Miinea Cristian-Madalin grupa 4 Psiholiogie an 1

Tipologii culturale ale comunitatii traditionale

Folclorul nostru cuprinde atât obiceiurile de peste an, cât și acele obiceiuri care marchează
momente importante din viața omului și păstrează, în mare măsură, datinile privind nașterea,
trecerea în rândul flăcăilor de însurat sau a fetelor de măritat, căsătoria și moartea.

Rituri sau ceremonii sunt considerate a fi fenomenenaturale (nașterea, pubertatea, moartea)

dar și fenomene sociale (căsătoria) care au o dimensiune culturală și sunt marcate, în toate culturile.
Obiceiurile, ceremoniile și riturile reflectă, ca orice fapt de folclor, concepția despre lume a
oamenilor, contextul socio-cultural în care trăiesc.

Folcloriștii numesc astăzi tradițiile în legătură cu nașterea, inițierea, căsătoria sau moartea
obiceiuri, ceremonialuri sau rituri de trecere. Termenul de rituri de trecere aparține marelui folclorist
francez Arnold Van Gennep fiind teoretizat în lucrarea sa “Les rites de passage” .

Riturile și ceremoniile de trecere însoțesc orice schimbare de loc, de stare, de situație socială
ori de vârstă. Prin ideea lor fundamentală și prin forma lor generală ele reproduc trecerile din natură.
Ele nu sunt doar o succesiune întâmplătoare de fapte, de acțiuni ceremoniale sau rituale, ci se
organizează după o anumită gradație, pe care Van Gennep o numește secvență. Acest caracter de
secvență apare clar în ceremonialul căsătoriei în care tinerii trec treptat, pas cu pas, de la starea de
celibatari la cea de căsătoriți. Uneori gradația continuă până la îndeplinirea completă a căsătoriei,
până la nașterea primului copil.

Pentru trecerile puternic marcate ritualic în majoritatea societăților umane, la nivelul oricărui
tip de mentalitate, operează dicotomia fundamentală “sacru/profan”. La comunitățile primitive,
sacrul domină asupra profanului, fiind prezent în orice fază a vieții individului. În gândirea individului
nici un ac nu este cu totul independent de sacru. Prezența acestuia se face cu atât mai simțită în
momentele de criză care se manifestă atât la nivelul timpului cosmic, cât și la nivelul timpului
individual, (al “vieții de om”), pe durata căruia au loc mai multe treceri: naștere, pubertate, căsătorie,
moarte.

Riturile de trecere, în contextul obiceiurilor vieții de familie, înglobează momentele esențiale

pe care le parcurge ființa umană: nașterea, căsătoria și moartea. Modalitățile de manifestare a
omului în fața acestor treceri presupun o anumită formă de comunicare ce se dovedește a fi, de cele
mai multe ori, una simbolică, rezultat al unei gândiri, de asemenea simbolice, prin intermediul căreia
individul se instituie în lume. Orice trecere presupune o ruptură de vechea stare, o depășire a
statutului anterior, acestea reprezentând elemente obligatorii în drumul de inițiere pe care omul îl
parcurge pentru a dobândi o nouă condiție. Renunțarea la un anumit statut determină o situație
existențială precară, intrarea într-o stare de prag sau de limită, ce aduce cu sine o anumită situație de
dezechilibru existențial. Astfel, manifestările ceremoniale care însoțesc schimbările de statut ale
omului au, ca primă finalitate, restabilirea echilibrului pierdut prin intermediul acestor treceri.
Etapele esențiale ale existenței umane sunt percepute ca niște treceri de la o stare la alta, care se
configurează în interiorul unor sisteme diferite de relații, implicând, de asemenea, modele diferite de
comportament.

Actele ceremoniale care însoțesc fiecare etapă sunt performate cu scopul inițierii și pregătirii
individului pentru accederea în noua stare. Trecerea propriu - zisă de la un statut existențial la altul
se dovedește, de cele mai multe ori, anevoioasă, deoarece beneficiarul riturilor traversează o situație
liminară, de prag, situată între cele două condiții existențiale. Acest fenomen este determinat de
anularea identității individului care parcurge o călătorie de inițiere, accederea la o nouă identitate
producându-se abia în urma restabilirii echilibrului pierdută odată cu părăsirea statutului existențial
anterior.

Indiferent de tipul de cultură primitivă/tradițională sau modernă - riturile de trecere mediază

între natură (naștere, pubertate și moarte) și cultură (conștientizare, ritualizare), între biologic și
social (căci nu e de ajuns că de la naștere oamenii se împart în bărbați și femei; pentru a deveni
adevărat bărbat sau femeie sunt necesare anumite ceremonii, acte, rituri pentru a marca maturitatea
sexuală, trecere în grupul social al adulților, împlinirea condiției pentru căsătorie și procreație), între
individ și grup. Deși fiecare se naște și moare singur, individul nu poate să supraviețuiască în
singurătate în afara grupului de care îl leagă firele infinite ale raporturilor sociale.

În folclorul românesc se păstrează încă numeroase obiceiuri în legătură cu momentele cele

mai importante din viața omului, cu nașterea, cu trecerea în rândul flăcăilor de însurat sau al fetelor
de măritat, cu căsătoria și cu moartea.Unele din aceste obiceiuri aveau caracter sărbătoresc, ceea ce
justifică existența și bogăția creațiilor artistice populare în cadrul obiceiurilor tradiționale legate de
momente importante ale vieții omului.

În folclorul nostru, cele mai multe dintre ceremoniile și riturile de trecere s-au păstrat având
caracterul lor îndătinat tradițional, adică funcția de obicei. Dar, dincolo de acestea, obiceiurile legate
de momentele importante din viața omului sunt, în viața de azi a satelor, mai ales manifestări
folclorice cu caracter de spectacol, prilej de petrecere și de scoatere în relief a unor genuri ale
creației populare. La toate aceste obiceiuri, caracterul de festivitate, de spectacol se accentuează pe
zi ce trece.

De o mare vechime, toate obiceiurile legate de momentele importante din viața omului au
păstrat semnele epocilor prin care au trecut până au ajuns la noi. Din această cauză ele sunt
documente ale unei îndelungi dezvoltări istorice. Nucleul inițial a trecut prin multe schimbări de
conținut, de formă și de funcție, a pierdut unele elemente, dar a și primit altele noi.