Capitolul I

EDUCAŢIA ŞI PROBLEMELE LUMII CONTEMPORANE

1. Unităţi de conţinut
 Pedagogia – ştiinţa educaţiei
 Educaţia – definire, caracteristici, funcţii şi forme de realizare
 Autoeducaţia şi educaţia permanentă
 Problematica lumii contemporane şi noile educaţii

Obiectivele capitolului
 Să definească conceptele „pedagogie” şi „educaţie” integrându-le în sistemul
ştiinţelor pedagogice;
 Să analizeze funcţiile, formele şi caracteristicile educaţiei din perspectiva
problematicii lumii contemporane;
 Să precizeze modalităţile de integrare a noilor educaţii în şcoală;
 Să argumenteze contribuţia eredităţii, mediului şi a educaţiei in dezvoltarea
personalităţii umane;
 Să evidenţieze rolul autoeducaţiei şi educaţiei permanente în dezvoltarea
personalităţii;
 Să explice relaţia educaţie -autoeducaţie-educaţie permanentă.

2. Concepte şi teorii fundamentale

 Pedagogia este ştiinţa care studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul
şi sarcinile educaţiei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de desfăşurare a
proceselor educaţionale.

 Educaţia reprezintă activitatea psiho-socială proiectată la nivelul unor finalităţi

pedagogice care vizează realizarea funcţiei de formare-dezvoltare permanentă a
personalităţii umane prin intermediul unei acţiuni pedagogice structurată la nivelul
corelaţiei subiect / educator – obiect / educat, desfăşurată într-un câmp pedagogic deschis.

 Autoeducaţia este activitatea fiinţei umane desfăşurată în scopul perfecţionării propriei

personalităţi, educaţia prin sine însuşi.

 Educaţia permanentă reprezintă o direcţie importantă de evoluţie a activităţii de

formare-dezvoltare a personalităţii, care urmăreşte valorificarea tuturor dimensiunilor şi
a formelor educaţiei proiectate şi realizate pe tot parcursul existenţei umane şi în orice
moment al existenţei umane.

 Noile educaţii sunt noi tipuri de conţinuturi care reprezintă cel mai pertinent şi mai util
răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii
contemporane, de natură politică, ecologică, economică, demografică etc.

1
 PEDAGOGIA – ŞTIINŢA ŞI ARTA EDUCAŢIEI

Etimologie şi definiţia pedagogiei

 Termenul de pedagogie este de origine greacă:
 pais - „copil“ şi agoge - „conducere“, „educaţie“
 paideea - „învăţământ“, „educaţie“
 paidagogos - „îndrumător de copii“, „pedagog“.
 Pedagogia este ştiinţa care studiază fenomenul educaţional, cu toate implicaţiile
acestuia asupra formării şi dezvoltării personalităţii umane în vederea
integrării ei active, creatoare în viaţa socială.
 În dicţionarele şi în lucrările de specialitate pedagogia este definită ca ştiinţă şi artă
 „ansamblu de teorii care asigură fundamentarea unei concepţii
despre dirijarea logică a activităţii de educaţie“, (Coudray, Leandre,
Lexique de sciences de l’education, 1973, p. 125)
 ştiinţa şi arta de a instrui şi a forma individualităţi umane
„permiţând fiecăruia realizarea sa ca personalitate şi ca inteligenţă“
(Dictionaire de la philosofie, Larousse, Paris, 1995, p. 208).

Constituirea pedagogiei ca ştiinţă.

 etapa reflectării educaţiei în conştiinţa comună a oamenilor;
 etapa reflectării teoretice a fenomenului educaţional şi fundamentarea ştiinţifică a
domeniului de studiu:
 reflectarea educaţiei în scrierile marilor filosofi
 etapa marilor sistemelor pedagogice: Ian Amos Comenius (1592-1670);
J. J. Rousseau (1712-1778); Johann Henrich Pestalozzi (1746-1827);
Johann Friedrich Herbart (1776-1841); K. D. Usinşki (1824-1870) etc.
 etapa apariţiei diverselor curente predominant sociologice sau
psihologice
 etapa abordării interdisciplinare a fenomenului educaţiei
 sistemul ştiinţelor educaţiei.

 Pedagogia este o ştiinţă socio-umană care studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului

educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, conţinutul, principiile, metodele şi
formele de desfăşurare a proceselor educaţionale.

 Pedagogia face parte din cadrul „ştiinţelor noi“ a căror statut epistemologic aparte nu
a fost încă clarificat. Ea se află la intersecţia dintre ştiinţă, artă, tehnologie,
praxeologie şi filosofie practică. Aceste ştiinţe – precizează C.Bârzea – au ca
„obiect“ nu lumea neînsufleţită, manipulabilă şi perfect măsurabilă a regnului
fizic, ci oameni plini de viaţă şi individualitate ai Cetăţii Universale (3, pag.3).

2
 Sistemul ştiinţelor pedagogice

I. După nivelul de generalitate reflectat

1. Ştiinţe pedagogice fundamentale
 Teoria educaţiei
 Teoria procesului de învăţământ(Didactica generală)
2. Ştiinţe pedagogice aplicative
a. pe domenii de aplicativitate:
 pedagogia specială  pedagogia socială
 pedagogia deficienţelor/defectologie  pedagogia familiei
 pedagogia ocrotirii  pedagogia muncii
 pedagogia aptitudinilor speciale  pedagogia mass - media
 pedagogia artei  pedagogia militară
 pedagogia sportului  pedagogie medicală
b. pe perioade de vârstă
 pedagogia preşcolară  pedagogie universitară
 pedagogie şcolară  pedagogia adulţilor
c. pe discipline de învăţământ
 metodica predării limbii române (pedagogia, didactica limbii române)
 metodica predării matematicii (pedagogia, didactica matematicii)
 metodica predării fizicii (pedagogia, didactica fizicii)
 metodica predării chimiei (pedagogia, didactica chimiei)
 metodica predării biologiei (pedagogia, didactica biologiei)
 metodica predării educaţiei tehnologice (pedagogia, didactica educaţiei
tehnologice)
 metodica predării istoriei (pedagogia, didactica istoriei)
 metodica predării geografiei (pedagogia, didactica geografiei)
 metodica predării educaţiei fizice (pedagogia, didactica educaţiei fizice)
 metodica predării desenului (pedagogia, didactica desenului)
 metodica predării muzicii (pedagogia, didactica muzicii)
II. După metodologia de cercetare predominantă
1. Istoria pedagogiei 5. Planificarea educaţiei
2. Pedagogia comparată 6. Politica educaţiei
3. Pedagogia experimentală 7. (…)
4. Pedagogia cibernetică
III. După tipul de interdisciplinaritate activat
1. Interdisciplinaritate clasică
a. Pedagogia psihologică (Psihologia e. Pedagogia antropologică
educaţiei, Psihopedagogia, Psihologia f. Pedagogia fiziologică
procesului de învăţământ etc.) g. Pedagogia economică
b. Pedagogia sociologică (sociologia educaţiei, h. Pedagogia politică
sociopedagogia etc.) i. Pedagogia informatică
c. Pedagogia filosofică (Filosofia educaţiei…) j. (…)
d. Pedagogia axiologică
2. Transidisciplinaritate
a. Managementul educaţional
b. Pedagogia curriculumului
c. Pedagogia învăţării
d. (…)

3
 Legătura pedagogiei cu alte ştiinţe

Psihologia Sociologia

Logica Filosofia

Istorie Pedagogie Deontologie

Cibernetică Biologia

Statistica Informatica

Educaţia şi caracteristicile ei
Ce este educaţia?
 A educa înseamnă a dezvălui valori esenţiale;
 A educa înseamnă să ştii să aştepţi;
 A educa înseamnă a-i permite unei persoane să-şi dezvăluie posibilităţile;
 A educa înseamnă a determina încrederea în educator şi în propriile posibilităţi;
 A educa înseamnă a da exemplu;
 A educa înseamnă a ştii să taci;
 A educa înseamnă a dresa;
 A educa înseamnă a prezenta modele fundamentale de comportament;
 A educa înseamnă a instrui;
 A educa înseamnă a ajuta progresiv un tânăr sa-şi înfrângă angoasa şi să se deschidă
spre alţii;
 A educa înseamnă a-l lăsa pe elev să acţioneze;
 A educa înseamnă a comunica în profunzime cu un tânăr pentru a-l determina apoi
să comunice cu sine;
 A educa înseamnă a exercita un ansamblu de influenţe;
 A educa înseamnă a produce o schimbare de comportament.

Conceptul de educaţie
 Etimologie - latinescul „educaţio“ care înseamnă „creştere“, „hrănire“, „formare“.
Multă vreme educaţia a fost înţeleasă ca o creştere sau dezvoltare a fiinţei umane
conform forţelor interne înnăscute. Ea avea sens de dezvoltare fizică şi psihică a
copilului într-o direcţie dinainte stabilită de natura individului, o modelare a ceea
ce este dat pe cale ereditară.
 Ulterior a primit semnificaţia unei modelări a personalităţii potrivit scopurilor
dinainte stabilite. Această formare într-o direcţie dorită a fost limitată de
înţelegerea psihicului copilului, ca pe un suport pe care se poate imprima orice
sau ca o bucata de ceară din care poţi să faci ce doreşti, fără a întrevedea vreo
intervenţie din interiorul celui educat.
 Conţinutul conceptului de educaţie s-a conturat şi întregit de-a lungul dezvoltării
societăţii, în funcţie de cerinţele acesteia. Astăzi educaţia este definită din unghiuri

4
 de vedere diferite ca proces psiho-social, ca acţiune de conducere, ca ansamblu de
influenţe exercitate asupra individului.
Educaţia ca proces – semnifică transformarea (în sens pozitiv) a fiinţei umane,
modelarea structurii şi componentelor native şi dobândite ale individului, conform
unui ideal educaţional.
Educaţia ca acţiune de conducere cu o destinaţie pozitivă, care ţinteşte spre adevăr, spre
bine şi frumos, spre acţiune eficientă. Ea reprezintă dirijarea evoluţiei individului
de la stadiul de fiinţă care are nevoie de asistenţă şi care dispune de posibilităţi
latente, spre stadiul de persoană formată, autonomă şi responsabilă.
Educaţia ca interrelaţie umană şi socială. Fiind o acţiune a omului asupra omului
educaţia reuneşte într-un efort comun doi participanţi (subiecţi) educator şi educat.
Educaţia ca relaţie între generaţiile adulte şi generaţiile tinere, între un grup social şi un
alt grup social.
Educaţia ca ansamblu de influenţe. Educaţia se realizează nu numai prin influenţe
organizate ale şcolii şi altor factori educativi, ea cuprinde şi influenţe neorganizate,
spontane ale mediului. De aceea educaţia poate fi definită ca un ansamblu de
influenţe deliberate şi nedeliberate, nesistematice sau neorganizate care contribuie
la formarea individului, la realizarea unor modificări pe plan fizic sau psihic ale
omului şi ale colectivităţii din care face parte
Educaţia este una din cele mai măreţe invenţii ale umanităţii, prin forţa ei de
transformare a omului şi de influenţare a progresului social educaţia afirmă imense
puteri, dar şi considerabile responsabilităţi.

Structura acţiunii educaţionale

A.e.
M.e
A.e.
RC
P.P.
S’  O
AP.P c. c.
I.e. c. m.
S  ra rd c.i.i.
S ob.
O . .
A.E
S.e. e.
D.
A.e.
A.e.

C.i.e.
C.ps.

S: subiectul e.: evaluare c.ra.: comportament de răspuns

educaţiei autodirijat
I.e.: ideal A.e.: ambianţa c.rd.: comportament de răspuns
educaţional educaţională dirijat
S.e.: scopuri AP.P: autoproiect c.i.e.: conexiunea inversă externă
educaţionale pedagogic
P.P.: proiect M.e.: mesaj educaţional c.i.i.: conexiunea internă inversă
pedagogic
ob.: obiective RC: repertoriu comun c.ps.: câmp psihosocial

5
c.: conţinut O.: obiectul educaţiei A.ED.: autoeducaţie
m.: metodologie S’: subiectivitatea
obiectului

Caracteristicile fenomenului educaţiei

Educaţia ca acţiune socială specific umană.

 Prin educaţie se urmăreşte formarea unei personalităţi în concordanţă cu cerinţele
obiective ale societăţii dar şi ale individului.
 Ea se desfăşoară în mod conştient, intenţionat şi sistematic, conform unui scop stabilit
în prealabil de formare şi dezvoltare a fiinţei umane.
 Precizând că educaţia este un fenomen social, specific uman, facem demarcaţie între
procesele educaţiei şi cele biologice care au fost confundate de către
reprezentanţii teoriilor biologizante.
 Caracterul social al educaţiei evidenţiază raporturile complexe şi profunde existente
între individ şi societate. Educaţia şi transformările omului pe care le
realizează, se află într-o relaţie de reciprocitate, în sensul că omul educat,
acţionând asupra societăţii, paralel cu transformarea acesteia, se transformă
pe el însuşi, rezultat care se va repercuta apoi asupra progresului societăţii.

Caracterul istoric al educaţiei.

 Ca orice fenomen social, educaţia are în mod implicit şi un caracter istoric. Ea a
apărut odată cu societatea, evoluează şi se schimbă de la o etapă la alta în funcţie de
transformările ce se produc în cadrul societăţii.
 Educaţia joacă un rol activ în dezvoltarea societăţii. Prin funcţiile ei culturale,
economice, de integrare socială, educaţia contribuie la înfăptuirea istoriei, la pregătirea
transformărilor social-istorice, la impulsionarea progresului social.
 Fiecare orânduire socială (sistem social) şi-a creat un model de educaţie potrivit
stadiului de dezvoltare atins.
 În condiţiile orânduirii comunei primitive educaţia nu se diferenţiază ca o
funcţie socială distinctă. Pregătirea tineretului pentru viaţa socială se realizează în
procesul muncii, în cadrul jocului, ritualurilor şi ceremoniilor.

 În orânduirea sclavagistă educaţia nu este egală pentru toţi membrii

societăţii. Ea este monopolizată de clasa dominantă, fiind subordonată intereselor şi
trebuinţelor ei.

 În orânduirea feudală educaţia cunoaşte diferite tipuri potrivit nevoilor

acestei orânduiri, a celor două clase dominante: clerul şi nobilimea.
Educaţia religioasă destinată în special iobagilor prin care se propovăduia frica de
Dumnezeu, renunţarea la ce e lumesc, posturi şi rugăciuni, pocăinţa şi pregătirea pentru
viaţa de apoi. Educaţia clericală făcută feţelor bisericeşti era o educaţie complexă: fizică,
intelectuală, morală. Se studia teologia, retorica, dialectica, ş. a.
Educaţia cavalerească, specifică nobilimii punea accentul pe pregătirea fizică şi
militară. Se studiau cele şapte „arte cavalereşti“ (călăria, înotul, mânuirea lancei, a spadei,
vânătoarea, jocul de dame, şahul şi declamarea versurilor). Ea era completată de educaţia
morală care viza dezvoltarea „virtuţilor cavalereşti“ (onoare, fidelitate etc.), cu elemente
de educaţie intelectuală şi instrucţie religioasă.

6
  În perioada de descompunere a orânduirii feudale, datorită schimbărilor
în modul de producţie (apariţia manufacturilor, breslelor, a atelierelor, înflorirea
comerţului, a unor concepţii progresiste) biserica îşi pierde hegemonia. În aceste
condiţii apare un nou tip de educaţie, cea laică, reprezentată de şcolile breslelor de
meşteşugari şi cele ale ghildelor de negustori, în care pătrunde un spirit mai realist şi
mai practic; se studiază matematica, geografia, desenul ş.a., ceea ce slăbeşte monopolul
bisericii asupra învăţământului. Curentele de gândire Reforma şi Renaşterea zdruncină
din temelii societatea feudală.

 Educaţia în societatea burgheză. În faza de ascensiune burghezia are un rol

progresist. Luptând pentru cucerirea puterii politice şi economice, burghezia afişează o
conştiinţă nouă, înaintată, progresistă în tehnică, ştiinţă, artă, filozofie. Iluminiştii
burghezi (Fr. Rabelais, Vittorino de Feltre), iar mai târziu reprezentanţii
iluminismului, materialişti – mecanicişti (J.J. Rousseau, C.A. Helvetius, Voltaire,
Diderot) critică cu vehement concepţiile şi rânduielile feudale. Ei combat dogmele
religioase susţinând că totul trebuie să treacă prin focul raţiunii pentru a se aprecia ca
adevăr. De asemenea, proclamă o etică nouă bazată pe ideile de echitate, fraternitate,
libertate. Concepţii pedagogice progresiste sunt susţinute de I.A. Comenius (sec. XVII),
J. Locke (sec XVIII), K.D. Uşinski (sec XIX) care proclamă dreptul la educaţie pentru
întregul popor, militează pentru o educaţie ştiinţifică, realistă.

 În secolul al XX – lea în toate ţările se duce o luptă permanentă pentru

democratizarea învăţământului, adaptarea acestuia la cerinţele sociale, pentru o
instrucţie şi educaţie reală, practică, eficientă, a tuturor copiilor şi tinerilor.

Ca în toate statele capitaliste, în România din perioada amintită educaţia prezintă o

serie de carenţe, fiind în general apanajul claselor avute. Deşi învăţământul de 4 clase a fost
obligatoriu, la sfârşitul primei jumătăţi al secolului al XX – lea în ţara noastră erau aproape 4
milioane de analfabeţi. Prin reforma învăţământului din 1948, învăţământul a devenit de stat,
cu o structură unitară, caracter laic, accesibil tuturor copiilor şi tinerilor de la oraşe şi sate
indiferent de sex, religie, naţionalitate. Legea reformei din 1948 a organizat alfabetizarea
neştiutorilor de carte.
Perioada comunistă putem spune că a impus un model de educaţie în strânsă legătură
cu dezvoltarea social-politică, fiind subordonată politicului.
Şcoala de toate gradele a cuprins un număr tot mai mare de tineri, asigurând
pregătirea specialiştilor pentru toate domeniile de activitate.
În fiecare comună s-a creat o şcoală de 10 ani şi au activat profesori calificaţi. S-a
realizat o creştere cantitativă de şcoli, elevi, studenţi.
criteriul competenţei de admitere în liceu şi facultate a fost înlocuit de cel al originii
sociale;
lupta pentru prevenirea eşecului şcolar se realizează prin promovarea elevilor fără a
avea cunoştinţele necesare;
reducerea cheltuielilor destinate învăţământului (12).
După revoluţia din decembrie 1989, au fost înlăturate o bună parte din
neajunsurile învăţământului nostru de toate gradele şi s-au luat măsuri pentru adaptarea
acestuia cerinţelor societăţii noastre, ţinând seama de dezvoltarea României pe cale
democratică, precum şi de direcţiile principale ale evoluţiei şcolii de toate gradele pe plan
mondial.

7
 Specificul naţional al educaţiei.
ca acţiune socială, educaţia se înfăptuieşte în limitele unor graniţe
naţionale şi statale, pe fondul unei vieţi sociale şi al unor tradiţii care s-au format în
decursul dezvoltării naţiunii respective.
ea depinde de cultura naţională, de idealul social, politic, naţional, de
trecutul istoric, de moştenirea materială şi spirituală transmisă din generaţii în generaţii.
în valorificarea experienţei universale acumulate în cadrul altor sisteme
educaţionale, de care nu se poate face abstracţie, trebuie să se pornească întotdeauna de la
particularităţile sociale şi naţionale din ţara respectivă.
cunoscutul pedagog român G.G. Antonescu considera că pedagogia
românească trebuie să arate modul şi măsura în care principiile educaţiei sunt aplicabile
în condiţiile noastre, să precizeze acele probleme ale şcolii româneşti ce rezultă din
particularităţile sociale şi psihologice de la noi, să ofere soluţii unor probleme educative
care să fie asimilate în patrimoniul general al ştiinţei educaţiei.
un alt corifeu al pedagogiei româneşti, pedagogul transilvănean O. Ghibu
aprecia că fundamentul unei teorii asupra educaţiei îl constituie istoria „căci numai istoria
ne arată ce este în sufletul unui popor şi ce au făcut din aceasta în vremurile trecute“ .
prezintă anumite particularităţi izvorâte din experienţa fiecărui popor.

Caracterul prospectiv al educaţiei

educaţia este o activitate anticipativă, fiind orientată, prin finalităţi, spre
viitor, ceea ce imprimă o orientare prospectivă.
caracterul prospectiv al educaţiei se accentuează în condiţiile societăţii
actuale care se caracterizează prin accelerarea ritmurilor de evoluţie ale vieţii socio-
profesionale care impun cu necesitate formarea unui tip de personalitate capabilă să
rezolve problemele vieţii şi activităţii, cerinţele tot mai complexe cărora va trebui să le
facă faţă în viitor. În acest context a educa înseamnă a pregăti pentru viitor.
viziunea prospectivă asupra educaţiei presupune a se lua în considerare
că viitorul se construieşte în prezent, iar generaţiile care astăzi sunt pe băncile şcolii vor fi
în plină activitate peste 10, 15 ani. Aceasta face ca viitorul să comande din ce in ce mai
mult prezentul şi să impună, să ajute la rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm
astăzi.
realitatea contemporană este de aşa natură încât, pentru prima dată în
istoria umanităţii, educaţia tinde să preceadă nivelul dezvoltării economice, propunându-
şi pregătirea omului pentru un tip de societate care nu există, ci tocmai se prefigurează.
devenită o anticipaţie, o proiecţie în viitor a profilului uman şi a omenirii,
educaţia este tot mai interesată de explorarea cerinţelor viitoare ale diverselor sectoare
umane.
investigarea viitorului nu se face însă în ideea abandonării valorilor
trecutului. Dimpotrivă, valorile esenţiale, perene ale istoriei, trebuie să servească drept
temei la construirea viitorului. Aceasta conduce la ideea că, în drumul nostru spre viitor,
continuitatea este indispensabilă, neexistând viitor pentru naţiunile care nu au trecut.
orientarea prospectivă a educaţiei impune conştientizarea condiţiilor noi,
descifrarea situaţiilor probabile, încurajarea tendinţelor şi inovaţiilor purtătoare de viitor,
a acţiunilor transformatoare, pregătitoare ale viitorului.
orientarea prospectivă presupune revizuirea obiectivelor educaţiei şi
stabilirea de noi ierarhii în interiorul lor; pe prim plan se va situa educarea capacităţii de
adaptare continuă la schimbare.
o viziune prospectivă pe termen lung îşi găseşte expresia deplină în
creşterea preocupărilor de prognoză şi planificare, de proiectare şi inovaţie în materie de
educaţie.

8
 Funcţiile educaţiei
1. Selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ, precum şi însuşirea
temeinică şi utilizarea creativă a acestora.

2. Dezvoltarea conştientă şi progresivă a potenţialului biopsihosocial al omului.

3. Pregătirea omului pentru integrarea activă în viaţa socială.

Formele educaţiei

Învăţare de tip formal

Educaţi
Învăţare de tip nonformal
a
Învăţare de tip informal formală

9
 Autoeducaţia şi educaţia permanentă

Sistemul metodelor autoeducaţiei

Metodele şi procedeele de precizare a Metodele de autostimulare a

preocupărilor de autoeducaţie: preocupărilor
de autoeducaţie:
programul autoeducaţiei autoconvingerea
reguli personale autocomanda
deviza autoaprecierea
jurnalul intim autosugestia
Metode de autocontrol: comunicativitatea
autoobservaţia exemplul
autoanaliza jocul
reflecţia personală autoexersarea
autocontrolul şi autoraportul
Metodele de autoconstrângere
 autodezapbrobarea
 autocomutarea
 autorenunţarea

Analizaţi critic stadiul dezvoltării personalităţii dumneavoastră sau a unui coleg din
perspectiva obiectivelor educaţiei permanente. Tabloul comparativ ce rezultă vă oferă un
indicator asupra realizărilor şi deficienţelor actuale.

Realizări Deficienţe
 
 
 

Dinamica raporturilor între educaţie şi autoeducaţie la diferite vârste

1. Vârsta preşcolară
EDUCAŢIE AUTOEDUCAŢIE
>
2. Vârsta şcolară mică
EDUCAŢIE ≥ AUTOEDUCAŢIE

3. Vârsta preadolescenţei
EDUCAŢIE AUTOEDUCAŢIE
=
4. Vârsta adolescenţei
EDUCAŢIE ≤ AUTOEDUCAŢIE

5. La vârsta tinereţii şi la adulţi

EDUCAŢIE AUTOEDUCAŢIE

10
 Educaţia permanentă
Necesitatea:
– creşterea gradului de pregătire a tuturor membrilor unei comunităţi;
– creşterea rapidă a volumului informaţional şi uzura morală a unor informaţii;
– capacităţile profesionale şi selectarea potrivit cerinţelor specifice fiecărui
domeniu(formare, perfecţionare, grad mare de maturizare, inovare şi modernizare);
– perimarea informaţiei la aproximativ 10 ani → formare iniţială largă → specializare
îngustă
 Sarcină de lucru:
Comentaţi citatul de mai jos:
„Un proces de perfecţionare al dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii
vieţi a indivizilor în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii atât a indivizilor, cât şi a colectivităţii lor.
Aceasta este o idee comprehensivă şi unificatoare care include învăţarea formală, nonformală şi
informală pentru dobândirea şi îmbogăţirea unui orizont de cunoştinţe care să permită atingerea
celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii şi domenii ale vieţii.” (R.H. Dave)

Dimensiunile educaţiei permanente

Educaţia permanentă reprezintă simultan:
- un concept pedagogic fundamental, de tip integrator, care înglobează toate sursele
activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane(stadii, conţinuturi, forme,
factori), valorificabile pe verticala şi pe orizontala sistemului educaţional;
- un concept pedagogic operaţional care extinde aplicaţiile sale „asupra tuturor
aspectelor educaţiei” (vezi Thomas, Jean, 1977, pag. 79-81);
- un principiu pedagogic care susţine organizarea globală a unui sistem educaţional
integral, deschis pentru toate tipurile de educaţie;
- o orientare la nivel de politică a educaţiei, care urmăreşte perfecţionarea activităţii de
formare-dezvoltare a personalităţii umane pe toată perioada vieţii prin valorificarea
deplină a resurselor acesteia de autoinstruire şi autoeducaţie.

Principiile educaţiei permanente „fundamentează organizarea globală a sistemului

de învăţământ” care angajează toate ciclurile vieţii:
- principiul asigurării continuităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane;
- principiul adaptării programelor şcolare şi postşcolare la cerinţele unei societăţi în
continuă transformare;
- principiul pregătirii personalităţii, la toate nivelurile sistemului de învăţământ, în
vederea adaptării optime la condiţii de schimbare rapidă;
- principiul mobilizării şi valorificării tuturor mijloacelor de informare disponibile în
limitele instituţionale şi noninstituţionale;
- principiul corelării funcţionale între obiectivele – conţinuturile – formele activităţii de
educaţie/instruire.(vezi Dictionnaire actuel de l’education, 1993, pag. 453)

Caracteristici ale educaţiei permanente:

o continuitate;
o globalitate;
o autonomie;
o coparticipare.

11
Obiective ale educaţiei permanente:
- crearea printr-un învăţământ formativ, a dorinţei de a învăţa continuu, cultivarea
receptivităţii, a unei atitudini deschise, favorabilă schimbării, inovaţiilor şi
creativităţii;

- formarea şi dezvoltarea premiselor pentru autoeducaţie, autodepăşire şi

autoperfecţionare, astfel încât să devină trăsături definitorii ale omului contemporan;

- a traduce normele şi valorile sociale în atitudini, în comportamente stabile şi a lupta

pentru implementarea şi dezvoltarea lor în comunitatea căreia îi aparţinem;

- stimularea şi cultivarea unei atitudini pozitive, libere, creative, independente şi

constructive prin asimilarea limbajelor artei, ştiinţei, tehnicii, etc., contribuind astfel la
progresul cunoaşterii umane;

- dobândirea unor metode şi tehnici flexibile cu privire la organizarea, conducerea şi

evaluarea procesului de muncă şi a conduitei, astfel încât adaptarea şi integrarea
individului în societate să se realizeze uşor şi cu succes, indiferent de domeniul de
activitate;

- disponibilitatea pentru reciclare, recalificare şi perfecţionare şi pentru dezvoltarea

aptitudinilor până la nivelul măiestriei şi al competenţei cerute de domeniul de
activitate respectiv;

- stimularea optimismului oamenilor, a capacităţii lor de a lupta contra deficienţelor şi a

lipsurilor şi combaterea pasivităţii, a scepticismului şi a intoleranţei;

- dezvoltarea responsabilităţii personale şi a solidarităţii pentru a preveni şi a combate

orice deficienţă individuală sau socială, ajutându-l pe fiecare sa înţeleagă că
ameliorarea situaţiei sociale începe cu autoexigenţa şi că exigenţa faţă de alţii nu este
decât o formă de respect, o formă a demnităţii personale şi a democraţiei autentice;

- sprijinirea înţelegerii relaţiei om-natură( educaţia ecologică), a nevoii de a proteja

natura, de a lupta împotriva oricărui gen de poluare a ei şi de a o conserva pentru a
putea beneficia de avantajele, resursele şi frumuseţile ei şi generaţiile viitoare;

- cultivarea unor relaţii de prietenie, de colaborare şi respect reciproc cu alte popoare,

ca şi lupta pentru pace, pentru progres, ca o garanţie a liberei dezvoltări şi prosperităţi
a tuturor colectivităţilor umane.

Noile educaţii
Problematica lumii contemporane (P.L.C.)
 În ultimele decenii savanţii şi oamenii politici din lumea întreaga se confruntă cu un
nou tip de probleme, ce se impun prin caracterul lor grav şi presant, cât şi prin dimensiunile
lor regionale sau universale, cum sunt: deteriorarea continuă a mediului înconjurător,
caracterul limitat al resurselor naturale, caracterul galopant al creşterii demografice,
încălcarea drepturilor omului şi a democraţiei.
 Toate acestea l-au condus pe Aurelio Pecceli, fostul preşedinte al „Clubului de la
Roma” la introducerea unui nou concept, anume cel de „problematică a lumii
contemporane”. Acest concept pune în lumină caracteristicile acestei problematici:

12
  caracter universal
 caracter global
 evoluţie rapidă şi greu previzibilă
 caracter pluridisciplinar
 caracter prioritar

Programele UNESCO sintetizează următoarele noi educaţii:

 educaţia relativă la mediu(educaţia ecologică)
 educaţia pentru pace şi cooperare
 educaţia pentru participare şi democraţie
 educaţia în materie de populaţie(demografică)
 educaţia pentru o nouă ordine economică şi internaţională
 educaţia pentru comunicare şi mass-media
 educaţia pentru schimbare şi dezvoltare
 educaţia nutriţională
 educaţia economică şi casnică mondenă
 educaţia pentru timpul liber
 educaţia pentru drepturile fundamentale ale omului
 educaţia interculturală

Ca modalităţi practice şi metodologice de realizare a noilor educaţii menţionăm:

a) Demersul infuzional presupune realizarea noilor educaţii în cadrul diferitelor obiecte
de învăţământ şi la nivelul diferitelor dimensiuni ale educaţiei, de exemplu, obiectivele
educaţiei relative la mediu se pot realiza prin infuzie de mesaje în cadrul unor
discipline precum biologia, chimia, fizica, geografia, dar şi la nivelul educaţiei
intelectuale, morale, profesionale, estetice, fizice.
b) Demersul disciplinar constă în introducerea de noi discipline de studiu centrate pe un
anumit tip de educaţie. De exemplu, educaţia ecologică poate să apară ca disciplină de
sine stătătoare inclusă în Planul de învăţământ. Prezintă dezavantajul că poate genera
fenomenul de supraîncărcare. Acest demers se concretizează la nivelul învăţământului
primar şi gimnazial prin introducerea disciplinei Educaţia moral - civică şi Cultură
civică.
c) Demersul modular angajează noile educaţii în cadrul unor discipline de studiu, sub
forma unor module prevăzute în programele şcolare şi la nivelul unor componente ale
educaţiei. Educaţia ecologică, de exemplu, poate fi abordată în cadrul unui modul de
studiu la biologie, cu obiective prioritare educaţiei intelectuale.
d) Demersul transdisciplinar presupune înfăptuirea obiectivelor noilor educaţii în cadrul
unor sinteze ştiinţifice pe diverse teme realizate trimestrial sau anual de echipe de
profesori de diverse specialităţi. Aceasta implică probleme specifice în ceea ce priveşte
formarea educatorilor.

BIBLIOGRAFIE:

1. Barna, A., „Autoeducaţia. Probleme teoretice şi metodologice”, E.D.P.,

1995.
2. Barna, A., „Curs de pedagogie. Fundamentele teoretice ale educaţiei”,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi 1993.
3. Bîrzea, C., „De la pedagogie la ştiinţele educaţiei”, în „Revista de
pedagogie” nr.6 / 1991
4. Cerghit, I., „Determinaţiile şi determinările educaţiei”, în „Curs de
pedagogie”, T.U.B., Bucureşti, 1988.
5. Cristea, S., „Pedagogie pentru pregătirea examenelor de definitivat, grad
13
 didactic II, grad didactic I, reciclare”, Ed. Hardiscom, 1996.
6. Cristea, S., „Dicţionar de termeni pedagogici”, E.D.P., Bucureşti, 1998.
7. Ionescu, M., „Educaţia şi dinamica ei”, Ed. Tribuna învăţământului, Buc.
1998.
8. Nicola, I., Farcaş, D., „Pedagogie generală”, E.D.P., Bucureşti, 1990.
9. Nicola, I., „Tratat de pedagogie şcolară”, E.D.P., Bucureşti, 1990.
10. Planchard, E., „Pedagogie şcolară”, E.D.P., Bucureşti, 1990
11. Stanciu, I., „Continuitate şi reevaluare în interpretarea contemporană a
conceptului de educaţie”, în „Revista de pedagogie” nr.11991.
12. Stanciu, I., „Şcoala şi doctrinele pedagogice în secolul XX”, E.D.P., 1995.

14