FNP curs1

Sistemul nervos – are două functii fundamentale: reflexă si de conducere.

Excitaţia apărută la nivelul receptorilor se transformă în influx nervos, care este
apoi transmis ca informaţie spre centrii nervosi, unde va fi prelucrată si analizată pentru
a se reîntoarce la organele efectoare sub formă de comandă. Conducerea influxului
nervos se desfasoară după anumite legi (legea integrităţii fiziologice a nervului, legea
conducerii izolate, legea conducerii bilaterale, legea acţiunii polare a lui Pflüger).
Parametrii excitabilităţii sunt: tensiunea prag (intensitatea curentului măsurat în
miliamperi - reobaza), timpul necesar trecerii curentului prin ţesut si bruscheţea
curentului excitant.
Fenomenele electrice ale activităţii nervoase – activitatea nervilor este însoţită de
modificări ale potenţialului electric de la suprafaţa externă si internă a membranei
celulare. Astfel, în timpul repausului există o diferenţă de potenţial permanentă denumită
potenţial de repaus (PR). Prezenţa lui se explică prin faptul că, la nivelul celulelor,
membrana are o permeabilitate selectivă pentru diversi ioni, fiind chiar impermeabilă
pentru unii dintre ei. În timpul activităţii neuronului, suprafaţa care se găseste în stare de
excitaţie este electronegativă, faţă de restul celulei aflate în repaus. În acest caz
diferenţa de potenţial între cele două suprafeţe se numeste potenţial de actiune (PA).
Sinapsele (legăturile între neuroni), după locul de contact, sunt: axosomatice (axon -
corp celular), axodendritice (axon - dendrite), axoaxonale (axon - axon).
Reflexul este un răspuns involuntar si stereotip la un stimul particular.
Efectele complexe ale reflexelor polisinaptice produse de stimuli exteroceptivi au
fost demonstrate de Pflüger si poartă numele de «Legile reflexelor exteroceptive».
1) Legea unilateralităţii reprezentată de flexia homolaterală;
2) Legea iradierii reprezentate de: - extensia heterolaterală, flexia homolaterală;
3) Legea iradierii longitudinale: reacţia în oglindă a membrelor superioare la răspunsul
celor inferioare prin încrucisare;
4) Legea generalizării: contracţia tuturor grupelor musculare.
După mai multe repetiţii ale reflexului apare fenomenul de oboseală datorat
epuizării neurotransmiţătorilor sinaptici. Ca urmare a acestei oboseli apare fenomenul
de rebound (revenire) – un al doilea reflex determină un răspuns crescut al
antagonistului.

Măduva spinării este gazda neuronilor motori periferici, efectorii motilităţii reflexe
voluntare si automate; deci indiferent de nivelul de unde porneste impulsul motor
(receptor, cortex motor sau respectiv structuri extrapiramidale) aceasta îsi găseste
finalitatea pe neuronul somatomotor în coarnele anterioare, de unde prin rădăcina
anterioară a nervilor spinali determină contracţii musculare de diferite tipuri.
Măduva spinării este cale de trecere pentru căile ascendente - la acest nivel excitaţia
senzitivă putând fi integrată în arcul reflex sau transmisă spre etapele superioare,
precum si pentru căile descendente sau subcorticale.
În contextul funcţionalităţii măduvei spinării ca centru reflex - cu cele două tipuri
fundamentale de arcuri si acte reflexe (mono si polisinaptice), se impune cunoasterea:
tipurilor de neuroni medulari (somatomotori, senzitivi- simpatici si parasimpatici,
visceromotori) si a nervilor spinali, situaţiilor în care organismul foloseste aceste tipuri de

1
reflexe, buclei gama, fasciculelor ascendente si descendente - al căror traiect se va
urmări în etajele superioare.
Trunchiul cerebral se doreste într-adevăr privit ca o prelungire a măduvei spinării
nu numai atât sub aspect morfologic cât si ca funcţionalitate. El continuă pe de o parte
să dea trecere căilor ascendente si descendente, iar pe de altă parte funcţionează reflex
(pe baza unor arcuri reflexe ce implică nervii cranieni) ca centri de comandă pentru
efectori (muschi, glande, funcţii metabolice) si ca centri de integrare a aferenţelor
senzitive (care la fel ca si în cazul măduvei pot fi încadrate în arcuri reflexe sau pot fi
transmise etajelor superioare).
La fel ca si în cazul neuronilor somatomotori medulari si neuronii din nucleii
somatomotori a trunchiului cerebral sunt unicii beneficiari ai impulsurilor motorii
voluntare, automate sau reflexe (în acest ultim caz, datorită conexiunilor realizate în
mare măsură prin fasciculul de asociaţie longitudinal medial. Există posibilitatea ca
aferenţa să se realizeze prin fibrele senzitive ale unui anume nerv cranian, iar eferenţa
prin fibrele motorii ale altui nerv cranian).
Nucleii proprii ai trunchiului se raportează la semnificaţia lor funcţională, dată în
principal de conexiunile lor, putând fi:
- deutoneuroni ai căii sensibilităţii proprioceptive constiente (nucleii gracili si cuneat);
- cale de legătură cu cerebelul (nucleul cuneat accesor) sau cu cerebelul si măduva
(complexul olivar) realizându-se interconexiunea între sistemul extrapiramidal si cerebel,
intervenind astfel în reglarea tonusului muschilor de acţiune si a celui postural;
- cale motorie secundară (nucleii pontini);
- staţie de releu a căii acustice (corpul trapezoid);
- reglatori ai miscării voluntare si a tonusului muscular (substanţa neagră);
- reglatori ai mecanismelor de feed-back cerebelos (nucleul rosu);
- realizatori ai reflexelor oculo- si cefalogire în legătură cu excitaţiile vizuale si acustice si
ai coordonării miscării sinergice oculare (lama tectală).
Apartenenţa unor nuclei proprii la căile extrapiramidale este evidentă, însă
subliniem că acesti nuclei nu numai că constituie punctul de plecare a unor fascicule
extrapiramidale, ci sunt conectaţi cu structurile superioare extrapiramidale si chiar
corticale (vezi nucleii pontini si cele trei fascicole corticopontine).
La nivelul trunchiului cerebral se impune aprofundarea nucleilor echivalenţi
somatomotori, somitici si branhiali, somatosenzitivi visceromotori si viscerosenzitivi cu
aferenţele si eferenţele lor, cunoastere ce permite după stabilirea originii reale si
aparente, asimilarea nervilor cranieni cu origine la nivelul trunchiului cerebral (III – XII).
Fasciculele senzitive ale trunchiului cerebral sunt fie continuare a celor medulare,
fie cu origine în trunchi, constituind căi ale sensibilităţiilor extero si proprioceptivă cu
destinaţie talamus si apoi scoarţă cerebrală prin lemniscul medial.
Fibrele descendente ale trunchiului cerebral au în principal origine corticală
conducând motilitatea voluntară, fasciculul piramidal (direct si încrucisat) si geniculat
precum si motilitatea involuntară fiind vorba de fibre ce se termină pe nucleii proprii de
unde pleacă apoi alte fibre spre cerebel si retrograd spre scoarţa cerebrală sau spre
măduvă si apoi muschi sau spre nucleii somatomotori si apoi muschi.
Cerebelul – studiul său implică cunoasterea configuraţiei externe, înţelegând prin
aceasta punţile constitutive (vermis, emisferele cerebeloase, incizuri), feţele cerebelului
si mai ales pedunculii cerebelosi - ce reprezintă căile de legătură aferente si eferente cu
regiunile învecinate.

2
 Configuraţia internă este importantă sub 2 aspecte: structura macroscopică a
substranţei cenusii (respectiv cei 4 nuclei cenusii) si albe, iar pe de altă parte structura
microscopică a substanţei albe (straturile molecular, ganglionar si granulos).
Complexitatea funcţională a diferitelor formaţiuni cerebeloase se corelează direct cu
conexiunile acestora si cu apariţia lor pe scara filogenetică: arhicerebelul - locul unde
ajung excitaţiile din sistemul vestibular; paleocerebelul - locul unde ajung excitaţiile din
mezencefal si hipotalamus; neocerebelul - legatura cu emisferele cerebrale si olivele
bulbare.
Diencefalul - importanţa acestei regiuni rezidă, la fel ca si în cazul altor regiuni ale
S.N.C.-ului, din conexiunile nucleilor talamici si hipotalamici cu regiunile asociate
acestor regiuni, realizate prin căi aferente si eferente.
Scoarţa cerebrală implică cunoasterea configuraţiei externe (sanţuri, fisuri,
girusuri) studiate pe feţe, structura microscopică si mai ales câmpurile corticale, cu
accente pe câmpurile piramidale si pe ariile extrapiramidale ale neopaliumului si pe
zona sensibilităţii din girul postcentral al lobului parietal.
Importante sunt si cunoasterea nucleilor cenusii ai telencefalului, regiunea
sublenticulară si subtalamică albă a telencefalului (sistemul comisural).
Vascularizaţia encefalului cuprinde: circulaţia arterială, sistemul carotidian,
sistemul membranobazilar si poligonul Willis, distribuţia arterială la nivelul encefalului,
arterele bulbului, punţii si a emisferelor cerebrale, circulaţia venoasă si sistemul capilar.
Căile de conducere din sistemul nervos cerebrospinal reprezintă corolarul S.N.C.,
studiat iniţial pe etape, dorindu-se o vedere de ansamblu de la receptori la scoarţa
senzitivă si de la cortexul motor la efectorii musculari - pentru mobilitatea voluntară si
automată.

Bazele generale ale miscării

Căile motorii involuntare (tonice) cuprind: fusul neuromuscular (cu fus si lanţ
nuclear), organul tendios Golgi, calea aferentă, celule Renshaw, neuronii intercalari,
motoneuronii alfa (tonic si fazic) si gama (statici, dinamici), calea eferentă, fibre
musculare. Schematic, mecanismul de reglare a tonusului muscular, cunoscut sub
denumirea de „bucla gama” are următorul traseu: motoneuron gama – fibre Agama –
terminaţie anulospirală – fibre A1 – motoneuron senzitiv spinal – motoneuron alfa tonic.
Complexul neuromuscular este reprezentat de unitatea motorie – totalitatea
fibrelor musculare inervate de (la care ajung) terminaţiile unui axon (neuron). Raportul
neuron fibre musculare = coeficient de inervaţie al unităţii motorii.
Afecţiunile SN pot influenţa reflexele în unul din următoarele trei moduri:
1) Reflexele diminuate => hiporeflexe sau areflexe
Orice proces care întrerupe (organic sau funcţional) conducerea într-o porţiune a arcului
reflex are drept rezultat hipoactivitatea acestui reflex (în raport cu nivelul afectării).
Leziunea se poate afla la nivelul căii aferente (Ex: tabesul dorsal - sifilisul coloanei
medulare) sau eferente (Ex: poliomielita anterioară acută).
Afectarea trunchiurilor nervoase interesează în mod obisnuit atât segmentul aferent cât
si pe cel eferent al actului reflex.
Excitabilitatea neuronului motor este condiţionată de căile descendente ce ajung la
măduva spinării de la nivelele suprasegmentare.
2) Reflexe hiperactivate => hiperreflexivitate

3
Provine uneori de la leziuni inflamatorii ale arcului reflex segmentar (Ex: în fazele
precoce al polinevritei).
Persistenţa hiperreflexivităţii reflexelor profunde indică aproape întotdeauna distrugerea
căilor descendente inhibitorii ale mecanismului segmentar al reflexului (Ex: inhibarea
reflexului de întindere în hemipareza spastică).
Atunci când excitabilitatea neuronului motor este crescută, descărcarea recurentă de
impulsuri poate să stimuleze neuronii motori care în mod normal sunt numai facilitaţi
(Ex: semnul Hoffman la bătrânii cu ateroscleroză cerebrală).
Clonusul apare atunci când asincronismul descărcării neuronilor motorii într-un
reflex de întindere este pierdut; în acest caz urmează o serie de contracţii fazice
repetate, în mod regulat suprapuse peste contracţie tonică (Ex: clonusul piciorului în
hemipareza spastică).
3) Tipul răspunsului reflex la o excitaţie standard se poate transforma într-un nou
răspuns => reflexe patologice.
Se consideră reflexe patologice răspunsurile care nu apar la subiecţii normali (Ex:
semnul Babinski în afectarea căilor piramidale).

Controlul involuntar al motricităţii se face la două nivele:

medular – prin următoarele reflexe medulare: miotatic (dinamic, static, negativ), de
greutate, de acomodare, de tendon, flexor (extensor încrucisat pin mecanismul de
inervaţie reciprocă).
Întreaga activitate reflexă de la nivel medular este în conexiune si în control permanent
al zonei supramedulare.
supramedular – prin reflexe posturale si reflexe de locomoţie (Ex: reacţiile de
redresare, de echilibrare, de stabilitate).
Reflexele supraspinale acţionează prin modificarea reflexelor spinale (Ex:
reflexele tonice cervicale simetrice-asimetrice; reflexele labirintice statice-kinetice)
Căile motorii voluntare – descriu reglarea cerebrală a activităţii motorii prin:
Teoria reglării directe, voliţionale, prin tractul piramidal (pornit direct din cortex);
Teoria patternurilor, evidenţiază faptul că activitatea musculară decurge după
patternuri motorii, adică se dezvoltă în copilărie pe măsură ce SN se mielinizează,
devenind din ce în ce mai precise odată cu vârsta; aceste patternuri de activitate par să
se dezvolte în engrame la nivelul sistemului extrapiramidal si nu depind ce cortexul
voluntar.
Orice activitate motorie declansată supraspinal este iniţiată în formaţiunile piramidale si
extrapiramidale. Aceste formaţiuni emit impulsuri depolarizante ce se transmit neuronilor
medulari alfa si gama, descărcarea acestora ducând la contracţii ale musculaturii striate.

Controlul motor – reprezintă atât reglarea miscării propriu-zise, cât si ajustările

dinamice posturale. Dezvoltarea controlului motor presupune următoarele 4 etape:
Mobilitatea – capacitatea de a iniţia o miscare voluntară si de a o executa pe
întreaga amplitudine de miscare articulară posibilă;
Stabilitatea – capacitatea de cocontracţie eficientă în posturi de încărcare articulară;
Mobilitatea controlată – capacitatea de a efectua miscări în „lanţ kinetic închis”, cu
amplitudine si forţă funcţională, în condiţii de menţinere a echilibrului corporal;
Abilitatea – capacitatea de a efectua miscări în „lanţ kinetic deschis”.

4
 Schemele de miscare, formate pe baza sistemului „încercării si erorii”, se
memorizează (neurologic vorbind) sub forma engramelor senzitivo-senzoriale ale
miscărilor motorii. Rapiditatea miscării voluntare este determinată de existenţa
engramelor (scheme de miscare imprimate senzitivo-senzorial prin antrenament,
începând din copilărie, la nivelul cortexului senzitiv). Pentru abilitatea miscării sunt
necesare însă engrame imprimate direct în cortexul motor, unde miscarea voluntară se
desfăsoară după un program preexistent, iar contribuţia voluntară constă doar în
iniţierea, susţinerea si oprirea miscării (restul se face numai după engramă).
În dezvoltarea miscării umane, de la nastere până la vârsta cronologică actuală,
se disting următoarele stadii:
I. 0-3 luni. Stadiul miscărilor neorganizate (primul model de flexie);
II. 4-6 luni. Stadiul miscărilor necoordonate (primul stadiu de extensie);
III. 7-10 luni. Stadiul de debut al coordonării (al doilea stadiu de flexie);
IV. 1-24 luni. Stadiul coordonării parţiale (al doilea stadiu de extensie);
V. 2-5 ani. Stadiul controlului total al corpului.
În cadrul stadiilor de dezvoltare neuromotorie se descriu posturile caracteristice,
reflexele si reacţiile motorii, capacităţile de miscare si principalele caracteristici psiho-
motorii, comportamentale si senzitivo-senzoriale.
Dezvoltarea neuromotorie normală a copilului se poate împărţi în 3 tipuri de
reflexe motorii principale:
Reflexe de atitudine – programate în trunchiul cerebral (Ex: reflexele tonice
cervicale, labirintice)
Reacţii de rectitudine – formate în mezencefal, prin care se menţine corpul drept în
spaţiu (Ex: reacţia optică/labirintică de îndreptare a capului/corpului)
Reacţii de echilibru – programate în cortex, prin care se controlează menţinerea
centrului de greutate în interiorul bazei de susţinere.
În prezentarea fiecărui reflex sau reacţii se menţionează vârsta la care apare (si
eventual dispare), modul de provocare, răspunsul asteptat si semnificaţia funcţională
(Ex: Reacţia Landau – nu este o schemă izolată, ci de fapt urmarea altor reacţii: de
redresare labirintică, optică, corp pe corp, corp pe cap si corp pe redresare cervicală.
Apare la 3-4 luni si persistă până la 12-24 luni. Mod de provocare – se poziţionează
copilul în suspendare orizontală, susţinut cu o mână de sub toracele inferior. Răspuns –
capul se extinde, apoi spatele, soldurile, ambele membre superioare se abduc din
umeri. Semnificaţie: această schemă rupe complet poziţia fetală; o proastă reacţie arată
hipotonie sau probleme congenitale).

Etapele miscării voluntare

1) Motivaţia – informarea SNC asupra unei necesităţi, ce este analizată, integrată si
transformată în cortex în „idee”
2) Programarea – transformarea ideii (în cortex, cerebel si ganglionii bazali) în program
de miscare;
3) Luarea deciziei de a face o miscare – reprezintă un act cortical constient;
4) Execuţia – intrarea în acţiune a sistemului piramidal si extrapiramidal, ca sisteme
motorii ce transmit comanda motrică neuronilor medulari (alfa si gama) si de aici
aparatului efector (muschi-articulaţie), ce realizează miscarea voluntară conform
planului elaborat si transmis de cortex;

5
5) Ajustarea permanentă tonico-fazică a miscării prin receptorii proprioceptivi, vizuali,
vestibulari, etc (feed-back-ul). Din punct de vedere cibernetic, în contextul miscării
intervin trei sisteme:
A) Sistem informaţional format din:
aferenţe proprioceptive si somestezice constiente ce urmează mai multe căi:
- ajung la nivelul rădăcinii posterioare din măduvă, de unde, fără sinapsă, formează
căile ascendente Goll si Burdach, ce se îndreaptă apoi spre bulb, talamus, cortex
parietal;
- fac sinapsă în măduvă cu motoneuronul cornului anterior, intervenind în reflexele
senzitivo-motorii;
- spino-cerebeloasă directă ori prin substanţa reticulată ascendentă, ajungând la
cerebel.
aferenţe proprioceptive inconstiente – pornesc de la fusul muscular si organul Golgi,
se transmit prin intermediul căii spinocerebeloase spre cerebel si nucleii bazali; se pot
transmite în mod direct si spre cortexul motor.
aferenţe vestibulare – au receptori în ampulele canalelor semicirculare, în utriculă si
saculă; ajung la nucleii vestibulari din planseul ventriculului al IV-lea, de unde pornesc
conexiuni spre cerebel, talamus, cortex; asigură echilibrul static si dinamic al corpului.
aferenţe senzoriale – de la nivelul organelor de simţ care se integrează în cortex;
văzul are un rol deosebit în supravegherea miscării voluntare, putând înlocui parţial
proprio- si exterocepţia.
B) Sistem reglator, cu două componente:
spinal – prin intermediul buclei gama;
supraspinal – cu rol în controlul miscării (substanţa reticulată, cerebel, talamus,
cortex).
C) Sistem efector - reprezentat de unitatea funcţională muschi-articulaţie.

EXPLORAREA SISTEMULUI NEURO – MUSCULAR curs 2

Sistemul nervos, reprezentat de ansamblul căilor de conducere şi a centrilor

nervoşi, are ca funcţii de bază reglarea şi coordonarea activităţilor tuturor organelor şi
sistemelor ce alcătuiesc organismul şi menţinerea unităţii organism –mediu înconjurător.
El controlează în general activităţile rapide, cum ar fi contracţiile musculare, procesele
viscerale cu variaţii rapide şi ritmul secretor glandular prin elaborarea unor reacţii reflexe
şi voluntare.
În raport cu aceste funcţii sistemul nervos poate fi subîmpărţit, pentru necesităţi
didactice, în două componente :
 sistem nervos somatic sau al vieţii de relaţie, care asigură legătura
organismului cu mediul înconjurător
 sistem nervos vegetativ sau autonom, care asigură coordonarea
funcţională a sistemelor organismului.
Integrarea diferitelor părţi receptoare şi efectoare ale organismului este realizată
de sistemul nervos pe calea arcurilor reflexe.

1. Reflexele. Actul şi arcul reflex. Reflexul reprezintă unitatea

funcţională a sistemului nervos, act nervos simplu organizat ce survine după o foarte
scurtă perioadă de latenţă ca răspuns la un stimul specific. El reprezintă legătura

6
obligatorie dintre excitarea unei suprafeţe senzitive sau senzoriale şi o anumită reacţie
efectoare.
Actul reflex este reacţia de răspuns motor sau secretor la acţiunea unui excitant.
Arcul reflex reprezintă totalitatea elementelor anatomice care participă la
realizarea unui act reflex şi care are caracter înnăscut. Teoriile clasice admit existenţa
arcului reflex „deschis”, format din cinci componente :
 receptorul – extero, intero sau proprioceptor
 calea aferentă senzitivă
 centrul nervos
 calea eferentă motorie
 efectorul.
Principiul conform căruia fibrele aferente senzitive merg pe calea rădăcinilor
posterioare ale măduvei spinării şi fibrele eferente motorii merg pe calea rădăcinilor
anterioare poartă numele de legea BELL – MAGENDIE. Teoriile moderne (ANOHIN,
BERNSTEIN) postulează existenţa arcului reflex „închis”, arc reflex cu aferentaţie
inversă sau feed-back în care intensitatea răspunsului este dependentă atât de
intensitatea stimulului, cât şi de răspunsul însuşi, printr-un circuit de retroacţiune.
Feed-back-ul poate fi de două feluri :
 pozitiv, care are rolul de a amplifica perturbaţiile
 negativ, care are rolul de a menţine contante perturbaţiile. Suportul
material al acestei teorii a fost pus în evidenţă de BAYLIS şi este
reprezentat de existenţa fibrelor vasomotorii în structura rădăcinilor
posterioare medulare şi a fibrelor aferente simpatice în structura
rădăcinilor anterioare medulare.
După I.P.PAVLOV reflexele se clasifică în :
 reflexe necondiţionate, înnăscute, care au ca substrat arcuri reflexe
cu centrii situaţi în etajele inferioare ale S.N.C.
 reflexe condiţionate, dobândite în cursul vieţii. Ele au caracter
temporar şi au centrii nervoşi la nivelul scoarţei cerebrale.

Reflexele necondiţionate sunt înnăscute şi sunt prezente la toţi indivizii. Ele au

centrii nervoşi în etajele inferioare ale sistemului nervos central şi prezintă o mare
importanţă în clinică.
A. Reflexele închise la nivelul măduvei spinării pot fi monosinaptice, cu
arcul reflex format din doi neuroni, unul senzitiv şi unul motor, sau pot fi polisinaptice, la
care între cei doi neuroni se interpun şi neuroni intercalari.
a. Reflexele osteotendinoase, proprioceptive sau miotatice sunt reflexe
simple, monosinaptice, bineuronale, cu perioadă scurtă de latenţă de 6 – 9 msec. Ele
sunt declanşate de întinderea muşchilor, care reacţionează printr-o contracţie promptă,
motiv pentru care se mai numesc şi reflexe de întindere (stretch reflex). Este suficientă o
întindere de 20 – 30 de microni pentru a se obţine o contracţie musculară. Materiale
necesare - ciocan de reflexe
Tehnica de lucru - se percută strict tendonul muşchiului explorat şi se obţine ca
răspuns o simplă contracţie musculară, fără deplasarea segmentului corespunzător, sau
se obţine o mişcare, a cărei amplitudine variază.

7
 Valoarea semiologică a reflexului depinde de condiţiile în care este cercetat
reflexul, şi anume :
 regiunea examinată trebuie să fie descoperită, excitantul trebuind să fie aplicat
direct pe piele
 integritatea formaţiunilor anatomice (piele, tendon, articulaţie, muşchi, os)
 musculatura regiunii respective trebuie să fie într-o stare de relaxare absolută
 percuţia trebuie să fie executată numai pe tendon
 cercetarea se face obligatoriu bilateral, comparativ
 temperatura mediului ambiant trebuie să fie optimă şi constantă.
Importanţa reflexelor osteotendinoase constă din :
o realizarea stării de semicontracţie permanentă a musculaturii, respectiv
tonusul muscular
o menţinerea musculaturii la o lungime constantă în repaus
o menţinerea poziţiei corpului şi a membrelor.
Pentru realizarea unei relaxări cât mai optime a musculaturii se poate executa
una din următoarele manevre :
- procedeul JENDRASSIK, în care subiectul realizează o contracţie
musculară într-un teritoriu situat la distanţă de muşchii examinaţi. Cel mai frecvent
subiectul este pus să încleşteze mâinile una de alta şi să exercite o tracţiune divergentă
asupra lor.
- procedeul hiperpneii (DRĂGĂNESCU), în care subiectul execută mişcări
respiratorii ample şi hiperpneice
- întreţinerea unei discuţii în cadrul cărei examinatorul pune întrebări
asupra unor detalii anamnestice
- în decubit dorsal, subiectul trebuie să apese cu călcâiele pe planul
patului.
Reflexul pectoral (C5 – T1) se execută prin percutarea tendonului marelui
pectoral. Se obţine ca răspuns abducţia şi rotaţia internă a braţului.
Reflexul scapulo-humeral (C4 – C5) se execută prin percutarea marginii
omoplatului. Se obţine ca răspuns retracţia omoplatului.
Reflexul medio-pubian (T6 – T12, L2 – L3) se execută prin percutarea simfizei
pubiene, subiectul fiind în decubit dorsal. Se obţine ca răspuns adducţia coapselor şi
contracţia drepţilor mari.
Reflexul bicipital (C5 – C6) se execută prin percutarea tendonului muşchiului
biceps la nivelul plicii cotului, subiectul având antebraţul uşor flectat pe braţ, susţinut în
această poziţie de examinator. Se obţine ca răspuns flexia antebraţului pe braţ, ca
urmare a contracţiei muşchiului biceps brahial.
Reflexul tricipital (C6 – C7) se execută prin percutarea tendonului muşchiului
triceps deasupra olecranului, subiectul având antebraţul flectat pe braţ la 90 de grade şi
mâna orientată în jos, cu susţinerea braţului de către examina-tor. Se obţine ca răspuns
extensia antebraţului pe braţ, ca urmare a contracţiei muşchiului triceps brahial.
Reflexul stilo-radial (C5 – C6) se execută prin percutarea apofizei stiloide a
radiusului, subiectul având antebraţul în uşoară flexie şi pronaţie, susţinut de examinator
Se obţine ca răspuns flexia antebraţului pe braţ, ca urmare a contracţiei muşchiului lung
supinator.

8
 Reflexul cubito-pronator (C7 – C8) se execută prin percutarea apofizei stiloide a
cubitusului (ulnei), subiectul având antebraţul în uşoară flexie şi pronaţie, la fel ca la
reflexul stilo-radial. Se obţine ca răspuns pronaţia antebraţului.
Reflexul rotulian sau patelar (L2 – L4) (fig. 55) se execută prin percu-tarea
tendonului rotulian, inferior de rotulă, subiectul fiind în decubit dorsal, cu gambele uşor
flectate pe coapse şi plantele sprijinite de pat sau în poziţie şezând la marginea patului.
Se obţine ca răspuns extensia gambei pe coapsă, ca urmare a contracţiei muşchiului
cvadriceps.
Reflexul achilian (S1 – S2) se execută prin percutarea tendonului achilian,
subiectul fiind în decubit ventral, cu gamba flectată pe coapsă şi piciorul flectat pe
gambă, examinatorul susţinând gamba sau în poziţie în genunchi la marginea patului.
Se obţine ca răspuns extensia piciorului, ca urmare a con-tracţiei muşchiului triceps
sural.
Reflexul medio-plantar (S1 – S2) se execută prin percutare la nivelul regiunii
mijlocii a plantei, subiectul fiind în aceeaşi poziţie ca şi în cazul reflexului achilian. Se
obţine ca răspuns extensia piciorului, ca urmare a contracţiei muşchiului triceps sural.
Interpretare - examinarea reflexelor osteotendinoase este utilizată în practica
medicală datorită faptului că aceste reflexe furnizează informaţii privind integritatea
arcurilor reflexe medulare şi a eficacităţii controlului pe care îl exercită etajele nervoase
superioare, prin intermediul substanţei reticulate, asupra reflectivităţii medulare.
Reflexele osteotendinoase se pot modifica în condiţii fiziologice, ele fiind
exagerate în caz de emoţii intense, sau diminuate în cazul relaxării fizice sau psihice
sau la persoanele vârstnice.
La copilul mic, până la vârsta de 3 ani, reflexele osteotendinoase sunt mai vii,
mai exagerate, datorită insuficientei mielinizări a fasciculelor piramidale.
În condiţii patologice explorarea reflexelor osteotendinoase ajută la stabilirea
unui diagnostic precis, a prognosticului şi la controlul eficacităţii tratamentului aplicat.
Hiperreflexia sau exagerarea reflexelor apare în cazul creşterii excitabilităţii
fusurilor neuromusculare, cum se întâmplă în cazul hemiplegiilor, sau în cazul
hiperexcitabilităţii motoneuronilor alfa, prin pierderea controlului frenator exercitat de
substanţa reticulată. De asemenea poate exprima leziuni ale căilor piramidale.
Hiporeflexia sau diminuarea reflexelor, şi areflexia sau abolirea reflexelor apar în
cazul leziunilor care compromit, până la întrerupere totală, arcul reflex. Ele pot apare în
cazul leziunilor rădăcinilor posterioare (în tabes), în cazul leziunilor medulare
(poliomielită), în cazul leziunilor rădăcinilor anterioare (polinevrite), în faza flască a
sindromului piramidal sau în miastenia gravis.
b. Reflexele cutanate se examinează excitând tegumentele cu un ac
bont prin zgâriere, fără producere de leziuni. Reacţia de răspuns este, în principiu, o
contracţie musculară.
Reflexele cutanate abdominale se execută prin excitarea tegumentului la nivel
abdominal, din afară spre înăuntru, la diferite nivele, subiectul fiind în decubit dorsal, cu
membrele inferioare semiflectate şi musculatura abdominală relaxată. Se obţine ca
răspuns contracţia musculaturii abdominale corespunzătoare.
Reflexele cremasteriene (L1 – L2) se execută prin excitarea tegumentelor de la
nivelul feţei supero - interne a coapsei, subiectul fiind în decubit dorsal, cu membrele
inferioare în uşoară abducţie şi rotaţie externă. Se obţine ca răspuns ridicarea
testiculului de aceeaşi parte, ca urmare a contracţiei muşchiului cremasterian.

9
 Reflexul cutanat plantar (S1 – S2) se execută prin excitarea marginii externe a
plantei, de la călcâi spre degete. Se obţine ca răspuns flexia plantară a degetelor.
Reflexul anal extern (S1) se execută prin excitarea cu vată a tegumentelor din
apropierea anusului. Se obţine ca răspuns contracţia sfincterului anal extern.

B. Reflexele închise la nivelul bulbului sunt reflexe care îşi au centrii în

nucleii bulbari.
Reflexul velo-palatin (IX, X) se execută prin excitarea mucoasei vălului palatin.
Se obţine ca răspuns contracţie musculară şi apariţia senzaţiei de greaţă.
Reflexul faringian (IX, X) se execută prin excitarea mucoasei faringiene şi se
obţine ca răspuns contracţia musculaturii faringelui şi apariţia senzaţiei de greaţă.

C. Reflexele închise la nivelul punţii au în general caracter de apărare şi

de orientare.
Reflexul nazo-palpebral (V, VII) se execută prin percutarea rădăcinii nasului,
subiectul fiind cu ochii deschişi. Se obţine ca răspuns închiderea ochilor, prin contracţia
muşchiului orbicular.
Reflexul maseterin (V, V) (fig. 59) se execută prin percutarea mentonului,
subiectul având gura întredeschisă. Se obţine ca răspuns închiderea gurii, prin
contracţia muşchilor maseteri.
Reflexul conjunctival (V, VII) se execută prin excitarea conjunctivei cu un
tampon de vată. Se obţine ca răspuns reacţia de clipire.
Reflexul corneean (V, VII) (fig. 60) se execută prin excitarea corneii. Se obţine
ca răspuns reacţia de clipire, cu o frecvenţă de 2 – 10 / sec.
Reflexul audio-oculogir constă din întoarcerea privirii în direcţia unui zgomot.

D. Reflexele închise la nivelul mezencefalului pot fi reflexe vegetative sau

pot face parte din categoria reflexelor complexe ale trunchiului cerebral.
Reflexul fotomotor constă din contracţia pupilei la lumină, prin acţiunea
musculaturii circulare a irisului. Reflexul este consensual (concomitent la ambele pupile)
datorită încrucişării parţiale a fibrelor nervilor optici. Se execută cu ajutorul unui spot
luminos care se proiectează direct în ochiul subiectului.
Reflexul pupilar de acomodare la distanţă constă din contracţie pupilară,
concomitent cu bombarea cristalinului, la apropierea obiectivului de ochi. Reflexul este
de asemenea consensual.

Trunchiul cerebral are roluri importante în menţinerea poziţiei corpului în spaţiu

şi în mecanismele de păstrare a echilibrului, roluri pe care le realizează printr-o serie de
reflexe complexe ale căror centrii se află în cea mai mare parte în mezencefal
Menţinerea poziţiei corpului se realizează prin două tipuri de reflexe :
o reflexe statice, care menţin poziţia în repaus
o reflexe stato-kinetice, care menţin poziţia în timpul deplasării.
Reflexele statice sunt implicate în menţinerea poziţiei normale şi a echilibrului
normal al corpului în mod involuntar, cu ajutorul unor stimulilor al căror punct de plecare
se află în diferitele posturi ale corpului sau ale segmentelor. Un rol important în cadrul

10
acestor reflexe revine poziţiei capului, în care receptorii vizuali şi vestibulari transmit
informaţiile pentru a fi prelucrate.
Reflexele statice se împart în :
 reflexe de postură, care reglează distribuirea tonusului la nivelul
musculaturii corpului şi prin aceasta determină menţinerea unei
anumite poziţii
 reflexele de redresare, care cuprind totalitatea reacţiilor prin care se
poate relua poziţia normală dintr-o poziţie neobişnuită.
Reflexele de postură sunt cele care asigură poziţia normală a corpului şi
echilibrul în mişcare. Ele se închid la diferite nivele ale sistemului nervos central şi au
câmp receptor la nivelul canalelor semicirculare, al utriculei şi propriocep-torilor.
Reflexele de postură generale se declanşează prin fenomenul de „împingere”,
subiectul fiind în ortostatism. Împingerea subiectului înapoi determină contracţia
musculaturii extensoare a membrelor inferioare şi a musculaturii abdominale, în timp ce
împingerea subiectului înainte determină contracţia musculaturii flexoare a membrelor
inferioare.
- reflexele tonice cervicale apar în urma coborârii capului (flexie) şi se
manifestă prin diminuarea tonusului musculaturii extensoare a membrelor, în timp ce
extensia capului produce efecte inverse. Excitaţiile care determină declanşarea acestor
reflexe pleacă din primele trei perechi de rădăcini posterioare cervicale (C1 – C3).
Reflexele de postură locale pot fi :
- reflexul de postură al bicepsului se examinează cu subiectul în
decubit dorsal. Flexia pasivă a antebraţului pe braţ determină contracţia şi punerea în
evidenţă a muşchiului biceps brahial.
- reflexul de postură a gambierului anterior se examinează cu subiectul
în decubit dorsal. Se imprimă o mişcare de flexie a piciorului pe gambă şi se evidenţiază
contracţia muşchiului gambier anterior şi a tendonului său inferior, care se menţine şi
după eliberarea piciorului.
- reflexul de postură a halucelui se examinează cu subiectul în decubit
dorsal, cu membrele inferioare extinse. Se imprimă o mişcare pasivă de flexie dorsală a
halucelui şi se evidenţiază tendonul extensorului halucelui. După eliberarea halucelui
contracţia musculară mai persistă câteva secunde.
- reflexul de postură al muşchiului semitendinos se execută cu
subiectul în decubit ventral. Se imprimă o mişcare bruscă de flexie a gambei pe coapsă,
urmată, după eliberarea gambei, de persistenţa contracţiei muşchiului semitendinos
- reacţia de magnet apare atunci când se atinge planta, deci prin
stimulare exteroceptivă. Membrul atins intră în extensie, muşchii spatelui şi ai gâtului se
contractă. Reacţia se pune bine în evidenţă la animalul decerebrat, mai ales la pisici sau
câini, aşezaţi în decubit dorsal.
- reacţia de susţinere este produsă de excitaţiile proprioceptive ce iau
naştere prin contrapresiunea solului asupra suprafeţelor plantare în poziţia ortostatică.
Este exteriorizată prin extensia membrelor inferioare şi este asociată cu o contracţia
tuturor muşchilor membrelor şi a muşchilor spatelui, Reacţia se manifestă foarte evident
la animalul decerebrat în poziţie decubit dorsal. În mecanismul reacţiei de susţinere
intervine reflexul miotatic. În această reacţie muşchii agonişti se contractă în acelaşi

11
timp cu cei antagonişti, ei acţionând astfel sinergic, contrar celor ce se întâmplă în
contracţiile voluntare.
Reflexele de redresare asigură poziţia normală a capului şi trunchiului faţă de
forţa gravitaţională.
- reflexele de redresare labirintice îşi au centrii în nucleul roşu şi în
substanţa reticulată vecină şi punctul de plecare la nivelul labirintului. Ele determină
revenirea capului în poziţie normală indiferent de poziţia pe care o are corpul în spaţiu,
chiar dacă ochii sunt închişi.
- reflexele de redresare ale corpului asupra capului sunt produse de
excitarea asimetrică a suprafeţei corpului şi îşi au centrii în imediata apropiere a
nucleului roşu. Ele determină revenirea capului în poziţie normală prin excitarea inegală
a corpului.
- reflexele de redresare ale corpului asupra corpului sunt declanşate de
excitaţii inegale în cele două jumătăţi ale corpului, fără implicarea capului în procesul de
redresare.
- reflexele de redresare a gâtului se produc când capul are poziţii
anormale faţă de trunchi, redresarea vizând mai întâi segmentul superior al corpului şi
apoi segmentul inferior.
Reflexele stato-kinetice sunt produse de stimularea labirintului prin deplasări ale
capului, deplasări ce pot fi liniare sau circulare. Ele mai poartă denumirea de reflexe de
accelerare. În cazul deplasărilor liniare rolul principal este jucat de viteza de înaintare, în
timp ce în cazul deplasărilor circulare rolul principal îl deţine acceleraţia unghiulare.
Punctul de plecare al acestor reflexe este la nivelul canalelor semicirculare.
- reacţia de pregătire la săritură este un fel de reflex labirintic care pune
membrele într-o poziţie ce declanşează reacţia de sprijin de îndată ce ele ating solul
(semiflexie).

Reflexele condiţionate. La baza activităţii nervoase superioare stau tot reacţii

reflexe, reflexele condiţionate, obţinute prin asocierea unui semnal cu un reflex
necondiţionat şi crearea unor legături temporare.
Condiţiile de elaborare ale reflexelor condiţionate sunt
 coincidenţă repetată în timp între excitantul indiferent şi cel absolut
 excitantul indiferent trebuie să îl preceadă pe cel absolut şi trebuie să aibă o
anumită intensitate minimă sesizabilă
 scoarţa cerebrală trebuie să fie liberă de alţi excitanţi şi să fie în stare de veghe.
Orice agenţi din natură pot deveni condiţionali pentru om în cazul în care există
un receptor, deci orice variaţie în plus sau în minus ce survine în mediul intern sau
extern în timpul stării de veghe poate deveni excitant condiţionat în cazul în care
această variaţie a provocat o modificare în funcţia celulei corticale.
- reflexul condiţionat de apărare foloseşte pentru elaborare ca şi excitant
necondiţionat curentul de inducţie, iar ca excitant condiţionat un semnal luminos sau
sonor. Se aşează sistemul de semnalizare în faţa subiectului, manevrarea aparatului
făcându-se fără ca subiectul să poată vedea. Se asociază excitarea regiunii dorsale a
mâinii cu un curent de inducţie cu un stimul luminos, cu un interval de 1 – 2 sec între
stimulul luminos şi excitarea electrică. După mai multe repetări este suficient stimulul

12
luminos pentru a apare reacţia de retragere a mâinii. Dacă stimulul luminos nu mai este
asociat în mod constant cu excitantul electric reflexul se stinge.
- reflexul condiţionat pupilar foloseşte pentru elaborare ca excitant
necondiţionat aprinderea unui bec electric, iar ca excitant condiţionat un semnal sonor.
Aprinderea becului duce la apariţia reflexă a miozei. Repetând de mai multe ori
asocierea dintre stimulul luminos şi cel sonor va fi suficient la un moment dat numai
stimulul sonor pentru a declanşa mioza.

Excitabilitatea neuromusculară. Excitabilitatea unui ţesut constă în

capacitatea unui ţesut constă în capacitatea acestuia de a răspunde la acţiunea unui
stimul. În funcţie de raporturile dintre intensitatea stimulului şi răspuns se pot face
aprecieri asupra excitabilităţii neuro-musculare a ţesutului respectiv.
Principiul metodei se bazează pe studierea celor 3 parametrii caracteristici
excitabilităţii :
 Reobaza – intensitatea minimă a unui curent care poate produce un
răspuns. Se măsoară în miliamperi. O valoare mică a reobazei indică o
excitabilitate crescută şi invers.
 Cronaxia – timpul minim necesar unui curent cu intensitatea dublă faţă
de reobază pentru a produce un răspuns din partea ţesutului
 Timpul util – timpul minim necesar unui curent de intensitatea reobazei
să producă răspuns.
Determinarea cronaxiei oferă cele mai importante date despre excitabilitatea
ţesutului respectiv, deoarece valoarea ei este foarte puţin influenţată de modificări mai
mari de curent.
Aparatul prezintă incorporate un voltmetru şi un miliampermetru care se pot
acţiona prin două butoane corespunzătoare, un circuit de stimulare unică sau
alternativă, o scală de timp şi scala miliampermetrului.

Interpretare – valorile normale ale cronaxiei – între 0,1 şi 0,6 ms

– cronaxia muşchilor flexori este de două ori mai mare decât
cea a extensorilor
– cronaxia nervilor motori are aceeaşi valoare cu cea a nervilor
senzitivi.
Determinarea cronaxiei are importanţă pentru diagnosticarea unor afecţiuni
neuro-musculare cât şi pentru stabilirea gradului de afectare şi a evoluţiei terapeutice.
Pentru sportivi, determinarea cronaxiei oferă date importante legate de forma
sportivă, gradul de antrenament şi apariţia stării de oboseală.
Pe baza raportului dintre intensitatea curentului şi perioada latentă se poate
stabili curba excitabilităţii.

Electromiografia. Reprezintă metoda de explorare a activităţii

musculare prin înscrierea activităţii bioelectrice a muşchiului, deci a potenţialelor de
acţiune musculare.
Originea activităţii electrice a muşchiului este reprezentată de unitatea motorie,
a cărei activitate mecanică sincronă este precedată şi însoţită de variaţii de potenţial
electric local, numit potenţial de unitate motorie. De obicei muşchiul răspunde la

13
comenzi prin activitatea mai multor unităţi motorii, care intră succesiv sau simultan în
contracţie.
Electromiograful înregistrează diferenţele de potenţial dintre musculatura
ocupată de o unitate motorie activă, care înregistrează un potenţial electric negativ, şi
zonele vecine aflate în repaus, care înregistrează un potenţial electric pozitiv.
Inregistrarea activităţii bioelectrice musculare se face în următoarele condiţii :
- EMG în repaus muscular. Muşchii sănătoşi nu prezintă activitate
electrică decelabilă electromiografic în timpul repausului, aşa numita „linişte electrică”.
- EMG în efort muscular moderat. Se comandă o contracţie voluntară de
intensitate moderată a muşchiului explorat. De obicei se înregistrează activitatea
bioelectrică a flexorului comun al degetelor. Pe traseu apar potenţiale cu amplitudine de
200 – 400 microvolţi şi cu frecvenţă de 40 – 60 c/sec.
- EMG în efort muscular voluntar maxim. Se comandă strângerea unui
dinamometru de flexori palmari cu toată forţa posibilă. Pe traseu vor apare potenţiale cu
amplitudini mari de 500 – 800 microvolţi şi cu frecvenţe de 200 – 300 c / sec.
- EMG în oboseală musculară acută. Se comandă menţinerea acului
dinamometrului timp de 4 – 5 minute în dreptul deplasării maxime iniţiale a acestuia. În
minutele 4 şi 5 se va observa o diminuare a amplitudinii potenţialelor electrice
musculare, cu sau fără modificarea frecvenţei descărcărilor.
Interpretare – depinde de :
 depistarea anomaliilor electrice provenite din interiorul sau din afara aparatului,
anomalii apărute datorită unei reglări deficitare sau datorită artefactelor induse de
apropierea unei instalaţii de radioterapie aflată în funcţiune. Pot apare anomalii electrice
şi în cazul plasării electrodului prea aproape de inimă, când se înregistrează simultan
EKG-ul, prin mişcări ale subiectului, prin existenţa unei plăgi sau a crustelor la locul de
implantare a acului.
 alegerea punctelor de explorare
 procedeele de activare sau stimulare folosite au ca scop evidenţierea unor
elemente bioelectrice mai caracteristice pentru diagnostic şi pot fi :
- încălzirea muşchiului – frigul produce scăderea amplitudinii şi
creşterea duratei de activitate a unităţilor motorii, iar căldura determină creşterea
amplitudinii şi a frecvenţei activităţii unităţilor motorii
- masajul muşchiului, care induce o mai bună circulaţie sanguină şi
creşte în consecinţă temperatura musculară. În cazul muşchiului atrofiat această
temperatură este mai mică decât în cazul muşchiului normal.
- activarea cu substanţe farmacodinamice, în care scop este folosită
acetilcolina.
Potenţialele înregistrate apar concomitent contracţiei muşchiului şi se
caracterizează prin amplitudine, durată, formă şi ritm de apariţie. Frecvenţa şi ritmul de
apariţie depind de structura muşchiului.
BUCHTAL şi CLEMMENSEN au stabilit patru tipuri de trasee normale :
a. Traseul simplu. Reprezintă de fapt înregistrarea potenţialului unei unităţi
motorii, subiectul examinat fiind solicitat să execute o contracţie uşoară a muşchiului
cercetat, iar înregistrarea fiind executată cu ajutorul electrozilor de profunzime. În acest
caz caracteristicile sunt :
- amplitudinea – 300 500 (1000) milivolţi

14
 - durata – 4 – 16 msec. Ea reprezintă elementul cel mai constant,
dar depinde de structura muşchiului.
- forma – este în general trifazică, cu două vârfuri pozitive şi unul
negativ, trecând deci de trei ori prin valori nule. Potenţialul poate fi şi polifazic, dar nu
depăşeşte 10% din traseul EMG
- ritmul de apariţie – 4 – 12 c / sec.
b. Traseul intermediar. Reprezintă înregistrarea potenţialului când
muşchiul se contractă cu o intensitate moderată. În acest caz caracteristica este
reprezentată de ritmul sau frecvenţa de apariţie, care este de 15 – 25 c / sec.
c. Traseul de interferenţă. Reprezintă înregistrarea potenţialului când
muşchiul se contractă cu o intensitate mare. Amplitudinea este în acest caz de 1000 –
2000 milivolţi, iar ritmul sau frecvenţa de apariţie este de 50 c / sec. Activitatea se
datorează mobilizării unui număr de 20 – 30 de unităţi motorii.
d. Ritmul PIPER . Reprezintă înregistrarea potenţialului în cazul unei
contracţii musculare maxime cu contrarezistenţă. În acest caz amplitudinea este mai
mare de 2000 milivolţi, ritmul sau frecvenţa de apariţie este de 35 (45) – 60 c / sec, iar
forma potenţialelor apărute în mod sincron este sinusoidală.
Valorificare – problema cea mai dificilă este stabilirea limitei dintre traseul
normal şi cel patologic. Explorarea muşchiului la nivelul mai multor puncte şi în condiţii
variate permite obţinerea unor concluzii ce reflectă obiectiv aspectul bioelectric al unui
eventual proces patologic. Datele obţinute au valoare numai atunci când sunt
interpretate în contextul întregului tablou simptomatic şi în raport cu valorile considerate
normale. Trebuie să se ţină seama de faptul că parametrii unităţilor motorii variază în
raport cu importanţa funcţională şi cu gradul de inervare al muşchiului.
Trebuie să se ţină seama de asemenea şi de factorii care pot influenţa
activitatea bioelectrică a muşchiului, cum ar fi factorii fiziologici (efort, oboseală
musculară, tulburări de circulaţie, temperatură locală).
EMG este valoroasă în primul rând datorită faptului că oferă posibilitatea
studierii unităţii funcţionale a muşchiului.

15
Elemente (E). În această parte se descriu manevrele care declansează stimuli senzitivi
meniTi să
mărească sau să reducă răspunsul motor, elementele de dozare a efortului si
eventualele indicaTii
metodice. “Elementele” facilitatorii sau inhibitorii se vor clasifica în funcTie de receptorii
pusi în acTiune, de unde pornesc semnalele senzitive.
A. Elementele proprioceptive
a. Întinderea (“stretch”) este o manevră care se poate executa în 2 modalităTi:
- Întinderea rapidă – facilitează sau amplifică miscarea.
- Întinderea prelungită – efect inhibitor pentru agonisti (mai accentuată pe muschii
tonicii).
b. RezistenTa unei miscări creste recrutarea de motoneuroni alfa si gama. Aplicarea
rezistenTei trebuie tatonată, si dacă nu se obTine un rezultat pozitiv se trece la o
rezistenTă minimă. Cei mai sensibili la acest element sunt muschii posturali extensori.
c. VibraTia – efect facilitarea muschiului vibrat (cea mai favorabilă frecvenTă este de
100-200Hz.) si
inhibiTia muschiului antagonist (dar nu datorită leziunilor de neuron motor central).
d. Telescoparea (compresiunea) – efect cresterea stabilităTii.
e. TracTiunea – efect mărirea amplitudinii de miscare (scăderea durerii articulare).
f. AcceleraTia (liniară si angulară) – utilizat pentru cresterea tonusului muscular (în
funcTie de direcTia de accelerare) ca si pentru cresterea abilităTii.
g. RotaTia ritmică, repetată – diminuează impulsurile venite prin sistemul reticular
activator, cu efect de relaxare. Rularea, pendularea, legănarea, balansarea, rostogolirea
unui segment sau a întregului corp (aflat de preferinTă si într-o postură facilitatorie –
relaxantă, cum este de exemplu poziTia fetală), exercită efecte relaxante.
B. “Elemente” exteroceptive
a. Atingerea usoară (manual sau cu calup de gheaTă) – măreste răspunsul fazic (mai
ales) din partea
musculaturii feTei si a musculaturii distale a membrelor.
b. Periajul – utilizat în 3 scopuri: scăderea intensităTii durerii, cresterea reflexului
miotatic, reducerea
secreTiei sudorale
c. Temperatura – Căldura se foloseste în principal pentru a schimba proprietăTile fizice
ale Tesuturilor, cresteri moderate ale fluxului sangvin si în unele cazuri, pentru a reduce
durerea; – Temperatura scăzută (recele) este folosită de obicei pentru a reduce edemul,
spasmul muscular, spasticitatea si durerea. M. Rood descrie două tehnici de aplicare a
stimulărilor cu gheaTă: tehnica "C-icing" si tehnica "A-icing".
d. Tapotarea usoară paravertebrală – efectul de scădere a tonusului muscular si de
calmare în general.
C. Elemente combinate proprio si exteroceptive: contactele manuale (se au în vedere
parametrii acestora: durata, locul si presiunea exercitată), presiunea pe tendoanele lungi
(se realizează o scădere a tensiunii musculare).
D. Elemente telereceptive: văzul, olfacTia (facilitează sistemul nervos vegetativ).
E.Elemente interoceptive: stimularea sinusului carotidian (plasarea capului sub nivelul
corpului) –

16
are un efect depresor asupra centrilor medulari, tensiunii arteriale si scade tonusul
muscular.

17