DRENAJUL LIMFATIC

Circulaţia limfatică
Circulaţia limfei se face dinspre ţesuturi spre sânge, prin
intermediul valvelor şi datorită contracţiei muşchilor netezi ai
peretelui vaselor. Limfa este captată în ţesuturi de capilarele
limfatice, al căror perete îl străbate, şi condusă la ganglioni. După
ce a fost filtrată, ea este evacuată spre spaţiile interstiţiale.
Capilarele limfatice o colectează din nou pentru a o direcţiona spre
inimă. Limfa străbate vasele limfatice şi ajunge apoi în canalul
toracic şi marea venă limfatică , ce deversează limfa în sânge la
nivelul venelor situate la baza gâtului. Limfa drenează astfel
mediul intern, jucând rolul de supapă de „preaplin”.
Spre deosebire de circulaţia venoasă, circulaţia limfatică
funcţionează fără a fi pompată. Aceasta e pusă în mişcare de
contracţiile muşchilor scheletici. Ea se scurge variindu-şi debitul în
funcţie de presiunile provocate de cavitatea toracică la fiecare
inspir. Totuşi, sistemul cardio-vascular participă în mare parte la
această circulaţie, prin extremitatea tecilor conjunctive care
învelesc toate vasele, fie că sunt sanguine, fie limfatice,
comunicând acestora din urmă vibraţiile primelor. Pulsaţiile
arterelor contribuie astfel direct la progresia limfei.

Contracţiile muşchilor netezi, situaţi în pereţii canalelor

limfatice, favorizează revărsarea finală a limfei în circulaţia
venoasă. Din această cauză ea nu se scurge la fel de uşor şi rapid ca
sângele. O activitate fizică nu poate decât să amelioreze circulaţia
sa şi, deci, drenajul substanţelor nocive. Stresul prelungit,
sedentarismul, poziţia incorectă sau menţinerea pentru perioade
lungi de timp a poziţiei aşezat, depunerile celulitice, anumite
intervenţii chirurgicale ( de exemplu cele de extirpare a sânului în
neoplasme la acest nivel), tulburările de circulaţie periferică,
afecţiunile cardiace, pulmonare, renale şi endocrine sunt numai
câţiva dintre factorii care pot afecta circulaţia limfei în organism.
2. Drenajul limfatic manual

2.1. Efecte şi indicaţii

Bazele drenajului limfatic au fost puse în 1892, în Austria, de

către chirurgul Winiwater, care a şi publicat o lucrare despre
inflamaţiile cronice ale pielii şi ţesutului conjunctiv.
In aceeaşi perioadă, în Franţa, doctorul Fège, în lucrarea
despre o nouă metodă de masaj medical numit « masajul precoce
posttraumatic », a luat în calcul ansamblul sistemelor circulatorii în
interdependenţa lor. El a preconizat acest masaj pentru reducerea
edemelor posttraumatice şi evacuarea hematoamelor.
In 1936, medicul şi biologul Emile Vodder a prezentat în
Franţa metoda sa de drenaj limfatic manual, bazată pe anatomia şi
fiziologia sistemului limfatic. Iniţial, el a pus la punct un tratament
al sinuzitelor cronice, apoi a extins metoda în aplicaţii estetice,
igienice si terapeutice.
Inspirat de tehnica Vodder, A. Leduc a descris drenajul
limfatic manual, cu manevre mai uşoare şi mai puţin numeroase.
Efectele drenajului limfatic sunt următoarele :
 resorbţia edemelor, prin accelerarea resorbţiei lichidelor şi
macromoleculelor în exces din interstiţiu prin capilarele limfatice
şi stimularea peristaltismului vaselor limfatice;
 stimularea proceselor imunitare prin creşterea la nivelul
zonei corticale a ganglionilor limfatici a producţiei de limfocite
care au atât rol în sinteza anticorpilor, dar şi proprietăţi fagocitare;
 favorizarea regenerării tisulare, pe de-o parte prin eliminarea
edemului interstiţial, care încetineşte microcirculaţia, şi pe de altă
parte prin creşterea producţiei de limfocite.
Indicaţiile drenajului limfatic manual sunt :
 edeme posttraumatice şi postoperatorii din:
- fracturi
- entorse
- hematoame
- algodistrofie
- limfedemul braţului postmastectomie
 afecţiuni de origine circulatorie
- insuficienţă venoasă
- insuficienţă limfatică
- varice
- ulcer varicos
- celulită
- edem ciclic idiopatic
- sindrom Meniere
 afecţiuni respiratorii
- astm
- bronşită
- mucoviscidoza
 afecţiuni reumatismale
- cervicalgii
- sindrom dureros lombar
- periartrită scapulohumerală
- coxartroză
- gonartroză
 infecţii
- gripă
- sinuzită
- mononucleoză

 afecţiuni ale sistemului nervos

- nevralgii (trigemen, facial, intercostală)
- sechele după accident vascular cerebral
- infirmitate motorie cerebrală
- stres, insomnie
- migrene
 2.2. Metodologia drenajului limfatic manual

Toate deşeurile ce provin din metabolismul celular sunt

evacuate prin drenaj limfatic. În plus, acesta ajută la menţinerea
echilibrului hidric al spaţiilor interstiţiale.
Substanţele preluate de capilarele limfatice sunt transportate
prin vasele precolectoare şi apoi prin cele colectoare spre circulaţia
sanguină, fiind astfel evacuate la distanţă de zona în care au fost
captate.
Prin creşterea presiunii locale intratisulare, reţeaua de
capilare captează substanţele în capilarele limfatice.

Manevra de captare sau de resorbţie

Această manevră are ca scop creşterea presiunii tisulare şi
constă în imprimarea unei presiuni cu ajutorul degetelor, începând
cu marginea cubitală a degetului V. La această mişcare participă şi
pumnul. Este foarte important ca tehnicianul ce execută drenajul
limfatic să cunoască sensul drenajului fiziologic pentru a efectua
manevrele corect.

Manevra de evacuare sau de apel

Manevra urmăreşte aspiraţia şi împingerea limfei din vasele
colectoare şi se realizează prin derularea degetelor începând cu
marginea radială a indexului până la inelar.
Manevre specifice de drenaj
Cercurile cu degetele (fără police)
Sunt manevre ce se execută tot în sensul drenajului limfatic
fiziologic şi constau, prin succesiunea de presiuni şi depresiuni ale
pielii, executate, aşa cum sunt şi denumite, prin mişcări circulare
concentrice efectuate consecutiv de mai multe ori în acelaşi
loc. Aceste mişcări circulare se pot executa şi cu ajutorul
policelui.
Dacă se asociază cercurile cu degetele cu cele efectuate cu
policele va rezulta o mişcare combinată, finalizată de mişcările
policelui, efectuată în sens opus primelor mişcări.
 Pentru ca lichidul interstiţial să fie preluat de capilare este
bine să se realizeze o presiune constantă pe zona supusă drenajului
limfatic.

Presiunile în brăţară
Se realizează înconjurând segmentul de drenat cu ambele
mâini, care vor aplica la acest nivel presiuni intermitente, din
aproape în aproape.
În regiunea sănătoasă se poate aplica un drenaj de apel care
începe la nivelul releului ganglionar, aflat în aval de regiunea
infiltrată. El se realizează cu degetele şi cu marginea cubitală a
mâinii. Prin drenajul de apel se realizează golirea zonei infiltrate
iar debitul limfatic devine mai rapid.
Într-o regiune infiltrată se urmăreşte resorbţia sau captarea
lichidului interstiţial.

2.3. Limfedemul

2.3.1. Etiologie, stadializare, tablou clinic

Limfedemul reprezintă acumularea de lichid limfatic în
spaţiile interstiţiale, mai ales în ţesutul adipos subcutanat,
ceea ce duce la creşterea dimensiunilor segmentului afectat,
cel mai frecvent braţ sau gambă. El reprezintă deci o
disfuncţie a sistemului limfatic.
Este o colecţie anormală de proteine tisulare în exces, cu
edem, inflamaţie cronică şi fibroză.
Circulaţia limfatică este influenţată de 3 factori principali :
- propriul mecanism de contracţie al vaselor mari limfatice.
Acţiunea reflexă a acestei contracţii este facilitată de o stimulare de
întindere;
- presiunea pe vasele limfatice exercitată de forţele externe-
contracţii musculare şi pulsaţii arteriale ;
- modificările în presiunea intratoracică ce apar în timpul
respiraţiei, cresc fluxul limfatic.
 Există două tipuri principale de limfedem:
- limfedemul acut – este tranzitoriu şi durează mai puţin de 6
luni. Poate fi leger şi tranzitoriu, când apare de obicei după
intervenţii chirurgicale, prin secţionarea vaselor limfatice. Dispare
de obicei în aproximativ 7 zile prin poziţionarea corectă a
segmentului afectat (procliv) şi exerciţii fizice.
El poate fi acut şi dureros şi să apară la aproximativ 6
săptămâni după tratamentul chirurgical , ca urmare a unei
flebite sau limfangite acute.
Acest tip de limfedem poate să apară ca urmare a
drenajului chirurgical sau după imobilizarea membrului.
- limfedemul cronic – este cel mai frecvent şi mai dificil de
tratat, datorită fiziopatologiei sale. Este de obicei insidios, indolor
şi neasociat cu eritem. Această formă apare frecvent la 18-24 de
luni după intervenţia chirurgicală ; dacă intervalul de timp este mai
mare se pune problema unei recidive tumorale. Poate apărea în
următoarele circumstanţe :
 postchirurgical;
 imobilizare segmentară;
 infecţii sau leziuni ale vaselor limfatice;
 recidiva unei tumori sau extensia acesteia către ganglionii
limfatici.
El poate să apară şi ca urmare a unei hipoalbuminemii
determinată de o afecţiune ca diabetul zaharat, hipertensiunea
arterială insuficienţa cardiacă, insuficienţa renală, sau ca urmare a
unui aport ori absorbţii scăzute a proteinelor în organism –
anorexie, vărsături, depresie, anxietate, diaree, chimioterapie,
afecţiuni intestinale, sau prin pierderi de proteine (hemoragii,
ascită, drenaj chirurgical).

Tabloul clinic
Diagnosticul de limfedem se pune pe existenţa următoarelor
semne şi simptome:
- eritem şi creşterea temperaturii locale;
- senzaţia de „piele strânsă” ;
- senzaţia de greutate la nivelul segmentului afectat;
- înţepături şi furnicături ;
- durere mai mult sau mai puţin importantă , atât local dar şi cu
iradiere;
- edemaţierea regiunii afectate;
- durere în umăr, omoplat ;
- scurgerea de lichid limfatic la nivelul tegumentului.

Stadializare
Sunt descrise trei grade ale limfedemului :
 gradul I (spontan reversibil) – edemul apare la
presiunea tegumentului (lasă godeu) şi scade la elevaţia
membrului ;
 gradul II -presiunea degetelor nu lasă godeu. Se
instalează fibroza care marchează debutul edemaţierii membrului.
Elevaţia segmentului afectat nu duce la dispariţia edemului;
 gradul III (elefantiazis) – este ireversibil, iar dimen
siunile membrului afectat sunt foarte mari. Ţesutul este dur,
fibrotic ;se indică chirurgia de debridare.

Fig. 6
Limfedem al
membrului superior

Clasificarea stadiilor clinice ale limfedemului după Brunner,

este următoarea :
- stadiul I – limfedem infraclinic (diagnosticat prin
limfoscintigrafie);
- stadiul II – limfedem clinic regresiv la elevaţia membrului
- stadiul IIIA – limfedem non regresiv dar ameliorat de repausul
la pat;
- stadiul IIIB - limfedem non regresiv spontan;
- stadiul IV – limfedem elefantiazic.
Dacă limfedemul nu este tratat, lichidul bogat în proteine
continuă să se acumuleze, ducând la fibrozarea membrului. Acesta
devine un mediu de cultură propice pentru dezvoltarea bacteriilor
şi apariţia secundară a limfangitei.
Limfedemul secundar apărut la membrul superior sau inferior
are în general o evoluţie proximo-distală.

MASAJUL REFLEX

MASAJUL ŢESUTULUI CONJUNCTIV

METODA DICKE
Ţesutul conjunctiv este cel mai răspândit ţesut din organism;
el reprezintă matricea care uneşte organele şi sistemele corpului şi
realizează delimitarea între ele.
Ţesutul conjunctiv este format din substanţă fundamentală,
elemente celulare şi fibre.
Substanţa fundamentală este o materie amorfă care umple
spaţiile dintre celule şi are rol de susţinere.
Elementele celulare sunt reprezentate de:
- fibroblaşti -secretă substanţa fundamentală ;
- macrofage;
- limfocite;
- adipocite;
- mastocite
Fibrele sunt reprezentate de :
- fibrele de colagen, numite şi fibre albe, alcătuite dintr-o
proteină extrem de robustă care conferă ţesutului conjunctiv
rezistenţă la tracţiuni;
- fibre elastice, numite şi fibre galbene, alcătuite din
elastină;
- fibre reticulare, mai frecvente în jurul vaselor sanguine şi
care contribuie la susţinerea ţesuturilor moi ale organelor.
În funcţie de predominenţa uneia dintre componente, se
disting :
 ţesut conjunctiv lax – în care există proporţii echivalente între
fibre, celule şi substanţa fundamentală (ex hipodermul) ;
 ţesut conjunctiv dens – predomină fibrele (ex dermul, periostul
etc) ;
 ţesut conjunctiv adipos – cu rol de protecţie termică, mecanică
şi rol energetic ;
 ţesut conjunctiv elastic - la nivelul ligamentelor galbene,
ligamentul comun vertebral posterior ;
 ţesut conjunctiv reticular – la nivelul ficatului.

Metoda poartă numele fizioterapeutei germane E. Dicke, care

bolnavă de trombangeită a membrelor inferioare şi ameninţată cu
amputarea unui membru inferior, a reuşit să se vindece prin
întinderi ale anumitor zone cutanate. Ea a realizat legătura
existentă între patologia internă şi răsunetul cutanat al acesteia.
Metoda Dicke reprezintă „o terapie reflexă manuală, care
constă în întinderea, progresivă ca durată şi ca profunzime, a
ţesutului conjunctiv subcutanat”.
Masajul se poate realiza cu pacientul aşezat pe un taburet şi
mâinile pe coapse (fig. 17), fie cu pacientul în decubit lateral sau
dorsal (în funcţie de afecţiune şi de starea pacientului).

Fig. 17 Metoda Dicke

La începutul tratamentului, Dicke recomandă să se aplice

întinderi în regiunea sacrală şi lombară, bilateral, procedeu numit
„construcţia bazei.” ( abordarea zonei lombo-sacrato-fesiere). Ea
începe de la coccis până la T12 şi permite destinderea generală
pacientului şi relaxarea tisulară locală.
Se realizează o dată sau de două ori pe şedinţă .
 În funcţie de profunzimea la care se doreşte să se acţioneze,
modalitatea de execuţie va fi diferită. Astfel:
- când întinderea ţesutului conjunctiv trebuie să fie
superficială, se va acţiona cu ajutorul feţei palmare a mediusului şi
inelarului care sunt în contact cu pielea. Se va lucra pe suprafaţă
mare, numai cu pulpa degetelor, intensitate slabă.
fig. 18
- O întindere mai profundă a ţesutului subcutanat se
realizează cu marginea radială a mediusului şi inelarului. Degetele
acţionează perpendicular pe suprafaţa corpului. Se prelucrează o
suprafaţă mai mică, cu intensitate mai mare.
- Întinderea ţesutului conjunctiv organizat (profund) se
realizează cu marginea cubitală a aceloraşi degete. Se va acţiona
foarte intens, foarte scurt, pe suprafaţă mică (fig. 18).
După construcţia bazei se va acţiona în etape, după cum
urmează:
- etapa I – de la T12 la T7
- etapa II - de la T7 la C7
- etapa III – de la C7 la baza craniului.

Indicaţiile metodei:
- obţinerii stării de relaxare în tulburări psihosomatice, tensiuni
nervoase, distonii neuro-vegetative;
- lumbago;
- discartroze;
- contracturi musculare;
- algii vertebrale;
- tulburări ale circulaţiei arteriale;
- tulburări circulatorii venoase;
- aderenţe postoperatorii.
Durata şedinţei este de 15-20 minute; nu se vor depăşi 20 şedinţe.

2.3. MASAJUL ŢESUTULUI CONJUNCTIV

METODA TEIRICH-LEUBE
 Se aplică pe anumite zone reflexe, cartografiate de Teirich şi
Leube (fig. 19)
Zona Afecţ ale organelor Afecţiuni asociate
z. hepato-biliară Intoleranţă la grăsimi, Senzaţia de presiune
Faţa post-inf hemi- meteorism abdominal intraabdominală
torace dr, cu contrac
turi la nivelul trape
zului sup (1)
z. intestinală Diaree, constipaţie Tranzit accelerat în
rahis lombar caz de emoţii,
(2) oboseală
z. inimii Antecedente cardiace Insomnii în decubit lat
între omoplatul stg Palpitaţii la efort stg, palpitaţii, presiune
şi partea inf a cutiei în hemitoracele stâng
toracice (3)
z. vezicii cistite Picioare reci
deasupra şanţului
interfesier (4)
z. constipaţiei Oboseală, cefalee,
bandă de 5-8 cm dureri lombo-sacrate
lăţime care pleacă
din 1/3 medie a
sacrului oblic în jos
şi în afară (5)
z. stomacului Ulcer gastric, Dureri în hipocon-drul
de la ½ inf a omopla gastrite stg, tulb de apetit
tului stg până la
partea inf a
hemitoracelui stg (6)
z. menstruaţiei Dismenoree,
z sacroiliacă (7) hipermenoree,
amenoree
z. sist.venos şi varice
limfatic-bandă de 5
cm lăţime, inf de
fese (8)
z. sist. arterial al Arterită obliterantă
membrelor inf
bandă oblică pe faţa
postero-ext a fesei,
numai pe partea
afectată (9)
z. capului Cefalee, migrene Insomnii, tulburări de
între omoplaţi, în atenţie
dreptul ultimelor
coaste, sacru (10)

Tehnica de efectuare diferă şi în acest caz în funcţie

de efectul urmărit:
- tehnica superficială – se efectuează cu ajutorul marginii
cubitale a mediusului şi inelarului, cărora li se imprimă
mişcări în sens antero-posterior;
- tehnica palpare-rulare – se adresează maselor musculare
contracturate;
- tehnica profundă – este manevra de bază a metodei
Teirich-Leube Se aplică fie pe un traiect lung la nivelul
aponevrozei ţesutului fie printr-o presiune aplicată într-un
punct situat la nivelul marginii aponevrozei unui muşchi.
Dacă se aplică corect, pacientul are senzaţia unei ciupituri.
După aplicarea metodei Teirich-Leube, pe piele apare
un dermografism de intensitate şi durată variabilă.

fig. 19 Zonele reflexe Teirich-Leube

 2.4. MASAJUL ŢESUTULUI CONJUNCTIV ŞI AL
MUSCULATURII – METODA KOHLRAUSCH

Conform teoriei lui Kohlaursch, există posibilitatea

iritării unui organ ca urmare a perturbărilor miotomului
corespondent, în principal datorită hipertoniei musculare.
Această hipertonie va fi tratată prin vibraţii aplicate
timp de 10 sau chiar 20 min. Vibraţiile se aplică localizat,
perpendicular pe zonă şi în ritm regulat, ceea ce necesită o
foarte bună manualitate din partea maseurului.
Kohlaursch a descris apariţia la nivelul muşchilor a
unor induraţii, numite miogeloze, cauzate de modificări ale
metabolismului muscular. Acestea sunt tratate prin fricţiuni
foarte puternice.

2.5. MASAJ PERIOSTAL (VOGLER)

Periostul este membrana care acoperă oasele,

asigurându-le creşterea în grosime şi nutriţia.
Este o membrană vascularizată, rezistentă, care
acoperă oasele pe toată suprafaţa, exceptând cartilajele
articulare.
Are în alcătuire două straturi: cel intern, care conţine
fibre elastice, osteoblaşti şi osteocite şi stratul extern format
din ţesut conjunctiv dens, cu vase sanguine, limfatice şi
filete nervoase. La nivelul diafizei oaselor lungi, grosimea
periostului este de 2-3 mm, şi ea descreşte progresiv la
nivelul metafizelor osoase.
 Datorită bogatei vascularizaţii, periostul intervine în
metabolismul oaselor, dar are şi un rol cheie în vindecarea
fracturilor.
În 1926, medicul francez J.Dejerine a descris pentru
prima dată inervaţia segmentală a oaselor de la nivelul
bazinului şi membrelor inferioare. Mai târziu, alţi 2
cercetători au elaborat concepţia de sclerotom.
Masajul periostal (tehnica Vogler) constă în aplicarea
de presiuni efectuate cu extremitatea policelui, indexului
sau mediusului, sau chiar cu extremitatea distală a celei de-
a doua falange a indexului sau mediusului. Presiunile sunt
slabe la început, apoi cresc în intensitate, fără a deveni
foarte dureroase.
Presiunile se însoţesc de mişcări circulare lente.
Cea mai importantă parte a execuţiei o constituie
mobilizarea corectă a ţesutului moale, pentru a avea acces
maxim la suprafaţa periostului. Pentru aceasta, cu o mână
plasată în apropierea zonei interesate, se trage de ţesutul
moale în direcţia maximei mobilităţi.
Practicianul caută să descopere orice reacţie
degenerativă locală dar şi punctele trigger de la nivelul
periostului.
Punctele trigger se împart în :
- puncte trigger principale – unde durerea este maximă şi
unde se află principalele modificări de structură;
- puncte trigger auxiliare sunt reprezentate de zonele unde
simptomatologia este mai puţin pronunţată. Acestea sunt şi
ele de două feluri:
- cele care se află în apropierea procesului patologic dar
sunt conectate cu acest proces;
- cele localizate (dacă procesul este unilateral) în partea
sănătoasă. Prin acţionarea asupra acestora, practicianul
poate trata indirect punctele trigger principale.
Durata şedinţei de masaj periostal este de 15-3 minute

Efectele masajului periostal:

- efect direct în afecţiunile musculo-scheletale. Se
produc:
regenerarea periostului, îmbunătăţirea microcirculaţiei,
ameliorarea metabolismului local. Toate acestea determină
înlăturarea durerii şi întârzierea apariţiei proceselor
degenerative la nivelul articulaţiilor. Dr Vogler a arătat că
reflexele vasomotorii locale sunt responsabile de efectele
terapeutice.
- Efect indirect asupra viscerelor- masajul periostal
întreru-
pe cercul vicios care ia naştere între organele afectate şi
zonele reflexe din periost. Efectele principale se manifestă
în cazul afecţiunilor cardiace, pulmonare, gastrice.

Indicaţii
- afecţiuni musculo-scheletice
- afecţiuni cardiace (aritmii, angor pectoral,stări post
infarct)
- afecţiuni pulmonare (pneumonii, bronşite, astmă
bronşic)
- afecţiuni digestive (gastrite, hepatite, ciroze, colecistite)
 TEHNICI SPECIALE DE MASAJ

3. 1. MASAJUL TRANSVERSAL PROFUND

(CYRIAX)

Masajul transversal profund (Cyriax) este o tehnică specifică

de masaj utilizată în tratamentul afecţiunilor musculo-tendinoase şi
capsulo-ligamentare.
În multe situaţii, masajul transversal profund reprezintă o
alternativă la infiltraţiile cu steroizi; efectul se instalează mai lent,
dar vindecarea este mai bună şi recurenţele apar mai rar.
Este indicat ca această tehnică să fie urmată de mobilizări
active.
Masajul trebuie aplicat numai la locul leziunii ; dacă apare
durerea în momentul efectuării masajului înseamnă că indicaţia a
fost greşită sau tehnica defectuoasă.

Efecte
a) reducerea durerii – s-a observat că după o aplicare corec-
tă a masajului transversal profund, efectul analgetic apare după
câteva minute şi poate dura până la 24 ore. Scăderea durerii după
şedinţa de masaj pregăteşte subiectul pentru aplicarea mobilizărilor
active, imposibile în alte condiţii.
Pentru explicarea efectului analgetic au fost emise mai multe
teorii:
 Teoria „controlului de poartă” (gate control)
Conform teoriei referitoare la durere a lui Melzack şi Wall,
fibrele care conduc impulsurile dureroase trebuie să treacă printr-
un segment al măduvei spinării (substanţa gelatinoasă), care
conţine celule specializate în transmiterea informaţiilor (celule T).
Fibrele C sunt lent conducătoare faţă de fibrele Aα. Astfel,
semnalul transmis prin fibrele Aα ajunge mai repede la creier.
Ambele fibre şi semnale trebuie să treacă prin celulele T.
Dacă celulele T sunt considerate ca o “poartă” prin care
aceste semnale trebuie să treacă, se înţelege că transmiterea prin
fibrele A poate bloca transmiterea prin fibrele C. În acest fel un
semnal dureros poate fi blocat prin efectul “controlului de poartă”.

Fig.22 Teoria „controlului de poartă”

 după Cyriax, fricţiunile cresc distrucţia metaboliţilor care

provoacă durerea, de exemplu substanţa lui Lewis. Prezenţa
acestui metabolit în concentraţie mare provoacă durere şi ischemie.
 eliberarea de substanţe analgetice endogene.

b) efecte asupra ţesutului conjunctiv

Regenerarea ţesutului conjunctiv se produce ca o consecinţă
a acţiunii celulelor inflamatorii, vasculare şi endoteliale limfatice,
precum şi a fibroblaştilor.
Fricţiunile intervin în toate cele 3 faze ale regenerării:
inflamaţia, proliferarea şi remodelarea ţesutului.
-fricţiunile stimulează fagocitoza, mai ales în stadiile iniţiale
ale inflamaţiei

- fricţiunile stimulează orientarea fibrelor în regenerarea

ţesutului conjunctiv ; în timpul regenerării, ţesutul cicatricial este
reorganizat prin înlocuirea celulelor şi matricei fundamentale. În
timpul perioadei de vindecare, structurile afectate trebuie
menţinute mobile, lucru imposibil datorită durerii. Această
problemă este rezolvată de fricţiuni. Masajul transversal profund
determină un stres mecanic care duce la orientarea corectă a
fibrelor de colagen.
 Fricţiunile determină prevenirea formării aderenţelor în
stadiile precoce ale proliferării celulare. În primele două zile după
traumatism, fricţiunile sunt blânde şi se aplică pe durată scurtă (1
min), iar în zilele următoare ele vor fi mai intense.

c) efect hiperemiant – fricţiunile determină vasodilataţie şi

creşterea fluxului sanguin în regiunea afectată. Acest lucru
facilitează îndepărtarea iritanţilor chimici şi creşte transportul
opiaceelor endogene ducând la efect antialgic.

Tehnica de execuţie
Masajul transversal profund constă în fricţiuni aplicate direct
pe locul leziunii şi transversal pe direcţia fibrelor.
Sunt recomandate 4 poziţii ale degetelor:
A – indexul încrucişat peste medius;
B – mediusul încrucişat peste index;
C – medius şi index alăturate;
D – police şi index
Detalii tehnice
- cunoaşterea exactă a sediului leziunii pentru ca fricţiunile să fie
aplicate exact în acel loc ;
- să nu existe frecare între piele şi degetele practicianului, pentru
a nu duce la afectarea tegumentului ;
- direcţia fricţiunilor să fie perpendiculară pe direcţia fibrelor ;
- profunzimea manevrei să fie suficientă pentru atingerea
structurii lezate ;
- poziţia pacientului şi a practicianului trebuie să fie confortabile,
asigurând maximul de tehnicitate.
- tendoanele şi ligamentele sunt în general fricţionate după ce în
prealabil au fost puse în tensiune
Durata şedinţelor variază între 1 şi 5 minute, ritmul de
aplicare fiind de 3ori/săptămână.
Indicaţii şi contraindicaţii
- leziuni musculare (status postrupturi musculare), tendinoase
(tendinite, tenosinovite), ligamentare (entorse, luxaţii) ;
- se contraindică în : calcificări periarticulare, afecţiuni cutanate,
artrite, bursite.

3.2. MASAJUL CU GHEAŢĂ (CRIOMASAJUL)

Masajul cu gheaţă face parte din metodele de crioterapie;

folosirea acestor metode în scop analgetic are o vechime
considerabilă(menţionată de Hipocrate, Galen, Avicena).
Când gheaţa este aplicată pe tegument, căldura este condusă
de la piele spre gheaţă, pentru a o topi. Schimbarea stării de
agregare necesită o energie considerabilă; pentru a creşte
temperatura unui gram de gheaţă (0°C), la un gram de apă cu
temperatura de 37°C, este nevoie de 491 J, în timp ce pentru
creşterea temperaturii unui gram de apă de la 0°C la 37°C, sunt
necesari doar 155 J. Acest lucru explică faptul că pentru a răci
ţesuturile este necesară aplicarea de gheaţă şi nu doar de apă rece.
Efectele crioterapiei sunt:
a) vasoconstricţie urmată de vasodilataţie. Răspunsul
iniţial al tegumentului la aplicarea de gheaţă este încercarea de a
păstra căldura, şi acest lucru se realizează prin vasoconstricţie
locală. După o scurtă perioadă (în funcţie de aria implicată), se
produce vasodilataţie, urmată de perioade alternante de
vasoconstricţie şi vasodilataţie:
 vasoconstricţia iniţială limitează extravazarea sângelui în
ţesuturi;
 alternarea vasoconstricţiei şi vasodilataţiei influenţează fluxul
sanguin la nivelul capilarelor, unde au loc schimburile metabolice;
în consecinţă, excesul de lichide din ţesuturi şi toxinele eliberate
sunt îndepărtate din zona lezată, fiind preluate de circulaţia
sistemică;
 prin creşterea fluxului sanguin, sunt aduse la nivelul leziunii
substanţe nutritive şi reparatorii;
 scăderea metabolismului local determină instalarea mai lentă a
oboselii musculare.

b) scăderea vitezei de transmitere a impulsurilor

nervoase. Receptorii pentru rece (corpusculii Krause), sunt mai
bogat reprezentaţi la nivelul tegumentului, decât cei pentru cald
(corpusculii Ruffini). Ei răspund la aplicarea gheţii printr-un ritm
crescut de descărcare a impulsurilor, care se accelerează cu cât
răcirea este mai mare.
S-a demonstrat că viteza de conducere prin fibrele nervilor
periferici este scăzută prin crioterapie. Primele fibre afectate sunt
cele mielinice de tip A. La temperaturi foarte scăzute ale
excitantului termic, sunt afectate şi fibrele B (fibre vegetative
preganglionare) şi C (fibre senzitive amielinice, care conduc
durerea intensă). Teoretic, prin afectarea fibrelor Aα se poate
produce paralizie prin crioterapie, înainte ca fibrele asociate cu
durerea profundă (fibrele C) să fie afectate. Practic, acest lucru nu
se întâmplă.

c) reducerea durerii – este unul din efectele majore ale

crioterapiei. Mecanismul incriminat este stimularea receptorilor
pentru rece, care transmit impulsuri ce trebuie să treacă prin
măduva spinării. Aceste impulsuri, care ajung la măduvă prin fibre
cu diametru mare, blochează alte impulsuri dureroase (efectul
„controlului de poartă”).
Reducerea durerii se produce şi prin stimularea eliberării de
βendorfine.

d) reducerea spasticităţii şi a spasmului muscular

Spasticitatea este creşterea tonusului muscular, ca rezultat al
leziunii de neuron motor central. Adesea, celulele mici din cornul
anterior al măduvei, sunt eliberate de controlul sistemului
extrapiramidal şi sunt stimulate spontan, cu viteză mare. Acest
lucru determină creşterea tonusului fibrelor musculare extrafuzale,
când apare spasticitatea.
Spasmul este răspunsul normal la durere sau traumatism, şi se
manifestă prin creşterea tonusului muscular într-o anumită zonă, cu
scopul aparent de a limita mişcarea şi progresia leziunii. Cu toate
acestea, mărimea spasmului produs, este adesea mult mai mare
decât nevoia de „protecţie”, iar contracţia susţinută a musculaturii
începe să provoace durere, ceea ce duce la creşterea spasmului.
Mecanismele prin care crioterapia reduce spasmul şi
spasticitatea sunt aceleaşi. Experimentele clinice au arătat că
scăderea spasmului sau a spasticităţii prin aplicarea de gheaţă, se
realizează în mai puţin de 30 secunde. În acest interval de timp,
nici o altă structură în afara tegumentului, nu poate fi afectată.
Acest lucru, sugerează că stimularea tegumentului prin aplicarea
gheţii, determină la nivelul cornului posterior al măduvei o
schimbare de la excitaţie (care produce spasmul şi spasticitatea), la
inhibiţie, care scade tonusul muscular.
Odată spasmul redus, mobilizările active rup cercul vicios
durere-spasm-durere mai intensă-spasm mai accentuat.
În cazul spasticităţii, tratamentul va fi continuat în funcţie de
metodele alese de kinetoterapeut.
Aplicaţiile locale de gheaţă trebuie să se facă întotdeauna cu
pacientul în stare de confort termic. Este necesar ca tratamentul să
se instituie cât mai precoce, pentru a grăbi vindecarea. Durata de
aplicare a gheţii depinde de tipul şi profunzimea leziunii. De
obicei, durata este mai redusă în cazul tendinitelor, bursitelor, dar
ea trebuie crescută în întinderile musculare. Senzaţiile resimţite de
pacient la aplicarea crioterapiei se succed în următoarea ordine:
rece-arsură-durere-amorţeală (anestezie).
Printre formele de aplicare a crioterapiei se numără şi masajul
cu gheaţă.
Criomasajul constă în aplicarea concomitentă a excitantului
termic, sub forma unui cub de gheaţă şi a manevrelor de netezire,
presiune şi fricţiune, timp de maxim 10 minute. Manevrele se pot
repeta la 1-2 ore.
 Efectele constau în vasoconstricţie, scăderea metabolismului
la nivelul ţesuturilor lezate, prevenirea formării de exudate,
scăderea contracturii musculare, reducerea durerii.
Indicaţiile majore ale masajului cu gheaţă sunt reprezentate
de afecţiunile posttraumatice acute ale aparatului locomotor :
contuzii, entorse, leziuni musculare, hematoame.
fig. 23
Aplicarea masajului cu gheaţă cu „Cryocup”

CAPITOLUL IV

NOŢIUNI DE MEDICINĂ TRADIŢIONALĂ

ORIENTALĂ

4.1. Generalităţi
Medicina tradiţională orientală, cu o vechime de aproximativ
6000 ani, reprezintă un amalgam de teorii şi practici venite din
China, dar şi din Japonia, Vietnam şi alte ţări asiatice.
Ea are ca scop atât întreţinerea stării de sănătate a omului,
prevenire a îmbolnăvirilor, dar şi tratarea afecţiunilor apărute.
Originea medicinei tradiţionale chineze o constituie viziunea
taoistă care caută armonia, echilibrul, calea optimă de funcţionare
a organismului.
Medicina tradiţională chineză este un sistem medical
complex, coerent, care posedă mijloace proprii de diagnostic,
interpretare şi un mod particular de abordare a bolnavului şi a bolii.
Ea acordă o mare importanţă relaţiilor dintre organe şi armoniei
dintre acestea şi restul corpului.
 Medicina tradiţională chineză cuprinde 5 discipline
principale:
- acupunctura;
- folosirea ierburilor medicinale;
- dieta chinezească;
- masajul chinezescTui Na;
- exerciţiile energetice (Qi Gong, Tai Chi).
În viziunea chinezească, nu există o separaţie între planul
fizic, emoţional şi spiritual. Această viziune holistică permite
pacientului să fie un element activ în procesul de vindecare.
Diagnosticul şi tratamentul acestui tip de medicină se bazează pe
concepţia vieţii în care toate componentele se intrică într-o reţea de
relaţii de interdependenţă.
Energia Qi
Energia vitală se poate traduce ca energie, suflu, vitalitate,
dinamism, forţa care se naşte din Yin şi Yang. Pretutindeni unde
este viaţă, există transformări, deci există Qi.
Termenului de Qi la chinezi îi corespunde termenul de prana
la hinduşi.
Medicii chinezi din vremuri străvechi au constatat că
sănătatea fiecărui individ depinde de circulaţia energiei vitale în
corp şi de cele două polarităţi ale sale: Yin şi Yang.
În corp, energia Qi nu este constantă: ea circulă şi este
influenţată de alimentaţie dar şi de temperamentul omului.
Se descriu 4 tipuri de Qi:
- Qi original (Yuan Qi) – energia dobîndită de la părinţi;
- Zong Qi – energia provenită din alimente şi din aerul inspirat;
- Ying Qi – energia nutritivă;
- Wei Qi – energia defensivă;
Acest flux energetic continuu circulă prin corp printr-o reţea
imaterială, căi numite meridiane.

Cei 2 poli Yin şi Yang

 Echilibrul nu este niciodată static, el se mişcă între 2
forţe opuse, complementare, interdependente, numite Yin şi
Yang. Ele sunt reprezentate în simblul Tao astfel:

Aceste două principii se regăsesc, conform medicinei

tradiţionale chineze, atât în natură, dar şi în anatomia şi fiziologia
corpului omenesc.
Când un individ este sănătos, cele două principii sunt în
echilibru; când unul dintre ele este scăzut, vor predomina
manifestările proprii celuilalt principiu.
Între Yin şi Yang există 4 feluri de relaţii:
- Opoziţie – deşi fiecare poartă în el simbolul celuilalt;
- Interdependenţă – excesul sau deficitul uneia din forţe
antrenează consecinţe asupra celeilalte şi per ansamblu o stare de
dezechilibru;
- Creştere-descreştere;
- Transformare
O clasificare relativă şi incompletă a ceea ce reprezintă Yin şi
Yang este redată în tabelul următor:
Yang Yin
Cer Pământ
Ascendent Descendent
În expansiune, difuz În contracţie, dens
Evaporare Condensare
Pur Impur
Căldură Rece
Uscăciune Umiditate
Foc Apă
Mişcare Stabilitate
Activ Pasiv
Zi Noapte
Soare Lună
Dimineaţă Seară
Sud Nord
 Lună plină Lună neagră
Creştere, afirmare Descreştere, declin
Dinamism Formă
Spirit Esenţă
Exterior Interior
Aplecare către exterior şi modif Aplecare către interior
Primăvară şi vară Toamnă şi iarnă
Stimulant Receptiv
Funcţii sexuale masculine Funcţii sexuale feminine

Pentru organismul uman:

Yang Yin
Superior Inferior
Posterior Anterior
Faţa externă a membrelor Faţa internă a membrelor
Suprafaţă Interior
Meridiane Yang Meridiane Yin

Yin şi Yang se opun constant şi trec progresiv prin

diferite faze de creştere şi descreştere. Această tranziţie se
face progresiv, şi când unul din ele a ajuns la apogeu,
mişcarea se inversează.

4.3. SHIATSU
Shiatsu este o tehnică de masaj tradiţională japoneză
care utilizează atingerea pentru restabilirea circulaţiei
energiei vitale, Qi, în zonele corpului în care aceasta se află
în deficit sau exces. Originile metodei shiatsu se află în
medicina tradiţională chineză. În traducere, shi înseamnă
deget, atsu presiune, deci digitopresiune.
 Această tehnică utilizează presiuni executate cu
degetele, palmele, coatele, genunchii sau chiar plantele,
asupra unor puncte specifice numite tsubo, situate de-a
lungul meridianelor energetice.(fig 29). Punctele tsubo sunt
locurile de pe un meridian în care se poate ajunge cel mai
uşor la Qi şi de unde aceasta poate fi manipulată. rezistenţa
electrică a acestor puncte este mai mică decât cea a zonelor
învecinate.
1. punctul vezicii urin

2. punctul pulsului

3. punctul vezicii biliare

4. punctul stomacului

5. punctul plămânului

6. punctul inimii

7. punctul splinei

8. punctul inimii

9. punctul plămânului

10. punctul sistemului venos

11. punctul ficatului

12. punctul rinichiului

fig.29 Punctele tsubo ale feţei anterioare a corpului

La originea tehnicii de Shiatsu modern stă Tokujiro
Namikosi, care a pus accent pe noţiunile de anatomie şi
fiziologie, făcând din Shiatsu o metodă mai accesibilă
pentru gândirea occidentală.
Un alt maestru japonez, Shizuto Masunaga a
reintrodus principiile de bază ale medicinei tradiţionale
chineze. Astfel se regăsesc 2 şcoli de Shiatsu, cea a lui
Namikosi şi cea a lui Shizuto.
În 1955, Ministerul Sănătăţii din Japonia a recunoscut
oficial Shiatsu, iar din 1997, acesta a fost recunoscut şi de
Uniunea Europeană ca metodă de medicină
complementară.
Când la nivelul unui organ se instalează tulburări
funcţionale, apar perturbări la nivelul punctelor tsubo:
- ele pot deveni dureroase, dure, supraîncărcate energetic
– (jitsu)
- pot fi în deficit energetic –caz în care sunt elastice la
atingere şi uşor adâncite (kyo).
Aplicarea tehnicii shiatsu se realizează cu ajutorul
celor două police, mâini, coate, genunchi şi chiar plante.
Cheia unei executări corecte a manevrelor shiatsu o
reprezintă poziţia terapeutului şi modul în care acesta
efectuează presiunile şi întinderile. Presiunea executată cu
policele sau cu mâinile nu se exercită din umeri ci dintr-o
mişcare spre anterior a şoldurilor (fig. 30).
(fig

fig.30 Execuţia tehnicii Schiatsu

Secvenţa de aplicare a tehnicii Shiatsu este următoarea:

se lucrează întâi faţa posterioară a corpului în ordinea: spate,
şolduri, membre inferioare, umeri, după care se trece la faţa
anterioară în ordinea: umeri, gât, cap, faţă, membre superioare,
membre inferioare.
La nivelul spatelui, se află în principal meridianul vezicii
urinare (fig. 31). Acesta are un traseu descendent, de o parte şi alta
a coloanei vertebrale. Pe traseul lui se găsesc următoarele puncte:
- punctele superioare influenţează cordul şi plămânii;
- punctele din regiunea mediană –influenţează stomacul,
ficatul şi vezica biliară
- punctele din regiunea lomba-sacrată influenţează
intestinul gros, intestinul subţire şi rinichii.
fig.31
 Meridianul vezicii urinare

Pentru executarea tehnicii shiatsu la nivelul spatelui,

subiectul este în decubit ventral iar practicianul în poziţia pe
genunchi depărtat lângă pacient. Se începe cu întinderea
diagonală, executată cu o mână pe omoplatul homolateral al
subiectului, iar cealaltă mână pe şoldul opus. Se execută întinderea
spatelui, după care se schimbă poziţia mâinilor pentru a lucra şi
cealaltă diagonală.
Se continuă cu întinderea regiunii lombare. Pentru aceasta,
practicianul îşi încrucişează mâinile şi aşază o palmă pe coloana
vertebrală, în dreptul vertebrelor T7-T8, iar cealaltă palmă pe
regiunea sacrală. Se transferă greutatea corpului spre anterior şi se
întinde regiunea lombară, mişcare repetată de 2-3 ori.
Următoarele manevre constau în efectuarea de presiuni cu
ajutorul celor două police şi apoi ale mâinilor, în sens descendent,
de la umeri spre regiunea sacrală. Mâinile sunt de-o parte şi alta a
coloanei, cu degetele îndreptate spre exterior, iar presiunile durează
aproximativ 3 secunde. Este importantă dozarea presiunilor, în
funcţie de toleranţa subiectului şi de eventualele afecţiuni ale
acestuia. Astfel, nu se vor executa aceste manevre pe regiunea
lombară dacă există o discopatie. La fel ca şi la întinderi, presiunile
se vor executa prin mişcările spre anterior şi superior ale şoldurilor
practicianului şi transferul de greutate asupra braţelor.
La nivelul şoldurilor, manevrele Shiatsu au efecte
favorabile pentru detensionarea regiunii lombare, în cadrul
dismenoreelor, a durerilor din cadrul cistitelor şi congestiilor
pelvine. Se începe cu presiuni pe orificiile sacrate, executate cu
policele sau cu coatele, practicianul stând cu genunchii depărtaţi.
Se continuă cu prinderea fiecărei regiuni fesiere cu mâna
omonimă, degetele fiind orientate spre pliul interfesier.Se apasă
spre interior cu ambele mâini, repetându-se de 2-3 ori. Ultima
manevră la nivelul acestei regiuni constă în presiuni executate cu
cotul pe meridianul din apropierea şanţului interfesier.
 La nivelul feţei posterioare a membrelor inferioare se
găsesc meridianul vezicii urinare şi cel al rinichiului. Primul are
traseu descendent pe linia mediană a coapsei şi gambei, ocoleşte
maleola externă şi se îndreaptă spre plantă, spre degetul V.
Meridianul rinichiului se formează la nivelul plantei,
are traseu ascendent ocolind maleola internă şi urcând apoi pe faţa
medială a gambei şi coapsei.
Înainte de a lucra regiunea în cauză, trebuie asigurată o
poziţie cât mai confortabilă pentru pacient, eventual cu o mică
pernă sub gambă.
Se începe cu presiuni executate cu o palmă (cealaltă
rămâne poziţionată pe fesă) în sens descendent, de la coapsă spre
picior. Presiunea trebuie să fie de foarte mică intensitate la nivelul
fosei poplitee datorită mănunchiului vasculo-nervos .
Se continuă şedinţa cu presiuni efectuate cu ambii
genunchi pe faţa posterioară a coapsei şi gambei. O mână este
plasată la rădăcina coapsei iar cealaltă la nivelul gleznei.
La nivelul gleznei se fac presiuni pe punctele tsubo
situate pe cele două maleole.
I se cere subiectului să flecteze genunchiul, iar
terapeutul îşi plasează palma pe degetele acestuia; din această
poziţie se execută tensiuni finale ale gambei şi piciorului.
Din decubit ventral, cu membrul inferior flectat din şold
şi genunchi, terapeutul plasează o mână pe şold iar cu cealaltă
execută presiuni la nivelul jumătăţii coapsei pe faţa postero-
laterală.
Se încheie cu:
- presiuni pe tsubo de pe maleola externă şi cu masajul
călcâiului, circular, timp de 10 secunde;
- ciupirea marginii externe a piciorului;
- tracţiuni în axul lung al degetelor ;
- lovituri aplicate cu pumnul pe plantă (mişcarea se execută
strict din articulaţia pumnului)
 Aplicarea tehnicii Shiatsu pe faţa posterioară a umerilor
se recomandă în caz de: stres, răceală, gripă, cefalee, anxietate,
insomnie, afecţiuni ale intestinului subţire.
Se va acţiona la nivelul meridianului vezicii biliare,
vezicii urinare, intestinului subţire. Se vor efectua presiuni cu cele
două police la nivelul părţii superioare a umerilor, presiuni cu
coatele între omoplaţi, şi presiuni pe umeri efectuate cu picioarele
terapeutului care va sta în şezut, în faţa pacientului şi cu sprijin
posterior pe palme.
Pentru stimularea punctelor de pe faţa anterioară a
corpului, subiectul este în decubit dorsal, cu membrele superioare
pe lângă corp. La nivelul feţei anterioare a corpului se începe cu
umerii şi gâtul. Acestea sunt zone străbătute de numeroase
meridiane energetice: al vezicii biliare, vezicii urinare, meridianul
Trei Focare, al intestinului subţire, al stomacului. Se efectuează
presiuni cu mediusul pe coloana cervicală în sens ascendent, apoi
în acelaşi sens pe trapez. Pe părţile laterale ale gâtului se vor
executa uşoare fricţiuni circulare cu palmele şi se va încheia cu
tracţiunea în ax a coloanei vertebrale.
Faţa este străbătută de numeroase meridiane: unele
încep la acest nivel (meridianul vezicii urinare, al vezicii biliare, al
stomacului), iar altele se termină pe faţă (vasul Guvernor, Vasul
Concepţiei, Meridianul Trei focare şi meridianele intestinului gros
şi subţire). Efectele sunt benefice în caz de cefalee, stres, afecţiuni
ale sinusurilor, congestie nazală.
Pe faţa anterioară a membrelor superioare se află
meridianul plămânului, al intestinului subţire, inimii, Trei focare.
Se efectuează presiuni cu palma, membrul superior al
subiectului fiind în abducţie, palma în supinaţie. Sensul este de la
umăr spre mână.Se încheie cu tracţiuni şi scuturări ale degetelor şi
mâinilor.
Pe abdomen (hara) se va lucra în sensul acelor de
ceasornic; se insinuează vârful degetelor în profunzime, având
grijă ca mâinile să fie în permanenţă în contactul cu zona tratată.
 4.4. REIKI

Reiki este o terapie holistică naturală care constă în aplicarea

mâinilor pe corpul pacientului, după ce practicianul a fost supus
iniţial unor iniţieri specifice. În acest fel, el va permite canalizarea
energiei universale a vieţii, şi va determina creşterea puterii de
vindecare a organismului.
Cuvântul Reiki este compus din Rei, care reprezintă
energia universală a vieţii în dimensiunea ei macrocosmică
(Marele Tot) şi Ki , aceeaşi energie universală a vieţii dar în
dimensiunea ei microcosmică, care înglobează tot ceea ce
identifică fiinţa umană : fizic, emoţional, mental, spirit.
Părintele recunoscut al tehnicii Reiki este un japonez,
Mikao Usui, care a descoperit această terapie în 1922, după o
perioadă de 21de zile, când retras în muntele Kurama, a postit, s-a
rugat şi a meditat.
În aprilie 1922, Usui s-a mutat la Tokio şi a fondat
« Usui Reiki Healing Society ».
Cei care practică Reiki primesc patru iniţieri în urma
cărora se racordează la energia reiki.
În cursul de gradul I, iniţierile purifică şi racordează centrele
energetice (chakre).
Centrii energetici (chakre sau vortexuri) (fig. 32) au rolul de
a gestiona energia primită din univers către câmpurile corpului, de
a filtra energia primită pentru organele interne sau funcţiile
diverselor sisteme ce menţin ansamblul biologic al fiinţei.
In urma racordărilor de la cursul de gradul I practicanţii
dobândesc capacitatea de a canaliza energia Reiki, atât pentru ei
cât şi pentru alţii. Gradul II nu este indicat şi nici nu este accesibil
oricărei persoane care a terminat gradul I.Gradul II oferă soluţii
superioare pentru descoperirea sinelui şi integrarii acesteia.
Racordarea de la acest nivel duce la o circulaţie sporită a energiei
dar, pe lângă planul fizic, îşi exercită influenţa şi pe plan
emoţional.
 1. Nume sanscrit MULADHARA
Poziţie : baza coloanei vertebrale
Semnificaţie : Forţa Ancestrală
Zone şi organe influenţate : coloana vertebrală, rinichii,
vezica, partea terminală a intestinelor, gambele, picioarele
Glande influenţate : gonade

Fig. 3.2 Chakrele organismului

2. Nume sanscrit SVADHISHTHANA

Poziţie : 2-3 cm. sub ombilic
Semnificaţie: Centrul Sinelui
Zone şi organe influenţate : genitale, nervul sciatic,
abdomen, sacru, vertebre lombare
Glande influenţate : suprarenale

3. Nume sanscrit MANIPURA

Poziţie : plex solar
Semnificaţie : Centrul Oraşului Nestematelor
Zone şi organe influenţate : stomac, ficat, pancreas, duoden,
colon traversal, diafragma, sistemul nervos
Glande influenţate:pancreas

4. Nume sanscrit ANAHATA

Pozitie : centrul toracelui
Semnificaţie :Centrul Sunetului Neatins
Zone şi organe influenţate :inima, bronhii şi aparatul
respirator, nervul vag, torace, sân, vertebre toracice, sistemul
circulator
Glande influenţate : timus

5. Nume sanscrit VISHUDDHA

Pozitie : gât,
Semnificatie : Centrul Marii Purităţi
Zone şi organe influentate : gât, laringe, gura, coarde
vocale, bronhii, sistemul respirator, vertebre cervicale, braţe, mâini
Glande influenţate :tiroide, paratiroide

6.Nume sanscrit AJNA

Pozitie :3 cm deasupra ochilor
Semnificatie Centrul Revelatiei
Zone şi organe influenţate : frunte, urechi, nas, ochiul stâng,
partea inferioară a capului, sistemul nervos
Glande influenţate : hipofiză

7. Nume sanscrit SAHASRARA

Pozitie : vârful capului
Semnificatie Centrul "Lotusului cu o 1000 de petale"
Zone şi organe influenţate : partea superioara a capului,
ochiul drept
Glanda pineală (epifiza)

REFLEXOTERAPIA
 5.1. NOŢIUNI GENERALE
Reflexologia a fost practicată de mii de ani în
China, Egipt, India. Există păstrate fresce egiptene care
arată , prin reprezentări simbolice, tehnici de
reflexoterapie.
Reflexoterapia este o terapie naturală, numită şi terapie
alternativă sau complementară.
Ea vizează restabilirea echilibrului funcţiilor corpului prin
aplicare de presiuni pe zonele ce corespund organelor si sistemelor
organismului, numite zone reflexe. Aceste zone se pot găsi la
nivelul plantelor (reflexologie plantară), la nivelul mâinilor
(reflexologie palmară), urechilor (reflexologie auriculară), la
nivelul nasului (simpaticoterapie).
Reflexoterapia este o terapie holistică; corpul este considerat
în totalitatea sa, fiecare parte fiind indisociabilă de celelalte,
formând un tot unitar.
Părintele reflexologiei moderne este considerat
medicul american William Fitzgerald, care în 1900 a
introdus conceptul de „terapie zonală”.
W. Fitzgerald a împărţit corpul omenesc în 10 zone
energetice, care se întind de la vertex până la picioare.

Cele 10 zone sunt împărţite în 5 perechi, numerotate

de la 1-5, pe fiecare parte a corpului. Zona 1 este cea mai
sensibilă zonă, pe ea fiind situate nasul, gura, gâtul,
coloana vertebrală, organele sexuale.
Cercetările dr. Fitzgerald au fost continuate de R.Riley, şi
fizioterapeuta Eunice Ingham, care au pus bazele reflexologiei
plantare. Ea a publicat în 1938 cartea numită „Poveşti pe care
picioarele le pot spune” în care a descris experienţa sa cu 300 de
pacienţi, cărora le-a aplicat tehnici de reflexologie plantară.
Un medic japonez, Hiroshi Motoyama, a realizat
harta electrică a meridianelor, punând la punct un aparat
care poate detecta blocajele energetice. El a constatat că
atunci când un punct de pe meridian este blocat, fluxul
energetic scade şi apare o disfuncţie a zonei sau organului
respectiv.

5.2. REFLEXOLOGIE PLANTARĂ

Reflexologia plantară este o metodă neinvazivă

ce constă în aplicarea de presiuni la nivelul picioarelor.
Cele 10 zone descrise de Fitzgerald se prelungesc la nivelul
picioarelor, acestea fiind şi ele împărţite în 10 zone, fiind o
reprezentare în miniatură a corpului uman.
Întinderea zonei plantare care reprezintă un
organ este în funcţie de mărimea organului respectiv. Partea
dreaptă a corpului se reflectă pe piciorul drept, iar cea
stângă pe piciorul stâng. Organele pereche sunt
reprezentate fiecare pe un picior, iar organele unice se află
reprezentate pe planta dreaptă sau stângă în funcţie de
poziţia lor în corp.
La nivelul picioarelor există peste 7000 de terminaţii
nervoase, legate cu toate regiunile corpului prin intermediul
măduvei spinării şi creierului. O simplă presiune într-un
anume punct poate avea o repercusiune la distanţă asupra
unui organ bolnav.
Pacientul va adopta o poziţie confortabilă, cât mai
relaxantă, de obicei în decubit dorsal.
 Presiunile se efectuează de obicei cu policele,
dar se pot folosi şi nodozităţile pumnului.

fig. 33 Reflexologie plantară

Dacă se lucrează planta dreaptă, aceasta va fi

susţinută cu mâna stângă de către practician şi se va folosi
policele drept pentru tratament.
De obicei se fac 8-12şedinţe, 2 şedinţe pe
săptămână în primele 2 săptămâni şi câte o şedinţă în
celelalte săptămâni.

Contraindicaţii:
- inflamaţii, infecţii
- febră
- boli contagioase
- afecţiuni ale piciorului
- stări preoperatorii

5.3. PRESOPUNCTURA

Presopunctura este o metodă de origine tibetană ce constă în

stimularea anumitor puncte prin aplicarea de presiuni cu degetele.
În medicina chineză, această presiune aplicată pe puncte este
integrată în masaj sub numele de anma şi shiatsu.
Departe de a fi panaceu universal, presopunctura este o
metodă simplă care poate duce la reducerea sau îndepărtarea
anumitor dureri şi prin aplicarea ei regulată poate fi îmbunătăţită
starea generală a individului.
 Numită şi digitopunctură, presopunctura se bazează pe
teoria meridianelor de acupunctură prin care circulă energia Qi.
În funcţionarea meridianelor energetice se pot întâlni
două disfuncţii:
- un blocaj energetic manifestat prin apariţia durerilor ;
- un deficit energetic care poate avea repercusiuni
asupra organelor asociate cu acel meridian.
Punctele de presopunctură se află de obicei într-o mică
depresiune a pielii .
Masarea punctelor specifice se realizează prin 3
metode :
 tonifierea – se realizează cu vârful mediusului, cu care se
fac presiuni rapide (2presiuni/sec) ; durata este de 1 minut.
Pielea poate deveni roşie şi uşor edemaţiată, ceea ce indică că
energia este stimulată.
Metoda permite tonifierea organismului (creşterea secreţiilor
tubului digestiv, înlăturarea oboselii, stimularea rinichilor)

 dispersia – se execută cu ajutorul policelui cu care se fac

presiuni ce durează 20 secunde ; se repetă de 3 ori. Metoda are
efect analgetic şi de relaxare.
 armonizarea – se execută cu vârful indexului iar pe
falanga III a acestuia se sprijină vârful policelui. Se fac presiuni
în punctul respectiv apoi se execută o mişcare de pivotare, timp de
1 min. Metoda se poate aplica în toate cazurile, fiind numită
armonizare deoarece reglează energia în funcţie de nevoile
organismului.
Şedinţele de tratament nu se fac imediat după mese.
Unii terapeuţi recomandă în afecţiunile acute, câte 2 şedinţe pe zi,
timp de 5 zile, iar pentru afecţiunile cronice timp de 10 zile.
Punctele (A) – Localizare: Imediat sub baza craniului, lateral
de coloană.
Indicaţii:stress, insomnie, dureri coloană
cervicală
Punctele (B)- Localizare:Pe umeri, la jumătatea dist între baza
craniului şi umăr.
Indicaţii: Ameliorează tensiunea din regiunea gâtului, creşte
rezistenţa la răceală şi gripă.

Punctul (C) -- Localizare: Pe faţa antero-internă a braţului

Indicaţii:anxietate, dureri braţ, dureri cot, discomfort toracic
Punctul (D) -- Localizare: pe marginea cubitală a antebraţului, la
un deget distanţă de articulaţia pumnului.
Indicaţii: anxietate, greaţă, palpitaţii, dureri umăr.
Punctul (E) -Localizare: pe faţa ulnară a articulaţiei pumnului
Indicaţii:frică,
nervozitate, anxietate
Punctul (F) -Localizare:între arcadele sprîncenoase
Indicaţii:anxietate

Punctul (G) -Localizare: în centrul sternului, aproape de baza

acestuia. Indicaţii: anxietate, nervozitate,depresii.
Entorse gleznă, dureri picior
Punct (A) -Localizare: la un deget dist de maleola.
Indicaţii: edem al gleznei, durere gleznă.

Punct (B) -Localizare: între maleolă şi tendonul ahilian

Indicaţii: gleznă edemaţiată şi dureroasă
Punct (C) –Localizare pe faţa ext a piciorului
Indicaţii: gleznă edemaţiată şi dureroasă, reumatism la
nivelul articulaţiilor piciorului, lombalgii.
Artrită
Punct (A) -Localizare: la nivelul epicondilului lateral
Indicaţii:Reduce durerile de artrită, mai ales cu localizare cot
şi umăr.
Punct (B) -Localizare: pe faţa lat a antebraţului la 2 degete
deasupra art .pumnului
 Indicaţii: artrite, tendinite, dureri pumn,dureri umăr.
Punct (C) -Localizare: tabachera anatomică
Indicaţii: Dureri şi inflamaţii ale mâinii, umărului, cotului,
cloana cervicală.

Punct(D) -Localizare: la 4 degete sub genunchi, pe linia mediană

Indicaţii:dureri articulare

Astm bronşic

Punct (A)
Localizare: pe faţa anterioară a toracelui.
Indicaţii: astm bronşic, dispnee, congestie toracică ,tuse
Punct (B)
Location: pe linia ce uneşte clavicula cu sternul, la un deget sub
claviculă
Indicaţii: astm bronşic, dispnee, congestie toracică ,tuse, anxietate

Răceală şi gripă
Punct(A)
Localizare: pe linia mediană între arcadele sprâncenoase
Indicaţii: cefalee, nas înfundat

Punct (B)
Localizare: între claviculă şi stern
Indicaţii:dispnee, tuse

Punct (D)
Localizareimediat sub sprânceană, la intersecţia cu piramida
nazală
Indicaţii: raceală, gripă, congestie sinusuri, dureri de cap
Punct(E)
Localizare:pe obraz, lângă narină
 Indicaţii : congestie nazală, dureri sinus, paralizie facială
.
Punct(G)
Localizare:sub baza craniului, pe linia mediană.
Indicaţii: congestie nazală, cefalee, stres.
Punct(I)
Localizare: lângă spina scapulei
Indicaţii: stimularea rezistenţei naturale la răceală şi gripă.

Cefalee, migrenă
Punct(A) -Localizare: între sprâncene, pe linia mediană
Indicaţii: febră, cefalee, indigestie, durere Punct(B)-
Localizare: unghiul intern al arcadei sprâncenoase
Indicaţii: cefalee, febră, dureri sinusuri, dureri ochi

Punct(D) -Localizare: la baza craniului, pe linia mediană

Indicaţii: cefalee, dureri ochi, vertij
Punct(E) -Localizare: la un deget sub punctual D.
Indicaţii: artrite în regiunea cervicală, cefalee, migrenă,
ameţeală
Punct(F)-Indicaţii: stres,insomnie, cefalee
Punct(G)- localizare –tabachera anatomică
Indicaţii:Dureri cap reg frontală,dureri umăr, dureri travaliu
Punct(H) -Localizare: On the top of the foot, in the valley
between the big toe and second toe. Benefits: Relieves foot
cramps, headaches, eye fatigue, hangovers, allergies, and arthritis.
Punct(I) -Localizare: faţa dorsală a piciorului, în spaţiul dintre
metatarsianul IV-V
Indicaţii:dureri şold,cefalee,edeme, sciatică

Subiecte

1. Circulatia limfatica
2. Efectele şi indicaţiile drenajului limfatic
3. Masajul ţesutului conjuunctiv – metoda Dicke –
„construcţia bazei”; indicaţi
4. Masajul periostal – efecte, indicaţii
5. Masajul Cyriax – efecte
6. Chakrele organismului
7. Tehnici de presopunctură