MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL

REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ,, STEFAN CEL MARE ‘‘

Facultatea Drept

Disciplina : Drept Civil

Referat

Tema : Raţiunea, utilitatea şi aplicabilitatea principiului de exercitarea cu bună

credinţă a drepturilor civile .

A elaborat : A verificat :

Studentul grupei 193

Chirilov Denis Bejenari Mihaela

Chisinau , 2020

1
Cuprins

Subiectul 1. Scurte considerații introductive.

Subiectul 2. Definitia termenului ,, Buna-Credinta ’’.

Subiectul 3. Principiul bunei-credinţe.

Subiectul 4. Tangenta cu alte Coduri civile .

Subiectul 5. Codul civil al Republicii Moldova.

Subiectul 6. Standardul de conduita.

Subiectul 7. Concluzie.

Subiectul 8. Bibliografie .

2
1. Scurte considerații introductive

Exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor cu bună credință constitue premisa

siguranției circuitului civil, în general, și a celui comercial, în special.
Nerespectarea acestui percept juridic generează consecințe nefaste.

De principiu, participanții la raporturile juridice civile (lato sensu) sunt sinceri și

loiali, au o conduită onestă la încheierea și executarea actelor juridice civile și își
exercită drepturile în conformitate cu legea, contractul, ordinea pulblică și bunele
moravuri. De aceea, sub acest val, legiuitorul a instituit o prezumție.

Buna credință este o prezumție legală și relativă. Legală întrucât este instituită de
lege, iar, caracterul relativ evocă ideea că poate fi răsturnată prin proba contrarie.
Pentru dovedirea diametralului (reaua credință), este necesară o cantonare pe tărâm
probatoriu. Simpla afirmație a relei credințe nefiid îndestulătoare.

Pornind de la cele inserate mai sus, ilustrăm că, buna credință rezidă în
convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii;
obligaţie de comportare conform cu regulile de convieţuire, care revine părţilor la
încheierea şi executarea unui act juridic în general, sau, a unui contract în special.

Varianta actuală a Codului civil  utilizează termenul de bună-credinţă de circa 100

de ori. Deşi, în ce mai mare parte, termenul buna-credinţă este utilizat în Cartea
doi, dedicată drepturilor reale, totuşi, comparativ cu modificările de pînă la 01
martie 2019, întâlnim „insistent” acest termen şi în Cartea a treia dedicată
obligaţiilor.  Dar, alegerea acestei teme, nu a fost dictată doar de faptul că noile
reglementări din Codul civil acordă o atenţie sporită bunei-credinţe. Ca motiv a
fost şi faptul că buna-credință este utilizată în drept foarte demult, dar poate cel
mai important că la facultățile de drept, sistemic nu se studiază, suficient de
profund, buna – credinţă, nici ca principiu, dar nici ca prezumţie, iar la practică,
din păcate, rare sunt cazurile, în care instanțele își fundamentează hotărârile,

3
exclusiv pe buna-credință. În literatura de specialitate se afirmă că sub influența
doctrinei germane și în SUA începând cu sfârșitul secolului XIX se dezvoltă
principiul bunei-credințe. Și aici, nu pot să nu afirm, de rând cu alți autori, că
principiul bunei-credințe a fost aplicat în dreptul privat roman, constând în
principal a reda voința reala a părților contractante, poziție care sa aplicat până la
începutul sec. XX. În acest sens, autorul german Zimmermann, în articolul
”Dreptul roman și cultura europeană”, ne vorbește despre recepționarea instituțiilor
din dreptul roman .

Buna credință (în latină Bona fide) este un concept juridic, care a fost fundamentat

de juristul roman Marcus Tullius Cicero și este definit în diverse moduri
în doctrinele moderne de drept.

Cea mai largă definire are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce
face este bine, conform legii.

Noțiunea de „bună-credință" nu este definită în legislație iar în literatura juridică,

ea este privită ca un grup de elemente, și anume intenția dreaptă, diligența,
liceitatea și abținerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care reprezintă o
consecință a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc onestitatea
(loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului. Prin urmare,
elementele bunei-credințe reprezintă valorile juridice corespunzătoare valorilor
morale ale onestității.

În vechiul Cod civil românesc, buna-credință era definită ca fiind "credința

posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de
lege spre a-i putea transmite proprietatea".

Noul Cod civil prevede că:

-Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să
își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele
moravuri.

4
-Buna-credință se prezumă până la proba contrară.

Având în vedere că buna-credință se prezumă totdeauna, rezultă că sarcina probei

relei-credințe îi revine celui ce afirmă existența ei.

Pentru a cunoaște dacă o persoană a acționat cu bună credință, trebuie avute în

vedere toate acțiunile care se referă la diligența la data încheierii actului juridic,
respectiv informarea asupra situației juridice a imobilului.

2. Definitia termenului ,, Buna-Credinta ’’

Pornind de la cele inserate mai sus, ilustrăm că, buna credință rezidă în
convingerea intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii;
obligaţie de comportare conform cu regulile de convieţuire, care revine părţilor la
încheierea şi executarea unui act juridic în general, sau, a unui contract în special.

Termenul bună – credinţă nu are una şi aceiaşi semnificaţie, Codul civil utilizând-
ul în calitate de principiu, dar şi în calitate de prezumţie. La fel și doctrina susține
ideea precum că buna credință este și o prezumție dar și un principiu al dreptului
civil . Unii autori susțin ideea precum că buna credință urmează a fi analizată în
sens obiectiv și în sens subiectiv .

3.Principiul bunei-credinţe

Persoanele fizice şi juridice trebuie să-şi exercite drepturile şi să

execute obligaţiile cu bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă pînă la
proba contrară .

5
În ceea ce urmează, ne vom preocupa de principiul bunei-credinţe în dreptul
obligaţional, nu înainte de a defini acest principiu, care după 1 martie 2019, pe
bună dreptate, poate fi atribuit la categoria principiilor fundamentale ale dreptului
civil.

Codul civil, în art. 1 intitulat „Principiile legislaţiei civile” alin. 1, dispune că

„Legislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la
raporturile reglementate de ea, protecția vieții intime, private și de familie,
recunoașterea inviolabilităţii proprietăţii, a libertăţii contractuale, protecția bunei-
credințe, protecția consumatorului, recunoașterea inadmisibilităţii imixtiunii în
afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a
restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare a lor de către
organele de jurisdicție competente”. Putem observa careva modificări în conținutul
acestei norme comparativ varianta de până la 1 martie 2019. Diferența, care ne
interesează, se referă la ”protecția bunei-credințe”, care nu exista în varianta veche.
Înseamnă acest lucru oare, că până la 1 martie 2019, nu puteam vorbi despre
existența principiului bunei-credințe în Codul civil. Desigur că nu, fiindcă fostul
art. 9  dispunea că ”Persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice
civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă,
în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Buna-
credinţă se prezumă până la proba contrară”. De altfel, această prevedere legală nu
a suferit nici o modificare, același lucru fiind prevăzut în art. 10 Cod civil.
Includerea principiului protecției bunei-credințe, in conținutul art. 1 din Codul
civil, odată în plus semnifică importanța acestui principiu al dreptului civil. Pe de
altă parte Codul civil din 1964, nu conținea careva prevederi care ar fi impus
concluzia existenței principiului bunei-credințe în acel Cod civil.

4. Tangenta cu alte Coduri civile

În plan comparat, remarcăm faptul că majoritatea Codurilor civile adoptate în
ultima perioadă de timp, mai mult sau mai puțin, conțin referințe dedicate bunei-

6
credințe, în unele coduri buna-credință fiind considerată un principiu al dreptului
civil, în altele nu. Astfel, art. 14 din Codul civil Român dispune ” Orice persoană
fizice sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute
obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi
cu bunele moravuri”.  Codul civil al Ucrainei în art. 3 enumeră printre principii și
principiul bunei-credințe. La fel, Codul civil al Federației Ruse, în art. 1 alin. 3
prevede  că la stabilirea, exercitarea și protejarea drepturilor civile și executarea
obligațiilor  civile, participanții la relațiile civile trebuie să acționeze cu bună-
credință. Art. 8 alin. 4 din Codul civil, al Kazahstanului  stipulează că cetățenii și
persoanele juridice trebuie să acționeze cu bună-credință în exercitarea drepturilor
lor, respectând în mod rezonabil și corect cerințele cuprinse în legislație, principiile
morale ale societății. Fac referire la principiul bunei-credințe și Codul civil olandez
în art. 11-13, dar și Codul civil al Georgiei în art. 8 și 361. Referințe cu privire la
buna-credință sunt cuprinse și în Codul civil francezi dar și Codul civil german.
Astfel,  ultima propoziție din art. 1134 a Codului civil francez dispune că
înțelegerea urmează a fi executată cu bună-credință, iar secțiunea 242 a BGB
prevede că debitorul este obligat să execute obligația cu bună-credință, luând în
considerare practicile obișnuite. La fel și secțiunea 157 din BGB dispune că
contractele trebuie să fie interpretate în conformitate cu bună-credință, luând în
considerare practica obișnuită. În acest sens, putem observa că textul acestor
articole din Codul civil francez și BGB nu impun concluzia că am fi în prezența
unui principiu al dreptului civil numit principiul bunei-credințe. Art. 1134 din
Codul civil francez, respectiv secțiunea 242 din BGB se referă la aplicarea bunei-
credințe în raporturile contractuale. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm, că
jurisprudența din aceste țări a mers cu mult mai departe, făcând posibilă aplicarea
bunei-credințe și în cadrul altor instituții de drept civil.

7
5.Codul civil al Republicii Moldova
Revenind la reglementările actuale din Codul civil al Republicii Moldova,
susținem că buna-credință constituie un principiu fundamental al dreptului civil.
Unii autori susțin că buna-credință nu ar fi un principiu al dreptului, acesta fiind
influențat de morală . În opinia noastră, buna-credință este un principiu al dreptului
civil fiindcă are o reglementare expresă în art. 1, 11 din Codul civil.

În corespundere cu art.21 intitulat „Motive absolute de nulitate” alin.(1) lit.b) din

Legea RM privind protecția mărcilor, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova
la 29.02.2008 (în continuare – Legea nr.38/2008), „Marca este declarată nulă în
urma unei cereri de anulare, depuse la Curtea de Apel Chişinău, sau a unei cereri
reconvenţionale într-o acţiune de apărare a drepturilor, depuse la aceeaşi instanţă,
dacă: solicitantul a acţionat cu rea credinţă (sublinierea ne aparține – n.a.) în
momentul depunerii cererii de înregistrare a  mărcii”.

În efortul de precizare a semnificaţiei relei credinţe în această ipoteză, acelaș

articol din  Legea nr.38/2008 prevede că, „Marca se consideră ca fiind înregistrată
cu rea credinţă în cazul în care, la momentul depunerii cererii de înregistrare a ei,
solicitantul ştia sau putea şti despre existenţa, inclusiv în străinătate, a unei astfel
de mărci ce se bucură de renume în ţara de origine şi este promovată în Republica
Moldova sau se negociază o astfel de promovare”.

De asemenea, se impune atenției prevederea (art.21 alin.(1) lit.b) din Legea

nr.38/2008)  potrivit căreia, „La anularea mărcii pe motivul înregistrării ei cu rea
credinţă se va ţine cont în special de faptul dacă marca înregistrată este utilizată
pentru produse care generează conflict cu o altă marcă sau dacă titularul mărcii
înregistrate utilizează marca doar în scop de blocaj”.

Mentionam faptul ca in doctrina juridică s-a decelat opinia potrivit căreia, „este de

rea credință persoana care, exercitându-și dreptul de a înregistra o marcă, solicită
înregistrarea acesteia știind că există motive absolute sau relative care determină

8
nulitatea înregistrării”. În continuare, autorii citați punctează că, „practic, reaua
credință presupune intenția (sublinierea ne aparține – n.a.) de a leza drepturile altei
persone”. Pe cale de consecință, este exclus ca simpla culpă să aibă semnificaţia
relei credinţe, ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancţiunea
aplicată ar fi excesivă faţă de atitudinea comerciantului, ce nu a urmărit eliminarea,
discreditarea sau parazitarea concurenţei.

6. Standardul de conduita
Noțiunea bunei-credințe. Conform DEX- lui „BUNĂ-CREDÍNȚĂ (în opoziție
cu rea-credință) este o convingere intimă a cuiva că ceea ce face este bine;
sinceritate, onestitate. De bună-credință = sincer, cinstit, onest”.

 Noțiunea legală a bunei credințe o întîlnim în art. 11alin. 1 din Codul civil
conform căruia ”Buna-credință este un standard de conduită a unei părți,
caracterizată prin corectitudine, onestitate, deschidere și luarea în cont a intereselor
celeilalte părți la raportul juridic”. Deci, conform legiuitorului, buna-credință este
în primul rând ”un standard de conduită a unei părți”. Ce ar însemna ”standard de
conduită” ?. Dacă e să apelăm din nou la DEX, vom observa căj STÁNDARD este
o normă sau ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile,
forma etc. unui produs.  Aceasta înseamnă că ”standard de conduită” este nu
altceva decât o normă sau ansamblu de norme care reglementează conduita unui
subiect al raportului juridic civil. Codul civil, în art. 11 alin 1,  include în
conținutul ”standardului de conduită” patru elemente, după cum urmează: –

(a) corectitudine, 

(b) onestitate, 

(c) deschidere,

(d)luarea în cont a intereselor celeilalte părți la raportul juridic. 

9
Primul lucru, la care ar fi necesar să găsim răspuns ar fi, dacă toate cele patru
elemente, componente ale standardului de conduită, urmează a fi întrunite
cumulativ, pentru a fi în prezența bunei-credințe. Încercând a găsi răspuns la
această întrebare vom observa că cuvintele corectitudine și onestitate, conform
DEX-lui, sunt sinonime, iar deschidere nu poate considerat un termen juridic. În
opinia mea, ”corectitudine, onestitate, deschidere”, sunt trei termini, care se
completează reciproc unul pe altul și care ne permit a identifica, în fiecare caz
concret, dacă conduita persoanei poate fi considerată a fi de bună sau de rea-
credință. Respectiv, nu vom fi în prezența bunei-credințe în situația în care o parte
a acționat în contradicție cu declarațiile pe care le-a făcut anterior sau cu
comportamentul pe care l-a avut anterior în cazul în care cealaltă parte, în
detrimentul său, s-a bazat în mod rezonabil pe acele declarații sau acel
comportament (art. 11 alin. 2 din Codul civil). Deci, am putea afirma că nu
este corect, onest dacă ai acționat în contradicție cu declarațiile și comportamentul
pe care le-a făcut anterior. În sfârșit, dar poate cel mai important, este cel de-al
patrulea element al ”standardului de conduită”, care se referă la ”luarea în cont a
intereselor celeilalte părți la raportul juridic”. Fără a intra în prea multe detalii,
reamintim faptul că raporturile civile se bazează și pe principiul recunoașterii
egalității participanților la aceste raporturi. Este evident că într-un raport juridic
părțile au interese reciproce, care nu pot fi neglijate, iar atunci când o parte
neglijează interesele celeilalte părți, se pot afecta drepturile celeilalte părți. În
opinia mea, acest element al bunei-credințe, adică”luarea în cont a intereselor
celeilalte părți la raportul juridic”, poate să-i permită judecătorului, în anumite
circumstanțe, să aplice principiul bunei-credințe în detrimentul unui text de lege,
care face în mod evident și disproporționat să afecteze interesele celeilalte părți a
raportului juridic civil.

Noțiunea propusă. Avînd în vedere conținutul art. 11 din Codul civil, care conține
elementele definitorii ale bunei-credințe, consider că prin buna-credință, ca
principiu al dreptului civil, noi înțelegem acel standard de conduită a unei părți a

10
raportului juridic civil, caracterizată prin corectitudine, onestitate, deschidere și
luarea în cont a intereselor celeilalte părți la raportul juridic, ce presupune că
această parte să nu acționeze în contradicție cu declarațiile pe care le-a făcut
anterior sau cu comportamentul pe care l-a avut anterior în cazul în care cealaltă
parte, în detrimentul său, s-a bazat în mod rezonabil pe acele declarații sau acel
comportament.

11
Concluzie
In concluzie putem afirma ca că orice persoană își exercită drepturile și libertățile
cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile altora. În virtutea celor
expuse, este firesc ca prin lege să se prevadă anumite limite, enumerîndu-se
cazurile în care informaţia nu poate fi adusă la cunoștinţa publicului, deoarece ar
putea să prejudicieze drepturile, interesele legale și măsurile de protecţie ale
cetăţenilor

12
Bibliografie
1. Reinhard Zimmermann, Dreptul roman și cultura europeană, // Liber
Amicorum, LIVIU POP, Editura Universul Juridic, București, 2015.

2. https://dexonline.ro/definitie/bun%C4%83-credin%C8%9B%C4%83

3. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.111-115/451.

4. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 1994, L 011.

5. Decizia Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii

Supreme de Justiţie din 12.06.2012 pe dosarul nr.2ra-
1252/12. http://jurisprudenta.csj.md/search_col_civil.php?id=1234 (vizitat
10.03.2015).

6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Bun%C4%83_credin%C8%9B%C4%83

13