Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918,[1][2][3][4][5][6][7][8][9] Scornicești, România[2] – d.

 25
decembrie 1989,[1][3][4][5][6][7][8][9] Târgoviște, România) a fost un politician român, secretar general
al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până
la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN [10] semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul

Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați de
acest tribunal în cadrul unui proces sumar, condamnați la moarte și executați la câteva minute după
pronunțarea sentinței.

În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”.[11]

Cuprins

 1Copilăria și adolescența
 2Cariera politică
o 2.1Perioada ilegalistă
 2.1.1Procesul de la Brașov și detenția la Doftana
o 2.2Perioada postbelică
 2.2.1Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare
 2.2.2Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)
 2.2.2.1Politica externă
 2.2.2.1.1Relația cu Pactul de la Varșovia
 2.2.2.1.2Relația cu Statele Unite
 2.2.2.1.3Relația cu Vaticanul
 2.2.2.2Politica internă și politica economică
 2.2.3Perioada autoritară și cultul personalității
 2.2.3.1Statura politică a lui Ceaușescu
 2.2.3.2Îngrădirea libertății de exprimare
 2.2.3.3Monitorizarea discuțiilor cu străinii
o 2.3Proteste în perioada regimului Ceaușescu
o 2.4Sfârșitul regimului lui Ceaușescu
 2.4.1Revoluția din decembrie 1989
 2.4.2Procesul și execuția
 2.4.3Deshumarea
 3Ceaușescu în conștiința populară
o 3.1Neexistența de „conturi secrete” ale lui Ceaușescu
o 3.2Altele
 3.2.1Familia
 3.2.2Venituri legale
 3.2.3Garda personală
o 3.3Preferințe
 4Decorații
 5Imagini
 6Note
 7Bibliografie
 8Lectură suplimentară
 9Vezi și
 10Legături externe

Copilăria și adolescența

Nicolae Ceaușescu, la vârsta de 15 ani, deținut la Doftana, 1933

În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere era sărbătorită pe 26 ianuarie. În
perioada postdecembristă a fost prezentat Registrul stării civile care dovedește că Ceaușescu s-a
născut în ziua de 23 ianuarie 1918.[12][13] Din Revista muzeelor și monumentelor reiese că actul de
naștere eliberat de primăria localității se găsea la muzeul din Scornicești[14] încă dinainte de 1989,
astfel încât prezentarea din perioada postdecembristă nu este o noutate. Data de 26 ianuarie 1918
apare și într-un referat întocmit în perioada interbelică.[15] Familia Ceaușescu a fost o familie de
țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea familia
din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...”, spunea despre el
bătrânul preot din Scornicești.[16] Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra), era o femeie supusă și
muncitoare.[16] Casa lor avea două camere, iar mâncarea de bază era mămăliga. Nicolae a făcut
patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda într-o sală cursuri simultane pentru elevii mai
multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni,
era nervos și imprevizibil.[16] La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu a plecat
la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar.[17][18] Alexandru Săndulescu, membru activ al
PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative.[16]

Cariera politică
Perioada ilegalistă
Nicolae Ceaușescu arestat de poliția din Târgoviște (1936)

În noiembrie 1933 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, formațiune

politică aflată în ilegalitate la acea vreme[19]. A fost arestat prima oară în 1933 pentru agitație
comunistă în timpul unei greve. În 1934 a fost atras în Comitetul raional din Negru unde a lucrat
până în august când a fost desemnat să muncească în mișcarea antifascistă. A făcut parte din
Comitetul Național antifascist și în Comitetul Central al tineretului antifascist. Au urmat încă trei
arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de
activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare, dar a fost pus imediat în libertate. În urma acestor
arestări, a fost etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și
„distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”.

După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în autobiografia sa de
după război că a activat în rețelele comuniste din Oltenița și „regionala Prahova” (ceea ce în
organizarea interbelică a PCdR însemna județele Prahova și Dâmbovița).[19]

Procesul de la Brașov și detenția la Doftana

Cert este că în 1936 Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu agitatorul
polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste. În ianuarie 1936 cei doi
au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând să-i atragă pe
membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de un informator
al Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou arestat împreună cu Tarnovski, Gheorghe
Dumitrache (organizatorul celulei) și alți comuniști.[20] În cursul anchetei și interogatoriilor separate,
Ceaușescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva tuturor evidențelor, activitatea
subversivă. La sfârșitul lunii grupul a fost transferat la Palatul de Justiție din Brașov, unde a fost
judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în PCdR[19]. Ceaușescu a fost condamnat la
doi ani și jumătate de închisoare (doi ani pentru acțiunile propriu-zise și șase luni pentru ultraj în
urma protestelor vehemente la adresa curții). El și Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din
lotul de 13 activiști comuniști condamnați. Transferat ulterior la Închisoarea Doftana, Ceaușescu i-a
întâlnit pe Vasile Luca, Alexandru Moghioroș și apoi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu
Stoica și Gheorghe Apostol.[21] Propaganda comunistă avea să creeze multiple legende romanțate în
jurul detenției la Doftana.

Ceaușescu (al doilea din stânga) în lagărul de la Târgu Jiu

Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate doar doi ani, întrucât în 1939 a fost
condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea propagandei comuniste, fiind din nou
arestat în 1940. În această scurtă perioadă de libertate, a cunoscut-o pe Elena Petrescu, activistă
comunistă din București.[22] Încarcerat la închisoarea din Jilava, Ceaușescu a continuat întâlnirile cu
Elena, profitând de permisiunea primită din partea conducerii penitenciarului de a primi tratament
stomatologic la Spitalul Militar.[23] Transferat în 1942 la Caransebeș și în 1943 la Văcărești, la
terminarea detenției în 1943 nu a fost eliberat, în condițiile în care generalul Antonescu se ferea să
elibereze activiști comuniști ce i-ar fi subminat regimul, ci a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu,
unde erau aduși comuniștii. A fost eliberat la 4 august 1944.

Perioada postbelică
După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai
pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – UTC - (1944-1945).[24]

Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și delegații în februarie 1948

După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, în urma abdicării regelui Mihai I, la 30
decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în februarie 1948 a avut loc
primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat
în ministerul Agriculturii,[25] în Guvernul Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-maior
Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare
Politice a Armatei.[17][26] Nicolae Ceaușescu a devenit general în ianuarie 1950, deși nu făcuse
armata.[27]

Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare

În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la cooperativizarea forțată a
agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se împotriveau cooperativizării. În
1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), la doar
câteva luni după eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă de Ana Pauker) din conducerea
partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, responsabil cu
problemele de cadre, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în ierarhia PMR.[28]

În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în reprimarea
mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.

Gheorghiu-Dej și Hrușciov la Aeroportul Băneasa din București. Ceaușescu în plan secundar (stânga),

iunie 1960

Elena Ceaușescu soția lui Nicolae Ceaușescu

La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare
Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus unitățile militare
care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se
împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal deschiderea
focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt uciși de gloanțe
(Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru
Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.[29][30][31][32][33][34][35][36][37][38] Varujan Vosganian,
politician, economist și scriitor de origine armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea
șoaptelor” întreaga desfășurare a evenimentelor.
„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se proptiră cu spatele la
baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-adevăr, țevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din
camioane coborâră câțiva ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor același bărbat scund, cu
căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieșiră în
fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă și ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele
amuțiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Nițu Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu
la piept, rupând-o, cămașa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână toporul,
Ionică Areaua. Apoi ceilalți veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina mașinii răsturnate, Dana lui Radu
rămase încremenită, strângându-și basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată.
Bărbatul acela, Ceaușescu, își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou,
acoperind șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură aerul. Primul căzu
Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele lipite de pieptul din care țâșnea sângele și
apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup.
Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și rămase câteva clipe
în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș,
în genunchi, gloanțele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un
plâns pe care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan se aruncă în țărână și se rostogoli spre margine, dar se
întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa...”, până când sângele îi
țâșni pe gură, sufocându-l.... Clopotul continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul
continua să bată. Tancurile porniră încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un mușuroi,
scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se târau din calea lor, ca să nu-i strivească
șenilele. Mitralierele măturau acum doar clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și
șuierul gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe, sfârtecată și
înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrențuită, ieșea biruitor. Până când țeava
unuia dintre tancuri se ridică încet și slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței. Ionuț Cristea
murise cu siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise și clopotul. Când
dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își aminteau unii, credeam că o să ne
omoare pe toți”. „A ținut doar ca la zece minute, spuneau alții, a fost ca o grindină, ca o răpăială de
vară.” ”
— Varujan Vosganian , Cartea șoaptelor, 2009, pp. 256-272[39]

18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii sociale”, petrecând între 15-
25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.[39]

După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care
30.000 finalizate cu sentințe de închisoare.[40]

Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

Articol principal: Epoca de aur-epoca Ceaușescu.
Articol principal: Republica Socialistă România.

Politica externă
Fragmente audio:
Fragmente din discursul din 1968
MENIU
0:00

 Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

Întâlnirea președintelui american Richard Nixon și vicepreședintelui Gerald Ford cu Nicolae Ceaușescu în 1973

Ceaușescu petrecând timp cu Jacques Chirac pe litoralul românesc din Neptun (1975)

Nicolae Ceaușescu și soția sa cu împăratul Hirohito în timpul unei vizite în Tokyo din 1975
Cuplul prezidențial român este primit de către Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham în iunie 1978

Ceaușescu cu Pol Pot, 1978

Ceaușescu este întâmpinat de regele Juan Carlos I al Spaniei în Madrid, 1979

Relația cu Pactul de la Varșovia

În primii ani de regim, Ceaușescu s-a îndepărtat de linia de obedientă față de Moscova a
predecesorilor săi. Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a refuzat să
participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a
condamnat-o explicit într-un discurs public, ținut la 21 august 1968. Prin discursul său, Ceaușescu a
indus teamă, devenind astfel un adevărat erou.[41] Teama a fost exprimată de o frază rostită în fața a
100.000 de oameni: „se vor găsi mâine unii care să spună că și aici, în această adunare, se
manifestă tendințe contrarevoluționare.”

La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare
popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii
1960 Ceaușescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara
va continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul
de la Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20 august
1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția României și
Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături
de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare publică activă
a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioților săi, cât și
pe cea a lumii occidentale.
Relația cu Statele Unite
În timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere față de România,
pe fondul răcirii relațiilor dintre România și URSS după invazia Cehoslovaciei de către URSS din
1968, invazie intens criticată de președintele român. Nixon a vizitat România pe 2 august 1969, iar
în urma discuțiilor purtate cu președintele român, Nixon și-a făcut impresia că „Ceaușescu este un
marxist stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud platitudinile uzuale diplomatice.”[42][43]

Vizita președintelui Nixon în România a făcut parte din turneul mondial al președintelui american
început în luna iunie în Guam, în care a făcut cunoscute principiile a ceea ce avea să fie denumită
ulterior „Doctrina Nixon”.[44] Ea a reprezentat prima vizită a unui președinte american într-o țară
comunistă, fapt care a provocat reacții ostile, atât din partea Uniunii Sovietice cât și a Taiwanului, pe
atunci deținând locul Chinei în Consiliul de Securitate al ONU. Astfel Moscova a trimis un
avertisment clar României prin intermediul ministrului de externe Andrei Gromîko, care a precizat că
„Doctrina Brejnev” era valabilă pentru toți membrii Tratatului de la Varșovia și că acesta „nu va
permite niciodată să se aducă atingere securității statelor semnatare și cuceririlor socialismului din
aceste țări”, accentuând explicit calitatea de membru a României. [45] La rândul lor, naționaliștii
chinezi ai lui Cian Kai-și i-au chestionat pe oficialii americani dacă „vizita președintelui Nixon în
România va avea implicații pentru relațiile SUA cu China comunistă și dacă SUA doreau ca
România să intermedieze îmbunătățirea contactelor lor cu Pekinul”.[46]

Pe parcursul vizitei Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol
de mediator între România și China.[47] După vizită, oficialitățile americane apreciau că la acel
moment „suntem pe cale să dezvoltăm o relație specială cu România”.[48] Faptul că Statele Unite ale
Americii considerau relația cu România ca utilă din punct de vedere politic, „ca un ghimpe în coasta
Uniunii Sovietice”, avea să ducă la o dezvoltare a sa pe perioada mandatelor președintelui Nixon.
Astfel, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de răspuns în SUA, în octombrie 1970. A urmat
acordarea de către partea americană a unei serii de favoruri economice, culminând cu acordarea
„clauzei națiunii celei mai favorizate.” Totodată, SUA a sprijinit intrarea României într-o serie de
organisme internaționale cum ar fi Acordul General pentru Tarife și Comerț - G.A.T.T., în 1971,
sau Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, în
1972.”[49]»

În contextul relațiilor tensionate dintre România și Uniunea Sovietică și al deschiderii administrației

Nixon față de România în acea perioadă, Nicolae Ceaușescu dorea să cumpere din SUA rachete
antiaeriene și antitanc (Stinger, Redeye și TOW).[43][50] Pe fondul deschiderii SUA inițiate de
administrația Nixon, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în Statele Unite în anul 1973,[51] iar România
comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de concesii făcute
Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale
Americii.[52]

Relația cu Vaticanul
În data de 26 mai 1973, în cursul unei vizite oficiale în Italia, Ceaușescu a fost primit în audiență
particulară de către papa Paul al VI-lea, ocazie cu care Ceaușescu a afirmat cu privire la
chestiunea Bisericii Române Unite, interzisă cu 25 de ani în urmă, că o socotește închisă pentru
totdeauna, care pentru autoritățile române nu există.[53] Anterior ambasadorul Cornel Burtică s-a
întâlnit de mai multe ori cu Agostino Casaroli, ministrul de externe al Vaticanului, ocazii cu care cei
doi au ajuns la un acord în acest sensul reglementării situației Bisericii Române Unite.[54] Nicolae
Ceaușescu s-a arătat dispus la o ameliorare a relațiilor dintre România și Sfântul Scaun doar cu
condiția „totalei abandonări de către Vatican a problemei fostului cult greco-catolic”, fapt neacceptat
de Vatican.[55]

Politica internă și politica economică

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar
general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea
vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre
primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc
Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă
și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica
Socialistă România (R.S.R.). Grupul „baronilor” (Maurer, Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în
primul rând, nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu drept periculoasă și a permis încălcarea
articolului 13 din statutul abia adoptat la congresul al IX-lea al PCR, care interzisese cumulul de
funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul
congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu
atribuțiile Consiliului de Stat, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al
apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul
de conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de altă
parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră
promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii era acum desăvârșită. [56]

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății românești.
Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului de industrializare pe
care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria grea și pe care primul-
ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum, în acord cu
resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a pierdut această dispută.[57] La
numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și însușise pe deplin tezele din iulie 1971,
lansate de Ceaușescu la întoarcerea din China, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ
liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în politica
partidului și de defetism economic. Maurer a fost îndepărtat în martie 1974 după alegerea lui
Ceaușescu în funcția de președinte.[58] Prim-ministru devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea
din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în Comitetul Central.[59]

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de bază
al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele sunt
schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel formarea unei
baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena Ceaușescu, care avea să
devină o a doua putere în stat.[60]

La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii Socialiste

România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al
României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de dominația
sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard
Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la indicația lui,
delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este
una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate
la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România a fost singura țară din
blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice
cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista
țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord
vizând schimburile de produse industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a
determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii
(Nixon și Ford).

După anul 1974, legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev au cunoscut o oarecare
îmbunătățire, această apropiere culminând în 1976 cu vizita președintelui român în Basarabia și
Crimeea și cu vizita liderului sovietic la București. Există informații (Vlad Georgescu, 1992, op. cit. p.
298) că pentru a face pe placul conducerii sovietice, Bucureștiul a transmis rușilor date despre
activitatea unor naționaliști basarabeni care se adresaseră președintelui Ceaușescu cu speranța de
a fi sprijiniți. Ca urmare, ei au fost arestați și condamnați la detenție în lagărele din Siberia, înainte
de a li se îngădui, unora dintre ei, să emigreze definitiv dincoace de Prut.

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej,
Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii
1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față
de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea continuă
să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice tentativă
de liberă exprimare și opoziție internă.
Întreruperea căldurii
Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre românii
care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la
temperaturi sub 10 grade C”.[61][62]
Lipsa apei calde
Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la etajele superioare
aceasta nu ajungea deloc.[61]
Întreruperea curentului
Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie 1982 s-a început
limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului comunist în 1989,
livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program ori logică
aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau îndemnați să
economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin
neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor”.
[63]
 Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de energie pentru populație a scăzut
forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% față de anii precedenți.
[64]

Lipsa principalelor bunuri de consum

Articol principal: Republica Socialistă România#Lipsa principalelor bunuri de consum.

În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din carne, ouă,
lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez, făină. Oamenii se hrăneau în mod
obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone.[65][66][67][68][69] „Lipsurile de tot felul, mai ales cele
alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”.[70]
Prețuri comparative 1985-2010
Prețurile raportate la salarii erau mai mari în 1985 față de 2010 la principalele alimente de bază și
anume: carne de vită cu oase (113%), carne de porc cu oase (104%), ouă (45%), orez cu bob lung
(68%), zahăr (41%), cafea (420%), unt (51%), făină (12%), ulei (40%), portocale (98%). Existau
câteva alimente la care prețurile erau mai mici în 1985 față de 2010 și anume: cartofi (61%), mere
(74%), ceapă (16%), pește (16%), brânză, când se găsea (50%).[71][72]

La sfârșitul anilor 80 întreținerea unui apartament de 3 camere – 3 persoane, într-un cartier

bucureștean mărginaș, era de circa 300 de lei pe lună, adică 10% din salariu mediu. În 2013 ea are
circa aceeași valoare, 300 lei, ceea ce înseamnă 18% din salariu mediu. Dar în 2013 există căldură
în case și apă caldă.

O Dacie costa 70 000 lei, adică 23,3 salarii medii, în 2013 un Logan costa 30 000 lei, adică 18,68
salarii medii.

În anii 80, un apartament de 3 camere în Drumul Taberei costa 160.000 de lei – 53,3 salarii medii,
iar în 2013 prețul apartamentului respectiv (cu termopane, ușă metalică, gresie etc.) era de circa
242.000 lei – 150,68 salarii.[73]
Datoria externă
În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o
atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor
occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor
sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-
Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o
povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $
la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față
de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali,
țara fiind declarată în incapacitate de plată.[74]

Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o
mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația până
și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie
raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au
început să fie distribuite pe bonuri sau cartele.[75] Bunurile destinate exportului au standarde de
calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate
consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot
cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se
încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist.[76] Ceaușescu
urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în constituția României interdicția de
a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat
exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut
de gând să facă leul convertibil încă de prin anii '70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme față
de când acest lucru s-a înfăptuit.[77]
Emigrarea etnicilor germani
Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în negocierile cu
România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat plecarea a 4.000 de
etnici germani din România. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972, în 1973 - 4.000 de
etnici germani. Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie 1982[78] prevedea
următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să
plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De
asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de
persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să
restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și
perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și
doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea cheltuielilor de școlarizare erau
împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci
germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate. În
1988 suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci. Banii ajungeau într-un cont al
Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au fost folosiți pentru plata datoriei
externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul CNSAS, care a publicat un studiu pe
această temă. În urma negocierilor purtate de Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții Securității, din
România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de etnici germani.[79][80]