local
provin din taxe locale (în principal din cele de proprietate şi din comerţ),
15% din resursele financiare provin din taxe pe venit şi din taxe pe
proprietățile din landuri.

3.6.6. Organizarea autorităţii judecătoreşti în Germania

Codul civil, Codul de Procedura Civilă şi Codul de Procedură Penală

au fost reactualizate la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Sistemul administrativ din Germania este susţinut de un sistem de legi,

ordonanţe şi regulamente administrative. La acestea se adaugă un mare
număr de decizii individuale fundamentate de Curțile Administrativă şi
Constituţională. Orice act administrativ trebuie să se bazeze pe o lege
administrativă. În ultimii 120 de ani a fost dezvoltată în Germania o formă
specială de jurisdicție administrativă. Înainte de 1945, competența Curţilor
Administrative se reducea la enumerarea unor principii. Mai târziu,
că în
principiul clauzei universale a fost generalizat, ceea ce înseamnă

171
 rative pot fi contestate la Curțile
toate domeniile, legile şi deciziile administ
Administrative.

Autoritatea judecătorească în Germania este aulQBQRă, Magistraji,

federali aleşi sunt confirmaţi de Guvernul Federal, iar Cei locali sun
i este
confirmaţi de către Guvernul landului. Administraţia Curţii landulu
independentă de autorităţile federale. Sistemul curților în Germania Conţine
cinci ramificații:

1. Curțile ordinare sunt responsabile pentru rezolvarea problemelor

penale, civile, exceptând legile referitoare la muncă și domeniul
jurisdicțional liber, voluntar (care include activităţi notariale, moșteniri
şi probleme de pază).
Din această categorie fac parte patru instanțe :
- Curtea Locală (Amtgericht),
Curtea Regională (Landgericht),
Înalta Curte Regională (Oberlandesgericht) şi
Curtea Federală de Justiţie (Bundesgerichtshof).
În cauzele penale, în funcţie de gravitatea faptei, fiecare din primele
trei instanţe poate declanşa procedurile. In cauzele civile sunt implicate atât
Amtsgericht, cât şi Landgericht.

În cinci landuri din Est, Curtea de Conturi (Kreisgerichte) preia adesea

atât locul Amtsgericht şi Curții Districtuale (Bezirksgerichte) cât şi
competențele juridice ale Landgericht şi Oberlandesgericht.

2. Curțile pentru Muncă cuprind:

- Curtea Locală de Muncă (Arbeitsgericht),
- Curtea Regională de Muncă (Landesarbeitsgericht), şi
- Curtea Federală de Muncă.
3. Curțile Administrative conţin:
- Curtea Locală Administrativă (Verwaltungsgericht),
- Inalta Curte Administrativă (Verwaltungerichtshoj sau
Oberverwaltungsgericht) şi
- Curtea Administrativă Federală (Bundesverwaltungsgericht) cart
coordonează toate procedurile în care se aplică legi
administrative, excepţie fac acelea care se află sub jurisdicția
Curţilor Fiscale şi Sociale şi dispun de o lege constituţională.

172
i Curțile Sociale cuprind:
4 Curțile Sociale Locale (Sozialgericht),
Înalta Curte Socială (Ladessozialgericht) ŞI
Curtea Federală Socială (Bundessozialgericht).
ile Fiscal e cuprind Curtea Fi ic ae
5, Curțile inanciară (Finanzgericht
lă (Bund esfin anzho f). EISA pu Casa
Fiscală Federa

Separat de aceste cinci ramificații există Curtea Federală

Constituțională (Bundesverfassungericht), care este nu numai cea mai
înaltă Curte din Germania, ci şi un Grup Constituţional. Această Curte este
un fel de “gardian” al respectării Constituţiei Federale, iar deciziile ei sunt
„ecunoscute de toate organele constituționale de la nivel federal şi de
landuri, ca de altfel şi de toate autoritățile administrative.

Curtea Federală Constituţională examinează legislaţia federală şi pe

cea a landurilor pentru a constata conformitatea cu legile de bază şi are
puterea să dizolve un partid, dacă se constată că activitatea acestuia
contravine cu prevederile Constituţiei.

Curtea Federală Constituţională este formată

din două Camere,
fiecare cuprinzând câte opt judecători. Bundestag-ul şi Bundesrat-ul aleg
fiecare câte 4 judecători pentru o perioadă de doisprezece ani. Realegerea nu
este posibilă.

Ca şi la nivel federal, Curțile Constituţionale ale landului sunt

organizate în cele mai multe landuri pentru examinarea conformităţii
legislației landului cu Constituţia acestuia şi cu cea federală.

173
 3.7. talia

italia, ca şi alte state din Europa, are 0 existenţă îndelungată şi o

publicităţii, Roma, un Oraș-stat
istorie interesantă. Potrivit cercetărilor date
fondat în anul 753 înaintea erei noastre (î.e.n.)
a evoluat de-a lungul
Imperiului Roman, în epoca
secolelor într-un mare imperiu. După căderea
evului mediu, Italia a fost cucerită de diferite triburi, a fost integrată în alte
Împărații
imperii şi dominată până în secolul al XIII-lea de relaţiile dintre
Sfântului Imperiu Roman şi Papalitate. In secolele al XIV-lea şi al XV-lea
talia a fost împărțită în mai multe oraşe-state aflate în război, edi
peninsulei fiind ocupată de Statul Papal şi de Regatul Siciliei. După
Războaiele Italiene (1494-1559), declanşate de rivalitatea între Franţa şi
Spania, oraşele-stat şi-au pierdut treptat independența şi au căzut sub
dominație străină. În timpul războaielor napoleoniene, nordul şi centrul
Italiei a fost organizat în cadrul Regatului Italiei, ca stat clientelar
Imperiului Francez, iar sudul Italiei a fost administrat de Joachim Murat
încoronat ca rege de Neapole. Formarea regatului italian modern a fost i
rezultat clar al demersurilor insistente ale naționaliştilor italieni. După o
serie de războaie grele pentru câştigarea independenţei şi unității teritoriului
taliei, în martie 1861, Italia s-a proclamat din nou Regat, iar guvernarea
noului regat se înfăptuia în contextul unei monarhii constituționale
dominate de forțe liberale. În 1913, a fost adoptat votul ien) og ai
bărbaţi. Italia nordică s-a industrializat rapid, dar sudul şi zonele rurale ale
nordului au rămas subdezvoltate şi suprapopulate. A urmat Primul Război
Mondial care pentru Italia a însemnat pierderi umane masive, dar şi
redobândirea unor teritorii. În perioada regimului fascist, Italia a sotia
dictatura, ajungând până la proclamarea Republicii Sociale Italiene, în
partea de nord, care a devenit un stat nazist marionetă sub Grindul lui
Mussolini, Perioada a fost extrem de dificilă pentru Italia şi a început o
mişcare de rezistenţă finalizată în iunie 1946 cu un referendum prin care a
fost proclamată republica. Doi ani mai târziu, Italia avea prima Constituţie
republicană. In 1949, Italia a devenit membră NATO, a beneficiat de Planul
ele care a contribuit decisiv la refacerea economiei italiene până la
sfârşitul anilor 1960, perioadă cunoscută sub numele de „Miracolul
CoGnOIIIE*. In 1957, Italia a devenit membru fondator al Comunităţii
Economice Europene, care în 1993 s-a transformat în Uniunea Europeană.

174
 Evoluţia taliei a continuat cu dificultate, până la criza economică di
când ltalia a cunoscut recesiunea economică
şi guvernele "ia pe
nevoite să aplice reforme structurale radicale
pentru revenire soia i
se poate spune că Italia a depăşit dificultățile economi
ce pitică reia
continuare au loc schimbări administrative, economice ȘI legislative
profunde pentru obținerea unui nivel corespunzător de stabilitate economică
şi politică în peninsulă.

3.7.1. Date şi informații cu caracter general

Denumirea oficială a țării este Republica Italia, care are o suprafață de

301.323 km”, iar din punct de vedere geografic este o peninsulă poziționată
în partea de sud a Europei.

Italia face parte din grupul statelor europene mediu dezvoltate, cu un

produs intern brut pe cap de locuitor de 26600 € în 2014”, în uşoară creştere
față de anul precedent. Populaţia Italiei este de aproximativ 61 milioane de
locuitori, în anul 2015, în uşoară creştere faţă de anii anteriori7, datorată în
principal valurilor de emigranţi, care au ajuns să reprezinte 7,4% din
populația țării.

Italia are o economie diversificată şi într-o oarecare măsură

dispersată între partea de nord a peninsulei unde domină companii private
puternice și unde standardul de viaţă este ridicat, PIB/locuitor ajungând
până la 34000 € în zona Bolzano, comparativ cu partea de sud a țării unde
predomină agricultura şi unde şomajul este mai ridicat, iar PIB/locuitor în
Campania, de exemplu, nu depăşeşte 15000 €, mult sub media europeană.

Spre deosebire de alte state europene de dimensiunea sa, Italia a

promovat un model economic diferit bazat pe dezvoltarea sectorului privat
susținut atât de firme mici şi mijlocii, cât şi de privatizarea multor companii
de stat şi bănci ale statului. În Italia sunt 3,8 milioane IMM-uri, aproape
dublu față de cele existente în Germania.

PS ec Dia aie 25 MOT eine

mbrie 2015. fe
5 hitp:/ Awww,datosmacro.comv/pib/italia, accesat septe
.

0 16-giu-2014%20-%20Testo” 020
i Bilancio%20demografico%2Onazionale%20-%2
integrale.pdf , accesat octombrie 2015.

175
 ituienitiă relativ mari,
ltalia deţine un sector manufacturier de
ajele şi produse metalurgice. N
specializat mai ales în pielărie, textile, util
504 milioane euro, ja
anul 2013 acest sector a atins o valoare totală de 373.
mică diferență față de anul 2012 când a înregistrat o valoare de 373.595
utilajele
milioane sit Principalele produse exportate sunt cele metalurgice,
usele agro-
şi mijloacele de transport, aparatură electrocasnică ŞI prod
alimentare. În raport cu celelalte țări ale UE, Italia este specializată cu
predilecție în sectoarele de joasă şi medie tehnologie.

Coloana vertebrală a sistemului economic Italian este formată din

triunghiul industrial din nord, respectiv Milano — Torino — Genova şi de cel
din regiunea Toscana, respectiv Firenze — Prato — Pistoia.

Italia importă cea mai mare parte a materiilor prime și aproape 75%
din necesarul de energie. Cu toate acestea, talia este al şaselea mare
exportator mondial de bunuri, care reuşeşte cu greu să facă față produselor
din China care s-au extins prin preţurile competitive atât pe pieţele europene
cât şi pe cea mondială. În anul 2014, contribuţia în PIB a principalelor
ramuri a fost următoarea: Serviciile - 68%; Industria — aproximativ 30% şi
agricultura — aproximativ 3% .

Așa cum apreciază specialiştii, modelul de dezvoltare industrială

italian este bazat pe o strategie flexibilă şi o puternică rețea de
întreprinderi mici şi mijlocii, structuri deosebit de dinamice şi cu o
rentabilitate ridicată, organizate pe zone sau sisteme locale de lucru, precum
şi pe mari întreprinderi, precum FIAT, Finmeccanica, Pirelli, Enel, Eni,
Edison, etc, care, în ultimii 20 de ani, au suferit puternice restructurări.
Aplicarea unor politici exigente de calitate şi servicii pentru client,
reducerea costului de fabricaţie pe unitatea de produs şi, nu în cele din urmă,
angrenarea în globalizarea pieţelor, au permis marilor grupuri industriale să
obțină o creştere consistentă a competitivităţii şi a rentabilităţii.

În cadrul sectorului producţiei de bunuri, o creştere importantă s-a

înregistrat în sectorul mașinilor unelte pentru prelucrarea metalelor şi în cel
al maşinilor textile (sector care este încă supus unei concurențe extene
puternice). Sectorul utilajelor pentru ambalare şi al celor pentru prelucrat
cauciucul, materialele plastice şi lemnul s-a dezvoltat semnificativ în

176
 itimele decenii. Rezultate bune au fost înregi
Ă (ul ironică, inf
, orm RR
atică strate. şi în domeniile:
şi telecomunicai ţii.colac Ia
e itiv în ultimii ani, Sid e rurgia a înregistrat un
din cauza creşterii cere trend
rii de oţel atât pe piața int
ernă,
U/

t şi la export. În schimb, produc

că ţia de nefero ase a avut un rit
m oscilant de
dezvoltare.
În sectorul serviciilor, un rol de o deosebită importanță
are turismul.
contribuie în mare măsură la balanța de plăți, așa
după cum se
AceR'a ează şi în alte țări din bazinul Mării
Mediterane: Grecia, Spania,
E principalele trei forme de turism, practi
cate pe scară largă în
pi disting următoarele: „turismul de mare”, „turismul de munte” Şi
i ul cultural”. Acesta din urmă atrage cel mai mare număr de turişti
ete 48 milioane de turişti străini pe an, care în 2013 au adus
venituri de peste 43 miliarde $.

O creştere importantă a cunoscut sectorul SSTvicuuler din e ie

tică și telecomunicaţii, creştere reflectată printr-o Eat icare a
ia i de utilizatori de Internet şi de servicii oferite prin reţea, în special
i îuipătiză dezvoltării acestor servicii de către mulți operatori de
telefonie.

În condiţiile unui exod al populaţiei către Oraş scăderii Deea

dezvoltarea agriculturii în favoarea industriei, în ultimii ani, Itali
pe ită să importe o mare parte din produsele agricole necesare
Li De ru a lin Italiei este dezvoltată cu predilecție în zonele din
SR cca. 1,4 milioane persoane active în diferite ferme mici de
ci la 7 kegiăre pe societate. Italia ui sr Eee Rai
i din carne în zonele din lă, iar î
Sa de fructe, legume, ulei de măsline şi vin. Italia
este primul producător mondial de vin.

Infrastructura rutieră este bine reprezentată îi A A E

kilometri de drumuri naţionale,
dintre sue peste a [ este
proprietatea statului, dar administrate pilval
ii irculă trenul de mare
formată din peste 16000 km cale ferată. În Italia
viteză Frecciarossa 1000, care atinge viteza nd a dat
e Navieația fluvială
rapid tren din Europa şi între cele e ue dn
dispune de peste 1500 km de canale şi râuri navigabile.ia În iale sunt ul

177
 aeriană
mult de 30 de aeroporturi principale, 43 de porturi mari şi o flotă
civilă cu aproape 400.000 de unităţi, la care se adaugă o flotă comercială cu
aproape 600 de nave comerciale.

Italia a fost puternic marcată de criza economică mondială de la

începutul secolului al XXI-lea, iar guvernele care s-au succedat |a
conducere, inclusiv cel format din tehnocraţi condus de Mario Monti, au
implementat o serie de reforme administrative şi constituționale profunde şi
au aplicat măsuri ferme pentru sistemul economic, bancar și pentru
populaţie cu scopul reechilibrării situaţiei economice a țării. Eforturile
politice de revitalizare a creşterii cu investiții masive de stat au produs o
importantă creştere a datoriei publice a Italiei, care în 2014” se ridica la
peste 135% din PIB, a doua din UE după cea a Greciei (174%)'*. Cu toate
acestea, cea mai mare parte din datoria publică a Italiei aparține unor entităţi
private, o diferență majoră faţă de situația Greciei, iar nivelul datoriilor
personale este mult mai scăzut față de media OCDE.”

3.7.2. Tipul de stat, forma de guvernământ, bazele constituționale şi

şeful statului în Italia

Ca tip de stat, Italia este un star unitar, indivizibil, independent,

suveran şi democratic, care, potrivit Constituţiei, susține autonomia locală.

În conformitate cu Constituţia din 2 iunie 1946, forma de

guvernământ în Italia este o republică democratică parlamentară.
Suveranitatea aparține poporului, care o exercită sub formele şi în limitele
prevăzute de Constituţie. Republica recunoaşte și garantează drepturile
inviolabile ale omului, egalitatea socială şi demnitatea cetăţenilor, fără
deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiţii personale şi
sociale. Cetăţenii au datoria de a contribui la progresul material şi spiritual
al societăţii.

"5 Government debt increased to 93.9% of GDP in euro area and to 88.0% in
EU28. Eurostat pe: http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/5175186/2-22072014-
AP-EN.PDF/86c55faa-ea8c-42f9-b9cb-e0d1be68e957, accesat iulie 2014.
"1 „Oh for a new risorgimento”. The Economist, pe http://www.economist.com/, accesa! la
24 noiembrie 2014.
“5 Household debt and the OECD's surveillance of member states”. OECD Economics
Department, accesat la 26 noiembrie 2014.

178
 talia are un sistem de guvernare
z parlamen tar, bazat pe
» bazat pe vot cu
rep -ezentare proporţională.
După cel de al Doilea Război Mondial, în 2 iunie 1946. italienii
monarhiei cu republica* cn e au
votat prin referendum înlocuirea
Constituantă a pregăti ap constituție, ce a intrat în iesi la l iai
1948 şi a rămas până în ziua de azi Constituţia Republicii Italiene - de la
1948. Constituţia este considerată legea fundamentală în statul italian ŞI a

să facă imposibilă instalarea unui regim

fost RA ar oricaGMre tip. incât
dictatorial de
Specialiştii apreciază că Italia are o Constituţie cu un conţinut rigid,
motiv pentru care frecvent este necesară amendarea ei prin numeroase „legi
constituţionale”. Constituţia oferă însă cetățenilor o serie de posibilități de
participare la abrogarea conținutului unor legi prin referendum, prin în liafiva
unui număr de 500000 de cetăţeni cu drept de vot sau prin solicitarea
formulată expres de patru Consilii Regionale.

Șeful statului în Italia este Preşedintele Republicii. El este ales

pentru o perioadă de 7 ani de către un colegiu electoral compus din membrii
Camerei Deputaţilor şi ai Senatului (Parlamentul în şedinţă comună), /a
care se adaugă 58 de reprezentanți regionali.

Potrivit Constituţiei Italiei, alegerile trebuie să aibă loc sub formă de

vot secret cu cei 315 senatori, cei 630 deputaţi şi cei 58 reprezentanţi
regionali cu drept de vot. Procesul de alegere a preşedintelui este condus de
preşedintele Camerei Deputaţilor.
Aşa cum este stipulat în articolul 84 din Constituţie, Preşedintele
poate fi ales în această funcţie de orice cetăţean al Italiei care a împlinit
vârsta de 50 de ani şi beneficiază de drepturi civile şi politice. Preşedintele
este „şeful statului şi reprezintă unitatea naţională”.

Editura Lumina
* Muraru |. Tănăsescu, S. (2001). Drept constituțional şi instituții politice.
Lex, Bucureşti, pg.67.
Italiene. Editura All Beck, Bucureşti,i 1998, pe:
Constituţia Republicii
hitp:/Awww.casacultureivrea.it/costituzi , accesat septembrie 2015.
one/romeno.pdf
179
 onorifice, dar el joacă i
Preşedintele Italiei are în general atribuţii
ce s-a ŞI întâmplat de
important rol de arbitru în caz de criză politică, ceea
câteva ori în ultimii ani.
; . ru p4_578 a
Principalele atribu ții ale Preşe dinte lui Italiei“ sunt următ oarele;

- Numeşte Primul-Ministru;

- Are dreptul de a trimite mesaje celor două Camere;

_ Poate dizolva una sau ambele Camere (dar nu în ultimele 6 luni ale
mandatului prezidenţial);

- Este comandantul forțelor armate;

- Prezidează Consiliul superior al magistraturii;

Poate graţia sau micşora pedepse.

3.7.3. Organizarea teritorială şi administrativă în Italia

Din punctul de vedere al organizării teritoriale (Figura nr. 6), în

Italia sunt constituite:
- Regiuni — 20, dintre care 5 au statute speciale autonome;
- Provincii — 109;
- Comune
— 8101;

- Oraşe metropolitane - 5.
Conform nomenclatorului unităţilor teritoriale statistice (NUTS), î
Italia există trei nivele de dispunere a instituțiilor administrative:
- NUTS 1 se referă la grupul de 5 regiuni autonome;
- NUTS 2 grupează cele 15 de regiuni;
- NUTS 3 vizează cele 109 provincii.
Potrivit art. 119 al Constituţiei, regiunile se bucură de „autonomie
financiară în formele şi în cadrul limitelor prescrise de legile republicii.

Interpretarea dominantă a art. 119 a fost întotdeauna aceea că

autonomia financiară a celor 15 regiuni administrative este totuşi limitată,
de vreme ce ele nu pot impune noi taxe ori reglementa impunerea ori

'* Constituţia Republicii Italiene. Editura All Beck, Bucureşti, 1998

180
jistribuirea taxelor deja existente. Astfel
» „autonomia fina
regiunilor prin art. 119 constă în Princip nciară” atribuită
al în autonomi OI a n 3 Spa

eniturile. nia de A-ȘI administra

direct 1

Figura nr. 6. Principalele componente ale organizării” 9 y , ps

teritoriului italian

O mai mare autonomie financiară este atribuită celor cinci regiuni cu

statut special, deşi numai 30 în cazuri excepţionale acestea au puterea de a-şi
impune propriile lor taxe.
. ..

Din punctul de vedere al organizării administrative, în Italia cele trei

ramuri ale autorităţii (legislativă, executivă, judecătorească) sunt
reprezentate pe 4 nivele administrative:
Nivelul național;
Nivelul regional;
Nivelul provinciilor;
Nivelul local.

ă https://org/Italia+:Guvernul , accesat septembrie 2015. Editura

Bull, A. (1999). Regionalismul în dex.r Italia. Regionali sm şi/sau descentralizare.
Altera. Pe: http://altera.adatbank.transin o/pdf/ 10/003.pdf „accesat septem brie 2015.

1851
 iile
Nivelul naţional reuneşte instituţii prin care se exercită atribuţ
.
statului în cele trei domenii principale: legislativ, executiv şi judecătoresc
ltalia este un stat unitar care evoluează spre un sistem admini stratiy
e.
puternic, marcat de colectivităţile teritorial

La nivel regional, organizarea administrativă este bine conturată, dar,

spre deosebire de alte state europene cu acelaşi model de organizare, în
Italia regionalismul este mai puțin accentuat, deoarece atribuţii importante
rămân în competenţa autorităţilor de pe nivelul central al aparatului
administrativ.

Provinciile şi comunele au nivel inferior de autonomie față de

regiuni, nu au autonomie legislativă, ci doar una de reglementare pentru
organizarea lor internă şi exercitarea competențelor lor. Principiul
subsidiarității este consacrat prin Constituţie. Provinciile au autonomie faţă
de regiuni şi diverse competenţe în domeniul amenajării teritoriului,
protecţiei mediului, transporturilor, etc. Comunele au competenţe în
domeniul serviciilor sociale, sănătății, urbanismului şi dezvoltării zonelor
industriale şi comerciale.

Statutul zonelor metropolitane este stipulat în Legea nr. 142/1990.

Delimitarea zonelor metropolitane se face de către regiunile interesate, la
propunerea colectivităţilor locale. Repartizarea atribuţiilor între metropolă şi
localitățile care alcătuiesc zona metropolitană este prevăzută în statutul de
înființare a zonei. În zonele montane pot fi întâlnite așa-numitele
„Comunități montane”, stipulate de Legea nr. 1102/1971. Comunităţilor
montane le sunt atribuite competenţe speciale în domeniul intervenției
pentru dezvoltarea zonei.

3.7.4. Organizarea şi funcționarea autorităţii legislative în Italia

Autoritatea legislativă în Italia se exercită prin instituţii specializate

pe fiecare din cele patru nivele ale aparatului administrativ: național,
regional, provincial şi local.

182
 3.7.4.1. Autoritatea legislativă la nive
l naţional în Italia

Atribuţiile şi modul de aplicare a acestora diferă însă de la un

nivel la
altul, cunoscut fiind faptul că principiul autonomiei locale este un principiu
fundamental consacrat de Constituţia ţării.

La nivel național, autoritatea legislativă este exercitată de un

Parlament al Republicii, care are două camere: Senatul şi Camera
Deputaţilor.

Senatul este format din 315 membri cu vârsta peste 40 de ani, aleşi
pentru un mandat de S ani şi 10 senatori de drept (foştii preşedinţi ai țării, la
care se adaugă 5 senatori numiţi de Preşedintele Republicii). Senatorii sunt
aleşi pe baza reprezentării regionale.

Camera Deputaţilor reuneşte 630 membri, cu vârsta peste 25 de ani,

aleşi prin vot direct în circumscripţii, proporţional cu populaţia pentru un
mandat de 5 ani.

Inițiativa legislativă la nivel naţional în Italia aparține:

- Parlamentului;
- Guvernului;
- Cetăţenilor, dacă această dorinţă este exprimată în scris şi este
susținută de cel puţin 50000 de votanți.
Articolul 55 al Constituţiei stabileşte căcele două camere ale
Parlamentului au aceleaşi atribuţii şi competenţe legislative, în virtutea
principiului bicamerismului paritar.

Principalele atribuţii ale Parlamentului Italiei sunt:

> Funcţia legislativă, exercitată de membrii celor două camere;

> Revocarea Guvernului prin vot de neîncredere, conform articolului
94 din Constituţie;
> Exercitarea controlului asupra executivului;
> Dreptul de revizuire a Constituţiei; £
> Efectuarea de cercetări în materie de interes public prin intermediul
unor comisii de anchetă, în baza articolului 82 al Constituţiei;
> Alegerea Preşedintelui Republicii:
183
 > Formularea de acuzaţii de înaltă trădare la adresa Președintelui
Republicii sau pentru nerespectarea Constituţiei, potrivit articolului
90 din Constituţie;
> Participarea la depunerea jurământului de către Președintele
Republicii;
unei treimi din membrii Consiliului Superior a]
> Alegerea
Magistraturii, potrivit articolului 104 din Constituţie;
> Alegerea unei treime din judecătorii Curţii Constituţionale, potrivit
articolului 135 din Constituţie.
Desfăşurarea activităţii în cadrul Camerelor este susținută de
implicarea directă a comisiilor parlamentare diterite ca număr de la o cameră
la alta.

Camera Deputaţilor are 14 comisii permanente, fiecare cu

aproximativ 45 de membri. Acestea sunt structurate în subcomisii permanente
şi subcomisii ad-hoc.

Senatul are 12 comisii, fiecare cu câte 30 de membri structurați pe

subcomisii, subgrupuri şi grupuri de lucru.

Comisiile Parlamentare au competenţe în dezbaterea actelor normative

primite de la Guvern şi în analiza propunerile legislative formulate de către
cealaltă Cameră. Aceste propuneri urmează a fi dezbătute şi aprobate în plen.
Frecvent comisiile sunt împuternicite să exercite direct puterea legislativă. De
asemenea, comisiile parlamentare sunt implicate în exercitarea funcției de
control şi chiar în derularea de investigaţii în legătură cu activitatea desfăşurată
de Guvern.

Camerele pot constitui comisii bicamerale şi comisii de interpelare,

care colaborează cu instituţiile juridice pentru a obţine informaţii.

Consiliul Naţional pentru Economie şi Probleme de Muncă este format

din reprezentanți din industrie şi cei ai salariaţilor din diferite domenii, care
sunt numiți în această structură de către Preşedintele Republicii.

3.7.4.2. Autoritatea legislativă la nivel regional în Italia

Italia este o republică parlamentară, organizată după modelul francez
cu o importantă delegare de autoritate la nivelurile inferioare ale structurii
administrative, respectiv cel regional, al provinciilor şi municipalităților.

184
 La nivel regional, fiecare reg
iune Sepia Adunare
Consiliul Regional, format din rep Legislativă şi un
rezen lanț aleşi prin vot dir
mandat de $ ani. Scopul ect pentru un
principal al regiunilor este de a
descentraliza
instituţiile statului, iar în urma unei reforme din
i ziunilor au fost | lărgite. 2001 competențele
Condăsiliul Regio nal este instituțiha a cu cel
competențe în regiune. Consiliul e mai i mar
marii
Regional are put ere legislativă şi cooperează
cu Guvernul regional în procesul de implementare a politicilor regionale
Consiliul regional poate vota o moţiune de cenzură a cărei aprobare
antrenează dizolvarea consiliului şi a executivului, urmând a fi organizate
>

noi alegeri. Consiliul regional poate fi dizolvat în caz de nerespectare a

Constituţiei, sau de încălcare gravă a legii.
Legea constituțională nr. 3/2001 prevede existența a trei tipuri de
competenţe:
— competenţe exclusive ale statului;
— competenţe prevăzute de legile regionale, cu respectarea legislaţiei
naţionale;
— competenţe exclusive ale regiunilor — de exemplu, amenajarea
teritoriului.

Hotărârile Consiliilor Regionale sunt aplicate pe teritoriul regiunii şi

urmăresc atât aplicarea legislației naţionale, cât şi dezvoltarea regiunii în
ansamblul ei şi a provinciilor din structura lor.

3.7.4.3. Autoritatea legislativă la nivelul provinciilor şi comunelor

în Italia

Provinciile şi comunele au nivel inferior de autonomie față de

regiuni, nu au autonomie legislativă, ci doar una de reglementare pentru
organizarea lor internă şi exercitarea competențelor lor.
Fiecare provincie este condusă de un preşedinte, asistat de un for
Consiliul provincial — şi de un for executiv — „Giunta
legislativ —
provinciale”.
Preşedintele
Preşedintele şi membrii Consiliului provincial sunt aleşi.
executiv şi desemnează membrii acestuia — numiţi
conduce forul
»dssessori ”.

185
 Fiecare provincie are un3 prefect,
i :
reprezentant
»p
al guvernării
ÎN
Centrale,
teritorial al Guvernului
re conduce prefectura ca birou
care

Chestorul conduce poliția de stat din provincie, dar aceasta este

coordonată de guvernul local.

Principiul subsidiarităţii este consacrat prin Constituție. Provinciile au

competenţe în domeniul amenajării teritoriului, Piolecției mediului
transporturilor ete. Comunele au competenţe în domeniul serviciilor sociale,
sănătăţii, urbanismului şi zonelor industriale şi comerciale. Ele pot exercita
competenţe delegate de stat sau de regiune — stare civilă, statistici, liste
electorale etc.

Sistemul de finanţare a provinciilor şi comunelor este unul complex.

Bugetele locale sunt alimentate prin transferuri provenind de la stat şi, în
mai mică măsură, de la regiuni.

3.7.5. Organizarea şi funcționarea autorității executive în Italia

Autoritatea executivă în Italia se exercită pe fiecare din cele patru nivele

ale sistemului administrativ: național, regional, provincial şi local.

3.7.5.1. Autoritatea executivă la nivel naţional în Italia

La nivel național, autoritatea executivă este exercitată

de Guvern,
cunoscut sub numele de Consiliul de Miniştri , condus de un Prim Ministru,
denumit Preşedinte.

Preşedintele Consiliului de Miniștri este numit de Preşedintele

Republicii.

În exercitarea funcției sale Preşedintele Consiliului de Miniştri este

ajutat de un Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Din punct de vedere politic, Guvernul este expresia majorităţii

parlamentare. Deşi potrivit Constituţiei Republicii, procesul de formare 4
guvernului este prezentat relativ simplu: „Preşedintele Republicii numeşte
Președintele Consiliului de Miniştri şi, la propunerea acestuia, miniştri”. În

186
realitate, procedura
ă este extrem de complexă şi costisitoare si A 3
parc
urgerea următoarelor etape: ȘI OUEBt in

|. Preşedintele Republicii are consultări cu Preşedinţii celor două

camere ale Parlamentului Republicii, cu foştii Preşedinţi
ai usa
cu delegaţii tuturor partidelor politice pentru a iden tifica persoana
potrivită funcției de Preşedinte al Consiliului de Miniştri;
___2, Întâlnirea Preşedintelui Italiei cu candidatul identificat pentru
funcția
de Preşedinte al Consiliului de Miniştri;
„3. Comunicarea acceptului candidatului pentru ocuparea funcției de
Preşedinte al Consiliului de Miniştri;
4. Demisia fostului Preşedinte al Consiliului de Miniştri;
„. 5.Semnarea şi contrasemnarea decretelor prezidenţiale de nominalizare a
noului Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi a fiecărui ministru în
parte.
- 6. Depunerea jurământului de către Preşedintele Consiliului de Miniştri
şi de miniştri nominalizați;
- 7. Prezentarea Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi a miniştrilor în
Parlament pentru a primi votul de încredere în mai puţin de 10 zile de la
emiterea decretului de nominalizare, potrivit articolului 1, aliniatul 3 din
Legea 400/1988.

Primul ministru italian are mai puţină autoritate ca omologii săi din
alte republici parlamentare. Primul ministru nu poate cere dizolvarea
Parlamentului şi nu poate demite miniştri, acestea fiind prerogative
exclusive ale Preşedintelui. Pentru majoritatea activităților politice, el are
nevoie de un vot de aprobare din partea Consiliului Miniştrilor, deținătorul
puterii executive. Consiliul de Miniştri este format din toți miniștrii
guvernului cu și fără portofoliu.

Principalele atribuţii ale Preşedintelui Consiliului de Miniştri sunt

următoarele:
- Promovează şi coordonează politicile guvernamentale;
- Coordonează activităţile fiecărui ministru din guvernul său;
- Prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri;

187
 l special, care pot lua
- Cooperează cu Preşedinţii de regiuni cu statu
v în
parte şi la şedinţele executivului, având doar vot consultati
executiv;
_ Monitorizează activitatea miniştrilor din guvern atât a celor cu
portofoliu, cât şi a celor fără portofoliu.

Cele mai importante componente ale Biroului Preşedintelui

Consiliului de Miniştri sunt:
_ Subsecretarul Biroului Preşedintelui Consiliului de Miniștrii,
principalul colaborator al Preşedintelui şi Secretarul Consiliului de
Miniştri.
- Departamentele au atribuţii de coordonare a activităților desfăşurate
în sectoare specifice. Câteva ministere sunt conduse de miniştri fără
portofoliu, funcţie care este echivalentă cu cea a unui ministru de stat.
- Secretariatul General coordonează activitatea diferitelor ministere.
- Consiliul de Cabinet este un compartiment responsabil pentru
formularea propunerilor de soluţionare a problemelor politice
presante și pentru monitorizarea implementării programelor
guvernului. Acest cabinet este format dintr-un număr limitat de
miniştri, reprezentând toate partidele reunite în coaliţie.
- Conferința Permanentă a Regiunilor Statului, este un compartiment
care coordonează acțiunile guvernului central şi ale guvernelor
regionale.
- Consiliul Superior al Administraţiei Publice şi Școala Superioară de
Administraţie Publică, organizată după modelul francez al Ecole
Nationale d'administration (ENA), sunt administrate de Ministerul
pentru Servicii Civile.

Structura organizatorică a unui minister este de tip ierarhic, aşa cum se

poate observa în figura 7.

188
 Figura nr.7. Modelul tipic de structură organizatorică a unui
minister din
Italia

MINISTRUL

-cretarul Serviciul ga 3)
Sec Cabinetul Ixirpotoni
Ministrului de Presă (consilieri ministeriali) Biroul
Legislativ

îi: Direcţii generale

Servicii autonome

(organisme echivalente cu
directoratele generale) Departamente

Secţii sau servicii

(Sursa: Autorul)

Notă. In fiecare minister a fost creat un “birou central de contabilitate ”; acest birou este
un organism reprezentant al Ministerului Trezoreriei (Biroul Contabilității
Guvernamentale) care supraveghează şi exercită un audit financiar asupra tuturor
activităților administrative.

În Italia, miniştrii sunt de obicei membri ai Parlamentului. Consiliul de

Miniştri este principala instituție de fundamentare a deciziilor, responsabilă
pentru toate proiectele guvernului care urmează a fi aprobate înainte de
prezentarea în Parlament. Consiliul exercită şi autoritate legislativă, deoarece
aprobă decrete şi hotărâri în cadrul Consiliului.

Membrii Consiliului de Miniştri numesc Şeful Departamentului de

Administraţie Publică, directorii generali din ministere şi intervin în
soluționarea situațiilor de conflict dintre ministere.

Ministerul pentru Planificare Economică şi Buget nu are putere efectivă,

dar are atribuţii pentru coordonarea procesului de formulare şi implementare a
Programelor de infrastructură din sectorul public.

Există, de asemenea, un număr de comisii interministeriale formate de

miniştrii responsabili şi implicați direct în diferite domenii de activitate. Ei

189
 activitatea Consiliului de Miniştri în domenii
pregătătesc
es şi coordonează

Ntru
Planificare Economică condusă de Ministrul pentru Planificare Economică şi
Bugetară.

Responsabilitățile ministerelor pot fi ERE tolea Iei minister este

condus de un ministru, responsabil pentru activitatea propriului minister şi de
cel puţin un secretar de stat. Acesta este asistat de un Rg)a format din şeful
biroului şi persoane responsabile pentru problemele legislative şi relații cu
presa.

În cele mai multe cazuri şeful fiecărei direcții generale este un

director general, iar şeful de departament este prim director general adjunct,
Înalţii directori de la nivel central acţionează ca şi consultanţi ai ministrului.

3.7.5.2. Organizarea şi funcționarea autorităţii executive la nivel

regional în Italia

Conform Constituţiei intrate în vigoare la 01.01.1948, Italia este o

republică parlamentară, împărțită în 20 de regiuni care se bucură de o largă
autonomie. Acestea sunt conduse la nivel executiv de către un Guvern
Regional denumit Junta Regională, condus de un Preşedinte al
Guvernului Regional.
Dintre cele 20 de regiuni, 15 au statut ordinar şi 5 au statut special,
determinat de particularitățile teritoriale, de exemplu pe teritoriile insulare
există o puternică identitate de limbă.

Regiunile se bucură de o considerabilă autonomie în ceea ce priveşte

administrarea şi organizarea, deoarece fiecare regiune are propriul ei statut.
Regiunile au atribuţii legislative substanțiale, ele pot iniţia legi în acele
domenii pentru care au competenţe, dar şi atribuţii executive, unele delegate de
Guvernul Naţional, iar altele specifice politicilor de dezvoltare regională.

Guvernul central numeşte un Comisar Guvernamental pentru fiecart

regiune. Acesta este responsabil pentru controlul exercitării funcțiilor
administrative delegate de guvernul central regiunilor şi pentru coordonareă

190
voiicilor la nivel regional. Com
isarul Guvernamental are,
"„zorita
i lea de a ePXamiI ina con de asemenea,
'OnCcordanța conținutului
legilor regionale
competențele constituționale atribuite regiunilo
r ri

3,7,5.3. Organizarea şi funcţionarea autorității executive la nivel

local în Italia

Principalele niveluri ale administrației locale sunt provinciile şi

municipalitățile. Legea 142/1990, care menţionează în continutul ei
schimbări majore în sistemul italian local de guvernare, precizează că se pot
constitui noi municipalități cu mai puţin de 10.000 locuitori şi de asemenea,
încurajează dezvoltarea municipalităților existente cu o populaţie de mai
puțin de 5000 locuitori.
Instituţiile prin care se realizează guvernarea în Italia la acest nivel, al
municipalităților şi provinciilor sunt Consiliul şi Junta (executivul).
Consiliul este ales pentru o perioadă de cinci ani de populaţia rezidentă de
pe teritoriul respectiv. Consiliul alege şeful executivului, care este
Primarul municipalităţii şi Preşedintele Junt-ei.

Dacă municipalităţile îşi acoperă cheltuielile din taxe locale,

fumizarea de servicii publice, etc., dar şi de la Guvernul Central sau
Regional prin transfer, provinciile depind de transferurile de la Guvernul
Central.

Municipalităţile sunt responsabile pentru administrarea serviciilor în

următoarele domenii:

educaţie în grădiniţe;
- Şcoli primare;
- cultură;
- distribuţia de apă;
- curăţenia oraşului;
- control de trafic, transport şi dezvoltare economică.
construirea şi
Principala atribuţie pe care o au provinciile este
| în procesul de
ntreţinerea drumurilor provinciei, dar şi asumarea unui 10
dezvoltare culturală şi protecția mediului.

191
 Prefect za Republicii, potrivi
fiecare provincie există un
în acţionează a
nce z, numit de Con sil iul de, Mingir: ăi
modelului fra Ministerul;
provincie ŞI este; suo onat
reprezentantul guvernului în
. Până în 197 0, anu l în car e s-a u constituit regiunile, competențele
Public
însă principala lui atribuţie este să
Prefectului erau destul de mari, astăzi
e aie bla ae a ină în cazurile de calamitHăți
i nat naturale,
garanteze ordinea publică şi să intervină in cazu

Fiecare municipalitate are un secretar municipal ataşat, care se

subordonează direct Ministerului Public. EI este de fapt un funcţionar public
de stat care supervizează şi coordonează administrația la nivel local.

Dintre asociaţiile colectivităţilor locale reprezentative în Italia, pot

fi menţionate următoarele:

Asociaţia Naţională a Comunelor Italiene (ANCI) care are o

activitate de peste 100 de ani. La această asociaţie sunt afiliate circa 7.000
comune, reprezentând aproape 90% din populaţie, asociația fiind martoră la
schimbările socio-economice, politice şi culturale din țară. Aceasta a
contribuit cu elemente noi la dezvoltarea autonomiei locale, înțelegând
faptul că reprezentarea comunelor înseamnă conştientizarea nevoilor
cetățenilor. ANCI constituie un sistem de reprezentare a comunelor, oraşe
metropolitane şi instituţii comunale. În asociaţie îşi găsesc reprezentare
principii fundamentale, expresie a adunărilor alese pe plan local. Această
asociaţie reprezintă comunele şi oraşele metropolitane în relaţiile cu
instituţii şi organisme internaționale, cu Uniunea Europeană, dar şi cu
Comitetul regiunilor, Parlamentul şi Guvernul regiunii sau cel al republicii.
ANCI a fost înființată ca urmare a propunerii formulate la Adunarea
primarilor — care a avut loc la Bari pe 16.11.1999 — şi reuneşte comune cu
mai puţin de 5.000 de locuitori. La această asociaţie pot adera asociaţii ad-
hoc regionale şi provinciale. Această asociaţie apără interesele micilor
comune Şi desfăşoară activități în vederea promovării şi apărării autonomiei
şi resurselor locale, afirmării intereselor agenţiilor locale, creării de noi
locuri de muncă,
promovării cooperării pentru dezvoltare economică şi
socială, competitivitate, a parteneriatului cu agenţi publici sau privaţi.

192
 3.7.6. Organizarea şi funcţionarea autorității judecătoreşti în Italia

judiciar
Sistemul din Italia este format din instanțe, care au
domenii:
competenţe în următoarele

_ Drept civil şi penal având un sistem de instanțe organizat pe trei nivele:

republican, regional şi local. Autoritatea este exercitată de judecători ai
instanţelor şi magistrați ai biroului Procurorului Public;
_ Drept Administrativ, având un sistem de instanţe administrative şi un
Consiliul de Stat, care este cea mai înaltă instituţie juridică
administrativă, al cărui Preşedinte este numit de Preşedintele Republicii.
Consiliul are şi o funcţie consultativă, formulând în toate cazurile opinii
şi răspunsuri la solicitările guvernului.
- Contabilitate, în care autoritatea este exercitată de către Curtea de
Conturi a Italiei, responsabilă pentru exercitarea controlului „ex ante”
asupra regularității actelor administrative şi a controlului „ex post”
pentru urmărirea modului de gestionare a resurselor publice.
- Militar, având competenţe exercitate de instanțele militare, curțile de
apel militare, curțile de supraveghere militare; curțile de apel militare
şi de către procurorii generali militari din cadrul curților de apel militare
şi de către procurorul general militar din cadrul Curţii de Casaţie.
- Fiscal.
În Italia Preşedintele Republicii
este şi Preşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii, care are atribuţii în gestiunea resurselor umane
din sistemul judiciar italian.

Sistemul instanţelor se află însă în administrarea Ministerului Justiției

din structura Guvernului Italiei.
. Ș E şei . . . ._. 81 =
Sistemul italian reunește trei tipuri de instanțe judiciare după
nivelul de jurisdicție pe care sunt încadrate, astfel:

sI pia tatea-| L6-it

6-it-
https://e-justice.europa.eu/content _judicial_systems_in_member_stales
10.do?member=1 , accesat august 2015.

193
 |. Instanţe de prim grad de jurisdicție
Judecătoriile de pace (giudici di pace) — care includ judecătorii
de pace (şi nu judecătorii profesionişti). Aceştia audiază cauze
minore în materie civilă şi penală.
Curțile de justiție sau tribunale (tribunali) — audiază cauze mai
grave.
Oficiul penal (ufticio di sorveglianza) — audiază în prim grad de
jurisdicție cauzele în materie de justiție penală (chestiuni
referitoare la deţinuţi, condamnări etc.)
Instanţa pentru minori (tribunale per i minorenni)

2. Instanţe de gradul al doilea de jurisdicție

Pentru a contesta hotărârea judecătorească pronunţată în instanța de
prim grad de jurisdicție pe baza motivelor şi interpretării legii, cei în cauză
se adresează:
- curților de apel (corte d'appello)
- tribunalelor penale (tribunale di sorveglianza) — instanţe în al
doilea grad de jurisdicție (şi, în anumite cauze speciale, instanţe
în prim grad de jurisdicție) pentru cauzele în materie de justiţie
penală.

3, Instanțe de gradul al treilea de jurisdicție

Pentru a obține recurs pentru încălcarea unei legi la cel mai înalt nivel:
- Curtea Supremă (corte di cassazione) care are competență globală
şi este instanţă finală.
În cadrul principalelor tribunale, există şi secții speciale. Curțile cu
juraţi (corti Wassise) sunt formate din doi judecători profesionişti şi şase
juraţi. Juraţii sunt aleşi din rândul cetăţenilor în vederea desfăşurării acestei
activităţi pentru perioade scurte de timp. Ei cooperează cu judecătorii
profesionişti în soluționarea cauzelor din diverse domenii. Aceste instanțe
pronunță hotărâri privind delictele grave (crime, atacuri grave şi alte delicte
similare).

La acestea se adaugă Curtea Constituţională, al cărei rol este

reglementat de articolele 134-137 din Constituţie.

194
 În conformitate cu legea fundamentală, Curtea Constituţională
analizează şi dispune cu privire la controve
rsele legate de legitimitatea
constituțională a legilor şi a actelor ce au forță de lege ale
statului i
regiunilor, conflictele de atribuire a puterilor în
stat şi a celor dintre stat i
regiuni, şi a celor între regiuni, acuzațiile aduse împotriva Preşedintelui

Rep ublicii, în baza Constituţiei, precum şi actele de înaltă trădare şi de

atentare la Constituţie.

În conformitate cu articolul 135 din Constituţie, Curtea Constitu-

Șeful
țională este formată din 15 judecători, numiţi astfel: o treime de către
în şedinţă comună şi o altă treime de
Statului, o treime de către Parlament aleg dintre ei un
câte SUDERPRA magistratură, nominalizați pe 9 ani. Aceştia
Preşedinte, care rămâne în funcţie pentru 3 ani, cu posibilitatea de realegere.
a patrafuncţie în stat, iar
Preşedinţia Curţii Constituţionale este considerată
şi penală.
membri Curţii beneficiază de imunitate politică

195
 Reg atu l Uni t al Mar ii Britanii şi Irlandei de Nord
3.8.
de Nord a avut
Formarea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei
loc în secolul al X-lea. În secolul al XVI-lea, ai să adăugat
reoatului englez, pentru ca în 1707 prin Legea Uniunii, Anglia ŞI Scoţia să
sc aeseaă, iulia Regatul Marii Britanii condus de un singur monarh. În
anul 1800. Parlamentul a votat Legea Uniunii din 1800, punând astfel bazele
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Nepotrivirile de viziune privind
guvernarea au făcut ca în 1922 o parte din Irlanda să se declare stat
independent şi doar partea de nord să rămână în regatul englez. Astfel a
rezultat denumirea de astăzi a regatului, care, beneficiind de o putere
maritimă deosebită şi de avantajele revoluţiei industriale, a cunoscut o
perioadă deosebită de prosperitate economică şi de expansiune teritorială
până în India, Oceania şi America, devenind pe la mijlocul secolului al
XIX-lea cea mai mare putere economică şi militară a lumii, ajungând să
reunească aproape o treime din suprafața pământului. Începând cu secolul
al XX-lea, puterea regatului s-a diminuat uşor. Deşi împreună cu Franţa şi
Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord a obţinut victorie în
cel de al doilea Război Mondial, totuşi, Imperiul britanic a început să aibă
serioase probleme economice şi să se dezmembreze prin câştigarea
independenţei de către statele foste colonii britanice. Astfel că, Regatul Unit
al Marii Britanii şi Irlandei de Nord a intrat într-o altă perioadă istorică de
dezvoltare ca un stat european modern, devenind membru al Comunității
Economice Europene din anul 1973.

3.8.1. Date şi informații cu caracter general

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord are un teritoriu

insular cu o suprafață de 244.820 km? şi o populaţie, care în 2014 era de
64,3 milioane locuitori (a 20-a populaţie ca mărime din lume), iar Produsul
Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor a fost 37955.11 $ în 2013, conform
datelor statistice publicate de Banca Mondială. În ceea ce priveşte structură
PIB-ului la finele anului 2013, aceasta era următoarea: sectorul serviciilor
(77,8%), sectorul industrial (15,2%), construcții (6,3%) şi agricultura
(0,7%).

196
 Conform „The Global Competitiveness Report 2013/2014”, reali;
orumul Economic Mondial de la Davos, Marea
Britanie s-a ia
pe Jocul 10 în ierarhia țărilor competitive, cu un scor de 5,4 nica bel 144 de
state care au făcut obiectul raportului, coborând
de pe locul 8 pe care îl
ocupase anterior, conform raportului întocmit în anul
2012. Astfel, în
domeniul „mediului macroeconomic”, Marea Britanie a coborât
de pe ou
110 ocupat în 2012, pe locul 115 în 2013, iar la capitolul „Acces la
finanțare” a obținut un scor de 20,7, acest indicator fiind pe
primul loc în
categoria celor care frânează creşterea competitivităţii. Astfel, se apreci
ază
că, pe lângă „accesul la finanțare”, alte puncte slabe ale competitivităţii
economiei britanice, cu toate progresele făcute, rămân: nivelul taxelor şi
reglementările în domeniu, birocrația guvernamentală şi restricţiile pe
piața forței de muncă.

Regatul Unit (RU) are o economie puternică şi este un centru

comercial şi financiar de referinţă în Europa şi pe plan mondial. Economia
RU este dependentă de comerţul exterior. Guvernul sprijină comerțul liber
fără restricții şi a promovat organizaţiile comerciale internaţionale, în
special Organizaţia Mondială a Comerţului.

Principalul partener comercial al țării este Uniunea Europeană.

Aproximativ 58% din exporturi sunt direcționate către Germania, Franţa,
Olanda. SUA este al doilea cel mai important partener cu o pondere a
exporturilor de 13%.

Dacă ne referim la importuri, situaţia este aproximativ asemănătoare:

53% din importuri provin din U.E, iar 14% din SUA. Marea Britanie este a
şasea putere economică a lumii şi a treia din Europa după Germania şi
Franţa. Lira sterlină este a treia cea mai mare valută de rezervă după dolarul
american şi euro. Banca Angliei, prin intermediul guvernatorului şi al
Consiliului Monetar, este cea care se ocupă de politica monetară, de rata
dobânzii și de controlul ratei inflaţiei.

Într-un clasament internaţional în domeniul energiei, în anul 2006,

Marca Britanie era pe poziţia a noua la consumul de energie şi pe poziția a
rezerve de
cincisprezecea la producţia de energie. Regatul Unit deţine mari
Cnergie constând în cărbune, gaze naturale şi petrol, ultimele două

197,
 PIB Cu
exploatate din Marea Nordului. Producția de energie contribuie la
10%. una din cele mai ridicate rate din toate statele industrializate.

În 2009, Regatul Unit era al treisprezecelea producător de gaze

naturale din lume şi primul din U.E. Deţine importante zăcăminte, iar a
,
capitolul resurse de petrol, este țara din U.E. cu cea mai mare rezervă
British Petroleum se află pe locul doi în lume, fiind o mare companie care
activează în sectorul extragerii şi prelucrării petrolului. Este listată la Bursa
din Londra şi din New York, iar titlurile sale intră în componenţa indicelui
FTSE 100.

Piaţa autovehiculelor noi din Regatul Unit a fost de peste două

milioane de mașini în anul 2010.

Sectorul agricol britanic este în cea mai mare parte mecanizat şi

automatizat (98%) şi unul dintre cele mai eficiente din Europa. Agricultura
şi pescuitul asigură peste 60% din nevoile de hrană ale ţării. Se remarcă
producția de cereale, cartofi, carne de vită, pui, porc, miel.

Infrastructura terestră este extinsă şi modernă. Reţeaua de drumuri

naționale-europene şi autostrăzi însumează 46.904 km, iar lungimea totală a
căilor ferate este de 16.116 km.

Serviciile contribuie la PIB în proporția cea mai însemnată

(aprox.78%) şi se desfăşoară în principal în domeniile bancar, asigurări și
consultanță de afaceri. Ponderea industriei în PIB continuă să scadă, cu toate
că Regatul Unit rămâne cel mai important fabricant european de armament,
produse din petrol, computere, televizoare şi telefoane mobile. Turismul
ocupă şi el un loc important, Regatul Unit fiind a şasea destinaţie turistică
din lume ca popularitate, cu 24 milioane de turişti pe an.

Criza economică a influenţat semnificativ economia britanică, cart,

începând din 2008, s-a confruntat cu o creştere a ratei şomajului ajungând
până la 20,3 % în rândul tinerilor între 18-24 ani. O uşoară refacere a fos!
resimțită abia la finele anului 2013 şi începutul anului 2014, când potrivi!
raportului Fondului Monetar Internaţional (IMF), intitulat „World Economic
Outlook Updates” (WEO), publicat în 21 ianuarie 2014, rata de creştere &
PIB-ului Marii Britanii a fost estimată pentru anul 2013 la 1,7% şi au fost

198
 . ate a ) A
revizuit ratelea pentru anul 2014 (de la 0,6%, cât era prognoz at în octombrie
013, ela 2,4%) şi respectiv pentru
anul 2015 (de la 0,2%
la 2,2%).
RU este membru permanent
al Consiliului de S$ ecuritate
membru al G7, G8, NATO, al ONU şi
OCDE, UE ŞI OMC. Ar
e o strânsă relaţie cu
Statele Unite ale Americii, Franţa, Japonia şi
Portugali a — cea din urmă fiind
cea mai veche alianță din lume
încă în vigoare, datâ nd din 1386.
Regatul
Unit este membru fondator al Commonwealth-ului.

RU recunoaşte diferențele majore care există între

componentele sale
sub aspect structural şi administrativ. Este imposibilă înțelegerea
managementului public din Regatul Unit al Marii Britanii fără sa fie
menționat caracterul de stat multinațional. Sistemul electoral,
cu excepția
Irlandei de Nord, se bazează pe sistemul “first - past - the - post”.

3.8.2. Tipul de stat, forma de guvernământ, bazele

constituționale şi şeful statului

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (RUMBIN) este un

stat unitar, independent, suveran şi democratic, format din patru
componente statale distincte: Anglia, care este regat; Scoţia, care este de
asemenea regat; Țara Galilor, care este principat şi Irlanda de Nord, care
este provincie.
Forma de guvernământ din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord este monarhie constituțională ereditară.

Marea Britanie nu are o constituţie scrisă. Principiile de guvernare

se bazează pe o serie de aşa numite „acte de constituționalitate”, pe tradiție,
convenţii şi precedente. Modificările operate în decursul timpului „în
conţinutul acestor documente au fost determinate de schimbările și situațiile
intervenite în societate.

În literatura de specialitate se menţionează că istoria Cplipoitoriae

lismului a început cu constituţia engleză ca fiind prima oniitujie apărută
în lume. Sistemul constituțional britanic, funcţionează de câteva sute de sei,
sub denari ea
deşi se bazează doar pe câteva sute de documente iona
„acte de constituţionalitate”. Acest concept a apărut în anul 1215, odată cu

199
 t Magna Charta Libertatum şi a continuat
adoptarea documentului intitula
tituţii scrise.
şi după adoptarea primelor cons
ale scrise care fac parte şi astăzi
Principalele documente constituţion
din pachetul de acte fundamentale de constituționalitate Sunt
următoarele:
- Petiţia Drepturilor din 1628;
- Carta Drepturilor, din 1689;
1;
_ Actul de Stabilire a Succesiunii la Tron, din 170
- Actul de Reformă, din 1832;
_ Acte ale Parlamentului aprobate în 1911, 1949, 1958.
La acestea se adaugă o serie de reguli, tradiții şi uzanţe cu impact
asupra exercitării autorităţilor în stat. Acestea sunt de două tipuri:

Uzanţe sau practici simple, care nu au fost emise sau aprobate de

instituţii din sistemul autorităților de stat,
Reguli de drept comun, sau cutume sau în limba engleză
„common law”, adică reguli care, fără a fi în mod necesar înscrise
într-un text legislativ, au fost şi sunt folosite în practicile din
diferite instituţii administrative şi jurisdicționale.
Șeful statului este monarhul, care ocupă această funcţie şi în alte 15
state suverane cunoscute sub numele de Commonwealth, respectiv:
Australia; Canada; Noua Zeelandă; Jamaica; Barbados; Bahamas; Grenada;
Papua Noua Guinee; Insulele Solomon; Tuvalu; Sfânta Lucia; Sfântul
Vincent şi Grenadine; Antigua şi Barbuda; Belize şi Sfântul Kitts şi Nevis.
Deşi puterea formală a monarhiei exprimată prin “Prerogativele Regale” nu
a fost modificată încă din secolul al XVII-lea, în prezent prerogativele
monarhiei, în sensul exercitării libere a puterii, sunt foarte mici, iar cele mai
multe atribuţii ale monarhiei sunt mai mult formale, de tip ceremonial.

Principalele atribuţii ale şefului statului în Regatul Unit al Marii

Britanii şi Irlandei de Nord sunt următoarele:
Să deschidă sesiunile
parlamentare cu un mesaj cunoscut câ
„Mesajul Coroanei”, care este de fapt un program de guvernare;
Să promulge legile emise de parlament;
Să organizeze întrevederi periodice cu Primul Ministru;
Să intervină în situaţii excepţionale.

200
 Structura personalului administrativ
sat
ată din trei clase: lateral: ibyiţ ANC este
. =
i I Ș

„Clasa executivă, care cuprinde 83000 funcţi

Honari;
onari
=

3. Clasa clericilor, „clerical class”

00.000 funcționari. care cuprinde aproximativ
În structura clasei administrative sunt reunite următoarele funcții
publice:
3 Secretarul Perinanent
— este o persoană remarcabilă a adminis-
iraţiei britanice şi se situează pe cel mai înalt eșalon al clasei administrative.
EI beneficiază de o serie de facilităţi, care uneori le depăşesc pe cele ale
ministrului. Poziţia sa este comparabilă cu cea a secretarului general întâlnit
în ministerele franceze. El este consilierul și colaboratorul imediat al
ministrului, îşi asuma coordonarea tuturor serviciilor din ministerul
respectiv şi veghează la realizarea unei bune activități de gestiune în acest
context.

Secretarul permanent are drept de reprezentare a ministrului în fața

Camerei Comunelor, elaborează proiecte de lege şi răspunde la interpelările
parlamentare. Importanța funcţiei sale decurge din principiul inamo-
vibilităţii, poziţia sa nefiind afectată de remanierile ministeriale; de
asemenea, se poate observa, o strictă neutralitate în exercitarea funcțiilor
sale;

- Secretarul general adjunct (“Deputy Secretary”) îl secondează

pe secretarul permanent. Competența sa se poate extinde în ansamblul
departamentului ministerial sau pe un anumit număr de subdiviziuni ale
acestuia;

- Sub-secretarul (“Under Secretary”) există ca funcţie publică la

nivelul fiecărui departament ministerial, unde există câte doi sub-secretari;
primul răspunde de conducerea financiară a departamentului, fiind un fel de
contabil-sef (“Accounting Officer”), în timp ce u“dolea “ebordopează
politica de personal (“Establishment Officer”).

201
 - Plary”) este prezent în fruntea
Secretarul- asistent (“Assistant Secret
departamentale.
O id conţine
diviziune mai multe
fiecărei diviziuni
specializări/secțiuni conduse de un director („Principal”) sau de un şef de
birou.

- Clasa executivă cuprinde funcţionari care dețin funcții de Control şi

de execuţie. O parte din ei efectuează activități de coordonare, fiind
responsabili cu analiza, luarea deciziilor şi furnizarea instrucțiunilor, iar g
alta parte a funcţionarilor din această clasă se ocupă efectiv cu activităţi de
execuţie.

- Clasa clericilor este constituită din simpli funcționari de birou, care

desfăşoară în general activităţi suport, cum ar fi: secretariat, Comisioane,
etc. Această clasă cuprinde funcţionari de grad înalt (“Higher Clerical
Officer”) şi funcţionari simpli (“Clerical officer”) .

3.8.3. Organizarea teritorială şi administrativă a Regatului Marii

Britanii şi Irlandei de Nord

Din punct de vedere al organizării teritoriale, RUMBIN este situat în

vecinătatea coastei de nord-vest a Europei. Regatul Unit este format din:
Anglia, Scoţia, Țara Galilor şi Irlanda de Nord. Teritoriul său este compus
din:
Insula Marea Britanie;

Partea de nord a Insulei Irlanda;

Aproximativ 1000 de insule cu suprafețe diferite în mările

înconjurătoare; provincia Irlanda de Nord are o graniţă terestră cu
Republica Irlanda;

14 teritorii de peste mări, răspândite pe tot globul. Acestea suni

de o mare diversitate, de la minuscula insulă Pitcairn, în mijlocul
Oceanului Pacific, cu cei 47 de locuitori ai săi, până la Bermuda, în
Atlanticul de Nord, care are o populaţie de 62.059 locuitori şi este
unul dintre cele mai importante centre financiare din lume:
Teritoriile de peste mări sunt: Anguilla, Teritoriul Antarctic
Britanic, Bermuda, Teritoriul Britanic din Oceanul Indian, Insulele
Virgine Britanice, Insulele Cayman, Insulele Falkland, Gibraltar:

202
 Montserrat, St Helena şi Dependenţe le
(Insul
(Ins a Ascension ȘI Tr
da Cunha), Insulele Turk şi C alc istan
aicos os, Insula Pititccai
ai rn, Insulele Sout
Georgia şi South Sandwich, Z onel h
e Bazei Suverane din
Cipru
ai ip rii
Dini punc tul de ve derea al organiză administrative a teritoriului, , î în
RUMBIN există o mare diversitate de forme şi modalităţi de organi
2 x i za re,
astfel Că fiecare țară a regatului are propriile subdiviziuni după cum
urmează:
Anglia este împărțită în nouă regiuni: East of England; E
Midlands; Greater London, North East, North West; South East; 8 n
West; West Midlands şi Yorkshire şi Humber. La rândul lor, uni ia
sunt împărțite în comitate administrative şi autorități unitare, cu excepţia
Londrei Mari, care este împărțită în „burguri”. Acestea din urmă au fost
inființate ca urmare a hotărârii Uniunii Europene în urma Tratatului de la
Maastricht. In afară de Londra, puterile regiunilor sunt foarte limitate.
Regiunea Londrei este divizată în City of London şi 31 de “Burguri ale
Londrei” care sunt numite împreună Londra Mare (Greater London) şi sunt
administrate de Autoritatea Londrei Mari (Authority of Greater London).

Celelalte regiuni sunt formate din comitate ce pot fi metropolitane

sau ne-metropolitane. Acestea sunt la rândul lor subdivizate în districte, ce
pot fi numite orașe, burg-uri, burg-uri regale, burguri metropolitane sau
simplu districte. În unele locuri, comitatele şi districtele funcţionează
împreună, ca 0 „autoritate unitară”.

- Scoţia este împărțită în 32 de zone de consiliu.

- Ţara Galilor este formată din 22 de autorități unitare: 10

„burguri-comitat”, 9 comitate şi 3 oraşe;

- Irlanda de Nord este divizată în 26 de districte.

de vedere al organizării administrative, în cadrul

Din punctul
Regatului Britanic există o diversitate de instituţii şi autorități
administrative, dispuse pe nivele administrative, care diferă de la o
componentă a regatului la alta.
l aparatul
| Cu toate acestea, se poat e constata că, în genera
ic are
i otcatiy al celor patru componente principale ale rega tului britan
se adaugă
rei nivele de reprezentare (central, regional, local). La a
cestea

203
 în principal din Parlamentul şi
aparatul administrativ de la Londra, format
Guvernul de la Londra.

În Regatul Unit al Marii Britanii, din structura administraţiei

şi parohii.
publice locale fac parte: comitate, districte

_ Comitatele sunt formate din mai multe districte. In cadrul unui

comitat, se acordă o atenţie deosebită burgurilor. Burgurile sunt
oraşe, târguri de două categorii: 4) burguri-comitate; b) burguri-
municipale.
- Districtele sunt formate din mai multe parohii. La origine,
districtele au fost grupări de parohii sau de case, dar în prezent ele
sunt creații artificiale ale unei legi din 1894. Districtele sunt urbane
sau rurale.
- Parohiile sunt subdiviziuni ale districtelor rurale. Acestea
reprezintă cele mai vechi şi cele mai mici colectivităţi
locale. Parohiile au fost supuse unui proces permanent de reformă
începând cu anul 1894. De la această dată, parohiile civile au
devenit independente faţă de parohiile ecleziastice.

3.8.4. Organizarea şi funcționarea autorităţii legislative în Regatul

Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

Aparatul autorităţii legislative poate fi structurat pentru prezentare

astfel :

- Autoritatea legislativă la nivel național;

- Autoritatea legislativă la nivelul statelor componente ;
- Autoritatea legislativă la nivel /oca/ (comitate, districte, parohii)

3.8.4.1. Autoritatea legislativă la nivel naţional

Autoritatea legislativă la nivelul întregului regat este reprezentată de

Parlamentul de la Londra, care este complet suveran. Parlamentul
controlează executivul şi are puterea de a respinge deciziile guvernului.

Regatul Unit (RU) are o doctrină tradiţională, aceea a suveranității

Parlamentului, ceca ce înseamnă că nici o altă instituție nu are competen!e
să amendeze legile aprobate de Parlament. În RU există şi excepții de la

204
această regulă a exercitării conducerii administrative, cum ar
ă cea a Aa 3 ă » fi 5 de exemplu,
in relaţia cu servic iile de securitate şi poliţia inte
ate iniţiativei rnațională. Parlamentul
este doar i informat E despre to ate Iinihativele şi acordurile e încheiate
i sub
prerogativele puterii regale, deoarece acestea nu constituie probleme care să
fie soluționate şi aprobate de Parlament.

Parlamentul de la Londra este compus din două Camere: Camera

Comunelor care este formată din membrii aleşi şi Camera Lorzilor ai cărei
membri sunt, în general, numiţi. Cele două camere au întâlniri săptămânale
cu Primul Ministru, de regulă miercurea de la 12-12.30.

Camera Comunelor are atribuţii legislative mai mari decât cea a

Lorzilor şi poate aproba legi respinse de către cea din urmă.

Camera Comunelor este compusă din 650 membri, fiecare membru

fiind ales uninominal într-o circumscripție electorală pentru un mandat de
5 ani. Candidatul cu cel mai mare număr de voturi într-o circumscripție
câştigă mandatul. Camera Comunelor este condusă de un Preşedinte şi
3 vicepreşedinţi. Preşedintele are obligaţia de a demisiona din partidul care
l-a susținut în alegeri, după ocuparea funcției.

Potrivit legii din 1911, Camera Comunelor are competențe majore

exercitate prin următoarele atribuţii principale:
- Autoritate legislativă supremă;
Aprobarea bugetului;
Controlul asupra guvernului central şi a Coroanei britanice;
Control legislativ şi parlamentar total.

În cadrul Camerei Comunelor sunt organizate şi funcționează:

- Comisii generale, formate din minim 16 membrii şi maxim

50 membri;
- Marile comisii, care sunt comisii speciale care au competenţe în
dezbaterea unor subiecte de interes pentru componentele regatului.
Astfel există: Marea Comisie pentru Scoția, formată din 72 de
parlamentari scoțieni; Marea Comisie pentru Tara Galilor, formată
din 40 de parlamentari din Scoţia plus alți 5 parlamentari; Marea

205
 Comisie pentru Irlanda de Nord, formată din 18 parlamentari din
= |
Irlanda de Nord plus alți 25 parlamentari;
_ Comisiile speciale cu atribuții de control politic, fiecărei comisii de
la Londra, 4
specialitate îi revine câte un minister din Guvernul de
cărui activitate o analizează din punct de vedere politic,
administrativ şi al cheltuielilor;
- Comisia întregii camere, care se ocupă de proiecte de documente
constituționale, de importanță majoră;
Comisiile comune celor două camere, care pot fi temporare sau
permanente şi funcționează după aceleaşi reguli ca şi comisiile
speciale;
- Grupurile parlamentare.

Camera Lorzilor reuneşte 724 membri proveniți din rândurile aristo-

craţiei britanice şi clerului. Aceasta este formată din lorzii spirituali (Lords
Spiritual), respectiv arhiepiscopi şi episcopi ai Bisericii Anglicane, care
rămân în funcţie atât timp cât dețin şi funcțiile ecleziastice şi membri din
rândul nobilimii britanice (Lords Temporal), ereditari sau numiţi de regină.

Camera Lorzilor este condusă de un Preşedinte ales pentru un mandat

de 5 ani, ce poate fi reînnoit doar o dată.

Camera Lorzilor îşi desfăşoară activitatea în plen şi în cadrul

comisiilor. Cele mai importante comisii sunt următoarele:
- Comisii speciale, în număr de 18, care se reînnoiesc la începutul
fiecărei sesiuni parlamentare. Acestea au competențe în
următoarele domenii: Uniunea Europeană, Ştiinţă şi Tehnologie;
Economie şi Constituţia Marii Britanii.

De exemplu, Comisia pentru Uniunea Europeană reuneşte 80 de

membri şi are 7 subcomisii: afaceri economice şi financiare, piaţa intemnă,
afaceri externe; apărare şi dezvoltare, mediu și agricultură; legislație ŞI
instituții; politică socială; politici ale consumatorului.
- Comisia Întregii Camere, care examinează şi aprobă proiecte de
legi speciale pentru anumite domenii sau constituţionale;
- Grupuri politice.

206
 * iii e de ambele camere în
„cecași formă. Intre particularităţile procesului legis]
ativ se încadrează |
| că Preşedintele Camerei Comunelor
faplu poate să select
ele formulate de cealaltă cameră. SU! Aurei
ment

3.8.4.2. Autoritatea legislativă

în statele componente și în cadrul
acestora în colectivităţile
locale
fiii
Aşa cum s-a prezentat, structura administraţiei publice locale
cuprinde: a) comitate; b) districte; c) parohii. Deşi nu există o
delimitare
clară a ramurilor autorităţii la acest nivel, în
continuare sunt prezentate
câteva aspecte referitoare la exercitarea procesul de regle
mentare de la nivel]
Jocal în diferite colectivități locale din cadrul regatului.

Comitatele

Fiecare comitat are un Consiliu, ai cărui membri sunt aleşi din 3 în 3

ani. Consilierii desemnează funcționarii adjuncţi, pentru o durată de 6 ani.
Aceştia au atribuţii să asigure continuitatea activității instituţiilor locale din
administraţie. Acești adjuncţi pot proveni atât din interiorul, cât şi din afara
membrilor Consiliului. Consiliul este condus de un Președinte („chairman”)
şi desfășoară 4 sesiuni pe an.

Consiliul este însărcinat cu administrarea comitatului, iar cea mai

mare parte a muncii sale se desfăşoară în comisii specializate. Aceste
comisii sunt, fie obligatorii, fie facultative. Consilieri nu sunt retribuiți
pentru munca prestată. Vreme îndelungată, recrutarea lor s-a realizat din
mediile aristocratice. Atribuţiile pe care le au comisiile sunt numeroase şi
sunt exercitate în domenii variate: educaţie, șomaj, sănătate, locuințe,
agricultură, servicii de ocrotire a mamei şi copilului, şosele şi poduri. In
ultimii douăzeci de ani s-a acordat o atenţie deosebită asistenţei sociale şi
educației.
Comitatul supraveghează activitatea districtelor şi parohiilor.

Districtele
| LEE : dar în
La origine, districtele au fost grupări de parohii sah
gi capi
prezent, aşa cum se menţionează în documente oficiale, ele sunt „creaţ

207
 1894. Districtele, urbane sau rurale, sunt
artificiale” ale unei legi din
administrate de:

- un Consiliu, ales | a fiecare 3 ani în cadrul căruia

fiecare consilier
300 locuitori;
are în domeniul său de lucru, o parohie cu

al Consiliului şi adjunctul său, aleşi de către

- un Preşedinte
i, fie din afara acestuia.
consilieri. fie dintre membrii Consiliulu
au
Districtele au atribuţii în materie de sănătate. În timp, districtele
pierdut unele competențele privind educația sau divertismentul în timpul
decât
liber. Activitatea administrativă este mai intensă în districtele urbane,
în cele rurale.

Parohiile sunt subdiviziuni ale districtelor rurale. In cadrul parohiilor

sunt reprezentate cele mai vechi şi cele mai mici colectivități locale.

Structurile şi atribuţiile administrative ale parohiilor variază potrivit

numărului de locuitori, după cum urmează:

a) parohiile care au mai puţin de 100 locuitori practică o

administrație directă;
b) parohiile cu peste 100 locuitori pot să-şi stabilească un Consiliu
Parohial. Constituirea acestuia este obligatorie pentru parohiile care au mai
mult de 300 locuitori.

Consiliul parohial se reuneşte de trei ori pe an. Trebuie menţionat

totuşi că atribuţiile parohiilor sunt limitate. Acestea sunt supuse controlului
exercitat de către Consiliul de district rural şi Consiliul Comitatului de
care aparţine. Este de remarcat, în acest context, faptul că în Irlanda de
Nord, districtele nu sunt divizate în parohii.

In cadrul sistemului britanic, un loc important revine modului în care

se realizează administrația Londrei. Dintotdeauna, gestiunea capitalei Marii
Britanii a avut un caracter original, ținând cont de condiţiile în care s-a
dezvoltat oraşul și care au impus modificarea organizării tradiționale,
practicată până în anul 1945.

208
 Creşterea aglomerației urbane londoneze la
peste 8 milioane locuitori
un nou sistem de administra e, :
a impus Strar adoptat printr-un A ct guvern amental,
g
în anul 1963.

În prezent, structura organizatorică cuprinde:

- Consiliul Marii Londre format din 100 de membri;
- 32 consilii corespunzătoare divizării Londy ei pe cartiere;
- Corporaţia oraşului.
În Marea Britanie a demarat o nouă reformă în administratia publică
care pune accent pe structurile şi aspectele regionale. Marea Fiu a fost
subdivizată în nouă regiuni, din rațiuni de planificare. În fiecare regiune
funcţionează câte un Consiliu şi o Comisie de Planificare Economică şi
Regională.

3.8.5. Organizarea şi funcționarea autorităţii executive în Regatul

Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

Autoritatea executivă în Regatul Unit al Marii Britanii se exercită pe

următoarele nivele administrative:

- naţional, central, prin Guvernul Marii Britanii şi Cabinetul

Primului Ministru,
- în state componente prin structuri guvernamentale diversificate;
- la nivel local.

3.8.5.1. Autoritatea executivă la nivel naţional în Regatul Britanic

Autoritatea executivă în cadrul Regatului Unit al Marii Britanii este

exercitată de Guvernul Regatului Unit, condus de Primul Ministru şi
Cabinetul său, care exercită autoritatea executivă potrivit prerogativelor
regale. Principalele componente ale structurii se prezintă în figura 8.

Plenitudinea autorităţii executive este exercitată de Cabinetul

Primului Ministru format din şefii celor mai importante departamente
ministeriale. Numărul membrilor de cabinet a variat de la 6-7 membri, în
, în vremea
vremea lui Charles II, secolul al XVII-lea, la 10- 12 membri
la 8 persoane în timpul celui de-al
reginei Ann, în secolul al XVIII-lea, are
, Primul- Ministru
Doilea Război Mondial (“War cabinet”). În prezent

209
 fixa numărul de membri ai cabinetului şi de a facilita accesul
libertatea de a De importanţi, pentru a mări eficiența activităţii. În felu
miniştrii Cănuia
= d respectarea principiului lui J. Prophet conform

E aul UBiAB
a ii zapd de r şiestrâns
să fie oatâtartidul pentru
a control a acționa, dar atâ de
a Camera Comuneloy prin

propria influență .

Fioura nr.8. Principalele componente ale organizării aparatului central a]

i Guvernului britanic în iulie 2015

Guvernul britanic Legenda

Relații directe
a ea Relaţii indirecte

Ministere-24 =

Departamentele Departamentele Agenţii

Guvernamentale Ministenale ale
Non — Ministeriale -22 Guvernamentale Executivului-357

Alte Instituţii Publice

inclusiv Autorităţi
Guvernamentale

(Sursa: Autorul)

Din interiorul Cabinetului, în mod tradiţional fac parte miniştrii

Afacerilor Externe, Trezoreriei, Internelor, Apărării, Educaţiei şi Științei,
Comerţului, Muncii şi Guvernării Locale.

Un loc egal cu cel ocupat de marii demnitari revine: Lordului

Cancelar, Cancelarului Ducatului de Lancaster, Lordului Preşedinte al
Consiliului. Dacă ministrul justiţiei face parte în mod obişnuit
din Cabinet,
nu același lucru se poate spune şi despre ministrul sănătăţii, de
exemplu.
Acesta, în timpul mandatului Partidului Conservator
(1963), a făcut parte
din Cabinet însă în timpul Partidului Laburist, a
fost exclus (1964).
Marea Britanie este, de peste cincizeci de ani, ţara cu cele ma
Mumeroase remanieri structurale. Încă din anul 1918 a fost constituit
ă

210
 “cia Haldane”, avâ lea
ComisIA Iu And ca obiectiv Studiul distribuţiei ati
i IDuției raţionale a
sarcin
x ilor minis
a teriale. Astfel, atât Conservatorii :

inutile; ameliorarea calităţii prop

aia at | unerilor efec tuate de căt 5 |
ea unei mai bune eficiente în acţ e fapteafiecare minister,
obținer ul. Din motiv e de
tivi
optiim mizare & acti tăți
vită i s-a produs fuziun
ții, : ea a trei aiiiterea
al Marinei, al
Aerului şi de Război într-unul singur — al Apărării. Di
E Ă , îi « Din acelaşi motiv,notă astăzi
nu mai există decât 3 un singur
4 minister pentru afacerile externe, fată de 4 șa
câte erau anterior (Afaceri Externe, Commonwealth, al Colonii lor, al
Indiei).

Cabinetul are următoarele atribuţii principale:

E Elaborarea programului politic care se supune ulterior aprobării
parlamentului;
- Controlul acțiunii executivului;
- Coordonarea permanentă a muncii ministerelor și delimitarea
responsabilităților acestora;
- Coordonarea politicilor în domeniul serviciilor;
- Coordonarea politicilor de securitate, apărare;
- Numirea personalului din aparatul guvernului;
- Numirea sau demiterea miniştrilor;
- Comunicarea directă cu Parlamentul de la Londra;
- Eficientizarea costurilor în procesul de guvernare;
- Implementarea reformelor în administraţia publică, funcţia publică,
inclusiv descentralizarea şi transparența;
- Revizuirea unor acte constituționale.
În general, personalul din structura cabinetului are câteva atribuții
esenţiale: întreținerea legăturii cu departamentele guvernamentale,
formularea unor propuneri şi soluţii pentru diferitele subiecte de interes
public în care Primul Ministru este interesat, de exemplu, de aspectele de
politică economică, facilitarea procesului de comunicare a Primului
Ministru cu mass - media, desfăşurarea serviciilor de secretariat şi de
interes privat pentru Primul Ministru.

Mărimea şi structura Cabinetului Primului Ministru variază în funcţie

de priorităţi. Astfel, în septembrie 2015, din structura Cabinetului făceau
parte:

211
 24 de departamente ministeriale;
22 departamente nonministeriale;
357 agenții şi alte instituţii publice;
_ 73 de organizaţii specializate;
- 11 corporaţii publice şi
3 structuri guvernamentale. în Irlanda de Nord, Țara Galilor şi
Scoţia.

Ministerele — Departamentele ministeriale

Sunt principalele componente prin care Guvernul îşi fundamentează Şi

exercită politica proprie. În sistemul englez, numărul ministerelor variază în
funcţie de necesităţile derivate din programul de guvernare.
Majoritatea ministerelor sunt conduse de către un ministru, membru
în Cabinetul Primului Ministru şi de un grup de miniştri juniori (junior
ministers) care au responsabilităţi în domeniul politicii departamentului.
Aceste ministere sunt, în general, create şi funcționează sub prerogativele
puterii regale. Există, de asemenea, şi departamente nonministeriale, care nu
aparțin ministerului, dar acestea sunt conduse de către un Șe/ de Birou Si
de către un Director General, exemplu Biroul de Telecomunicații.

3.8.5.2. Autoritatea executivă la nivelul statelor componente ale

Regatului Britanic

Componentele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

respectiv Anglia, Scoția, Țara Galilor şi Irlanda de Nord se diferențiază din
punctul de vedere al structurii departamentale.

Scoţia are propria sa structură administrativă pentru agricultură,

mediu, pescuit, sănătate, asistenţă socială, administraţie locală, justiţie
şi
dezvoltare economică. Cea mai mare parte din funcțiile pe care le
exercită
membrii acestor departamente sunt desprinse din atribuţiile Biroulu
i
Scoțian, care a fost constituit încă din 1880 şi este cond
de către un
Ministru de Cabinet. Lordul Avocat este principalul reprezentant
al Scoției
in procesului legislativ şi executiv, dar şi al Șefului
Statului. EL, cală
responsabil pentru informarea Guvernului și pentr
u fundamentarea
legislaţiei scoțiene.

242
 Tara Galilor nu are| un pac
„ictrativă, în cons het distinct de leg 1 pe
ecință multe dint ntru conducerea
admin Cu toate aceste re el e Sunt comune cu
a, Țara Galilor are o cele din
ha. St ructură ady ninistrativă
ANS“n depa proprie
rt am en t de sta t, nu mi t Biroul Țării Galilor, constituit încă din
cu un are este condus de
către Secretarul de Sta
1964, C t pentr u Ţara Galilor,
unui Ministru din Cabinet. în
În cadrul aces tui departame
ersoană i acti
vitatea câteva grupuri funcţi nt îşi
onale din care fac parte min
desfăşoare > onsabilități proprii. iştrii
În perioada 1974-1979, Guvernul
juniori iai n pentru descen Laburist
tralizarea puterii Parlamentului de la Lon
a prop dra,
unerea a fost respinsă de către populația Ţării Galilor prin
r propdum în anul 1979
Si
.
r
da de Nord are propria sa structură administrativă din 1985
II unui Acord Nord - Irlandez. Potrivit acestui acord, regulat
ai E pĂeap Interguvernamentală a Republicii Irlanda de
ENord penEi pata problemelor proprii de politică internă şi externă.

ordul a dat Guvernului Irlandez posibilitatea constituirii unui cadru

ACE entru descoperirea modalităților de influențare a administraţiei
de discușie p entanţii autorităților nord-irlandeze şi cele din
Regat se
britanice. a în calcai unor conferințe pentru a discuta politica de

sa pe le discriminării. Deşi în cadrul acestor conferințe nu se

oară e executive sau decizionale, adesea dezbaterile au un
p caracter controversat.

lia este condusă de un Guvern ale cărui atribuţii sunt re

n N pd Sp a Nae:s .

i De exemplu, în Anglia departamentul sănătății din a

i 4F Moe
de la Londra deserveşte doar Anglia,i dar sunt structuri cui inistrative
di
ra)idiare care deservesc ş i alte componen
Dr te ale Regatului, i
ie Aita
ia sc întregul Regat. Există totuşi câteva diferențieri ae: pad
fi i n exemplu, între Londra, partea de sud - est şi | restul ag, IE. regi
activitatea un sistem de FU = sii ei
l ? . . pe. i

nivel îşi desfăşoară

si d
respectiv, însă puterile lor sunt limitate şi nu se pot comp
americane şi nici cu landurile germane.

213
 3.8.5.3. Autoritatea executivă la nivel local în Regatul Britanie

La nivel local se disting câteva elemente caracteristice celor patru

componente ale Regatului Unit.

Guvernul este responsabil pentru punerea în aplicare a mai multor

programe de dezvoltare economico-socială în toate regiunile din Marea
Britanie. Aceste programe sunt în sarcina comună a Biroului responsabil de
autorităţile locale, a Ministerului Comerțului şi Industriei şi a Ministerului
Educaţiei şi Ocupării Forţei de Muncă.

Astfel, guvernul central încurajează dezvoltarea regiunilor şi procesul

de luare a deciziilor la nivel regional, prin înființarea Oficiilor de
Dezvoltare Regională (Agenţii de dezvoltare regională - ADR) care
acoperă toate regiunile din Anglia, precum şi districtul Londrei (aglome-
rarea urbană). Aceste oficii sunt organisme publice non-departamentale
supervizate fie de reprezentanți ai administraţiei publice locale, fie de alţi
reprezentanţi ai: mediului de afaceri, sectorului de educaţie, sindicatelor şi
mediului rural, ecologic şi asociaţiilor, care sunt numiţi de către ministrul de
resort.

Rolul Oficiilor de Dezvoltare Regională este de a susține dezvoltarea

economică a regiunii, de a promova investiţiile directe, atragerea de
fonduri în vederea punerii în practică a proiectelor regionale şi locale,
precum şi creşterea gradului de absorbție a forței de muncă pe piaţă, etc.
Operațiunile lor sunt monitorizate de către camerele/adunările regionale,
compuse din consilieri desemnaţi de către autorităţile locale.

Trebuie remarcat faptul că, pentru acest nivel administrativ, Primul

Ministru al RUMBIN numeşte trei secretari de stat , câte unul pentru Țara
Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord. Principalele lor atribuții sunt de a
supraveghea activitatea comunităţilor locale, fiind funcţii administrative
nou-create în comunitățile de la acest nivel administrativ. Aceştia pot
interveni în domeniile aflate în competența lor, cu excepţia competenţelor
regionale speciale care au fost transferate Parlamentului Scoţian, Adunării
Naţionale din Țara Galilor şi Adunării semi-autonome din Irlanda de
Nord.

214
 desce
ului de de descentralizare început î
marte a pronprocesului
Ca-a parte
din Re n urmă cu peste
sruzecia de ani, peisajul instituțional local gatul
Ya | , a
Unit este în evoluție
continuă»
Astfel,ic înlu Anglia șiA. Țara Galilor
a există 49 de distri
Istricte
nemetropolitane, conduse de către consilieri aleşi ai districtului ŞI 6
istricte metropolitane. In afară de acestea a existat până în 196 M
arele
Consiliu din Londra. Domeniile de care se ocupă aceste
„dministrative locale sunt: planificare strategică, învățământ iza
stingerea incendiilor şi servicii de asistență socială. Alţi 369 de aridă ieri
indeplinesc funcții la nivel local, în special în următoarele domenii:
ingrijirea sănătăţii, planificare, locuinţe.

În Scoţia există 9 consilieri regionali cu funcţii exercitate în aceleaşi

domenii câ şi consilierii districtelor din Anglia și Țara Galilor. Cele 53 de
districte existente sunt similare celor din Anglia şi Țara Galilor.

Irlanda de Nord nu are autoritate regională, iar Biroul Irlandei de

Nord are responsabilități în domeniul planificării, drumurilor publice,
asigurării apei şi funcționării sistemelor de canalizare, învățământului,
bibliotecilor şi serviciilor sociale.

Există, de asemenea, 26 de consilieri de district care se ocupă cu

ele
problemele de mediu, în timp ce Biroul Nord - Irlandez rezolvă problem
l a
de conducere a întregului sistem administrativ de la nivel local. Guvernu
propus reorganizarea Guvernelor locale în Anglia şi Ţara Galilor în sensul
toate
stabilirii unui sistem unitar al autorității care să fie responsabil pentru
entului
domeniile importante şi să exercite corespunzător funcţiile managem
public, dar procesul schimbărilor se află în derulare.
e
În Regatul Unit al Marii Britanii, structura administrației public
competenţelor
locale? cuprinde: comitate, districte şi parohii. Repartizarea
ster,
este diferită în cadrul celor şase comitate metropolitan: Grand Manche
West Yorkshire, South Yorkshire, Tyne and Wear, West
Merseyside,
din
Midlands, față de cele 39 de comitate non-metropolitane. În acestea

Marii
administraţia publică în Regatul Unit al
iPloscar, A. R. (2007). Aspecte privind nr.3-4, pg. 36-49.
Britanii şi Irlandei de Nord), Revista Curentul Juridic, an X,

215
 nizarea
urm nsiliile tat sunt responsabile de educație, Orga
de comiservicii
ă, CONS sociale, tratarea deşeurilor, biblioteci
transportului public,
lică
tecți
ec a consumatorului, lupta împotriva incendiilor şi ordinea pub
prot
competente în matene de locuințe
Consiliile de district sunt
, emiterea autorizaţiilor de
prevenirea epidemiilor, lupta împotriva poluării
r.
construcţie şi colectarea gunoaielo
între comitate şi
Funcţiile de amenajare urbană sunt repartizate
în unele
districte şi instituţiile de pe cele două nivele au competenţe Saale
domenii. cum ar fi: întreţinerea şi conservarea muzeelor, întreținerea
parcurilor, amenajarea spaţiilor pentru divertisment, etc.

Comitatele metropolitane dispun de competențe mai reduse, unele

fiind atribuite consiliilor districtelor metropolitane: educașie, servicii sociale
şi biblioteci.

Londra reprezintă o excepţie în ceea ce priveşte organizarea

teritorială. Legea din 1963 a stabilit competenţe identice cu cele existente în
marile comitate metropolitane, competenţe care sunt partajate între Consiliul
Marii Londre (Greater London Council — GLC) şi cele 32 de cartiere din
jurul Londrei (burguri).

În prezent, structura organizatorică a aparatului administrativ al

Londrei cuprinde Consiliul Marii Londre, format din 100 de membri, 32
de consilii corespunzătoare divizării pe cartiere a Londrei şi Corporaţia
oraşului. Consiliul Marii Londre are competenţe în materie de transport și
poliție.

În Scoţia şi Țara Galilor, cele două nivele tradiționale, comitate şi

districte au fost înlocuite în 1996 cu un nivel unic de guvernare locală: 22 de
autorități locale în Țara Galilor şi 32 în Scoţia. Fiecare unitate
administrativ-teritorială galeză este divizată în una sau mai multe comunități
(communities) dotate cu consilii care exercită funcţii asemănătoare cu cele
ale consiliilor de parohii engleze.

Prin Legea din 1998, Scotland Act şi Wales Act au fost transferate la
nivel local competenţe vizând sănătatea, serviciile sociale, educaţia şi

216
 formarea
a Descentral izar
ea a fost mai ÎInsemnată
Jocală exercită competenţe pentru Scoţia
legislative şi executiv
anterior. În Țara Galilor, e in domeniil
li e menționate
adunarea aleasă nu
are decât competențe
implementare a legilor. de

în Scoţia există 9 consilier

i regionali cu functii exerci
domenii ca şi consilierii distri tate în aceleaşi
ctelor din Anglia şi Ţara Galilo
r Cele îi
districte existente sunt similare celor din Anglia
şi Ţara Galilor |

Biroul Irlandei de Nord are responsabilități în domeniul drumurilor

ublice, asigurării apei şi funcţionării sistemelor
de canalizare. Există, de
asemenea, 26 de consilieri de district care se ocupă cu problemele de
mediu, în timp ce Biroul Nord-irlandez rezolvă problemele legate
de
educație, instituții publice de cultură şi servicii publice.

În unele zone din Anglia şi Ţara Galilor, prin crearea şi punerea în

aplicare a sistemului autorităților unice s-a luat în calcul simplificarea
procesului de luarea a deciziilor administrative în urma consultării, prin
intermediul sondajelor făcute în comunitățile locale în cauză.

Într-adevăr, sistemul „autorităţilor unice”, în Anglia şi Ţara Galilor a

angajat, în practică atât competențele de la nivelul comitatelor, cât şi de la
nivelul districtelor.

Prin Legea referitoare la administraţia locală, autorităţile locale din

Anglia şi Ţara Galilor pot întreprinde toate acţiunile necesare pentru
îmbunătăţirea bunăstării membrilor comunităţii lor şi, prin urmare, au
dobândit în plus față de competențelor definite de lege, o adevărată
„competenţă generală ” în ceea ce priveşte afacerile locale.

În plus, a consolida descentralizarea locală şi în scopul

pentru
separării organelor legislative de cele executive, Legea privind comunităţile
locale a stabilit în Anglia şi Țara Galilor, crearea de structuri executive
locale, care sunt responsabile pentru pregătirea şi punerea în aplicare a
politicilor locale de dezvoltare şi a bugetelor locale. Tot în acest sens,
adunările locale din Anglia şi Țara Galilor pot opta în ce priveşte metoda
de reînnoire a consilierilor, fie pentru alegerea doar o dată la patru ani şi

217
 e : , i = a fiec are doi ani, sau pentru
reînnoirea a jumătate din numărul acestora, |
cani iai IV, ia r în al patrulea an nu
alegerea lor pentru o perioadă de trei an! consecul
se organizează alegeri.
ia ca
Comitatul se ocupă de fumizarea pe plan local oi al dt de
interes public: ocrotirea sănătății, organizarea învățământului, Construirea
şi amenajarea de drumuri, aproviz
ionarea cu apă potabilă etc. Pentru
realizarea competențelor, comitatul primeşte su bvenţii de la bugetul statului.

Guvernul central a impus un control strict asupra bugetelor

colectivităţilor locale. În Regatul Unit, cheltuielile colectivităților locale
constituie 25% din totalul cheltuielilor publice şi 11% din PIB-ul britanic,
Cele două domenii de cheltuieli considerate ca fiind cele mai importante
sunt învățământul, care consumă o treime din cheltuielile colectivităților
locale, şi asigurarea cu locuințe, care utilizează aproape o cincime din
resursele lor totale. Există patru surse principale de finanțare a
colectivităţilor locale:
e Impozitul pe imobil, aplicat în funcţie de valoarea imobilului;
e Impozitul pe venitul profesional;
e Prestarea serviciilor;
e Subvențiile din partea guvernului central.
Serviciile publice economice şi financiar-bancare sunt gestionate de
către corporaţiile publice. De aceea, competențele comitatelor în domeniul
economic sunt foarte limitate.

3.8.6. Organizarea şi funcționarea autorităţii judecătorești în

Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord

Potrivit portalului european al justiţiei““, în anul 2015 în Anglia şi

Țara Galilor autoritatea jurisdicţională are o structură bine delimitată, cu o
diversitate de instanţe prezentate în continuare.

S3 Steve, M. (2002). Administrarea nivelului intermediar în Regatul Unit sau fragmentarea

nivelului mediu // Nivelul intermediar al administraţiei în țările europene, Chişinău,
g. 409.
1 Steve, M. (2002). Administrarea nivelului intermediar în Regatul Unit sau fragmentarea
nivelului mediu // Nivelul intermediar al administraţiei în ţările europene, Chişinău,
pg. 419.

218
 Regatul Unit nu are o Curte Constituţională, nu are
> un i
sistem
i zi
i i şi
unitar de Curi Și nu are 0 separare clară a legilor private şi publice, „ aşaaşi
cum de altfel există în majoritatea țărilor europene

Serviciul Majestății Sale pentru

Instanţe Judecătoreşti administreaz
ă
şi sprijină toate instanțele judecătoreşti, cu excepția Curţ
ii Supreme

In continuare sunt prezentate pe scurt cele mai importante instanțe de

drept comun din sistemul jurisdicțional al Regatului Unit al Marii Britanii Şi
Irlandei de Nord.
1.Curtea Supremă

În 2009, noua Curte Supremă a Regatului Unit a preluat jurisdicția

Comisiei de apel a Camerei Lorzilor. De asemenea, a preluat şi funcţiile
delegate Comisiei juridice a Consiliului Privat, cea mai înaltă instanță de
apel în mai multe țări independente din Commonwealth, teritoriile de peste
mări ale Regatului Unit şi teritoriile dependente ale Coroanei.
Curtea Supremă este ultima instanță de apel din Regatul Unit atât
pentru cauzele penale, cât şi pentru cele civile, deşi cauzele penale scoțiene
nu pot fi atacate în faţa Curţii Supreme. Permisiunea de a deferi o cauză
Curţii Supreme, în cadrul unei căi de atac, este acordată, de regulă, doar
dacă aceasta implică chestiuni de drept de interes public.

2. Curtea de Apel

Curtea de Apel are două secţii, penală şi civilă şi, de obicei, se

reuneşte la Londra.
Secţia penală, prezidată de Lordul Prim-Judecător (Lord Chief
Justice), analizează căile de atac împotriva condamnărilor şi sentințelor
inaintate de persoane condamnate sau împotriva cărora există sentinţe ale
Curţii Coroanei. În secţia penală a Curţii de Apel, completul este de obicei
format din trei judecători, însă hotărârea curții este una unică (opinia
majoritară).
Curtea de Apel, secţia civilă, este prezidată de Preşedintele Curţii de
Apel (Master of the Rolls). Curtea audiază, în special, căile de atac
introduse împotriva hotărârilor Înaltei Curți (inclusiv Curtea Cancelarului,
Curtea Reginei şi Secţia de Dreptul Familiei) şi ale judecătoriilor de pe

219
 pr ec um Și ale anumitor tribunale. De
r, |
Anegliei şi Ţării Galilo
teritonu | An i Prim-Judecători. Pentru a ajunge
din trei L.Orz
obicei, completul este format pe care
ot dispune orii ce ordin |
la pronunţarea unei hotărâri, judecătorii p
instanța care a judecat cauza anterior.
consideră că ar fi trebuit să îl emită

3. Înalta Curte

Înalta Curte are sediul la Londra, deşi unele cauze pot fi audiate şi în
alte localități din Anglia şi Țara Galilor. Înalta Curte poate audia aproape
orice acțiune civilă — deşi, în practică, are atribuţii doar în ceea ce priveşte
cauzele mai importante sau mai complexe. Curtea este organizată în trei
secții:
+ Curtea Reginei (Queen's Bench) este cea mai mare dintre cele trei
şi are competenţe într-o gamă largă de aspecte civile. Acestea includ acţiuni
pentru daune care reies din încălcări ale contractelor, răspunderea civilă
delictuală, calomnia, litigiile comerciale şi cauzele de drept maritim (acţiuni
civile care vizează nave, precum coliziuni, deteriorarea mărfurilor şi
salvare).
e Curtea Cancelarului (Chancery) are atribuţii în aspectele legate
de proprietate, inclusiv administrarea patrimoniului persoanelor decedate,
interpretarea testamentelor, brevetele şi proprietatea intelectuală,
insolvabilitatea şi litigiile privind societățile şi parteneriatele.
e Secţia de Dreptul Familiei are atribuţii în aspectele legate de
divorțurile mai complexe şi chestiunile aferente de ordin matrimonial şi
financiar. Această divizie are competenţe cu privire la cauze de îngrijire a
copiilor (în special tutela, adopția şi răpirea copiilor), cauzele care le implică
pe cele din cadrul Instanţei de Protecţie şi cauzele referitoare la tratamentul
medical al copiilor care țin de jurisdicția inerentă a curții.

4. Curtea Administrativă

Activitatea Curții Administrative este variată, jurisdicţia acesteia

având în vedere aplicarea dreptului administrativ în Anglia şi Țara
Galilor, precum şi supravegherea instanţelor şi tribunalelor inferioare.
Jurisdicția de supraveghere, exercitată în
principal prin
care
procedura controlului jurisdicțional, vizează persoane sau organisme
exercită o funcţie de drept public. Scopul controlului jurisdicțional este de a
se asigura că hotărârile acestor organisme sau persoane sunt emise în mod

220
 adecvat şi legal şi nu depăşesc competențele care le sunt atribui
Parlament. In 2009, deschiderea birourilor regionale pis i i
Administrative de la Birmingham, Cardiff, Leeds şi arie i
posibilă depunerea de către reclamanţi/solicitanți a anumitor Bade C i
mai aproape de regiunea cu care au cea mai apropiată legătură. Deschi
derea
unui alt birou regional este planificată pentru finalul anului 2010, la Bristol
5. Completele de apel (divisional courts)

Anumite apeluri care provin de la instanțele inferioare sunt audiate

de completele de apel, respectiv curți formate din cel puţin doi judecători.
Apelurile care provin de la judecătorii, în ceea ce priveşte jurisdicţiile
Curţii Cancelarului şi Curţii Reginei, sunt audiate de respectivele complete
de apel.

6. Judecătoriile regionale (county courts)

Judecătoriile judecă majoritatea cauzelor civile din Anglia şi Ţara

Galilor. In termeni generali, cele mai puţin complicate cauze civile sunt
judecate de judecătoriile comitatelor, iar cauzele mai complexe de Înalta
Curte. Cele mai multe cauze judecate de judecătorii au legătură cu
recuperarea datoriilor.
Cu toate acestea, cererile de repunere în posesie (de exemplu, la
finalizarea plăţii unei ipoteci), vătămare corporală sau neglijență sunt, de
asemenea, audiate în judecătoriile regionale.
Acţiunile privind cererile referitoare la datorii sau daune sub 5 000 de
lire sterline sunt, de obicei, soluționate în cadrul unei proceduri speciale
privind cererile cu valoare redusă. Judecătoriile audiază şi cauze de
dreptul familiei. În districtul londonez central, toate cauzele de dreptul
familiei sunt tratate de registratura principală a diviziei de dreptul familiei şi
nu de judecătoriile locale. Medierea familială este disponibilă prin Serviciul
de Consiliere şi Sprijin al Curţii de Dreptul Familiei şi privind Minorii

7. Curtea Coroanei

Curtea Coroanei este o instanță națională cu sediul în diferite centre

din Anglia şi Ţara Galilor. Aceasta audiază toate cauzele penale
grave trimise de instanţele magistraţilor. Cauzele pentru proces sunt audiate
de un judecător şi un juriu format din 12 membri ai publicului. Curtea

22]
 în calitate de instanță de apel pentr,
Coroanei acţionează, de asemencă,
anţ ele magistraţilor.
cauzele audiate de magistrați în inst
pistrates courts)
: ,
8. Instanţele magistraților (ma
penale; majoritatea
Curțile magistraţilor audiază în principal dalizele
delictelor penale sunt judecate de curțile magistraţilor. Cele ma! grave
sunt trimise spre instrumentare Curţii Coroanei. Curțile
infracțiuni
magistraţilor tratează şi anumite cauze civile. |
Majoritatea cauzelor de la curţile magistraţilor sunt audiate
de magistrați fără pregătire juridică, numiți şi „judecători de pace”
(„„justices of the peace”). Aceşti magistrați nu au calificare juridică. Aceştia
judecă de obicei în complete de trei şi sunt consiliați pe probleme de drept
de grefieri cu formare juridică. Cele mai complexe cauze aduse înaintea
curților magistraţilor sunt audiate de membri ai corpului judecătoresc
profesionist, cunoscuţi ca judecători districtuali.
În anumite curţi ale magistraţilor sunt desemnate „instanţe pentru
tineri”. Acestea sunt compuse din magistrați cu formare specială şi tratează
doar acuzaţiile împotriva copiilor şi tinerilor şi cererile cu privire la aceştia.
În majoritatea circumstanțelor, aceste instanțe privesc doar persoanele care
nu au împlinit vârsta de 18 ani, care nu sunt acuzaţi în comun cu adulții.
Instanţele pentru tineri se întrunesc separat de celelalte instanţe, iar ședințele
acestora nu sunt publice. Aceste curţi sunt formate din cel mult trei
magistrați, incluzând un bărbat şi o femeie sau un judecător districtual.

222
 3.9. Polonia
Republica Polonă este denumirea oficială
a Statului polonez situat
partea centrală a Europei. Polonia a avut în
O istorie complexă, car
influențat semniticativ nivelul şi ritmul său e a
de dezvoltare în timp. Pri
atestare istorică a statului polonez datează din ma
anul 966, când avea un
eritoriu asemănător cu cel de astăzi. În anul 1025
,
Polonia a devenit regat şi
în 1569 a semnat un acord de integrare cu Marele Ducat Lit
uanian din care a
rezultat Republica celor Două Națiuni recunoscută
până în 1795, când
aceasta a fost desființată. Polonia şi-a recăpătat independenţa în 1918 după
Primul Război Mondial,
dar a pierdut-o după cel de al Doilea e
Mondial, când a fost ocupată de Germania Nazistă şi de Uniunea Sovietic
ă.
Sub influența Uniunii Sovietice a rămas până în 1989, când s-a proclamat
din nou republică şi a continuat să se dezvolte ca stat membru al Uniunii
Europene din mai 2004.

3.9.1. Date şi informaţii cu caracter general

Republica Polonă are o suprafață de 312 700 km? şi o populaţie de

peste 38 496 milioane locuitori în 2013, din care 60,4% locuiesc în mediul
urban, conform Oficiului Central de Statistică. Polonia este percepută în
general ca un stat fost comunist care a reuşit să facă cel mai bine trecerea de
la economia dirijată la o economie de piață bazată în mare parte pe
liberalizare şi privatizare. Polonia este a șasea putere economică din
Uniunea Europeană şi este considerată ca ţara care are cea mai rapidă
creştere economică din Europa Centrală, cu o rată anuală de creştere
economică de 6%, înainte de recesiunea începută în 2008 şi cu un potențial
agricol deosebit.
Înainte de cel de al Doilea Război Mondial, industria Poloniei a fost
concentrată pe exploatarea cărbunelui, fabricarea de produse textile,
chimicale, construcţii de maşini şi metalurgie. Polonia mai produce şi astăzi
îngrăşăminte chimice, produse petrochimice, mașini-unelte, mașini
electrice, produse electronice, automobile şi nave. Totuşi, baza industrială a
Poloniei a suferit foarte mult în timpul celui de al doilea Război Mondial.
Sistemul economic socialist a creat structuri economice mari şi ineficiente.
În parte, din cauza acestei rigidităţi sistemice, economia a avut rezultate

223
 Centrală, În
cu alte economii din îi opa
proaste chiar şi în comparaţie
bea A program de reto
rmă cuprinzătx oare
1990, guvernul Mazowiecki a început un
sistem orientat spre
care a înlocuit economia de comandă centralizată cu un te iii
fost iipreelonacit, mul
piaţă. În timp ce rezultatele globale au
RER minerit, oțel, şi
companii de stat industriale, în special de căi
sectoarele de apărare, au rămas rezistente la schimbări şi au îost necesare
reduceri masive de cheltuieli şi personal pentru a supraviețui într-o
economie de piață.

După căderea comunismului, multe dintre companiile de stat din

domeniile metalurgiei, industriei miniere, căilor ferate, telecomunicațiilor,
bancar, etc., au fost restructurate şi privatizate. Sistemul economic polonez
a fost marcat de schimbări majore susținute şi de dezvoltarea sectorului
firmelor mici şi mijlocii, care contribuie semnificativ la dezvoltarea și
diversificarea producţiei de bunuri şi servicii.
În 2013, Produsul Intern Brut (PIB) al Poloniei a fost de 391,34
miliarde €, cu o structură care arată faptul că ramurile de bază au în PIB
contribuţii similare, comparabile cu ale statelor dezvoltate din Europa. În
2013, PIB-ul a avut cu aproximaţie, următoarea structură: agricultura - 3%,
industrie - 41,6 %, servicii - 55,4%.
În 2013, economia poloneză a înregistrat o creştere de 1,7%. Datele
publicate de Biroul de Statistică de la Varşovia au confirmat estimările
analiştilor. Polonia, a cărei economie este singura din Uniunea Europeană
care a crescut în fiecare an pe parcursul crizei financiare globale, a
beneficiat de un avans al cererii interne de 4,6% în 2014. Investiţiile fixe au
crescut cu 9,4%, față de doar 0,9% în 2013.
Preţurile de consum au scăzut în decembrie 2014 cu 1% față de
aceeaşi perioadă a anului 2013, înregistrând al şaselea declin
consecutiv. Anul 2014 a fost foarte bun pentru Polonia, în pofida tensiunilor
geopolitice şi a problemelor din zona euro, a declarat Adam Antoniak,
economist la Bank Pekao în Varşovia. Intensificarea creşterii economice
arată ca economia poloneză a reuşit să depăşească impactul riscurilor
generate de stagnarea zonei euro, cea mai mare piaţă de export a țării,
precum şi efectele escaladării conflictului din Ucraina. Polonia a fost
afectată indirect de acest conflict, prin contra-măsurile Rusiei la sancțiunile
occidentale.

224
 Polonia dispune de rezerve importante de resur
| Surse min: erale şi gaze de
+ Polonia are cele mai mari resurse de on>
Şist din Europa, exceptând
Federaţiaia Rusă,
e zis potriv = de gaze de
i it E unei analize a Administraţiei Americane pentr
u
Informații în Icar Energiei. În Polonia dezvoltarea industriei bazat
carele de şist este susținută de populaţie în proporţie ă pe
de 73%
În domeniul agriculturii, Polonia dispune de un număr mare de ferme
private, având potențial de a deveni ce/ mai important stat producător de
alimente din Uniunea Europeană. Peste jumătate din totalul gospodăriilor
agricole din Polonia produc numai pentru nevoile proprii. Polonia este un
important exportator de fructe, legume, carne şi produse lactate. Procesatorii
se bazează adesea pe importuri pentru a suplimenta livrările interne de grâu,
cereale furajere, uleiuri vegetale, şi proteine, producţia internă fiind în
general insuficientă pentru a satisface cererea internă.

Cu toate acestea, Polonia este ce/ mai important producător

de cartofi şi secară din UE şi este unul dintre cei mai mari producători din
lume de sfeclă de zahăr şi triticale (cereală rezultată din încrucişarea grâului
cu secara). De asemenea, Polonia este un producător important de rapiţă,
cereale, porcine, carne de pasăre, ouă şi carne de vită.

În ceea ce priveşte infrastructura, Polonia nu a reuşit să facă progrese

semnificative, dar continuă un amplu proces de modernizare a acesteia.

În 2007, situaţia infrastructurii rutiere a Poloniei era mult în urma altor

țări din UE: avea doar 300 de kilometri de autostradă şi 700 de kilometri de
drumuri expres, în ciuda dimensiunii sale considerabile. În anii următori nu
mai puţin de 10 miliarde de euro au fost alocate construirii unei structuri de
autostrăzi şi drumuri expres. În cei şapte ani analizaţi au fost construiți
1500 de km de autostradă și drumuri expres, iar densitatea rețelei rutiere
a crescut de două ori.

Aşa cum se poate observa Republica Polonă se află în plin proces de

dezvoltare ca urmare a unor politici şi strategii guvernamentale coerente,
sistematice şi consecvente care fac din acest stat un exemplu pentru multe
alte state din Europa Centrală şi de Est, în special pentru cele din fostul bloc
socialist.

225
 ământ, bazele constituționale
3.9.2. Tipul de stat, forma de guvern
şi şeful statului

unitar, independent şi democratic de ti

Polonia este un stat
e 1997, există
republică democratică în care, conform Constituţiei din aprili
dențial.
un model mixt: sistem parlamentar şi prezi

Forma de guvernământ în Polonia, conform Constituţiei din anul

1997 este republica parlamentară, bazată pe principiul separării puterilor în
stat. 85

Polonia este un stat cu o lungă tradiţie în domeniul actelor normative

cu valoare fundamentală, prima Constituţie a acesteia datând din anul
1791 şi instituind numeroase măsuri moderne, precum cea a egalității în fața
legii dintre burghezi şi nobili şi a situării țăranilor sub protecția conducerii,
astfel reducând abuzurile de putere specifice acelei perioade. Constituţia
actuală, adoptată în 1997, are la bază Constituţia din 3 mai 179],
considerată de către istorici prima Constituţie din istoria Europei şi a
doua din lume, după cea a Statelor Unite ale Americii. Încă din secolul al
XIV-lea, în Polonia se punea în termeni politici anularea sau cel puțin
atenuarea diferențelor între nobilime şi restul populaţiei şi se introduceau
norme sociale şi legale care sunt şi astăzi funcționale în multe ţări
democratice.
Constituția actuală a Poloniei, cunoscută iniţial drept „Constituţia
Republicii Poloneze” a fost adoptată pe 2.04.1997 de Adunarea Constituantă
Naţională şi aprobată prin referendum pe 25.05.1997, intrând în vigoare pe
17.10.1997. Aceasta a înlocuit Constituţia temporară din 1992, adoptată
pentru a elimina efectele regimului comunist din statul polonez.

Constituţia reprezintă baza legislativă fundamentală în Polonia. Alte

norme, conform ierarhiei Constituţiei poloneze sunt: acordurile interna-
ționale ratificate, regulamentele, directivele şi deciziile Uniunii Europene,
statutele, ordinele şi actele autorităţilor locale.

Şetul statului în Polonia este Preşedintele Republicii, ales prin vol

universal cu majoritate simplă (mai multe de 50%) pentru un mandat de 5
ani, cu posibilitatea de a fi reales o singură dată.

85 , i
http:/Avww.sejm.gov.pl/prawo/konst/polski/kon1.htm „ accesat aprilie 2015

226
 Conform Constituţiei, principalele atribuţii
Republicii Polone sunt următoarele: ale Președintelui
. Desemnează Consiliul Miniştri
lor împreună cu Primul Mini
stru:
- Este reprezentantul suprem al statului în rela
ţiile interne și Pi
- Este comandantul forțelor armate ale republicii;
ua
- Garantează inviolabilitatea şi indivizibilitatea teritoriului statal:
- Garantează respectarea Constituţiei Republicii;
- Promulgă legile acceptate de Parlament;
- Are drept de velo asupra actelor aprobate de parlament;
- Ratifică tratatele internaţionale;
- Numeşte judecătorii;
- Acordă cetăţenie;
- Are drept de clemență.

În situaţiile de siguranță şi securitate naţională, Preşedintele

Republicii apelează la o structură consultativă numită Consiliul Siguranței
Naţionale. În cazuri importante pentru interesul statului, Preşedintele poate
convoca Consiliul Cabinetului într-o şedinţă la care acesta participă
împreună cu membrii Consiliului Miniştrilor. Aparatul administrativ al
Șefului Statului în Polonia, care îl ajută în executarea atribuţiilor funcţiei
sale, este Cancelaria Preşedintelui.

3.9.3. Organizarea administrativ-teritorială în Polonia

În anul 1999 a început reforma administrativ-teritorială în Polonia,

care a avut ca principal rezultat un sistem administrativ dispus pe trei
nivele:
- nivelul naţional reprezentat de autorităţile administrative naţionale
pe cele trei ramuri: legislativă, executivă, jurisdicțională;
- nivelul regional reprezentat de voievodate;
- nivelul local reprezentat de districte şi comune.
Prin aplicarea legii powiat-urilor din 5 iunie 1998, ordonanța
Consiliului de Miniştri din 7 august 1998 a recunoscut în afara
powiat-urilor, 65 de oraşe autonome care păstrează statutul de comune, însă
beneficiază şi de competenţe de powiat-uri. Conform legii powiat-urilor din
1998, oraşele care au mai mult de 100 000 de locuitori acced automat la

22.
 liului de Miniştri. saată
Această
ŞrI.
autonomie, doar dacă obțin aprobarea Consiliului
ă situații :
aprobare poate fi obținută în dou

- la cererea consiliului municipal al oraşului care nu poate avea statut

de oraş autonom;
limitează accesul la
* sau dacă obținerea statutului de oraş autonom
serviciile publice supracomunale.

De la 1 ianuarie 1999, în Polonia s-au delimitat 16 noi regiuni care

corespundeau metodologiei comunitare, fiind regiuni de nivel european
NUTS II - Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică. După un
an şi jumătate, Guvernul de la Varşovia a emis o ordonanță de urgență
pentru stabilirea unui clasament NUTS provizoriu: 2.489 de comune
(gminas), 373 arondismente, districte (powiaty), 44 grupări de arondismente
(powiaty), 16 provincii (voievodate).

În prezent, Polonia are o administraţie locală organizată pe 3 nivele,

compusă din 16 regiuni (voievodate), oraşe autonome, 2478 comune, 319
districte (powiats). Fiecare eşalon are competențe proprii şi competențe
delegate care sunt atribuite prin lege. Populaţia principalelor capitale
regionale variază între 119 000 locuitori (Zielona Gora), peste 571 000
locuitori (Poznan) şi peste 600 000 locuitori (Varşovia).

Regiunile (voievodatele) sunt cele mai mari entități administrative din

Polonia. Structura lor cuprinde un corp administrativ (sejmik wojwodzki)
şi un corp executiv (zarzad wojwodzki), condus de un mareșal.
Voievodatele au suprafaţa cuprinsă între 9.412 km? şi 35.589 km? şi o
populaţie cuprinsă între 1.000.061 şi 5.130.000 locuitori.

Oraşele autonome cu Statut special şi rang de powiats, stabilite prin

Ordonanţa din 7 august 1998, având statut de comune, dar beneficiind de
competenţe de powiats (ele au o populaţie de 100 000 locuitori); Oraşul
Varşovia are 11 comune grupate într-un sindicat de comune, sindicat condus
de un consiliu powiar, diferit de consiliul oraşului Varşovia.

228
 Districtele (powiaty) sunt entități
administrative au în jur
100.000 de locuitori. Un număr de 65 de
de oraşe poloneze
a aj 4 A - : “ , care

ulează funcţii
ale comunelor şi ale districtelor.
„d rc a A A

î
L
“ .

Comunele (mina) sunt conduse de o adunare

deliberativă ŞI un birou
executiv, condus de un primar, numit wojl în comunele rurale, burmistyz
Îi i . rz în
comunele urbane şi prezydend miasta, în oraşele de peste 100 000 locuitori

3.9.4. Autoritatea legislativă la nivel național în Polonia

Autoritatea legislativă este exercitată pe fiecare din cele trei nivele de

reprezentare, respectiv:

- naţional de către Parlament şi Guvern;

- regional de către Consiliile regiunilor;
- local de către Consiliile Districtelor şi Comunelor de la nivel
local.

Autoritatea legislativă în Polonia este exercitată de Parlamentul

Republicii, format din două camere: Camera inferioară (Sejm), care
reuneşte 460 membrii şi Camera Superioară (Senat), care reuneşte 100 de
membrii. Membrii celor două camere sunt aleşi prin vor universal, direct,
egal, secret
şi proporțional pentru o perioadă de 4 ani. Pe perioada
exercitării mandatului, parlamentarii se bucură de imunitate.

Dreptul de inițiativă legislativă în Polonia aparține:

- Preşedintelui Republicii Polone;
- Consiliului de Miniştri;
Unui grup de cel puţin 100 000 de cetăţeni care dețin și dreptul de
a vota la alegerile pentru Sejm.

În majoritatea cazurilor, proiectele de lege sunt inițiate de către

Consiliul de Miniştri sau de către deputați.
Sejm-ul dezbate proiectele de legi în trei runde. Atunci când un
proiect de lege a fost adoptat de către Sejm şi Senat, acesta este trimis
Preşedintelui pentru a fi semnat.

229
 Senatul
men de 30 zile de la dep unerea proiectului de lege,
În ter
e, să 1 AO cu aie ne nas sau să
trebuie să îl adopte fără amendament
a acestuia. Se) au poate iapilep toate
decidă respingerea completă
ii absolute şi în prezenţa
amendamentele Senatului numai cu votul majorităţ
de deputați.
a cel puţin jumătate din numărul Jegal
Sejm-ului
După finalizarea procedurii în Sejm şi în Senat, Preşedintele
trebuie să înainteze Preşedintelui Republicii proiectul de lege adoptat pentru
a fi semnat. Preşedintele, înainte de a semna proiectul de lege, poate să îl
înainteze Tribunalului Constituţional pentru a decide cu privire la
conformitatea acestuia cu Constituţia.

Preşedintele Republicii trebuie să semneze un proiect de lege în

termen de 21 de zile de la înaintarea acestuia şi tot el dispune promulgarea
actului normativ în Jurnalul Oficial al Republicii Polone (Dziennik Ustaw).
După paisprezece zile de la promulgare, legea intră în vigoare. Cu toate
acestea, data intrării în vigoare poate fi stabilită şi în textul proiectului de
lege. Conform sistemului juridic din Polonia, o lege poate fi abrogată numai
printr-o altă lege. Data la care actul sau legea abrogată va ieşi din vigoare
trebuie precizată în textul actului normativ.

Conducerea fiecărei camere este exercitată de către un Preşedinte al

Camerei ajutat de câte un vicepreşedinte. Preşedintele fiecărei camere este
ales ca reprezentant suprem al camerei, având ca principale atribuţii
conducerea şedinţelor camerei şi reprezentarea acesteia în relațiile cu alte
instituţii din țară şi străinătate.

În ambele camere se constituie comisii parlamentare — permanente,

care au drept scop pregătirea proiectelor din domeniul legislaţiei și
controlului — în prezent funcționează 41 de comisii, 27 în Sejm şi 14 în
Senat. Există şi comisii speciale, create cu scopul de a cerceta cazurile
concrete ale camerelor, care sunt dizolvate în urma finalizării activității lor.

Parlamentarii pot crea cluburi parlamentare formate din cel puțin

cincisprezece membri. Membrii Seimului pot, de asemenea, forma grupuri
parlamentare, care necesită cel puţin 3 membri.

230
 3.9.5. Autoritatea executivă la
nivel național în Polonia
Autoritatea executivă este exercitată de:

Preşedintele Republicii Polone;

- Consiliul de Miniştri (Rada Ministr6w).

Consiliul Miniştrilor (guvernul) este structura executivă reprezentativă

formată din:
Primul Ministru;
Vicepremieri;
Miniştri;
Şefii comitetelor.

Din punct de vedere organizatoric, din Consiliul de Miniştri fac parte:

Miniştri;
Directori de departamente cu rang de ministru,
Șefii instituțiilor centrale;
Primul ministru are un grad considerabil de libertate în deciziile
privind personalul (stabilirea de noi ministere cu/fără portofoliu, formarea
de noi departamente, etc.)
Principalele atribuţii ale Consiliul de Miniştri din Polonia sunt
următoarele:
Elaborează politicile şi strategiile de dezvoltare în toate domeniile
economice şi sociale;
Elaborează, inițiază şi adoptă acte normative care se aplică pe tot
cuprinsul țării, de exemplu: statute, regulamente, rezoluții;
Asigură punerea în aplicare a statutelor;
Propune regulamente;
Încheie acorduri internaţionale care trebuie ratificate;
Aprobă sau denunţă alte acorduri internaţionale;
Elaborează şi aprobă proiectul de buget naţional;
Protejează interesele Trezoreriei de Stat;
Supraveghează execuţia bugetului.

Modul de formare a guvernului este descris în Constituţia Republicii

Poloneze, conform căreia Preşedintele desemnează Consiliul Miniştrilor
impreună cu Primul Ministru.

23
 Premierul este obligat să prezinte în Seim, între sii ale “ zile

de la numirea sa, un program de guvernare (cp aie) E FA când “21 î %

se E:
încredere. Seimul poate acorda votul sue ani! oa
jumătate din delegați sunt prezenți. Dacă guvernu e: ă Mi e, Ș
încredere, Seimul, într-o perioa dă de 14 zile, alege un alt Primul Ministru şi

miniştrii conform unor principii asemănătoare.

Consiliul de miniştri (guvernul) poate acorda statutul de oraş

autonom cu rang de powiat unui oraş Care are ma! PUI de 100.000 de
locuitori la cererea consiliului său municipal, dacă acesta posedă
infrastructura necesară pentru îndeplinirea misiunilor de powiat şi dacă nu
există riscul de a limita accesul colectivităţilor la serviciile publice
supracomunale.

În toate aceste cazuri legea obligă consiliul de miniştri să informeze

comunele interesate, consiliul powiatului şi dietina voievodatului, înainte de
a aproba o astfel de decizie.

Statutele sunt instrumente cu caracter obligatoriu universal care

reglementează aspecte importante. Orice aspect poate face obiectul
statutelor. În anumite cazuri, Constituţia impune obligaţia de a reglementa o
anumită chestiune printr-un statut: de exemplu, bugetul sau statutul juridic
al cetățenilor.

În conformitate cu Constituţia Poloneză, unele din acordurile

internaţionale, înainte de a fi ratificate, trebuie să fie în conformitate cu
prevederile unui statut, care trebuie să fie adoptat de parlament şi semnat de
Preşedinte. Acestea includ chestiuni precum alianţe, tratate politice sau
militare, libertățile, drepturile şi obligațiile cetăţeneşti, calitatea de membru
în organizații internaționale, precum şi alte aspecte reglementate de
Constituţie.

Regulamentele sunt adoptate de către organele guvernamentale

prevăzute în Constituţie, conform puterilor conferite de statut.

Consiliul Miniştrilor are dreptul să adopte rezoluţii de natură internă

care au caracter obligatoriu numai pentru unităţile organizatorice care sunt
subordonate instituției care adoptă rezoluţia; acestea nu pot oferi temeiul
juridic pentru deciziile luate în legătură cu cetățenii, persoanele juridice ŞI
alți subiecți.

232
 3.9.6. Autoritatea legislativă şi exe cutivă la nivel
regional în
Polonia

Aşa cum i E în prima parte a acestui subcapitol, în

Polonia
regiunile (voievodatele) sunt cele mai mari entități administrative
şi sunt în
număr de 16.
Din punct de vedere administrativ, structura regiunilor
cuprinde:
- un corp legislativ numit Dietina (sejmik wojw
odzki);
- un corp executiv (zarzad wojwodzki), condus de un mareş
al, după
modelul francez.

Guvernul central este reprezentat în regiune printr-un Voievod

(prefect), numit pe criterii politice, care este şeful administraţiei
deconcentrate. Intre Voievod şi Mareşal sunt relaţii administrative de
cooperare. Regiunile au competențe în special în domeniul apei, drumurilor,
sănătății, serviciilor sociale, educaţiei, culturii şi dezvoltării economice.
Competenţele regiunilor acoperă pe cele ale comunelor şi, doar
parţial, pe cele ale powiat-urilor. Din punct de vedere politic, aceste regiuni
sunt autonome, dar financiar sunt susținute de numeroasele programe de
ajutor şi de cooperare.

Voievodatul concepe o strategie de dezvoltare regională care susţine

identitatea locală şi naţională şi încurajează iniţiativa antreprenorială şi
inovaţia, protecția patrimoniului natural şi cultural şi crearea «unei ordini
spaţiale armonioase». În general, obiectivele strategiilor de dezvoltare
regională sunt următoarele:
- Dezvoltarea economică şi mai ales susţinerea creării de locuri de
muncă;
- Ameliorarea infrastructurii şi promovarea progresului tehnologic;
- Realizarea de acţiuni care vizează creşterea formării şi nivelului
educativ al cetăţenilor;
- Păstrarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural.

Așadar competențele voievodatelor sunt numeroase şi diversificate ŞI

țin seama de principiul subsidiarităţii. Domeniile de servicii aflate în
competența voievodatelor sunt următoarele:
- Educaţia, în special cea de la nivel universitar;
- Ajutor social, politică familială;

233
 - Protecţia sănătăţii;
- Protecţia consumatorului;
- Amenajarea teritoriului;
- Gestionarea apelor;
- Protecţia mediului;
- Cultură şi turism;
- Securitate publică şi de apărare;
- Transporturi;
- Ocuparea forței de muncă;
- Dinamizarea pieţii muncii.

Regiunile au un impact foarte puternic asupra politicii locale, mai

ales datorită importantului buget de care dispun, dar şi pentru că ele apar ca
actorul privilegiat în domeniul cooperării internaţionale. Ele sunt principalul
gestionar al tuturor formelor de programe şi primul partener pentru
potenţialii investitori.

3.9.7. Autoritatea executivă şi legislativă la nivel local în Polonia

Colectivităţile teritoriale participă la exercitarea puterii publice şi

îndeplinesc, în nume propriu şi sub responsabilitate proprie, o parte
importantă a misiunilor publice care le revin, conform legii.

Autorităţile colectivităţilor teritoriale şi cele ale administrației

guvernamentale elaborează texte de lege în domeniile de activitate ce le
revin, conform competenţelor lor. În articolul 163 al Legii fundamentale se
menţionează că aceste colectivități teritoriale îndeplinesc unele misiuni
publice care nu sunt precizate în Constituţie, întrucât singura colectivitate
care funcționează, conform Constituţiei, este comuna, colectivitatea
teritorială de bază.

Celelalte colectivităţi teritoriale (locale sau regionale) sunt definite

prin legi speciale. In articolul 165 din Constituţie se precizează că acestea au
personalitate juridică, dar şi drept de proprietate şi patrimonial. Autonomia
lor este protejată juridic. Misiunile colectivităţilor teritoriale sunt legate de
satisfacerea nevoilor populaţiei.

234
 Instanţele administrative rezolvă conflictele d
Cc competențe între
autoritățile locale şi cele guvernamentale (art.
| 166). Art
a ter 167 se referă la
ronomia financiară a colectii vităților Horiale, precizând că re
ui Su sursele
ii au Ca Sursă taxe Și impozite, ale căror nivele sunt stabilite d
autoritățile teritoriale. Exercitare comp
a etenţelor locale se face sub cont |
statului, de către î. preşedintele Consiliului de Minişt
ri, de către prefe
ip cţicţi
voivo des), dar şi de către Curtea de cont
uri regională.

În articolul 172 se menționează că aceste colectivităţi teritoriale se pot

ai d aa
asocia şi pot adera la asociaţii internaţionale locale Şi regionale.

Procesul descentralizării inițiat în Polonia încă din 1990 a cuprins

asigurarea autonomiei locale şi realizarea unei reforme profunde a
organizării teritoriale. Obiectivul esenţial era îndeplinirea exigenţelor Cartei
Autonomiei Locale a Consiliului Europei, semnată de Polonia în 1994, dar
şi a dreptului comunitar, în perspectiva aderării Poloniei la Uniunea
Europeană. Conform principiului subsidiarității, reforma a vizat acordarea
competențelor necesare colectivităților locale, astfel încât să răspundă în
mod eficient nevoilor cetăţenilor şi să poată fi accesate fondurile europene.

Legea din 1998 a stabilit funcţiile prefectului: acela de reprezentant

al guvernului, organ de supraveghere a colectivităţilor teritoriale, organ de
rang superior în procedura administrativă şi de reprezentant al Trezoreriei
Statului.

Competenţele comunelor sunt mai ales legate de:

- Starea civilă;
- Ordine publică;
- Alimentare cu apă şi canalizare;
- Colectarea deşeurilor;
- Distribuţia energiei;
- Transport urban;
- Întreţinerea şi modernizarea drumurilor;
- Întreţinerea spaţiilor verzi;
- Asigurarea de locuinte;
- Sănătate;
- Servicii sociale;

235
 - Educaţie;
- Cultură;
te de regiune sau de guvernul
- Sport şi alte competențe del ega
central.

În oraşele autonome cu rang de powiat, competențele SE: exercitate

de consiliul municipal (organ deliberant) şi de consiliul ad biinisfratiy
(organ executiv) ale oraşului. Departamentele au cărupetepe în domeniul
ordinii publice, urbanismului, sănătății, serviciilor sociale, educaţiei,

culturii, sportului.

Organele administrației publice locale şi autoritățile descentralizate

ale guvernului central, în baza abilitării conferite de un statut, pot adopta
acte locale, care se aplică în domeniile de administrare ale acestora.

3.9.8. Organizarea şi funcționarea autorităţii judecătoreşti în

Polonia

În conformitate cu datele oficiale publicate pe portalul european al

justiţiei “*, sistemul juridic din Polonia este bazat pe sistemul juridic
continental (tradiţia dreptului civil).
Instanţele de drept comun din Polonia sunt:
- Curțile de apel;
- Instanţele provinciale;
- Instanţele districtuale.
Aceste instanțe sunt specializate pe ramuri de drept astfel: cauze de
drept penal, cauze de drept civil, cauze de dreptul familiei şi tutela, cauze
de dreptul muncii şi cauze privind asigurările sociale.
Administraţia judiciară este subordonată Înaltei Curți Administra-
tive, care deţine controlul judiciar asupra administraţiei publice.
Curtea Supremă este organul judiciar suprem al Republicii Polone,
fiind cea mai înaltă curte de apel. Atribuţiile principale ale Curţii Supreme
sunt:
- Administrarea justiţiei în Polonia, împreună cu instanţele de drept
comun, administrative şi militare;

E https://e-justice.europa.ew/content_member_state_law-6-pl-maximizeMS-
ro.do?member=l „accesat iunie 2015.

236
 - Tratarea cazurilor de casare, ca o cale extraordinară de atac;
- Adoptarea de rezoluții privind interpretarea legislaţiei.

Tribunalul Constituțional este un organ al sistemului judiciar, care

are competenţa de a decide asupra:
e Conformităţii constituţionale a unei legi adoptate;

« Conflictelor de competenţă între organele administraţiei centrale;

e Conformităţii obiectivelor şi activităţilor partidelor politice cu

Constituţia;

e Plângerilor constituţionale depuse de cetăţeni.

237
 3.10. Suedia
e îi ar isiptie
Regatul Suediei este unul din statele Europei de
deosebit de interesantă. Atestările arheologice cosiina apti S3 eat
Firistos (Hr) şi a
Suediei a început undeva în anul 12000 înainte de
continuat cu fondarea Regatului Suediei, despre care IStorIciI A pot dovedi
când a avut loc exact. Sunt însă menționate războaie legendare iai suedezi
i regi al Suediei.
şi goți în secolul al VI-lea după Hr, în care au luptat primi
i regele
Anul 1319 a fost unul important pentru Suedia pentru că atunc
Magnus Eriksson a făcut posibilă unirea cu Norvegia, iar în 1397, regina
Margareta | a Danemarcei a reuşit uniunea personală a Suediei, Norvegiei și
Danemarcei, în ceea ce s-a numit Uniunea de la Kalmar. A urmat o perioadă
cu lupte sângeroase între nobilimea suedeză, care s-au încheiat în 1520 cu
aşa numita „baie de sânge de la Stockholm”, în care Regele Christian al II-
lea al Danemarcei a ordonat un mare masacru, fapt ce a determinat
nobilimea să creeze o nouă rezistență. Astfel că, pe 6 iunie 1523 Gustav
Vasa a fost proclamat rege al Suediei şi s-a fondat Suedia modernă. În
timpul domniei regelui Gustav Adolf în secolul al XVII-lea, Suedia a
devenit o mare putere europeană, extinzându-şi teritoriile în Rusia, Polonia
şi Lituania în perioada războiului de treizeci de ani, când Suedia devine
liderul țărilor protestante până în 1721, când imperiul suedez s-a destrămat.
Suedia nu a avut suficiente resurse ca să îşi apere teritoriile cucerite şi, în
1809, a pierdut Suedia de Est, care a devenit Ducatul Finlandei în cadrul
Imperiului Rus, cu un statut semi-autonom. În secolul al XVIII-lea şi al
XIX-lea, Suedia a evoluat, dar într-un ritm destul de lent, în comparaţie cu
statele vecine. Revoluţia industrială a pătruns şi în Suedia în secolul al XX-
lea şi astfel majoritatea populaţiei ocupată în agricultură s-a mutat la oraşe
pentru a lucra în fabrici unde au apărut primele sindicate socialiste. În anul
1917 a fost evitată o revoluţie socialistă, iar Suedia a intrat într-un proces de
democratizare sistematică, început cu introducerea sistemului parlamentar.

In perioada celor două războaie mondiale, Suedia a rămas neutră,

nefiind membră a nici unei alianțe militare, cu toate că era o țară care
producea armament militar, în special pentru armata americană şi a
participat sub comanda NATO la operaţiuni militare internaţionale, cum
sunt cele din Afganistan şi de menţinerea păcii sub protectorat ONU, cun

238
au fost cele din Kosovo, Bosnia, Herţegovina sau Civitcgtaai
Si
reni membră ă a Uniunii
Suediaă a devenit
na
cina) Europene, în u otuşi,
aibă în 1995
> di urme eren um.

310.1. Date şi informaţii cu caracter general

Regatul Suediei este unul din cele mai dezvoltate

state din E d
Nord, situat în estul peninsulei scandinave, dar care cuprinde şi zii
insule din Marea Baltică. Cu o suprafaţă de 449964 km?, Regatul inca
face parte din grupul statelor mari din Europa. Ca număr de populaţie, în
anul 2014, Suedia avea 9.716.962 locuitori, în creştere faţă
de anii suzi
Şuedia este țara cu cea mai numeroasă populaţie dintre tările nordice şi, în
acelaşi timp, a treia ca suprafaţă din Uniunea Europeană.

Din punctul de vedere al dezvoltării economice, în 2013 Suedia a avut

un produs intern brut (PIB) pe locuitor de 44.500 €, ceea ce o situează în
wopul statelor dezvoltate din Europa. Economia Suediei se bazează pe
industrie și servicii, împreună acestea contribuind cu aproape 90% la PIB.
Contribuţia diverselor sectoare economice la formarea PIB în 2013 a fost
următoarea: serviciile publice şi private: 74,31%, cel mai înalt nivel din
Europa; industrie: 24,19%; agricultura: 1,5%. În Suedia erau înregistrate, în
2013, 1.148.125 companii. Dintre acestea, 97% sunt mici, cu un număr de
angajaţi situat între 1-10; 2,1% din companii au între 10 si 20 de angajaţi şi
numai 1,9% au mai mult de 20 de angajaţi.“

Suedia se află pe locul 15 pe plan mondial, din punct de vedere al

PIB-ului pe cap de locuitor.

Conform statisticilor, Suedia este una dintre cele mai dezvoltate ţări
din lume, cu un standard de viaţă extrem de ridicat, cu toate că, la începutul
secolului XX, era o ţară preponderent agrară si una dintre cele mai sărace
națiuni europene.

În ultimele decenii, Suedia are o influență ridicată asupra mediului

global de afaceri, iar companii de origine suedeză, cum ar fi IKEA, H&M,

PE

Me ale dce.gov.ro/materia afaceri/indrumar_afa .

ş
le%;205ite/indruma
10

ceri_suedia.pd
î

r.
accesat iulie 2015.

239
 sunt printre cele mai cunoscute pe plan
Ericsson, Electrolux sau Volvo,
internaţional.
neering-ului Şi a]
Cele mai mari companii în domeniul engi
Scania, Sandvik, SKE, Atlas
construcţiilor de mașini, sunt: Volvo, Ericsson,
te companii exportă
Copco, Autoliv, ABB Suedia, Saab Automobile. Aces
mai mult de 85% din producția pe care 0 realizează în Suedia. De altfel,
exportul de produse aparținând acestei industrii reprezintă aproximativ 56%
din exportul total al Suediei. Suedia ocupă în mod constant locurile de vârf
în clasamentele internaţionale de competitivitate, inovare şi nivel de trai.

Dezvoltarea economică este susţinută de strategii şi politici

guvernamentale adecvate şi de faptul că Suedia are resurse interne de
minereu de fier, material lemnos şi putere hidraulică, ce au facilitat evoluția
sectorului industrial.

Industria metalurgică este o ramură industrială tradițională, Suedia

fiind pe primul loc în Europa la exportul de produse metalurgice, în ultimii
20 de ani. Exploatarea minereurilor de fier este dominată de compania
suedeză LKAB în proporţie de 90%, principala lor destinaţie fiind siderurgia
germană. Exportul de minereu de fier a început să scadă în anii 70, dar
Suedia se află încă în topul primilor 10 exportatori mondiali. Producătorii
suedezi de oţel şi-au concentrat atenţia către oțelurile speciale. Suedia este o
țară industrial-agrară dezvoltată, cu o puternică industrie extractivă,
siderurgică, a metalurgiei neferoase, iar construcțiile navale au o mare
dezvoltare la Malmo şi Gâteborg.

Cea mai importantă ramură industrială este cea a construcțiilor de

maşini: autovehicule, motoare diesel, aeronave, ambarcaţiuni, echipamente
electrice cu centrele principale la: Stockholm, Găteborg, Vasteras. Capitala
țării este oraşul Stockholm, care reprezintă un important centru industrial şi
comercial al Suediei: industrie constructoare de maşini, electrotehnică,
şantiere navale, industrie poligrafică, chimică, uşoară, pielărie şi alimentară.

Suedia ocupă locul 4 pe glob în industria mobilei, locul 5 in producția

de cherestea şi locul 7 la plăci aglomerate şi fibrolemnoase. Suedia este una
din cele mai mari puteri la nivel mondial în industria celulozei şi hărtiei.
Astfel, Suedia este al patrulea exportator de celuloză şi hârtie şi al doilea

240
 exportator de lemn de esență moale. Este a doua ţ ară
din Europa în acest
domeniu, după Finlanda şi se bucură de un avantaj competitiv greu de atins
Producția industrială în domeniul celulozei este extrem de concentrată sale
mai mari 6 fabrici deținând 60% din capacitatea de producţie
Producţia
anuală atinge 11,4 milioane tone.

În ultimele decenii, în Suedia s-au dezvoltat puternic sectoarele de

înaltă tehnologie, precum. telecomunicaţiile, biotehnologia şi industria
farmaceutică. Aproximativ 16% dintre companiile suedeze activează în
acest sector, care ocupă 3,9% din totalul angajaţilor. De altfel, Suedia era în
2003 cea mai avansată țară la nivel mondial în materie de IT (Information
Society Index — IDC/World Times). Studiile OCDE demonstrează că Suedia
ocupă primul loc la nivel mondial în ceea ce priveşte economia digitală -
utilizarea internetului, e-commerce şi utilizarea la nivelul corporațiilor a
tehnologiilor IT&C. Aproximativ 74% din populaţia Suediei cu vârste între
16-74 de ani foloseşte computerul, iar 83% internetul, 58% au propria
adresa de e-mail şi 6% propriul web-sitess. Creşterea în sectorul IT a fost de
10% anual în a doua parte a anilor '90 şi de numai 3% în perioada de după
2000. Suedia are aproximativ 32000 companii în domeniul IT care au cca.
167000 de angajați. Aproximativ 1500 de companii produc interactive-
media, multimedia şi servicii internet, potrivit unor studii realizate de Royal
Institute of Technology din Stockholm.

Prezenţa unor companii de renume, cum ar fi Ericsson, TeliaSonera,

Volvo Information Technology, IBM, Siemens, Oracle, fac din Suedia una
dintre naţiunile cele mai avansate în domeniul IT&C.

În ultimii ani, produse cum ar fi Skype şi Spotify au demonstrat lumii

întregi succesele continuității spiritului suedez inovator şi întreprinzător în
domeniul IT. Principalii investitori internaționali în domeniu sunt China,
Japonia, Coreea şi Germania.

Creşterea importanţei şi a sectorului farmaceutic la nivel mondial a

fost în avantajul Suediei, permițându-i să atingă niveluri mari de creştere în

58 .
hitp://advocacy.ro/sites/advocacy.ro/ files/files/pagina-audiere/alte_documente/2013-
03/regionalizare_tari din europa dep studii si analize parlam_ro.pdf, accesat
septembrie 2015.

241
 700 de companii care activează în
aceste domenii. În prezent există
70% dintre acestea aparţin unor
domeniul farmaceutic, dar aproximativ
investitori străini.

Urmare a politicii economice adecvate a guvernelor suedeze care,

după criza din 2008 au promovat transformări profunde ale economiei,
Suedia este, în prezent, una dintre cele mai puternice economii la nive]
mondial.

În prezent, Suedia are propria industrie aviatică, nucleară, auto,

IT&C, microelectronica, telematică şi fotonică. Succesul a fost în mare
parte datorat politicii de neutralitate pe care a adoptat-o Suedia secolului
XX, dar si graţie forței de muncă educate şi extrem de disciplinate.

Principala tendință înregistrată la nivelul economiei este delocalizarea

producției industriale, în ţări cu costuri scăzute, în Suedia păstrându-se, în
special, serviciile conexe producţiei de bunuri, cercetare şi dezvoltare,
proiectare, design, etc.

Un alt domeniu care a devenit din ce în ce mai important în ultimii ani

este sectorul serviciilor. Aproximativ 74% din forţa de muncă lucrează în
companii aparținând acestui sector. O creştere substanțială se înregistrează
în industriile „creative”: design, muzică, modă, acestea asigurând Suediei o
sursa bună de venituri din exporturi.

În topul 2013 al statelor cu cei mai fericiți cetățeni din Europa,

Suedia” figurează pe Jocul 5, după Danemarca, Norvegia, Elveţia şi Olanda,
în timp ce Marea Britanie este abia pe locul 22, iar România pe locul 9).
Țările „fericite” au în comun mai mulţi parametri, printre care un venit
ridicat pe cap de locuitor, o viaţă sănătoasă şi, mai ales, absenţa corupției la
nivelul lderilor, explică John Helliwel, profesor de economie la
Universitatea British Columbia. De asemenea, implicarea oamenilor în viaţa
socială este tratată cu foarte mare seriozitate.

% http://www.cotidianul.ro/suedia-tara-in-care-se-poate-246538/ „accesat august 2015.

242
 3.10.2. Tipul de stat, forma de guv
ernămâ nt » bazele
ționale și şeful statului
ituti
constitu

Regatul Suediei este un stat uni

tar, independent, democrati
monarhie. Conform Constituţiei intrate
în vigoare la n ara iq i
o formă de guvernământ
de tip monarhie constituț
ională cea n
formă parlamentară,
Ultima Constituţie suedeză adoptată în anul 1978 se
bazează pe trei
legi fundamentale:

|. Legea referitoare la modalitățile de guvernare, elaborată în 1974,

care precizează modalităţile şi instrumentele folosite de Guvern în
desfăşurarea activităţii sale şi reprezintă cel mai important
document constituțional;
2. Legea pentru succesiune, datând din anul 1810;
3. Legea libertăţii presei, elaborată în 1949.
În 1991 a fost introdusă a patra lege fundamentală, aceea referitoare la
libertatea de exprimare.

Noua Constituţie suedeză se bazează pe principiile suveranității

naționale, democrației reprezentative şi democraţiei
parlamentare.
Constituţia se bazează pe un sistem de norme pentru fiecare nivel ierarhic.
Legea fundamentală nu poate fi amendată sau abrogată decât după
parcurgerea unei proceduri specifice. O lege fundamentală poate fi
promulgată doar după ce au fost elaborate două variante decizionale ale
acesteia, iar votul se exprimă pentru fiecare.

Următorul nivel în cadrul ierarhiei este ocupat de legile ordinare,

pentru care este cerută doar o singură decizie, cea a Rinksdag-ului. O lege
ordinară nu poate fi amendată ori abrogată decât de o altă lege ordinară.

În domeniile specifice, prezentate în legea referitoare la modalităţile

de guvernare, Parlamentul poate delega Guvernului dreptul de a emite
regulamente cu statut ordinar. Există însă câteva excepții în ceea ce priveşte
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetățenilor.

243
 politică şi fără drept
Statului este regel e neim p icat în
impl
ia ŞetulSetul St
ÎÎnn SuedSuedia
p politice. Rege
oar funcțiit
g le are d Ea o ifice,alcum
cţii ononor u ar fi
de exe rciretare a puteriii
exercita
cea de reprezentant oficial al statului, Ce
Purtătorul de Cuvânt al Parlamentului Suedez.

l Stat ului des chi de sesiunea anuală a Parlamentului (Riksdag), dar

Şefu
ru nici unul din
nu participă la dezbateri şi nu are drept de semnătură pent
actele normative aprobate de parlament şi guvern.

De curând, rolul Şefului Statului este şi acela de a face o propunere

pentru funcția de Prim Ministru, care este preluată de către purtătorul de
cuvânt al parlamentului.

3.10.3. Organizarea administrativă şi teritorială în Suedia

Din punctul de vedere al organizării teritoriale, sistemul administrativ

suedez este divizat în trei nivele:
- Central;
- Regional;
- Local.

În mod tradiţional Suedia este împărţită în trei regiuni istorice

(landsdelar):

e Suedia de Sud, incluzând Scania, fost teritoriu danez şi

Văstergătland cu oraşul Gâteborg;
e Suedia Centrală, partea cea mai veche a ţării, cuprinzând şi oraşul
Stockholm;
e Norrland - jumătatea nordică a ţării, cuprinzând 59% din suprafaţa
Suediei, dar doar 12% din populaţia țării, cuprinzând şi o parte
importantă din Laponia, locuită de populaţia sami.

În prezent, Suedia este împărțită în 21 de comitate regionale. În

fiecare comitat există un birou administrativ (lânsstyrelse) numit de
guvem şi un consiliu (/andsting) ales. Fiecare comitat este mai departe
divizat în comune (kommuner), în total, în 2004 existând un număr de 290
comune. pe tot teritoriul Suediei.

Sectorul de ocrotire a sănătății absoarbe cea mai mare partea a

cheltuielilor efectuate de consiliile de comitat. Alte atribuţii ale consiliilor

244
de comitate sunt: transportul public, turismul, învățămă
incasările fiscale ale consil
constituie 71% din totalul iilven or asigură finanțarea stia a zpeaje:
iturilor. Nici constitu util sua
stipulează restricții sau limitări referitoa
re la nivelul a catea %
Aparatul administrativ al Suediei se diferenţ
iază d e celelalte prin
următoarele caracteristici:
l. Structura administrativă duală, orientată pe politica minister
elor
ŞI numeroase agenții executive independente:
2. Descentralizarea puternică cu responsabilităţi mari la nivel
ele
regional şi local;
3. Cooperarea public-privat în domeniul serviciilor publice;

Deosebirea dintre minister şi agenţie a accentuat rolul a două institutii

în procesul de fundamentare a deciziilor administrative în Suedia:
Cabinetul şi Comitetele Guvernamentale.

Astfel se poate afirma că:

- Exercitarea puterii executive a guvernului se concretizează în

deciziile Cabinetului;
- Elaborarea unor propuneri care vizează activităţile din diferite
domenii se face de către Comitetele Guvernamentale.
- Colaborarea dintre sectorul public şi cel privat s-a intensificat şi a
devenit foarte complexă, în special la nivel local. Există, de
exemplu, multe întreprinderi publice care cuprind numeroase
companii municipale mixte şi se dezvoltă pe baza unor contracte de
servicii.

În Suedia se remarcă ponderea mare (40%) a angajaţilor din aparatul

administrativ în totalul forței de muncă active, ceea ce situează Suedia în
vârful piramidei sub acest aspect, în comparaţie cu celelalte țări dezvoltate
din lume.

Aproximativ 70% din angajații sectorului public îşi desfăşoară

activitatea la local, ceea ce demonstrează că Suedia are o
nivel
administraţie publică descentralizată cu un puternic accent pus pe
serviciile de interes pentru cetățeni şi mediul de afaceri local.

245
 rității legislative în Suedia
3.10.4. Organizarea şi funcţionarea auto
din cele tre;
Autoritatea legislativă în Suedia se exercită pe fiecare
|
nivele ale sistemului administrativ, respectiv:
şi de către Guvern;
- National, de către Parlamentul Suediei
istrative;
- Regional prin consiliile regionale şi admin
comunelor, dar şi prin
- Local prin consiliile municipalităților şi
birourile administrative.

La nivel naţional, puterea legislativă este exercitată de un parlament

unicameral, Riksdag, format din 349 membri, aleși prin vot direct, pentru
un mandat de 4 ani.

Din 1971, Parlamentul (Riksdag) a fost constituit dintr-o singură

cameră cu 349 de locuri, din care 310 sunt ocupate de reprezentanți ai
districtelor electorale existente, iar 39 sunt rezervate partidelor, proporțional
cu rezultatele obţinute în alegeri. Parlamentarii suedezi nu au nici un fel de
privilegii şi nu se bucură de imunitate parlamentară. Vârsta minimă a
persoanelor cu drept de vot este 18 ani. Un partid trebuie să câştige cel puţin
4% din voturile exprimate pentru a avea dreptul să participe cu reprezentanți
în parlament. În alegerile locale, membrii grupurilor etnice îşi pot exercita
dreptul de vot, dacă au fost luaţi în evidenţă cu trei ani înainte de alegeri.

Parlamentul are un prezidiu format dintr-un purtător de cuvânt

propriu (Talman) şi alţi trei purtători de cuvânt ai deputaților. Purtătorul
de cuvânt, ca şi coordonator al activității Parlamentului, provine din
rândurile membrilor partidelor politice.

La nivel central, inițiativă legislativă pot avea membrii parla-

mentului şi guvernul. Toate propunerile se transmit în paralel la Comisiile
sau Comitetele Parlamentare, unde sunt discutate în prealabil. Imediat ce
Comitetul sau Comisia a încheiat această activitate de analiză, propunerea
este discutată în plen, în şedinţă. Oricare Comitet/Comisie Parlamentară
poate, de asemenea, să solicite opinia Consiliului Legislativ, care este un
grup independent ce avizează propunerile guvernamentale înainte ca ele să
fie supuse atenţiei Parlamentului. Pentru a îmbunătăţi exercitarea funcţiei
de control a parlamentului asupra activităţii guvernului, Parlamentul poate

246
 introduce | votul de cenzură,SA ceea ce conduce la o red IScutare şi reavizare
prop
unerilor lansate de miniştri.
ii i
La nivel regional funcționează consiliile regionale
şi administrative
care au un nivel avansat de autonomie administrativă
N . »

Consilule is ptiuale evoluează într-o sferă de activități foarte

vastă şi
decid asupra unui spectru larg de domenii importante, printre care:
planificar ea şi dezvoltarea regională; drumurile şi traficul rutier;
învățământul; piscicultura; agricultura; protecția mediului; conservarea
naturii şi apei; ocrotirea sănătăţii, inclusiv controlul sanitar al alimentelor;
apărarea civilă.

Consiliile gestionează probleme ce ţin de contractele civile şi diferite

tipuri de licenţe. Importanţa reală a diferitelor atribuţii variază de la o
colectivitate locală la alta. De regulă, sarcinile privind protecția mediului,
activităţile agricole şi dezvoltarea regională ocupă cea mai mare parte în
activitatea consiliilor. Potrivit Constituţiei „consiliile de comitat vor putea
creşte impozitele utilizându-le pentru exercitarea drepturilor lor.” Po

La nivel local, drept de reglementare au Consiliile locale ale

municipiilor şi comunelor, formate din reprezentanţi aleşi ai comunităţii
locale, care în colaborare cu biroul administrativ, numit de guvern, asigură
cadrul normativ pentru cetăţeni şi mediul de afaceri.

3.10.5. Organizarea şi funcționarea autorității executive în Suedia

În Suedia, autoritatea executivă este exercitată la nivel central de

către:

- Cabinet, condus de un prim-ministru, desemnat de preşedintele

parlamentului şi aprobat de Parlament;
- Agenţiile guvernamentale şi birouri specializate;

Ec al A iileni. maae den ape Al. 8

90 i» a a 2 î
Langset, M., (2002). Nivelul intermediar de administrare publică şi de guvernare în
Suedia: structura, istoricul şi evoluţia recentă // Nivelul intermediar al administraţiei în
ările europene, Chişinău, pg. 388.
247
 e
cutivă este Se i. Consiliil
La nivel regional, autoritatea exe
Ă . Ă irourile administrati
administrative regionale, tar la nivel local de câtre auz ua
municipale şi comunale.

3.10.5.1. Organizarea şi funcționarea autorității executive Ia nivel

central în Suedia

în Suedia există o diviziune clară a responsabilității centrale între

Cabinetul Miniştrilor şi Agenţii sau Birouri. Responsabilități importante
sunt atribuite guvernelor locale, respectiv municipalității şi consiliilor de la
nivel de district.

Guvernul Central

După consultarea cu Şeful statului, Purtătorul de Cuvânt al

Parlamentului consultă liderii partidelor parlamentare şi purtătorii de cuvânt
ai acestora înainte de a face propunerea oficială pentru Primul Ministru,
după care Parlamentul se exprimă prin vot. Propunerea se aprobă dacă
majoritatea este în favoarea ei. Primul Ministru numeşte apoi miniștrii
Cabinetului.

Competența formală pentru toate deciziile guvernamentale revine

Cabinetului, care are o responsabilitate colectivă.

Majoritatea ministerelor sunt de dimensiuni mici. Principalul motiv

pentru această situație de fapt este rolul important jucat de numeroasele
comisii şi comitete care operează alături de ele. Există în prezent aproape
200 de astfel de comitete şi comisii care au activitate permanentă.

Miniştrii au ca sarcină principală participarea la procesul de

fundamentare a politicii guvernului. Ei iau decizii şi pregătesc propunerile
care urmează a fi transmise pentru discuţie în parlament.

Alte decizii sunt luate de agențiile independente din subordinea

ministerelor şi de grupurile constituite la nivelul districtelor.

In iulie 2015, Cabinetul era format din 10 ministere, conduse de un

Prim-Ministru, cu rol de coordonare a politicilor guvernamentale. Un
ministru poate coordona mai multe ministere. De exemplu în anul 2015,

248
Ministerul pentru Întreprinderi Şi Inovare coordona urm ătoarele ministere:
Ministerul peniru ACIBBEN, . Ministerul pentru Locuinţe ȘI Transport,
Ministerul Tehnologiilor Informaționale ŞI Comunicaţiilor şi Ministerul
pentru pezvoltare Regională şi Politici Rurale.

Membrii Cabinetului sunt de obicei membri ai

Parlamentului.

În timpul derulării activităţii lor în cadrul birourilor ministeriale,

parlamentarii îşi mențin locurile lor în Parlament sau sunt reprezentaţi de
altcineva.

Membrii Cabinetului au întâlniri foarte dese, ŞI în fiecare joi

desfăşoară şedinţe în plen într-un cadru formal în care se iau şi decizii.
Şedinţele plenare ale Cabinetului sunt conduse de Primul Ministru.
Cooperarea strânsă între membrii Cabinetului asigură un înalt nivel de
coordonare a politicii şi permite formarea unei viziuni sistemice asupra
procesului de guvernare. Există o tradiţie în Suedia, iar aceasta constă în
gândirea pe termen lung, Care este susţinută de un sistem flexibil şi
pluralist.

Cabinetul fundamentează decizii referitoare la politica guverna-

mentală, în timp ce alte probleme minore sunt discutate separat de către
miniştri sau în cadrul unor grupuri consultative recunoscute formal de
către Guvern.

Câteva dintre aceste grupuri sunt într-adevăr implicate în procesul

complex de analizăză şi ŞI abordare pe termen lung a probleme lor din sectorul
public.

Un astfel de exemplu este Divizia pentru Foca din cadrul

Ministerului Finanţelor. Această divizie prezintă ne AzAuani pe termen
mediu la fiecare trei ani. Alte două grupuri sunt organizate ca birouri
permanente, de exemplu Institutul Naţional de Cercetări Economice şi
Statisticile Suedeze .
oana 7] e
Al treilea grup care derulează
si procese de= analiză-ar şi sau ee
ca ,e
un Ss
termen lung este organizat ca o comisie reunită tempo! 2 5 ie
expert. Este vorba despre: Grupul de Experţi * înA Fin: anţe Publi ce î

249
 apelării la comisii (co nhiiete) de
Guvernul are şi posibilitatea
sunt formate din membrii ai
informare (consultare) şi anchetă. Acestea
cerii Unor
Guvernului, din membrii ai Parlamentului, reprezentanți ai condu
ExpEr în Ştiinţe, ori
organizaţii interesate în problema analizată,
reprezentanți ai grupurilor administrative. Numărul total de persoane
zece.
implicate în astfel de activități nu este mai mare de

Fiecare raport al comisiilor este trimis către ministrul responsabil și

către agenţiile administrative şi organizaţiile nonguvernamentale, pentru o
analiză. Orice organizaţie, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară
activitatea, este liberă să transmită propriile opinii către ministerul de resort.

Materialul prezentat este analizat şi poate reprezenta o bază pentru

formularea propunerilor guvernamentale către Parlament.

Aplicarea acestei proceduri consumă adesea destul de mult timp, însă

este considerată un mijloc eficient de desfăşurare a activității unui guvern
democratic.

Astfel se oferă ocazia partidelor din opoziţie şi organizațiilor sociale

care iau parte în mod direct/indirect la elaborarea deciziilor politice, de a
informa Guvernul, înainte ca acesta să ia o decizie.

Personalităţi cu funcții de conducere în industrie, comerț sau în alte

domenii pot fi invitate să participe la discuţiile care au loc în cadrul
Comisiilor/Comitetelor de Consultare.

Alte grupuri

Câteva sute de agenții şi birouri de stat de diferite tipuri formează

serviciul civil în care îşi desfăşoară activitatea aproximativ 234000 de
angajaţi, dacă includem şi domeniul apărării naţionale.

În afara acestor grupuri există 80 - 90 birouri centrale şi agenţii care

au competenţe decizionale delegate de guvern în unele domenii în care sunt
specializate. Câteva exemple de astfel de structuri independente sunt
următoarele: Biroul Naţional de Sănătate şi Bunăstare, Biroul Naţional de
Taxe, Agenţia Naţională de Învăţământ, Biroul Naţional pentru Agricultură,
Biroul Naţional pentru Protecţia Familiei, Agenţia pentru Construcția de

250
 Locuinţe şi Planificare, Biro ulcentrNaţi
al,
onalde al Politieție 1,
etc. Câteva agenții
doar la nive l sunt
reprezentate exemplu Biroulul Na
ţion
i al pentru
ce altel e s |
inregistrare Brevetelor de Invedenţiiexemplu: Tetea organizate doar la
, în timp
ivel regional sau chiar local, ei Muncii care
are doar un Birou Naţional în Stockholm Şi bine rito
îi nale în fiecare
district.
Toate acestea sunt conduse de câte un director general numit de către
Guvern pentru şase ani. EI poate să aibă iniţiative normative pe care le
înaintează guvernului.

Există, de asemenea, şapte corporaţii care prestează servicii

publice. Acestea includ transporturile feroviare de stat şi serviciile poştale
Câteva dintre ele au şi birouri regionale în care lucrează aproximativ 155000
de persoane.

O altă formă de întreprinderi guvernamentale, sunt companiile de

afaceri controlate de către Guvern, a căror activitate este reglementată de
legea privată.

De asemenea, există alte câteva mii de întreprinderi publice în care

lucrează peste 146000 de persoane. Multe dintre acestea sunt companii
mixte municipale.

Câteva exemple de astfel de companii sunt:

- Procordia AB, o companie de tip holding, care reuneşte un grup de

companii în care statul deţine 32% din capital;

- Oţelul Suedez AB, cu 48% capitalul statului;

- Ncb AB, o companie de bază din domeniul exploatării forestiere, în

care statul deține 50,9% din capital;
în
- Celsius, pentru construirea de ambarcaţiuni, în care statul este
totalitate proprietar;

care jumătate este

- Corporaţia Suedeză de Credit pentru Export, din
proprietate de stat şi jumătate aparţine băncilor comerciale;

251
 o companie de stat responsabilă pentru asigurarea
- Vattenfall AB,
ine jumătate, etc.
energiei electrice în care statul deţ

Ministerul Industriei şi Comerţului are în structura sa 0 divizie

specială constituită pentru intreprinderile proprietate de stat.

3.10.5.2. Organizarea şi funcționarea autorităţii executive la nivel

regional şi local în Suedia

Guvernul Central este reprezentat la nivel regional prin Birourile

Administrative conduse fiecare de către un Guvernator numit de guvern
pe şase ani.

Ceilalţi membri ai Birourilor Administrative sunt numiţi de Consiliile

regiunilor, municipiilor şi ai comunelor.

Principala atribuţie a acestor consilii este să reprezinte Guvernul

central, în special, în problemele de planificare regională, de coordonare şi
de administrare la nivel de district.

În plus, câteva Agenţii Centrale au birouri regionale, adesea chiar la

nivel de district, care sunt conduse de către Guvernatorul Districtului.

Membrii consiliilor regionale se numesc consilieri regionali, care de

regulă sunt persoane cu popularitate deosebită care iau decizii în
următoarele domenii: financiar-fiscal; sănătate, educaţie.

Există, de asemenea, aproape 300 de birouri administrative

municipale, conduse de către un Consiliu format din reprezentanţi aleşi.

Alte instituţii

Principala instituție de control contabil este Biroul Naţional de

Revizie Contabilă (Riksrevisionverket, RRV) care reuneşte peste 375
persoane. Rolul acestui birou este să efectueze controlul financiar, să
determine performanţele înregistrate de diferite organizaţii publice şi să
analizeze modul de gestionare a resurselor financiare proprii şi atrase.
Conducerea acestui birou aparține unui revizor general, numit de guvern

252
 entru Şase ânl- In Suedia, parlamentul numeşte un _revi zor contabil
parlamentar, care este responsabil pentru eficiența
activității de control
NIrol.

3.10.6. Org
le anizarea și funcţionarea a utoritități
ățiii jude
j căto
ă reşti i î în

sis .9] 3 E n
Potrivit DIRALUBIL european al justiției, autoritatea Jurisdicțională în
Suedia are o serie de particularități prezentate
în continuare

Sistemul judiciar din Suedia se referă în general la autoritățile şi

agențiile responsabile de aplicarea normelor statului de drept şi de
asigurarea certitudinii juridice.

Ministerul Justiției se ocupă de aspectele legate de instanţe, inclusiv

codurile de procedură şi organizarea instanţelor. Cu toate acestea, nici
guvernul și nici o altă agenție nu are autoritatea de a decide în legătură cu
hotărârile pronunţate de o instanţă în cauze individuale.
În Suedia, Administrația Naţională a Instanţelor este agenţia
administrativă centrală pentru instanțele publice, instanțele administrative
publice, tribunalele regionale pentru locaţiune, tribunalele regionale pentru
închiriere.
Instanţele judecătoreşti reprezintă coloana vertebrală a sistemului
judiciar, care cuprinde, de asemenea, autoritățile responsabile de prevenirea
criminalității şi cercetarea penală. În afară de instanţe, sistemul judiciar în
Suedia cuprinde şi următoarele instituții:
- Poliția;
- Autoritatea de Urmărire Penală;
- Oficiul Naţional pentru Infiacțiuni Economice din Suedia;
- Institutul Naţional de Medicină Legală din Suedia;
- Serviciul pentru Penitenciare şi Eliberare Condiţionată din Suedia.

În Suedia există în paralel două tipuri de instanțe:

- Instanţe de drept comun, care soluţionează cauze civile şi penale;
legate
- Instanțe generale administrative, care soluţionează cauze
de administraţia publică.

|6-se-
hitps:/ /e-justice.europa.eu/content _judicial_systems_in_member_states-
.
9 . .

10.do?member=1 , accesat mai 2015.

253
 de drept comun sunt organizate într-un sistem pe trei
Instanţele
nivele:
- Curți regionale;
- Curți de apel;
- Curtea Supremă.
Instanţele administrative sunt, de asemenea, organizate într-un sistem
pe trei nivele:
- Curți administrative,
- Curți administrative de apel;
- Curtea Supremă Administrativă.
În plus, au fost înfiinţate o serie de instanțe şi tribunale specializate
pentru soluţionarea anumitor tipuri de cauze şi materii.

254
 CAPITOLUL 4

Eficiența economică, eficiența administrati

vă şi eficacitatea
intr-un sistem administrativ

In opinia autorului acestei lucrări, o condiție elementară şi obligatorie

pentru înființarea, menţinerea sau desființarea unei instituţii
publice/autorități administrative dintr-un sistem administrativ ar trebui să
fie eficiența administrativă şi economică, determinată pe baza unor analize
de proces şi de rezultate, urmate de analize de impact social şi economic.

Deoarece criteriul general al eficienţei în economie este valoarea, cei

mai mulți dintre specialiştii care au abordat eficienţa, au în vedere sectorul
privat şi prea puţin sau chiar deloc pe cel administrativ, public. O explicaţie
a acestui fapt ar putea fi aceea că în administraţie nu poate fi vorba de
profitabilitate, pentru că scopul sistemului administrativ al unui stat nu este
obținerea câştigului, ci, între altele şi gestionarea banilor publici în interesul
statului şi cetățenilor.

Cu toate acestea, realitatea a demonstrat că, în orice stat democratic,

sistemul administrativ este cadrul instituțional naţional în care se stabilesc
obiectivele de dezvoltare pentru toate domeniile vieţii economice şi sociale.
În cadrul sistemelor administrative se iau decizii administrative, politice, de
management public, de politici publice, se derulează întregul proces de
reglementare dintr-o ţară, se fac monitorizări şi evaluări, chiar controale
periodice și sistematice cu privire la procese şi activități specifice, în special
de natură legislativă.

Prin urmare, dacă instituţiile din sistemele administrative stabilesc

obiectivele pentru ramuri, sectoare şi componente ale acestora, ar trebui ca
instituțiile şi autorităţile reprezentative ale sistemelor administrative să fie
preocupate în mod constant de:

255
 . i Și i p*
realizate;
- modul în care obiectivele sunt
E
- mijloace utilizate;
consumate pentru obținerea unui nivel
resursele proprii şi atrase
v-socială;
aşteptat de eficiență economică şi administrati
conexe cu cel supus
- efectele generate în toate domeniile de bază şi
analizei; Si
mediu şi lung;
- impactul economic şi social pe termen scurt,
- eficienţa economică şi socială.

În opinia autorului acestei lucrări este nevoie de o nouă viziune asupra

misiunii, rolului şi managementului administrativ şi politic din sistemele
administrative ale statelor.

Abordarea transformaţională, care să poziţioneze resursele umane în

centrul procesului schimbărilor, este o necesitate contemporană în
majoritatea statelor din Europa.

Resursele umane sunt singurele care ar putea să transforme aceste

sisteme administrative în structuri viabile şi sustenabile pe termen lung. Prin
urmare, este nevoie de o „reinventare” a filosofiei după care astăzi
funcţionează administrațiile statelor, iar în cadrul acestora a mecanismelor
de organizare şi funcționare a sistemelor administrative şi a managementului
componentelor administrative specifice.

Din păcate, în multe sisteme administrative, chiar şi în cele din statele

dezvoltate, există suficientă rezistență față de acceptarea unor abordări
administrative noi bazate pe eficiență administrativă şi pe eficacitatea
resurselor umane. Totuşi, avem convingerea că, pe măsură ce rezistenţa va
fi depăşită şi schimbările fundamentate vor fi operaţionalizate
corespunzător, sistemele administrative vor putea funcţiona mai bine ŞI VOI
cheltui banii publici mai responsabil în interesul statului şi cetățenilor.

Teoria Administrativă Bazată pe Obiective şi Rezultate -

Androniceanu (TABOR-A), propusă în paginile acestui volum, poate h
alternativă viabilă de schimbare a viziunii şi culturii administrative $
=: bi ai ca i «vă or
organizaționale, a modului de gândire şi comportamentului resursel

256
 umane din administraţie, prin raportarea Permanentă la banii PUDrioi
publici
F heltuiţi şi la rezultatele obținute.

Noua abordare prezentată în partea finală a acestui capitol poate

reprezenta un început în reformarea teoriei şi practicii sistemelor
administrative din orice stat modern.

4.1. Eficienţa economică

În sensul ei de bază, eficiența este un concept Economic, care exprimă

o relaţie de dublă relativitate, deoarece, pe de o parte presupune obținerea
unor efecte economice maxime cu un consum dat de resurse, iar pe de altă
parte, presupune obținerea unui anumit volum de efecte cu un consum
minim de resurse.

Performanţele ridicate echivalează cu eficiența, atunci când sunt

obţinute în condiţiile unei utilizări raționale a resurselor”?, cum ar fi de
exemplu creşterea gradului de satisfacere a intereselor cetățenilor cu costuri
reduse. Dacă, dimpotrivă, performanțele sunt obținute prin creşterea
resurselor, atunci nu avem de-a face cu eficienţă.

Sunt numeroase situaţii în instituţii publice şi autorități administrative

din diferite state unde câştigul obținut sub forma satisfacerii cetățenilor este
anihilat prin lipsa de eficiență a resurselor umane, care gestionează banii
publici.

Aşa cum spunea profesorul loan Alexandru, devine evidentă

necesitatea abordării interdisciplinare a administraţiei publice”. Logica
unui astfel de proces este destul de simplă. Pornind de la realitatea concretă,
trebuie făcută proiecția în viitor a sistemelor administrative necesare statelor
ŞI regiuni lor.”

3 Androniceanu, A. (2008). Noutăţi în managementul public, Editura Universitară,

Bucureşti.
Alexandru, 1. (2010). Interdisciplinaritatea. Noua
paradigmă
administraţiei publice, Editura Academiei Române, Bucureşti. în cercetarea şi Eat
Alexandru, I. (2007). Administraţia Publică: Teorii, Realităţi, Perspective, Ediţia a IV-a,
Editura Lumina Lex, București.

257
 eficienţă
pă

ctică, noţiunea de
5 e
9

În studiile de specialitate şi în pra

. A

economică este prezentată în două sensuri.

te în a desfăşurării
a) performanţe — nivelul. rezultatelor obținu
ăşeşte nivelul
unei activități sau unui proces de muncă dep
rezultatelor planificate;
urate sau ale unui proces, în
b) efecte maxime ale unei activități desfăş
raport cu resursele alocate sau consumate.

Eficienta presupune existența unor efecte, în raport cauzal cu

eforturile depuse pentru obţinerea lor şi cu obiectivele.

O expresie matematică a eficienței economice este dată de relația

dintre efectele utile obţinute dintr-o anumită activitate economică şi
cheltuielile necesare, adică de eforturile determinate de desfășurarea unei
activităţi sau a unui proces de muncă şi efectele generate. In expresie
matematică, eficiența economică se exprimă sub forma:

Ec = Er/ E. maxim, adică maximizarea efectelor,

sau
Ec = E, / Er minim, adică minimizarea eforturilor,
unde:
Ey efectul economic;
E, - efortul economic

Privită prin prisma laturii sale concret aplicative, eficiența se poate

defini ca un raport obiectiv, cantitativ, între efectele şi eforturile depuse în
vederea obţinerii lor.

c=E/R max; maximizarea efectelor obţinute pe unitatea de resursă

alocată, consumată;
c=R/E min; minimizarea consumului de resurse pe unitatea de efect
obţinut;

Prin urmare, eficiența economică înseamnă obtinerea unor efecte

economice utile, în condițiile cheltuirii într-un mod rational şi economic â
resurselor materiale, umane, financiare, folosindu-se pentru aceasta metode
şi tehnici moderne.

258
 Nivelul eficienței este cu . atât mai ridicatat, cu cât
| a a d căl este mai mare efectul
e unitate de efort cheltuit sau cu cât este maia 1 mic efortul consumat
util p
unitate de efect util.
raportat 9
42. Eficiența administrativă

Pornind de la aceste considerente de ordin general cu privire | a

eficiență, în general şi la eficiența economică, în special, autorul acestui
volum propune ŞI Susține necesitatea conceptului este » eficienţă
: E op
+
„dministrativă
Pentru a adapta conceptul de eficienţă la particularităţile sistemului
îi ministrativ, este necesară o abordarea contextuală de tip contingency.
pentru a cunoaşte şi a înțelege elementele procesuale şi cauzele ale
eficienţei administrative este necesară o analiză factorială specifică.

În opinia autorului acestui volum, eficiența administrativă are cel

puțin două componente principale:

Eficiența generală de managementul dintr-un sistem administrativ,

pentru resursele umane ” sunt principalele responsabile pentru
că
activităţile şi rezultatele obținute de orice structură organizaţională din
aparatul administrativ al unui stat,
„Eficienţa influențată de factorii economici, administrativi, legislativi,
sociali, politici, culturali, de mediu, tehnici, regionali, internaţionali,
etc, majoritatea fiind din afara sistemelor administrative.

Conceptul de eficienţă a sistemului adiministrativ a tost folosit pentru

prima dată în administrația publică în abordarea rațională propusă de L.
Gulick şi L. Urwick.

acestui
Pornind de la sensul de bază al conceptului „eficienţă”, autorul
x

volum consideră că: eficiență administrativă constă în obținerea de efecte

o-
administrative, economice, sociale, politice, culturale, tehnice şi tehnol
condiţiile
gice şi de mediu pozitive pentru un Sta! şi cetăţenii acestuia, în

3 e .
Editura De Boeck Universit&.Paris,
Bonnet, Fr. (1993). Management de ladministration,
9

pe. 47, :

259
 umane, mate riale, Și financiare şi
cheltuirii raționale a resurselor naturale,
informaţionale proprii şi atrase.

: inatăă/calculatăă p pentru:
fi determinat
Eficienţa administrativă poate
| j |
_ sistemul administrativ în ansamblul lui;
ă, il seătanească);
o ramură a autorităţii (legislativă, executiv
ve (minister, agenţie
o componentă a autorităţii administrati
, etc.); |
guvernamentală, consiliu judeţean, primarie
(grădiniţă, şcoală, spital, instanță
o instituţie publică
judecătorească, direcţie de asistenţă socială, direcție de finanţe
publice, etc).

Ca şi în cazul eficienței economice, eficiența administrativă (Ea)

integrează variabile de efort şi variabile de rezultate, care de altfel sunt
incluse în următoarea formula de calcul:

- Ea= Et / Em maxim, adică maximizarea efectelor sistemului

administrativ, unde:
- En este efectul generat într-un Stat sau într-o ramura a
autorității/instituţie publică cu activitate în sectorul public dintr-o ţară într-
un interval precis determinat;
- Era este efortul făcut de sistemul administrativ sau o componentă a
acestuia într-un interval precis determinat.

Atât efortul, cât şi efectul, în special cel aferent domeniilor economice

şi sociale dintr-o ţară, se măsoară cu ajutorul indicatorilor macro-
economici şi sociali specifici, calculaţi de organizaţii specializate la nivel
național, regional şi/sau internațional (institute sau oficii naţionale sau
regionale de statistică, Organizația pentru Cooperare şi Dezvoltare, Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, etc) pentru intervalul de timp
pentru care se face determinarea.

Eficiența administrativă globală sau totală poate fi determinată ȘI

prin cumularea sistematică a eficienţei administrative specifice
componentelor unui sistem administrativ. Prin urmare, pot fi calculate cel
puţin următoarele componente distincte ale eficienţei administrative, PE

260
care le Vom denumi eficiență administrativă specifică domeniilor
reprezentate în sectorul public, în majoritatea statelor, respectiv:

„Eficiența administrativ-economică, calculată ca efect economic/

efort administrativ pentru dezvoltarea economică;
„Eficiența administrativ-socială, calculată ca efect social/efort
administrativ pentru calitatea vieţii cetăţenilor unei țări;
- Eficiența administrativ-politică, calculată ca efect politic/efort
administrativ pentru îmbunătățirea influenței factorilor politici în
sectorul public;
- Eficiența administrativ-culturală, calculată ca efecte culturale/
eforturi administrative pentru descoperirea, restaurarea, întreţinerea
și dezvoltarea patrimoniului cultural al unei țări;
- Eficiența administrativ-tehnică şi tehnologică, calculată ca efecte
în domeniile tehnicii şi tehnologiei/cheltuieli administrative pentru
cercetarea şi dezvoltarea tehnicilor şi tehnologiilor avansate;
- Eficiența administrativă de mediu, calculată ca raport între efectele
asupra mediului natural/eforturile financiare în probleme de mediu;
- Eficiența administrativă de reglementare, calculată ca efecte în
domeniul legislativ/cheltuieli ale administrației pentru îmbună-
tăţirea procedurilor şi mecanismelor instituționale de reglementare
şi debirocratizare;
- Eficiența administrativ-judiciară, calculată ca etecte în domeniul
judiciar/eforturi administrative pentru îmbunătăţirea aparatului
autorităţii jurisdicţionale dintr-o ţară.
- Eficiența administrativă pentru alte domenii de interes social
major: sănătate; asistență socială; educație, etc.

Din punctul de vedere al formelor de exprimare, eficienţa poate fi:

- cuantificabilă — în special efectele economice reflectate în

indicatori economico-sociali şi ai calităţii vieţii;
- necuantificabilă — etectele sociale, administrative, juridice, de
mediu, culturale, de reglementare, etc, reflectate în indicatori
calitativi specifici domeniilor menţionate.

261
 puri de
tive al ob al e şi a acestor ti
1 ' Ci admini5stra |

Datare 8030 aşa cum am “imenționat mai sus )

se tace, tipe
eficiență administrativă specifici
j
tru categorii.
putea Îi grupaţi în pa
prin intermediul unor indicatori, care
d a "nr Ţ

literatura economică”;
. . . .

adi vari deia CUNOS C ute în

pornind de la principalele categorii deja cun
(calculaţi în unităţi
Indicatori globali de eficiență administrativă
fizice sau valorice) bazaţi pe rezultate, prin Care se arc in vedere
heltuială
iaişi care se
maximizarea rezultatelor la 0 unitate de
. .
| i > > c

la cele de
calculează prin raportarea tuturor variabilelor de rezultate
efort (resurse umane, materiale, informaţionale, financiare, etc.)
consumate. i |
- Indicatori specifici de eficiență administrativă (calculaţi în
unități fizice sau valorice) bazaţi pe cheltuieli administrative
(publice), prin care se are în vedere minimizarea acestora la o
unitate de efecvrezultat şi care se calculează prin raportarea tuturor
variabilelor de cheltuieli specifice (efort) la o unitate de rezultat.
- Indicatori structurali ai eficienței administrative, care se
calculează prin raportarea unui anumit tip de rezultat, efect la un alt
tip de rezultat, urmărindu-se practic evidențierea ponderii unei
anumite categorii importante de efect în volumul total al efectului.
Indicatori relativi ai eficienței administrative, care se referă la
indicatorii care raportează diferite categorii de cheltuieli între ele,
cu scopul principal de a vedea care este însemnătatea (ponderea)
unui tip de efort sau cheltuială în volumul total al cheltuielilor.

Indicatorii, în general, au rolul de a arenționa factorul de decizie

reteritor la condiţiile concrete de funcționare a sistemului economic şi
administrativ al unui stat în perioada analizată, iar ignorarea informaţiilor
furnizate de aceştia poate avea ca rezultat ineficiența sistemului
administrativ/autorităților/instituțiilor publice sau chiar blocarea acestuia/
acestora.

Indicatorii de eficiență se determină prin calcule. pornind de la

informaţiile inițiale existente. Fiecare indicator, prin exprimarea pe care 0

” Zaman, Gh., Geamanu, M. (2006). Eficienţa economică. Editura Fundaţiei Romania de

Mâine. Bucureşti, pg. 214-219.

262
dj face referire la una sau mai multe caracteristi
ci. asttel că fenomenele

„gministratiVe: în Piu ŞI cele specifice domeniilor sectorului public pot

i caracterizate printr-un număr variabil de indicatori, în funcți
e de
oxitatea f acestora, de scopul urmărit şi nu, în ultimul rând, în fun
a
compl cție
ăţ il e lo r.
de particularit
O analiză adecvată a unui domeniu reprezentat în sistemul
„dministrativ al unui stat depinde de gradul de cunoaştere a trăsăturilor
fundamentale ale fenomenului studiat, precum şi de fidelitatea cu care
indicatorii calculaţi reflectă conţinutul real al caracteristicilor.

În opinia specialiştilor, această ultimă condiţie ridică cele mai mari

probleme în activitatea practică, datorită faptului că, în majoritatea cazurilor,
fenomenele din domeniile specifice ale sistemului administrativ au şi
caracteristici atribulive, care nu se pretează la cuantificare, iar din
interacțiunea caracteristicilor rezultă altele noi determinate pe baza unor
reguli complexe. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că o
caracteristică se poate exprima nu numai printr-o valoare, ci şi printr-un
sistem de valori.

În acest sens, indicatorii administrativi globali, specifici, structurali şi

relativi au rolul de a ajuta la adoptarea deciziilor politice, administrative şi
de management ” resursele financiare
astfel încât disponibile să fie
optimizate în procesul de obținere a rezultatelor.

Indicatorii de eficiență administrativă se pot determina ex-ante, având

rol de prognoză şi ex-post, după obținerea rezultatelor, având rol de impact.
Noua TABOR-A (Teoria Administrativă Bazată pe Obiective şi Rezultate —
Androniceanu) integrează aceşti indicatori atât în faza de fundamentare a
obiectivelor sistemului administrativ, cât şi în cea de măsurare a
rezultatelor/efectelor şi impactului generate după procesul de implementare
aferent perioadei analizate.

; 3 5 .
Ș
” Androniceanu, A. (2008). Noutăţi în managementul public, Editura Universitară,
9

Bucureşti.

263
 eficienţă Sp ..
După gra dul de complexitate, indicatorii de
* n na administrativ v al« unul sta pot
specifică domeniilor reprezentate în sistemul administrati
fi:

a. Indicatori analitici sau parțiali, PE servicii sau pe tipuri de

activități; . |
b. Indicatori sintetici, pe anumite sisteme şi subsisteme ale sistemului
administrativ/autorităţilor administrative/instituţiilor publice;
c. Indicatori complexi, cu ajutorul cărora se analizează efectele şi
costurile directe şi propagate într-un proces cumulativ şi de
omogenizare a acestora.

După factorul timp, indicatorii de eficiență administrativă pot fi:

a. Indicatori statici, determinaţi la un anumit moment;

b. Indicatori dinamici, determinaţi ținând seama de evoluția lor în
timp.

In vederea unei analize corecte a eficienței, se utilizează, de regulă,

ambele categorii de indicatori de eficiență, fiecare având relevanţă
specifică.

Este confirmat faptul că de calitatea deciziilor politice, administrative

şi de management adoptate într-un sistem administrativ al unui stat sunt
responsabili decidenții politici şi administrativi, iar de eficiența lor, sunt
responsabili atât ei, cât şi cei care implementează deciziile şi au acces la
resurse pentru a produce rezultate cu efecte economice şi sociale
sustenabile.

Determinarea eficienței administrative globale sau a eficienţei

administrative în formele specifice menţionate mai sus este un proces adesea
dificil, chiar complex, datorită diversităţii domeniilor reprezentate în
administraţie, dar şi datorită dificultăților în obținerea datelor cu care
operează diverse instituţii şi autorități atât dacă ne referim la variabilele/
indicatorii de efort/cheltuieli, cât şi la variabilele de rezultate.

Procesul de determinare a eficienţei administrative este îngreunat şi de

cheltuielilor publice şi nici
faptul că sunt state care nu au evidențe clare ale
Această
ale rezultatelor obţinute din activităţile destăşurate în administraţie.
264
că ie există pentru că cele două
componente ale elicie
nței (efort ŞI efect)
încă !
„u sunt cons iderate în eval uarea sist eme lor administrative din diferite
şi pentru că procesul de evaluare Sistemici
stale In Sine este unul
r.
rudimenta

Eficiența mima este influențată de o multitudine de actori

şi variabile, intre care ce! mat importanţi sunt menţionaţi în continuare:
„Competența şi profesionalismul clasei politice dintr-o ţară:
i Competenţele protesionale şi manageriale ale resurselor umane din
administraţie;
„. Cooperarea între instituţii şi persoane din cadrul sistemelor:
_ Calitatea şi obiectivitatea analizelor şi evaluărilor administrative;
„ Responsabilitatea individuală şi colectivă a resurselor umane în
procesul politic, administrativ şi de management din organizaţiile
care compun sistemul;
„Analiza şi evaluarea selectivă pe tot parcursul procesului
administrativ;
Controlul selectiv şi monitorizarea permanentă a domeniile
reprezentate în administraţie, în special şi a celor din sectorul
public, în general,
„Aplicarea de sancțiuni/acordarea de recompense pentru rezultate,
etc,

Indiferent de nivelul la care se destăşoară o activitate administrativă,

eficiența acesteia reprezintă unul dintre cele mai importante e/emente de
fundamentare a deciziei de schimbare a modului de organizare şi
funcţionare a unui sistem administrativ sau a unei instituții publice sau a
unei autorități administrative.

Cheltuielile publice sunt efectuate din venituri constituite din impozite

şi taxe aplicate populaţiei şi agenţilor economici şi din alte surse atrase sub
formă de împrumuturi de la bănci, organizaţii financiare internaţionale sau
chiar de la populaţie. Prin urmare, ar frebui să fie de interes maxim pentru
orice Stat Să urmărească o creştere progresivă a eficienţei administrative.

Trebuie subliniat şi reţinut un aspect esențial, acela ci administraţule

Statelor doar gestionează banii colectaţi de la cetățeni, mediul de afaceri şi
ii banilor
din alte surse. Prin urmare, eficiența administrativă a cheltuir

265
 publici ar trebui să genereze în fiecare stat Ximăă « a.
o responsabilitate m axim
guvernare de pe dif n
partea tuturor actorilor implicați în procesele de
nivele administrative.

şi cu care i
Costurile cu care funcţionează un sistem administrativ Uunţ
e de POpulaţi
realizate şi furnizate diferite servicii publice sunt asigurat
emejHa
si5teme
fiecărui stat. Altfel spus, SiSt
statelor şi de apara tul economic al e

banii „altora ” şi pentru aceasta

» E
..

administrative doar „administrează

? E Bu vw»
9

4 Qu
rativă.
obligația să realizeze eficiență administ

Pe aceste considerente a fost formulată TABOR-A şi tot de la acestE

unor instrumente specifice
premise porneşte şi necesitatea introducerii
determinare a eficienţei administrative. Cele mai importante metode îi
evaluare a eficienţei cheltuielilor publice, din punct de vedere ii
eforturilor şi efectelor acestora, sunt: analiza cost-beneficiu, analiza Cost.
eficacitate, analiza multicriterială.

Analiza de tip cost-beneficiu are avantajul rezultat din furnizarea unor

servicii publice, iar criteriul de apreciere a eficienţei îl reprezintă valoare
minimă a raportului cost/beneficiu şi maximă a raportului. inversar A
beneficiu/cost. Metoda cost-beneficiu are ca specific, în sectorul publi
obiectivul maximizării efectelor sociale şi economice, spre deosebire de se
privat — în care se urmăreşte maximizarea profitului.

Analiza cost-eficacitate are la bază un indicator calculat în preal

abil
Analiza multicriterială are la bază o multitudine de
criterii. im osibil
de restrâns prin elaborarea unui indicator sintetic. e tate
p
se Faiti o Zia/uală anticgigiipată ui a eficienței
ati
administrative sunt stabiliți
indicatori previzionali. Este necesar ca mode
lele de analiză să ia î
consid erare etapele valabile pentru orice
obiectiv care este propus -ă
spre
îndeplinir
pai e e, E astfel încât săsă se aleagă ă cel mai
..
antajos raport între cost ŞI
S
i
|

„a Posteva lua T ea eficie[ nţei ioferă,

după realizarea unui CICI
ic] U
administrativ eniru care uU ii ectve unc e 2, m Y

266
 efectelor obţinute în urma
lia & invesțir
SUri:u irespp ecBitive
velar resurse financiare
(cheltuieli publice) sau umane. Calcu]
=, E a i i îi r
cula a
ef ic ie nței economice implic
Eutill
a

Arca eaat
"a

e
1

izar unor aindt

ican:e
tori ă
.

i ai t
folo
asiri
rii iefi C Ive : a resuurrs s elor pentru comparar
ea
e obținute » Potriviviit
TABOR-A

adminisinistrativă globală
globală sau specific
ificăă poate
avea i structuri, i, fi forme si metode
dintre
: E,
cele mai î
vari iale. Astfel, pot fi analizate efectele,
-ionate de o activie ale econo cheltuielile
ocazio : mică,
că socială
; , administrativă, |
culturală, ete
separat sau în strânsă corelaţie,
i a

AR [Ie = Poe observa, eficiența administrativă poate. fi

considerată o nouă paradigmă în sistemul administrativ al unui Stat, care
odată determinată, poate să schimbe abordarea clasică cu Ea: la
procesul administrativ. Astfel, sistemele administrative pot fi proiectate şi
abordate ca structuri flexibile, viabile şi sustenabile, care trebuie să se
adapteze permanent pentru a genera eficiență economică şi eficiență
administrativă din care să rezulte pe termen mediu şi lung atât o ie
economică, cât şi o creştere progresivă a nivelului de trai al populaţiei unei
țări.

4.3. Eficacitatea în sectorul public

Dacă eficiența presupune unor efecte, în raport cauzal cu

existența
eforturile depuse pentru obţinerea lor, eficacitatea constă în realizarea
obiectivelorşi exercitarea atribuţiilor în condiţii temporale şi calitative
prestabilite.

Unii autori din literatura străină de specialitate consideră că nu se

poate vorbi de eficienţă fără eficacitate pentru că „este mult mai important
să realizezi bine ceea ce ţi-ai propus — eficacitatea — decât să realizezi bine
altceva — eficiența”.

Drucker, P. (2001). Eficienţa factorului decizional. Bucureşti, Editura Destin, pg.147.

9

267
 şi eficiență este una qe
Totodată, se afirmă că relaţia dintre eficacitaterect , J . %
A

uenţată în mod direct de către eficacita

Lă 9»

cieenţ
tee-ii ntreg,. efiici
tip parart nţa fi nd d infl chi
a fiin ar un element intrinsec al acesteia” e *
în special cea a personalului, fiind
puteri
da
al ressurselor umane, este
Eficacit atea, ca atribut esenţial
marcată de nivelul educaţional ȘI de profilul personal (personalitate
de comunicare, Ș apacitate de ip,
leadership, etc) î j
temperament, abilități
ment din Sistemele
titularilor de funcţii de demnitate publică şi de manage
administrative ale statelor.

Atât eficacitatea, ca element intrinsec al eficienţei, cât și eficienţa au o

relevanță deosebită pentru eficiența globală a sistemului administraţiy
deoarece nu este posibilă organizarea raţională şi funcţionarea eficientă a
acestuia fără funcţionari şi politicieni profesionişti.

Prin urmare, valoarea unui sistem administrativ este Strâns legată de

valoarea resurselor umane, iar eficacitatea reflectă acest aspect.

Noua Teorie a Administraţiei Bazată pe Obiective şi Rezultate

(TABOR-A) integrează eficacitatea în conceptul larg de eficiență
administrativă şi susține că se poate defini o tipologie a eficacităţii.

Din păcate, mulți specialişti în probleme de reformă administrativă

consideră că pentru reformarea aparatului statului este suficientă
reglementarea juridică a activității acestuia, a principalelor aspecte, fără să
ia în calcul faptul că un cadru juridic valorează foarte puţin dacă nu Sunt
suficienți funcţionari publici profesionişti şi responsabili care să-l valorifice
în munca lor şi să ofere rezultatele aşteptate.

La nivelul sistemelor administrative/autorităţilor

şi instituţiilor publice
din fiecare stat ar trebui ca determinarea eficienţei admin
istrative globale şi
a eficienței la nivelul fiecărui segment reprezentat
în administraţie să fie o
prioritate, iar obținerea de performanţe în
cheltuirea responsabilă a banilor
publici ar trebui să fie o preocupare per
manentă a tuturor decidenților de
la nivel politic şi administrativ dintr-o
fară.

99 i
Androniceanu, A. (2008
50,207. ( ). Noutăţiăți înî management public.: Editura
:
Economică. București,

268
 4.4. j 0 no uă teori dz
eorie pentru eficientizarea sistemelor administrati
ive
Deşi în literatura de specialitate
sunt menţionate re; teorii
feoria eficienței, teoria democraţi ria şi teo p
destul de puțin detaliate din punctuei isi
l de vedere al conținutului y
d ad
ante
de implementare. Apare astfel evidentă nec
esitatea elaborării unei noi 0
1 sistemelor administrative, care să
reducă limitele abordărilor tradițio-
naliste şi să ofere 0 viziune nouă atât cu privire la organizarea şi
funcționarea sistemelor administrative, cât şi la eficie
nța acestora.

Specialiştii în domeniul administraţiei publice s-au ocupat destul de

putin de aspectele de planificare și evaluare a sistemelor administrative,
motiv pentru care consider că este nevoie din ce în ce mai mult de o nouă
teorie administrativă, care să determine
reprezentanţii sistemelor
administrative să se concentreze pe cei doi piloni fundamentali pentru
orice sistem modern de administraţie, respectiv obiective şi rezultate.

Noua teorie se numeşte: „Teoria Administrativă Bazată pe Obiective

şi Rezultate - Androniceanu” (TABOR-A).

În continuare sunt prezentate câteva dintre cele mai importante

argumente, nu numai pentru a susține noua teorie, dar şi pentru a dezvolta
convingerea că sistemele administrative trebuie să aibă obiective generale
şi specifice cuantificate şi necuantificate şi să urmărească în mod
responsabil obținerea de rezultate pozitive precise pe orizonturi determinate
de timp.

Argumentul |; orice schimbare în modul de organizare şi funcționare a

sistemelor administrative trebuie să fie precedată de o analiză a contextului
intern şi extern, a cauzelor problemelor şi o consultare a cetăţenilor şi
societății civile cu privire la acestea.

Argumentul 2: obiectivele sistemului administrativ arată unde va ajunge

acesta (ca întreg, şi pe componente) după un interval de timp stabilit şi pe
parcurs.

269
 sistemului admin istra
iv stabil
inistrattiv Ai aa pent|ru
esc cadrul
entul 3: obiectivele
rgume
Argum
v, » „garantând” contin
uitatea în pro Ze
Un :parcurs progresiresiv,
aLinistrativ a ăideter-
fac e posibil
Argumentul 4: obiectivele sistemului ntru
nivel a
minarea responsabilităţilor punctuale pe fiecare
implicată.
fiecare autoritate, instituție publică ŞI persoană Imp
“nistrativ asigură premise
Argumentul 5: obiectivele sistemului administrativ
ii i u E ri ş
cooperarea între componentele sistemului în a 4 cn gala de
tențelor şi responsabilităților specifice ale autorităților a ve ŞI
instituțiilor publice.

Argumentul 6: obiectivele sistemului administrativ facilitează coordonarea

asula atacă
şi armonizarea atribuţiilor şi activităților specifice diferitelor autorități
administrative şi instituţii publice.

Argumentul 7: obiectivele sistemului administrativ fac posibilă determinare

abaterilor şi descoperirea cauzelor unei funcționări problematice a
sistemelor administrative şi componentelor acestora.

Argumentul 8: obiectivele sistemului administrativ fac posibilă comparaţia

între sistemele administrative din diferite state.

Argumentul 9: obiectivele sistemului administrativ facilitează monitorizarea

proceselor desfăşurate în autorităţile statului şi în instituţiile publice.

Argumentul 10: obiectivele sistemelor administrative permit determinarea

gradului de eficienţă a sistemelor şi de eficacitate a decidenţilor integrați în
aceste structuri.

Argumentul 11: obiectivele sistemului administrativ pot determina schim-

bări punctuale în organizarea diferitelor componente ŞI în mecanismele de
funcționare a autorităților unui stat şi instituţiilor publice din cadrul
acestora.

Argumentul 12: obiectivele sistemului administrativ pot fi o bază de analiză

a progreselor făcute în timp de un sistem administrativ în ansamblul lui şi de
componentele acestuia ca urmare a schimbărilor politice şi administrative

270
 care au loc adesea la intervale asociate
. prevederilor
. a
legislative astia cu cicluri A
ile electorale Sau ca urmare

În esenţă! , Sa
TABOR- A constă ăi in Stabili
i rea unui cadru
evaluare a sistemelor de planifi i
: Ii admin
a istrative pipe baza unei analize
post, în condiţiile asumării ex-ante păşi ex-
responsabilităţii persoanelor
implicate
parcursul procesului transformărilor administrative
i
Din această perspectivă sunt obligatorii patru piloni:

]- obiectivele privind organizarea şi funcţionarea aparatelor

administrative, autorităților sau instituţiilor din cadrul acestora:
2- instrumentele de măsurare a realizării obiectivelor şi de
evaluare a rezultatelor obţinute de acestea într-un interval de timp
bine delimitat;
3- responsabilitatea decidenţilor politici şi administrativi;
4- efectele, eficienţa, eficacitatea și impactul.

Reprezentarea componentelor principale ale TABOR-A şi legăturile

dintre acestea se prezintă în figura 9.

Aşa cum se poate în figura de mai jos, obiectivele sun

observa
necesare pentru a cunoaşte direcția în care se vor dezvolta sistemele
administrative şi ce consideră reprezentanţii lor că trebuie făcut într-un
interval de timp stabilit. Pe de altă parte, rezultatele sunt necesare pentru a
cunoaşte unde s-a ajuns la sfârşitul intervalului stabilit, care sunt abaterile,
cauzele acestora, efectele şi impactul pe care l-au generat, responsabilii
pentru fiecare situaţie în parte şi propunerile de adaptare a sistemului în
funcție de factorii şi variabilele cu influență negativă şi pozitivă şi la mediul
naţional, regional şi internaţional specific.

Aşa cum se poate observa TABOR-A, în esenţă, poziţionează sistemul

administrativ între standardele planificate şi rezultatele obținute. Ca orice
structură, sistemele administrative ar trebui să fie viabile şi sustenabile în
timp. De aceea, TABOR-A propune explicitarea componentei de rezultate
prin efecte/eficienţă/eficacitate/impact şi determinarea unui set de indicatori
de rezultate şi indicatori de eficiență.

271
 pe Obiective şi Rezultate -
Figura nr.9. Teoria Administrativă Bazată
i | Androniceanu (TABOR-A)

Redimensionarea
obiectivelor sistemului

Obiective / Rezultate

Analize bazate pe evaluarea ex-
ante; analize diagnostic, analize
PEST, analize economice,
analize sociale, analize
factoriale, alte analize specifice.
RESPONSABILITATE
Analize bazate pe evaluarea
ex-posi, analize de rezu
tate,
analize de eficienţă, anali
ze de
impact, alte analize specifice,
Efecte/Eficienţă/Impact
(Sursa: Autorul)

Indicatorii de rezultate arată gradul de realizare a obiectiveloy

stabilite şi asumate, iar indicatorii de eficienţă arată viabilitatea şi
sustenabilitatea sistemului administrativ sau a unei componente distincte a
acestuia.

Această nouă teorie determină sistemele administrative şi

componentele acestora să-şi planifice în mod responsabil obiectivele pe
intervale medii (3-5 ani), lungi (5/7-10 ani) şi foarte lungi (11/15-30 ani), pe
care urmează să le realizeze.

De asemenea, noua teorie propune luarea în considerare a costuril

or
necesare organizării şi funcționării sistemelor administrative ŞI a
componentelor specifice necesare pentru a ajunge la rezultate viabile ŞI
sustenabile.

Prin urmare, se va proiecta un sistem integrat de obiective, format din:

- Obiective generale ale sistemului administrativ;

- Obiective generale ale fiecărei autorități reprezentată în stat,
respectiv autoritatea legislativă, autoritatea executivă şi autori-
lalea judecătorească;

272
 _ Obiective derivate de gradul 1 pentru autorităţile şi instituţiile de la
nivel central;
_ Obiective A
derivate de gradul 2 pentru autoritățile instituţiile
|
region al; țile şi şi instituțiile
publice de la nivel
A cai fit
_ Obiective derivate de gradul 3 pentru autorit : ituţiile
oritățile și inst
publice de la nivel local
_ Obiective specifice ca parte a sistemului de management prin
obiective pentru fiecare instituție publică specializată în domeniile
reglementate.

Obiectivele sunt stabilite în urma unei analize ex-ante

Analiza ex-ante constă în procesul de identificare a problemelor, a

cauzelor acestora şi a unor obiective noi urmate de modalități noi da
organizare şi o analiză a efectelor și impactului schimbărilor în
mecanismele de funcţionare ale sistemelor administrative din diferite state.

Analiza ex-post constă în analiza rezultatelor reale obținute de un

sistem administrativ al unui stat sau de o componentă a acestuia, care
facilitează înţelegerea influenței factorilo
sau negative lor, a atât
pozitive asupra r,
sau eşec şi impactul
variabilelor şi cauzelor de succes mediului
acestuia, cât şi asupra
sistemului administrativ sau componentelor o serie de
economic şi social dintr-o țară. Această analiză se finalizează cu
face redimensionarea şi stabilirea
concluzii şi recomandări pe baza cărora se
obiectivelor pentru următorul interval calendaristic!"
Eficienţa se referă la „a face corect schimbările în organizarea şi
instituțiilor
funcționarea sistemelor administrative şi/sau a autorităților şi
publice” şi analizează relația dintre resursele consumate de sistemul
şi
administrativ sau de o autoritate administrativă sau instituție publică
rezultatele obținute.
— în
Prin eficiență se constată dacă schimbările implementate
l de vedere al
administraţiile statelor sunt corespunzătoare din punctu
e efectuate prin
calităţii, cantității, oportunității şi cheltuielilor public
raportarea acestora la rezultate.

Ghid pentru evaluarea dezvoltării socio-economice,

'% Comisia Europeană, Evalsed:
pg.150.

273
 A

=
inarea nivelului optin
este determinar
Aspectul esenţial legat de eficiență
Aspectul esență UNOr mecanisme
valo rifi care a resu rsel or publ ic e i pentru generarea
de iu şi lung şi a unor
. și . > 8 ee . )[ e pei termen
ral
med implică taci
compararea
administrative funcţionale Su sustenal
._.

generalc, | |
: te
efec s ale
soci conc vate.
snmerete În | inii i sisteme]
: ncționare sistemelor
a
abordărilor ce conţin
l alternative de j organizare ȘI E stai eficient model |
tat c
administrative pentru a constata dacă a fost adop
: tă te:
Concluziile cu privire la eficiență pot fi formula

compararea eficienţei determinate la nivelul diferitelor

- prin
ia idle telor ace stora; e
sisteme administrative sau a componen
te în unele state,
- prin raportarea la bune practici identifica
- prin compararea în perioade de timp diferite; i
- prin raportarea la anumite standarde de natură economică,
managerială, de mediu, etc.

În multe state, bazele de date nu oferă sursele pentru astfel de analize, nu

există standarde şi nici preocuparea pentru a schimba practicile tradiționale.
Cu toate acestea analizele de eficiență ar trebui să se bazeze pe date
statistice oficiale furnizate de instituţiile specializate la nivel naţional,
regional sau internaţional.

Astfel de surse de date pentru calcule de eficiență administrativă,

eficacitate, efecte şi impact pot fi: datele bugetare, execuţia bugetului de stat
şi a bugetelor asociate cu acesta, rapoartele de performanţă, situaţia venituri
colectate, rapoarte de monitorizare şi administrare a cheltuielilor publice,
declaraţiile financiare şi rapoartele de audit, studii şi rapoarte instituţionale
naționale şi internaționale, proceduri administrative, acte normative, etc. De
asemenea, pentru calculele de eficienţă pot fi utilizate diverse metode de
analiză, de exemplu:

analiza rezultatelor implementării politicii/programului;

analiza obiectivelor de performanţă cantitative şi calitative;
analiza costurilor de realizare şi furnizare de servicii (de exemplu
pe cetăţean, pe categorii sociale);
analiza statistică: statistica descriptivă; benchmarking şi compararea
cu standardele naționale şi internaţionale.

274
 ne
Portant joacă
Pina autorului TA
BOR-A fica ze
ți în procesul
ice ale autorităţi zeta
aperi ea ȘI instituțiilor publice și evalueazZĂă gr / >
Î
îndep ii respon:
espo PRDtivelor stabilite Prin sistemul ca
nsabilă ] a obiec ua
Sistemul integrat de
obiective.

Prin urmar = eficacitatea administrativă

analizează
şi im relația
sa di intre
rezultate
resursele umane din sistemul administrativ,
de acesta. Analiza de eficacitate arată dacă obiectivele ai fapt azi pl.
a
pentru situaţiile de
sunt realizate şi cine are responsabilitate
efecte, impact) la sfârșitul unei perioade de analiză.

Analiza eficacităţii administrative, ca parte integrantă a TABOR-A

şi
trebuie să răspundă la întrebarea: în ce măsură resursele investite
rezultatele obținute au contribuit la realizarea obiectivelor planificate pentru
intervale precis determinate. Atunci când se analizează eficacitatea, s-ar
putea să fie relevant conceptul „efectelor secundare” sau al externalităților.
Totuşi, evaluarea efectelor secundare şi a externalităţilor este un exercițiu
complicat, deoarece acestea pot fi destul de diverse. În astfel de cazuri este
efecte/rezultate. Astfel, în
sugerată axarea pe cele mai importante dintre
se poate aplica o
cazurile în care nu au fost prestabilite unele rezultate,
abordare dublă:
ivele
a) fie axându-se preponderent pe indicatorii de rezultat şi obiect
imediate;
b) fie redimensionând repetat obiectivele.
entele de
Surse de date pentru determinarea €ficacităţii pot fi: docum
amului,
politici, legislaţia relevantă, documentele de implementare a progr
aționale,
rapoarte de monitorizare şi administrare, statistici naţionale şi intern
datele bugetare, executarea bugetului, rapoartele de performanţă, etc.
imple-
Metodele de determinare a eficacității: analiza rezultatelor
mentării politicii/programului ACB/ACE; analiza diagnostic, analiza
analiza PEST, analiza statistică; stabilirea contrafactuală/a
SWOT,
scenariului de bază; analiza de regresie, tabloul de bord, balance scorecard,
etc,

275
 Surse de date pentru determinarea impactului: rapoarte de monito-
rizare şi administrare, statistici naţionale ȘI internaționale, datele din
execuţia bugetară și rapoartele de performanţă.

Metode pentru determinarea impactului: analiza rezultatelor

politicii/programului CBA/CEA modelarea; analiza statistică; stabilirea
contrafactuală / a scenariului de bază; analiza de regresie, etc.

Aplicarea TABOR-A poate implica şi elaborarea unui audit al

performanței, care deşi figurează ca opțiune încă din 1977, totuşi este foarte
puțin folosit de administraţiile statelor.

În instituţiile publice sunt frecvent utilizate două tipuri clasice de audit

extern în sectorul public: auditul financiar (regularitatea) şi auditul de
conformitate (legalitatea). Odată cu adoptarea Declaraţiei de la Lima în
1977, a fost introdus al treilea tip de audit — auditul performanței — în
calitate de fundament al Instituţiilor Supreme de Audit.

Auditul performanței constă într-o examinare independentă a

eficienţei şi eficacităţii sistemelor administrative, a autorităţilor adminis-
trative şi instituţiilor publice care îl compun, a angajamentelor asumate în
relaţiile cu alte state şi organizaţii internaţionale partenere, a programelor
sau organizaţiilor de stat, din perspectiva economică, cu scopul introducerii
anumitor ajustări oportune. '”! Metodologic, auditul performanţei este
apropiat de evaluarea ex-post, cu deosebirea că este realizat de un evaluator
independent din afara sistemului administrativ şi dispune de un plan
specific de audit şi standarde de calitate.

Aşa cum se poate observa şi în figura 9, elementul comun implicat

direct în ambele componente şi cu siguranță unul progresiv în ansamblul
TABOR-A este responsabilitatea decidenților politici şi administrativi din
sistemele analizate şi din autoritățile și instituţiile publice.

Trebuie să subliniem că în esență, responsabilitatea implică un grad

de răspundere pentru deciziile formulate sau lipsa acestor
a, pentru
schimbările implementate, acţiunile desfăşurate, rezultatele
obtinute sau

19! Ghidul de implementare pentru auditul perfo

rmanței, INTOSAI, 2004, pg.9%.

276
 lipsa acestora, pentru modul de cheltuire e
i
banilor publici, etc.
Responsabilitatea este diferențiată şi indi IV x. _.
;
.

răspundere trebuie să fie foarte clar stabilit şi na i-a

î , ŞI explicat, astfel încât să
cunoscut ŞI corect înțeles de titularii de posturi și funcţii di îi pe
ncții din sistemul
administrativ.

Responsabilitatea administrativă trebuie să fie pr ională CU

managerială, politică şi A pita
competența profesională,

reflecte corespunzător într-o diferențiere de salarii, prime, alte 7 CR i

în sancțiuni de natură administrativă, civilă sau penală. 4

Responsabilitatea decidenților constă în stabilirea răspunderii

individuale ce le revine pentru intervenţiile lor decizionale sau pentru lipsa
acestora în sistemele administrative.

În conformitate cu dicţionarul explicativ al limbii române, termenul de

răspundere şi cel de responsabilitate are aproape același sens. Numai că,
atunci când se explică cuvântul „răspundere“ dicţionarul precizează în plus
că, în sens juridic, acesta semnifică „consecința rezultată din neînde-
plinirea unei obligații legale“. Asttel, DEX-ul confirmă că responsa-
bilitatea constă în obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da
socoteală de ceva, de a accepta şi a Suporta consecinţele unui demers
inițiat şi, am putea adăuga, sau lipsei inițiativei necesare.

În termenii specifici sistemelor administrative, responsabilitatea, aşa

cum acest concept este folosit în TABOR-A poate fi:

administrativă, raportată la reglementări;

managerială, raportată la indicatori de management și economico-
sociali şi la efectele deciziilor şi politicilor publice;
profesională, raportată la rezultatele determinate de exercitarea
funcţiilor de conducere de către politicieni şi funcționarii
profesionişti;
socială, raportată la efectele sociale ale deciziilor administrative,
politice şi de management;

277
 - economică, raportată la efectele economice ale deciziilor
administrative şi politicilor publice asupra economiei unei țări,
nivelului de trai al cetăţenilor, etc.

Prin urmare, responsabilitatea administrativă poate şi trebuie

particularizată şi determinată la nivel de sistem administrativ, la nivel de
autoritate/instituţie şi de persoană.

Noua TABOR-A accentuează acest aspect deosebit de important, prin

care reprezentanții sistemelor administrative pot şi trebuie să răspundă
proporțional pentru contribuţiile lor de pe parcursul procesului
administrativ, începând cu fundamentarea obiectivelor şi terminând cu
evaluarea eficienţei, eficacităţii şi impactului deciziilor implementate şi/sau
acțiunilor desfăşurate sau pentru lipsa acestora.

Pe baza TABOR-A, administraţiile statelor ar trebui să îşi schimbe

semnificativ viziunea tradiţională asupra misiunii, rolului şi modului de
funcționarea a unui sistem administrativ sau asupra componentelor acestuia
şi asupra aspectelor de eficiență ale acestuia.

Proiectarea unui sistem de obiective ale sistemului administrativ din

orice stat este necesară nu numai pentru a cunoaşte țintele pe care le au
autoritățile statului şi instituţiile ce compun acest sistem pe diferite nivele de
reprezentare, dar şi pentru a putea evalua eficiența instituţiilor şi
eficacitatea resurselor umane, iar pe această bază, de a identifica
modalităţile de îmbunătățire a organizării şi funcţionării fiecărei
componente în parte şi a sistemului administrativ în ansamblu lui.

TABOR-A presupune detașarea reprezentanților politici din

administrație şi a funcţionarilor publici şi personalului contractual de
vechile tradiţii, obiceiuri şi mentalități care susţin că nu pot fi stabilite
obiective pentru administraţiile statelor, că eficiența organizării şi
funcționării sistemelor administrative nu poate fi evaluată şi nici nu este
necesar un astfel de efort, de vreme ce există principii şi reglementări
specifice.

278
 A În opin
4 ia
iz au iri i acestui volum,
astfel de idei învechite ar
aban
, o nate în prim
pri ul rând
 ,
trebui
pentru Simp
i lul motiv că nu mai sunt în.
d
actualitate.
n
Statele au nevoie de aparate administrative eficiente, adaptate si
adaptabile la noul context intern, regional şi internaţional sate se a,
permanent. Acumularea progresivă de datorii de către administraţiile
statelor arată că sistemele lor administrative sunt ineficiente. că repre-
zentanții instituțiilor statului neglijează aspecte majore, unele cani ec în
TABOR-A şi ajung să înregistreze creşteri permanente ale ohaltnisiilee
publice, în special a celor administrative, fără impact corespunzător asupra
calității vieţii cetăţenilor.

Problemele pe care administraţiile statelor trebuie să le rezolve sunt

din ce în ce mai complexe şi costisitoare financiar, tocmai de aceea
prioritizarea responsabilă a obiectivelor şi analiza costurilor, cu care
funcţionează administraţiile statelor şi componentele acestora, sunt subiecte
de actualitate şi de maximă necesitate.

Tradiţionaliştii au susținut decenii la rând şi încă mai susţin faptul că

sistemele administrative funcționează potrivit unui cadru de reglementare,
care este suficient pentru o bună funcţionare, iar dacă e necesar, poate fi
revizuit doar de cei care au competenţe legale. Este adevărat şi corect, dar se
pune întrebarea: care sunt fundamentele revizuirii reglementărilor pe baza
cărora aparatele administrative funcţionează? Oare ar trebui să fie lăsate
aceste schimbări doar în seama unei/unor instituţii care reglementează
schimbarea unui sistem administrativ? În opinia mea, răspunsul este
categoric nu.

Schimbările necesare în sistemele administrative ar trebui să rezulte

din analizele punctuale ale rezultatelor obţinute de sistemele administrative
(autorităţi ale statului, instituţii publice, titulari de posturi şi funcţii în
administraţia unui stat), care să stea la baza stabilirii noilor obiective ale
sistemului şi fiecărei componente, iar reglementarea schimbărilor ar trebui
să fie ultima secvență a procesului administrativ, înainte de
operaționalizarea acestora.

Menţinerea gândirii tradiţionaliste încurajează toleranța excesivă şi

Perpeluarea unor practici ineficiente de organizare şi funcționare a

279
autorităților, dovedite în majoritatea statelor democratice în ultimele Şase
decenii. Perpetuarea unor sisteme administrative cu instituţii publice. şi
autorități administrative având structuri neadecvate şi ineficiente, a condus
la dezvoltarea unor culturi organizaționale incompatibile cu nevoile şi
aşteptările contemporane, la majorarea cheltuielilorpublice pentru
funcționarea autorităţilor şi instituţiilor publice, la derularea unor proiecte Şi
programe cu rezultate sub aşteptări şi frecvent la nemulțumirea cetăţenilor
statelor.

În opinia autorului acestei lucrări, schema logică ce stă la baza

TABOR-A poate conduce în multe state la „transformarea ” aparatelor lor
administrative din structuri rigide, birocratice, mari consumatoare de bani
publici şi formalizate, în structuri flexibile preocupate pentru optimizarea
organizării şi funcţionării lor şi pentru îndeplinirea corespunzătoare
a
interesele statelor şi cetăţenilor acestora.

280