Liceul Teoretic Ion Cantacuzino Pitești

Școala Postliceală Sanitară

Patologia familiei

Elev: Florea Petruța – Alexandra

Clasa: III – C

Profesor coordonator: Gogel Ecaterina

 Motto:
«Sãnãtatea e un drept fundamental al omului si în acelasi timp un obiectiv social mondial.» (Din declaratia de
la Alma-Ata 1978)

Patologia familiei

 Familia reprezintã un sistem social, celula de bazã a societãtii, ce defineste un grup de

persoane ce au resedintã comunã, sunt înrudite sau legate biologic, legate afectiv, ce coopereazã
economic si are cel putin o pereche, ce întretine relatii sexuale acceptate de societate, cu posibilitãti
de reproducere sau adoptare de copii.
Din punct de vedere bio-psiho-social familia poate fi consideratã ca fiind:
- biologic: un sistem de transmitere geneticã;
- psihologic: un sistem de dezvoltare a personalitãtii si a afectivitãtii;
- social: sistemul durabil în cursul istoriei, cu functii de protectie si de satisfacere a nevoilor sociale.
O familie poate sã includã 3-4 generatii, în special familia traditionalã ruralã, dar câmpul
emotional cuprinde 3 generatii. Membrii unei familii se nasc sau sunt adoptati, cresc, se cãsãtoresc si
rãmân în aceeasi familie pânã la moarte sau pãrãsesc familia de bazã, întemeind o nouã familie, cu
altã resedintã, rolurile se schimbã.
Scopul unei familii este de a asigura membrilor sãi satisfacerea nevoilor, prin actiunea conjugatã a
tuturor membrilor pe perioada întregii vieti si acest lucru asigurã supravietuirea familiei, desi
membrii ei mor, cu fiecare generatie.
Nevoile familiei sunt: habitat, alimentatie, resurse sanitare, sociale, intelectuale, emotionale
si spirituale.
Evolutia familiei de-a lungul istoriei s-a suprapus evolutiei societãtii, ea rãspunzând prin
functiile de protectie sau sociale necesitãtilor si împrejurãrilor timpului. Astfel, în societatea
româneascã, pe mãsurã ce au apãrut primele crese sau grãdinite la dispozitia unei comunitãti, aceste
institutii au preluat unele din functiile de protectie si sociale ale familiei. Dar societatea în
permanentã transformare are nevoie ca membrii sãi sã dispunã de flexibilitate si o adaptabilitate în
continuã crestere, iar familia constituie matricea acestei adaptãri psiho-sociale.
Cercetãri psihologice, psihiatrice si studii populationale au dovedit cã evenimentele majore
negative, ce pot duce la distrugerea familiei (moarte, divort) prin efectele stressante, duc la afectarea
stãrii de sãnãtate a celorlalti membrii ai familiei. A fost de asemenea scos în evidentã faptul cã în
anumite familii în care apar mai frecvent diferite boli, existã probleme grave ca: violenta dintre soti,
abuzuri asupra copiilor, separãri între soti în acelasi habitat.
Morbiditatea, mortalitatea si rata internãrilor sunt crescute în familiile ce pierd un membru prin
deces. Vârsta de deces este mai scãzutã statistic la persoanele ce au rãmas de tinere vãduve. Chiar
afectiunile infectioase sunt mai periculoase la familiile cu probleme grave, prin scãderea imunitãtii
membrilor sãi. Orice boalã apãrutã într-o familie poate influenta starea de sãnãtate a celorlalti
membrii, poate afecta functionalitatea unei familii si cu cât afectiunea este mai de lungã duratã si
gravitatea ei mai mare, repercursiunile asupra functionalitãtii familiei sunt mai severe.
Medicul de familie este cel care cunoaste toate problemele bio-psiho-sociale ale familiei si el
poate actiona pentru a preveni sau trata orice dezechilibru apãrut. Medicul de familie este acela care
cunoaste factorii de risc familial: comportament alimentar, consum de alcool, fumat, sedentarism,
stress familial, dar si pedigree familial. Prin el se poate actiona în problematica profilaxiei primare si
implicit la scãderea mortalitãtii generale si a cresterii sperantei de viatã. De asemenea, medicul de
familie trebuie sã stie cã în familiile stressate, mamele apeleazã mai des la consultatii pentru copiii,
desi acestia nu prezintã tulburãri organice, doar mamele sunt cele stressate.
Relatiile benefice pe care se întemeiazã familiile sunt bazate pe afectiune, ambiantã
armonioasã, loialitate, dragoste si grijã, iar familia clãditã pe aceste relatii este o familie functionalã.
Dacã din contrã, într-o familie intervin relatii de urã, de vinovãtie, restrictii, pedepse, stãri
conflictuale, atunci este vorba de o familie disfunctionalã.
Sãnãtatea este definitã de OMS ca acea stare de bine fizic, mental si social, în absenta bolii
sau infirmitãtii. Sãnãtatea familiei depinde de sãnãtatea fiecãrui membru al sãu, dar si de
interactiunea dintre membrii familiei si interactiunea familiei cu alte sisteme sociale. Însã este foarte
greu de apreciat o «stare de complet bine», cãci odatã cu evolutia societãtii, bunãstarea
caracterizeazã societatea modernã, iar pretentiile în legãturã cu calitatea vietii au crescut, ele deci
depind de fiecare membru al familiei, de pretentiile familiei si nu în ultimul rând de comunitate si
societatea în care se gãseste familia.
Criteriile de diagnostic al stãrii de sãnãtate, parcug cele trei etape: bunãstare fizicã, bunãstare
mentalã, bunãstare socialã.
a) Bunãstare fizicã (biologicã) a familiei este datã de bunãstarea fizicã a fiecãrui membru al
familiei.
-Corporalitatea este o realitate biologicã, iar în ciclul familiei, de la nastere, prin diferentiere,
crestere, maturizare si îmbãtrânire, ea corespunde unor parametrii normali, ce tin de vârstã, sex, rasã.
Bunãstarea fizicã (biologicã) a familiei înmãnuncheazã aspectul exterior, structuri morfologice
interne, functii si particularitãti fiziologice, biochimice, endocrine si nervoase ale fiecãrui membru al
familiei.
Criteriile de apreciere sunt clinice si paraclinice. Examenul clinic complex (anamnestic si fizic),
mãsurarea unor parametrii antropologici si evidentierea integritãtii si armoniei constructiei
organismului. Examenul paraclinic cu evidentierea capacitãtilor functionale pasive si active conform
standardelor pentru vârstã, sex. Constante biologice cores-punzãtoare în examinãrile de laborator si
evidentierea vitalitãtii fizice si a vigorii în lipsa factorilor de risc.
b) Bunãstarea mentalã prin dezvoltarea optimã a capacitãtii membrilor unei familii si
familiei în întregime într-un anumit cadru de referintã (intelectual, emotional).
Criterii:
- munca folositoare a fiecãrui membru, participarea la sarcinile din familie, împãrtirea sarcinilor
(ritmicitate, intensitate).
- relaxare plãcutã, odihnã corespunzãtoare, folosirea timpului liber.
- relatii interpersonale bune (sot-sotie, mamã-copii, tatã-copii, bunici-pãrinti, bunici-copii)
- capacitatea de adaptare la schimbãri
- controlul instinctelor, lipsa conflictelor.
- armonie interioarã, legãturi afective solide.
- comunicare eficientã, spontanã.
- comportament etico-moral adecvat.
- atmosferã caldã, prietenoasã, plinã de optimism.
c) Bunãstare socialã conditionatã de bunãstarea fizicã si mentalã, cãci numai o familie a
cãrei membrii sunt în plenitudinea acestor atribute poate sã-si exprime comportamentul în mod
favorabil în sânul familiei, al comunitãtii si societãtii. Dar si factorii de bunãstare socialã,
influenteazã în mod hotãrâtor bunãstarea fizicã si mentalã a membrilor unei familii si familiei ca
sistem social.
Criteriile de apreciere a bunãstãrii sociale sunt oglindite de satisfacerea nevoilor fundamentale ale
familiei:
- habitat corespunzãtor, locuintã igienicã, cu numãr suficient de camere, încãlzire, iluminare, aerisire
adecvatã, dotãri igienico-sanitare corespunzãtoare numãrului membrilor, mediu ecologic si geografic
sãnãtos.
- alimentatie echilibratã, adecvatã vârstei si activitãtii cu predominanta produselor naturale.
- odihnã, cu petrecerea plãcutã a timpului liber, concedii la sfârsit de sãptãmânã si anual în naturã.
- activitãti profesionale si complementare care sã-i producã satisfactie si sentimentul de realizare.
- educativ- posibilitatea de a apela la institutii de învãtãmânt prescolar, scolar, institutii si organizatii
culturale, stiintifice, sportive, turistice, religioase.
- sanitar-social:
- accesibilitatea la serviciile de sãnãtate
- posibilitatea de a avea un medic de familie
- folosirea serviciilor de sãnãtate preventivã (imunizãri, vaccinãri)
- folosirea serviciilor specializate (ambulator + spital).
- folosirea serviciilor recuperatorii (fizioterapie, cure balneare)
- institutii sociale pentru copii (crese), cãmine pentru bãtrâni, bolnavi cronici (spitale de cronici,
azile), handicapati (inst.de instruire, recuperare)
Comportamentul fatã de sãnãtate al unei familii se poate aprecia prin modul de autoevaluare a
problemelor de sãnãtate, prin starea de sãnãtate la zi a membrilor sãi, prin atitudinea pe care familia
o ia în cazul aparitiei unei boli sau a suspiciunii de îmbolnãvire. Acest comportament fatã de propria
sãnãtate poate fi evaluat prin indici care indicã prezentarea din proprie initiativã la controalele
“jalon” corespunzãtoare vârstei a controlului sãnãtãtii, precum si prin frecventa folosirii serviciilor
medicale preventive (teste, analize, imunizãri).
O comunitate de elemente structurale permit familiilor sã functioneze eficient pentru promovarea
sãnãtãtii familiei - Pratt le numeste familii cu energie.
Toti membrii interactioneazã pentru:
-teluri socio-profesionale adecvate fiecãrui membru si distractii comune
-conversatie si activitãti în casã si în afarã
-contacte active si variate cu :
-grupuri de interes, de vârstã, profesie;
-organizatii (educationale,politice, recreative)
-caracteristici functionale:
-familii active(activitãti sportive, cautã activ alimentul preferat, serviciul necesar)
-familii maleabile în organizare
-roluri flexibile(curãtenia casei o face oricine în lipsa celui responsabil)
-puterea e împãrtitã
-toti participã la decizii
-responsabili toleranti
-autonomie ridicatã- fiecare membru
În structura familiei sunt urmãrite 5 aspecte:
1. Interactiunea dintre membrii familiei
a. Interactiunea sot-sotie (frecventã si tipuri)
b. interactiune mamã-copil
c. interactiune tatã-copil
d. preferinta bãrbatului pentru rolul de tatã sau profesional
e. interactiuni familiale combinate.
2. Interactiunea cu alte sisteme sociale
a. intensitatea participãrii în comunitate (organizatii, cluburi)
b. nr.de localitãti vãzute (pentru sãnãtate,biserici, recreere)
c. intensitatea actiunilor culturale (cursuri,realizãri, audieri).
d. varietatea activitãtii copilului
e. activitãti combinate ale familiei în afara casei
3. Eforturi active de a face fatã situatiei.
a. eforturi de a mentine sãnãtatea (fãcute de pãrinti).
b. instalatii pentru mentinerea sãnãtãtii
c. echipamente de mentinere a sãnãtãtii copilului.
d. echipamente pentru antrenamentul copiilor.
4. Libertãti si responsabilitãti individuale ale membrilor:
a. controlul copilului se face de cãtre pãrinti cu agresivitate scãzutã
b. rare conflicte obstructive între soti.
c. pãrintii îsi sustin copilul
d. autonomia copilului
e. autonomia membrilor.
5. Flexibilitate, rigiditate în relatiile de roluri în familie
a. diviziunea conjugalã a sarcinilor
b. diviziunea conjugalã a îngrijirii sãnãtãtii copilului
c. diviziunea conjugalã a îngrijirii sãnãtãtii celuilalt sot.
d. cum se împarte puterea în deciziile ce privesc familia (se iau unilateral decizii).
Fatã de familia traditionalã, de-a lungul timpului a apãrut familia energizatã care activeazã
mult mai eficient pentru apãrarea si protectia sãnãtãtii membrilor sãi.
Familia energizatã- toti membrii sunt angajati în interactiuni variate, reglate unii cu altii.
Familia energizatã are prin membrii sãi legãturã cu comunitatea printr-o participare activã a
membrilor sãi la viata comunitãtii, printr-o autonomie a ei si participare ce încurajeazã
individualitatea fiecãrui membru, iar problemele familiei sunt rezolvate în mod creator.
Bãrbatii sunt profund implicati în functionarea familiei, spre deosebire de familia traditionalã în care
acest lucru era fãcut de femei si copii, iar aceasta contribuie la mentinerea sãnãtãtii întregii familii.
Familia energizatã profitã mult mai mult de serviciile medicale, fiindcã femeia si copiii sunt
mai angajati în activitãti de grup ale comunitãtii.
Familiile cele mai sãnãtoase aveau cele mai putine conflicte dusmãnoase, controale ale copilului
caracterizate prin autonomie, spirit de întrajutorare si se încurajau reciproc.
Competenta familialã este consideratã rãspunzãtoare de sãnãtate sau disfunctii psihologice (prin
comunicare familialã, organizare familialã, conflicte familiale).
Modelul presupune existenta unor scopuri comune în a stimula dezvoltarea copiilor pentru a deveni
adulti independenti si pentru a stabiliza personalitatea pãrintilor.
Dupã aceste nivele de competentã familialã, familiile au fost clasificate în:
1. Familii optime
2. Familii competente, dar îndurerate
3. Familii disfunctionale
4. Familii puternic disfunctionale.
Familia optimã:
- pãrintii sunt implicati în relatii în care puterea este împãrtitã. Fiecare pãrinte îl considerã pe celãlalt
competent
- pãrintii au un înalt grad de intimitate psiho-socialã si o legãturã afectivã neobisnuitã
- pãrintii au un înalt grad de satisfactie sexualã
- pãrintii au o individualitate foarte evoluatã
- pãrintii nu sunt în competitie
- relatiile pãrintilor cu pãrintii lor si prietenii sunt calde sii satisfãcãtoare, dar nu au intensitatea
relatiilor maritale.
- sunt absente relatiile încãrcate emotional, care sã concureze cu relatia maritalã.
Familia optimã se bazeazã pe:
- discutii în situatiile cu probleme, discutii eficiente
- claritate în comunicãri, nivel ridicat de spontaneitate.
Membrii familiei preiau responsabilitatea pentru gândurile, planurile si actiunile lor, întrajutorându-
se reciproc.
Familia optimã are o paletã largã de sentimente, multã simpatie si nimic nu sugereazã un conflict
nerezolvabil:
- Atmosfera caldã, afectuoasã plinã de optimism
- Nivele crescute ale maternitãtii psihologice. 
Tata - are succes în profesie, considerã o mare satisfactie sã fie mentor al tinerilor, lucreazã mult.
- îi rãmâne timp pentru familie.
Mama - considerã satisfactia majorã în familie si cãsnicie, dar au si preocupãri în afara familiei.
 Copiii - au o dezvoltare corespunzãtoare vârstei pe plan cognitiv, psihic si social.
- sunt prietenosi, deschisi, activi, deseori atletici, sãnãtosi clinic si paraclinic. Copiii mici, indiferent
de sex sunt mai putin disciplinati, dar mai expresivi si îsi exprimã deschis sentimentele.
Deci, din punct de vedere al organizãrii, al structurii familiei si al functiilor acesteia, o familie
sãnãtoasã trebuie sã rãspundã urmãtoarele deziderate:
1. O împãrtire echitabilã a puterii
2. Organizare flexibilã
3. Rezolvarea problemelor în mod adaptativ
4. Mecanisme active prin care se face fatã problemelor
5. Nivele înalte ale interactiunii
6. Contacte multiple în interiorul si în afara familiei.
7. Sprijin pentru dezvoltarea personalitãtii.
8. Încurajarea autonomiei în cadrul grupului. 
În pãstrarea sãnãtãtii fiecãrui individ în parte, un rol important îl are familia, cãci asa cum
spunea M.Field, pãstrarea sãnãtãtii e ca o stare umanã care «intereseazã toate institutiile, toate
subsistemele marelui sistem care se cheamã societate».

Infertilitatea conjugală

Exista numerosi medici care prefera termenul de infertilitate in loc de sterilitate. Specialistii
americani de exemplu considera ca sterilitatea este incapacitatea unui barbat de a fecunda si a unei
femei de a ramane gravida, ceea ce este iremediabil, neputandu-se corecta, iar infertilitatea este
incapacitatea femeii de a ramane insarcinata intr-un interval de 1-2 ani dar priveste si avorturile
repetate si/sau nasterea unor copii morti sau neviabili, fiind insa tratabila. Exista si situatiile in care,
planificandu-se contactul sexual in perioadele fertile, si nu atunci cand exista dorinta, apar anumite
tulburari: la femei frigiditatea, iar la barbati tulburari de dinamica sexuala. In aceste situatii cea mai
importanta este comunicarea dintre cei doi, si manifestarile de afectiune si tandrete.
Clasificare:
Poate fi primara, in acest caz femeia nu a ramas nici macar o data insarcinata, sau secundara
daca, timp de 2 ani de la ultima sarcina, femeia nu mai ramane din nou gravida. Fie ca este vorba de
o infertilitate primara sau secundara, numai un consult detaliat poate sa stabileasca cu certitudine
cauzele.
Cauze care pot determina sterilitatea
1. Sterilitatea prin anovulatie la femei, respectiv sterilitatea " secretorie " la barbati, adica lipsa
spermatozoizilor.
2. Obstructia tubara la femei si imposibilitatea accesului spermatozoizilor pana in trompe pentru a se
intalni cu ovulul.
3.Zigotul nu se formeaza sau este purtator al unei anomalii grave.
4. Endometrul este absent sau impropriu pentru nidare.
Impactul psihologic
Cea mai afectata este femeia care, prin incapacitatea de a ramane insarcinata, isi simte amenintata
feminitatea, increderea in ea si implinirea atat pe plan afectiv cat si profesional. Pentru ea sterilitatea
este un adevarat handicap si este profund afectata de ideea ca nu isi poate indeplini menirea, aceea de
a da nastere unor urmasi. In cazul barbatilor incapacitatea de a deveni parinte este mai degraba
perceputa ca o criza de personalitate. Indiferent de caz insa, ambii parteneri privesc problema
sterilitatii ca pe ceva jenant, evitand sa discute despre asta cu familia sau cei apropiati, de cele mai
multe ori ajungandu-se pana la izolarea fata de cei din jur.
Fiecare problema are solutia ei
 Exista diverse tehnici medicale ce se pot folosi pentru a depasi dificultatea de a avea copii.
Inainte de a cere insa un astfel de ajutor trebuie sa existe doi ani de incercari repetate fara nici o
reusita. Apoi, daca problema persista, cuplul poate consulta un medic care va face o evoluare dupa
numeroase discutii si dupa examenul clinic. Aceasta evaluare va permite stabilirea cauzelor
sterilitatii si gasirea solutiei potrivite pentru cei doi.
Probleme ale ovulatiei sau ale trompelor. La femei, problemele de ovulatie sunt pe primul loc in lista
cauzelor sterilitatii: peste 30% din cazuri. Obstructia trompelor dupa o sarcina extrauterina sau in
urma unei infectii este des intalnita. Totusi, cea din urma cauza de sterilitate s-a mai diminuat in
ultimii ani: folosirea prezervativului a redus numarul infectiilor sexuale care favorizeaza infectia
trompelor. La femei sterilitatea poate avea si alte cauze: o endometrioza, o boala datorata prezentei
tesutului uterin in afara uterului, o anomalie a colului uterin, modificari ale mucusului cervical ce
impiedica trecerea spermatozoizilor sau formarea anticorpilor contra acestora.
Se cunoaste de mult timp ca viata afectiva are influenta directa asupra functiei de
reproducere (asupra ovulatiei de exemplu), incidenta componentei psihice a infertilitatii fiind
considerabila. Efectele vietii emotionale se regasesc la ambii parteneri, deoarece si spermatogeneza
poate fi modificata de stres sau oboseala. Acest aspect conduce la problema infertilitatii conjugale,
deoarece dimensiunea cuplului nu mai poate fi neglijata nici in plan somatic si nici in dimensiunea sa
interactiva.
Infertilitatea traduce un compromis intre o dorinta constienta, declarata, dorinta de copil si
dorinte inconstiente contradictorii. Ea are particularitatea de a trimite direct la temele conflictuale ale
sexualitatii si filiatiei, spre deosebire de alte suferinte fizice care, captand intreaga preocupare a
individului, ajung sa camufleze de fapt conflictul psihic. La unii subiecti, apar in discutii anumite
reprezentari preconstiente sau inconstiente pana in acel moment, reprezentari centrate pe maternitate,
sarcina sau filiatie. Exista insa si persoane care, dimpotriva, se apara de suferinta lor tocmai prin
intermediul simptomului somatic. Sunt cei care nu vorbesc decat despre infertilitatea lor, declarandu-
se total multumiti pe celelalte planuri.
Infertilitatea secundară. De ce nu pot rămâne însărcinată după ce am născut?
Din punct de vedere psihodinamic, in multitudinea de cazuri de infertilitate cu cauza necunoscuta, se
contureaza anumite conflicte psihice subiacente simptomului. Locul copilului este ocupat deja.
Exista cupluri in care s-a stabilit deja un echilibru parental, in sensul ca unul dintre parteneri joaca
rolul de parinte, iar celalalt de copil. Pentru partenerul-copil este greu, daca nu imposibil, sa renunte
la acest rol, iar pentru partenerul-parinte este de asemenea dificil sa-si asume „cresterea" de unul
singur a inca unui copil, cel real. Exista si situatii in care unul dintre parteneri, femeia de obicei, are
in ingrijire o alta persoana (un parinte bolnav sau neputincios, un frate mai mic fata de care si-a
asumat rolul de mama). Sau exista femei care si-au crescut fratii mai mici, pasandu-li-se de catre
parinti intrega responsabilitate. Aceste femei si-au implinit deja maternitatea, si-au jucat rolul
matern.
Relatia fuzionala. Exista cupluri fuzionale, care functioneaza intr-o aparenta armonie, fac
totul impreuna: munca, studii, viata cotidiana. Sunt relatii in care partenerii dezvolta o puternica
dependenta afectiva reciproca. Un copil nu mai are practic loc in aceasta relatie diadica.
Relatia disfunctionala sexual. Exista cupluri a caror relatie sexuala este foarte saraca sau care nu au
avut practic relatii sexuale genitale. Plangerea vizeaza aici mai curand insatisfactia relatiei sexuale.
Negarea feminitatii. In unele cazuri femeia infertila este nascuta intr-un moment sau intr-o situatie
in care parintii isi doreau un baiat. Pentru a fi iubita, fetita intra intr-un rol masculin pe care il joaca
toata viata, impiedicand-o sa devina mama.
Imposibilitatea identificarii cu mama. Pentru a deveni mama, femeia are nevoie sa se identifice cu
propria mama, sa-si anticipeze modul de functionare matern pe baza amintirilor tandre din copilarie.
Daca aceste amintiri lipsesc, daca relatia cu mama a fost traumatizanta, femeia nu poate juca la
randul ei rolul de mama.
Maternitatea ca reparatie. Reprezinta situatia in care motivatia de a avea un copil vizeaza reparatia
relatiei cu mama (sau cu ambii parinti). „Voi da copilului meu ceea ce nu am primit eu" suna motivul
pentru care aceste femei isi doresc copii. Aceasta este partea constienta a dorintei lor. Apare insa
curand si partea inconstienta, teama de a nu fi la fel ca parintii, de a nu repeta greselile acestora, lipsa
experientei de a fi un parinte bun.
Maternitatea-catastrofa. In unele situatii, nasterea este asociata cu un eveniment traumatizant, boala
sau moarte. Poate fi vorba chiar de mama femeii, care a dezvoltat o depresie post-partum severa, a
facut un cancer genital dupa nastere sau chiar a murit la nastere, sau de povesti catastrofale legate de
nastere, auzite la varste timpurii, care se transforma in reprezentari traumatice. De asemenea, aceasta
teama apare si la femeile care au in antecedente pierderi de sarcina. In ciuda dorintei constiente de
copil, teama inconstienta de repetitie blocheaza reproducerea.
Maternitatea ca distrugere a feminitatii. Exista femei pentru care sarcina reprezinta un atac la adresa
corpului, ducand la deformarea, mutilarea lui. Aceste femei se simt dorite, iubite doar pentru
aspectul lor fizic, frumusetea fiind singura lor valoare, pe care se tem sa nu o piarda.
Conflictele din cuplu, neincrederea in partener. Chiar daca exista dorinta de copil, conflictele si
tensiunile cu partenerul, faptul de a nu vedea in acesta un tata bun si de a nu putea anticipa o relatie
familiala armonioasa, pot duce la infertilitate.
Presiunea celor din jur. In multe situatii femeia resimte o reala presiune din partea partenerului, a
parintilor, sau chiar a anturajului. Daca aceste asteptari ale celorlalti sunt resimtite ca o conditionare
(in cazul persoanelor cu o stima de sine scazuta) se poate activa mecanismul inconstient de refuz, de
"cerere" de a fi iubit neconditionat.
Aceste cazuri reflecta faptul ca, uneori anularea simptomului se poate realiza ajutandu-l pe
pacient/pacienta sa formuleze conflictul care sta la baza infertilitatii sale, dar pe care il ignora.
Existenta acestei fantasmatici legate de tot ceea ce tine de maternitate (inclusiv de conceptie) releva
o data in plus necesitatea colaborarii dintre medic si psihoterapeut.

Contestarea relatiilor de filiatie

Filiatia este legatura juridica dintre o persoana si parintii ei. Filiatia fata de mama este
denumita, materna, maternitate, iar fata de tata, ea este denumita paterna, paternitate. Filiatia fata de
mama rezulta din faptul nasterii si se dovedeste cu certificatul original constatator al nasterii, eliberat
pe baza inregistrarilor de starea civila.
Copilul nu poate reclema o stare civila contrara aceleia care rezulta din certificatul de nastere
si folosirea starii civile conforme cu acest certificat. De asemenea, nimeni nu poate contesta starea
civila a copilului care are folosirea unei stari civile conforme cu certificatul sau de nastere. In situatia
in care s-a omis inregistrarea nasterii in registrul de stare civila ori copilul a fost trecut in registrul de
stare civila ca fiind nascut din parinti necunoscuti. Filiatia fata de mama poate fi stabilita si prin
recunoasterea facuta de catre mama prin declaratia la oficiul de stare civila, printr-un inscris autentic
sau prin testament. Recunoasterea, chiar facuta prin testament, nu se poate revoca. Urmarindu-se
stabilirea cu strictete a situatiilor reale, legea permite contestarea recunoasterii filiatiei facuta de catre
mama. Acest drept de contestare este imprescriptibil si poate fi exercitat de catre toti cei interesati,
inclusiv de catre procuror. Insasi mama care a facut recunoasterea filiatiei o poate contesta daca
recunoasterea nu corespunde realitatii. Regula dupa care filiatia fata de mama se dovedeste numai cu
certificatul de nastere mai cunoaste o exceptie si anume aceea a dovedirii filiatiei fata de mama, prin
orice mijloc de proba, in fata instantei de judecata, atunci cand dovada nu se poate face cu
certificatul constatator al nasterii .
Actiunea pentru stabilirea filiatiei fata de mama apartine numai copilului, ea nu se prescrie in
timpul vietii copilului si poate fi pornita de catre reprezentantii legali ai copilului in cazul cand
acesta este minor sau pus sub interdictie; mostenitorii copilului nu pot introduce actiunea de
stabilirea a filiatiei fata de mama, insa pot continua actiunea introdusa de catre acesta. In scopul
ocrotirii depline a intereselor copilului, actiunea pentru stabilirea filiatiei fata de mama poate fi
introdusa si impotriva mostenitorilor pretinsei mame.
Filiatia fata de tata pentru copilul provenit din casatorie se stabileste in temeiul prezumtiei
legale potrivit careia copilul nascut in timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei, iar copilul nascut
dupa desfacerea, declararea nulitatii sau anularea casatoriei are ca tata pe fostul sot al mamei, daca a
fost conceput in timpul casatoriei si nasterea sa a avut loc inainte ca mama sa sa fi incheiat o noua
casatorie. Paternitatea poate fi tagaduita, daca este cu neputinta ca sotul mamei sa fie tatal copilului.
Actiunea in tagaduirea paternitatii poate fi pornita numai de sot; mostenitorii sai pot continua
actiunea introdusa de el. Daca sotul este pus sub interdictie, actiunea poate fi pornita de tutore cu
incuviintarea autoritatii tutelare. Termenul de introducere a actiunii este de sase luni de la data cand
tatal a cunoscut nasterea copilului. In cazul cand tatal a fost pus sub interdictie inainte de implinirea
acestui termen, un nou termen de sase luni curge pentru tutore de la data cand acesta a aflat despre
nasterea copilului. Daca actiunea nu a fost pornita de tutore, ea poate fi pornita de tata in termen de
sase luni de la ridicarea interdictiei. Filiatia fata de tata, pentru copilul rezultat din afara
casatoriei, se poate stabili prin recunoasterea facuta de tatal sau ori pe baza hatararii judecatoresti
pronuntata in actiunea de stabilire a paternitatii. Dupa moartea copilului, acesta poate fi recunoscut
numai daca a lasat descendenti firesti. Recunoasterea se face prin declaratie la serviciul de stare
civila o data cu inregistrarea nasterii sau ulterior inregistrarii; recunoasterea poate fi facuta si prin
inscris autentic sau prin testament. Recunoasterea, chiar facuta prin testament, nu se poate revoca.
Recunoasterea poate fi contestata de catre orice persoana interesata, in cazul cand nu corespunde
adevarului; atunci cand recunoasterea este contestata de catre mama, de copilul recunoscut sau de
descendentii acestuia, proba paternitatii este in sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor
acestuia.
Actiunea in stabilirea paternitatii copilului din afara casatoriei apartine copilului si este
pornita de catre mama, chiar daca este minora, ori de catre reprezentantul legal al coplilului.
Mostenitorii copilului nu pot porni actiunea in stabilirea paternitatii, insa pot continua actiunea
pornita de catre acesta. Actiunea in stabilirea paternitatii poate fi pornita si impotriva mostenitorilor
pretinsului tata. Pentru stabilirea paternitatii copilului din afara casatoriei, instanta de judecata
trebuie sesizata in termen de un an de la nasterea copilului. Daca un copil a pierdut calitatea de copil
din casatorie prin efectul unei hotarari judecatoresti, pronuntate ca urmare a tagaduirii paternitatii,
termenul de un an, pentru introducerea actiunii in stabilirea paternitatii din afara casatoriei, curge de
la data cand acea hotarare a ramas definitiva. In cazul in care mama a convietuit cu pretinsul tata si
dupa nasterea copilului, ori acesta a prestat copilului intretinerea, termenul de un an curge de la data
incetarii convietuirii ori a prestarii intretinerii.
In legatura cu stabilirea paternitatii, Codul familiei prevede ca timpul cuprins intre a 300-a si
180-a zi dinaintea nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii. Acest timp se socoteste de la zi
la zi. Actiunea in stabilirea paternitatii va fi admisa daca se va dovedi ca in timpul legal al
conceptiunii intre mama copilului si pretinsul tata au avut loc relatii sexuale, iar acesta nu va
prezenta nici o dovada ca este imposibil ca el sa fie tatal copilului. Recunoasterea ce nu este facuta la
inregistrarea nasterii copilului sau hotararea judecatoreasca definitiva cu privire la stabilirea
paternitatii copilului din afara casatoriei se inscrie pe actul de nastere al copilului si, in locul
acestuia, se intocmeste un nou act de nastere, in care tata este trecuta persoana care a facut
recunoasterea ulterioara sau fata de care s-a stabilit judecatoreste paternitatea. Filiatia poate fi si
rezultatul infierii.
 Paternitate inadecvata si sindromul de copil maltratat

Maltratarea sau abuzul este o situaţie patologică definită de OMS ca fiind reprezentată prin
”toate formele de rele tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament
neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, produse de către părinţi sau orice altă persoană aflată
în poziţie de răspundere, putere sau încredere, ale căror consecinţe produc daune actuale sau
potenţiale asupra sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui“. Maltratarea se
distinge de oricare dintre formele de violenţă prin relaţia de dependenţă care există între persoana
maltratată şi cea maltratantă.
Tipurile de maltratare sau abuz se referă la acte de violenţă fizică, psihologică sau de
diminuare a suportului existenţial necesar, precum şi limitarea libertăţilor individuale. Se includ
deasemenea diferite forme de neglijenţă, prin care se înţeleg omisiuni sau privaţiuni ale necesităţilor
vieţii cotidiene (îngrijiri, supraveghere, tratament medical, hrană, educaţie, climat afectiv, etc). In
literatura medicală iniţial a fost descris sindromul copilului bătut de către Henry Kempe, sindromul
Silverman sau boala Caffey, care a descris fracturi asociate cu hemoragie subdurală la copii
traumatizaţi. Este utilizat şi termenul de copil agresat, noţiune ce include molestarea sexuală sau
copilul abuzat. Aşa cum se precizează de unii specialişti termenul „abuz” este inadecvat, deoarece ar
presupune existenţa unui nivel „normal” al agresării copilului. Incidenţa maltratării este mult
subestimată, ea variind între limite largi marcate de originea informaţiilor folosite sau/şi de criteriile
de raportare. După datele din literatură maltratarea copiilor afectează în SUA 1 din 4 copii, aici fiind
inclus şi abuzul prin supozitoare sau exhibiţionismul părinţilor care circulă dezbrăcaţi, iar în Franţa
se apreciază la 1 - 2 cazuri la 1000 minori.
Factorii de risc sunt variabili, au efecte cumulative şi se pot multiplica, fără însă a putea
preciza cu certitudine importanţa fiecărui factor de risc individual. În sinteză factorii comuni de risc
ai maltratării pot fi consideraţi următorii.(tabelul 1).
În cadrul matratării care poate interesa grupurile vulnerabile reprezentate prin copii, femeii
sau bătrâni, sunt descrişi factori de risc specifici pentru maltratarea copilului.(tabelul 2).

Tabelul1. Factori comuni de risc pentru maltratarea copilului

Factori sociali şi de mediu Factori privind autorii Factori privind grupurile

maltratării vulnerabile (maltrataţi)
- izolare socială - violenţe interparentale - copii
- nivel socio-economic precar - etilism cronic - femei (gravide la prima
- şomaj - alte dependenţe sarcină)
- promiscuitate - boli psihice - bătrâni
- conflicte intrafamiliale - tulburări psiho- - persoane cu handicap
- nivel educaţional scăzut comportamentale (fizic/psihic)
- convieţuiri cu generaţii - carenţe educaţionale
succesive - antecedente de maltratare
- părinţi suprasolicitaţi transgeneraţională
- dezrădăcinări culturale/etnice - antecedente de violenţă
- lacune legislative
Tabelul 2. Factori specifici de risc pentru maltratrarea copiluliui
Particularităţi ale copilului Antecedente ale copilului Mediul familial
maltratat
- prematuritate - spitalizări postnatale - familie numeroasă
- copil provenit din sarcini prelungite - familie monoparentală
multiple - copil instituţionalizat - părinţi foarte tineri
- copil provenit din concubinaj - prezenţă parentală neregulată,
sau adulter (copil nedorit) mod de viaţă dezordonat
- copil de sex neacceptat
- copil cu handicap fizic sau
mental
- copil cu tulburări de
comportament

Cel mai frecvent persoana care abuzează aparţine anturajului apropiat al copilului şi poate fi
părintele sau o rudă, persoana care îl îngrijeşte, concubinul sau concubina, etc. În cazuistica analizată
am întâlnit şi cazuri de maltratare practicată în instituţii specializate . Primele semnele indicative
pentru maltratare sunt anamnestice, alarmante fiind date de istoric ce nu mai corespund atunci când
anamneza este luată în mod repetat, sau nu corespund tipului de leziune găsit sau/şi nivelului de
dezvoltare mentală a copilului, explicaţiile fiind evazive, permanent modificate şi confuze. Se
recomandă ca anamneza să fie luată separat cu copilul şi părinţii, respectiv cu alte persoane din
anturaj (rude, educatori, vecini), îndeosebi când se suspectează un abuz sexual.
Examinarea clinică a minorului maltratat permite observarea prezenţei leziunilor traumatice,
care nu pun probleme medico-legale deosebite în sensul depistătii lor, comparativ cu observarea
consecinţelor psihologice, care sunt dificil de evaluat, mult mai importante şi mai grave cu cât
copilul este mai mic.
Sindromul traumatic este caracterizat prin prezenţa unor leziuni de violenţă de diferite
vechimi, acest element fiind esenţial în etichetarea sindromului de copil maltratat. Agresiunile
repetate la intervale diferite de timp sunt obiectivate în special prin prezenţa unor echimoze cu viraj
coloristic divers, demonstrând producerea lor în momente diferite, a excoriaţiilor de diferite vechimi,
a cicatricilor. Agresiunile implică folosirea forţei fizice asupra copilului şi/sau supunerea la munci
dificile care depăşesc posibilităţile acestuia, având ca rezultat vătămarea integrităţii sale corporale.
Frecvent cazurile asociază leziuni interne, îndeosebi fracturi ale coastelor şi oaselor lungi
(fracturi în spirală). Examinarea radiografică remarcă acelaşi aspect de producere în secvenţe
repetate, leziunile osoase putând fi: hematoame periostale sau calcificări, cu calusuri osoase de vârste
diferite. Explicaţiile aparţinătorilor faţă de producerea acestor leziuni este de negare şi de
necunoaştere a împrejurărilor concrete de producere. Se pot remarca neconcordanţe privind
momentul producerii. Uneori copilul nici nu a fost prezentat la medic, deci nu pot fi regăsite
documente medicale ale cazului, fapt ce îngreunează probatoriul.
Modificările comportamentale includ comunicarea deficitară, comportamentul agresiv,
anxietatea şi interiorizarea. Atitudinea violentă a agresorului este responsabilă de comportamentul
modificat al copilului, acesta va reacţiona progresiv devenind tot mai anxios, reţinut şi se
interiorizează, ceea ce crează dificultăţi de comunicare.
În cazul copiilor mai mari aceştia pot fi excesivi de fricoşi, caută aprobarea adulţilor înainte
de a manifesta cel mai mic gest; motivează bizar urmele de pe corp sau nu-şi amintesc cauza lor;
evită orice confruntare cu părintele; par excesiv de docili, pot avea reacţii de apărare fizică
nemotivate sau dimpotrivă manifestă atitudini provocatoare, consecinţa nevoii de a atrage atenţia
Medicul legist va proceda la examenul complet şi riguros al copilului, încercând să
evidenţieze toate leziunile traumatice, somatice şi din sfera genitală, cât şi principalele caracteristici
comportamentale. Examinarea începe prin stabilirea unei comunicări cu minorul, apoi urmează
evidenţierea leziunilor traumatice, pentru ca la final să se realizeze examenul genital.
 Privitor la gravitatea leziunilor de violenţă apreciată după criteriul clasic al timpului de
îngrijiri medicale observăm că ponderea cea mai mare, 94%, o au leziunile uşoare, 5% dintre cazuri
au fost vătămări corporale, iar un singur caz a fost încadrat la vătămare corporală gravă prin
consecinţele leziunilor iniţiale, care au determinat punerea în primejdie a vieţii şi au condus la
pierdere de organ.
Concluzii În cazurile de maltratare a copilului poate sprijini diagnosticul următoarea triadă:
-aspect multilezional cuprinzând diferite leziuni diseminate pe mai multe părţi ale corpului
(multipolar) care poate prezuma maltratarea.
-prezenţa a numeroase leziuni traumatice de diferite stadii de vechime, care pot indica cu un grad
mai mare de certitudine violentarea repetată practicată într-o perioadă variabilă de timp.
-atitudinea apatică a copilului maltratat care se asociază cu un comportament particular al acestuia –
izolat, cu lipsă de comunicare sau comunicare dificilă, monosilabică, foarte liniştit în timpul
examinării, care nu plânge şi nu reacţionează.

Abuzul emotional

Unele semne de abuz fizic, pot fi mai usor de observat. Alte forme de abuz pot fi mai dificil
de observat sau de inteles. Astfel, unele semne ale abuzului emotional pot fi evidente din afara
situatiei, dar altele sunt greu de detectat, deoarece persoana abuzata nici nu constientizeaza acest
lucru.
Abuzul emotional implica cel putin doua persoane, una dintre acestea avand rolul
de abuzator. Abuzatorul actioneaza asupra persoanei abuzate prin control, izolare sau
impunerea fricii. Formele de abuz pot consta in diferite declaratii, amenintari, injurii sau actiuni.
De multe ori, abuzul emotional are loc in baza unui model sau a unei regularitati
a comportamentului. Capacitatea de a intelege situatiile in care apar abuzurile emotionale, dar si
semnele care indica acest lucru ar putea ajuta oamenii sa identifice problemele si sa caute ajutor
specializat.
Unde apare abuzul emotional?
Abuzatorii tind sa abuzeze de persoanele cu care sunt foarte apropiati. De exemplu, abuzul apare de
foarte multe ori in relatia de cuplu. Cu toate acestea, abuzul emotional poate sa survina si in alte
tipuri de relatii, cum ar fi:
- relatia cu partenerul de afaceri sau un membru din echipa de lucru;
- relatia cu un parinte/copil;
- relatia cu un ingrijitor;
- relatia cu un prieten apropiat.
Conform cercetatorilor, abuzul emotional poate fi uneori foarte subtil. Persoana afectata poate sa nu
observe niciodata ca cineva o manipuleaza. Din acest motiv, este foarte importanta detectarea
situatiilor de acest tip si oprirea lor cat mai precoce.
Abuzul emotional capata multe forme si se poate incadra in mai multe categorii. Acest lucru depinde
foarte mult de scopul pe care il are persoana care abuzeaza.
1. Detinerea controlului
Detinerea controlului reprezinta unul dintre principalele semne ale abuzului emotional si psihic.
Controlarea abuziva trebuie sa reprezinte un semnal de alarma in orice relatie, iar exemplele includ:
- formularea de cereri sau comenzi si asteptarea ca acestea sa fie indeplinite;
- luarea tuturor deciziilor si chiar anularea planurilor altei persoane fara a cere acordul acestia;
- solicitarea in permanenta de informatii cu privire la locul in care este o persoana sau cu privire la
activitatea desfasurata de aceasta. Acest lucru poate include solicitarea de fotografii din acel mediu
pentru ca abuzatorul sa se poata convinge;
- necesitatea de a raspunde imediat la apeluri sau mesaje;
- exercitarea controlului financiar asupra persoanei abuzate, de exemplu prin pastrarea tuturor
cardurilor si veniturilor acestia;
- verificarea constanta a telefonului personal, a computerului sau a corespondentei;
- solicitarea tuturor parolelor;
- tratarea persoanei abuzate ca si cum ar fi un copil, inclusiv influentarea acesteia cu privire
la alimentatie sau vestimentatie;
- ridicarea vocii la persoana abuzata si sperierea acestia, acest lucru reprezentand o tehnica de a
anunta persoana abuzata ca nu ea detine controlul;
- utilizarea temerilor pentru a manipula persoana abuziva;
- evitarea afectiunii pentru persoana abuzata;
- oferirea de cadouri excesive sau implicarea lor in relatie drept scuze sau atunci cand relatia s-ar
putea distruge;
- amenintarea persoanei abuzate cu confiscarea cadourilor sau obiectelor personale daca doreste sa
paraseasca relatia.
2. Rusinea
Abuzatorii pot incerca sa faca persoana abuzata sa se simta rusinata pentru anumite defecte sau sa ii
dea impresia ca acestea sunt mult mai grave. Rusinea poate fi indusa prin mai multe forme, inclusiv:
- prelegeri – persoana abuziva poate sustine prelegeri cu privire la comportamentul celuilalt membru
al relatiei, intr-o maniera prin care se afirma ca persoana cealalata este inferioara;
- izbucniri – acestea implica, de asemenea, aspecte de control. Nerespectarea dorintelor abuzatorului
poate duce la izbucniri de furie din partea acestuia. Prin intermediul acestui tip de comportament din
partea abuzatorului, victima se va simti supusa si rusinata;
- apelarea la minciuni – persoanele abuzive pot minti in mod constant, oferind persoanei abuzate
pareri false cu privire la comportamentul ei;
- invinuire – abuzatorii nu isi recunosc niciodata vina si o arunca asupra persoanei abuzate. In acest
mod, problemele nu sunt rezolvate, iar sentimentele de rusine acapareaza persoana abuzata;
- banalizare – daca persoana abuzata doreste sa vorbeasca despre problemele sale, cealalta persoana
o va critica si ii va spune ca problemele despre care vorbeste nu exista sau sunt prea minore.
3. Culpabilitatea
Culpabilitatea provine, de obicei, din sentimentele de insecuritate ale persoanei abuzive. Prin faptul
ca aceasta persoana invinovateste alte persoane, incearca sa isi estompeze lipsurile. Culpabilitatea
poate avea mai multe forme, precum:
- gelozia – gelozia poate fi o tactica de abuz. Abuzatorii pot crea conflicte in mod regulat
cu partenerul, deoarece suspecteaza ca acesta din urma flirteaza cu alte persoane. De asemenea,
abuzatorii acuza mereu ca sunt inselati.
- schimbarea rolurilor – persoana abuziva poate incerca sa intoarca situatia, invinuind partenerul sau
partenera pentru problemele existente. Prin aceasta metoda se incearca schimbarea rolurilor,
persoana abuziva incercand sa para a fi abuzata;
- infurierea victimei – persoana abuziva stie cum sa infurie victima. Dupa ce aceasta se infurie,
abuzatorul reuseste sa o faca sa se simta vinovata.
4. Umilirea
O mare parte din timpul si actiunile persoanei abuzive sunt destinate umilirii celeilalte persoane.
Acest tip de comportament poate include:
- injurii – acestea pot fi asociate cu numele persoanei abuzate, devenind porecle daunatoare. Atunci
cand victima incepe sa riposteze, abuzatorul afirma ca sunt doar glume sau elemente de sarcasm.
- glumele si sarcasmul – sarcasmul poate fi un instrument de eliberare comica, dar acest lucru este
valabil doar atunci cand ambele persoane se bucura de gluma facuta. Uneori, persoanele abuzive isi
deghizeaza observatiile acide in sarcasm sau in diferite glume. In cazul in care cealalata persoana se
simte jignita, abuzatorul o poate invinui pentru lipsa de simt al umorului.
- umilirea in public – unele persoane pot alege sa invinovateasca o alta persoana in public, acest
lucru avand efect mult mai pronuntat. De asemenea, se poate apela la glume si jigniri in compania
altora, acest lucru ducand la umilinta si rusine.
- inselarea – persoanele abuzive isi pot insela partenerii pentru a-i rani sau umili.
5. Imprevizibilitatea
Persoanele abuzive pot crea situatii haotice fara alt motiv decat tinerea sub control a partenerului.
Comportamentele imprevizibile pot include:
- schimbari drastice de dispozitie;
- izbucniri emotionale;
- argumentarea unor anumite lucruri fara motiv aparent;
- contradictie in propriile declaratii;
- negarea unor fapte si afirmarea ca cealalta persoana nu isi aminteste corect situatia;
- schimbarea comportamentului de acasa fata de cel din societate.
6. Izolarea victimei
Persoanele abuzive actioneaza prin diferite moduri ce au ca scop izolarea victimei de celelalte
persoane. Acestea includ:
- interzicerea persoanei abuzate sa petreaca timp cu familia sau prietenii;
- ascunderea cheilor masinii si ale casei;
- ascunderea sau blocarea telefonului/computerului;
- producerea unor conflicte ce au ca rezultat distantarea fata de anumite persoane;
- ocuparea timpului liber al victimei;
- blocarea persoanei abuzate intr-o camera sau in casa.
Ce este de facut?
Orice persoane care suspecteaza ca sunt victimele abuzului emotional trebuie sa apeleze urgent la
autoritati. De asemenea, ajutorul trebuie solicitat si in cazul abuzului fizic. Orice persoana care
observa semne de abuz emotional la alte persoane trebuie ceara ajutor si sa discute cu persoana
abuzata.
Unele persoane pot considera ca abuzul emotional nu este atat de grav, deoarece nu include violente
fizice. Totusi, specialistii afirma ca abuzul emotional are propriile efecte pe termen lung si de foarte
multe ori este urmat de abuz fizic. Masurile cele mai indicate sunt reprezentate de:
- stabilirea unor limite si chiar incheierea relatiei daunatoare;
- schimbarea prioritatilor – multe persoane abuzate ar face orice pentru abuzator si se neglijeaza
singure. Acest lucru trebuie schimbat, oferind atentie si propriei persoane;
- apelarea la profesionisti – terapia individuala si de cuplu reprezinta doua metode ce pot fi de ajutor;
- apelarea la autoritati – atunci cand situatia scapa de sub control, autoritatile trebuie sa intervina.
Trebuie retinut ca abuzul emotional duce de multe ori la violente, iar acest lucru trebuie prevenit.

Abuzul fizic

Abuzul fizic (denumit și violență fizică) constă în atingeri sau contacte fizice dureroase ne-
accidentale, inclusiv în intimidarea fizică îndreptată asupra unei persoane (de exemplu gestul cuiva
de a ridica mâna asupra cuiva). Abuzul fizic este reprezentat de acele traume fizice (care pot sa
varieze în intensitate de la mici vânătăi la fracturi sau chiar moartea persoanei) ca rezultat al
înțepării, pălmuirii, lovirii, mușcării, scuturării, îmbrâncirii, aruncării, sufocării, lovirii (cu mâna, cu
piciorul sau alt obiect contondent), arderii, legării, încătușării, sechestrării, cauzate din partea
persoanei abuzatoare; aceste traume sunt considerate abuz indiferent dacă persoana abuzatoare a
intenționat să rănească o persoana sau nu.
 Fapta unei persoane adulte de a asista fără să intervină la aplicarea violenței sau de încuraja
aplicarea violenței asupra, este de asemenea considerată o formă de abuz fizic. Violența în familie
este definită de Legea nr. 217/2003 actualizată și se referă la violența îndreptată împotriva oricărui
membru al familiei.
Violența în scop educativ
O problemă deosebit de importantă este legată de violența exercitată de părinți sau educatori
cu scop așa-zis educativ, care, în conformitate cu prevederile Legii 272/2004 este interzisă. Textul
Legii 272/2004 interzice în mod explicit aplicarea oricăror pedepse fizice precum și privarea
copilului de drepturi care îi pot pune în pericol viața și dezvoltarea, oriunde și în orice context se află
copilul. Articolul stabilește dreptul copilului de a-i fi respectată demnitatea și integritatea ca
persoană, de a fi protejat împotriva oricăror forme de abuz fizic sau alte acte care îl pot pune în
pericol în familie (naturală sau substitutivă) sau în orice instituție în care se află copilul (creșă,
grădiniță, școala, centru de plasament etc.). Chiar dacă unele pedepse fizice sunt apreciate ca fiind
ușoare, efectele emoționale pe care acestea le pot produce pot fi pătrunzătoare și de durată, astfel
încât nu se poate recomanda o soluție a pedepselor corporale ,,ușoare și acceptate“ (citat din
manualul de implementare al legii 272/2004)
Diferența dintre abuz și violență
În ceea ce privește natura violentei în literatura de specialitate, în trecut se făcea distincție
între violență și abuz. Oponenții criminalizării violenței intrafamiliale tind să folosească termenul de
abuz al soțului/soției pentru a minimaliza și restrânge incidentul violent la nivelul relațiilor familiale.
În același timp, definițiile folosite în textele de lege tind să folosească termenul de violență
intrafamilială pentru a putea înscrie acest tip de comportament în rândul compartimentelor cu
răspundere penală. Din perspectivă legală, în România ca și în majoritatea țărilor dezvoltate, termenii
de abuz și de violență sunt sinonimi.
Incidența abuzurilor asupra minorilor în România
În domeniul studierii abuzului și neglijării copilului, cercetarea românească se află într-un
stadiu incipient. Din acest motiv, la nivel național nu există statistici bine documentate ci doar
estimări relative ale acestui fenomen. Se poate considera însă că incidența abuzurilor asupra
minorilor în România este cel puțin la nivelul celei din țările dezvoltate (SUA, UE, Israel).
 Studiul realizat de organizația Salvați Copiii în anul 2000 indică următoarele forme de rele
tratamente asupra copilului: abuz emoțional 90%, abuz fizic 75%. 12% din copii au declarat
ca li s-a întâmplat să fie atinși pe părțile intime ale corpului, fără voia lor (deci au fost expuși
riscului unui abuz sexual). Cercetarea menționată a fost aplicata unui lot de 233 de copii din
medii sociale diferite.
 O imagine orientativă este dată de studiul realizat la Cluj în 1996 de Organizația World
Vision International și Catedra de Sociologie și Asistență Socială a Universității Babes-
Bolyai (Rotariu, Roth, Mezei, Filipoi, Munteanu și Sabau, 1996). Cercetarea a fost aplicata
unor loturi reprezentative de părinți (488) și copii (796 elevi, din clasele V -X), din mediul
rural și urban, diverse ca etnie (români, maghiari, romi și germani). Studiul arată o
preponderență a violențelor fizice asupra minorilor (peste 25% din copii fiind supuși unor
astfel de violențe) dar și existența unor comportamente de tip pedofil asupra a 4.6% din
minori.
 "Fenomenul abuzului copiilor în familie înregistrează creșteri an de an, începând din 2005.
Așa arată o analiză a Autorității Naționale pentru Protecția Familiei și a Drepturilor
Copilului (ANPFDC), potrivit căreia, „din totalul victimelor violenței în familie, procentul
minorilor s-a dublat în perioada 2005-2008”, ajungând să se tripleze aproape, în 2009.
Astfel, dacă în 2005 peste 15% dintre victimele violenței în familie erau minori, în 2006
procentul acestora ajungea la aproape 25%, în 2007 la peste 30%, pentru ca în 2008 să
depășească 31% din totalul cazurilor raportate".