COXARTROZA

Coxartroza este localizarea reumatismului degenerativ la nivelul articulatiei soldului.

 Este o afectiune des intalnita si este cea mai invalidanta dintre artroze.
 Etiologie
◦ Coxartroza primitiva (primara, idiopatica sau esentiala) – evolueaza in
absenta unei cauze decelabile, este un proces artrozic degenerativ localizat,
concomitent cu alte localizari articulare (coloana, genunchi,etc)
Reprezinta 45% din cazurile de coxartroza, nu atrage dupa sine deficite functionale
sesizabile, lasa o mobilitate peste unghiurile utile ale soldului, iar radiografic apar doar
osteofite.
Fenomenele sunt bilaterale si aproape perfect simetrice ca modificari anatomice.
◦ Coxartroza secundara (55% din cazuri) se dezvolta pe fondul unei cauze
locale preexistente (displazii congenitale), afecteaza capul femural (necroze
aseptice) sau creaza distructii locale (traumatisme, infectii, inflamatii acute sau
cronice,…) sunt de obicei unilaterale, iar cand sunt bilaterale, nu sunt
simetrice.
Aspecte clinice

 Debut: insidios.
 Simptome:
- durerea – apare insidios dar treptat creste in intensitate.
◦ Localizare: - in regiunea inghinala cu iradiere pe fata anterioara a coapsei
catre genunchi;
- pe fata externa a regiunii trohanteriene cu iradiere pe fata externa a
coapsei;
- in regiunea fesiera cu iradiere pe fata posterioara a coapsei;
- rar ca o durere izolata a genunchiului (durere proiectata);
◦ Este de tip mecanic; este agravata de mers (in special pe teren accidentat), de
sprijin prelungit, de oboseala si este calmata de repaus.
◦ Rar apar dureri nocturne.
- impotenta functionala este de intensitate variabila, la inceput ca o fatigabilitate precoce la
alergare sau urcatul scarilor, apoi ca o jena ce impiedica pacientul sa-si lege sireturile la
pantofi, sau sa-si incruciseze picioarele, schiopatarea aparand in general dupa 2-5 ani de
evolutie.

 SEMNE OBIECTIVE:

 la mers putem observa schiopatarea;

 in ortostatism membrul inferior afectat este in usoara flexie si rotat extern, apoi in timp
se observa coborarea pliului fesier;
 in decubit dorsal se remarca o limitare dureroasa a flexiei, abductiei si rotatiei
soldului;
 in decubit ventral observam limitarea extensiei coapsei;
 Semnele locale de inflamatie lipsesc.
EXPLORARI PARACLINICE:

Examenele biologice nu pun in evidenta modificari de tip inflamator.

Examenul radiografic arata, de partea afectata:
- o pensare a interliniului articular (cu localizare: supero-externa, superior-globala,
supero-interna, interna);
- osteofitoza pe zonele marginale ale capului femural;
- osteoscleroza cu osteocondensare de o parte si de alta a pensarii, in zona de presiune
maxima;
- osteoporoza (tardiv) sub forma de geode in capul femural si in cotil.
Evolutie si prognostic: evolutia este lenta, progresiva, cu impotenta functionala care se
accentueaza in timp determinand invaliditate dupa 7-15 ani de evolutie. Datorita durerii se
reduce progresiv perimetrul de mers, pot aparea hipotrofii musculare. Coxartroza initial
unilaterala, devine bilaterala, prin suprasolicitarea excesiva a articulatiei coxofemurale opuse.

DIAGNOSTIC:

Diagnostic pozitiv – se bazeaza pe anamneza, examen clinic si radiologic, precizand de la

inceput forma clinica (primitiva sau secundara).
Diagnostic diferential – coxartroza-coxita.
Cele mai importante critetii de diagnostic ale coxitei:
- criterii clinice – debut anterior varstei de 40 ani (dupa 25 ani), unilateral; debut
brutal al durerii cu evolutie rapida; durere de tip inflamator, continua, accentuata nocturn,
neinfluentata de repaus; redoare matinala persistenta; antecedente de boala inflamatorie (PR)
sau infectioasa (TBC).
- criterii biologice – VSH mare, leucocitoza cu polimorfonucleare; semne de sinovita
inflamatorie;
- criterii radiografice – pensarea spatiului articular, liza osoasa subcondrala (nu in
regiunile de presiune maxima); remaniere osoasa rapida; fara osteofitoza.
Alte diagnostice diferentiale se fac cu:
- sciatica;
- osteonecroza idiopatica a capului femural.

TRATAMENT:

Coxartroza secundara este in primul rand o afectiune ortopedico-chirurgicala, si doar

in al 2lea rand o afectiune reumatologica. Nici un tratament conservator (medicamentos,
fizioterapeutic, balnear, ortopedic) nu poate opri procesul de degradare articulara.
Majoritatea cauzelor locale beneficiaza de tratament ortopedico-chirurgical, care va
incerca corectia anatomica locala, articulara, a acestor stari precoxotice.
Starile precoxotice:
- insuficienta de cotil – cotilul fiind oblic, permite capului femural sa alunece in sus,
sa rupa astfel arcul cervico-obturator si sa se instaleze subluxatia de sold. Aceste vicii
arhitecturale ale cotilului, capului sau colului femural pot fi corectate prin diverse tipuri de
operatii.
- necrozele aseptice de cap femural – de asemenea determina incongruenta articulara,
beneficiaza de chirurgie.
Regula tratamentului precoce in scopul prevenirii coxartrozei:
- artritele septice trebuie tratate urgent, intensiv si prelungit cu antibiotice,
antiinflamatorii si repaus articular, fara incarcare articulara
- artritele inflamatorii cronice – duc treptat la infirmitate coxo-femurala, tratamentul
chirurgical fiind indicat tardiv.
Coxartroza secundara este o boala cronica, nu se poate spera in vindecare. De aceea cand nu
se intervine operator, se recurge de la inceput la “terapia conservatoare” – program de
profilaxie secundara si de recuperare functionala

grad durere mobilitate mers

0 Durere vie si continua Anchiloza si atitudine Imposibil
vicioasa
1 Durei vii si nocturne Anchiloza clinica cu Numai cu carje
atitudine vicioasa mica
2 Dureri vii care fac Flexie 40 grade, Numai cu 2
imposibila activitatea abductie 0 grade bastoane
profesionala
3 Dureri vii dupa 15 Flexie maxima 40-60 Mers cu un baston
minute de mers grade
4 Dureri vii dupa 30 Flexie maxima 60-80 Mers prelungit cu
minute de mers, dar grade un baston,
dispar rapid la repaus claudicatie
5 Durere rara, la debutul Flexie maxima 80-90 Mers fara baston,
mersului grade, abductie 0 grade claudicatie usoara
6 Indoloritate Flexie 90 grade, Normal
abductie 40 grade

Cotatie functionala complexa alcatuita de Merle d’Aubigne (1970)

 Programul kinetoterapeutic urmareste 4 obiective principale:

◦ scaderea durerilor;
◦ cresterea stabilitatii soldului;
◦ cresterea mobilitatii soldului;
◦ cresterea gradului de coordonare si echilibru in mers.

 Suprimarea durerii este realizata prin:

◦ Tratament medicamentos – antialgic, antiinflamator decontracturant;
◦ Termoterapie antialgica si decontracturanta (parafina, hidroterapie);
◦ Masoterapie blanda decontracturanta;
 ◦ Electroterapie – preferabil undele scurte, se mai pot folosi curenti galvanici si
diadinamici;
◦ Posturari.

1. Posturari – coxartroza are tendinta de a instala pozitii vicioase ale soldului, in special
flexumul si rotatia externa. Posturile au caracter preventiv in stadiul initial, sunt
corectoare in stadiul evolutiv si devin inutile in stadiul final.
Posturile libere se folosesc pentru evitarea (corectarea) flexumului si pentru evitarea RE.
Posturile fixe se utilizeaza noaptea, si se realizeaza prin atele. (se schimba progresiv in
functie de evolutia atitudinii vicioase).
In stadiul initial, uneori si in stadiul evolutiv un rol important au tractiunile intermitente in ax
– au efect decontracturant, cresc mobilitatea si refac alinierea, produc distantari cap-cotil care
permit reexpansiunea cartilajului articular si retroficizarea lui.
2. Tonifiere musculara – foarte importanta este tonifierea musculaturii abductoare a
soldului (fesierul mijlociu si mic, tensor fascia lata). La coxotic este nevoie si de
tonifierea muschilor rotatori (mai ales interni), extensori ai soldului si genunchiului,
apoi flexori si rotatori ai soldului.
3. Refacerea mobilitatii articulare – desi realizarea stabilitatii soldului este mai
importanta in coxartroza decat mobilitatea, totusi nu se neglijeaza nici mobilizarile
articulare.
In stadiul initial incercam sa prevenim aparitia redorii articulare, iar in celelalte 2 stadii
urmarim recuperarea gradelor de miscare pierdute. Ne intereseaza mai ales miscarea de flexie-
extensie, apoi abductie si rotatie interna.
Refacerea mobilitatii articulare trebuie sa se faca fara durere si se realizeaza prin:
- mobilizari pasive – in hipotonii musculare foarte mari;
- mobilizari autopasive executate de bolnav cu mana sau membrul inferior sanatos;
- mobilizari activo-pasive din suspendat in chinga cu tractiune la scripete;
- mobilizari active libere pe planseta talcata.
La coxotic foarte importanta este pedalarea pe bicicleta, distanta dintre sa si pedala se
regleaza in functie de flexia soldului bolnavului. De asemenea se realizeaza si cresterea fortei
si rezistentei musculare.
Este bine ca soldul sa se lucreze numai cu descarcare, pe masa de kinetoterapie,
scripetoterapie, hidroterapie cu apa calda (efect decontracturant si antialgic; ajuta la o buna
tonifiere musculara).
4. Refacerea stabilitatii se realizeaza prin exercitii analitice de tonifiere musculara (in
special muschii abductori si pelvitrohanterieni).
5. Recastigarea controlului muscular dinamic pentru mers (coordonarea si echilibrul)
– se face fie la nivel fiziologic in stadiul initial si evoluat, fie la nivel patologic dar cu
compensare cat mai buna (in stadiul final) evitand mersul schiopatat.
6. Corectarea pozitiei bazinului, mentionarea unei functionalitati cat mai perfecte a
coloanei lombare (suplete, forta musculara abdominala si paravertebrala), a
genunchiului homolateral (mobilitate, stabilitate activa) si a intregului membru
inferior heterolateral (mobilitate si stabilitate pentru sold si genunchi).
IGIENA ORTOPEDICA A SOLDULUI - REGULI PRINCIPALE:

◦ Sa se evite - ortostatismul prelungit;

- mersul pe jos prelungit;
- mersul pe teren accidentat;
- pozitiile fixe, prelungite mai ales cele care se bazeaza pe
flexia coxofemuralelor (stand pe scaun); se intrerupe periodic aceasta pozitie
executandu-se miscari libere din sold pentru relaxare.
- mersul schiopatat in scopul evitarii purtarii bastonului.
◦ Se prefera - mersul pe bicicleta;
- odihna, repausul in decubit si nu pe fotolii sau scaune;
- intercalarea in timpul programului de munca a unor pauze in
care sa se stea culcat;
- utilizarea corecta a bastonului in mana opusa soldului afectat,
ori de cate ori apare durerea.

NB – exista situatii cand bastonul se tine de partea membrului inferior afectat, centrul
de greutate deplasandu-se in mers spre membrul afectat. Aceasta pozitie se prefera cand
coxartroza este foarte avansata (stadiul final) si membrul inferior nu ar putea sustine
greutatea in mers (pentru stabilitate).

Inaltimea bastonului este deosebit de importanta pentru asigurarea unui sprijin eficient.
Cu bastonul langa corp, cotul trebuie sa aiba o flexie de aproximativ 30 grade, respectiv
bastonul sa ajunga la marginea superioara a marelui trohanter.
Se recomanda:
- corectarea inegalitatii membrelor inferioare – prin adaos la tocul pantofului,
corectarea fiind necesara de la 2 cm in sus;
- purtarea de preferat a unor pantofi cu talpa din material moale care absoarbe partial
vibratiile din timpul mersului;
- evitarea pantofilor cu tocuri inalte la femei;
- mentinerea unei greutati corporale normale sau chiar sub valoarea standardelor
normale;
- executarea de 2 ori pe zi a programului de gimnastica compus din exercitii de
mobilizare si tonifiere musculara.

La 3-4 luni bolnavul se prezinta la un control de reevaluare a stadiului de recuperare

pentru a largi sfera exercitiilor kinetice recomandate.
Terapia ocupationala – in coxartroza se utilizeaza doar acele tipuri de activitati care
se efectueaza din decubit, bazate pe pedalaj, alunecari pe planseta cu rotile, giroplane, etc.
Sporturi: ciclism, natatie, schi fond, calarie.
Terapia chirurgicala – poate fi:
- Precoce – se adreseaza coxartrozelor secundare, starilor precoxotice, urmareste
corectarea (in masura posibilului) cauzelor locale anatomice.
- Tardiva - se adreseaza coxartrozelor evoluate, primitive sau secundare, fie in scop
antalgic, fie pentru a ameliora mobilitatea cand exista o invaliditate importanta.
Artrodeza – are drept scop sacrificiul mobilitatii pentru pastrarea stabilitatii, anchilozand
soldul intr-o pozitie conveneabila, indolora.
Artroplastiile – proteze cervico-cefalice sau totale – sunt interventii care pastreaza mobilitatea
soldului si sunt recomandate la coxoticii varstnici.

Curs Recuperare în Afecțiuni Reumatologice

ȚESUTUL CONJUNCTIV
BOLI REUMATOLOGICE:
a)inflamatorie (infecțioasă)
b)degenerativă.
Singurul reumatism care se tratează cu antobiotice este reumatismul articular acut
(RAA). Afectează copilul și este foarte infecțios.
Reumatismul inflamator – inflamație articulară.
Reumatismul degenerativ (de uzură) – caracteristic vârstei a lll-a.
În ultimii ani a apărut o altă formă de boală reumatică – reumatism al țesutului moale
(reumatism de suprasolicitare la nivelul țesutului muscular, tendoane, aponevroze, burse,
etc.). este de suprasolicitare, pentru că factorul declanșator este factorul biochimic –
contractură musculară permanentă la tineri.

STRUCTURA ŢESUTULUI CONJUNCTIV

Este cel mai afectat țesut în patologia reumatologică.
El se poate găsi și în piele, vase sangvine.Dar el e regăsit în tendon, fasce și cartilaj.
Rol important – rol structural și mecanic.
Metabolismul țesutului conjunctiv este unul scăzut.
O altă calitate importantă – capacitatea mare de regenerare, lucru important pentru
procesul de cicatrizare.
Structura:
-celule
-structuri extracelulare:
*fibre proteice
*substanță fundamentală.
Există mai multe tipuri de șesuturi conjunctive, care se subîmpart în funcție de tipul
celulei și matricei țesutului extracelular.
Matricea extracelulară poate fi rigidă (în cazul osului), elastică (cartilajul) sau fluidă
(lichid sinovial).

- Celulele

țesutul conjunctiv are un număr mic de celule care pot fi:

-celule extrinseci – nu sunt prezente obligatoriu în țesutul conjunctiv. Amintim: mastocite,
limfocite, monocitul și leucocitul polimorfonuclear.
-celule intrinseci – sunt specifice și responsabile de sinteza elementelor extracelulare. Sunt
fibroblaști. Mai există:condrocite, osteocite, celule adipoase.

Fibroblaștii – sintetizează fibrele de colagen și substanța fundamentală (componentele

matricei extracelulare). Ambele elemente sunt secretate în același timp, dar în proporții
diferite.
Rata secreției variază cu vârsta individului și este influențată de factori hormonali,
astfel:
 - Hidrocortizonul (direct), ACTH (indirect) și tiroxina inhibă sinteza proteică;
- STH-ul și hormonii sexuali o stimulează

Fibroblastul se divide rar, mai ales în timpul reacțiilor inflamatorii și a proceselor și a

proceselor de cicatrizare se crează condiții de stimulare a mitozelor.
- Fibrele

În structura țesutului conjunctiv se întâlnesc fibre de colagen, fibre elastice și fibre de

reticulină. În funcție de predominanța unui anumit tip de fibre se determină varianta de țesut
conjunctiv.
*fibrele de colagen – sunt cele mai bine reprezentate. Ele conferă țesutului extensibilitate
variată și o mai mare rezistență șa tensiune și deformare.
Ele formează componenta fibroasă majoritară în piele, os, tendon, cartilaj, vas sangvin,
dinte.
În afara rolului structural, moleculele de colagen sunt implicate în reglarea proceselor
complexe ale creșterii, îmbătrânirii, cicatrizării. Colagenul induce agregarea trombocitară,
jucând un rol important în homeostazie.
Formarea colagenului (organizat normal în benzi) este dependentă de prezența
acidului ascorbic (vitamina C) ca agent reducător.
Absență acestuia (scorbut) duce la sintetizarea unui colagen anormal.
Degradarea colagenului se produce sub influența colagenazei, care rupe moleculele în
2 fragmente. Secreția crescută de colagenază determină în poliartrita reumatoidă distrugerea
cartilajului articular.
În stările inflamatorii se eliberează în mediul intern o cantitate mai mare de
colagenază (prin activarea macrofagelor).
*fibrele de reticulină – sunt ca structură similare colagenului. Sunt dispuse în jurul celulelor
adipoase și reprezintă un suport anatomic pentru celulele, endoteliilor capilarelor, organelor
limfoide și hematopoetice.
*fibrele de elastină – se găsesc în special în ligamente și în pereții arterelor mari. Elastina
confirmă propietățile de întindere (peste 15%) față de lungimea inițială a filamentelor fără
rupere și cu revenire la normal. Ea poate servi ca suport pentru procesul de calcifiere. Asa se
explică împregnarea calcară a unor țesuturi și ateromatoza aortică. Elastina se depune în
organism în 2 forme:
-fascicule compacte (forma fibrilară) – în tendoane
-lame fenestrate – pereții vasculari.
Elastina este sintetizată de fibroblast (în tendon, piele) și de celulele musculare ale
vaselor mari.
Elastina este degradată de elastază, enzima care se găsește în pancreas, macrofage.
Conținutul în elastină din structura peretelui aortic crește odată cu vârsta, ceea ce
explică degradarea fibrelor elastice în procesul îmbătrânirii.
*substanța fundamentală
Material amorf care se găsește între celule și fibre se numește substanță fundamentală.
Este constituită din mucoproteine și glicoproteine.
 Mucoproteinele – proteoglicanii – conțin o mare cantitate de apă structurală, ceea ce
permite la nivelul substanței fundamentale difuziunea substațelor hidrosolubile,
ușurează mișcarea celulelor și conferă o mare flexibilitate și compresibilitate.
 Glicoproteinele structurale au rol important în adezivitatea celulelor de fibre de
colagen, de substanță fundamentală și între ele.
 FUNCŢIILE ŢESUTULUI CONJUNCTIV
1) de suport 2) de protecție 3) de depozit 4) de apărare 5) de reparație.

- Funcție de suport și protecție – evidente în special la mușchi, țesut nervos și epitelii.

Suportul e realizat prin umplerea spațiilor intracelulare cu țesut conjunctiv
determinând coeziunea celulelor. Exemplu: capsulele organelor, membranele SNC.
- Funcția de depozit – ndeplinită prin stocarea lipidelor sub forma de țesut adipos
(varietate de țesut conjunctiv). De asemenea, protoglicanii reprezintă un important
depozit de apă și electroliți (în special Na+)
- Funcția de apărare – realizat prin implicarea substanței fundamentale, reprezintă o
puternică barieră împotriva invaziei bateriene. Microorganismele care produc
hialuromidază, au însă o mare capacitate invazivă, deoarece fluidizează substanța
fundamentală.

Dacă o agresiune bacteriană nu poate fi lichidată de mijloacele curente de apărare, țesutul

conjunctiv formează un perete fibros în jurul inflamației.
- Funcția reparatorie – e deosebit de importantă, zonele de inflamație sau de leziuni
traumatice fiind supuse unui proces regenerativ. Spațiile lăsate de leziunile țesuturilor
ale căror celule nu se divid (exemplu:mușchiul cardiac) sunt completate de țesut
conjunctiv.

Colagenul este o proteină stabilă, reînoirea lui este foarte lentă, dar turn-over-ul său este
diferit de la o structură la alta. Colagenul din tendon se schimbă foarte încet, pe când din
țesutul conjunctiv lax se reînoiește repede. Sinteza osului și a cartilajului sunt influențate de
vitaminele A, D, C și de hormoni care inhibă sinteza de fibre (cortizon, tiroxină) sau
stimulează sinteza acestora (STH-ul).

TIPURI DE ŢESUT CONJUNCTIV

1. țesut conjunctiv propiu-zis, lax sau dens
2. țesut conjunctiv cu propietăți speciale: țesut elastic; adipos; reticular
3. țesut conjunctiv de susținere: cartilaj și os.

1.a. Țesut conjunctiv lax - – numit și țesut areolar – tip de țesut conjunctiv în care substanța
fundamentală abundă. Este un țesut foarte flexibil și intervine în metabolismele locale,
permițând schimburile de substanțe între sânge și celule.
b. Țesut conjunctiv dens – structura sa este determinată de fibre de colagen. Este mai puțin
flexibil, iar orientarea fibrelor de colagen e determinată de direcția forțelor de solicitare.
Exemplu: tendoanele (structură inextensibilă).
2.a. Țesut conjunctiv elastic – predomină fibrele de elastină, aranjate în benzi paralele în
jurul cărora există țesut conjunctiv lax. Calitatea propiu-zisa: extensibilitatea.
b.țesut conjuctiv reticular – se caracterizează printr-o rețea formată de prelungirile celulelor
reticulare, rețea la care se găsește celule specifice de organizare (organe hemato și
limfopoetice).
c.țesut adipos - țesut bogat în celule. Celulele tisulare s-au lipoblaste – sunt analoage
fibroblaștilor. Celulele mature se numesc adipocite – depozitează grăsimile (neutre și
trigliceridele).
3.a. țesutul cartilaginos – există o densitate foarte mare de celule și un exces de material
extracelular cu consistență rigidă. Acest țesut este mai puțin rezistent la presiune față de os.
Cartilajul reprezintă suportul pentru țesuturile moi, face posibilă alunecarea
suprafețelor articulare. El este lipsit de rețea propie de vascularizație și de inervație.
Celulele cartilajului (analoage fibroblaștilor) se mai numesc condrocite. Ele
sintetizează colagen și proteoglicanii (și se sintetizează în matricea structurală lacunară).
În funcție de cantitatea substanței extracelulare și abundenței fibrei de colagen și
elastice, se deosebesc 3 tipuri principale de cartilaj:
-hialin - acoperă suprafața articulară a oaselor. Cartilajul articular are un metabolism activ. În
toate celălalte localizări (cu excepția suprafeței articulare cartilajul hialin este acoperit de un
strat de țesut conjunctiv dens numit pericondrium care-i asigură creșterea).
Creșterea se poate realiza în 2 forme:
*interstițial
*apozițional.
Degenerarea cartilajului hialin apare odată cu mărirea de volum care determină
moartea condrocitelor și se încheie cu apaariția calcifierii în matrice.
Acest proces poate să apară mai devreme, în condițiile în care pătrund vase sangvine,
care fac posibilă osificarea cartilajului (de obicei post-traumatic), rezultând limitare de
mobilitate.
-elastic – nu se osifică niciodată și e bogat în fibre elastice (exemplu: pavilionul urechii).
-fibrocartilaginos – întâlnit la:
*locul de fixare a unor tendoane pe os
*în meniscurile intraarticulare
*în discurile intervertebrale

Fibrocartilajul nu are pericondrium (nu crește).

b.țesutul osos – țesuturile vin cu o matrice de colagen împregnată cu săruri minerale, în
special fosfat de calciu.
Rol în funcția de susținere a organismului, în protecția unor organe și în homeostazia
minerală. Osul e supus permanent unui proces continuu de resorbție și refacere (turnover-ul
fiind de 20% la adult și 100% la copii).
STRUCTURA:
*celule
*matrice osoasă – substanță fundamentală
*fibre conjunctive și cristale minerale (dau rezistenșa osoasă).
Osteoblaștii – celule tinere ce se găsesc la suprafața țesutului osos. Au o viață scurtă,
aproximativ 15 zile. Sintetizează elementele esențiale (colagen+protoglicanii). Ei nu formează
un os, ci osteoidul, precursorul osului. Transformarea osteoidului în os durează foarte mult.
Osteoblastul în perioada activă secretă o mare cantitate de fosfază alcalină
(demonstrează activitatea osteoblastică).
Osteocitele – sunt celule mature încapsulate în os mineralizat. Sunt considerate
inactive, dar în anumite condiții (de stimulare cu parathormon), când există hipocalcemie, ele
produc osteoliza utilă refacerii nivelului calcemiei.
 Osteoclaștii – celule foarte mari, ramificate, la nivelullor având loc resorbția osoasă și
demineralizarea colagenazei și fosfazei acide.
Caracteristicile osului sunt duritatea și rezistența.
Orientarea fibrelor de colagen se face pe direcții date de solicitarea mecanică. Osul
este de 2 tipuri:
*compact
*spongios.
Osteogeneza reprezintă procesul de formare a osului, se produce:
*osificare membranară (desmală) – se bazează pe nucleul de osificare (specifică capului).
*osificare condrală (intracartilaginoasă) – se bazează pe centrii de osificare:
 centri primari de osificare
 centri secundari (cu topografie epifizară).

Între procesele de liză și sinteză de os pot apărea dezechilibre.

Osteogeneza este influențată de factori hormonali și vitamine:
-vitamina D – influențează metabolismul fosfocalciului
-vitamina C – formarea echilibrului între activitatea osteoblaștilor și osteoclaștilor
-parathormonul – stimulează resorbția osoasă
-calcitocina – înhibă resorbția osoasă
-STH-ul – stimulează creșterea (în lungime) a osului
-hormonii sexuali – induc osificarea cartilajului de creștere oprind dezvoltarea în lungime a
osului.
Metabolismul fosfocalcic – responsabil de structura și rezistența osului și se află sub
controlul următorilor factori:
-parathormon
-calcitocina
-vitamina D
Receptorii: intestin, la nivelul rinichiului, nivelul osului – controlând eliminările și
fixarea calciului și fosforului.

ARTICULAțIILE
Clasificare:
-după structura anatomică și gradul de mobilitate
1.diartroze – articulații mobile; posibile mișcări ample
2.sinartoze – mișcările sunt limitate:
*sinfize
*sincondroze
*sindesmoze
*sinostozele.
Articulația diartrodială – extremitățile osoase sunt acoperite de cartilaj hialin.
Articulația e înconjurată de o capsulă cu un strat fibros și unul intern sinovial.
Unele articulații pot conține meniscuri fibrocartilaginoase (genunchi).
Biomecanica articulară (mobilitatea) e asigurată de:
-cartilaj articular – cartilajul hialin este deformabil datorită conținutului mare de
proteoglicani.
-sinoviala – tapetează articulația (cu excepția cartilajului hialin și se fixează pe os). Celulele
sinoviale se mai numesc sinoviocite.
 Se găsește în straturile suprapuse (1-3) și nu au membrană bazală, proliferearea
necontrolată a sinovialelor în poliartrita reumatoidă.
-lichid sinovial – este un transsudat plasmatic și e secretat de sinoviacite. Transsudat –
lichidul care vine din interiorul organismului, scos din plasma sangvină și refăcut în cavitatea
sangvină.
Rol de lubrifiere și de hrănire a cartilajului articular.

KINETOTERAPIA ÎN GERIATRIE-GERONTOLOGIE
AFECŢIUNI REUMATICE

Reumatologie – studiul patologiei reumatică

Rheuma – suferință dureroasă articulară/periarticulară
CLASIFICARE:
Etapele examinării:
*ANAMNEZA:
-durerea – cel mai important simptom; ne interesează:
 tipul durerii
 debutul (acut, intens, neprecizat)
 dacă apare ziua (reumatism de uzură) sau noaptea (reumatism inflamator)
 dacă se ameliorează sau nu în repaus (se accentuează în repaus – reumatism
inflamator);

-redoarea articulară – se intră greu în mobilizare. Poate dura puțin (30 minute) sau mult
(reumatism degenerativ);
-tumefierea articulației – prezentă în toate tipurile de afecțiuni reumatismale;
-astenia musculară
*examenul clinic general cuprinde:
-examenul tegumentelor
-mucoaselor
-sistemul ganglionar limfatic
-aparat respirator
-aparat digestiv
*EXAMENUL LOCAL – examinarea aparatului locomotor
-coloana vertebrală:
 inspecție – ortostatism, decubit; ne interesează curburile, modificările de curbură
 palpare – interesează contractura musculară, semn constant
 perenție – folosit în câteva boli reumatologice – semne însoțite de triger points
 mobilitatea coloanei – se apreciază pe segmente:

˃cervical – flexie 40o, extensie 60o, rotație 60-800, flexie laterală 45o. Teste folosite: indice
menton-stern (N=0); indice tragus-acromion; indice occiput-perete.
˃toracal:
1.direct – înclinare laterală (unghiul dintre linia biacromială-bicretă)
2.indirect – indice circometric (arată capacitatea respiratorie și mobilitatea toracică totală;
N=6 cm.). Măsoară expansiunea toracică în inspir-expir.
3.flexia toracală – indice Schober dorsal
4.extensia maximă – metoda Klapp (2-3 cm)
˃lombar – flexia lombară – manevra Schober inversat.
 Pentru evidențierea afectării discurilor vertebrale.
-semnul Neri – flexie puternică a capului
-semnul Lasegue – decubit dorsal, se ridică membrul inferior extins din genunchi
-semnul Bragard – flexie dorsală a piciorului, completând semnul Lasegue
-semnul echerului – depinde de vârsta pacientului
-semnul Lasegue inversat – se testează în decubit ventral, flexia gambei pe coapsă.

Articulația șoldului – cea mai frecventă e afectarea degenerativă, de uzură (articulație

portantă).
*examinare (în ortostatism) – interesează stabilitatea, mersul, măsurarea celor 2 membre
(lungime, circumferință), pot apărea: flexumul, dureri la triunghiul Scarpa, atitudine vicioasă
în urma coxartrozei (abducție+rotație externă+flexie).
*testingul articular și muscular – goniometrie, mișcări pasive.
*examenul mersului – foarte important – stabilității, mobilității, echilibrului și coordonării;
mers legănat, cu bază largă de susținere, mers cosit, salutând, etc.
Articulația genunchiului – mobilitatea este cea mai importantă e pe flexie și pe
extensie.
*inspecție – modificările de aspect sunt cele mai frecvente; genu flexum; genu recurvatum în
urma unor paralizii posttraumatice, genunchi plați.
Piciorul și glezna
*inspecție: diformități congenitale sau câștigate:polidactilie, halus valgus, etc.
Inspecția este podograma: platfus/picior cav/picior equin. Modificarea culorii
tegumentelor.
*palpare: restructura aponevrozei plantare (boala Lederhoff), deviații în ax.
Interesează:
-flexia plantară + extensia
-inversia și eversia.
EXPLORĂRI PARACLINICE ÎN BOLILE REUMATICE

*determinări sangvine (serice)

*examenul lichidului sinovial
*explorări imagistice.......................................
... osoase: osteoporoza, leziuni osteolitice – ciupituri din structura osoasă, osteocondesări –
osteofitul;
b.modificări ale osului cortical: resorbții corticale, artrita psoriazică; eroziuni, osteolite,
reacție periostală; mai interesează:
c.spațiul articular – modificat prin:îngustare, obliterare – dispare, lărgire, calcifieri în
interiorul spațiului articular;
d.axialitatea segmentelor osoase – deformări articulare și dezaxii.
2. Structurile moi – modificările structurilor moi: noduli subcutanați (reumatoizi, gutoși),
calcifieri (subcutanate, ale tendoanelor sau burselor, ale capsulei, periarticulare), tumefieri ale
părților moi (degetele mâinii).
Tomografia computerizată – detectarea precoce a leziunilor, hematoamelor, tumorilor,
îngroșărilor sinoviale, herniilor discale.
Rezonanța magnetică nucleară – nu e nocivă, nu folosește raxe X, ci migrarea ionilor
de H în câmpul magnetic.
 Explorarea radio-izotopică – se bazează pe fluxul sangvin și vascularizația regiunii
(explorare os și părți moi).
Ultrasonografia
Tecnografia – măsurarea parametrilor termici ai articulațiilor superficiale.
d. Artroscopia și biopsia sinovială.
*Artroscopia
-permite vizualizarea cavității sinoviale
-indicații: leziuni meniscale, hemartroze, sinovita vilodulară osteocondrită.
.................................................................................................................................

OBIECTIVELE TRATAMENTULUI:
-dispariția sau ameliorarea durerii
-prevenirea, dispariția sau ameliorarea inflamației
-menținerea/ameliorarea stabilității și mobilității articulare
-menținerea/ameliorarea forței și rezistenței musculare
-îmbunătățirea troficității țesuturilor și funcționalității lor
-câștigarea unei atitudini corecte a corpului
-readaptarea la gesturile uzuale și profesionale
-reîncadrarea în procesul de muncă.

METODELE TRATAMENTULUI:
-TRATAMENT MEDICAMENTOS:
˃etiologic – imunosupresoare sau medicamente remitive
˃patogenic – importante sunt medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene și steroidiene.
˃simptomatic – analgetice – decontracturante și analgezice – anxiolitice (reduc și durerea și
contractura musculară).
Antiinflamatoare nesteriodiene – acționează asupra unor etape ale răspunsului
inflamator, care reprezintă o modalitate de protecție a organismului fașă de agresiuni.
Reduc, dar nu elimină complet semnele și simptomele, influentând diagnosticele
constituite.
Aproape toate efectele secundare adverse digestive, renale, hepatice, hematologice,
alergice.

CARACTERISTICI GENERALE
-se administrează oral, rectal, parenteral, percutanat.
-cele mai cunoscute: acid acetilsalicil (aspirina), indometacin,diclofenac, ibuprofen,
ketoprofen, fenilbutazon și derivați.
Antiinflamatoare steroidiene
-folosirea corticosteriozilor se basează pe propietățile lor antiinflamatorii și imunosupresive
-antiinflamatoarele intervin în fazele precoce cât și în cele tardive
-imunosupresive – pentru scăderea funcției de producere de anticorpi este nevoie de doze mari
de medicamente.
-reacții adverse: scăderea capacității de adaptare a organismului prin scăderea formării de
anticorpi.
-fizioterapie: ...........................................................................................................
*termoterapie
1.CĂLDURA
˃rol în atenuarea durerii , reducerea contracturii, facilitarea mișcării
˃forme locale: comprese, cataplasme, pernă electrică, parafină, lămpi cu infraroșu
˃forme generale: băi generale hiperterme (44-45o), bazin (37-38o)
˃efecte: antalgic, sedativ, decontracturant, antispastic, activarea circulației, ameliorarea
metabolismului local.
˃indicații: boli reumatologice ale țesutului moale, contracturi, spondilită anchilopoetică, boli
artrozice (în afara fazei acute).
˃containdicații: înflamații locale acute.
2.CRIOTERAPIA
˃forme locale – comprese reci, masaj local cu gheață, împachetări reci, spay refrigerant
(kelen);
˃efecte: vasoconstrictor, hemostatic, antiinflamator, antialgic, anestezic.
˃indicații: în fazele acute ale bolii reumatologice inflamatorii, stadiile active ale artrozelor,
afecțiuni inflamatorii post-traumatice.
*MASOTERAPIE
˃prelucrarea metodică a părților moi printr-un ansamblu de procedee normale și/sau
instrumentale
˃masajul – terapie adjuvantă, favorizează relaxarea, ameliorează circulația sangvină și
limfatică, efecte analgezice, favorizează secreția de sebum și sudoare.
˃procedee: efleuraj, fricțiune, frământat, tapotament, vibrații.
˃metode speciale de masaj: metoda Cyriax, metoda Knap, metoda Vogler, hidromasajul (duș
masajul), etc.
*ELECTROTERAPIE – constă în aplicații terapeutice ale următoarelor forme de curent:
 curent galvanic – curent continuu, cu efecte polare și interpolare; efecte:analgezic,
stimulant neuro-muscular, reglator al modificărilor de excitabilitate a SN, biotrofic,
vasodilatator.
 curent de joasă frecvență – dreptunghiulară, modulari.

˃efecte: analgezic, vasomotor, trofic

˃indicații: atrofii în urma imobilizării prelungite
˃contraindicații: paralizii spastice, spasme musculare.
 curent diadinamic

˃efect: analgetic, hiperemiant

˃indicații: boala artrozică, tendinite, bursite
 curent Trebert – curenți dreptunghiulari, folosit în neuro (radiculopatii).
 curenți stahsatici – principalul efect: analgezic
 curent TENS – formă simplu de aplicat; contraindicații: pace-maker, durere psihogenă
 electropunctura – metodă electrică de acupunctură
 curent de medie frecvență

˃forme sinisnidale cu efect analgetic, resorbtiv, decontracturant și trofic.

˃indicații: artrite, periartrite, spondilite, spondiloze, scolioze, discopatii, mialgii.
˃contraindicații: afecțiuni febrile, neoplazii, inflamații purulente.
 curent de înaltă frecvență – efecte calorice fără a produce leziuni cutanate; analgezic,
hiperemiant, miorelaxant;

˃indicații:afecțiuni inflamatorii cronice, boli reumatologice degenerative, bursite, tendinite,

PSH, fibromialgie;
˃contraindicații: inflamații acute, supurație, faze acute ale bolii.
  Ultrasunete – în câmp continuu sau discontinuu, cu efect miorelaxant, analgezic,
hiperemiant, în combinație cu alte tipuri de curenți indicați; indicat în boli
degenerative, nevralgii, neorite, tendinite, fibromialgii. Sonoforeza – aplicarea
ultrasunetului pe o substanță activă chimic (gel).
 Câmpul magnetic – indicat în contracturi, afecțiuni reumatologice degenerative și
inflamatorii, reumatism articular.

*ROETGENTERAPIE – cea mai toxică

˃utilizarea razelor în terapie
˃acțiunea radiațiilor:
-etapă primară – procese fizice și fizico-chimice care nu se exteriorizează;
-etapă secundară – procese biologice și biochimice care se exteriorizează.
˃utilizare restrânsă, datorită riscului apariției efectelor secundare (aplazie medulară).
*BALNEOTERAPIE
˃aplicarea factorilor naturali de cură balnează în scop terapeutic: climă, nămol, ape minerale,
aeroionizare.
˃indicații:
a) în afecțiuni reumatologice degeneative

-ape minerale – termale,oligominerale, sulfuroase, sărate concentrate, sărate cu concentrație

medie.
-nămolul de tip sapropelic, de turbă.
-climatul – bioclimat de tip excitant-solicitant, bioclimat sedativ, indiferent de cruțare.
b) în afecțiuni reumatologice inflamatorii

-climat de cruțare fără variații termice cu umiditate cât mai redusă

-climat de litoral – helioterapia
-ape minerale
-mănuchiuri de turbă și sapropelice.
-kinetoterapie
˃aplicare repausului și/sau mobilizarea îîn tratamentul profilactic și de recuperare
˃obiectivele kinetoterapiei în reumatologie:
-combaterea durerii și inflamației
-menținerea/creșterea forței și elasticității musculare
-menținerea/recuperarea mobilității și stabilității articulare
-formarea unui reflex postural corect și stabil al corpului.
˃principii de tratament:
-precocitate
-progresivitate
-individualizare
-complexitate
˃mijloace utilizate:
-posturări
-imobilizări
-mobilizări
-terapie ocupațională
˃se aplică în funcție de vârstă, disponibilitate si poate fi preventivă, educativă și reeducativă
˃se recurge la gestualitaatea împrumutată din tehnicile artizanale ale vieții cotidiene, din
tehnicile de joacă, sportive, recreative (dans, muzică), constituind metode de recuperare fizică
și psihică.
˃activități gradate realizate prin mișcări repetitive ale fiecărei articulații vizate, dozat și
supravegheat
˃obiectiv principal: autonomie maximală gestuală
˃rol: educativ – îl învață pe bolnav să aibe voință și să lupte pentru a-și atinge țelul.
-tratament ortopedică-chirurgical
˃tratament patogenic (profilactic) – aplicarea de atele și orteze în scop:
a.preventiv
b.corectiv al pozițiilor vicioase
˃tratament reparator
a.artroplastia
b.artrodeza
c.proteze articulare
d.chirurgie de realiniere segmentară.

POLIARTRITA REUMATOIDĂ (PR - REUMATISMUL

INFLAMATOR)

Este o suferință inflamatorie cronică recurentă, caracterizată în principal de afectarea

articulară, cu inflamație cronică, care la început e infiltrativă, din aproape în aproape, și
proliferativă (țesutul se mărește) a sinovialei. Acesta este elementul țintă afecat și se transmite
de aici la toate celălalte țesuturi. Secundar e afectarea extraarticulară, reprezentată prin:
vasculită, miozită, noduli reumatoizi, cu sau fără splenomegalie, limfadenopatii.
Incidența: 0,3-2 %. Această boală adectează cu precădere sexul feminin (excepție
sexul masculin), mai ales în perioada de preclimă (40-50 de ani), datorită simplificării
factorului endocrin.
Etiopatogenie:
Cauza este multifactorială și în cea mai mare parte necunoscută. Adesea e vorba de un
teren genetic modificat, fond pe care intervin factorii endocrini, virali, imunologici. Factorii
de mediu interacționează cu genotipul susceptibil la boală.
Factorii declanșatori:
-exogeni (de mediu): trauma psihică, stress, determină scădere a imunității. Specific
poliartritei reumatiode este factorul reumatoid – anticorpii de tip imunoglobulină M și
endogeni.
Procesul începe ca o sinovită inglamator-exudativă ce progresează spre o formă
proliferativă (capsulă, cartilaj) și infiltrativă, boala având un mers progresiv.
Urmează faza proliferativă – multiplicarea necontrolată, aberantă a celulelor sinovialei
(sinoviocite) și apare un țesut sinovial mult crescut (până la 100 de ori față de țesutul normal),
se mai numește panus articular, și dă aspectul tumefiat al articulației.
1. Leziunile articulare – reprezentate de:

*sinovială – panus articular

*leziuni cartilaginoase – afectează cartilajul și osul subcondral, capsula articulară,
ligamentele, rar tecile tendinoase și bursele.
*leziunile osoase – apar zone de osteoliză chistică și osteoporoză difuză.
Deteliorarea articulației, afectarea cartilajului și osului subcondral peturbă profund
biomecanica și stabilitatea lor, mișcările articulare sunt limitate, ducând la semianchiloza sau
anchilozarea totală în urma apariției calcifierilor în aderențele osoase.
2. În leziunile extraarticulare.
*nodulii reumatoizi – localizați subcutanat periarticular (cot), seroase (pleură, pericard),
parenchim pulmonar, miocard. Nu sunt dureroși, mobili, de dimensiuni mari.
*vasculita – afectarea vasculară de tip inflamator, sunt afectate venele și capilarele
*modificări musculare
Aspecte clinice
-boala se caracterizează prin artrită, sinovită, cu pierderea în principal a articulațiilor mici, a
extremităților, afectare simetrică, centripetă și persistentă.
-în timp apar devieri, deformări și anchiloze, boala fiind progresivă, cu faze succesive de
acutizări inflamatorii și remisiuni.
-debutul bolii e insidios (nu e precizat în timp), progresiv
-factorii declanșatori: trauma psihică (48%), expunere la frig și umezeală, viraj hormonal,
diferite infecții.
-inițial apare o oligoartrită distală simetrică, predominant la articulațiile metacarpofalangiene
2, 3, interfalangiene 2, 3.
-specific – simetria suprafeței articulare și respectarea articulațiilor interfalangiene distale;
redoare articulară matinală prelungită la vârsta de 45-60 de ani, artrolapii matinale (dureri
articulare), tumefierea articulară, mioalgii, oboseală.

Manifestări articulare
1. Mână reumatoidă – inițială

Limitarea mișcărilor inițiale, rol antalgic, dar în timp se datorează și leziunilor capsulo-
tendinoase.
Apar distrofii cartilaginoase, laxitate articulară, modificări poziționale consecutive:
*devieri – reprezentate de schimbări în poziția oaselor cu nerespectarea axelor
*deformări – se datorează extinderii procesului inflamator la cartilaj și os, concomitent cu
contractura musculaturii flexoare de vecinătate.
-deget în „gât de lebădă”
-deget în „butonieră”
-police în „Z”.
*anchiloze – datorate distrugerilor de cartilaj cu proliferări fibroase și calcifieri, se pierde
prehensiunea digito-palmară, fiind înlocuită cu prehensiunea de tip „mână în cârlig” – sunt
afectate prizele.
2. Cotul reumatoid – sinovită frecventă, mișcarea de extensie limitată prin exudat
articular, rar se produc eroziuni majore cartilaginoase.
3. Piciorul reumatoid – articulațiile piciorului sunt atinse deseori simultan cu cele ale
mâinii. Sunt afectate articulațiile metatarsofalangiene. Se pot asocia cu tenosinovitele
și bursitele care erozionează cartilajul, rezultând greutate în mers.
4. Genunchiul reumatoid – pot să apară genu flexum și flexum de șold compesator.
5. Artrita temporo-mandibulară – frecventă, dar rareori gravă.

FORME CLINICE PARTICULARE:

1.poliartrita reumatoidă seronegativă – are alt fenotip decât forma seropozitivă (absența
HLA, DR4, RR1), afectează articulațiile mari, simetrice, cu evoluție lentă, prognostic mai bun.
2.poliartrita reumatoidă a vârstnicului – debut peste 50 de ani, subacut, brusc, distribuție
egală pe sexe, prognostic mai bun.
3.PR malignă – formă gravă cu interesarea simetrică, afectările cela mai frecvente sunt
vasculitele, nefritele, nodulii reumatoizi, anemiile, adenopatiile.
4.PR juvenilă – are 3 forme clinice de debut:
a.sistemic (boala Still) – afectează ambele sexe, debut brusc după infecții faringiene sau
vaccinare, interesează articulațiile mari ale membrului inferior și cele ale mâinii.
Extraarticular: eruptii cutanate, limfedemopaie, miozite.
b.poliarticulare – frecvente la fete, afectare a aarticulațiilor interapofizare ale coloanei
vertebrale, articulația simetrică, evoluție severă cu sechele distructive.
c.pauciarticulare (monoarticulare) – fetele sub 6 ani sunt afectate mai mult de 4 articulații
în 6 luni
d.sindromul Felty – o formă graniță între boala reumatică și boala colagen, cu evoluție
prelungită, se caracterizează prin asocierea obligatorie PR, splenomegalie, hiperpleurism,
leucopenie.
e.sindromul Caplen – asociază PR cu afecțiuni pulmonare – noduli reumatoizi pulmonari în
pneumocomioze.
f.sindromul Syoegren – boală autoimună cu etiopatogenie necunoscută, afectează 50% din
femei, la 50 de ani. Datorită virajului hormonal apare o hiperactivitate imună față de o
eventuală infecție virală. Se manifestă prin inflamare cronică a glandelor salivare și lacrimare,
care determină un sindrom SICA (gură și ochi uscați).
EXPLORĂRI PARACLINICE:
1. Determinări sangvine – sindromul inflamator este susținut de următoarele modificări
hematologice:

-VSH
-anemie hipocronă
-fibrogen crescut
-proteina C reactiv crescută
2. Sindromul disimunitar:

-gamma globulina.
3. Examenul radiologic – date despre diagnostic;

Stadiul de debut evidențiază:

-tumefacția părților moi periarticulare la articulațiile periferice
-osteoporoză
-microgeode în osul mare carpian.
Stadiul clinic manifest:
-îngustarea spațiului articular
-osteoporoză
-eroziuni marginale
-deformare articulară cu dezaxarea ulterioară
-anchiloze.
Diagnosticul pozitiv (clinico-funcțional) – criterii de diagnostic:
-redoare matinală cu durată minimă de 1 oră, prezentă cel puțin 6 săptămâni
-tumefierea a cel puțin 6 articulații, cel puțin 6 săptămâni
-tumefierea articulațiilor carpului, metacarpofalangiene sau interfalangiene proximal cel puțin
6 săptămâni.
-tumefierea simetrică a unor articulații
-modificări radiologice ale mâinii, incluzând obligatoriu osteoporoza și eroziunile
-prezența nodulilor reumatoizi
-prezența factorului reumatoid în sânge.
Pentru un diagnostic pozitiv de boală se consideră a fi suficiente 4 criterii din 7
enumerate, în orice asociere.
Stadializarea bolii:
1.stadiul 1 (precoce) – poliartralgii (multiple dureri); lipsa radiografică a leziunilor erozive,
eventual discreția osteoporozei.
2. stadiul 2 (moderat) – devieri ale degetelor mâinii, hipotroficitatea mușchilor adiacenți
articulațiilor afectate, leziunile extraarticulare de părți moi (nodulii, osteoporoza vizibilă
radiografic)
3. stadiul 3 (sever) – deformări articulare cu subluxație, deviere ulnară, hiperflexie, atrofie
musculară marcată și extinsă, prezența de noduli și tenosinovite extraarticulare radiografic,
rezultă îngustarea spațiului intraarticular și osteoporoză.
4.stadiul 4 (terminal) – toate criteriile de la stadiul 3 sunt prezente și anchiloze fibroase și
osoase.
CLASIFICARE STADIALĂ nu precizează disfuncționalitățile bolnavului. Pentru
evaluarea capacității funcționale restante se folosește o clasificare funcțională ARA (1949):
-clasa 1 – capacitate funcțională completă, sunt posibile toate activitățile cotidiene, inclusiv
activitate normală funcțională, nu există handicap, deși infirmitatea poate exista.
-clasa 2 – capacitate funcțională incompletă – activitatea cotidiană obișnuită e posibilă,
incapacitatea pentru activitățile mai deosebite, de finețe, prin reducerea mobilității articulare.
-clasa 3 – capacitate funcțională limitată – sunt posibile activitățile de autoîngrijire și ocupații
simple zilnice, activitățile profesionale de regulă sunt imposibile, există handicap parțial.
-clasa 4 – capacitatea funcțională practic pierdută, pacientul fiind imobilizat în pat sau în
scaunul rulant, handicapul fiind total.
TRATAMENT.
Datorită patogeniei autoimune, tratamentul nu poate fi etiologic, ci doar patogenic și
simptomatic.
Caracteristicile tratamentului: precocitate, complexitate și continuitate.
OBIECTIVE:
-ameliorarea durerii
-reducerea sau suprimarea inflamației
-oprirea leziunilor distructive ale osului sau cartilajului
-prevenirea și corectarea deformărilor, atrofiilor musculare
-readaptarea la o viață activă.
TIPURI DE TRATAMENT:
-medicamentos
-fizical-kinetic
-ocupațional
-balnear
-ortopedico-chirurgical.
TRATAMENTUL FIZICAL-KINETIC
-este cel mai important, indiferent de stadiul clinic al bolii
OBIECTIVE:
-ameliorarea durerii
-ameliorarea circulației periferice
-reducerea procesului inflamator
-păstrarea funcției musculo-articulare.
MIJLOACE FOLOSITE:
-termoterapia – căldură locală este cel mai utiizat mijloc terapeutic – crește pragul
sensibilității dureroase, scade contractura musculară reflexă, permite o mobilizare articulară
mai ușoară; este un mijloc de pregătire a organismului pentru kinetoterapie (exerciții de
streching).
Aplicat numai în formele de PR stins evolutiv (fazele de reversie, niciodată în puseu
acut). Se realizează prin aplicare locală de parafină, pernă electrică, săculeți calzi cu sare – de
3-4 ori/zi cu durată de 30-40 minute fiecare. Hidroterapia caldă – hidrokinetoterapia la 36-
37o,băi calde parțiale sau generale la 36.5-37,5o C, timp de 20-30 minute mai ales dimineața.
Recele – crioterapia – se utilizează în tratarea articulațiilor inflamate pentru creșterea pragului
durerii, scăderea spasmului muscular, îmbunătățirea circulației locale, scăderea exudatului la
nivel local și reducerea inflamației.
Se realizează local prin: comprese reci, pungi cu gheață, kelen, masaj cu gheață (6-10
minute, de 3-4 ori/zi) urmat de mobilizări articulare.
-masoterapia – masaj uscat, de relaxare, pe musculatura adiacentă articulației afectate. Rol:
relaxare, prevenire a aderențelor fibroase, decontracturant (netezire, efleuraj).
-electroterapia
˃efect antalgic musculotrop (decontracturant)
˃obținerea căldurii profunde și creșterea penetrabilității intraarticulare a unei substanțe
medicamentoase.
Se folosesc:
*curentul glavanic
*curentul diadinamic
*curentul interferențial.
-kinetoterapia
˃rol: păstrează și/sau ameliorează funcția mioartrokinetică
˃obiective:
*realiniamentul segmentar și corectarea axelor articulare
*menținerea/creșterea mobilității articulare
*menținerea/creșterea forței și rezistenței musculare.
Programul kinetic trebuie permanent adaptat stării clinico-funcționale a pacientului și
stadiului bolii.
IMPORTANT:
*necesitatea menținerii repausului articular în timpul puseelor acute inflamatorii
*efectuarea mobilizării articulare în limitele amplitudinilor funcționale (cât poate, nu forțăm)
*evitarea durerii și discomfortului articular (și în timpul programului și după ședința de
kinetoterapie).
 Realiniamentul segmentar și corectarea axelor articulare

-dacă de la debutul bolii se urmărește evitarea instalării pozițiilor vicioase, nefuncționale.

-se realizează prin repaus articular în timpul puseelor inflamatorii, prin posturări realizate în
atele sau orteze care au ca avantaje:
*asigurarea unei întinderi musculare ușoare, prelungite, susținute
*realizarea unui suport pasiv ce prin funcția de susținere evitând deformările
*împiedicarea modificărilor fibroase a țesutului conjunctiv inflamat
*evitarea microtraumatismelor gestuale.
 Evitarea flexumului de genunchi și șold

-poziția se adoptă în scop antalgic, presiunea intraarticulară fiind mai redusă

-pentru evitarea lui se recomandă:
*evitarea sedentarismului prelungit
*decubit ventral
*folosirea atelelor de genunchi în timpul nopții.
  Evitarea flexumului de plantă cu picior în var și degete flectate.

Se evită prin:
-utilizarea permanentă a susținătorilor plantari
-evitarea tocurilor înalte
-folosirea unor atele posterioare pentru noapte și repaus, care mențin piciorul la 90o cu gamba.
 Evitarea deviațiilor mâinii și dislocării falangelor

-trebuie să ne concentrăm asupra scăderii tonusului flexorilor prin tratament postural, pumnul
se fixează în ușoară extensie de 10-25o, blocându-se în același timp și posibila deviere
cubitală.
-în puseele acute inflamatorii, atelele se mențin toată noaptea și cât mai mult timp ziua,
reducând durerile și evitând devierile.
-se vor evita activitățile care solicită mult flexorii degetelor (flexie în metacarpofalagian și
extensia în interfalangiene proximale), prehensiunea, subluxațiile palmare.
-pentru întârzierea instalării deviației cubitale, trebuie să înlăturăm solicitarea pumnului,
prehensiunile de forțări, păstrând o aliniere perfectă a mâinii cu antebrațul.
 Prevenirea blocării cotului

-se pierde mai ales extensia (30-40o), care nu e invalidantă

-atelele pot compromite grav cotul reducând flexia, disfuncție invalidantă
-dacă folosim atele în scop antalgic, se folosesc alternând pentru flexie-extensie, schimbate în
maxim 6 ore.
 Prevenirea blocării umărului

-se blochează de regulă flexia, abducția și rotația externă

-se recomandă în timpul nopții menținerea unei perne sub braț pentru menținerea abducției.
-se evită menținerea membrului superior sub trunchi mult timp.
 Menținera/creșterea mobilității articulare

-cauze: inflamația, durerea

-durerea determină reflex o contractură musculară, în special a flexorilor și adductorilor.
Imobilizarea prelungită determină organizarea fibroasă, a edemului inflamatorii și dezvoltă
anchiloze. Musculatura adiacentă articulației imobilizată se hipotrofiază împreună cu
distrucția intraarticulară de cartilaj, osului subcondral, cap – subluxații și devieri.
METODE PREVENTIVE:
˃mobilizare pasivă
*previne tendonul de retracții musculare, împiedicând aderențele
*se folosește în pusee acute sau imediat după suspendarea repausului articular
*se respectă succesiunea distalo-proximală (degete-pumn-cot-umăr).
˃mobilitate asistată
*mișcări active blânde, prededând exerciții active libere
*se lucrează cu gravitație redusă, cu scripeți, suprafețe alunecoase, imersie în apă caldă.
˃mobilizări active libere
*recomandate în special dimineața pentru depășirea redorilor matinale
*mișcările se execută pe toată amplitudinea de mișcare posibilă, lent, evitându-se oboseala
musculară
*intensitatea, dozajul și durata programului se reglează în funcție de apariția durerii și
discomfortului
*recomandat – minim 2 ședințe de 15-20 minute/zi
*în perioada post-inflamatorie, înainte de kinetoterapie se pot folosi aplicații locale calde
*strechingul se recomandă alături de exerciții active pentru a preveni și combate tendinita.
 Menținerea/creșterea forței musculare

*forța se mărește/menține prin exerciții izometrice și/sau active cu rezistență

*rezistența se obține prin exerciții active cu rezistență executate pe toată amplitudinea de
mișcare.
*în PR se recomandă exerciții izometrice simple, scurte; contracții de 30-40 % din forța
maximă momentană; 5-8 ședințe/zi, 5-6 contracții izometrice, 5-10 secunde/contracție.
*se acordă atenție la:
-extensia degetelor
-musculatura intrinsecă a mâinii
-flexorul superficial al degetelor (gât de lebădă)
-flexorul comun profund al degetelor
-musculatura policelui
-........................................
-mușchiul extensor al coapsei și gambei
-mușchiul dorsoflexore și flexor a degetelor
-prehensiunea
-reeducarea ortostatismului și mersului.

-Terapia ocupațională:
˃metode speciale și utilă de menținere a capacității funcționale a bolnavului în colectivitate
sau la locul de muncă
-prin ADL se urmărește recuperarea:
*amplitudinii de mișcare
*forța și rezistența musculară
*coordonării mișcării.
-cuprinde 2 aspecte:
*ergoterapie specifică – se bazează pe activități adresate deficitului funcțional propiu-zis
*ergoterapie nespecifică – urmărește dezvoltarea unor activități compensatorii
-în PR importantă e recuperare mâinii
-activități recomandate: țesut, împletit, gravat, modelat în lut, dactilografiat, desenat,
îndeletniciri casnice (spalat, șters mesele, șters praful, etc.)
-ADL – îmbrăcat, gesturi de igienă personală, mers, etc.
-din domeniul sportiv, recreativ, se recomandă bolnavului cu PR elemente din jocul cu
mingea: tenis de masă, biliard, etc.
-menținerea activității mâinii necesită activități zilnice, discontinue, evitând oboseala
musculo-articulară generată de durere;
-treburile trebuie să fie variate, diverse.

-balneoterapia
˃importanță redusă în PR
˃se începe tratamentul balnear la 6 luni după stingerera puseului acut inflamator
˃se pot folosi: ape sulfuroase (pentru a nu recidiva boala), ape sărate (activează circulația
periferică, favorizând resorbția exaudatului)
˃există 2 tipuri de cure:
*cura terapeutică – în formele incipiente, până la stadiul 2, în afara puseelor acute.
Obiective: combaterea durerii.
Se preferă apele sărateși hidrokinetoterapia.
*cură de recuperare – în stadiile 2 și 3, stabilizate biologic.
˃contraindicații:
-forme febrile de PR
-forme cu manifestări sistemice
-bolnavi cașetici (foarte slabi)
-în sezonul rece nu se face tratamentul PR, pentru că se declanșează episodul acut.
-Tratamentul ortopedico-chirurgical
˃utilizat în toate etapele evolutive
˃prezintă 2 coordonate
*chirurgia patogenetică (profilactică) – aplicarea atelelor, ortezelor, profilactic sau curativ. Se
poate face sinovectomia precoce (înlăturarea sinovialei). Se face în forme de PR sub 5 ani,
fără prognostic grav.
*chirurgia reparatorie – în stadii avansate de boală, în care handicapul funcțional e mare,
datorită anchilozelor. Poate avea diverse scopuri: fie să corecteze estetic, fie să amelioreze
mobilitatea articulară.
METODE:
-artroplastia – reconstruirea articulației după excizia suprafeței articulare
-artrodeza – anchiloza terapeutică preferată în cazul unei articulații instabile și dureroase; cot
90o, genunchi 1800.
-sinovectomia tardivă – cu scopul reducerii durerii.

SPONDILITA ANCHILOPOETICĂ (SA)

Este o boală sistemică cronică, progresivă, interesând predominant articulațiile scaro-
iliace, sinoviale ale coloanei vertebrale și părțile moi adiacente, realizând clinic aspectul
achilozei vertebrale.
Boala afectează în special subiecții tineri, sub 40 de ani (în special bărbați).
Etiologie – necunoscută, cu predispoziție genetică, dar cu manifestări ale factorilor de
mediu.
Factorul genetic joacă un rol important, considerând că boala are o agregare familială
(HLA B27) .
Distribuția geografică a bolii urmează distribuția genei HLA B 27 în populație, e mai
rară la negrii și la japonezi, mai frecventă la populația albă, iar în România 8-9%.
Factorii de mediu – acționează ca factori declanșatori ai bolii. Pe primul loc se situează
infecțiile (pulmonare, genit-urinare).
Ipotezele legate de implicarea genei în patogenia bolii sugerează că aceasta acționează
ca receptor pentru agentul infecțios, poate să fie un marker pentru gena răspunzătoare
imunității, care determină suscebilitatea la un factor de mediu și prezintă similitudine
antigenică cu un antigen strâin, determinând un răspuns imun încrucișat.
Substratul anatomo-patologic de debut în SA constă într-un proces inflamator
caracterizat inițial prin hipervascularizație.
Aceste leziuni inflamatorii au tendința de vindecare prin fibroză și osificare.
Sunt afectate: articulațiile coloanei vertebrale, atât cele sinoviale (articulațiile
interapofizare, costo-vertebrale), cât și cele cartilaginoase (articulațiile intervertebrale, simfiza
pubiană).
Articulația sacro-iliacă este afectată printr-un proces de sacro-ilicită cu sinovită,
decalcifiere și condensare osoasă.
ȚINTELE PROCESULUI INFLAMATOR:
-capsula articulară și zonele de inserție pe os a ligamentelor
-aponevrozele
-fasciile – determinând entezele.
 Enteza trece prin faza inflamatorie, apoi faza de leziune distructivă și în final de
reparație prin osificarea zonei de inserție pe os.
În această situație zona de inserție se mută pe tendon sau pe ligament, apoi mai sus,
până când ajunge la osificare.
Aici formează punțile sindesmofilice și sindestozele.
Sindesmofitele – imaginea entezei osificate, formate din fibre profunde ale
ligamentelor vertebrale și din fibre periferice ale inelului discal.
Sindestozele vertebrale ()sacro-iliace, interapofizare, axofemurale) sunt expresia
osificării ligamentare și capsulare post-inflamatorii.
De aceea SA este considerată o boală osifiantă, tendinoasă multiplă, sau boala
entesiopatiilor osifiante difuze.
ASPECTE CLINICE
Boala debutează în 80% din cazuri cu dureri sacro-lombare și numai un procent mic
prin artrite periferice localizate (șold, genunchi).
Durerea apare în a 2-a parte a nopții și este variabilă. Ea poate fi ameliorată cu
exerciții kinetice, dar se accentuează după un repaus prelungit.
Radiculalgia sciatică poate apare cu iradiere până în spațiul popliteu, recidivantă,
apărând alternant.
La tabloul clinic se asociază: astenia, scăderea ponderală și febra.
La examenul clinic – observarea aspectului caracteristic în SA: capul proiectat
anterior, flectat, cu privirea îndepărtată spre pământ, cu cifoză toracală, delordozare lombară,
cu bascularea înapoi a bazinului, apare flexumul de șold, cu sau fără flexum de genunchi.
La palpare – apare durerea, care poate fi provocată la presiunea pe regiunea calcaneară
sau pe articulația sacro-iliacă.
Examenul mobilității – limitarea mobilității coloanei este determinată de contractura
mușchilor paravertebrali, secundară procesului inflamator, iar tardiv, de fuziunea corpilor
vertebrali.
La coloana lombară, limitarea flexiei evaluată prin indice deget-sol și prin manevra
Schober.
Înclinarea laterală este dureroasă și mult limitată.
La coloana vertebrală, datorită poziției cifotice (în scop antalgic) afectarea
articulațiilor determină diminuarea expansiunii cutiei toracice; indicele cirtometric scade și se
instalează o respirație de tip abdominal.
La coloana cervicală, limitarea mobilității se evaluează prin indice menton-stern,
occiput perete, tragus-acromion. Alte semne evidențiate la acest examen sunt: semnul Menel,
Gensler și semnul trepiedului.

Manifestările extraarticulare – frecvente sunt manifestările oculare, de tip irită sau

uveită, pusule ducând la orbire.
Fibroza pulmonară, localizată la nivelul lobului superior în principal, determină
dispnee, chiar tuse productivă cu suprainfecție.
EXPLORĂRI PARACLINICE:
 Determinări sangvine – sindromul inflamator se evaluează prin:

-accelerarea VSH, titru crescut al proteinei C reactive, ASLO absent și factorul reumatoid
absent.
 La examenul radiologic – se observă modificările anatomo-patologice, care sunt
precoce la articulațiile sacro-iliace și joncțiunea dorso-lombară.
 Sacroilita bilaterală precoce este principalul criteriu de diagnostic, ea se poate evidenția
radiologic în 3 stadii evolutive:
1.falsa lărgire neregulată, datorată decalcifierii marginale a articulației sacro-iliace.
2.imagine de „timbru poștal” cu zone de condensare osoasă iliacă și franjurare marginală
3.analiza articulației, inițial fibroasă, apoi osoasă.
Modificările coloanei vertebrale – prezența sindesmofitului la joncțiunea dorso-
lomabră. Deformarea corpilor vertebrali cu pierderea concavitățiila nivelul corpului vertebral.
Se mai poate observa: rectitudinea coloanei lombare prin „aliniera vertebrelor”, articulațiile
inter apofizare anchilozate.
Este obligatoriu ca la examenul radiologic: radiografia bazinului, față și profil, T 10-L5,
față-profil.
FORME CLINICE
a) Forma titpică – cu debut lombo-sacrat și evoluție ascendentă, urcă și osifică
b) Formă cu debut cervical – evoluție descendentă
c) Formă bipolară – afectează concomitent coloana cervicală și articulațiile sacro-iliace.
d) Formă periferică – cu modificări discrete la nivelul coloanei lombare (frecventă la
femei și adolescenți).
e) Forme fără sacroilită – foarte rară.

Forma clinică este influențată de vârsta debutului bolii, debuturile timpurii remarcându-se
prin afectarea articulațiilor periferice și în special a articulațiilor coxo-femurale.
Diagnosticul pozitiv – diagnosticul precoce permite un tratament complex și susținut,
prin care se poate ajunge la o evoluție favorabilă.
Capacitatea funcțională restantă a bolnavilor stă la baza unor încadrăro în clase de
individualitate. O astfel de încadrare a capacității funcționale a bolnavilor cu SA este
clasificarea funcțională făcută de americani (ARA).
Este aceași clasificare ca la clasificarea de la PR.
CRITERII CLINICE DE DIAGNOSTIC:
1..lombalgie joasă și redoare, cu durată mai mare de 3 luni, care nu cedează la repaus;
2.durere și redoare ăn regiunea toracică
3.limitarea mobilității lombare
4.limitarea mobilității toracice.
5.anamneza sau prezență de irită sau sechele de acestora.
DIAGNOSTICUL DIFERENțIAT:
La debut SA se poate confunda cu: discopatie lombară, la care durerea debutează
brutal, este agravată de efort și se calmează în repaus.
Se mai poate confunda cu: spondiloza lombară – durere de tip mecanic, radiografic se
evidențiază prezență osteofitelor cu poziționare transversală.
Cu maladia Scheurmann – spondiloză juvenilă, radiografic se observă prezența
nodulilor; o hernie interspongioasă.
În perioada de stare latentă se impune diagnosticul diferențial cu spondiloză
hiperosteozantă forestier. Radiologic prezintă aspect de „flacără de lumânare”.
Cu sindromul de tasare vertebrală posttraumatică.

TRATAMENTUL:
-MEDICAMENTOS
˃scopul: combaterea durerii și inflamației.
Medicația de bază e reprezentată de:antiinflamatoarele nesteroidiene (fenilbutazona,
indometacin) cu accent pe doza de seară.
 Se consideră că acest tip de medicație are nu doar un efect antiinflamator, dar este
capabil să întârzie evoluția entezelor și deci a blocării articulare.
Medicația corticoidă – eficiență scăzută, e mai puțin utilizată.
-FIZICAL-KINETIC
˃igiena posturală este o formă a terapiei de cruțare și asociază repausul cu măsurile de
conștientizare posturală.
˃sunt 2 forme de repaus:
1.de zi – pacientul trebuie să stea în pat, 2-3 ori/zi în poziții alungite, pe un plan dur, se evită
ortostatismul prelungit.
2.de noapte – se recomandă un pat tare, fără pernă, cu un sul mic la nivelul gâtului sau o pernă
mică, se recomandă dormitulîn decubit ventral.
3.conștientizarea posturală – presupune un acutocontrol permanent în scopul corectării
atitudinilor vicioase, cu orientare spre: decifozare, refacerea lordozei lombare fiziologice și
combaterea flexumului de șold (cu sau fără genunchi). Ortezele se reconamdă doar pe
perioade scurte.
-TERMOTERAPIA – cea mai importantă și eficientă metodă de tratament. Principalul scop:
favorizarea programului postural și de mișcare prin efectul antalgic decontracturant și sedativ.
 Băile generale calde (37-38o), cu o durată de 20 minute zilnic, efect decontracturant,
crește complianța țesuturilor.
 Băi hiperterme – se recomandă de 2-3 ori/săptămână, se pornește de la 36-37 o C și
ajunge treptat la 40-44 o C, timp de 20-30 minute.
 Saună – se recomandă 1 dată pe săptămână, sub supraveghere.

˃termoterapia locală se adresează în special regiunii lombo-sacrate (perna electrică,

împachetări cu parafină). Este indicată în aplicarea pe zonele dureroase, cu contractură și
redoare în perioada entezelor inflamatorii.
˃termoterapia prin radiație – se folosește următoarele procedee:
*diatermia (unde scurte) – scop antalgic, reduce spasmul muscular.
*ultrasunete
-ELECTROTERAPIA
˃diferite tipuri de curenți,pentru efect antalgic și decontracturant.
*curenț galvanic – efect antalgic și decontracturant
*băi galvanice la 37-38 o C, 20-30 minute.
*curenți diadinamici:
 Perioade scurte – scop biotrofic, rezobtiv
 Perioade lungi – scop antalgic

*curenți interferențiali – frecvență între 12-100 Hz, efect antalgic și decontracturant

*alte procedee: magnetodiapulsul
-BALNEOTRAPIA – se folosește acțiunea factorilor naturali: ape minerale, nămoluri, lacuri
sărate.
-MASOTERAPIA – poate fi folosită ca un mijloc complementar de tratament în scop sedativ
și decontraturant
-KINETOTERAPIA:
˃obiective:
*evitarea deformărilor, a deposturărilor coloanei și eventual a șoldurilor
*evitarea extinderii redorilor și anchilozelor
*menținerea unui bun tonus muscular la nivelul erectorilor/extensorilor paravertebrali ai
trunchiului.
*asigurarea unei ventilații pulmonare prin menținerea amplitudinii mișcărilor respiratorii
*îmbunătățirea troficității generale și a tonusului neuro-psihic.
În cazul în care s-au instalat deja deficitele morfo-funcționale, obiectivele de evitare
(limitare) a infirmităților se transformă în corectarea sau compensare a acestora.
Având în vedere regula non-durerii, se recurge la termoterapie, în scop facilitator.
OBIECTIVELE TERAPIEI:
-amelioarea durerii
-combaterea procesului inflamator
-combaterea contracturilor
-prevenirea deformărilor și anchilozelor vertebrale
-menținerea unei bune ventilații toracice
-corectarea și recuperarea unor deformări și anchiloze.
Obiective specifice SA:
1.menținerea și corectarea posturilor și aliniamentului corporal – se realizează prin:
˃posturi corecte în activitățile zilnice (scaun cu spătar înalt – lipim spatele de spătar)
˃masa de lucru să fie la nivelul pieptului, antebrațele pe masă, ochii la distanță de 30-40 cm
de obiect
˃se evită șederea prelungită pe scaun cu spătar înalt
˃posturi corective: decubit dorsal, pernă mică sub coloana lombară, 2 saci pe fața anterioară a
umerilor; decubit ventral în sprijin pe antebrațe, decubit ventral cu o pernă sub piept, fruntea
se sprijină pe o pernuță, saci de nisip pe coloana dorsală și pe bazin.
2.menținerea și ameliorarea mobilității articulare
˃exercițiile se adresează coloanei vertebrale, șoldurilor și umerilor, încercând în mod repetat
să se atingă limita extremă a mișcării, cu accent pe extensie.
˃se execută exerciții diverse din patrupedie, ortostatism, decubit ventral
˃exercițiile pentru umeri urmăresc tonifierea marelui dorsal
˃exerciții pentru șold.
3.menținerea și corectarea tonusului muscular
˃principalele grupe musculare care se lucrează sunt: musculatura abdominală, fesierul mare și
mijlociu, psoas-iliac
˃se folosesc exerciții izometrice, care să vizeze paravertebralii și centurile, cam 3-4 ședințe/zi,
cu cicluri scurte de 5-10 secunde, cu 10 contracții separate prin pauze de 2-3 minute.
4.menținerea și creșterea volumelor respiratorii mobilizate
˃în stadii avansate, cirtometria toracală arată absența totală a ampliațiilor respiratorii toracale
˃în stadiile incipiente se pune accentul pe: gimnastica corectivă respiratorie și pe reeducarea
respirației toracale.
˃gimnastica se realizează prin exerciții de asuplizare și posturare precoce, conștientizată
˃se începe cu respirații nazale ample, cu mâinile succesiv pe abdomen, coaste inferioare,
coaste superioare.
˃se trece apoi la educarea respiratorie diafragmatice
˃gimnastica respiratorie se efectuează zilnic, câte 2-3 ședințe de 5-10 minute fiecare (poate să
amețească – hiperventilează).
-HIDROKINETOTERAPIA
În afara efectului apei calde de a facilita exercițiile kinetice se poate realiza:
˃descărcarea articulațiilor cu 90% și chiar mai mult
˃kinetoterapia prin rezistență (înotul terapeutic)
Toate exercițiile aplicate trebuie personalizate, adaptate stadiului evolutiv al bolii
Trebuie să avem în vedere capacitatea restrânsă de efort a bolnavilor din cauze
respiratorii și/sau cardiace, respectiv riscul de fracturare pe coloană rigidă.
Se recomandă 2-3 ședințe/zi, a câte 15-30 minute.
TERAPIE OCUPAŢIONALĂ
˃este mai puțin important decât la PR
˃intră: activități profesionale, cât și sportul (mai mult în apă, bicicletă)
˃SA poate beneficia de muncă fizică, exceptând acele activități care încarcă coloana
vertebrală sau se desfășoară în condiții reumatogene de mediu (frig, umezeală)
˃în cazul afectării articulațiilor periferice se impune eliminarea ortostatismului prelungit
˃sporturi recreative: înot (spate), volei (pase de sus), baschet (aruncare la coș), schi fond;
sportul ajută la recreere, menținerea unei greutăți corporale optime.

SINDROAME DUREROASE REUMATICE ALE

ŢESUTULUI MOALE
În afara reumatismului inflamator și degenerativ care afectează articulația, în practică
se întâșnește numeroase cazuri de procese patologice reumatice abarticulare. Aceste cazuri
reprezintă majoritatea formelor de manifestare ale unui sindrom dureros locomotor.
Sindrom dureros – afecțiuni ale țesutului moale: tendoane, teci sinoviale, burse, fascii,
aponevroze.
SE CLASIFICĂ ÎN:
˃sindroame generalizate (difuze) – sindroame de hipermobilitate (hiperlaxitate), calcifieri sau
osificări tendinoase, sindrom fibrozitic
˃sindroame regionale – bursita, sindrom tenomuscular regional, fascita regională, neuropatie
de încărcare
Factori declanșatori – variabili: expunere la frig, efort fizic repetat, poziții incomode
prelungite, anumite condiții patologice de statică sau boli scheletale concomitente.
Clinic, se caracterizează prin: durere, senzație de redoare și puncte sensibile
(dureroase) la palparea țesutului moale (tender și trigger points).
Durerea apare mai ales în repaus, noaptea și cedează la mișcare. Dimineața bolnavul se
trezește cu senzația de redoare care se ameliorează prin mișcări ușoare.
Durerea nu este intensă, mai mult o senzație de arsură, de apăsare, de umflare și poate
fi redusă prin presiuni în anumite zone prin manevre specifice.
Incidența este mai mare în rândul tinerilor și a persoanelor de vârsta medie,
boala afectând în special femeile.
1. SINDROAME GENERALIZATE

A. SINDROM DE HIPERMOBILITATE
˃aspecte clinice – bolnavul trebue să prezinte cel puțin 3 semne clinice din următoarele:
-policele să poată fi mobilizat în paralel cu antebrațul
-în metacarpofalangiene să fie posibilăhiperextensăa degetelor până la 90o
-să fie posibil hiperextensia cotului cu mai mult de 10o
-să fie posibilă hiperextensia genunchiului cu mai mult de 10o
-să fie posibilă dorsoflexia excesivă a piciorului asociată cu eversia
Alte semne secundare posibil prezente pot fi:
-flexia șoldului cu genunchiul întins, mai mult de 90o
-flexia excesivă a coloanei vertebrale făcând posibilă așezarea palmelor pe sol în fața
picioarelor
-picior plat
-mișcări pasive laterale ale degetelor
-posibilitatea deplasării laterale excesive ale cotului.
 Această hipermobilitate articulară determină in timp uzura articulară care poate genera
reumatisme articulare degenerative.
Bolnavii acuză durere regională apărută după activități datorate lipsei de forță
musculară.

TRATAMENT:
-kinetoterapie
˃cu obiectivul principal de tonifiere și creștere a forței musculare.
B. FIBROMIALGIA
˃afecțiune răspândită, afectând aproximativ 5% din populație, constituind a 3-a cauză de
suferință reumatică. Apare mai ales la adolescenți și tineri, sau la femeile în jur de 40 de ani,
când se realizează o formă mascată de depresie cu fenomene de somafizare (fibromialgia).
CLINIC:
˃durerea și redoarea difuză, limitare de mobilitate, oboseală precoce, persistența precoce a
algiilor (chiar dacă sunt localizarea se schimbă), senzații parestezice, senzație de edem al
extremităților, tulburări de somn datorate apariției nocturne a durerii.
Exercițiul fizic – se axează pe descoperirea tender points – puncte cu durere localizată,
care produc durere la locul de presiune în masa musculară. Sunt zone de nocicepție la
presiune, se găsesc nu numai în masa musculară, ci și în tendoane, ligamente, țesut subcutanat
(celulită).
Ele pot fi prezente la:
-inserția mușchilor cervicali pe occiput
-poziție medie a trapezului
-pectoralul lângă a 2-a articulație contocondrală
-2 cm sub epicondilul cotului
-zona superioară a fesierului mare
-2 cm posterior de marele trohanter
-la nivelul bursei anserine, pe fața inferioară a genunchiului
-la nivelul joncțiunii dintre tendonul ahilian și tricepsul sural.
Se testează și alte 4 puncte care nu sunt prinse niciodată de fibromialgie:
-mijlocul funții
-mijlocul antebrațelor pe fața volară (antebraț)
-mijlocul coapsei, fața anterioară , pe cvadriceps
-unghia policelui.
Testele de laborator și examenele radiologice dau întotdeauna rezultate normale.
FORME:
1.forma primitivă – boala „per se”
2.forma secundară – de însoțire a unor boli – boli reumatice (SA, PR), boli endocrine,
colageneze, sindroame psihice.
TRATAMENT – se reconamdă o terapie comportamentală în scopul evitării factorilor
declanșatori. Se urmărește descoperirea tuturor tender points printr-un examen fizic atent,
pentru a acționa asupra lor printr-un tratament medical sau fizical.
TRATAMENTUL MEDICAL – se folosesc antiinflamatoare din clasa AINS cu
efect benefic asupra durerii. Este mai eficient sub forma infiltrațiilor locale cu corticoizi și
xilină (la 2,5-3 cm adâncime); execpție fesierul – 8 cm.
TRATAMENTUL FIZICAL – electroterapia – efect discutabil, se folosește
ultrasunete. Crioterapia – eficientă sub forma masajului local cu gheață 5-10 minute.
Termoterapia – rol decontracturant
 KINETOTERAPIA – streching muscular.
C. OSIFICĂRI (CALCEFIERI) TENDINOASE MULTIPLE – entezopatii osifiante
difuze (tendoanele sunt afectate la nivelul inserției osoase)
FORME:
˃reumatism de apatită – caracterizată prin depunerea de calciu la nivelul muschilor,
tendoanelor, ligamentelor „obosite” cu leziuni morfopatologice și capsulei articulare.
Afectează aproximativ 7% din populație, din care 35% au calcifieri la nivelul articulației
umărului. Pot fi afectate și cotul, pumnul, șoldul.
Cauza: necunoscută
CLINIC: bolnavul fie nu acuză nici un simptom (doagnosticare radiologică
întâmplătoare), fie acuză dureri locale provocate de unele mișcări sau presiune locală.
TRATAMENT: antiinflamatoare nesteroidiene, tratament fizical bazat ăe
electroterapie și termoterapie, uneori chirurgia, pentru extragerea calcificărilor mai mari.
˃condrocalcinoza – există o afectare reumatismală articulară asociată cu osificarea
tendoanelor multiple prin depunere de profosfat de Ca, se manifestă frecvent cu hiperostoză
vertebrală osifiantă.
D. HIPEROSTOZA VERTEBRALĂ OSIFIANTĂ – caractezată prin apariția de punți
osoase intervertebrale datorarate osifierilor ligamentelor intervertebrale, în special anterior și
lateral.
Pentru diagnosticare se folosesc 3 criterii radiologice:
-prezența osificării ondulante antero-laterale ale coloanei la nivelul a cel puțin 4 vertebre.
-conservarea relativă a înălțimii disucrilor vertebrale
-absența anchilozei interapofizare
Osificările pot apărea și în alte regiuni:fața dorsală a tarsului, călcâiului, fața anterioară
a rotulei, membrana interosoasă a antebrațului.
CLINIC – apar dureri și limitări de mobilitate, radiculite.
TRATAMENT – kinetoterapia – păstratea mobilității coloanei vertebrale.
N.B. SA debutează frecvent cu un sindrom dureros de țesut moale, fiind considerată o
entezopatie difuză ce blochează coloana. SA poate fi privită și ca o formă de condrocalcioză
în care depunerile de Ca urmează distrucției inflamatorii a ligamentelor, iar osificarea este un
proces evolutiv ce merge din aproape în aproape.
2. SINDROAME REGIONALE

În această clasă sunt cuprinse sindroame dureroase regionale ce afectează mușchii,

tendoanele, fasciile și bursele, nevrite de întoarcere, nodulii Caperman și boala Hoffa.
SINDROAMELE DUREROASE MUSCULARE – principalele cauze:
*contractura musculară – menținerea îndelungată în contracție a unei grupe musculare,
determină durere, care stimulează contracția musculară – acest ciclu închis se mai numește
„inelul lui Trever”. Contractura determină modificări circulatorii și metabolice (epuizarea
rezervelor energetice celulare și acumularea de cataboliți), excită nociceptorii musculari
care ...............................................................................................................................................
...................................................................................................................
-procese inflamatorii locale periarticulare care au impus poziții antalgice fixe, prelungite
-condiții nefavorabile de mediu.
Există puncte trigger de ordinul 1, 2 sau 3. În sindromul miofusal primitiv există
puncte trigger de ordinul 1 care determină durere, care impune posturi fixe antalgice care
determină apariția punctelor trigger de ordin 2.
Exemple de afecțiuni: lombosciatica, PSH-ul (punct trigger pe trapez și pectoral).
FACTORI FAVORIZANțI:
-deficiențe metabolice
-anemie moderată ce determină inschemie locală
-deficiențe endocrine (hipotiroida)
-epuizarea fizică produsă de efort susținut
-stress patogen
În apropierea punctelor trigger pot exista și tender points cu durere localizată
localizată și fără îndurare locală în masa musculară, ce implică o scurtare a sarcomerelor
musculare.
TRATAMENT:
˃medical – pulverizații de kelen, inflitrații uscate de corticoizi și xilină.
˃fizical
*electroterapie – ultrasunete pe punctele trigger
*streching muscular ce realizează alungirea sarcomerelor, ameliorarea circulației locale,
aportului de ATP, reactivarea pompei de Ca și eliminarea cataboliților, strechingul poate dura
până la 20 secunde în funcție de zona musculară interesată.

PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ (PSH)

Este un sindrom clinic dureros, însoţit de redoare articulară şi limitarea mişcării,
datorită afectării strcturilor periarticulare prin leyiuni degenerative şi-sau inflamatorii.
La nivelul articulaţiilor umărului există de fapt 2 articulaţii:
-articulația glenohumerală – cavitatea glenoidă și capul humeral
-o articulație falsă:
*plan superficial osteomuscular – acromion și deltoid
*plan profund muscular – manșonul rotatorilor (mușchiul supraspinos, subspinos, micul
rotund, subscapular)
Între aceste 2 articulații există mai multe burse, cea mai importantă este cea
subacromiodeltoidiană.
Un alt element anatomic important este bolta acromiocoracoidiană.
În PSH cea mai afectată este articulația „falsă” în special, prin leziuni degenerative ale
tendoanelor, în special ale supraspinosului și bicepsului, caracterizat prin calcifieri și necroze,
care duc la rupturi parțiale ale acestor tendoane și uneori totale. Ea poate fi agravată prin
traumatism, microtraumatism, expunere la frig. Se realizează un tablou inflamator (suprapus
peste leziunile degeneartive), care evoluează sub forma umărului dureros simplu. Dacă
inflamația atinge și bursa subacromiodeltoidiană, apare umăr acut hiperalgic.
În cazul în care e afectată capsula articulației glenohumerale (inflamație, fibroză), se
realizează retracția capsulară, determinând redoare.
Clinic se constată aspectul de umăr blocat.
În cazul necrozei, ce determină ruperea unor tendoane se produce umărul
pseudoparalitic.
1. PSH neanchilozant, în urma leziunilor degenerative ale tendoanelor

Aspect clinic – sunt dureri de intensitate mică/medie la nivelul umărului și pot persista
în timpul somnului. Caracteristic este conservarea mobilității umărului, rareori există o
impotență funcțională a mâinii datorită durerii.
EXAMEN CLINIC
˃la palpare – se observă:
*durere în abducție în zona anterioară-extensie (leziunea supraspinosului)
*durere la rotație externă cu rezistență, pe fața anterioară a umărului - leziuni ale bicepsului.
 Examenul mobilității – mobilitate activă (abducție, rotație internă/rotație externă)
bolnavul duce mâna la ceafă și spate. Mișcările se efectuează cu ușurință până la 45 o și peste
90o, 45-90o (semnul resortului prin conflict de frecare al umărului).
EVOLUțIE – trece din stadiu acut în stadiu subacut, urmat de stadiu terminal,
vindecarea se face în câteva săptămâni, chiar și fără tratament. În cazul agravării durerii,
umărul dureros simplu poate deveni umăr dureros acut (hiperalgic).
1.UMĂR DUREROS ACUT (hiperalgic) – are ca substrat o tendinită calcifiantă în puseu
inflamator sau o migrare de elemente calcifiante în bursa subacromiodeltoidiană, determinând
bursita seroasă fără calcifieri.
Debut brutal cu o durere atroce și impotență totală a membrului superior sau poate fi
continuarea unui umăr dureros simplu.
Clinic – dureri violente, insuportabile, se intensifică noaptea la orice tentativă de
mobilizare a umărului, limitarea mobilității fiind antalgică. Durerea iradiază către ceafă sau
fosa supraclaviculară, dar mai ales spre marginea radială a membrului superior.
Exercițiul fizic – crește temperatura locală, uneori chiar o tumefiere pe fața antero-
externă a umărului. Durerea limitează orice tip de mișcare activă, cea mai dureroasă e
abducția care nu depăsește 30-40o. Se păstrează mobilitatea pasivă, dar cu amplitudine
scăzută.
Evoluție – deseori trenant, alteori durează câteva săptâmâni durerea, se ameliorează
spontan și apoi dispare complet. Are caracter recidivant. Uneori limitarea mișcării se
datorează unei redori reale structurale persistente.
Radiologic – nu se evidențiază calcifieri tendinoase sau bursite, dar se poate observa
osteoporoza capului.
2. UMĂR BLOCAT – o suferință de întâlnită, care debutează cu dureri moderate,
exacerbate nocturn. Are o evoluție lentă, se instalează o limitare marcantă a mobilității,
realizând așa numitul „umăr înghețat”.

Clinic – durere prezentă la debut, poate persista cu o intensitate scăzută sau poate
dispare și să reapară periodic pe parcursul bolii leziuni inflamatorii ale capsulei determinând
îngroșarea fibroasă și în timp capsulită retractilă – se opune în special la abducție, rotație
externă/internă a umărului.
Exercițiul fizic - mișcările active și pasive sunt mult reduse prin blocaj mecanic,
datorită unui obsatcol material realizat de fibrozarea capsulei articulare.
Evoluție – lentă, putând persista luni sau ani în absența kinetoterapiei.
Radiologic – osteoporoza.
3. UMĂR PSEUDOPARALITIC – are la bază perforarea/ruptura parțială sau totală a
tendoanelor mușchilor rotatori, apărută de obicei pe un fond degenerativ după traumatisme
minore.

Aspecte clinice:
-semnul esențial este disocierea dintre mobilitatea pasivă și cea activă. În afara abducției este
interesată rotația externă și flexia. Durerea intensă inițial poate diminua spontan, dar
mobilitatea este scăzută (persistă impotența funcțională).
Evoluție – favorabilă în cazul unor perforații sau rupturi mari, vindecarea realizându-
se în câteva săptămâni. Dacă rupturile sunt mari impotența funcțională persistă fiind necesar
tratamentul chirurgical de refacere a structurilor lezate.
Radiologic – rupturile calotei rotatorilor.
DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL :
*se realizează analizând durerea și mobilitatea activă și pasivă
*sindromul umăr-mână.
 TRATAMENT:
˃obiective generale:
*ameliorarea durerii
*reducerea inflamației și a tendinței de fibroză
*recuperarea mobilității articulare.

SE FOLOSEŞTE:
*tratamentul medicamentos, fizical și chirurgical, de multe ori în asociație, cu pondere diferită
în funcție de forma fiziologică, anatomo-funcțională și stadiul evolutiv.

1. UMĂR DUREROS SIMPLU

˃obiective:
*amelioarea durerii
*reducerea inflamației
˃ tratamentul medicamentos – asociază antiinflamatoarele și infiltrațiile cu cortizon
˃electroterapia – frecvența joasă și medie, în scop decontracturant și antalgic
˃crioterapia – punga de gheață, comprese reci – utile în inflamații acute
˃kinetoterapia – utilă în prevenirea pierderii de mobilitate și fibrozei
Stadiul acut – necesită imobilizare în poziții de repaus, braț în abducție 35-45 o (pernă
sub axilă) și susținut în eșarfă. Noaptea se menține o ușoară flexie prin sprijinul brațului pe
pernă. Nu se execută mișcări cu membrul superior afectat ci doar la cel sănătos pentru
menținerea tonusului. Se pot folosi contracții izometrice cu rezistență.
Stadiul subacut – se începe mobilizarea articulației scapulo-humerale prin mișcări
pasive, trecând la pasivo-active și active asistate. Primele mișcări pasive sunt cele de
tracțiune-decoaptare. Baza programului kinetic o costituie exercițiile de automișcare
pendulară (tip Codman), fără și cu încărcare. Mișcarea activă debutează prin scheme Kabat
D1F și D2F pentru recuperarea flexiei, abducției și rotației externe. Rezistența opusă este în
funcție de durerea pacientul.
Stadiul terminal – refacerea forței musculare, a stabilității și mișcării controlate a
umărului. Sunt permise toate mișcările, accent pus pe exerciții active libere și rezistive.
Hidrokinetoterapia este foarte utilă.
2. UMĂR DUREROS ACUT

Tratamentul medicamentos – util in prima etapă, scop antalgic și decontracturant.

Se pot folosi aplicații locale de gheață.
˃kinetoterapia
*se imobilizează brațul în abducție 90o și ușoară flexie (pernă sub axilă+eșarfă de susținere a
antebrațului). După ce durerea dispare se trece la izometrie ușoară, apoi cu rezistență distală.
În scop facilitator se folosește termoterapia caldă dacă săa redus inflamația, fie electroterapie
de încălzire (unde scurte+infraroșii). Se urmărește separat pentru deficitul de mobilitate,
abordarea structurilor necontractile și cele contractile ale articulației:
a.pentru structurile necontractile – se realizează posturări, mobilizări pasive. În afara fazei
dureroase, se folosesc tehnici de întindere capsulo-ligamentară bazate pe tracțiune.
-tracțiune axilară în braț
-tracțiune axilară ăn afara capului humeral
-decoaptare glenohumerală.
Urmează mobilizări pasive analitice.
b. pentru structurile contractile – se recomandă mobilizări pe schema Kabat.
 În continuare se urmărește creșterea forței musculare pentru deltoid, trapez, biceps și
coracobrahial, prin exerciții de rezistență.
Hidorkinetoterapia – doar din fazele inițiale dureroase. Apa caldă, efect antalgic,
permite exerciții complexe pentru mobilizarea umărului.

3. UMĂR BLOCAT

În faza inițială de inflamare acută se folosește tratamentul medicamentos. În fazele tardive

medicamentele sunt inutile.
Tratamentul esențial – fizical-kinetic:
˃termoterapia – parafină, electroterapia de înaltă frecvență, nămol cald
˃electroterapia decontracturantă – curent glavanic, curenți de joasă frecvență și medie
frecvență.
˃kinetoterapia
*începe din faza inițială prin tratament preventiv al capsulitei retractile prin posturare corectă
a umărului inflamat în abducție, rotație externă și flexie și mobilizare precoce a membrului
superior.
*pentru recuperarea mobilității se mențin recomandările făcute în cazul umărului dureros
acut.
*în faza de redoare structurală, se insistă asupra aplicării prelungte de căldură înainte de
programul kinetic
*un rol important – terapia ocupațională sub diverse forme. Înotul și jocurile sportive pot fi
utile terapeutic.
*în umăr blocat, intensitatea exercițiilor, durata și frecvența ședințelor de kinetoterapie sunt
mai mari ca în formele clinice precedente.

4. UMĂR PSEUDOPARALITIC

-tratamentul este în general chirurgical (sutura tendonului)

-el este conservator și se axează pe kinetoterapie cu următoarele obiective:
*prevenirea capsulitei retractile
*recuperarea forței musculare
*însușirea unor mișcări compensatorii.
Kinetoterapia utilizează 2 tipuri de recuperare funcțională:
a.RECUPERARE FĂRĂ ATELĂ
*utilizează o anumită mobilitate activă (ruptură parțială)
Kinetoterapia se realizează din poziție joasă a brațului în 4 etape:
-etapa 1 – durează 10-15 zile și cuprinde exerciții pentru mobilizarea globală a umărului cu
controlul mișcării în oglindă, exerciții dinamice de alungire axială a coloanei cervicale și
coborârea umerilor și izometrie, exerciții relaxare a membrului superior, cefei și umărului,
exerciții pasive de mobilizare a brațului, exerciții pentru cot și mână, exerciții de izometrie
pentru deltoid.
-etapa 2 – durează 2 săptămâni, iar exercițiile devin mai complexe: exerciții de alunecare pe
jos a brațului în ușoară abducție, exerciții de alunecare anterioară a brațului, pasiv, fără
basculare, exerciții de pendulare tip Codman fără greutate, mișcări active asistate pe flexie,
rotație internă și abducție cu rotație externă.
E indicată hidrokinetoterapia pentru facilitarea mișcării.
-etapa 3 – de recuperare – aproximativ la 1 lună după accident se reromandă
hidrokinetoterapia. Exercișii active asistate, mișcări active, exercișii din zona înaltă.
-etapa 4 – refacere funcțională, când toate mișcările sunt pasive.
 Se folosește:
*tonifierea musculară prin exerciții statice și dinamice
*terapie ocupațională.

b. RECUPERARE PE ATELĂ – în cazuri grave de rupturi tendinoase mari cu dureri

intense și impotență funcțională marcată. Se lucrează din poziție înaltă a brațului (abducție
70o, flexie 40-50o).
-etapa 1 – 10-14 zile de la accident, nu se solicită articulația scapulo-humerală. Se recomandă
exercițiile de cot plus mâinii pe atelă, exerciții ale coloanei cervicale, exerciții izometrice
pentru deltoid plus exerciții respiratorii.
-etapa 2 – următoarele 4 saptămâni; fără să se solicite zona lezională, dar se inițiază
întreținerea funcțională a umărului cu exerciții progresive: exerciții de mobilizare pasivă de
abducție și flexie, exerciții fără atelă dar cu brațul menținut de kinetoterapeut; exerciții de tip
Codman fără greutate, exerciții active asistate cu execuția unor mișcări uzuale.
-etapa 3 – aproximativ 6 săptămâni, după scoaterea atelei, când bolnavul este capabil să ridice
1 kg de la nivelul atelei până la flexia de 180o
Se începe cu solicitarea zonei lezionale. Se recomandă exercițiile descrise anterior de
la etapa 2 al recuperării fără atelă, mai lent.
-etapa 4 – etapa de refacere funcțională ca la recuperarea fără atelă.

GONARTROZA
 Gonartroza reprezinta localizarea reumatismului degenerativ la articulatia
genunchiului.
 Incidenta pe sexe: 64% femei (mai ales dupa menopauza), intre varstele 40-70 de ani.
 Genunchiul este cea mai mare articulatie portanta a organismului. El este deosebit de
solicitat, atat in momentul de sprijin, pentru asigurarea stabilitatii, cat si in mers, in
ridicarea piciorului in momentul balansului.
 La nivelul genunchiului sunt 2 articulatii: articulatia femuro-tibiala si articulatia
femuro-rotuliana.
 Procesul de uzura le poate afecta separat, sau mai frecvent impreuna.

ETIOLOGIE – procesul degenerativ artrozic este rezultatul unui dezechilibru intre

rezistenta structurilor articulare si solicitarile la care sunt supuse aceste structuri.
Gonartroza poate fi primitiva sau secundara. Artroza primitiva poate deveni disfunctionala
atat datorita durerii, cat si afectarii fortei musculare(extensorii gambei). Totusi cele mai
severe procese degenerative le genereaza gonartroza secundara.

CAUZE: - gonartroza primitiva

– factori endocrini (incidenta crescuta la femei in menopauza sau postclimax),
-factori metabolici (hiperponderalitatea) si
-deficitul de intoarcere venoasa (tromboflebite, boala varicoasa).
- gonartroza secundara
-dezalinieri articulare (genu varum, valgum, recurvatum),
- meniscopatii, instabilitate ligamentara,
- traumatisme articulare cu interesare osoasa,
 -procese inflamatorii articulare cronice nespecifice (PR) sau specifice (TBC,
lues),
- tulburari de circulatie.
Gonartrozele cu debut femuro-rotulian sunt secundare unor alterari ale mecanicii
femuro-rotuliene, fie din cauza traumatica (fracturi de rotula, luxatii ale rotulei), fie
determinate de malformatii congenitale (luxatia recidivanta, subluxatia externa a rotulei)

ASPECTE CLINICE

 Debut: insidios
 Simptome: durerea - initial de mica intensitate, ulterior devine persistenta cu
intensificari in anumite imprejurari (pozitia ghemuita cu flexie mare
de genunchi, urcat-coborat trepte, mers pe teren accidentat). Durerea este
localizata pe fata anterioara sau antero-interna a genunchiului. Ea poate fi numai
posterioara in spatiul popliteu sau poate iradia spre gamba. Este de tip mecanic,
survine la mers si se calmeaza in repaus.
- instabilitate articulara – este determinata fie de insuficienta structurilor
care asigura stabilitatea pasiva (congruenta articulara, ligamente), fie a celor care asigura
stabilitatea activa (musculatura).
- limitarea mobilitatii articulare pe flexie, extensie, sau pe amandoua.
- mobilitatea patologica – hiperextensia antero-posterioara sau miscare de
lateralitate.
Alte semne clinice de diagnostic: aparitia crepitatiilor la palparea genunchiului in
mobilizare, socul rotulian (hipersecretie de lichid sinovial), deformarea si marirea in volum a
genunchiului.
De asemenea se evidentiaza insuficienta venoasa cronica si obezitatea (in special la
femei).

EXAMENE PARACLINICE

 Examene de laborator – VSH-ul este in general normal. Prin punctie se observa ca

lichidul sinovial poate fi modificat inflamator in faze tardive.
 Examenul radiografic – se face de fata pentru articulatia femuro-tibiala (se remarca
mici osteofite la marginea platoului tibial; mai tarziu apar si celelalte semne: pensarea
interliniului articular femuro-tibial, osteoscleroza suprafetelor articulare, geode) si de
profil pentru articulatia femuro-rotuliana (se remarca osteofitoza la nivelul unghiului
superior si inferior al rotulei) .
Diagnostic diferential
- Coxartroza – atunci cand se manifesta printr-o durere iradianta in genunchi
- Artrita genunchiului – mai ales cand gonartroza evolueaza cu hidrartroza (se
evidentiaza radiografic)
- Leziuni meniscale – durerea meniscala se exacerbeaza in varus fortat, iar la presiune
se evidentiaza un punct dureros precis pe o anumita portiune a meniscului intern sau
mai rar extern.
EVOLUTIE
Consta in agravare lenta, pe fondul cronic apar episoade acute. In stadiile tardive se
constituie o invaliditate accentuata, frecvent devenind bilaterala. Extrem de rar ajunge la
anchiloza, iar prognosticul ramane in general favorabil.
Sub aspect clinic gonartroza se manifesta sub forma unei triade patologice: - durerea;
- limitarea mobilitatii;
- aparitia instabilitatii cu hipotrofia cvadricepsului.
Stadializarea clinica: a) stadiul preartrozic;
b) stadiul artrozic cu etapa 1 – initiala;
etapa 2 – evoluata;
etapa 3 – finala.

a) Stadiul preartrozic – reprezinta perioada in care genunchiul evidentiaza o stare

patologica premonitorie artrozei fara simptome.
b) Stadiul artrozic – prezinta stadiul de boala, de gonartroza instalata. De obicei debutul
este semnalat de artroza femuro-patelara si mai apoi de dezvoltarea procesului
degenerativ la intreaga articulatie.
etapa 1, initiala:
- dureri in ortostatism prelungit si mers pe teren accidentat;
- incapacitatea membrelor de fixare a genunchiului in mers;
- usoara hipotrofie a cvadricepsului;
- crepitatii articulare moderate.
etapa 2, evoluata:
- dureri intense in mers si ortostatism;
- mobilitate limitata, posibil sa schiteze flexumul de genunchi;
- hipotonie si hipotrofie importanta a cvadricepsului care determina
instabilitate activa;
- crepitatii intense;
- reducerea spatiului articular;
- pusee inflamatorii articulare si periarticulare
etapa 3, finala – caracterizata prin decompensare severa, definitiva, ireversibila a
genunchiului:
- dureri prezente la orice miscare, chiar si in repaus;
- genunchiul aproape permanent in reactie inflamatorie;
- deficit motor sever;
- deformarea reliefului articular;
- insuficienta de cvadriceps;
- mers aproape imposibil fara carje, baston.
TRATAMENT

1. Tratament profilactic – are rol de prevenire a artrozei propriu-zise.

Cele mai frecvente stari preartrozice:
- tulburari statice ale genunchiului (varum, valgum, recurvatum);
- instabilitatea genunchiului prin leziuni ligamentare idiopatice;
- leziuni meniscale;
- dezalinierea rotulei si luxatiile recidivante ale rotulei.
In aceasta situatie tratamentul este ortopedico-chirurgical de corectie si trebuie
efectuat precoce.
 In alte stari preartrozice cum ar fi: atrofiile sau hipotrofiile de cvadriceps, varice,
obezitate, se vor face recomandarile specifice in vederea tonifierii cvadricespului, tratamentul
insuficientei venoase, scaderea in greutate.
Este deosebit de importanta respectarea igienei ortopedice a genunchiului:

- se evita:- mersul pe teren accidentat si ortostatismul prelungit;

-pozitiile de flexie accentuata a genunchiului;
-pastrarea prelungita a unui unghi fix de flexie a
genunchiului;
- rotatiile ample ale corpului, cand piciorul este fixat pe sol;
- incaltamintea cu tocuri inalte;
- traumatismele si microtraumatismele directe;
- cresterea ponderala;
- se mentine forta musculara buna a cvadricepsului;
- se indica scurte perioade de odihna in decubit in timpul zilei;
- se recomanda mersul pe bicicleta;

2. Tratamentul curativ

Obiectivele terapeutice sunt:

◦ indoloritate;
◦ ameliorarea stabilitatii;
◦ ameliorarea mobilitatii genunchiului.

a) ETAPA 1, INITIALA – medicatie antiinflamatorie si antialgica (fizioterapie). Este

un tratament simptomatic.
Singura forma eficienta este kinetoterapia. Ea urmareste:
- tonifierea musculara – “inzavorarea” genunchiului
- mobilizarea articulara pentru mentinerea amplitudinii complete de miscare.
Se recomanda dupa perioade de repaus prelungit, sa se execute cateva miscari de flexie-
extensie inainte de ortostatism. Mersul pe bicicleta este unul extrem de favorabil.
Balneoterapia este utila prin bai de vapori, dus subacval, bai de namol,
hidrokinetoterapie.

b) ETAPA 2, EVOLUATA
Tratamentul chirurgical: se bazeaza pe interventii ortopedico-chirurgicale paleative (foraj,
toaleta articulara, patelectomie).
Kinetoterapie: - posturari- pentru corectarea flexumului si a deviatiilor posiblie in plan
frontal (varus, valgus);
- tonifiere musculara: cvadriceps, ischiogambieri, rotatori vor fi antrenati
selectiv.
 - mobilizarea articulara: pentru recastigarea extensiei complete si pentru
marirea flexiei, utilizand posturarile, mobilizarile pasive si active.
Sunt contraindicate exercitiile de incarcare de tip genoflexiuni.

Fizioterapie: poate fi folosita dar cu prudenta, deoarece poate produce exacerbari ale
suferintei bolnavului. In afara puseului inflamator sunt indicate: hidrokinetoterapia – in
bazin, la 36-36,5 grade, sedinte zilnice a 20 de minute, ultrasunetele si alte forme de
electroterapie cu efect de incalzire a tesuturilor, parafina, perna electrica, aplicata de 1-3
ori pe zi pe genunchi, 20-30 de minute.
Prezenta varicelor contraindica aplicarea caldurii locale.

Roentgenterapia: poate fi folosita la varstnici cu gonartroze in puseu evolutiv care nu cedeaza

la alte masuri terapeutice.
Crioterapia este indicata in cazul reactiei inflamatorii locale (genunchi cald, edematios,
dureros spontan si in repaus, inclusiv noaptea. Se poate aplica sub forma compreselor reci
(30-40 de minute pe sedinta, 3-4 sedinte pe zi), punga cu gheata aplicata pe genunchi pe o
suprafata cat mai mare (15-20 de minute de 2-3 ori pe zi), masajul cu calupul de gheata
timp de 10 minute.
Balneoterapia isi pastreaza utilitatea.
Tratamentul medicamentos – este indicat in puseele inflamatorii. Se folosesc
antiinflamatoare ca: aspirina, fenilbutazona, indometacin; infiltratii intraarticulare cu
corticoizi, maxim 4-5 pe an (in gonartroza fara proces inflamator este contraindicat!)

c) ETAPA 3, FINALA – rolul primordial ii revine chirurgiei ortopedice. Aceasta etapa

este teoretic etapa protezei de genunchi (artroplastia). In lipsa artroplastiei, pentru un
genunchi artrozic de faza 3, intra in discutie artodeza. Ea este indicata in cazul unei
gonartroze unilaterale majore, foarte evoluate, cu genunchi dislocat, care face mersul
imposibil.
Se indica: - evitarea suprasolicitarii articulatiei;
- evitarea ortostatismului, deplasarea pe distante mici se va face cu
cadrul/ carje/2 bastoane;
- se respecta toate celelalte recomandari date in faza anterioara.
Kinetoterapia are ca obiective si mijloace:
- posturari pentru corectarea flexumului de genunchi, cu calcaiul pe un suport,
lasand ca genunchiul sa se extinda prin propria greutate;
- mentinerea sau recastigarea fortei musculare prin exercitii de extensie a gambei cu
rezistenta;
- mentinerea sau recastigarea mobilitatii articulare (mobilizari pasive si active,
scripetoterapie, skatting);
- refacerea stabilitatii genunchiului prin exercitii in lant kinetic inchis;
- refacerea rezistentei la efort a musculaturii de extensie;
- refacerea controlului muscular dinamic pentru mers (coordonare, echilibru,
stabilitate);
- mentinerea unei bune functionalitati mioartrokinetice
Terapia ocupationala – in functie de stadiul evolutiv. Sporturi: ciclism, inot, canotaj.

OSTEOPOROZA
Este o boala sistemica a scheletului, caracterizata prin scaderea masei osoase si deteriorarea
microarhitecturii tesutului osos, cu reducerea rezistentei ososase (fragilitate), crescand
consecutiv riscul fracturilor produse la traumatisme minime sau chiar spontan.
Poate fi difuza sau localizata; din punct de vedere al afectiunilor reumatice ne intereseaza cea
difuza.
Este cea mai comuna boala osoasa la populatia varstnica, fracturile cele mai frecvente apar la
nivelul soldului, vertebrelor, antebratului.
Clasificare:- din punct de vedere fiziopatologic.
1. Osteoporoza difuza primara:
-osteoporoza postclimax;
-osteoporoza de involutie (de varsta).
2. Osteoporoza difuza secundara:
- osteoporoza endocrina;
- osteoporoza nutritionala;
- osteoporoza postmalabsorbtie;
- osteoporoza post imobilizare prelungita.
3. Osteoporoza localizata:
- osteoporoza din boli inflamatorii cronice (poliartrita reumatoida);
- osteoporoza din boli maligne (leucemia);
- osteoporoza din alte boli.

Etiopatogenie: Din decada a 4-a de viata, la ambele sexe, resorbtia osoasa devine dominanta
si are ca rezultat scaderea masei osoase totale.
Osteoporoza este rezultatul pierderii echilibrului functional dintre formarea de os nou si
resorbtia osoasa. Ritmul pierderii de masa osoasa este influentat de existenta unor boli
congenitale si de numerosi factori de mediu (alimentatie, consum de alcool, fumat, exercitii
fizice, medicamente, etc).

Alimentatia: este foarte importanta pentru obtinerea masei osoase maxime, in primul rand
prin continutul ei in calciu de-alungul vietii, dar mai ales in perioada de crestere. De asemenea
proteinele alimentare, preparatele din carne si mezeluri bogate in fosfati, sau dulciuri
consumate in exces si fara aportul unei cantitati sporite de calciu, pot fi incriminate pentru
pierderea de masa osoasa. Consumul excesiv de sare din alimente, stimuleaza excretia urinara
de calciu, si accelereaza resorbtia osoasa.
Fluorurile ingerate din apa potabila sunt considerate benefice pentru pastrarea masei osoase.

Fumatul: reduce densitatea osoasa, riscul de fracturi este de doua ori mai mare la fumatori,
fata de nefumatori. Este implicat si in scaderea concentratiei sanguine de estrogeni, biologic
activi, grabind instalarea menopauzei.

Alcoolul: consumat in exces determina printr-un mecanism complex, o reducere

semnificativa a masei osoase (reduce activitatile osteoblastice).
Imobilizarea prelungita: duce la pierderea de masa osoasa deoarece dezvoltarea masei
osoase este in stransa legatura cu masa musculara.
Exercitiul fizic: este de mare importanta deoarece cresterea masei musculare stimuleaza
formarea osului. Exercitiul fizic practicat constant in copilarie si adolescenta contribuie la
realizarea unei mase osoase superioare mediei pentru varsta respectiva.
In afara acestor factori , echilibrul dinamic al remodelarii osoase este dependent de o serie de
factori endogeni:
- factori hormonali (estrogeni, androgeni, tiroidieni, glucocorticoizi);
 - factori reglatori ai metabolismului fosfocalcic (parathormonul, calcitonina, vitamina
D).

Aspecte clinice:
Osteoporoza latenta (subclinica), este perioada destul de lunga in care subiectii cu
osteoporoza nu prezinta semne clinice, sau acuza dureri dorso-lombare, care se accentueaza la
ortostatism prelungit, sau solicitare fizica intensa. Durerea este de tip mecanic, se amelioreaza
in repaus, in decubit.
Osteoporoza clinic manifesta: semnele sunt clare si constante, manifestare simptomatica a
unei osteoporoze vertebrale datorata tasarilor, sau chiar fracturilor vertebrale. Durerea este
simptomul acuzat si este de tipul rahialgiei acute sau cronice.

N.B. La unii bolnavi osteoporoza cu tasari vertebrale poate fi complet indolora putand fi
descoperita la examen radiologic intamplator.
Rahialgia acuta: este o durere intensa, localizata de obicei in regiunea dorsala inferioara sau
lombara. Debutul este brutal, durerea fiind declansata de un efort de ridicare, de tractiune, sau
coloana in pozitie de flexie, sau rasucire. Se realizeaza o blocare antialgica a coloanei (repaus
la pat). Se atenueaza progresiv cu tratament sau chiar spontan (dispare complet 6-8
saptamani).
Rahialgia cronica: este constanta intre episoadele acute sau evolueaza in absenta lor
constituind singura manifestare clinica a tasarilor vertebrale. Durerile dorso-lombare au
intensitate mica/medie si apar pe fond de oboseala dupa ortostatism prelungit, activitati
solicitante fizic. Durerea cronica face ca bolnavul sa fie astenic, deprimat, irascibil, pe fondul
unei somato-psihizari.

Osteoporoza se poate manifesta si in absenta rahialgiilor, direct printr-o complicatie de tipul

fracturii membrelor dupa un traumatism minor. Principalele segmente ce pot suferi fracturi la
bolnavi cu osteoporoza: colul femural, extremitatea distala a radiusului, extremitatea
superioara a radiusului, vertebrele si coastele.
La examenul fizic al bolnavului se poate observa o accentuare a cifozei dorsale asociata cu o
scadere in inaltime.

Explorari paraclinice:
Examenul radiologic: - radiografia coloanei nu permite un diagnostic precoce. Osteoporoza
se evidentieaza radiologic printr-o hipertransparenta localizata la nivelul coloanei vertebrale ,
colului femural sau coastelor. La nivelul vertebrelor transparenta este marita, corpul vertebral
parand gol (“de sticla”). Tasarile vertebrale sunt localizate mai ales dorsal inferior si lombar
superior ceea ce determina aparitia cifozei.
Osteodensitometrie: - foloseste tehnici de absorbtiometrie unifotonica si bifotonica. Gradul
de atenuare al razei fotonice permite evaluarea densitatii fazei minerale a osului cortical, dar
si trabecular. Este o metoda moderna de mare precizie.
Ultrasonografia ososasa: (ecografia)- se foloseste pentru aprecierea riscului de fractura
osteoporotica la nivelul calcaneului. Nu are efecte secundare.
Tomografia computerizata: - o metoda precisa de determinare a densitatii osoase creand
posibilitatea unui diagnostic precoce.
Determinari sanguine si urinare: dozarea calciului si fosforului in sange, ca si determinarile
de parathormon si vitamina D, sunt de obicei normale. In urina fosforul arata valori normale,
calciul uneori la valori crescute.
Markerii biochimici ai formarii ososase:
 - fosfataza alcalina (produsa de osteoblasti), reflecta activitatea osteoblastica si in
osteoporoza este normala, cresterea ei in sange poate aparea in alte boli “neososase”(hepatice,
cancer);
- osteocalcina si unele peptide ale procolagenului.
Markerii biochimici ai resorbtiei osoase: fosfataza acida(activitate osteoclastica),
hidroxiprolinuria, etc.

Diagnostic pozitiv
Diagnosticul pozitiv precoce este important. El nu se poate realiza decat prin examinari
osteodensitometrice.
Diagnosticul tardiv se pune cand apar manifestarile clinice ale complicatiilor (fracturi, tasari)
si se refera in principal la precizarea tipului de osteoporoza (postclimax, de involutie).
Diagnosticul diferential care se impune este intre osteoporoza primara si cea secundara altor
boli in scopul orientarii tratamentului.

Tratament
Se deosebesc doua tipuri de tratament, dupa obiectivul urmarit:
1. Tratament profilactic
2. Tratament curativ

1. Tratamentul profilactic
Cea mai importanta este profilaxia primara a osteoporozei prin prevenirea fragilitatii osoase.
Trebuie avute in vedere din copilarie pana la varsta adulta: - realizarea unui titru mineral
maximal al scheletului in perioada de crestere;
- mentinerea masei osoase la nivel maxim cat mai mult timp;
- incetinirea ritmului resorbtiei osoase odata cu inaintarea in varsta si in special la
femei postclimax.
Aceste obiective se realizeaza prin alimentatie corespunzatoare (trebuie sa aduca un aport
optim de calciu prin lapte si derivati), expunere la soare (pentru sinteza vitaminei D) si
exercitii fizice.
Uneori se recomanda suplimentarea aportului alimentar cu vitamina D si calciu. Alimentatia
trebuie sa fie echilibrata. Se evita excesul de proteine, mezeluri, sare, dulciuri concentrate sau
produse din cereale integrale, pentru a nu creste eliminarea urinara de calciu.
Exercitiul fizic are o mare importanta in procesul de crestere si dezvoltare fizica, copii si
adolescentii trebuie stimulati sa practice, in mod sistematic, sporturi recreative (alergari,
ciclism, inot) adaptate varstei. Mersul pe jos, plimbarile de 30-60 minute efectuate de 3-4
ori/saptamana sunt utile la adult si varstnic, contribuie la mentinerea masei osoase.
Tratamentul hormonal de substitutie este eficient in prevenirea osteoporozei la femei.
Tratamentul se instituie de la primele semne premonitorii instalarii menopauzei si se continua
cel putin 5 ani.

Profilaxia secundara se adreseaza persoanelor cu osteoporoza diagnosticata avand in vedere

prevenirea caderilor, a traumatismelor, si include folosirea unui baston pentru sprijin la
artrozici sau cu tulburari de echilibru, evitarea purtarii de greutati si a activitatilor bazate pe
flexie accentuata a coloanei vertebrale.
De asemenea se are in vedere o iluminare suficienta a perimetrului casnic si o supraveghere
atenta a medicatiei care poate afecta echilibrul.

2. Tratamentul curativ
Tratamentul medicamentos – pentru tratarea durerii se folosesc: antiinflamatoare
nesteroidiene sau analgetice simple in combinatie cu miorelaxante.
Tratamentul etiopatogenic se bazeaza pe:
- medicamente antiresorbtive:
 Estrogeni – inhiba resorbtia osoasa, scad riscul accidentelor aterosclerotice
coronariene. Reactii adverse: agravarea hipertensiunii arteriene, litiaza biliara,
cresterea riscului de cancer uterin si de san.
 Calcitonina – efecte antialgice si antiresorbtive – Miacalcic cu actiune
antialgica precoce, cu efecte secundare neglijabile.
 Bifosfanati – Fosamax – antiresorbtiv, induce cresterea masei osoase totale.
Efect secundar: ulcer esofagian.
- medicamente care stimuleaza formarea osoasa:
- fluorura de sodiu (Ossin) – stimulatori ai formarii de os nou trabecular;
- metabolitii activi de vitamina D – preparatul Alfa D3 – creste absorbtia intestinala
ce calciu si fosfor, stimuleaza mineralizarea osoasa.
Schematic indicatiile sunt:
- in osteoporoza postclimax: Alfa D3 si calciu;
- in osteoporoza de involutie: Fosamax sau Ossin sau Miacalcic.

Tratamentul fizical-kinetic

Tratamentul este unul simptomatic, foloseste metodele medicinii fizice in scopul ameliorarii
durerii si reducerii contracturilor musculare.
Termoterapia utilizeaza caldura locala (parafina, solux, impachetari cu namol, diatermia,
microundele), crioterapia (masaj cu gheata).
Hidroterapia asociaza efectul antialgic decontracturant al apei calde cu efectul de facilitare a
miscarii.
Masoterapia – masajul superficial are rol relaxator-sedativ, masajul profund reduce
contractura si amelioreaza tonusul muscular, iar masajul limfatic activeaza circulatia limfatica
si venoasa .
Electroterapia – se poate folosi, mai ales pentru ameliorarea durerilor segmentare ale
coloanei vertebrale (curentii TENS, curentii de joasa frecventa, curentii de medie frecventa si
cei de inalta frecventa).

Kinetoterapia – obiective:
 ameliorarea durerii;
 reducerea contracturii musculare;
 pastrarea mobilitatii cu control postural;
 cresterea fortei musculare.

In etapa acuta se recomanda repaus la pat pentru evitarea microtraumatismelor vertebrale

produse prin mobilizarea pe diferite directii a coloanei. Repausul absolut la pat nu trebuie
prelungit deoarece imobilizarea accelereaza pierderea de masa osoasa.

Dupa incetarea repausului la pat este recomandabila purtarea unui corset elastic pentru
sustinere si reluarea mersului, eventual intai cu cadrul de sprijin, apoi baston si apoi mers
liber.

In etapa cronica se recomanda repausul intermitent pe perioada de activitate (la 2 ore, repaus
20-30 minute) pentru relaxarea musculaturii contracturate.
Programele kinetice urmaresc cresterea fortei musculare, in special la nivelul musculaturii
paravertebrale si abdominale. Se folosesc in special exercitii izometrice, care inlatura riscul
fracturii pe os patologic.

Evolutie – este lunga, nu se poate vorbi de vindecare, ci doar de incetinirea ritmului de

evolutie. Prognosticul bolii depinde de eficienta profilaxiei complicatiilor, in special a
fracturilor.

REUMATISMUL DEGENERATIV
 Reumatismul degenerativ defineste grupul de boli cronice neinflamatorii care
afecteaza aparatul locomotor si se manfesta clinic dupa 40-50 de ani.
 Sunt incluse bolile de uzura ale structurilor sistemului osteoarticular si sistemului
muscular.
 Reumatismul degenerativ apartine domeniilor de specializare medicala: reumatologie
si geriatrie.

BOALA ARTROZICA:

 Artrozele sunt afectiuni neinflamatorii ale articulatiilor mobile, caracterizate prin

deteriorarea si abraziunea cartilajului articular, precum si prin leziuni hipertrofice ale
extremitatilor osoase.
 Sunt boli ale varstelor mijlocii si inaintate, cu frecventa mare peste 50 de ani, afectand
in mod egal ambele sexe.
 Afectiunile se caracterizeaza clinic prin:
◦ Dureri;
◦ Deformari articulare;
◦ Impotenta functionala.
 Radiologic se caracterizeaza prin:
◦ Pensarea spatiului articular;
◦ Osteofitoza;
◦ Osteoscleroza subcondrala;
◦ Zone de osteoporoza circumscrisa.
 Etiologic deosebim: artroze primitive si artroze secundare determinate de cauze
locale.

 In producerea leziunilor cartilaginoase nu este implicat numai fenomenul de

“imbatranire”, ci si alti factori:

◦ Factori mecanici – produc o alterare a cartilajului prin suprasolicitare datorita

repartitiei inegale, anormale a presiunilor articulare.
◦ Factori traumatici
– microtraumatismele au rol in degradarea suprafetelor cartilaginoase;
- traumatismele importante antreneaza repartitii modificate ale presiunilor articulare sau
alterari ale cartilajului.
◦ Factori endocrini si metabolici
– in acromegalie hormonul somatotrop este responsabil de hipertrofia cartilajului,
insotita de o nutritie deficitara si degenerescenta secundara;
- menopauza este insotita de un dezechilibru hormonal ce favorizeaza leziunile
specifice artrozei;
- obezitatea – suprasolicita articulatiile coloanei vertebrale si membrului inferior
accelerand uzura articulara.

◦ Factori inflamatori cronici – dupa unele inflamatii (PR) sau infectii

(tuberculoza osteoarticulara), cartilajul articular poate fi inlocuit de tesut fibros
cicatriceal, antrenand si alterari osoase, determinand secundar aparitia
artrozelor.

 Leziunea artrozica este situata initial la nivelul cartilajului articular, care in mod
normal este foarte activ reinnoindu-se la 12 zile, dar in boala artrozica este deprimat si
determina aparitia unui cartilaj cu activitate mitotica scazuta a condroblastelor.
 Uzura cartilajului determina dezgolirea osului subiacent care devine sediul unui proces
de scleroza.
 In artroza intalnim:
◦ Leziuni cartilaginoase: cartilaj friabil, fara luciu, cu fisuri;
◦ Leziuni osoase: proliferari osteofitice la nivelul suprafetei articulare,
osteoscleroza subcondrala, geode;
◦ Leziuni ligamentare: fibroze care compromit functia articulara;
◦ Inflamatia sinoviala: rara, tardiva.
 Localizarea cea mai frecventa a bolii artrozice este, in ordine descrescatoare, la nivelul
articulatiilor membrelor inferioare (genunchi, sold), coloanei vertebrale lombare,
interfalangiene distale (nodului Heberden), coloanei cervicale.
 De obicei este monoarticulara sau afecteaza putine (2-3) articulatii.

Aspecte clinice:

 Semne subiective: durerea de tip mecanic care se intensifica in cursul zilei prin
oboseala articulara, se calmeaza la repaus, este meteorodependenta si apare foarte rar
noaptea. Limitarea mobilitatii articulare duce la impotenta, si este cauzata de
contractura musculara reflexa.
 Semne obiective: la mobilizarea activa si chiar pasiva a articulatiei afectate, se
constata existenta crepitatiilor fine sau cracmentelor. Deformarea si marirea in
volum se datoreaza proliferarilor osteocartilaginoase, sau a unei hidrartroze produse in
urma iritatiei sinoviale.
 Lipsesc semnele inflamatorii: rubor, calor, tumor.
Evolutie lenta, cu episoade dureroase acute intercalate cu lungi perioade de acalmie.
Remisiunile pot fi spontane sau terapeutice.
Prognosticul este favorabil.

TRATAMENT:

 Obiective:
 ◦ Ameliorarea durerii;
◦ Diminuarea contracturii musculare si implicit impotentei functionale;
◦ Intarzierea degenerescentei articulare.

 Igiena articulara:
◦ Repaus articular – cand sunt afectate articulatiile portante este necesar ca
activitatea din timpul zilei sa fie intrerupta de perioade de repaus la pat, cu o
durata de 10-15 minute.
◦ Dieta hipocalorica cu scopul reducerii greutatii si menajarii articulatiilor
portante.

 Contraindicatii: activitati profesionale desfasurate in frig si mediu umed.

TRATAMENT MEDICAMENTOS:

 Poate fi:
◦ Etiologic – actionand impotriva proceselor degenerative;
◦ Patogenic – actionand impotriva inflamatiei si contracturii;
◦ Simptomatic – impotriva durerii.
 Tratamentul durerii si al fenomenelor inflamatorii:
◦ Artrozele fiind boli cronice, tratamentul analgetic trebuie efectuat timp
indelungat, motiv pentru care medicamentele alese trebuie sa aiba o buna
toleranta, fara efecte secundare notabile.
◦ Cele mai utilizate analgetice: aspirina, indometacinul.
◦ Nu sunt indicati hormonii corticosteroizi administrati pe cale generala.
Corticoterapia locala se mai foloseste sub forma de infiltratii intraarticulare in
cazul durerilor intense si deformarilor proliferante.
 Tratamentul contracturii musculare – realizat prin mijloacele medicinii fizice, si doar
secundar cu medicatie cu efect decontracturant.

FIZIOTERAPIA:

 Termoterapia – caldura se foloseste pentru efectul antispastic-decontracturant,

ameliorand vascularizatia cartilajului articular. Se pot folosi local impachetari cu
parafina, perna electrica.
 Electroterapie – se folosesc formele care incalzesc profund tesuturile, deci
vasculotrofice, cum ar fi diatermia, undele scurte, ultrasunetul.
 Roentgenterapie – se folosesc sub forma unor sedinte de 75-150r la 2 zile, in total 4-6
sedinte. Are efect analgetic si antiinflamator, neinfluentand procesul degenerativ
distructiv. Utilizarea acestui tip de tratament este restransa datorita riscului efectelor
secundare.
 Masoterapia – masajul, insotind aplicatiile calde, are rol decontracturant, pregateste
tesuturile pentru kinetoterapie.
 Kinetoterapie – in functie de stadiul clinico-functional se folosesc programe kinetice
care urmaresc combaterea durerii, prevenirea sau corectarea hipotrofiei musculare,
mentinerea sau ameliorarea mobilitatii articulare, cresterea stabilitatii pentru
articulatiile portante. Se prefera exercitii active, efectuate progresiv.
  Balneoterapie – curele balneare repetate au efect de inlaturare a durerii si ameliorare a
mobilitatii articulare, dar fara efect etiologic. Se recomanda statiunile cu profil
reumatismal, cu ape hiperterme, sulfuroase, cloruro-sodice si namoluri. Tehnicile
termale asociaza aplicatiile locale si baile de namol, cu bai generale, dus-masaj, etc.
Cura externa balneara are efect sedativ, antispastic, dar si tonic general.

TRATAMENTUL CHIRURGICAL ORTOPEDIC:

 Poate fi:
◦ Precoce, in scopul corectarii unor malformatii generatoare de artroza;
◦ Tardiv, cand artroza este in stadiu avansat, pentru inlaturarea durerii – cu
sacrificiul mobilitatii (artrodeza);
- cu conservarea mobilitatii (proteza
articulara, artroplastia).