INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Instituţiile europene sunt: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea
de Justiţie şi Curtea de Conturi.

1. COMISIA EUROPEANĂ (CE)

Este un organism independent de guvernele naţionale, reprezintă şi susţine interesele UE și elaborează
propuneri de acte normative, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului Uniunii
Este responsabilă de implementarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului European.
Istoric
Comisia Europeană a fost constituită prin Tratatul CECO din 1952 şi este una dintre instituţiile cheie ale
Uniunii Europene, alături de Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European.
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene, fiind considerată „forţa directoare” a Uniunii. Începând
cu 1995, mandatul fiecărei comisii este de cinci ani şi coincide cu acela al Parlamentului European.

Componenţă
Comisia este compusă din 28 de membri (câte unul pentru fiecare stat membru), aleşi pe criteriul competenţelor lor
generale, dacă oferă toate garanţiile de independenţă. Membrii Comisiei sunt numiţi de Consiliu după aprobarea lor
de către Parlamentul European, pentru o durată de cinci ani.
Conform prevederilor Tratatului asupra UE, membrii Comisiei trebuie să fie cetăţeni ai statelor membre, aleşi
funcţie de competenţele lor generale şi trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă. În îndeplinirea atribuţiilor
lor, ei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea nici unui guvern sau alt organism. Mai mult, trebuie să se
abţină de la orice act incompatibil cu natura funcţiilor lor.fiecare stat membru se angajează să respecte această
natură şi să nu încerce să influenţeze membrii Comisie în exercitarea sarcinilor care le revin.
După alegerile pentru Parlamentul European și după consultări, Consiliul European propune cu majoritate
calificată un candidat pentru preşedinţia Comisiei Europene, pe care îl prezintă Parlamentului European, care
trebuie să-l aleagă (nu să-l aprobe) cu votul majorităţii membrilor săi. În cazul în care candidatul propus nu obţine
majoritatea voturilor Parlamentului, Consiliul European trebuie să propună, în decurs de o lună, un alt candidat.
Preşedintele desemnat al Comisiei Europene trebuie să aleagă comisarii europeni dintr-o listă de câte trei
comisari propuşi de către fiecare stat membru. Lista este stabilită de președinte împreună cu Consiliul. După aceea,
comisarii europeni sunt supuşi votului de investitură al Parlamentului European.
Ulterior, Comisia (Colegiul Comisarilor) este numită de Consiliul European, cu majoritate calificată.
Pe lângă președinte, comisia mai are 8 vicepreședinți, numiți de către președinte. Unul dinte vicepreședinți este
în mod automat Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politica Externă și de Securitate Comună.
Mandatul comisarilor încetează prin expirarea duratei, deces, moțiune de cenzură, demisie voluntară sau
demisie din oficiu.
În cazul demisiei, a destituirii sau a decesului, comisarul este nlocuit pentru perioada de mandat rămasă de
persoană de aceeași cetățenie. Acesta este numit de către Consiliu, de comun acord cu președintele Comisiei,
ulterior consultării Parlamentului.
Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC poate fi înlocuit de către Consiliul European, cu majoritate calificată.
Din punct de vedere al efectivului său, Comisia este instituţia cu cel mai numeros personal- aproximativ
25.000 de angajaţi. Dintre aceştia, 20% lucrează în domeniul traducerilor şi interpretărilor, iar 80% lucrează în
cadrul celor 33 de Direcţii Generale şi al celor 11 servicii descentralizate, care sunt la rândul lor împărţite în
directorate, iar directoratele în servicii

Mod de lucru
Preşedintele Comisiei decide care este responsabilitatea fiecărui comisar pe perioada mandatului comisiei.
Fiecare Direcţie Generală se ocupă cu gestionarea unei politici comunitare. Direcţiile Generale sunt conduse de
Directori generali, direct responsabili în faţa comisarilor respectivi.

1
 Coordonarea generală a activităţii Comisiei este realizată de către Secretariatul general, condus de un
Secretar general, direct responsabil în faţa Preşedintelui Comisiei.
Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea, la Bruxelles. Fiecare punct al agendei este
prezentat de comisarul responsabil, după care întreaga comisie decide asupra sa.
Serviciile care trebuie consultate în mod obligatoriu sunt Serviciul Juridic și Secretariatul General.
Funcţionarea Comisiei este dominată de principiul colegialităţii, fiecare dintre miniştri fiind, în principiu,
răspunzător pentru modul de pregătire a lucrărilor pentru domeniul lor de activitate dar şi de executarea deciziilor
luate. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile Comisiei sunt confidenţiale.
Preşedintele Comisiei este asistat la pregătirea lucrărilor Comisiei de un secretar general, care asigură coordonarea
între servicii, ia măsurile necesare pentru notificarea şi publicarea actelor, urmăreşte lucrările altor instituţii etc.

Atribuţiile şi puterile (competenţele) Comisiei Europene

Comisia Europeană este cea mai importantă instituţie execuţională şi o instituţie supranaţională. Comisia este
motorul sistemului instituţional al Uniunii.
Comisia are competenţe, atât în privinţa actelor formale (regulamente, directive, decizii), cât şi informale
(recomandări şi avize). În sinteză Comisia Europeană are următoarele atribuţii şi puteri (competenţe):
- punerea în aplicare a tratatelor comunitare şi a dreptului comunitar;
- atribuţii în domeniul legislativ;
- atribuţii executive;
- atribuţii în sfera relaţiilor internaţionale;
- atribuţii bugetare.

a) Punerea în aplicare a tratatelor comunitare şi a dreptului comunitar – gardian al Tratatelor.

Tratatele au împuternicit Comisia Europeană să asigure respectarea dreptului comunitar, atât de către statele
membre, cât şi de către părţile interesate.
Dacă consideră că un stat membru a omis să-şi îndeplinească o obligaţie ce-i revine în baza Tratatelor, Comisia
poate să ia măsurile necesare pentru a asigura conformitatea acţiunii statului cu dreptul comunitar. Comisia poate
reaminti guvernului în respectiv care-i sunt îndatoririle şi să-l invite să ia măsurile necesare sau să-şi prezinte
observaţiile într-un anumit termen.
Dacă statul membru nu respectă decizia Curţii şi nu îndeplineşte cererea Comisiei, aceasta din urmă poate, în baza
„încălcării unei obligaţii prevăzute de tratate” să acţioneze respectivul stat în faţa Curţii de Justiţie.
De regulă, încălcările obligaţiilor prevăzute de Tratate se referă la „restricţiile cantitative” legate de libera circulaţie
a bunurilor şi la „măsurile având efect echivalent”. Comisia poate acţiona în faţa Curţii de Justiţie, chiar a
Consiliului UE, dacă constată că acesta din urmă a încălcat o prevedere a Tratatelor sau actele sale sunt contrare
acestora.
Comisia are dreptul nu numai să pornească procedurile jurisdicţionale împotriva celor ce omit să-şi îndeplinească
obligaţiile ce le revin în baza Tratatelor, ci şi să obţină informaţii despre modul în care instituţiile comunitare,
statele membre sau particularii respectă prevederile comunitare.
Statele membre sunt obligate să respecte aceste cereri şi să furnizeze informaţiile cerute.
În domeniul implementării directivelor Consiliului referitoare la armonizare, statele membre sunt obligate să
informeze Comisia asupra modului în care au realizat în practică aceste prevederi.
Comisia are şi dreptul de a investiga şi de a verifica aplicarea actelor comunitare de către statele membre şi în
anumite cazuri particulare, expres prevăzute de Tratate îşi poate asuma gestiunea clauzelor de salvgardare.

b) Atribuţii în domeniul legislativ.

Comisia Europeană are competenţ legislative, adică de adoptare a actelor normative de caracter general,
regulamente şi directive. Consiliul UE poate adopta acte normative numai pe baza unei propuneri a Comisiei, ceea
ce conferă Comisiei atributul de iniţiativă legislativă.
Participarea Comisiei la puterea legislativă a UE se realizează în principal prin următoarele trei căi:
Procedura avizului conform

2
Domeniile în care procedura avizului conform sut cooperarea extinsă, atribuțiile sarcinile specifice ale BCE,
modificarea Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, fondurile structurale şi fondurile de coeziune,
procedura electorală uniformă, anumite acorduri internaţionale, cazurile de încălcare a drepturilor omului și
aderarea de noi state membre.
Comisia europeană înaintează o propunere legislativă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene.
Propunerea este avizată de către Parlamentul European.
Actul normativ este adoptat de către Consiliu, numai dacă avizul dat de Parlamentul European este favorabil
proiectului.
Proiectul care a primit aviz negativ din partea Parlamentului este respins, fără ca Parlamentul să avizeze o variantă
amendată a propunerii iniţiale.

Procedura codeciziei
Codecizia este cea mai importantă practică legislativă. Ea se aplică în domeniul non-discriminării pe motive de
naţionalitate, al liberei circulaţii a forţei de muncă, al politicii de vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera
circulaţie a persoanelor, trasporturi, piaţa internă, şomaj, cooperarea vamală, industrie, cercetare, politica socială,
educaţie, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor, mediu, partide politice europene, fraudă, statistică.
Procedura codeciziei are trei etape.
Prima etapă este reprezentată de prima lectură a actului normativ de către Parlament.
Propunerea Comisiei este prezentată Consiliului şi Parlamentului European, uneori și Comitetului Economic şi
Social şi Comitetului Regiunilor.
Parlamentul European deliberează asupra acestei propuneri într-o primă lectură şi transmite avizul său Consiliului.
În acest stadiu, cele două comitete pot emite un aviz.
Dacă Parlamentul European nu aduce nici o modificare propunerii Comisiei sau dacă Consiliul acceptă toate
amendamentele propuse de către Parlament, Consiliul poate decide asupra actului încă din acest stadiu al
procedurii. În caz contrar, se pregăteşte cea de-a doua lectură a actului normative de către parlamentul European.
A doua etapă este a doua lectură a actului normativ de către Parlament.
Pe baza propunerii Comisiei, a avizului Parlamentului şi a avizelor celor două două Comitete şi din proprie
convingere, Consiliul decide o poziţie comună cu majoritate calificată. Poziţia comună face obiectul celei de-a
doua lecturi a Parlamentului European. Acesta are trei alternative, într-un termen de 3 luni:
- dacă Parlamentul aprobă poziţia comună a Consiliului sau dacă nu se pronunţă în cele 3 luni, se hătărăşte asupra
actului vizat, potrivit poziţiei comune;
-Dacă Parlamentul European respinge în întregime poziţia comună (ceea ce nu se poate realiza decât cu majoritatea
absolută a membrilor Parlamentului), procedura legislativă este închisă. Astfel, posibilitatea de care dispune
Consiliul, de a convoca Consiliul de conciliere, este suprimată;
- dacă Parlamentul aduce amendamente poziţiei comune a Consiliului, procedura continuă.
Consiliul poate aproba propunerea aşa cum a fost ea modificată de către Parlament, dar în acest caz trebuie ca el să
adopte toate amendamentele propuse de Parlament. În cazul în care Consiliul respinge unele amendamente sau
dacă majoritatea cerută nu este întrunită (de exemplu unanimitatea atunci când Comisia dă un aviz negativ
propunerii de amendament propus de Parlament), preşedintele Consiliului este obligat ca, într-un termen de 6
săptămâni, să convoace, de comun acord cu preşedintele Parlamentului, Comitetul de conciliere. Acest comitet este
format din reprezantanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Obiectul procedurii de conciliere îl reprezintă poziţia
comună a Consiliului, aşa cum a fost ea modificată de către Parlament. Această procedură vizează ajungerea la un
compromis care se va obţine cu majoritatea calificată a reprezentnaţilor Consiliului şi Parlamentului.
A treia etapă semnifică a treia lectură a actului de către Parlament.
Atunci când Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun, fiecare,
de un termen de 6 săptămâni pentru a hotărâ asupra actului în a treia lectură. Oricare ar fi avizul Comisiei asupra
proiectului de compromis, majoritatea calificată a Consiliului este suficientă.
Parlamentul se pronunţă cu majoritatea absolută a voturilor exprimate.
Actul vizat este adoptat de către Parlament şi Consiliu, ceea ce se va preciza în titulatura sa.

3
Dacă procedura de conciliere eşuează, actul propus nu va fi adoptat, iar procedura legislativă va fi închisă. Eşecul
procedurii de conciliere are aceleaşi efecte ca şi în cazul respingerii poziţiei comune de către Parlament la a treia
lectură.

Procedura consultării
Procedura consultării a fost prima procedură legislativă pe plan european.
Procedura de consultare se caracterizează printr-o repartizare a atribuţiilor între Comisie şi Consiliu.
Comisia formulează o propunere iar Consiliul dispune de posibilitatea de a o respinge.
Înainte ca o decizie să fie luată de Consiliu, trebuiesc parcurse anumite etape, pe parcursul cărora, atât Comisia cât
şi Consiliul, Parlamentul European şi Comitetul economic şi Social şi Comitetul regiunilor pot în mod egal să aibă
un cuvânt de spus, funcţie de obiectul de reglementare al respectivei propuneri legislative.
Procedura consultării este aplicabilă când se adoptă decizii referitoare combaterea discriminării, cetăţenia Uniunii,
politicii agricile comune, liberalizării anumitor servicii, în domeniul concurenţei, fiscalităţii, ocuparea forţei de
muncă, sau în domeniul mediului.
Fazele desfăşurării procedurii consultării sunt trei.
Prima fază este faza elaborării unei propuneri.
Comisia este cea care angajează procedura legislativă, prin elaborarea unei propuneri cu privire la măsurile de
drept comunitar care necesită o reglementare (monopului de drept de iniţiativă aparţine la nivel comunitar
Comisiei).
A doua fază este faza consultării.
Înainte luarea unei decizii, Consiliul verifică dacă celelalte instituţii comunitare trebuie să fie consultate. Tratatele
comunitare conferă Parlamentului European dreptul de a fi consultat cu privire la toate deciziile politice importante
(consultare obligatorie). Neconsultarea Parlamentului în astfel de situaţii constituie un grav viciu de formă
împotriva căruia poate fi introdus un recurs în anularea actului normative respective, care ameninţă cu nulitatea
întraga procedură.
Pe lângă consultarea obligatorie, Parlamentul European este consultat şi asupra tuturor proiectelor de acte
(consultare facultativă).
În vederea consultării, Consiliul transmite oficial propunerea Comisiei și preşedintelui Parlamentului European,
invitându - i totodată, formal, să dea un aviz.
Preşedintele Parlamentului supune propunerea comisiei parlamentare competente.
Concluziile acesteia sunt apoi examinate în sesiune plenară şi, numai după aceea, Parlamentul European îşi dă
avizul (care poate să aprobe propunerea, să o respingă sau să îi aducă amendamente).
Consiliul nu are obligația să urmeze avizele şi propunerile de amendament ale Parlamentului. Avizele
Parlamentului au, totuşi, o deosebită importanţă politică, în măsura în care ele permit identificarea unor lacune
juridice sau evidenţiază necesitarea altor măsuri comunitare, conferind, astfel, un nou impuls politicii de integrare
europeană.
În anumite cazuri, tratatele obligă Consiliul să consulte Comitetul economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Ca
şi în cazul Parlamentului, avizele data de cele două Comitete, cu privire la Porpunerea Comisiei nu obligă
Parlamentul în mod irevocabil şi definitiv.
A treia fază este faza deciziei.
După consultarea Parlamentului european, a Comitetului Ecponomic şi Social şi a Comitetului Regiunilor, Comisia
trimite din nou propunerea sa, eventual modificată potrivit avizelor primte, Consiliului. Propunerea este examinată
mai întâi de către Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER) ai statelor membre. În cadrul COREPER
toate aspectele tehnice ale deciziei care trebuie să fei adoptată de către Consiliu sunt analizate, mai întâi, de câtre
grupurile specializate. Atunci când un act este pregătit pentru a fi adoptat‖ el este înscris pe ordinea de zi a viitoarei
reuniuni a Consiliului şi este adoptat fără a mai fi angajate dezbateri. Însă atunci când există un dezacord care
persistă în cadrul COREPER, cu privire la actul ce urmează să fie adoptat, neînţelegerile vor fi supuse spre
rezolvare Consiliului. Decizia luată de Consiliu închide procedura.

c) Atribuţii executive.

4
Comisia Europeană are competenţe în adoptarea actelor administrative prin care se aplică dreptul primar şi
secundar (derivat).
Comisia Europeană posedă competenţe executive datorită caracterului său permanent şi a resurselor materiale şi
umane de care dispune.

d) Atribuţii sfera relaţiilor internaţionale.

Aceste atribuţii şi competenţe se referă la propunerile pe care le face Comisia, care ulterior pot deveni acte
normative. Comisia Europeană are rolul de reprezentare a Uniunii Europene în faţa statelor membre, state terţe sau
organizaţii internaţionale de orice formă.
În afara rolului de reprezentare externă, Comisia Europeană recomandă Consiliului încheierea de acorduri cu state
terţe sau organizaţii internaţionale şi, după începerea negocierilor, le continuă şi le finalizează.
Comisia trebuie să propună Consiliului măsurile necesare punerii în aplicare a acţiunilor comune în domeniul
PESC.
Comisia trebuie adesea să găsească compromisul necesar, chiar dacă negocierile sunt dificile în Consiliu sau
Parlament, pentru ca interesul comunitar să prevaleze faţă de interesele naţionale.
Comisia este împuternicită să negocieze înţelegerile sau acordurile dintre Uniune şi unul sau mai multe state ori
organizaţii internaţionale. Comisia trebuie să fie împuternicită de Consiliu printr-o „decizie de negociere”.
Adoptarea de către Consiliu a deciziei de negociere cu majoritate calificată de voturi este supusă avizului
Parlamentului şi avizului Curţii de Justiţie.
Comisia Europeană trebuie consultată asupra conformității proiectului de acord cu prevederile tratatelor
comunitare, iar un aviz negativ va avea ca afect începerea procedurii de revizuire a tratatelor comunitare,
modificarea proiectului de acord sau respingerea proiectului de acord.

e) Atribuţii bugetare.
Comisia Europeană prezintă spre aprobare Consiliului un proiect de buget, pe baza propunerilor primite de la
fiecare instituţie comunitară. Proiectul de buget este însoţit întotdeauna de o propunere a Comisiei cu privire la
cuantumul ratei cheltuielilor neobligatorii, după consultarea Comitetului de politică economică.
Consiliul, împreună cu Parlamentul European adoptă bugetul conform procedurii, iar Comisia are obligaţia de a-l
pune în practică. Această competenţă îi conferă Comisiei posibilitatea de a transfera, în anumite limite, poziţii
bugetare dintr-un capitol în altul, obligaţia de a veghea ca statele comunitare să-şi îndeplinească sarcinile lor
bugetare, de a pune la dispoziţia celor implicaţi fondurile ce stau la baza proiectelor comunitare şi de a administra
cu maximă diligenţă toate fondurile comunitare.
Comisia Europeană prezintă anual Consiliului şi Parlamentului European „Darea de seamă asupra exerciţiului
financiar anual”, cât şi o „Balanţă de venituri şi cheltuieli” pe anul financiar încheiat.

2. PARLAMENTUL EUROPEAN (PE)

Istoric
Parlamentul European, constituit prin Tratatul CECO din 1952 (Adunarea Parlamentară), este forumul
democratic prin excelenţă al Uniunii. Parlamentul European este cel mai mare parlament multinaţional. Acesta
reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, fiind alcătuit din 736 de membri, aleşi prin vot direct universal, din cinci în
cinci ani, din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Orice cetăţean al Uniunii Europene poate vota sau
candida la alegerile europene în ţara în care locuieşte, indiferent de naţionalitatea sa. Primele alegeri pentru
Parlamentul European au avut loc în anul 1979.
Componenţă
Membrii Parlamentului European nu desfăşoară activitate grupaţi pe naţionalităţi, ci funcţie de afinităţile lor
politice, formând grupări transnaţionale. Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de
norme de drept comunitar cât şi de norme de drept naţional. Parlamentul, prin regulament intern, poate să impună
membrilor săi reguli particulare de conduită. Cumulul mandatului european cu un mandat naţional este autorizat pe
plan european dar este interzis pe plan naţional.

5
Organizarea internă a Parlamentului european cuprinde un Birou, Conferinţa preşedinţilor, comisii şi grupurile
politice parlamentare. Preşedintele Parlamentului, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori sunt aleşi de membrii
Parlamentului prin vort secret pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate (jumătate de mandat) şi formează Biroul
Conferinţa preşedinţilor cuprinde preşedintele Parlametnului şi preşedinţii grupurilor politice.
Principalele grupuri politice sunt:
- Grupul Partidului Popular European (democrat-creştini) şi Democraţilor Europeni – PPE – DE;
- Grupul Partidului Socialiştilor Europeni PSE;
- Grupul Alianţei Democraţilor Liberalilor pentru Europa (ALDE);
- Grupul Verzilor Alianţa Liberă Europeană (V/ALE);
- Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică – GUE/NGL;
- Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor – UEN;
- Grupul Independenţei şi democraţiei - IND/DEM;
- Grupul celor Neînscrişi;
Mod de lucru
Membrii Parlamentului European se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg.
Parlamentul European este organizat în 20 de comitete, care îşi desfăşoară şedinţele de lucru de pregătire a
sesiunilor plenare la Bruxelles, unde se află şi birourile permanente, birourile deputaţilor şi grupurile politice.
Secretariatul General al Parlamentului European are sediul la Luxembourg.
Ca şi în cadrul Parlamentelor naţionale, rolul comisiilor este de a gestiona probleme particulare: afaceri
externe, buget, mediu, agricultură, etc. Prin intermediul Comitetului pentru Petiţii, cetăţenii europeni pot adresa
petiţii direct către Parlamentul European.
Membrii în Parlament sunt repartizaţi în mai multe comisii şi delegaţii de specialitate. Rapoartele elaborate de
comisiile parlamentare sunt supuse adoptării în sesiuni plenare. Acestea sunt în mod egal orgaizate pentru
discutarea rapoartelor, dar şi pentru interpelări adresate Comisiei şi Consiliului, dezbaterii problemelor urgente şi
declaraţiilor preşedintelui. Adunările plenare sunt publice.
Comisiile parlamentare sunt permanente, temporare și de anchetă.
Înfiinţarea „comisiilor” temporare de anchetă are la cererea unui sfert dintre membrii Parlamentului European. De
asemenea, prin acordul comun al Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei, sunt
determinate modalităţile de exerciţiu al dreptului de anchetă.

Principalele funcţii ale Parlamentului European

1) Funcţia legislativă
Parlamentul European deţine această funcţie împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Funcţia legislativă
constă în principal în 3 proceduri de decizie diferite.
2) Funcţia bugetară
În fiecare an, Comisia pregăteşte un proiect de buget care este supus aprobării Consiliului. Parlamentul poate
propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate din anumite secţiuni ale bugetului. Bugetul în forma
finală este adoptat de către Parlamentul European, de regulă în luna decembrie. El poate adopta bugetul sau îl poate
respinge, aşa cum a procedat în mai multe situaţii. În acest caz, întreaga procedură se reia.
Cât priveşte controlul bugetului, Parlamentul îşi împarte atribuţiile cu Consiliul şi are ultimul cuvânt cu privire la
cheltuielile neobligatorii. Parlamentul poate respinge definitiv bugetul, cumulând atribuţii cu privire la controlul
execuţiei acestuia şi descărcarea cu privire la execuţia bugetului.

3) Controlul democratic asupra instituţiilor europene

Parlamentul European este responsabil cu alegerea numirii Preşedintelui Comisiei Europene (pe care
trebuie sa-l aprobe cu majoritatea voturilor membrilor săi) şi acordarea votului de investitură noii Comisii
Europene, care nu se poate constitui decât după audierea de către Parlament a fiecărui membru propus (pentru
prima dată în 1995). De asemenea, Parlamentul dezbate şi votează programul anual al Comisiei.
Această putere s-a extins de la supravegherea Comisiei şi asupra Consiliului, Consiliului European şi a
organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa Parlamentului European.

6
Parlamentul European trebuie să supravegheze în primul rând activitatea Comisiei Europene.
În acest sens, el are puterea de a elibera din funcţie, în bloc, pe membrii Comisiei printr-o moţiune de cenzură. O
astfel de moţiune poate fi aprobată doar prin votul unei majorităţi de două treimi din voturile exprimate, care în
acelaşi timp trebuie să reprezinte majoritatea numărului membrilor Parlamentului. De asemenea, având în vedere
caracterul grav al unei astfel de moţiuni, a fost prevăzută o „perioadă de reflecţie” de cel puţin trei zile între
propunerea moţiunii şi votarea ei.
Adoptarea unei moţiuni de cenzură are drept efect propunerea unei noi Comisii. Această situaţie subliniază de ce
Comisia trebuie să acorde atenţie părerilor Parlamentului, aşa cum guvernele naţionale sunt obligate faţă de
parlamentele naţionale.
Moţiunea de cenzura rămâne ca o ultima măsură de acţiune a Parlamentului contra Comisiei, chiar dacă existenţa şi
folosirea ei pot influenţa profund relaţiile dintre aceste două instituţii comunitare, evidenţiind dependenţa politică a
Comisiei faţă de Parlament. Această dependenţă este prevăzută într-o serie de prevederi ale Tratatelor şi în
procedurile dezvoltate de practica parlamentară comunitară.
O altă modalitate de control asupra Comisiei este dialogul continuu între Comisie şi Parlament, în cadrul căruia,
întrebările parlamentare scrise sau orale reprezintă un mijloc special de supraveghere la îndemâna Parlamentului
European.
De trei ori pe an Preşedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie să facă declaraţii în faţa Parlamentului, înaintea
viitoarei întâlniri a Consiliului European.
Programul preşedinţiei este prezentat de către preşedintele Consiliului Uniunii Europene la începutul şi sfârşitul
mandatului său de şase luni.
preşedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie să informeze cu regularitate Parlamentul asupra problemelor de
politică externă ce au fost examinate în cadrul cooperării politice europene.
.
4) Atribuții în domeniul relațiilor externe
Actul Unic European stabileşte necesitatea aprobării de către Parlament a unor acorduri internaţionale de
cooperare sau de asociere, precum şi a noilor acorduri de aderare. La Maastricht sa hotărât ca aprobarea
Parlamentului să fie obligatorie şi pentru procedura electorală uniformă, cetăţenia europeană şi pentru fondurile
structurale. Înaltul Reprezentant pentru PESC trebuie să informeze Parlamentul asupra activităților sale și să se
consulte cu acesta. Parlamentul îi poate adresa întrebări sau îi poate da recomandări.

5) Primirea petițiilor
Parlamentul examinează petiţiile care îi sunt adresate de către cetăţenii Uniunii cu privire la subiectele de
importanţă pentru domeniile de activitate ale Uniunii.

6. Numirea unor oficiali europeni

Parlamentul European numește Mediatorul (Ombudsmanul) European și pe alți oficiali comunitari.

3. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (CUE, CM)

Este cunoscut şi sub denumirea de Consiliu de Miniştri sau Consiliu. Reprezintă și reprezintă interesele statelor
membre.
A fost creat prin Tratatul de fuziune al Executivelor din 1965, când purta denumirea de Consiliu al Comunitților
Europene. Actuala denumire este dobândită prin Tratatul de la Maastricht.
Consiliul este alctuit din miniștrii de Externe și alți miniștri de resort. Aceștia reprezintă guvernele statelor membre
și exercită dreptul de vot.
Fiecare stat membru stabilește modul de reprezentare în cadrul Consiliului.

Componenţă
Componenţa Consiliului Uniunii Europene se modifică în funcţie de ordinea de zi, fiecare stat membru fiind
reprezentat de către ministrul responsabil pentru problematica temei de pe ordinea de zi. De exemplu, problemele

7
agricole sunt dezbătute de miniştrii agriculturii, problemele financiare de către miniştrii de finanţe, politicile legate
de transport de către miniştrii de transport. Există zece structuri în cadrul Consiliului, fiecare reglementând
activitatea într-un anumit domeniu:
● Afaceri Externe
● Afaceri Generale
● Afaceri Economice şi Financiare
● Justiţie şi Afaceri Interne
● Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori
● Concurență
● Transport, Telecomunicaţii şi Energie
● Agricultură și Pescuit
● Mediu
● Educaţie, Tineret şi Cultură.
Consiliul pentru Relații Externe elaborează Politica externă a Uniunii Europene.
Consiliul pentru Afaceri generale asigură (împreună cu Comisia) continuitarea lucrărilor, pregătește
lucrările Consiliului European și asigură aducerea la îndeplinire a deciziilor acestuia.
În cadrul Consiliului Uniunii există un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre
(COREPER), alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre la Bruxelles, respectiv
diplomaţi/ambasadori, asistaţi de persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii acestor delegaţii se reunesc o
dată pe săptămână pentru a dezbate pregăti propunerile, materialele supuse spre dezbatere şi deciziile Consiliului,
cu ajutorul unor echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort.
COREPER își creează comitete sau grupuri de lucru.
De asemenea, Consiliul dispune de un Secretariat General, cu sediul la Bruxelles, care pregăteşte şi implementează
deciziile Consiliului.
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, timp de şase luni (din ianuarie până în iunie, şi din iulie până în
decembrie), de câte fiecare stat membru, cu excepția Consiliului pentru Relaţii Externe şi Afaceri Generale, condus
de către Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), care este concomitent și
Vicepreședinte al Comisiei.
. Ministrul statului respectiv conduce şedinţele Consiliului.
Consiliul are o dublă natură, fiind concomitent parte a sistemului instituţional comunitar și instituţie de
reprezentare a guvernelor statelor membre.
Miniştrii de externe ai fiecărui stat membru al Uniunii Europene au calitatea de membrii ai Consiliului. Împreună
ei formează aşa numitul „Consiliu general”. Aceşti miniştri pot fi înlocuiţi sau acompaniaţi de acei colegi ai lor
(miniştri sau secretari de stat) care au competenţe naţionale particulare în domeniile prevăzute a fi discutate în
şedinţele Consiliului.

Mod de lucru
Fiecare ministru este mandatat să reprezinte Guvernul statului din care provine în cadrul reuniunilor
Consiliului. Astfel, fiecare ministru este direct răspunzător de deciziile luate în faţa Parlamentului naţional şi a
cetăţenilor pe care îi reprezintă.
Consiliul se întrunește la convocarea președintelui, chiar la inițiativa acestuia, a unuia din membri sau a
Comisiei.
Horărârile se adoptă prin vot, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate.
Majoritatea calificată este regula.
Majoritatea simplă se aplică referitor la chestiuni de procedură, cererea de studii din partea Comieiei, adoptarea
statutelor comitetelor prevăzute în tratate, sau prin stabilirea de limite și condiții Comisii.
Unanimitatea este cerută în ceea ce privește capitalurile și plățile, combaterea discriminării, mediu,
transporturi, ajutoare de stat, politica comercială comună, PESC, etc.

8
 Atunci când Consiliul este format din miniştrii responsabili cu un anumit domeniu (agricultură, transport,
finanţe etc.), atunci ei formează aşa-numitele Consilii „specializate” sau „sectoriale”. De fapt fiecare stat
membru are o „multiplă reprezentare” în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliile generale se
întâlnesc o dată pe lună şi, conform rezoluţiei adoptate de întâlnirea la nivel înalt de la Paris, din decembrie
1974, sunt împuternicite „să acţioneze ca iniţiator şi coordonator al activităţilor comunitare şi să asigure
continuitatea muncii”.
Consiliile specializate se pot întâlni fie simultan, fie între sesiunile Consiliilor generale. Acestea sunt
abilitate să dezbată probleme punctuale, cum ar fi: probleme economice şi financiare, bugetare, politica
pescuitului, politica mediului, politica socială, politica de dezvoltare, educaţie şi cercetare, transport,
agricultură etc.
Preşedinţia începe la data de 1 ianuarie a fiecărui an, dar după un ciclu de şase luni, această ordine se
schimbă, şi următorul mandat începe la 1 iulie. Aceeaşi rotaţie se aplică şi tuturor organelor subordonate
Consiliului, cum ar fi COREPER, grupurile de lucru şi alte întâlniri ale miniştrilor.
Preşedinţia Consiliului convoacă reuniunile ordinare şi extraordinare ale acestuia, urmare a unei iniţiative
proprii sau la cererea Comisiei sau a unui stat membru. Preşedinţia stabileşte, de asemenea, Ordinea de zi a
Consiliilor, pe care o face cunoscută Comisiei şi celorlalţi membri ai Consiliului cu cel puţin zece zile
înainte. Preşedinţia elaborează - cu 7 luni înainte - Calendarul semestrial al Consiliilor.
COREPER este format din funcţionari sau tehnicieni ai statelor membre, ocupându – se cu pregătirea
sesiunilor Consiliului, asigurarea activităţii sale între Sesiuni și asigurarea permanenţei acestei instituţii.
Numărul membrilor COREPER diferă de la un stat la altul, singurele constante reprezentându-le prezenţa,
din partea fiecărui stat, a unui Reprezentant Permanent şi a unui Reprezentant Permanent Adjunct.
Întrucât, în general, Consiliul se pronunţă asupra propunerilor Comisiei - fie că este vorba despre propuneri
de Regulament sau Directive - implicarea acesteia în activitatea COREPER devine, astfel, „primul nivel de
contact” al Comisiei cu statele membre, momentul în care cele două părţi îşi dau seama dacă o propunere
sau alta ar putea (sau nu) fi aprobată în Consiliu.
Preşedintele COREPER este Reprezentantul Permanent în faţa Uniunii Europene al statului care exercită
Preşedinţia Consiliului. Acesta elaborează ordinea de zi a Sesiunilor Consiliului în funcţie de rezultatul
activităţii COREPER. Astfel, subiectele asupra cărora există un acord în COREPER devin punctele „A”
din ordinea de zi, acestea nemaifiind dezbătute, ci doar votate. Cele asupra cărora nu s-a ajuns la acorduri
prealabile în COREPER se dezbat şi votează în Consiliu ca puncte „B” pe ordinea de zi.
Secretarul General se numeşte de către Consiliu prin unanimitate. Acelaşi Consiliu trebuie să stabilească,
prin norme interne, organizarea Secretariatului General şi să emită Regulamentul Interior.

Atribuțiile Consiliului
1) Adoptă, împreună cu Comisia și Parlamentul European, legislaţia Uniunii Europene sub formă de
regulamente, directive, decizii (care devin parte a legislaţiei naţionale a statelor membre), acţiuni comune
sau poziţii comune, recomandări sau opinii, concluzii, declaraţii sau rezoluţii.
2) Coordonează politicile economice generale la nivelul statelor membre, prin intermediul miniştrilor
economici şi de finanţe ai statelor membre, care formează Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare.
3) Coordonează acţiunile statelor membre şi cooperarea interguvernamentală.
4) Ratifică acordurile internaţionale care au fost anterior negociate cu Comisia Europeană (dintre Uniunea
Europeană şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale), în numele Uniunii Europene.
Ratificarea are loc după aprobarea Parlamentului European, cum ar fi în cazul acordurilor de asociere, sau
după consultarea acestuia.
5) Aprobă bugetul împreună cu Parlamentul European.
6) Defineşte şi pune în aplicare Politica Europeană şi de Securitate Comună. Pentru a răspunde mai
eficient crizelor internaţionale, Consiliul dispune de o forţă de reacţie rapidă, compusă din membri ai
forţelor armate naţionale, având ca atribuţii managementul crizelor, ajutorul umanitar şi menţinerea păcii.
7) Poate aplica amenzi în cadrul procedurii de deficit excesiv

9
 8) Dispune de un rol decisiv în procedura de modificare a tratatelor, de aderare a noi state membre și de
retragere din Uniunea Europeană a unor state membre
9) Poate adopta, revoca și modifica clauzele de salvgardare

4. CONSILIUL EUROPEAN

Este format din şefii statelor sau guvernelor statelor membre, președintele său şi Preşedintele Comisiei
EuropeneDacă situația o impune, fiecare membru poate fi asistat de un ministru, iar președintele Comisiei poate fi
asistat de un membru al Comisiei. Președintele Consiliului European este ales pentru un mandate de doi ani și
jumătate, mandat care poate fi reînnoit o singură dată. Votul este dat cu majoritate calificată.
Președintele Consiliului European pregătește și conduce lucrările acestui for, asigură coeziunea și consensul,
prezintă Parlamentului un raport al fiecărei întâlniri și asigură reprezentarea externă a Uniunii.

Istoric
Consiliul European este format din şefii de state şi de guverne, Preşedintele, un alt membru al Comisiei Europene
şi miniştrii de externe. Miniştrii de externe şi membrul Comisiei Europene au rol consultativ.
Ideea constituirii Consiliului European datează din anul 1974, când liderii politici au început să se întrunească
periodic. El este forul politic suprem al Uniunii Europene.
Această practică a devenit oficială cu ocazia Actului Unic European (1986), astfel că, în prezent, Consiliul
European se întruneşte, în principiu, de 4 ori pe an şi ori de câte ori e nevoie, în cadrul întrunirilor extraordinare
Deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt foarte importante din punct de vedere politic, dar nu au
valoare juridică. Pentru ca aceste decizii să fie puse în aplicare, este necesar să se urmeze procedura obişnuită
pentru adoptarea legislaţiei comunitare, în funcţie de domeniul respectiv.
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă referitor la chestiuni de procedură, la adoptarea
regulamentului de procedură și la procedura de revizuire ordinară a Tratatelor.

Mod de lucru
Consiliul European stabileşte liniile şi obiectivele politice fundamentale ale Uniunii Europene. El nu poate însă să
ia decizii cu efect juridic, dar are un drept directiv. Se întruneşte de cel puţin două ori pe an. În afară de acestea mai
are loc o întâlnire specială la nivel înalt în care sunt discutate temele cele mai importante. Şedinţele Consiliului nu
sunt publice, dar rezultatele şi concluziile lor sunt raportate în scris Parlamentului European.
Preşedinţia Consiliului European se asigură din şase în şase luni de către şefii de state şi de guverne din cadrul
Uniunii Europene, conform unei proceduri destul de sofisticate. De remarcat este faptul că statul care deţine
preşedinţia în Consiliul de Miniştri o preia automat şi pe cea a Consiliului European. Acest stat devine pentru
şase luni gazda Consiliului European.
Actul Unic European (AUE) a instituit Consiliul European ca instituţie.
Aşadar, Consiliul European nu deţine putere politică la nivel Uniune Europeană. Influenţa sa se manifestă la
nivel informal, deoarece şefii de state şi de guverne sunt cei care stabilesc liniile directoare în politica Uniunii
Europene, urmând ca instituţiile comunitare, în special Consiliul şi Comisia, să pună în aplicare, prin acte
comunitare, deciziile luate.

Atribuţii
Consiliul European are rol important în definirea orientărilor politice, economice şi sociale generale. După
Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit în mod oficial iniţiatorul politicilor majore ale Uniunii
Europene şi a fost mandatat să intervină pentru deblocarea eventualelor situaţii de criză sau pentru soluţionarea
unui dezacord între statele membre (între miniştrii din cadrul Consiliului Uniunii Europene). Consiliul stabileşte
priorităţile şi calendarul construcţiei europene, cum ar fi de exemplu reforma Tratatelor Uniunii sau finanţările din
bugetul Uniunii, poziţia Uniunii pe scenă internaţională, având rol esenţial pe plan internaţional prin Politica
Europeană de Securitate Comună.
Principalele atribuții ale Consiliului European sunt următoarele:

10
- Propune Parlamentului European un candidat la funcția de Președinte al Comisiei
- Numește Comisia pe baza votului Parlamentului European
- Numește Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună
- Identifică obiectivele și interesele strategice ale Uniunii Europene
- Definește politica de apărare comună
- Are competențe în ce privește revizuirea tratatelor
- Are competențe referitoare la procedura de retragere a unui stat din Uniunea Europeană

11