Ecouri naturaliste în literatura română

Raluca Ioana Crăciun

Universitatea din Oradea, Facultatea de Inginerie Managerială şi Tehnologică
E-mail: rcraciun@uoradea.ro

Rezumat
Sub influenţa noilor evenimente economice, politice şi sociale, precum şi a concepţiilor filozofico-
literare care au bulversat vestul Europei la sfârşitul secolului 19, vântul schimbării a ajuns cu repeziciune şi
pe teritoriul românesc, aducând cu el idei noi, concepţii revoluţionare, schimbând atât viaţa socială cât şi pe
cea literară.
Deşi nu s-a ridicat la valoarea naturalismului francez, care i-a fost sursă de inspiraţie, în literatura
română naturalismul – urmând trei etape de evoluţie - s-a manifestat ca un curent deschis, fără o evoluţie
liniară, împletind izbucnirile artistice fructuoase cu perioade de „linişte” literară.
În dorinţa sa nestăvilită de a oglindi lumea şi lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, literatura
sfârşitului de secol 19 nu se sfiieşte să coboare până în sferele inferioare ale realităţii, scoţând la iveală
urâtul, morbidul, scabrosul, toate prin glasul răsunător al naturalismului.

I. Evadarea naturalismului francez spre alte orizonturi

De-a lungul timpului, indiferent de epocă sau zona geografică, evenimentele s-au
produs, au evoluat şi s-au succedat cu o viteză ameţitoare, iar lucrurile s-au transformat
atât de rapid încât suntem îndreptăţiţi să credem că toate acestea au făcut şi continuă să
facă lumea să se „învârtă” din ce în ce mai repede. Aceste „momente fierbinţi”, care se
înghesuie într-un număr considerabil pe „harta” timpului, constituie deopotrivă „focarele”
ce dau naştere unei înlănţuiri nesfârşite de schimbări şi noutăţi. „Unda de şoc” a acestor
evenimente se propagă cu o forţă şi o rapiditate nemaiîntâlnite, asemeni unui tăvălug care
învăluie şi surprinde totul în calea sa, astfel încât orice noutate devine în scurt timp
istorie, constituind un punct de plecare pentru nenumărate alte noutăţi.
Scrutând cu privirea multitudinea acestor „focare”, o anumită perioadă şi un
anumit loc par să aibă o „licărire” aparte, suficient de atrăgătoare ca să ne determine să
zăbovim mai îndeaproape asupra lor – Franţa celei de-a doua jumătăţi a secolului 19.
Epocă a transformărilor şi a dezvoltării ştiinţelor, industriei, economiei şi activităţilor

1
bancare, secolul 19 constituie momentul de cotitură a evoluţiei umane, punând în centru o
fiinţă nouă, necunoscută, un produs al noilor condiţii social-istorice. Omul secolului 19
este rezultatul frământărilor, evenimentelor şi transformărilor apărute în Europa
occidentală, mai ales în Franţa, ecoul unei societăţi dominată de pozitivism, de dezvoltare
economică şi socială, ai cărei membri sunt animaţi de spiritul de iniţiativă, de dorinţa de a
întreprinde, de gustul pentru bani şi speculă sub toate formele sale. Debarasându-se de
toate lucrurile şi obiceiurile vechi, a doua jumătate a secolului 19 este martora construirii
unei noi lumi, ale cărei coloane de susţinere sunt: pozitivismul, pragmatismul şi
materialismul.
Trezită brusc din dulcele somn şi amorţeala în care a cufundat-o curentul
romantic, literatura sfârşitului de secol 19 priveşte ca un nou-născut, cu ochii mari şi
atenţi la lumea înconjurătoare, luând aminte cu mare interes şi în detaliu la tot ceea se
întâmplă. Descoperind o lume nouă, necunoscută până atunci, uluitoare prin cavalcada de
evenimente succedate şi noutăţi scoase la iveală, literatura este tot mai atrasă de aceasta şi
consideră de cuviinţă să se transforme într-o oglindă pentru acest nou univers. Încetul cu
încetul, elementele romantice şi argumentele aduse de acest curent nu mai sunt suficiente,
părând chiar perimate şi lipsite de utilitate, ca nişte îmbrăcăminte extravagante pentru un
om simplu. Astfel, sensibilitatea subiectivă, sondarea eului, imaginaţia, puterea visului şi
a simbolurilor, refugiul în universul mitologic, în trecutul istoric şi în ţinuturi îndepărtate,
personajele proiectate în ideal, artificialitatea situaţiilor zugrăvite, retorismul, toate sunt
înlocuite de luciditatea conştiinţei, de obiectivitate şi veridicitate, acestea din urmă
punând bazele unui nou curent literar – realismul.
Născut în a doua jumătate a secolului 19 ca o reacţie antiromantică şi determinat
de marile descoperiri ştiinţifice - în special cele din domeniul ştiinţelor naturii, odată cu
apariţia darwinismului -, dar şi de dezvoltarea luptei de clasă, ascensiunea burgheziei şi
de răspândirea ideilor pozitiviste şi materialiste, realismul părăseşte „turnul de fildeş” al
romantismului şi coboară în lumea reală, în realitatea înconjurătoare, printre oameni cât
se poate de reali, prezentându-i pe aceştia în mediul lor natural, social şi istoric, plini de
viaţă şi culoare, fără „machiaje” şi „retuşuri” inutile. Şi pentru a reda un tablou cât mai
fidel, scriitorul realist se foloseşte de anumite instrumente, cum ar fi: observaţia,
obiectivitatea, raţionalismul, sobrietatea, gustul adevărului şi al concretului, caracterul

2
critic, acuzator şi anti-burghez al scrierilor, demistificarea, laicitatea, tehnica portretului
şi a descrierilor, abundenţa detaliilor concrete, interesul pentru culoarea locală şi de
epocă, transpunerea întocmai a limbajului personajelor. Înzestrat cu toate aceste mijloace
şi mânat de avântul spiritului său modern, scriitorul se lansează spre înfăptuirea marii
creaţii literare realiste, însă acesta nu copiază natura şi realitatea aşa cum sunt ele, ci
„culege” cu atenţie elementele ce urmează a fi reflectate, care apoi sunt trecute prin filtrul
personalităţii sale.
În timp însă, pasiunea realiştilor pentru zugrăvirea cu fidelitate a realităţii
înconjurătoare evoluează spre o tendinţă extremă, odată cu exagerarea unor aspecte ale
curentului realist şi introducerea unor noi elemente care vor duce la conturarea unui nou
curent literar – naturalismul. Cristalizată de Émile Zola în opera sa manifest Romanul
experimental, estetica naturalistă îndeamnă la aplicarea metodei experimentale, a
observaţiei sistematice în opera literară, care devine un studiu ştiinţific mai degrabă
decât un produs al imaginaţiei scriitorului. Evoluând paralel cu curentul realist, uneori
interferând cu acesta şi chiar continuându-i principiile, naturalismul se distinge definitiv
de curentul realist, prin „stâlpii de susţinere” ai construcţiei sale nonconformiste: ambiţia
ştiinţifică, studierea eredităţii, determinismul, fotografismul, minimalizarea ideii de tip,
cultivarea cazului şi a instinctualităţii, sondarea patologicului, preferinţa pentru aspectele
urâte şi dizgraţioase ale existenţei, pentru cazurile ciudate, macabre, scabroase.
Astfel, naturalismul, acest „copil rebel” al curentului realist, debordând de forţă şi
energie şi îmbătat de preaplinul noilor sale concepţii, a început să depăşească graniţele
politice şi culturale, să se răspândească precum o pânză de păianjen, insinuându-se pe
nesimţite şi în literatura română. Învăluită de farmecul ameţitor al noului curent, aceasta
începe să se „scuture” la rândul său încetul cu încetul de „haina” extravagantă şi
înşelătoare a romantismului, însă ruptura de tradiţie nu s-a produs brusc, ci mai degrabă
avem de a face cu o evoluţie paralelă a trei curente literare – clasicismul, romantismul şi
naturalismul, o convieţuire, o împletire a acestora, o „curgere” lentă până la estomparea
influenţei primelor două curente şi cristalizarea curentului naturalist cu toate
caracteristicile sale. Mai mult decât atât, naturalismul supravieţuieşte şi mai departe,
întinzându-şi „tentaculele” chiar şi spre curentul literar care l-a devansat –
expresionismul, cu care evoluează o bucată de vreme chiar în paralel. Astfel, tabloul

3
literaturii române din a doua jumătate a secolului 19 alătură culori vii şi culori pastelate,
presărate cu nuanţe şi tuşe de culoare contrastante, care toate împreună dau o notă de
vitalitate, de complexitate şi varietate nemaiîntâlnită.
Deşi în Franţa, locul naşterii şi manifestării plenare a naturalismului, acesta a
constituit un curent bine închegat, cu o puternică susţinere teoretică şi practică din partea
unor scriitori consacraţi, în literatura română nu se poate vorbi de un curent naturalist
bine conturat, sprijinit de manifeste şi studii teoretice sau de scriitori cu adevărat
naturalişti, care să-l fructifice în opere de mare amploare şi valoare. Se pare că în
expansiunea sa în afara graniţelor franceze, naturalismul şi-a mai pierdut din forţa de
convingere şi putem mai degrabă să semnalăm existenţa doar a unor fragmente naturaliste
în diferite opere româneşti sau mai puţin chiar, prezenţa unor „tuşe” naturaliste, mai
estompate sau proeminente, surprinse parcă în marea grabă a trecerii acestui curent prin
literatura noastră. Însă o pledoarie pentru apropierea de viaţă şi reflectarea ei sinceră şi
realistă a existat încă din epoca paşoptistă. Această idee a constituit punctul de plecare şi
apoi filonul de susţinere pe care s-a ridicat treptat şi din elemente variate, construcţia
complexă a naturalismului.
Se poate spune că „mugurii” naturalismului românesc au mijit în cercurile
socialiste şi muncitoreşti, apărute ca urmare a evoluţiei societăţii şi a vervei
transformărilor economice, sociale şi politice care au cuprins întreaga Europă în a doua
jumătate a secolului 19. De aici şi caracterul său critic, protestatar, sensibil la dramele
universurilor închise, defavorizate, nedreptăţite de falsele valori ale lumii burgheze.
Acoperind o perioadă de aproximativ 50 de ani, naturalismul românesc s-a
manifestat în 3 faze succesive, fiecare adăugând noi valenţe elementelor deja bine
consolidate.
Momentul introducerii noului curent în circuitul valorilor coincide cu perioada
cuprinsă între 1863-1903, cu o susţinere mai puternică în ultimele două decenii ale
veacului al 19-lea. Astfel, între 1880-1900, pe fundalul polemicii dintre susţinătorii
diferitelor tendinţe literare ale epocii respective, preferinţele se îndreaptă tot mai insistent
spre forma cea mai nouă a realismului, pe care o reprezenta naturalismul francez,
împreună cu părintele său – Émile Zola – şi noţiunile pe care acesta le pune în lumină:
pozitivism, scientism, experimentalism, ereditate, determinism, patologic. Dacă cei de la

4
Junimea îşi găseau modelele în scriitori ca Charles Dickens şi George Eliot, evitând cu
precauţie scriitori ca Flaubert sau Balzac, scriitorii din cercul Contemporanul se declară
deschis adepţii realismului european şi mai ales ai naturalismului francez, admirând şi
luând drept exemplu personalitatea lui Zola. În ansamblu, în această perioadă se remarcă
o tendinţă tot mai evidentă de identificare a realismului-naturalism cu viaţa, cu realităţile
vremii, ca urmare a atmosferei generale a epocii, favorabilă democraţiei şi ideilor
socialismului, pe care de altfel le-a îmbrăţişat chiar şeful şcolii naturaliste franceze –
Zola. Creaţiile din această perioadă nu pot fi disociate de misiunea lor socială
transformatoare, revoluţionară chiar.
În faza a doua de manifestare a curentului naturalist – între 1903-1920 – idealul
social de salvare a categoriilor marginalizate şi aruncate la periferia existenţei este dublat
de idealul literar care vizează debarasarea totală de aparenţele idilice şi pitoreşti şi
ridicarea urâtului pe aceeaşi treaptă cu frumosul.
Maturizarea naturalismului în literatura română se produce însă în perioada de
strălucire interbelică – între 1920-1944 – când observaţia ştiinţifică a moravurilor epocii
se împleteşte armonios cu analiza comportamentelor deviante ale indivizilor, redând
fiinţa umană în complexitatea sa şi analizată în mediul în care îşi duce existenţa zilnică.

II. Prima etapă de evoluţie a naturalismului (1863-1903)

II. 1. BARBU DELAVRANCEA (1858 – 1918)

Suflet liric, romantic, neliniştit, sensibil, contradictoriu, Delavrancea se trezeşte

brusc zguduit de unda de şoc şi tăvălugul răsturnărilor majore apărute în a doua jumătate
a secolului 19, care au favorizat în ţara noastră ascensiunea burgheziei post-revoluţionare
şi apariţia unui mod de viaţă defectuos, lipsit de substanţă şi principii morale. Astfel,
martor al unei lumi superficiale, formale, total lipsită de substanţă şi al diferenţelor tot
mai mari apărute între clasele sociale, scriitorul nu putea rămâne indiferent la aspectele
dureroase ale existenţei şi nici la vibraţiile pure ale sufletului uman, care în ciuda
vicisitudinilor vremii, încerca cu disperare să supravieţuiască neîntinat. În acest context,
„strigătul” său de revoltă, dorinţa sa nemărginită de a arăta lumii întregi adevărul şi de a
schimba ceva l-au erijat în tribun moralizator care ridică numaidecât „arma” pentru a
smulge răul din rădăcină. Şi în viziunea scriitorului, ce armă putea fi mai potrivită decât

5
arma literară, mai exact adoptarea curentului naturalist, cu principiile sale şi expresia sa
crudă, cu metoda de investigaţie analitică, cu care acesta intră în contact în timpul şederii
sale la Paris? În avântul unei atitudini protestatare, Delavrancea îşi „topeşte” spiritul
visător, romantic, adoptând „haina” nouă a curentului realist-naturalist, cu aferenta
împletire şi suprapunere a celor doi termeni care nu au scutit nici măcar operele
scriitorilor noştri.
Ecou al personalităţii sale duale, contrastante, dar şi al realităţii înconjurătoare,
opera lui Delavrancea se clădeşte pe o viziune complexă care reuneşte percepţia lucidă,
obiectivă a adevărurilor sociale cu analiza evoluţiei psihologice a personajelor. „O
literatură shakespeareană mai ştiinţifică”, aşa definea Delavrancea naturalismul,
exprimând o punte de legătură între „poetica meditativă a tragediilor cunoaşterii şi
adâncirea, prin observaţie experimentală, a dramelor individului implicat într-un conflict
cu lumea”.1
Simţind prezenţa şi ameninţarea tot mai puternică a răului care tinde să cucerească
totul în jur, scriitorul îşi concepe opera ca pe o încercare continuă de a creiona şi a
avertiza întreaga lume în legătură cu acesta.
În lumea pictată de scriitor, două realităţi se împletesc, încercând să se susţină
reciproc: realitatea interioară a personajelor, o realitate personală, trăită intens şi sprijinită
de imaginaţie şi o realitate exterioară, care evoluează în propriul său ritm, indiferentă sau
chiar ostilă faţă de personaje. În nuvelele lui Delavrancea, realitatea exterioară se
construieşte din perspectiva vieţii interioare a personajelor, căci absorbite de universul lor
interior, personajele privesc lumea ca pe un spectacol ciudat, din care reţin, printr-un gest
absolut mecanic, doar frânturi disparate, lipsite de semnificaţie. Astfel, deşi admirator al
metodei naturaliste, Delavrancea nu cumulează amănunte în vederea reconstituirii unor
destine sau caractere. Scriitorul nu îşi asumă rolul de savant care înregistrează amănuntul
banal şi caută cu atenţie şi sete orice amănunt sau simptom pentru a stabili un adevăr, ci
acesta preia doar procedeul naturalist de dragul finalităţii sale – obiectivitatea.
Sub directa „iradiere” a naturalismului francez, nuvelele naturaliste ale lui
Delavrancea răspund atitudinii sale critice faţă de societate, ardoarei cu care încerca să

1
Mândra, V., Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la C. Petrescu, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1971, pg.132;

6
evidenţieze şi să combată răul din lume şi societate. Astfel, veritabil observator al epocii
sale, scriitorul îşi trece privirea scrutătoare asupra întregii societăţi a sfârşitului de secol
19, cu toată varietatea mediilor şi claselor sociale, realizând un tablou complex, viu
colorat şi plin de mişcare, marcat uneori de tuşe ţipătoare, care trădează paroxismul
revoltei sale faţă de răul şi urâtul din lume.
Astfel, ca ultimă răbufnire a sufletului său idilic, punctul de plecare al scriitorului
în denunţarea răului este universul rural, păstrător al unui mod de viaţă ancestral, în care
obiceiurile şi tradiţiile, alături de sufletul oamenilor simpli, al ţăranilor, par să fi rămas
neîntinate, matcă etnică primordială, şi eternă vatră a purităţii şi demnităţii umane. Din
nefericire însă, acest univers nu a fost scutit de „săgeţile” veninoase ale răului, care au
otrăvit sufletele pure şi au „murdărit” frumosul care părea să dăinuie veşnic în acest
spaţiu.
Trei nuvele – Sultănica, Zobie, Milogul - sunt cele care ilustrează cel mai bine
viaţa ţărănească ameninţată de apropierea „norului” răului, care a pus deja stăpânire pe
întreg universul urban. În aceste nuvele, natura pură, de o frumuseţe idilică şi
melancolică, pare să fi rămas singura încă neatinsă de „aripa” urâtului, constituind cadru
de desfăşurare a faptelor reprobabile, care nu face decât să adâncească contrastul dintre
alb şi negru, pozitiv şi negativ, frumos şi urât.
În virtutea noilor tendinţe naturaliste, prin conturarea celor doi monştri ai
nuvelelor sale – Zobie şi Milogul – Delavrancea îşi trădează preferinţa pentru cazurile
ieşite din comun, pentru oamenii bolnavi, „diferiţi”, suferind de maladii fizice dar mai
ales morale şi care sunt primiţi cu răceală şi ostilitate de către societatea capitalistă. Se
întrevede aici natura instinctivă, animalică, ancestrală a omului care simte imboldul
irezistibil de a-l suprima pe cel mai slab şi lipsit de apărare. În dorinţa sa de
„fotografiere” a realităţii, scriitorul acumulează caracterizări ce inspiră repulsie,
supralicitând pe alocuri anormalitatea şi fiziologismul respingător.
Încetul cu încetul, ochiul scriitorului părăseşte mediul rural pentru a se îndrepta
spre o zonă cu un „material” de inspiraţie mult mai bogat – oraşul, un spaţiu corupt,
„putred”, unde îşi dau mâna meschinăria, viciul şi insanitatea morală. „Monstru” care
întinează şi cea mai fadă undă de puritate, oraşul este zugrăvit ca un teritoriu al
dezumanizării şi al ferocităţii, unde fiecare fiinţă umană pare să se transforme mai repede

7
sau mai târziu într-un „animal”, o fiinţă primitivă, al cărei unic scop este supravieţuirea şi
atingerea ţelurilor cu orice preţ şi prin orice mijloace.
Atent observator al sistemului social burghez, Delavrancea descoperă în
mecanismele de manifestare ale acestuia o „maladie” rapid cronicizată – parazitismul –
care răspândeşte molipsitor şi cu repeziciune „microbul” imoralităţii, al decăderii şi
promiscuităţii morale, ca stil şi filozofie de viaţă ale burgheziei decadente.
Eroii lui Delavrancea care îşi duc existenţa în acest spaţiu corupt sunt toţi victime
ale acestei plăgi sociale, „paraziţi” falimentari sau întreţinuţi, cocote, birtaşi deveniţi
proprietari de moşii sau funcţionari carierişti. În acest furnicar zgomotos şi colorat,
fiecare persoană are ceva de ascuns, ducându-şi existenţa la limita promiscuităţii,
cufundată în viciu şi decadenţă. Aceşti „paraziţi” îşi poartă zilnic pasul în perimetrul
limitat al saloanelor mondene ale vremii, unde jocurile de noroc, băutura, întâlnirile
amoroase pe ascuns, înlăturarea inhibiţiilor şi descătuşarea instinctelor fac din aceste
locuri adevărate Sodoma şi Gomora ale sfârşitului de secol 19.
Delavrancea dublează zugrăvirea detaliată a societăţii burgheze a sfârşitului de
secol 19 cu pătrunderea în interiorul conştiinţei personajelor, lansând pentru prima dată în
literatura noastră metoda introspecţiei psihanalitice. Căci această lume care sufocă totul
ca într-o menghină nu putea să nu atingă şi conştiinţa personajelor, ale căror resorturi
interioare ajung să se deregleze, aruncând eroii într-un lung şir de suferinţe care în final
duc la distrugerea lor.

II.2. ION LUCA CARAGIALE (1852 – 1912)

Deşi tributar exigenţelor artei clasice, începând cu anul 1889, la Caragiale, o temă
profund tragică ia locul veseliei din “Claponul” sau temelor tragi-comice din comedii şi
aproape un deceniu, această temă ocupă prim-planul creaţiei caragialiene în Năpasta, O
făclie de Paşte, În vreme de război sau chiar în Păcat şi schiţele Inspecţiune şi Două
loturi.
Dacă lumea în fierbere din comedii se deschidea spre un peisaj uman cu tendinţe
de aplatizare, în nuvele, elementele-cheie sunt nebuniile şi nebunii care se prezintă într-o
diversitate nu doar de nuanţă, dar şi de esenţă. Moftangiii şi mofturile din operele

8
anterioare lasă loc unor “măşti” agasate, revoltate, anxioase, lovite de nebuniile lumii,
strivite în cele din urmă de alienare.
Parte din viziunea unei lumi întoarse pe dos, tema veche a nebuniei şi a nebunului
este prelucrată şi redată de Caragiale într-un mod cu totul original, căci acest personaj nu
mai este considerat un marginal, o siluetă ridicolă şi familiară, ci primeşte un loc de
cinste, ca deţinător al adevărului, imprimând acţiunii o desfăşurare gravă, prin vocea sa
exprimându-se aspra lege a justiţiei. Dar nebunia reprezintă şi o stare de graţie, înnobilată
cu harul de a comunica semenilor adevărul. Făcând parte dintr-o categorie de fiinţe
incomode, acest personaj conştientizează lumea din care face parte şi o contemplă critic,
el putând reprezenta o altă posibilă lume decât cea obişnuită. Mecanismul stereotipizat al
comunicării se întrerupe brusc, lăsând pentru o clipă să se audă, ca dintr-o altă lume,
vocea adevărului. Pentru că existenţa umană i se pare falsă, acest personaj refuză să şi-o
asume, iar refuzul spontan este formulat în cuvinte neaşteptate, nebuneşti.
Analist ocazional de maladii ereditare, Caragiale se preocupă mai ales de
răbufnirile alienante în raporturile dintre oameni. Nebunia se transformă în realitate gravă
îndată ce intră în joc interferarea unor factori interiori cu factori sociali, aceştia din urmă
fiind generaţi de moravurile încă neaşezate ale lumii. Demenţializarea are în proza lui
Caragiale de la sfârşitul secolului cauze sociale, pecetluind destinul personajelor care,
voluntar sau involuntar, ies în afara sistemului corupt şi nepăsător. Plasarea în afara
cercului închis al sistemului îi împinge pe eroii nuvelelor să acţioneze pe cont propriu,
transformându-i astfel în personaje cu statut de izolare. Încercarea individului de a se
smulge din ghearele unui destin hotărât de altcineva intră, existenţial, într-un impas şi
social, într-o fundătură fără ieşire. Datorită altcuiva, individul îşi pierde “uzul raţiunii”,
comportându-se nebuneşte şi nebunia izbucneşte violent, exprimând o ruptură, dincolo de
care se ascunde dezordinea spiritului.
Când nebunia este pricinuită de frică, ea se consumă ca o boală fără leac. Nebunia
în care sfârşesc Leiba Zibal (O făclie de Paşte) şi Stavrache (În vreme de război) este
rezultatul unei evoluţii tragice şi apăsătoare. De la Gheorghe (ticălosul din O făclie de
Paşte) şi Iancu Georgescu (cel din În vreme de război) pornesc nesfârşitele semne, mai
întâi anxioase, apoi înnebunitoare. Aceşti ticăloşi reprezintă ameninţarea concretă şi
ireversibilă, întruchiparea destinului brutal căruia cei doi nu i se pot sustrage sub nici o

9
formă. Relativa linişte îi este dată omului de faptul că, deşi îşi cunoaşte soarta de muritor,
el nu ştie data exactă a morţii sale, trăind cu speranţa zilei de mâine. Însă celor doi hangii
această linişte le este refuzată, deoarece la avertismentele date de cei doi tâlhari, ritmul
lor de viaţă se precipită, alienându-i.

III. A doua etapă de evoluţie a naturalismului (1900-1920)

După anul 1900, elanul pe care părea să-l fi luat naturalismul începe treptat să
pălească, iar evoluţia sa normală capătă un caracter intermitent, dezarticulat, semn al
pierderii suflului vital. Deşi nu se înregistrează în această perioadă opere marcante care să
susţină acest nou curent, mai mulţi scriitori încearcă să-l menţină în viaţă, prin scrieri
destul de modeste, care să-i reflecte principiile: V. Demetrius cu colecţia de schiţe
Vagabondul şi romanul Tinereţea Casandrei, Mihai Sorbul cu piesa Patima roşie,
Victor Crăsescu cu schiţa O zi şi o noapte la Sulina, Mihail Lungeanu cu nuvela
Pădurarul Stoichiţă, C. Sandu-Aldea cu Sima Baltag şi Pe drumul Bărăganului, Ion
Agârbiceanu cu Răzbunarea şi O crimă.

IV. A treia etapă de evoluţie a naturalismului (1920-1944)

Acoperind perioada interbelică, această etapă a curentului naturalist este o
reflectare a noilor „spasme” economice şi sociale, dublate de eforturile intelectualităţii
vremii de a promova cunoaşterea validată de metode ştiinţifice.
Această literatură dă naştere unor tablouri întunecate, pesimiste, dezvăluind
ferocitatea cu care banul, interesul şi materialismul îşi impun supremaţia, transformând
relaţiile din societate, întinând sufletele pure şi scoţând la iveală tot ce este instinctiv,
animalic şi mai urât în fiinţa umană.
Scriitorii acestei perioade se detaşează treptat de imaginea superficială şi
nerealistă a omului, aşa cum era ea reflectată de curentele literare anterioare, orientându-
se acum spre noi teritorii de inspiraţie, încercând să se apropie de realitate, de
dezmoşteniţii soartei, de oamenii umili, săraci, dar şi de cei pe care fatalitatea i-a împins
pe calea dezechilibrului mintal, într-o perioadă în care industrializarea şi germenii
capitalismului scoteau la iveală o clasă muncitorească a cărei existenţă mizeră era

10
marcată de trei spaţii decisive: atelierele improprii, cârciumile - unde alcoolul, tutunul şi
femeile de moravuri uşoare erau zeităţile adulate - şi în fine, locuinţele insalubre.
Astfel, tot mai mult se manifestă o atracţie pentru experienţele de orice fel, pentru
pătrunderea în zonele întunecate ale existenţei, cu observarea şi reflectarea aspectelor
dure ale acesteia. În acest con de umbră al existenţei, mai multe elemente se împletesc
pentru a susţine construcţia complexă a scrierilor naturaliste: fatalitatea biologică,
blestemul eredităţii, instinctele incontrolabile, suferinţele sexuale, şocurile psihice, bolile
nervoase, pierderea lucidităţii, sentimentele ambigue, drama declasării şi a culpabilităţii
sociale, determinismul, toate în cadrul unei existenţe prinsă în angrenajul dezumanizării.
Scrierile atinse de naturalism studiază stările patologice, determinismul
mecanicist, deschizându-se totodată laturilor ascunse ale moralităţii familiale şi
individuale. Omul revine centrul de interes pentru artişti şi oameni de ştiinţă şi în acest
elan de cunoaştere aproape ştiinţifică a fiinţei umane, lucrările sunt deseori presărate cu
referiri şi detalii foarte precise la maladii şi infecţii, cu verificări ale unor ipoteze
psihanalitice, dilatând excesiv anumite aspecte pentru a sublinia ideile puse în lumină.
Nici chiar în această perioadă fertilă din punct de vedere literar nu se poate vorbi
despre un grup bine închegat de scriitori naturalişti, ci mai degrabă de „momente”
naturaliste ale acestora sau opere influenţate mai mult sau mai puţin de acest curent.
Numeroase nume se înscriu totuşi în galeria scriitorilor realişti-naturalişti din perioada
interbelică – Gib Mihăescu, G. M. Zamfirescu, Carol Ardeleanu, Dan Petraşincu,
Geo Bogza, Petre Bellu, etc..., însă vârfurile de lance ale acestei perioade sunt Liviu
Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu.
Cele două personalităţi reprezintă coloanele de susţinere ale celor două direcţii pe
care le urmează acest curent între cele două războaie mondiale, direcţii care deşi au
ambele ca obiect de studiu disoluţia interioară a fiinţei umane, prima se axează pe
evidenţierea disoluţiei sufleteşti la eroii primari, cea de-a doua concentrându-se asupra
eului deformat, dublat de un prestigiu social care lasă de dorit.

V. Concluzii
Sub influenţa noilor evenimente economice, politice şi sociale, precum şi a
concepţiilor filozofico-literare care au bulversat vestul Europei la sfârşitul secolului 19,

11
vântul schimbării a ajuns cu repeziciune şi pe teritoriul românesc, aducând cu el idei noi,
concepţii revoluţionare, schimbând atât viaţa socială cât şi pe cea literară. Căci, aşa cum
spunea Zola, „societăţile sunt cele care determină mişcările literare”... Într-adevăr, în
această perioadă chiar şi în spaţiul românesc, literatura nu a făcut altceva decât să
reflecte, ca o oglindă fidelă, toate noutăţile economice, sociale şi politice ale vremii. Şi
acestea nu au fost puţine... de la noile descoperiri ştiinţifice care au bulversat modul de
viaţă al oamenilor şi până la ascensiunea fulminantă a claselor burgheze lipsite de
principii morale solide, toate se regăsesc cu fidelitate în noile curente literare – realismul
şi naturalismul – care au cutremurat conştiinţa oamenilor, trezind-o la realitatea nu
tocmai plăcută a sfârşitului de secol.
Sub şocul noilor transformări ale epocii, literatura se scutură de haina uşoară şi
plăcută a curentului literar romantic şi coborând din turnul de fildeş şi atmosfera
îmbătătoare ale acestuia, îşi îndreaptă atenţia spre pământ, spre realitatea dură şi
necruţătoare. În această perioadă, nimic nu îi este mai drag literaturii decât adevărul,
realitatea şi obiectivitatea. Astfel, într-o sforţare extraordinară, aceasta se rupe definitiv
de tradiţia literară, făcând un pas uriaş înainte, păşind pe tărâmul inepuizabil al reflectării
realului.
În dorinţa sa nestăvilită de a oglindi lumea şi lucrurile aşa cum sunt ele în
realitate, literatura sfârşitului de secol 19 nu se sfiieşte să coboare până în sferele
inferioare ale realităţii, scoţând la iveală urâtul, morbidul, scabrosul, toate prin glasul
răsunător al naturalismului.
Deşi nu s-a ridicat la valoarea naturalismului francez, care i-a fost sursă de
inspiraţie, în literatura română naturalismul s-a manifestat ca un curent deschis, fără o
evoluţie liniară, împletind izbucnirile artistice fructuoase cu perioade de „linişte” literară.
În acelaşi timp, umbrela naturalismului a reunit deopotrivă scriitori importanţi cu
scriitori ale căror demersuri literare au rămas destul de modeste. Indiferent de valoarea
scriitorilor care s-au avântat pe aripile acestui nou curent literar, nici unul dintre aceştia
nu poate fi considerat un demn reprezentant al curentului naturalist, deoarece aceştia au
abordat doar tangenţial sau parţial acest curent, incursiunile lor naturaliste limitându-se la
a reflecta doar anumite aspecte ale acestuia.

12
 Însă spiritul, filozofia, metoda şi subiectele naturaliste se regăsesc negreşit în
literatura noastră, în încercarea comună de a readuce în lumină imaginea omului, dar cu
totul şi cu totul schimbată, lipsită de orice „machiaj” care i-ar înfrumuseţa sau ascunde
imaginea adevărată. Scriitorul coboară până în cele mai întunecate ascunzişuri ale
existenţei, prezentând omul ancorat în cea mai cruntă realitate, care nu face decât să-l
umilească şi să-l pustiască fizic şi sufleteşte cu fiecare zi trăită. Scriitorul naturalist
îndepărtează unul câte unul toate straturile care ascund esenţa fiinţei umane, afundându-
se până la treptele inferioare ale umanului, reducând omul la natura sa biologică,
animalică, instinctuală. Personajele naturaliste sunt înfăţişate ca fiinţe umane copleşite de
povara vieţii, sărace, obidite şi năpăstuite, al căror parcurs existenţial este trasat de o serie
de condiţionări ereditare, fiziologice, sociale, economice, etc...
Odată cu apariţia naturalismului, o parte semnificativă a scrierilor este dedicată
urâtului şi răului din lume şi din fiinţa umană, deoarece se doreşte redarea şi refacerea în
literatură a imaginii complete şi duale a omului, cu părţile sale bune şi rele, cu
permanenta sa oscilaţie între extaz şi agonie, între cer şi iad. În concepţia naturalistă,
viciile şi pornirile rele se nasc din influenţa mediului social, din organizarea defectuoasă
a vieţii publice şi private, transformându-se treptat în deprinderi care, în virtutea legii
eredităţii, trec în sângele şi nervii generaţiilor următoare. Aici, datorită aceluiaşi mediu
social putred şi slabei educaţii primite, răul moştenit se dezvoltă rapid, punând stăpânire
totală asupra individului.
Astfel, pictura naturalistă reuneşte invariabil culori închise, în general nuanţe de
negru combinate în cel mai bun caz cu culoarea gri şi pe alocuri chiar cu alb, care
sugerează speranţa salvării acestei lumi prin sentimentele nobile care contrabalansează la
câteva personaje naturaliste mizeria lor fizică şi socială.
Curentul naturalist şi scrierile impregnate de spiritul acestuia au un puternic
caracter reformator, progresist, etalând urâtul, răul, putregaiul şi mucegaiurile acestei
lumi, virusurile care rod trupurile precum şi cancerul care dereglează sufletul şi mintea
într-o lume lipsită de orice principii morale şi dirijată de bani, materialism şi pozitivism.
Strigătul de durere şi revoltă al naturaliştilor în faţa lumii în curs de prăbuşire
vizează cutremurarea acestei lumi apocaliptice şi dărâmarea ei din temelii, în încercarea
disperată de reconstruire sau purificare a acesteia.

13
BIBLIOGRAFIE

1) Călinescu, George, Istoria literaturii române, Ed. Moldova, Iaşi, 1992;

2) Cioculescu, Şerban, Caragialiana, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987;

3) Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Ed. Gramar, Bucureşti, 2002;

4) Moraru, Titus; Manilici, Călin, Literatura română – Crestomaţie de critică şi

istorie literară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983;

5) Zalis, Henri, Estetica imperfecţiei, Ed. Facla, Timişoara, 1979;

6) Mândra, V., Incursiuni în istoria dramaturgiei române. De la Gh. Asachi la C.

Petrescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971;

7) Cubleşan, Constantin, Opera literară a lui Delavrancea, Ed. Minerva, Bucureşti,

1982;

8) Alecu, Viorel, Curentele literare în literatura română, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1971;

9) Săndulescu, Al.; Duţă, Marcel; Mitescu, Adriana, Conceptul de realism în

literatura română, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974;

10) Bărboi, Constanţa; Boatcă, Silvestru; Popescu, Marieta, Limba şi literatura

română, Ediţia a 2-a, Ed. Recif, Bucureşti, 1993;

11) Dimisianu, Gabriel, Clasici români din secolele 19 şi 20, Ed. Eminescu, Bucureşti,
1996;

14