1

2
 (coordonatori)
Vasile Tabără, Stelian Scăunaş
Iulia Crăciun, Nicoleta Munteanu

Ştiinţe politice,
relaţii internaţionale
şi studii de securitate
Volumul I

Ştiinţe politice

Relaţii internaţionale şi studii europene

Editura Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu

Sibiu, 2010

3
 Copyright © 2009, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

ISBN 978-973-739-990-8; 978-973-739-991-5

550324 Sibiu, Calea Dumbrăvii 34

Tel. / Fax: +40-0269-422169
E-mail: sprise@ulbsibiu.ro
Web: http://spriss.ulbsibiu.ro/

Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului acestei lucrări

este posibilă numai cu acordul prealabil scris al coordonatorilor.

Autorii articolelor din volumul de faţă îşi asumă întreaga răspundere asupra conţinutului.

4
 CUPRINS:

LUCRĂRI ÎN PLEN
Complementaritatea viziunilor de securitate ale NATO şi UE, prof.univ.dr.gl.lt. Teodor
Frunzeti, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti .............................. ….9
Relaţia putere-opoziţie în contextul câmpului politic din Republica Moldova,
prof.univ.dr.hab Victor Saca, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi
Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ..... ...22
Cyberattaks – cea mai nouă provocare a securităţii pentru guverne şi corporaţii, drd.
Oana Antonia Colibăşanu, STRATFOR ...................................................................... ...33
Politique et developpement durable: quand le pouvoir manipule l`opinion en invoquant la
science, prof.univ.dr. Marc Chesnel, Academie des Belles-Lettres, Sciences et Arts de
La Rochelle, France………............................................................................................. ...41
Ethnic minorities’ political and non-political participation in the political and social life
in Serbia, with a focus on the Romanian population, Ph.D. Biljana Ratković Njegovan,
Faculty of Tehnical Sciences, University of Novi Sad, Serbia, Ph.D. Drago Njegovan,
Museum of Vojvodina, Novi Sad, Serbia ....................................................................... ...48

ŞTIINŢE POLITICE
Răspunderea disciplinară în administraţia publică, conf.univ.dr. Vasile Tabără,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............. ...59
Activitatea social-politică a minorităţilor naţionale din Basarabia în anii 1917/1918-1992
şi 1989-1994, conf.univ.dr. Rodica Svetlicinâi, conf.univ.dr. Tatiana Turco, Facultatea
de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din
Moldova, Chişinău, Republica Moldova ........................................................... .................65
Drepturile militarilor sub aspect politologic, conf.univ.dr. Constantin Manolache,
Institutul Militar al Forţelor Armate ale Republicii Moldova ......................................... ...74
Relaţiile publice în sistemul comunicării politice: deosebiri şi afinităţi cu propaganda şi
publicitatea politică, conf.univ.dr. Aurelia Peru Bălan, Facultatea de Relaţii
Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova,
Chişinău, Republica Moldova ......................................................................................... ...78
Prezidenţialism versus Parlamentarism în context est-european, lect.sup.univ.dr. Vasile
Andrieş, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ................................. ...92
Clivajul stânga-dreapta în România postcomunistă, lect.univ.dr. Iulia Crăciun,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............. .102
Marea Britanie – bipartidism imperfect? lect.univ.dr. Iulia Crăciun, Facultatea de Ştiinţe
Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............................................... .108
Soluţionarea conflictului transnistrean: poziţiile partidelor politice din Republica
Moldova, lect.univ.dr.sup. Igor Bucătaru, coord.prg. Andrei Volentir, cerc.sup. Oleh
Protsyk, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ................................. .114
Aspecte ale echităţii sociale în societatea moldovenească, conf.univ.dr. Iulia Gorincioi,
Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat
din Moldova, Chişinău, Republica Moldova .................................................................... .126
Evoluţia sistemului politic al RSS Moldovenească între 1961-1965, dr. Ruslan Şevcenco,
Academia de Ştiinţe a Moldovei, Republica Moldova .................................................... .135
Valoarea literară şi conceptul politic, dr. Victoria Fonari, Universitatea de Stat din
Moldova ............................................................................................................................ .146

5
Repere ideologice actuale în Republica Moldova, lect.univ.dr. Rodica Rusu, Facultatea
de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din
Moldova, Chişinău, Republica Moldova .......................................................................... 155
Procesul de implementare a politicilor publice: dificultăţi şi instrumente, lect. Mariana
Iaţco, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative, Universitatea
de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ........................................................ 166
Diversificarea investiţiilor corporatiste – efect al ascensiunii fluxurilor economice,
asist.univ.drd. Ioana Adriana Murariu, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea
„Spiru Haret”, asist.univ.drd. Marinela Geamănu, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci,
Universitatea „Spiru Haret” .............................................................................................. 174
Normalizarea şi conformarea. Două concepte de psihologie socială aplicabile în
Exilul în căutarea speranţei, dr. Tiberiu Costăchescu, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS.............................................................. 180
Războiul şi pacea în lume în intervalul 2008-2009, dr. Tiberiu Costăchescu, Facultatea
de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............................... 182
Harta alegerilor europene din 2009. Analiza rezultatelor din perspectivă ideologică şi a
participării la vot, prep.univ. Corina Barbaros, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Iaşi ................................................................................................................................. 185
Implementarea politicilor publice în domeniul parteneriatului public-privat în Republica
Moldova, mag. Gheorghe Guţu, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi
Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ....... 194
Potenţialul migraţionist al studenţimii din Republica Moldova: stare şi probleme, mag.
Anna Gorban, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ................................. 201
Consolidarea sistemului pluripartidist din Republica Moldova: dificultăţi şi pesrpective,
mag. Ecaterina Ceban, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi
Administrative, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova ....... 208
O analiză a prerogativelor politice ale monarhilor europeni de astăzi, drd. Alexandru
Muraru, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitaea „Alexandru Ioan
Cuza” Iaşi ........................................................................................................................ 218
Promovarea principiului non-discriminării în Europa, prep.univ.drd. Ana Maria
Popovici, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi ..................................................... 228
Puterea şi opoziţia în Republica Moldova: evoluţie, probleme, perspective, drd. Irina
Nicolaev, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova
................................................................................................................................. 232
Consideraţii privind viitorul populaţiei României, Mirela Maria Mocanu, masterand,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............. 239
Consideraţii privind demopolitica-problema populaţiei, Raluca Dumitru, masterand,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............. 247
România rurală şi Europa urbană, Daniela Stoian, masterand, Facultatea de Ştiinţe
Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............................................... 256
Dinamica fenomenului migraţionist în Uniunea Europeană, prep.univ. Elena Simona
Vrânceanu, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice, Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza" ........................................................................................................................ 262

RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE

Obsesia pedepsei cu moartea la români – între mecanismul represiv medieval şi
exigenţele europene actuale, prof.univ.dr. Stelian Scăunaş, Facultatea de Ştiinţe
Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............................................. 270

6
Dinamica existenţei conflictelor politice regionale din Republica Moldova: realităţi şi
perspective, lect.univ.dr. Nicolai Ţveatcov, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe
Politice şi Administrative, Universitatea de Stat din Moldova ....................................... 279
Abordări comparative ale dezvoltării internaţionale-excepţionalismul cinez, drd. Victor
Poede, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi .......................................................... 288
Diplomaţia – artă sau meserie?, dr. Elena Şerbănescu, Ministerul Afacerilor Extene 300
Declinul în investiţiile străine directe, prof.univ.dr. Mihail Gheorghe, Universitatea
„Spiru Haret” Braşov ...................................................................................................... 305
România şi independenţa Kosovo, lect.univ.dr. Ştefan Pop, Ministerul Administraţiei şi
Internelor ......................................................................................................................... 310
Consideraţii asupra teoriilor feministe în relaţiile internaţionale, conf.univ.dr. Paul
Duţă, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .. 322
Consideraţii privind Politica Europeană de Vecinătate, prof.univ.dr. Ion Pâlşoiu,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS, Mădălina
Zamfir, masterand Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene,
ULBS ............................................................................................................................... 329
Determinaţii ale investiţiilor străine directe, asist.univ.drd. Marinela Geamănu,
Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret” ............................................ 339
Globalizarea – oportunităţi şi efecte negative asupra economiei, asist.univ.drd. Ioana
Adriana Murariu, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret” ............ 345
Cooperarea franco-germană – motorul construcţiei europene, drd. Loredana Balteş,
Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj Napoca .................................................................... 353
Viziunea lui Gheorghe Brătianu asupra relaţiilor româno-germane în perioada
interbelică, asist.univ.drd. Graţian Lupu, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii
Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ........................................................................ 361
În ce modalitate globalizarea şi fragmentarea sunt posibile în mod simultan?, drd.
Gabriela Călburean, Facultatea de Drept, Universitatea din Montreal, Canada .......... 370
Importanţa corporaţiilor transnaţionale în economia mondială actuală, asist.univ.drd.
Marinela Geamănu, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea „Spiru Haret”,
asist.univ.drd. Ioana Adriana Muraru, Facultatea de Ştiinţe şi Bănci, Universitatea
„Spiru Haret” ................................................................................................................... 377
România în contextul relaţiilor internaţionale în perioada celui de-al doilea război
mondial, drd. Viorel Georgian Dumitru, Facultatea de Stiinţe Umaniste, Universitatea
“Valahia”, Târgovişte ..................................................................................................... 382
Ucraina – “tablă de şah” între Rusia, SUA şi UE, Maria Dimineţ, Revista “Axa”,
Republica Moldova ......................................................................................................... 392
Marea neagră în epicentrul atenţiei, Eduard Bumbac, Centrul Promarshall, Republica
Moldova .......................................................................................................................... 397
Eurasiatismul post-sovietic, alternativa atlantismului, Laurenţiu Iordache, masterand,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............ 401
Consideraţii privind politica externă a României, Octavian Tache, masterand, Facultatea
de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............................. 407
Consideraţii privind Dreptul Internaţional al Energiei (DIE). dr. Mădălina Virginia
Antonescu, Institutul Diplomatic Român ....................................................................... 416
Conceptul de „domeniu public internaţional al energiei”, dr. Mădălina Virginia
Antonescu, Institutul Diplomatic Român ....................................................................... 423
Aplicarea politicilor de dezvoltare durabilă în transportul rutier. Transportul rutier din
perspectiva globalizării, drd. Vlad Iordache, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............................................................ 430

7
Incompatibilităţile şi interdicţiile diplomaţilor, Oana Gherge, masterand, Ministerul
Afacerilor Externe ........................................................................................................... 435
Actorii africani – statele şi societăţile sociale multinaţionale, Simona Cohen, masterand,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............ 440
Consideraţii privind resursele continentului african, Maria Constantin, masterand,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............ 450
Spaţiul Caucazo-Caspic, Silvestru Ilaş, masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii
Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ........................................................................ 457
Spaţiul Central şi Sud-Estic European, Daniel Pisică, masterand, Facultatea de Ştiinţe
Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS .............................................. 463
Fenomenul migraţiei în Uniunea Europeană, drd. Petrişor Dumitrescu, Ministerul
Afacerilor Externe ........................................................................................................... 471
Originile şi evoluţia euroatlantismului, drd. Răzvan Drăguleţ, masterand, Facultatea de
Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ................................... 480
Consideraţii privind Politica Europeană de Vecinătate, Mădălina Zamfir, masterand,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, ULBS ............ 487

8
 LUCRĂRI ÎN PLEN

COMPLEMENTARITATEA VIZIUNILOR DE SECURITATE ALE NATO ŞI UE

SECURITY VISIONS COMPLEMENTARITY OF NATO AND EU

General-locotenent prof. univ. dr. Teodor Frunzeti

Rectorul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”

Abstract:
NATO took bith as a political-military aliance having the purpose to Protect
Occidental Europe in fron of sovietic threats. Since Cold War till ourdaya, the international
security medium has known a series of changes which determinated redefinition of
organization „raison d’être”, though without involvment and changing it role of euroatlantic
space security guarantor.Concurrently with NATO evolution, European Union has developed
its own security and defence diemension, in formal cadre of PESA.
The context of those two organizations development, the concern area almost the
same, have made that these two organizations to develop visions under the complementary
security, which determine a similar character and efforts to manage this issue. This papar
thas the objective to identify the elements which disclose the NATO and EU security visions
evolution, based on complementarity principle.
Keywrds: strategic concept; „Berlin Plus”Accord; cooperation; difficulties; risks;
threats; mission

1. Consideraţii preliminare

Mediul internaţional de securitate este marcat, în secolul XXI, de fenomenul

globalizării. Generată de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor, în special, în domeniul
transporturilor şi comunicaţiilor, globalizarea a condus la apariţia unor procese de contracţie a
timpului şi a spaţiului, de estompare a relevanţei graniţelor naţionale, ceea ce influenţează
considerabil evoluţia mediului de securitate internaţional. Deşi statele rămân principalii actori
ai sistemului internaţional, alături de acestea acţionează o serie de actori non-statali, care au
ajuns să constituie, pe arena internaţională, voci cel puţin la fel de sonore ca cele ale actorilor
statali.
Deşi tipologia actorilor non-statali este foarte diversă (organizaţii non-guvernamentale,
grupuri etno-naţionale, corporaţii multinaţionale, organizaţii teroriste), ne vom referi în
continuare la organizaţiile interguvernamentale, în speţă, la Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord şi la Uniunea Europeană. Modul în care aceste două organizaţii se
raportează la mediul internaţional de securitate, obiectivele lor strategice, mijloacele de a le
atinge sunt relevante pentru modul în care statele care le alcătuiesc se raportează la evoluţia
acestuia. Viziunile de securitate ale celor două instituţii au fost şi sunt în continuare marcate
de viziunile naţiunilor care le compun, în special a celor cu valenţe de mari puteri, şi, în
acelaşi timp, au influenţat modul în care statele lor membre şi-au gândit strategiile de
securitate naţională.
Faptul că NATO şi UE au un număr destul de mare de state membre comune şi că
marea lor parte sunt legate de un fundament cultural şi axiologic comun fac ca aria lor de
interes să se suprapună. Totodată, la baza creării celor două organizaţii a stat un set de comun
de valori precum libertatea, democraţia, statul de drept, respectul drepturilor omului iar, pe
parcursul existenţei lor, s-au concentrat asupra evitării apariţiei unui conflict armat pe
continentul european. În plus, noile riscuri şi ameninţări la adresa securităţii sunt într-o

9
majoritate covârşitoare de natură transfrontalieră, ceea ce impune conjugarea eforturilor
acestora în ce priveşte abordarea lor, astfel încât acţiunile NATO şi UE să fie ghidate de
principiul complementarităţii. Practic, încă de la formarea lor, cele două organizaţii au
contribuit într-o măsură covârşitoare la menţinerea şi consolidarea unui climat de securitate
stabil pe continentul european. Dată fiind suprapunerea ariei de interes strategic, au fost făcute
eforturi considerabile ca acţiunea lor să fie una complementară. Totuşi, există voci în mediile
academice şi politice care susţin că dezideratul complementarităţii în ce priveşte relaţiile
NATO-UE nu este încă complet atins, ci, dimpotrivă, organizaţiile mai au de parcurs mulţi
paşi până la stabilirea unui astfel de raport. Spre exemplu, s-a afirmat că, la un deceniu de
exsitenţă a PESA, media cheltuielilor europene pentru securitate a scăzut, iar NATO a
beneficiat de un grad foarte redus de complementaritate din partea Uniunii, existând încă
numeroase întrebări referitoarte la motivaţia Uniunii pentru a-şi dezvolta şi afirma o identitate
militară1.
Raporturile NATO-UE, din perspectiva apărării, sunt reglementate prin Acordurile
„Berlin Plus” (decembrie 2002), acorduri care au fost menite să clarifice relaţia lor, stabilind
faptul că: a) UE are acces la capacităţile de planificare ale NATO, în vederea derulării unor
misiuni militare; b) capacităţile şi mijloacele colective ale Alianţei, inclusiv structurile de
comandă şi control şi flota AWACS, destinată avertizării timpurii, sunt disponibile pentru
UE; c) se vor identifica opţiunile UE de comandă pentru locţiitorul comandantului suprem
NATO din Europa, pe timpul derulării unei operaţiuni UE cu recurs la mijloacele şi
capacităţile NATO. Astfel, relaţia dintre PESA şi NATO nu mai reprezenta o problemă de
coordonare, ci şi una de complementaritate, pentru că, prin această politică, UE îşi dezvolta
propriile capacităţi militare şi politice în materie de securitate şi apărare. Era, prin urmare, de
aşteptat ca şi Uniunea să îşi sporească angajamentul în ce priveşte securitatea spaţiului
european, prin îmbunătăţirea propriilor capabilităţi. Totuşi, complementaritatea s-a dovedit, în
timp, dificil de atins, deşi este greu de găsit un document oficial al organizaţiilor care să nu
menţioneze dorinţa dezvoltării unei astfel de relaţii. Deşi cooperarea potrivit „Berlin Plus” era
gândită pentru a contribui la clarificarea relaţiei NATO-PESA, ea „nu a funcţionat satisfăcător
din cauza unor probleme legate de faptul că nu toate statele membre NATO sunt şi membre
UE”2.
Pe de altă parte, existenţa unui parteneriat între cele două organizaţii este de
netăgăduit, la fel ca şi importanţa pe care el o comportă atât în viziunea NATO, cât şi în cea a
UE. La fel de clară este şi menţinerea rolului de garant al securităţii europene de către Alianţă,
actor care dispune de toate mijloacele necesare asumării unei asemenea responsabilităţi.
Totuşi, rolul UE în ce priveşte partea civilă a managementului crizelor nu poate fi trecută cu
vederea. Uniunea a dovedit utilitatea expertizei în reconstrucţia instituţiilor, în reformele
sectorului public, a justiţiei, a poliţiei, reuşitele în ce priveşte edificarea statului de drept etc.
Aşadar, până în acest moment, complementaritatea NATO-UE în managementul crizelor a
funcţionat cel puţin dintr-un punct de vedere. NATO a venit cu expertiză militară, iar UE cu
una civilă, dovedindu-şi calitatea de actor civil în relaţia transatlantică. Explicaţia acestei stări
de fapt poate fi identificată în evoluţia organizaţiilor, în faptul că NATO este o alianţă
politico-militară, iar UE o organizaţie de integrare economică şi politică. Prin urmare, era
firesc ca prima să îşi dezvolte componenta militară mai mult, iar cea de-a doua pe cea civilă.

1
Sally McNamara, Shaping the NATO-EU Relashionship: What the U.S. must do, 8th October 2008, disponibil
on-line la http://www.heritage.org/Research/Reports/2008/10/Shaping-the-NATO-EU-Relationship-What-the-
US-Must-Do.
2
European Parliament, Session Document, A6-0033/2009, Report on the role of NATO in the security
architecture of EU, (2008/2197(INI)), Committee on Foreign Affairs, pp. 4-5, disponibil on-line la
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+REPORT+A6-2009-
0033+0+DOC+PDF+V0//EN

10
În ciuda acestei completări reciproce, dezbaterea asupra complementarităţii pleacă de la faptul
că ambele organizaţii şi-au dezvoltat atât instrumente civile, cât şi militare pentru menţinerea
stării de securitate, dar şi de la întrebarea dacă PESA a constituit sau nu o valoarea adăugată,
din punct de vedere militar, pentru NATO, domeniu în care este acceptat faptul că aceasta a
făcut puţine progrese.

2. Originile complementarităţii viziunilor de securitate ale NATO şi UE

NATO a luat naştere în 1949, ca răspuns la ameninţarea reprezentată de expansiunea

URSS, dar şi pentru a împiedica apariţia unor noi conflicte armate naţionaliste în Europa şi
pentru a susţine integrarea politică la nivel european3. După finalizarea Războiului Rece,
NATO a continuat să contribuie la menţinerea securităţii şi stabilităţii în Europa atât prin
primirea de noi membri în cadrul alianţei, dar şi prin dezvoltarea unei reale reţele de
parteneriat, care viza şi statele din fostul bloc sovietic. Astfel, încă de la începuturile ei,
Alianţa Nord-Atlantică a presupus un angajament al statelor membre de a se apăra reciproc în
cazul unei agresiuni armate. Prin urmare, relaţia dintre America de Nord şi Europa reprezintă
piatra unghiulară a Alianţei, care a favorizat formarea unei interdependenţe între politicile de
apărare ale statelor fondatoare, la început, şi apoi, pe măsură ce NATO s-a extins, a tuturor
statelor membre. Aceasta presupune existenţa unei viziuni comune asupra securităţii, asupra
riscurilor şi ameninţărilor la adresa acesteia, asupra mijloacelor şi instrumentelor de a o
garanta. Abordarea NATO a securităţii în secolul XXI, aşa cum este descrisă în Conceptul
Strategic din 1999, include prezervarea legăturii transatlantice, menţinerea unor capabilităţi
militare suficiente pentru a derula întreaga gamă de misiuni ale Alianţei, dezvoltarea
capabilităţilor europene în cadrul Alianţei, continuarea angajamentului faţă de prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor, dezvoltarea parteneriatelor, cooperării şi dialogului,
extinderea şi permanenta deschidere a NATO faţă de noi membri, susţinerea dezarmării, a
controlului armamentului şi a non-proliferării.
Dimensiunea de securitate şi apărare a UE a luat naştere formal relativ recent, la
Consiliul de la Cologne din 1998. Principalul instrument al Uniunii de a asigura pacea pe
continentul european a fost integrarea economică, constituirea unui cadru de dialog în care
statele membre puteau coopera în domeniul producţiei de cărbune şi oţel şi mai apoi şi în alte
ramuri ale economiei. Cooperarea statelor membre de atunci în acest areal nu avea drept ţel
doar integrarea exclusiv în această sferă, ci comporta şi implicaţii în domeniul securităţii.
Cărbunele şi oţelul constituiau chiar materia primă pentru fabricarea de arme, ducând
finalmente la construirea unei încrederi reciproce între membrii semnatari ai primelor tratate
fondatoare ale comunităţilor economice. Mai mult, există voci4 care susţin că înfiinţarea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)5 a implicat şi un alt aspect al
securităţii la nivel european. Este vorba despre minimizarea pericolului pe care l-ar fi
constituit posibilitatea ca o Germanie sărăcită, confruntându-se cu dificultăţi de natură politică
şi socială, să se îndrepte către ideologia comunistă. Includerea ei în CECO a contribuit la
reconstrucţia acesteia, la recăpătarea siguranţei, dar şi la includerea ei într-un cadru de
cooperare unde putea fi prinsă într-un ansamblu de constrângeri, responsabilităţi şi unde putea
fi parte a unei solidarităţi internaţionale.

3
North Atlantic Treaty Organisation, Public Diplomacy Division, 60 years of NATO, 18th February 2010,
disponibil on-line la http://www.nato.int/ebookshop/nato60/NATO60_en.pdf.
4
Sylvain KAHN, Geopolitica Uniunii Europene, Editura Cartier Istoric, Chişinău, 2008, pp. 21-22
5
Tratatul de la Paris prin care se înfiinţa CECO a intrat în vigoare în anul 1952 şi a fost semnat pe o perioadă de
50 de ani. Pe cale de consecinţă, CECO a încetat să existe încă din 2002, iar responsabilităţile sale au fost
preluate de CE. Totuşi, relevanţa acestuia pentru modul de abordare european a problemelor vizând securitatea,
cel puţin în faza incepientă a organizaţiei, nu poate fi trecută cu vederea.

11
 Dezvoltarea dimensiunii de securitate şi apărare la nivel european a fost încurajată şi la
nivelul NATO. Consiliul NATO din Bruxelles, din 1994, a recunoscut importanţa definirii
clare a unei identităţi europene în ce priveşte aspectele de securitate şi apărare, iar în cadrul
Summit-ului de la Washington, din 1999, s-a adoptat formal decizia de a susţine dezvoltarea
unei asemenea identităţi. Decizia prevedea că, la nivel european, se vor dezvolta mecanisme
care vor susţine crearea de capacităţi proprii pentru a conduce operaţiuni proprii sub controlul
politic preconizat al Uniunii Europene Occidentale (UEO). Aceasta exista încă din 1948, însă
securitatea europeană a fost asigurată de facto în timpul şi după Războiul Rece de către
NATO. Tratatul de la Maastricht (1992) şi cel de la Amsterdam (1997) au dus la formarea
treptată a Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), ca efect al dorinţei europenilor de
a-şi permite să consolideze contribuţia lor la misiunile Alianţei, dar şi de a-şi putea asuma o
responsabilitate mai mare în apărarea şi securitatea comună. În plus, la Summit-ul de la
Washington (1999), liderii NATO au decis să susţină PESA, având la bază principiul
consultărilor mutuale, al cooperării şi transparenţei. Astăzi, principalul instrument al UE în ce
priveşte securitatea şi apărarea este constituit de PESA, „braţul armat” al PESC. Diferenţa de
bază dintre UEO şi UE este faptul că cea din urmă nu este o alianţă militară (deosebire
valabilă şi în relaţia PESA-NATO), ci o organizaţie de integrare politică, ceea ce presupune
că Uniunea va comporta şi o greutate mai mare din punct de vedere economic, politic,
diplomatic. În ceea ce priveşte aspectele de securitate, am putea considera că natura diferită a
celor două organizaţii duce la viziuni complementare, care pot contribui în mod real la
abordarea comprehensivă a securităţii din perspectiva dimensiunii militare şi non-militare.
Totodată, nu trebuie trecut cu vederea rolul pe care NATO l-a jucat în crearea
dimensiunii europene de securitate şi apărare, prin dezvoltarea unei Identităţi Europene de
Securitate şi Apărare (European Security and Defence Identity – ESDI), care să poată face
faţă cerinţelor statelor europene în materie de securitate, dar care să contribuie şi la
consolidarea securităţii Alianţei. Faptul că europenii au dorit să îşi asume un rol mai
important în acest domeniu poate fi determinat atât de dorinţa lor de a se afirma mai puternic
pe plan internaţional în cadrul formal al UE6, fie de cea de a consolida relaţia transatlantică în
întregul ei7. ESDI a constituit, prin urmare, atât o parte integrantă a eforturilor de adaptare a
structurilor militare şi politice ale NATO, dar şi un puternic element de dezvoltare a Uniunii
Europene. Este totuşi important de menţionat faptul că ESDI a fost un proiect militar al
NATO, menit să rezolve anumite probleme structurale şi politice în cadrul comunităţii
euroatlantice, iar conturarea PESA, după războiul din Kosovo, nu a fost doar un proiect
militar al NATO, ci şi o parte a proiectului politic european8. Practic, diferenţa dintre ESDI şi
PESA rezidă în aceea că PESA făcea parte din politica pe termen lung a UE, bazată pe
credinţa că aceasta ar trebui să îşi asume un rol pe scena internaţională corespunzător
dimensiunii şi resurselor sale. Mai mult, acest proiect a fost sprijinit şi de Statele Unite în
virtutea unei credinţe a „împărţirii responsabilităţilor” în materie de securitate, principiu care
se referea mai mult la resurse, păstrând leadership-ul politic şi strategic american.
Astfel, în ce priveşte principiul cooperării cu partenerii şi cu organizaţiile
internaţionale, cooperarea cu UE ocupă un loc deosebit de important pentru că aceasta a
evoluat, în ce priveşte securitatea şi apărarea, cu susţinerea directă a NATO, iar
complementaritatea este mai uşor de obţinut în această relaţie. Astfel, în 1994, şefii de state şi

6
Petre DUŢU, Mihai Ştefan DINU, Politica Europeană de Securitate şi Apărare – cadrul de manifestare şi
dezvoltare a intereselor de securitate naţională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2007, pp. 8-9.
7
Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, Office for Information and Press, Manualul NATO, Belgia, Bruxelles,
2001, p. 63.
8
Stuart CROFT, Joylion HOWORTH, Terry TERRIFF, Mark WEBBER, NATO’s Triple Challenge, în
International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), vol. 76, nr. 3, 2000, pp. 503.

12
de guverne ale statelor membre a NATO au avut o atitudine pozitivă faţă de intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht şi lansarea UE ca mod de a întări pilonul european al
Alianţei, care permitea statelor membre europene să aibă o contribuţie coerentă la securitatea
europeană. Această atitudine a fost favorabilă şi datorită faptului că relaţia NATO-UEO s-a
bazat pe transparenţă şi complementaritate. În plus, decizia prefigurată la Helsinki, în 1999,
prin care UE îşi afirma intenţia de a absorbi UEO în viitorul apropiat şi de a crea un corp de
reacţie rapidă care să poată îndeplini misiuni de menţinere a păcii şi de management al
crizelor regionale, dar şi de a stabili structuri de luare a deciziilor (Comitetul Politic şi de
Securitate, Comitetul Militar, Statul Major Militar) au determinat o schimbare majoră în
evoluţia aranjamentelor europene de securitate. ESDI fusese gândită ca separabilă de NATO
însă nu separată.
Prin urmare, un set de valori comune împărtăşite de toţi membrii celor două
organizaţii, faptul că majoritatea statelor membre NATO sunt astăzi şi membre ale UE,
implicarea activă a NATO în garantarea securităţii europene, susţinerea pe care UE a primit-o
din partea NATO în ce priveşte dezvoltarea mecanismelor şi capabilităţilor necesare
gestionării aspectelor de securitate şi apărare duc la formularea unor viziuni de securitate
similare la nivelul celor două instituţii inter-guvernamentale. Totodată, având în vedere
cooperarea, consultarea la nivel politic dintre cele două, colaborarea lor a fost marcată şi de
un efort constant de a evita suprapunerea funcţiilor, ceea ce face ca modul de raportare la
mediul de securitate să fie similar, dar abordările lor să fie complementare, fenomen care
emerge atât din specificul fiecărei organizaţii în parte, cât şi din diferenţele în ce priveşte
dezvoltarea elementelor de putere.
Poate că cele mai elocvente documente care fac vorbire despre viziunile strategice ale
celor două organizaţii sunt Tratatul de la Washington (4 aprilie 1949), Conceptul Strategic al
Alianţei9 (24 aprilie 1999), declaraţiile care au urmat summit-urilor organizate la nivelul
NATO şi Strategia Europeană de Securitate pentru UE (12 decembrie 2003), cunoscută şi sub
numele de „Strategia Solana” sau „O Europă sigură într-o lume mai bună”10, dar şi acordurile
încheiate între UE şi alţi actori internaţionali. Deşi documentele mai sus menţionate sunt încă
în vigoare, trebuie luat în considerare faptul că ele sunt în curs de revizuire, dat fiind că atât la
nivelul NATO cât şi la cel al UE a fost constatată necesitatea elaborării unor noi concepte
strategice/strategii de securitate, din cauza unor mutaţii ale mediului internaţional de
securitate. Totuşi, dat fiind că acestea stau încă la baza raportării celor două la mediul de
securitate, vom porni analiza noastră de la actele mai sus menţionate.

3. Promovarea stabilităţii în Europa

Pentru a menţine şi promova stabilitatea pe continentul european, organizaţiile în

discuţie au utilizat strategii similare, bazate pe două axe principale – extinderea şi
parteneriatul. Integrarea de noi membri şi angrenarea într-o formă lărgită de cooperare a
statelor care nu erau pregătite pentru integrare au constituit mijloace de propagare a securităţii
şi stabilităţii pe continentul care fusese măcinat de războaie până cu un secol în urmă.
Extinderea reprezintă un instrument eficient pentru edificarea solidarităţii între statele
membre şi pentru eliminarea posibilităţii de recurgere la conflict armat pentru rezolvarea
eventualelor conflicte apărute între acestea.
Faptul că UE şi NATO, plecând de la un set de valori şi interese comune, de la o
percepţie comună asupra securităţii, au reuşit, prin politicile de extindere, să genereze
stabilitate şi securitate este vizibil în evoluţia statelor care le-au devenit membre, dar şi în cea

9
Actul este disponibil în variantă on-line la http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm.
10
Documentul este disponibil în varianta on-line la
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/031208ESSIIRO.pdf

13
a statelor cu care organizaţiile în discuţie au încheiat acorduri de parteneriat. Astăzi, NATO şi
UE împart 21 de state membre comune. Extinderea este un domeniu în care organizaţiile în
discuţie s-au completat reciproc bine. Istoria recentă a continentului european dovedeşte că
aderarea unor state la NATO a constituit un pas către primirea statutului de stat membru al
Uniunii, sau că, pur şi simplu, UE a întreprins aproximativ aceiaşi paşi în politica extinderii ca
şi Alianţa, ceea ce explică numărul mare de state membre comune.
Statutul de stat membru NATO şi UE a ajuns să reprezintă o garanţie pentru
stabilitatea, dezvoltarea economică şi politică a statelor. Prin procedura de aderare, care
presupune susţinerea statelor candidate pentru a atinge criteriile de aderare, cele două
organizaţii au reuşit să contribuie activ la modernizarea şi dezvoltarea unor state democratice
stabile pe continentul european. Extinderea este, în ambele cazuri, un instrument eficient
pentru a menţine şi promova stabilitatea şi securitatea în zona de interes. Prin prosperitatea şi
oportunităţile care le sunt oferite statelor membre, organizaţiile au devenit atractive şi pentru
statele din proximitatea apropiată, ceea ce contribuie la orientarea acestora către dezideratul
integrării.
Spre exemplu, în cazul Balcanilor de Vest, integrarea euroatlantică a devenit ultimul şi
cel mai greu pas de făcut pentru a obţine garanţia stabilităţii în regiune. Atât NATO, cât şi UE
au inclus statele în cauză în programe de pre-aderare, MAP (Membership Accession Plan), în
cazul NATO, respectiv Acorduri de Stabilizare şi Asociere în cazul UE. Aderarea şi
integrarea presupun atingerea unor obiective, implementarea unui anumit set de reforme care
duc la concordanţa dintre statul aspirant cu statele membre în ce priveşte nivelul de dezvoltare
şi de modernitate. Cu excepţia Croaţiei şi Albaniei, care au devenit membre NATO în 2009,
statele vest-balcanice mai au de făcut progrese către primirea lor în clubul euroatlantic şi
european, dar marea reuşită a NATO şi UE în regiune constă în reducerea la maximum a
probabilităţii emergenţei unui conflict armat în acest spaţiu. Deşi cele mai recente conflicte
balcanice, din ultimul deceniu al secolului XX, au demonstrat lacunele UE în materie de
securitate şi apărare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, importanţa NATO ca furnizor de
securitate, putem aprecia că ambele organizaţii au avut contribuţii deosebit de valoroase, fără
de care Balcanii de Vest nu ar fi atins nivelul de stabilitate din zilele noastre. În plus,
integrarea euroatlantică ocupă şi pentru aceste ţări primul loc între obiectivele al politicii
externe, dar şi principalul domeniu în care cooperarea dintre ele este posibilă.
Complementaritatea măsurilor întreprinse de NATO şi UE în acest areal a contribuit la
edificarea actualei stări de fapt din regiune.
Alături de politicile de extindere, cele două organizaţii implementează şi politici de
parteneriat, care contribuie la promovarea şi menţinerea unui climat de stabilitate şi
prosperitate în apropierea graniţelor statelor membre. Astfel, NATO implementează o politică
a parteneriatului care constă în promovarea unor ample relaţii de cooperare şi dialog cu alte
ţări din regiunea euroatlantică, în vederea creşterii transparenţei, a încrederii reciproce şi a
capacităţii de acţiune comună. Parteneriatul este caracterizat de extinderea cooperării politice
în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA) dar şi de intensificarea cooperării
în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PfP)11. Practic, CPEA reprezintă un cadru de consultări
politice, care s-a dovedit util în ce priveşte managementul crizelor, iar PfP principalul
mecanism prin care se stabilesc legături de securitate între Alianţă şi partenerii ei, în ce
priveşte capacităţile militare şi interesele acestora12. Partneriatul a ocupat un rol important în
preocupările statelor membre NATO şi continuă să îl aibă şi în dezbaterea asupra noului
concept strategic, dezbatere care este în plină desfăşurare. Confirmarea Alianţei ca partener

11
Towards a Parthenership for the 21st Century, The Enhanced and more operational partnership - Report by
the Political Military Steering Comittee on Partnership for Peace, 25 aprilie 1999, articolul 4, disponibil on-line
lahttp://www.nato.int/cps/en/SID-C80A675F-7D0E64AA/natolive/official_texts_27434.htm?selectedLocale=en.
12
Ibidem, articolul 5.

14
global, cosolidarea parteneriatelor existente cu UE, Banca Modială, ONU, Rusia, Ucraina, dar
şi crearea unei reţele de parteneriat pe tot mapamondul constituie puncte esenţiale ale
discuţiilor referitoare la viitorul concept strategic.
O tendinţă similară identificăm şi la nivelul UE, dar, cu un accent mult mai mare pus
pe dezvoltarea economică şi a instituţiilor democratice, ca premise ale stabilităţii şi securităţii.
Relaţiile pe care UE le dezvoltă cu vecinii din proximitatea imediată, sau, mai exact,
contribuţia la construirea securităţii cu statele adiacente constituie chiar unul dintre cele trei
obiective ale Strategiei Europene de Securitate. Principalul instrument al Uniunii în acest sens
este Politica Europeană de Vecinătate (PEV), prin care UE s-a înconjurat de un „cerc de
prieteni”, cu care întreţine relaţii apropiate de cooperare. Prin PEV, sunt oferite relaţii
privilegiate în domeniul economic, al democratizării, al respectului dreptului omului, dar şi în
sfera politico-militară, prin acţiuni comune de prevenire a conflictelor, de combatere a
terorismului şi a unor mecanisme comune de management al situaţiilor de urgenţă. Totuşi,
abordarea parteneriatelor de către UE nu se rezumă doar la PEV. Uniunea a stabilit
parteneriate strategice şi cu statele din Africa, Asia, Caraibe, majoritatea având ca obiect
dezvoltarea, creşterea ecoonomică şi stabilitatea13.
La finalul anului 2008 şi începutul lui 2009, UE a întreprins demersuri pentru întărirea
parteneriatului cu statele din estul graniţelor sale, iniţiativă cunoscută sub numele de
Partneriatul Estic14. Dat fiind că securitatea, stabilitatea, dezvoltarea statelor din această zonă
poate avea un impact mare asupra Uniunii, aceasta şi-a propus ca, prin acest parteneriat, să
consolideze cooperarea cu acestea în domeniul economic, al liberalizării vizelor şi implicit, în
eforturile de a combate imigraţia ilegală, dar şi în promovarea democraţiei şi bunei guvernări,
a securităţii energetice şi de mediu.
Observăm că, spre deosebire de abordarea NATO, UE pune un accent mult mai mare
pe partea de cooperare în sfera economică şi a sprijinului dezvoltării democratice a statelor
vizate. Totuşi, nu putem trece cu vederea că, asigurând un climat de stabilitate politică,
economică în imediata sa vecinătate, UE îşi creşte sieşi gradul de securitate15.

4. Definirea riscurilor şi ameninţărilor la nivelul Alianţei şi al Uniunii

În ciuda faptului că implicarea NATO în asigurarea securităţii la nivel euroatlantic a

făcut ca pericolul unei confuntări militare masive să fie nul, fiind înlocuit de abordarea
securităţii bazate pe cooperare, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii – instabilitate sau
tensiune – nu au dispărut. Conceptul Strategic al Alianţei din 1999, care, cel puţin până la
următorul Summit, este încă valabil, a reafirmat funcţiile de bază ale NATO şi importanţa
menţinerii legăturii transatlantice. Acest document poate fi considerat unul de referinţă şi
datorită faptului că recunoaşte caracterul multidimensional al securităţii, afirmând că aceasta
implică mai multe aspecte – politic, economic, social, de mediu, respectiv militar/ de apărare.
Practic, acest lucru echivalează cu adoptarea unei viziuni comprehensive asupra securităţii,
care ia în calcul un număr mare de elemente semnificative, ce nu trebuie pierdute din vedere
pentru atingerea obiectivelor pe termen lung ale Alianţei.
Aceiaşi viziune comprehensivă este vizibilă şi la nivelul UE, care demonstrează
această percepţie prin Strategia Solana, care enumeră o serie de vulnerabilităţi, riscuri şi
13

http://ec.europa.eu/development/geographical/regionscountries/eucaribbean_en.cfm?CFID=7591227&CFTOKE
N=a 65abef8a6b4f32e-23208498-A1BE-C992-C791D4F891150B23&jsessionid=0806f211884f61753164
14
Statele vizate de această iniţiativă sunt Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Moldova, Ucraina.
15
Cristina BOGZEANU, Implicaţiile conceptului de graniţă în securitatea europeană, în Stabilitate şi securitate
regională (volum coordonat de Constantin MOŞTOFLEI), Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice cu
participare internaţională, 09-10 aprilie 2009, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2009, p. 1227.

15
ameninţări legate de aspectele conţinute de Conceptul Strategic al Alianţei. Este vorba despre
fenomene care derivă din evoluţii demografice, economice, politice, de mediu etc. –
dependenţa energetică a Europei, încălzirea globală, boli, sărăcie, diminuarea resurselor
vitale.
Ambele organizaţii percep securitatea dintr-o perspectivă largă, care nu se mai reduce
doar la factorul militar. Amploarea acestei viziuni a făcut ca elaborarea politicilor Alianţei să
se facă într-un cadru mai larg al cooperării internaţionale şi nu izolat de celelalte structuri şi
instituţii care au sau pot avea competenţe în asigurarea securităţii spaţiului euroatlantic. Prin
declaraţia de la Roma, membrii Alianţei au recunoscut faptul că provocările cu care se
confruntă Europa nu mai pot fi abordate unilateral, ci necesită un cadru larg, care să
conecteze într-un sistem de structuri interrelaţionate toate statele din Europa şi din America de
Nord. Astfel, NATO a încercat să construiască o arhitectură de securitate europeană, pornind
de la premisa necesităţii complementarităţii eforturilor mai multor instituţii, iar UE a jucat şi
continuă să joace un rol deosebit de important, tocmai din cauza unei percepţii comune asupra
securităţii, zonelor de interes strategic, riscurilor şi ameninţărilor, dar şi asupra instrumentelor
care trebuie implicate. Abordările complementare ale mediului actual de securitate contribuie
la reducerea pericolului de apariţie a unui conflict pe fondul unor neînţelegeri în cadrul
comunităţii euroatlantice, are un aport considerabil la îmbunătăţirea managementului crizelor
cu care se pot confrunta aliaţii, dar şi la sporirea oportunităţilor de parteneriat între statele
europene pentru a putea face faţă noilor provocări aduse de mediul de securitate. Astfel, se
conturează o altă caracteristică ce stă la baza complementarităţii – credinţa că securitatea este
indivizibilă şi că niciun stat sau organizaţie nu poate face faţă unilateral noilor riscuri şi
ameninţări.
Atacurile de la 11 septembrie 2001 asupra Turnurilor Gemene, precum şi cele din
Madrid (2004) şi Londra (2005) au dus la conştientizarea, la nivelul comunităţii euroatlantice,
a ameninţării reprezentate de fenomenul terorismului internaţional. Prin urmare, atunci când
vine vorba despre clasificarea riscurilor şi ameninţărilor, atât NATO, cât şi UE, plasează pe
primul loc terorismul internaţional. Conceptul Strategic al Alianţei în vigoare nu pune un
accent atât de mare pe acest aspect, acesta fiind mai mult axat asupra riscurilor reprezentate
de eşecul statal în vecinătatea teritoriilor statelor membre ale Alianţei şi a proliferării armelor
de tip nuclear, biologic şi chimic (NBC), terorismul este menţionat în cadrul riscurilor de „o
natură mai largă”, alături de sabotaj, crimă organizată, întreruperea alimentării cu resurse
vitale16, documentul menţionând că viitoarele ameninţări sunt „multidirecţionale şi greu de
prevăzut” (art.20). Fenomenul în discuţie îşi capătă rolul central în percepţia riscurilor o dată
cu Summit-ul de la Praga, prima reuniune de acest gen după atacurile de la 11 septembrie,
când şefii de stat şi de guvern ale statelor membre de atunci convin să adopte un pachet de
măsuri comprehensiv pentru a putea derula întreg setul de misiuni necesare pentru a răspunde
colectiv la provocările aduse de terorism şi de armele de distrugere în masă17. În 2003,
Strategia Europeană de Securitate identifică drept primă ameninţare cheie terorismul, fiind
urmat imediat de proliferarea armelor de distrugere în masă. Ambele organizaţii acordă o
maximă importanţă acestor două fenomene din pricina amplorii pericolului reprezentat de o
eventuală combinaţie a acestor riscuri, de dobândirea de către reţelele teroriste de armament
de distrugere în masă, din pricina consecinţelor pe care un astfel de atac le-ar antrena asupra
populaţiei civile şi a dificultăţii de a gestiona urmările unui astfel de atac.

16
The Alliance’s Strategic Concept, Approved by the Heads of State and Government participating in the
meeting of the North Atlantic Council in Washington D.C., 24 aprilie 1999, art. 24, disponibil on-line la
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm
17
Prague Sumit Declaration, Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the
North Atlantic Council in Prague on 21 November 2002, art. 3, disponibil on-line la
http://www.nato.int/docu/pr/2002/p02-127e.htm

16
 Alături de acestea, cele două organizaţii plasează şi criminalitatea organizată, eşecul
statal şi conflictele regionale. La o primă analiză, putem remarca faptul că aceste riscuri şi
ameninţări sunt atât de natură internaţională, cât şi regională, însă toate afectează modul de
percepere a securităţii în spaţiul euroatlantic. Gestionarea lor influenţează dezvoltarea
strategiilor, a modului de abordare, a instrumentelor la nivelul fiecăreia dintre organizaţii, dar
şi legăturile dintre ele, modul în care cooperează pentru a le preveni, contracara şi combate.
Astfel, pentru ambele instituţii funcţionează principiul stabilirii primei linii a apărării dincolo
de graniţele statelor lor membre şi faptul că europenii ar trebui să fie pregătiţi să acţioneze
chiar înainte de producerea unei crize.
Cu alte cuvinte, dat fiind că ameninţările mai sus menţionate nu au graniţe, efectele lor
neputând fi oprite la hotarele fizice dintre state, ele pot fi combătute numai în cadrul unei
cooperări în acest domeniu. Spre exemplu, dacă luăm în considerare terorismul internaţional,
cu toate aspectele lui – politic, militar, economic, juridic şi financiar, putem concluziona,
similar tendinţelor manifestate la nivelul NATO şi UE, că acesta nu este un domeniu care să
poată fi gestionat individual de către un stat şi nici măcar de către o organizaţie. Ameninţările
globale necesită eforturi globale de contracarare. Astfel, în ce priveşte terorismul internaţional
şi contracararea proliferării armelor de distrugere în masă, poate cele mai grave ameninţări de
securitate contemporane, UE şi NATO au depus eforturi pentru a colabora în acest domeniu.
În acest sens, ambele organizaţii pun un accent deosebit de mare pe protecţia civilă în faţa
unui eventual atac cu arme de tip nuclear, chimic, biologic sau radiologic (CBRN), cooperând
în ce priveşte schimbul de informaţii, dar şi în domeniul planificării măsurilor de reacţie la
urgenţele civile. Prin urmare, partea de răspuns la un asemenea eveniment, managementul
consecinţelor, este un domeniu în care relaţia NATO-UE se caracterizează prin cooperare şi
complementaritate, urmărind evitarea suprapunerii funcţiilor şi rolurilor pe care cele două le-
ar îndeplini într-o asemenea situaţie.
La nivelul UE, unul dintre cele mai relevante documente referitoare la implicarea
intrumentelor civil şi militar în activitatea de management al consecinţelor, Cadrul
Conceptual al Dimensiunii de Politică Europeană de Securitate şi Apărare al Luptei
Împotriva Terorismului18, recunoaşte amploarea consecinţelor unui atac terorist cu ADM
asupra populaţiei civile, dar şi necesitatea de a acţiona în parteneriat cu celelalte organizaţii
internaţionale cu competenţe în materie de securitate. În plus, acest document este relevant şi
din perspectiva din care abordează managementul consecinţelor, dat fiind că sublianiază
faptul că factorul militar va avea un caracter auxiliar instrumentelor civile implicate în
gestionarea urmărilor unui asemenea eveniment19. NATO, în schimb, deşi recunoaşte
importanţa ambelor tipuri de instrumente şi importanţa factorului civil în asemenea acţiuni,
conturează mult mai bine rolul pe care militarii îl au în managementul consecinţelor. Spre
exemplu, Conceptul militar al NATO pentru lupta împotriva terorismului menţionează clar că
Alianţa poate aduce o valoare adaugată acţiunilor de management al consecinţelor prin
planificare, identificare şi desfăşurare rapidă de experţi în ADM, ingineri sau specialişti în
căutarea şi salvarea persoanelor dispărute, dar şi prin crearea unui Registru al Alianţei care să
conţină capabilităţi desfăşurabile într-un interval de timp foarte scurt, prin derularea de
exerciţii şi antrenamente care să asigure coordonarea acţiunilor întreprinse20.
Analiza documentelor oficiale care constituie baza formală a funcţionării celor două
organizaţii relevă faptul că ambele au o percepţie similară asupra noilor provocări la adresa
securităţii. Dat fiind că spaţiul lor de interes se suprapune într-o mare măsură, dar şi că noile

18
Conceptual Framework on European Security and Defence Policy (ESDP) Dimension of the Fight against
Terrorism, disponibil on-line la http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/ESDPdimension.pdf.
19
Dr. Constantin MOŞTOFLEI, Dr. Grigore ALEXANDRESCU, Cristina BOGZEANU, Managementul
Consecinţelor, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, pp. 56-58.
20
http://www.nato.int/ims/docu/terrorism.htm

17
riscuri şi ameninţări sunt de natură transfrontalieră, abordarea acestor riscuri şi ameninţări se
face plecând de la premisa indivizibilităţii securităţii şi a nevoii de a coopera. Practic,
cooperarea şi efortul de a stabili o complementaritate a viziunilor şi acţiunilor NATO şi UE
constituie un fir roşu în comportamentul celor două organizaţii una faţă de cealaltă.

5. Complementaritatea misiunilor conduse de cele două organizaţii

Complementaritatea este, poate, cel mai vizibilă în cadrul acţiunilor practice

întreprinse de cele două organizaţii. Analiza rolurilor pe care NATO şi UE şi le-au asumat în
garantarea securităţii trebuie să plece de la identificarea domeniilor în care cele două şi-au
dezvoltat cel mai înalt grad de expertiză. NATO este o alianţă politico-militară, cu caracter
defensiv, bazată pe principiile apărării colective, beneficiind de o structură militară integrată
şi de acorduri de cooperare şi coordonare între statele membre. UE, pe de altă parte, a luat
naştere ca organizaţie de integrare economică şi politică şi, de la momentul naşterii sale şi
până în prezent, şi-a confirmat statutul de important actor economic pe scena internaţională.
Astfel, în ciuda faptului că ambele au o viziune comprehensivă asupra securităţii, fiecare
dintre ele poate fi mai eficientă şi mai credibilă în anumite momente ale gestionării unei
situaţii de criză sau în impunerea şi menţinerea unei stări de stabilitate şi securitate într-un
anumit context.
Spre exemplu, PESA este definită drept politică de securitate amplă şi comprehensivă,
care are la dispoziţie instrumente civile şi militare, care poate îndeplini o serie largă de
misiuni, dar care nu poate funcţiona pe principiul apărării colective, care continuă să rămână
un raison d’être pentru Alianţa Nord-Atlantică. NATO rămâne principalul furnizor de
securitate pentru spaţiul euroatlantic, iar dezvoltarea dimensiunii de securitate şi apărare la
nivel european permite doar asumarea unei responsabilităţi mai mari a europenilor în cadrul
parteneriatului transatlantic. În plus, dezvoltarea PESA a corespuns mutării centrului atenţiei
NATO de la spaţiul european, văzut până nu de mult ca posibilă sursă de instabilitate, către
alte zone care sunt considerate surse de insecuritate. În ultimul deceniu, s-a conturat, prin
urmare, o relaţie de parteneriat mai strânsă între UE şi NATO, ca actori internaţionali care şi-
au asumat răspunderea garantării securităţii în spaţiul euroatlantic, o relaţie bazată pe interese
comune în ce priveşte principalele provocări de securitate pe care trebuie să le înfrunte.
Unul dintre cele mai elocvente exemple îl constituie cooperarea dintre cele două în
cazul Balcanilor de Vest. Prima intervenţie NATO în această regiune s-a materializat abia
după ce europenii s-au dovedit a fi depăşiţi de turnura pe care evenimentele au luat-o la
începutul anilor ’90 în acest spaţiu. Statele vest-balcanice au fost stabilizate cu ajutorul
forţelor NATO, dar misiunile întreprinse la acest nivel au fost continuate de misiuni conduse
de Uniune, misiuni care, în marea lor parte, au fost de natură civilă. NATO nu era mandatată
să acţioneze în domenii care ţineau de reconstrucţia civilă, cum ar fi contribuţia şi expertiza în
construirea de instituţii democratice, guvernare, dezvoltare, reformă juridică, acţiuni care
constituie, finalmente, condiţii esenţiale pentru misiuni civil-militare de succes. Pentru
aceasta, NATO a avut nevoie de acţiunea complementară a mai multor organizaţii
internaţionale, printre care şi UE. Analizând misiunile derulate de NATO şi UE în statele din
Balcanii de Vest, vom remarca faptul că misiunile NATO au avut drept obiective stabilizarea
şi impunerea unui climat de securitate în regiune, iar cele UE s-au derulat în urma misiunilor
Alianţei, punând un accent mult mai mare pe abordarea cauzelor conflictelor, fiind axate pe
determinarea unor soluţii pe termen lung. Spre exemplu, EULEX, cea mai mare misiune
civilă lansată vreodată de UE, cuprinde aproximativ 3000 de funcţionari, care urmăresc să
susţină Kosovo în eforturile de reformă a poliţiei, justiţiei şi controlului vamal. Mai mult,
Reprezentantul Special al UE asistă guvernul kosovar şi coordonează şi prezenţa Uniunii în

18
acest spaţiu21. Cu toate acestea, derularea EULEX în Kosovo nu a echivalat cu acordarea unei
importanţe mai mici acestei zone de către NATO. Angajamentul Alianţei de a menţine
misiunea mandatată de Naţiunile Unite în Kosovo (KFOR) a fost reafirmată, prin Declaraţia
Summit-ului de la Bucureşti (art. 9), din 2008, care susţine că e necesară menţinerea „în întreg
Kosovo, a prezenţei internaţionale, ale căror eforturi contribuie la asigurarea libertăţii de
mişcare şi circulaţiei persoanelor şi bunurilor, inclusiv prin supravegherea frontierelor”.
Întreţinerea dialogului cu părţile implicate este esenţială şi intră în sarcina KFOR.
Totuşi, prima experienţă de acest gen a relaţiilor dintre NATO şi UE s-a derulat în
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, unde Operaţiunea Concordia, condusă de UE a
preluat responsabilităţile misiunii conduse de NATO – Allied Harmony, fiind şi prima
misiune UE care s-a derulat în conformitate cu acordurile „Berlin Plus”. Ulterior, în 2004,
misiunea NATO în Bosnia Stabilisation Force (SFOR) a fost încheiată, iar responsabilitatea
operaţiunilor de stabilizare şi menţinere a păcii a fost preluată de UE, prin operaţiunea Althea.
Totuşi, NATO şi-a menţinut cartierul general la Sarajevo pentru asistarea Bosniei în reforma
apărării, dar şi pentru a conduce operaţiuni împreună cu UE, operaţiuni care vizau lupta
împotriva terorismului şi arestarea persoanelor acuzate de crime de război.
Afghanistan este un alt exemplu concret al complementarităţii viziunilor şi acţiunilor
întreprinse de cele două organizaţii. Misiunea NATO s-a axat mai mult pe efortul de a face ca
Afghanistanul să nu mai constituie o ameninţare la securitatea spaţiului euroatlantic, în speţă,
să nu mai poată fi considerat o bază de lansare de atacuri teroriste asupra cetăţenilor statelor
membre NATO. Acţiunea miliatară a Statelor Unite în Afghanistan, ce a urmat atacurilor de
la 11 septembrie, Operation Enduring Freedom, s-a concentrat asupra înlăturării Talibanilor
de la putere şi eliminarea Al-Qaeda şi a altor grupări teroriste care activau pe teritoriul acestui
stat. Ulterior, ea a fost completată de misiunea de menţinere a păcii în Afghanistan sub
mandat NATO – International Security Assistance Force (ISAF), ale cărei obiective constau
în susţinerea guvernului interimar în dezvoltarea structurilor de securitate naţională,
sprijinirea reconstrucţiei statului şi supravegherea dezvoltării şi instruirii viitoarele forţe de
securitate afghane22. Dacă implicarea militară a NATO este evidentă prin obiectivele stabilite,
la fel este implicarea civilă a Uniunii în această ţară – EUPOL Afghanistan (European Union
Police Mission in Afghanistan). Conform deciziei de desfăşurare a acţiunii în cauză, această
misiune are obiectivul de a asista autorităţile afghane în dezvoltarea unor forţe de poliţie
civilă care să colaboreze în condiţii optime cu instituţiile din sistemul juridic, în conformitate
cu îndrumările politice şi cu eforturile de construire a instituţiilor statului de drept depuse de
Comunitatea Europeană, de statele membre sau de ceilalţi actori internaţionali. Totodată,
misiunea va contribui şi la procesul de reformă pentru edificarea unui serviciu de poliţie de
încredere şi eficient, care să-şi deruleze activitatea în conformitate cu standardele
internaţionale în cadrul statului de drept şi care să respecte drepturile fundamentale ale
omului23. Cu alte cuvinte, EUPOL este o misiune axată pe construcţia de instituţii şi este
implementată prin activităţi de consiliere, mentorat, monitorizare şi instruire. În plus, de
remarcat este şi percepţia pe care experţii o au asupra valorii adăugate pe care UE o poate
aduce. Astfel, într-un interviu acordat revistei Foreign Policy România, Daniel Korski, care
lucrează la biroul londonez al European Council for Foreign Relations, susţine că plus
valoarea adusă de UE în Afghanistan constă în furnizarea componentei civile, de consilieri şi
experţi24.

21
Ion M. IONIŢĂ, Statul fertizat în eprubetă, în Foreign Policy România, nr. 14, Ianuarie/Februarie 2010, p. 62.
22
http://www.isaf.nato.int/en/our-mission/
23
Council Joint Action 2007/369/CFSP of 30 May 2007 on establishment of European Union Police Mission in
Afghanistan (EUPOL Afganistan), articolul 3, p. 2, disponibil on-line la http://www.eupol-afg.eu/pdf/lb11en.pdf.
24
Interviu Daniel Korski – Petre Munteanu, “Europenii nu pot acţiona singuri în Af-Pak”, în Foreign Policy
România, nr. 11, Iulie/August 2009, pp. 68-69.

19
 Intervenţia Uniunii în Afghanistan a început totuşi înainte de misiunea EUPOL, încă
din 2002, prin sprijin financiar pentru dezvoltarea acestui stat. Asistenţa europeană în
Afghanistan constă în Programe de Acţiune Anuală, adoptate în urma unor consultări cu
guvernul afghan, concentrându-se în mod special asupra rezolvării problemelor identificate de
Strategia Naţională de Dezvoltare a Afghanistanului25. Totuşi EUPOL, lansată în 2007, nu a
fost apreciată pozitiv din prisma relaţiilor pe care le-a stabilit cu NATO, relaţii care au fost
subminate de dificultăţi ce îşi au originea în compunerea diferită a celor două organizaţii. Spre
exemplu, Turcia, membră NATO, a blocat de numeroase ori cooperarea cu UE în materie de
intelligence din cauză că Ciprul şi Malta, deşi membre UE, nu sunt şi membre NATO,
neavând încheiate acorduri de securitate cu NATO26. În plus, dificultăţile de cooperare la
nivel politic au condus la obstacole în cooperarea dintre cele două pe teren27. Prin urmare,
complementaritatea viziunilor NATO-UE pe teren este caracterizată de carenţe. Pentru ca
viziunile complementare să se regăsească în plan concret este nevoie de o cooperare eficientă,
iar relaţia dintre organizaţiile în discuţie în Afghanistan poate reprezenta o dovadă că aceasta
este posibilă la nivel teoretic, dar greu de atins în practică.

Concluzii

Complementaritatea viziunilor de securitate ale NATO şi UE constituie un principiu

care a stat la baza creionării şi dezvoltării relaţiilor dintre cele două organizaţii. Abordarea
securităţii şi apărării la nivelul celor două nu poate eluda necesitatea cooperării din cauză că
împart un număr mare de state membre comune, un spaţiu de interes comun, se confruntă cu
aceleaşi riscuri şi ameninţări, dar şi din cauză că în dezvoltarea dimensiunii de securitate şi
apărare la nivelul Uniunii, NATO a avut un aport considerabil. Existenţa viziunilor de
securitate complementare este, prin urmare, necesară deoarece există un fond comun al
abordării acestui domeniu, impunându-se astfel nevoia de a evita suprapunerea eforturilor. UE
şi NATO nu sunt două organizaţii competitive în materie de securitate, relaţia lor bâzându-se,
în primul rând pe un parteneriat strategic. Totuşi, practica dovedeşte că aplicarea principiului
complementarităţii este un ideal greu de atins, organizaţiile în discuţie având în continuare
nevoie să-şi îmbunătăţească relaţiile şi condiţiile cooperării, deoarece, până în acest moment,
principiul a funcţionat doar în situaţia în care UE a acţionat drept complement civil al NATO,
Alianţa continuând să îşi menţină rolul de principal garant al securităţii în spaţiul euroatlantic.

Bibliografie

1. Stuart CROFT, Joylion HOWORTH, Terry TERRIFF, Mark WEBBER, NATO’s

Triple Challenge, în International Affairs (Royal Institute of International Affairs
1944-), vol. 76, nr. 3, 2000

25
Conform Vincent MORELLI, Paul BELKIN, NATO in Afghanistan: a test of the Transatlantic Alliance,
Congressional Research Service Report for Congress, 3 December 2009, UE a rezervat o sumă de 700 milioane
$ pentru asistenţă în Afghanistan, pentru perioada 2007-2010, la care se adaugă 420 milioane $ pentru intervalul
2011-2013. În cazul primului interval de timp menţionat, suma va fi investită în proiecte din trei mari domenii:
guvernare (40%), dezvoltare rurală (30%) şi sănătate (20%). Raportul este disponibil în varianta on-line la
http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33627.pdf.
26
Vincent MORELLI, Paul BELKIN, NATO in Afghanistan: a test of the Transatlantic Alliance, Congressional
Research Service Report for Congress, 3 December 2009, disponibil în varianta on-line la
http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33627.pdf.
27
NATO Parliamentary Assembly, 158 DSC 08 E bis – NATO Operations: Current Priorities and Lessons
Learned, articolul 43, disponibil on-line la http://www.nato-pa.int/default.Asp?SHORTCUT=1476.

20
2. Petre DUŢU, Mihai Ştefan DINU, Politica Europeană de Securitate şi Apărare –
cadrul de manifestare şi dezvoltare a intereselor de securitate naţională, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007
3. Sylvain KAHN, Geopolitica Uniunii Europene, Editura Cartier Istoric, Chişinău, 2008
4. Daniel Korski – Petre Munteanu, “Europenii nu pot acţiona singuri în Af-Pak”, în
Foreign Policy România, nr. 11, Iulie/August 2009, pp. 68-69.
5. Ion M. IONIŢĂ, Statul fertizat în eprubetă, în Foreign Policy România, nr. 14,
Ianuarie/Februarie 2010
6. Sally McNamara, Shaping the NATO-EU Relashionship: What the U.S. must do, 8th
October 2008, disponibil on-line la
http://www.heritage.org/Research/Reports/2008/10/ Shaping-the-NATO-EU-
Relationship-What-the-US-Must-Do.
7. Vincent MORELLI, Paul BELKIN, NATO in Afghanistan: a test of the Transatlantic
Alliance, Congressional Research Service Report for Congress, 3 December 2009,
disponibil în varianta on-line la http://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33627.pdf
8. Dr. Constantin MOŞTOFLEI, Dr. Grigore ALEXANDRESCU, Cristina
BOGZEANU, Managementul Consecinţelor, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, pp. 56-58.
9. Constantin MOŞTOFLEI (coord.), Stabilitate şi securitate regională, Sesiune anuală
de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, 09-10 aprilie 2009, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009
10. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic, Office for Information and Press, Manualul
NATO, Belgia, Bruxelles, 2001
11. Alexandra SARCINSCHI, Vulnerabilitate, risc, ameninţare. Securitatea ca
reprezentare psihosocială, Editura Militară, Bucureşti, 2007.

Documente Oficiale
12. Conceptual Framework on European Security and Defence Policy (ESDP) Dimension
of the Fight against Terrorism, disponibil on-line la http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/
ESDPdimension.pdf
13. Council Joint Action 2007/369/CFSP of 30 May 2007 on establishment of European
Union Police Mission in Afghanistan (EUPOL Afganistan), disponibil on-line la
http://www.eupol-afg.eu/pdf/lb11en.pdf.
14. European Parliament, Session Document, A6-0033/2009, Report on the role of NATO
in the security architecture of EU, (2008/2197(INI)), Committee on Foreign Affairs,
pp. 4-5, disponibil on-line la
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-
//EP//NONSGML+REPORT+A6-2009-0033+0+DOC+PDF+V0//EN
15.
NATO Parliamentary Assembly, 158 DSC 08 E bis – NATO Operations: Current
Priorities and Lessons Learned, articolul 43, disponibil on-line la http://www.nato-
pa.int/default.Asp?SHORTCUT=1476.
16. North Atlantic Treaty Organisation, Public Diplomacy Division, 60 years of NATO,
18th February 2010, disponibil on-line la
http://www.nato.int/ebookshop/nato60/NATO60_ en.pdf.
Pagini Web
17. http://www.consilium.europa.eu
18. http://ec.europa.eu
19. http://www.isaf.nato.int
20. www.nato.int

21
 RELAŢIA PUTERE – OPOZIŢIE ÎN CONTEXTUL CÂMPULUI POLITIC DIN
REPUBLICA MOLDOVA
RELATIONSHIP BETWEEN POWER AND OPPOSITION IN THE CONTEXT OF
MOLDOVAN POLITICAL FIELD

Dr. hab. Victor Saca

Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
Chişinău, Republica Moldova

Abstract:
The article discusses the problems of the modern political field, including the
transition to a democratic society that acts as a medium of political phenomena, political
power, political institutions and organizations. This field occupies an important place with
respect to the relationships between the government and the opposition forces. Resulting from
their nature and consequences these kinds of relationships are entirely dependent on the
ability of the political field, on its physical and functional state. Based on the realities of the
political field in the Republic of Moldova, as well as on the kinds of relationships between
government and opposition, the author concluded on a number of features:
First, the mechanism of interaction between the political field and the activities of the
government on one hand, and the evolution of the opposition, which took place in the
Republic of Moldova during the last 18 years on the other hand, lead to many contradictions
objects.
Secondly, if in the countries with a consolidated democracy, the power and the
opposition are in a natural relationship for the benefit and progress of all socio-political
fields, in the case of Moldova, these forces interact to be mutually exclusive and are directed
to undermine the ability of the field.
Third, the relationship between the government and the opposition in the Republic of
Moldova is relevantly different, if it is to compare it with the existent situation in the countries
of Central and Eastern Europe. The latter solved the problems of transition to democracy and
joined the European Union.
Fourth, the instability of the Moldovan political field has grown even more after the
events that took place on the 7th of April, 2009, as well as the defeat of the Communist Party
of Moldova in the repeated of July 2009. After these elections, the former communist rule
became the opposition, and the former came to power, forming the Alliance for European
integration.
Keywords: political field, opposition forces, parliamentary elections, democratic
opposition

Fenomenele şi procesele politice, inclusiv de natură tranzitorie, apar, evoluiază şi se

transformă în cadrul anumitor dimensiuni de câmp politic. Aici se iau decizii, se
implementează şi se promovează interese, scopuri, voinţe, imagini ce vizează toate domeniile
vieţii sociale, modurile de viaţă şi activitate a indivizilor, a actorilor şi agenţilor sociali,
mentalitatea şi comportamentul acestora, gradul lor de cultură politică. Câmpul, după P.
Bourdieu, este un sistem specific de legături obiective între diferite poziţii, aflate în alianţă
sau în conflict, în concurenţă sau în cooperare, determinate în mod social şi în mare măsură
independente de starea fizică a indivizilor care ocupă aceste poziţii28. Atare raţionament îl

28
Бурдье П. Социология политики.- Москва, 1993, с.18

22
raportăm în special la câmpul politic ca spaţiu de manifestare a anumitor forţe şi al relaţiilor
obiective între aceste forţe care se impun tuturor ce pătrund în câmpul respectiv. Savantul
consideră câmpul politic simultan drept câmp de forţe şi câmp de luptă îndreptat spre
schimbarea corelaţiei dintre aceste forţe, fapt ce determină structura câmpului dat în orice
moment, capacităţile lui de funcţionare, însăşi interiorizarea, exteriorizarea şi reproducerea
energiei sociale în limitele lui.
Din moment ce câmpul politic este spaţiul manifestării forţelor oficiale şi neoficiale,
formale şi informale, conflictuale şi cooperante, un rol deosebit în acest sens aparţine relaţiei
putere – opoziţie. Atare relaţie, prin caracterul, impactul şi consecinţele ei, depinde întru totul
de capacităţile câmpului politic, de starea lui fizică şi funcţională. De aceea, problematica
putere – opoziţie, privită în dimensiuni de câmp politic, ca factor analitic şi ca sinteză, este
una de importanţă teoretică şi practică majoră. Astăzi, spre regret, constatăm că această
sinteză nu şi-a găsit deocamdată o valorificare adecvată în literatura de specialitate din
Republica Moldova. În acest sens a devenit oprtună identificarea conexiunilor de tip câmp
politic – relaţie putere-opoziţie, specificarea conţinutului acestor conexiuni în condiţiile
Republicii Moldova, motiv care a şi determinat alegerea tematicii studiului dat. Pornind de la
realităţile câmpului politic moldovenesc şi, respectiv, de la relaţiile dintre putere şi opoziţie,
propunem unele sugestii la temă.
În primul rând, însăşi mecanismul de legătură între parametrii de câmp politic şi
activitatea guvernărilor şi opoziţiei de pe parcursul celor optsprezece ani de independenţă a
statului Republica Moldova este pătruns de multiple impedimente atât de natură obiectivă, cât
şi subiectivă. Mai întâi, noul stat a purces la edificarea şi consolidarea independenţei sale fără
a dispune de o experienţă istorică în ce priveşte atributele statale. Plus la aceasta, câmpul
guvernării, care dispune de pârghiile cheie ale puterii, indiferent de coloratura sa politică, a
fost şi rămâne în urma imperativelor timpului, instabil, fără capacităţi reale de a asigura
integritatea teritorială a statului. Aceasta se referă pe deplin la fosta guvernare comunistă care
pe parcurs, deşi a încercat o politică internă şi externă activă (dar preponderent imitativă), în
particular, a susţinut unele măsuri noi de soluţionare a conflictului transnistrean (de exemplu,
introducerea formatului „5+2”), a rămas a fi ineficientă, chiar deficitară la capitolul rezultate.
Astfel, câmpul fizic al statului, suportul său material-teritorial deja de la începuturi până în
prezent este ciopârţit, divizat ca urmare a incapacităţii guvernanţilor de a promova o politică
consecventă faţă de manifestările separatismului din raioanele de est ale ţării, de apariţia şi
consolidarea aici, cu ajutorul forţelor din exterior, a enclavei r. m. n., cu atribute statale de
facto, însă nerecunoscută pe plan internaţional de iure. În acest răstimp n-a fost la nivelul
cerinţelor timpului nici opoziţia. Ea, cu unele excepţii (opoziţia forţelor liberale), a fost în
mare parte dezbinată, n-a contribuit la careva progrese reale în prosperarea ţării, inclusiv în
soluţionarea conflictului transnistrean, care a afectat marele câmp al ţării. Opoziţia, deşi a
propus formula „3 D” pentru raioanele de est ale ţării, adică demilitarizarea, de-criminalizarea
şi democratizarea zonei respective, a fost slabă, ineficientă la capitolul soluţionării
conflictului şi reîntregirii statului.
În al doilea rând, dacă în ţările cu democraţie avansată guvernarea şi opoziţia sunt
considerate drept forţe ce se află preponderent într-o interacţiune şi interdependenţă firească
pentru binele şi progresul întregului câmp sociopolitic, pentru depăşirea situaţiilor acute de
criză şi conflict social şi, respectiv, pentru stabilizarea socioeconomică şi politică a societăţii,
atunci în ţările de tipul Moldovei, aflate în tranziţie paralizantă, cu abateri frecvente în
promovarea cursului politic de reformare a societăţii, aceste forţe de cele mai multe ori se
exclud reciproc, ceea ce subminează capacităţile câmpului politic. În primul grup de ţări, unde
este asigurată stabilitatea socială, dimensiunea funcţională a câmpului politic, întruchipată în

23
relaţia guvernare-opoziţie, de obicei coincide cu cea fizică, geografică a statului. Aici chiar şi
în condiţiile grele ale factorului geografic, teritorial puterea dispune de influenţă, autoritate,
capacităţi şi resurse ce compensează lipsurile de natură fizică ale câmpului politic. Aceasta se
datorează în mare măsură opoziţiei politice care, prin activitatea sa, contribuie la menţinerea
gradului de vitalitate a partidului de guvernământ, la dinamizarea dezvoltării ţării. Existenţa
opoziţiei este o condiţie indispensabilă pentru auto-manifestarea forţelor sociale nemulţumite
de acţiunile guvernării, pentru semnalarea nereuşitelor celor ce conduc, ceea ce contribuie
substanţial la raţionalizarea transformărilor sociopolitice, la prevenirea abuzului de putere,
încălcării drepturilor şi libertăţilor civile şi politice ale cetăţenilor. Invers, în unele spaţii
politice post-sovietice, în care tranziţia spre democraţie în mod artificial se tărăgănează deja
aproape două decenii, există o discordanţă vădită între dimensiunile funcţională şi fizică de
câmp. Aici între funcţional şi fizic apar paradoxuri frecvente ce ţin de limitarea perimetrului
de acţiune şi influenţă a puterii şi opoziţiei, de răspândire a autorităţii unor lideri, partide etc.
pe teritoriul ţării, îndeosebi in spaţiile cu forţe secesioniste, fapt confirmat şi de practica
Republicii Moldova. În raioanele din stânga Nistrului guvernarea de la Chişinău, la fel ca şi
opoziţia, aproape că nu se bucură de influenţă. Majoritatea populaţiei din această regiune,
chiar şi din satele subordonate ordinii de drept a Republicii Moldova, deja nu manifestă
încredere faţă de conducerea şi opoziţia moldoveană, sa decepţionat, nu vede în ele forţe cu
adevărat capabile să urgenteze soluţionarea conflictului. Această stare de lucruri timp
îndelungat este determinată de lipsa unui dialog politic constructiv, eficient dintre putere şi
opoziţie, dialog care să fie permanent actualizat. În condiţiile Moldovei un astfel de dialog
mult timp nu a fost posibil din cauza intereselor înguste şi ambiţiilor nesănătoase atât a
forţelor de guvernămînt, cât şi a celor de opoziţie, fapt ce a conservat un grad înalt de
instabilitate a câmpului politic.
În al treilea rând, relaţia putere-opoziţie în contextul câmpului politic moldovenesc se
deosebeşte substanţial şi de cea din ţările ex-socialiste ale Europei Centrale şi de Est care deja
au realizat obiectivele tranziţiei democratice şi au aderat la Uniunea Europeană. Dacă în
aceste ţări, indiferent de condiţii, inclusiv de criză acută, între scopurile şi mijloacele de
activitate a opoziţiei şi de colaborare a ei cu guvernul nu sunt abateri serioase de la normal, se
conduc şi unii şi alţii de acelaşi sistem moderat de valori, de principiile vestice de relaţii „ce
au un caracter nu atât de împotrivire cât de dialog constructiv”29, de respectare a
compromisului şi consensului politic care să menţină stabilitatea socială, atinci în Republica
Moldova fenomenul colaborării este foarte controversat. Aici nici guvernarea şi nici opoziţia
nu au conştientizat pe deplin că ei sunt în egală măsură responsabili de stabilitatea societăţii,
că opunerea lor politică deschisă şi permanentă, cu frecvente încălcări ale regulilor de joc,
aduce doar prejudicii intereselor naţionale ale ţării, subminează bazele juridice, economice şi
politice ale câmpului politic. Colaborarea de până acum, în stil moldovenesc, între guvernare
şi opoziţie, foarte rară şi paradoxală, a urmărit mai mult scopuri de conjunctură. Aşa a fost în
aprilie 2005, în urma alegerilor parlamentare, când guvernarea comunistă a mers la consens
cu opoziţia democratică doar pentru a atinge scopul alegerii încă pe un termen a comunistului
V. Voronin în calitate de şef al statului. Acest consens viza din partea opoziţiei un şir de
revendicări la adresa guvernării, care pe parcurs nu sa realizat pe deplin. La acest capitol
consensul a rămas nevalorificat, n-au fost întreprinse măsuri insistente de actualizare a lui nici
din partea opoziţiei şi cu atât mai mult, din partea guvernării.
În al patrulea rând, instabilitatea câmpului politic a crescut şi mai mult odată cu
evenimentele din 7 aprilie 2009 (iniţiate şi regizate de către forţele ce-şi doreau menţinerea cu

29
Мошняга В., Руснак Г., Турко Т., Завтур К. Власть и оппозиция в контексте политической системы
//MOLDOSCOPIE (Probleme de amaliză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială. – Chişinău: USM, Nr.1.
(XXXVI), 2007, p.55

24
orice preţ a putrerii), precum şi cu pierderea de către Partidul Comuniştilor a alegerilor
parlamentare anticipate din iulie 2009. După aceste alegeri fosta guvernare comunistă a
devenit opoziţie, şi, invers, fosta opoziţie democratică, instituţionalizată în Alianţa pentru
Integrare Europeană, a ajuns la putere. În asemenea circumstanţe între forţele sus-menţionate
a început o fază anevoioasă a confruntărilor procedurale marcate pe de o parte de iniţiative şi
activităţi ale Alianţei de a exercita funcţiile de conducere, iar pe de altă parte de tărăgănarea
artificială de către opoziţia comunistă a procesului de constituire a fracţiunii sale, a
recunoaşteri înfrângerii la alegeri şi a statutului său de opoziţie, de negarea Alianţei ca forţă
de guvernământ, de tentativa de destrămare a acesteia prin convorbiri separate cu fiecare
fracţiune a partidelor puterii, de aspiraţia spre o nouă alianţă, de stânga-centru, împreună cu
Partidul Democrat. În cadrul acestor confruntări fracţiunea comunistă se manifestă extrem de
ofensiv, efectuiază un presing permanent asupra guvernării, o critică destructivă a oricăror
măsuri ce vin din partea AIE, pentru a le bloca, a le discredita în mod public.
În al cincilea rând, confruntările actuale între guvernanţi şi opoziţie subminează
funcţionalitatea câmpului politic al ţării şi din considerentul că a fost pusă în joc problema
alegerii şefului statului, ca una principială în evoluţia de mai departe a statului şi societăţii.
Opoziţia comunistă chiar din start sa pronunţat împotriva alegerii candidaturii AIE, domnului
M. Lupu, la funcţia de preşedinte al ţării, boicotând atât primul, cât şi al doilea tur al
alegerilor desfăşurate, respectiv, la 10 noiembrie şi 7 decembrie 2009. Pe parcursul acestor
evenimente dl V. Voronin a declarat că fracţiunea comuniştilor e deschisă pentru dialog, însă
cu condiţia să fie anulată alegerea dlui M.Ghimpu în funcţia de speaker al Parlamentului.
Totodată, unii reprezentanţi ai fracţiunii date au considerat necesară participarea la alegeri,
dar n-au participat, cauza fiind în opinia noastră dictatura în partid, numită de către comunişti
disciplină. Alţi reprezentanţi ai acestei fracţiuni au opinat că alegerile parlamentare anticipate
au devenit inevitabile din motivul că AIE şi candidatura sa la postul de şef al statului nu fac
faţă cerinţelor. După ei unica şansă şi posibilitate de a le evita, ratată de guvernarea liberal-
democrată, a fost alegerea la acest post a candidatului fracţiunii majoritare. Astfel, opozia a
preferat şi continuă să prefere tactica şantajului în relaţii cu Alianţa, să nu i-a în consideraţie
condiţiile de criză în care se află ţara, manifestă interese axate strict pe obţinerea posturilor, pe
revitalizarea metodelor autoritar-comuniste de influenţă. Însăşi cerinţele opoziţiei comuniste
de a obţine avantaje maxime pentru sine nu se înscriu astăzi în pretinsele lor relaţii de natură
demoratică cu guvernarea, fiindcă majoritatea membrilor fracţiunii comuniste sunt dominaţi
de mentalitatea autoritară, de comportament la fel de autoritar.
În al şaselea rând, în contextul manifestărilor preponderent autoritare ale opoziţiei
comuniste, guvernarea liberal-democrată are un comportament contradictoriu, uneori chiar
neadecvat, faţă de realităţile din ţară. Pe de o parte, în potenţialul valoric a celor ce conduc
observăm coerenţă, clarviziune, estimare la justa valoare a condiţiilor complicate de criză în
care sa pomenit statul şi societatea, unitate între cuvânt şi faptă, sensiblizarea factorului extern
în vederea susţinerii cursului democratic al Republicii Moldova. Pe de altă parte, lipsa de
experienţă în desfăşurarea unor relaţii active cu opoziţia, rămânerea în urmă faţă de intenţiile
şi acţiunile acesteia, face guvernarea să fie pasivă, nesigură în promovarea programului său.
Mai mult, în cadrul Alianţei există şi unele disonanţe de opinii, chiar ciocniri interlideriale
pentru putere, în special la nivel de partid (de exemplu, în rândurile Partidului Moldova
Noastră). Totodată, Alianţa nu se distinge prin originalitate faţă de opoziţie, unii reprezentanţi
ai săi nu se deosebesc de cei din fracţiunea comunistă nici prin exprimări, nici prin
comportament.
Desigur, acest argument poate avea şi alte semnificaţii şi conotaţii interpretative, în
sens că pentu a înregistra careva realizări în lupta cu oponenţii trebuie să te foloseşti în limite
raţionale şi de unele metode a lor de activitate. Or, această modalitate, demnă de urmat, nu
trebuie absolutizată, fiindcă în cazul unor eventuale insuccese rişti să pierzi din încrederea şi

25
susţinerea electoratului, simpatizanţilor, iar în ultima instanţă chiar să-ţi pui în pericol
legitimitatea. Guvernarea actuală deocamdată nu este îndeajuns de combativă şi consecventă
în lupta cu oponenţii, nu face faţă atacurilor opoziţiei comuniste. Drept răspuns la aceste
atacuri Alianţei îi sunt necesare proiecte şi, bineînţeles, fapte temeinic argumentate ştiinţific,
raportate la maximum la specificul ţării. Acestea trebuie să fie clare, atractive, benefice pentru
întreaga populaţie şi, desigur, să contribuie la ieşirea cît mai raţional posibilă din criza
economică şi socială.
În al şaptelea rând, relaţiile de putere şi, respectiv, de influenţă între actorii/agenţii
guvernamentali, pe de o parte, şi cei din opoziţie, pe de altă parte, sunt determinate nu doar de
poziţiile pe care ei le deţin în cadrul câmpului politic, ci şi de resursele (capitalurile) ce le
revin în celelalte câmpuri: economic, social, cultural, informaţional, ştiinţific etc. În acest
context P. Bourdieu sublinia că diferite tipuri de capital reprezintă în felul lor puterea asupra
anumitui câmp, puterea asupra mijloacelor de producere, asupra mecanismelor de stabilire a
unor categorii de bunuri, asupra veniturilor. Capitalurile economic, social, cultural, simbolic
(numit de obicei prestigiu, reputaţie) determină poziţia agentului în spaţiul social şi respectiv
întruchipează puterea lui în orice câmp (inclusiv politic- V. S.), şansele de câştig în acest
câmp 30. Aceste tipuri de capital, reflectând poziţiile agentului în diferite câmpuri privind
împărţirea puterii cu alţi agenţi, sunt percepute şi recunoscute ca legitime. Astfel, câmpul
politic poate fi considerat drept un spaţiu multidimensional de poziţii ale agenţilor ce depind
de un sistem complex de coordonate a căror importanţă ţine de caracterul corelării lor. În
acest spaţiu, menţionează P. Bourdieu, agenţii se împart după două dimensiuni: a) conform
volumului general de capitaluri de care ei dispun; b) conform îmbinării acestor capitaluri şi,
respectiv, greutăţii specifice a diferitor tipuri de capital 31.
Desigur, capacităţile de capital a celor ce conduc şi a celor conduşi sunt diferite după
volum şi caracter, fapt ce determină şi posibilităţi diferite de influenţă asupra funcţionalităţii
câmpului lor politic de manifestare. La rândul său, acesta din urmă, acumulând necesarul
valoric de existenţă şi consolidîndu-şi parametrii funcţionali sub influenţa câmpurilor de altă
natură, îşi extinde aria de manifestare şi influenţă asupra lor, şi ceea ce e foarte important, de
îmbinare şi conlucrare cu ele. Asemenea raporturi între câmpul politic şi alte câmpuri sociale
de obicei sunt generatoare de relaţii democratice între putere şi opoziţie, fapt urmărit în statele
care deja au realizat obiectivele tranziţiei spre democraţie. Cât priveşte statele cu abateri
frecvente spre autoritarism la capitolul transformări democratice, cu tendinţe de dictat a
câmpului politic şi respectiv de diminuare a autonomiei altor câmpuri sociale, aici se produce
politizarea acestora32, apare fenomenul tensionării relaţionale între putere şi opoziţie. În astfel
de condiţii influenţa câmpului politic asupra câmpurilor nonpolitice le face pe acestea din
urmă să devină cvazicâmpuri economice, sociale, culturale, educaţionale, ştiinţifice, simbolice
etc., să se transforme în câmpuri cu element preponderent politic, denaturate în comparaţie cu
starea lor iniţială de apariţie şi devenire. Pornind de aici, este denaturat însăşi raportul dintre
cerere şi ofertă în sfera câmpului politic, dar şi în celelalte sfere de câmp social, ceea ce se
observă în special în condiţiile Republicii Moldova.
Fosta guvernare comunistă a comis serioase devieri, şi chiar regrese în toate câmpurile
sociale. Ne referim mai întâi la câmpul economic care în perioada 2001 – 2009 n-a făcut faţă
cerinţelor economiei de piaţă. Politica economică a partidului de guvernământ nu a fost una
consecventă şi principială în promovarea reformelor economice. Mai mult, această politică a

30
Бурдье П. Социология политики.- Москва, 1993, с.56-57
31
Бурдье П. Социология политики.- Москва, 1993, с.58
32
Saca V. Particularităţile de câmp social-politic ale tranziţiei postcomuniste // Filosofie. Ştiinţă. Politică :
realizări, imlementări, perspective. Materialele Conferinţei internaţionale 28-29 noiembrie 2002. Coordonator
Vasile Ţapoc.- Chişinău, 2003, p. 293

26
fost pătrunsă de standarde duble, de declaraţii de genul „ ţara se află într-o permanentă
creştere economică, a produsului intern brut, într-o modernizare şi prosperare a tuturor
ramurilor economiei naţionale”. În realitate, însă, economia a devenit degradantă, sa pomenit
către jumătatea a doua a anului 2009 într-un puternic deficit financiar. Totodată, drept rezultat
al standardelor duble, guvernarea susţinea economic mai mult raioanele conduse de
reprezentanţii Partidului Comuniştilor. Mulţi agenţi economici din diferite ramuri, în special
din cea a construcţiei, incomozi guvernării, erau aduşi la o stare de ruinare sau lipsiţi de
unităţile economice, sub motivul că n-au reziztat în faţa concurenţei. În cei opt ani de
guvernare comunistă, cu susţinerea acesteia, fie latentă sau deschisă, sa produs o
monopolizare a unor ramuri întregi a economiei naţionale. Poziţiile cheie în cadrul lor
aparţineau reprezentanţilor sau simpatizanţilor Partidului Comuniştilor.
O situaţie alarmantă sa creat şi în cadrul câmpului social. Acea politică socială,
declarată de guvernarea comunistă drept o politică de orientare strict socială, era în realitate
pentru majoritatea segmentelor sociale ale societăţii o politică de supravieţuire. Altfel nici nu
poate fi în condiţiile când majorarea salariilor, pensiilor, îndemnizaţiilor pentru absoluta
majoritate a populaţiei era doar simbolică în comparaţie cu creşterea preţurilor la mărfuri, la
aceleaşi servicii sociale. O asemenea stare de lucruri a devalorizat efortul social a multor
categorii sociale, reprezentanţii cărora, aproximativ un milion de cetăţeni, au părăsit ţara în
căutarea surselor de existenţă. În astfel de condiţii guvernarea căuta şi găsea sprijin social în
acele pături care erau din plin manipulate, în special atenţia fiind orientată spre veterani. Nu e
întâmplător că unul din primele decrete a ex-Preşedintelui V. Voronin a fost adresat
veteranilor. Desigur, manipularea se făcea întru susţinerea Partidului Comuniştilor pentru a
provoca nemulţumiri ale populaţiei faţă de opoziţia democratică, considerată drept vinovată
de eventualele insuccese ale guvernării. Atare metode de luptă împotriva opoziţiei nu puteau
decât să denatureze însăşi substanţa, caracterul câmpului social. Natura acestui câmp se
înscria plenar în mecanismul unei raţionalităţi sociale limitate, când pe de o parte problemele
sociale nu pot fi soluţionate într-un mod optim din cauza frustrării componentelor realităţii de
către conştiinţă, iar pe de altă parte se formează atitudini satisfăcătoare, imposibile de a fi în
cazul unor puternice disonanţe cognitive fără impactul „raţionalităţii limitate”33. Anume
populaţia manipulată preferă a se concentra la acele aspecte ale situaţiei sale care permit
„raţionalităţi limitate”, acţiuni „raţionale” paradoxale.
În linii generale a decăzut şi sfera culturii. Acel câmp cultural, acele valori spirituale
chemate să determine gradul de competenţă în societate, inclusiv competenţă politică, să se
impună drept criteriu sintetic de maturitate a socialului în general şi a politicului în particular,
au devenit deficitare la capitolul valorificării. Aproape toate măsurile guvernării comuniste
întru susţinerea câmpului cultural (de exemplu, reconstrucţia mănăstirilor, bisericilor,
muzeelor, caselor de cultură, sprijinul acordat teatrelor etc.) nu aveau un caracter firesc, ci de
conjunctură, erau supuse strict scopului de acumulare a capitalului cultural pentru aşi asigura
intacte poziţiile câmpului puterii. În acest sens elita conducătoare recurgea chiar la tactica
dezbinării activităţii în comun a oamenilor de creaţie (de exemplu, crearea şi existenţa a două
Uniuni ale scriitorilor din Moldova), la susţinerea unor oameni de creaţie împotriva altora.
Astfel de cazuri nu sunt altceva decît tentative de politizare a câmpului cultural, fapt ce
devalorizează menirea propri-zisă a acestuia.
Din cauza guvernării comuniste a avut de suferit şi cîmpul educaţional al ţării care
cuprinde activitatea şcolii de toate gradele. Acea reformă a sistemului de învăţămînt din
republică ce se desfăşoară in ultimii cinci ani în conformitate cu procesul Bologna întru

33
Saca V. Transformările sociale din societatea moldovenească ca obiect al relaţiilor dintre putere şi opoziţie //
Puterea şi opoziţia în contextul managementului politic (coord. V. Moşneaga, Gh.Rusnac, Gh.
Mohammadifard).- Iaşi, 2005, p. 168

27
implementarea standardelor europene de instruire aşa şi nu a fost susţinută cu adevărat de
câmpul puterii în persoana factorului de decizie. Aici iar constatăm o discordanţă evidentă
între declaraţii şi fapte. Pe de o parte guvernarea a salutat procesul de modernizare a
sistemului de învăţământ din ţară, dar pe de altă parte tot ea a întreprins măsuri de blocare a
acestui proces. În particular s-a decis de a reduce la minimum instruirea prin contract în
instituţiile superioare de învăţământ de stat şi de a asigura învăţământul gratuit. Această
măsură populistă a guvernării a avut consecinţe grave pentru şcoala superioară din republică.
Mai întâi statul n-a fost în stare de a întreţine de unul singur sistemul de învăţământ superior.
Prin atitudinea sa arbitrară faţă de învăţământ factorul de decizie a condus la o reducere
bruscă, substanţială a admiterii în instituţiile de învăţământ superior ce ia impus multi tineri să
plece în afara ţării pentru a căpăta studii, fapt ce demonstrează o încălcare a drepturilor
omului la învăţătură în propriul stat. Totodată, au fost reduse multe cadre calificate din rândul
profesorilor, iar alţii, în majoritate tineri, cu o pregătire avansată în domeniu, nemulţumiţi de
condiţiile în care sa pomenit şcoala superioară, de salariile mici şi de lipsa de perspectivă, au
părăsit ţara.
O legătură directă cu câmpul educaţional o are câmpul ştiinţei care la fel a fost supus
la o grea încercare. Relaţia acestuia cu câmpul politic, în special al puterii, este în cazul
Republicii Moldova una deformată, lipsită de reciprocitate. Măsurile factorului de decizie de a
susţine ştiinţa nu au contribuit la o redresare radicală a situaţiei. Ne referim îndeosebi la
ştiinţa universitară care aşa şi nu dispune de un suport material şi financiar adecvat pentru
dezvoltare. Savanţii din cadrul universităţilor, profesorii universitari, care conform funcţiei se
impun într-o dublă ipostază, de savant şi de cadru didactic, se află într-o stare materială
deplorabilă, cu un salariu care doar acoperă coşul minim de consum, fapt ce a frânat
considerabil procesul ştiinţific. A face ştiinţă doar în baza entuziasmui este un nonsens.
Prosperarea ştiinţei necesită motivări şi stimulări conjugate, complexe (materiale, morale,
sociale, politice etc.) ale savanţilor care să alimenteze şi să actualizeze în activitatea acestora
atât necesarul, cât şi utilul, favorabilul, avantajul, adică să cointereseze pe larg efortul
cercetării. Credem că actuala majorare a salariilor cadrelor didactice, savanţilor va schimba
întru-câtva situaţia în domeniul ştiinţei universitare, ceea ce va raţionaliza şi procesul de
învăţământ. Doar ştiinţa şi instruirea sunt doi piloni fundamentali ai sistemului de învăţământ
care se dezvoltă şi se auto-realizează cu succes numai împreună.
O problemă serioasă a interacţiunii câmpului ştiinţei şi câmpului puterii este
revendicărea rezultatelor ştiinţifice în domeniul politic. Astăzi, la mai bine de optsprezece ani
de existenţă a statului Republica Moldova, ştiinţele sociale, inclusiv cele politice , încă nu şi-
au găsit locul şi nu şi-au demonstrat rolul lor adecvat în câmpul social general al societăţii
care să contribuie real la raţionalizarea activităţii politice, inclusiv la reglementarea
procesului social în ansamblu şi politic în particular. Desigur, cauza ţine nu numai de
problemele interne ale ştiinţelor sociale cu care se confruntă specialiştii în domeniu, ci şi de
atitudinea puterii faţă de aceste ştiinţe. Cu regret absoluta magoritate a recomandărilor care
vin din partea ştiinţelor sociale (în timpul susţinerii tezelor de doctorat, desfăşurării
conferinţelor şi simpozioanelor ştiinţifice, publicării materialelor ştiinţifice) rămân
nerevendicate de către putere. Aceasta din urmă are interese şi ambiţii care deseori vin în
contradicţie cu orice critici la adresa sa, mai ales cu acelea ce ţin de necesitatea transformării
radicale a activităţii politice. În acest context factorul de decizie adesea recurge la măsuri
tradiţionale de susţinere şi încuragare a acelor „savanţi” care în schimbul obţinerii unor titluri
ştriinţifice sau decoraţii sunt în stare să distrugă în sine raţionalul, convingerea politică şi să
sprijine cu abnegaţie guvernarea, în afara oricărei critici.
Pentru a normaliza relaţia între câmpul ştiinţei şi câmpul politicii, al puterii, ştiinţele
sociale trebuie să-şi afirme pe deplin funcţiile sale în raport cu politica, să se bucure de
independenţă reală în determinarea problemelor de cercetare a sferii politice, să se dezică de

28
orice angajări faţă de funcţiuonarii politicii ştiinţifice, în detrimentul cercetării, adevărului
ştiinţific. Aici sunt binevenite sugestiie lui P. Bourdieu despre funcţia intelectualului, care
poate să se afirme cu adevărat doar atunci cînd acesta se include în universul politic cu toată
autoritatea şi dreptul pe care i le oferă apartenenţa la universul autonom al artei, filozofiei sau
ştiinţei 34. Desigur, un savant adevărat poate fi doar acela care îşi păstrează poziţia sa critică
faţă de politică, dar, totodată, manifestă capacităţi de colaborare cu politica. Având motivaţii
şi interese specifice savantul trebuie să conştientizeze menirea şi poziţia sa în societate, iar de
aici să rămână fidel vocaţiei şi profesiunii sale, să procedeze conform imperativului că nimeni
şi nimic, inclusiv politica, politicianul, dar şi ştiinţa, savantul nu trebuie să rămână în afara
criticii ştiinţifice. Anume, critica şi colaborarea sunt pilonii pe care se ţin şi care leagă câmpul
politicii şi câmpul ştiinţei într-o societate democratică.
Un rol deosebit în funcţionarea câmpului politic revine câmpului informaţional.
Activitatea de pînă acum a guvernărilor moldovene, dar şi a opoziţiei, relativ activă sau
pasivă, sa desfăşurat în funcţie de posibilităţile utilizării potenţialului informaţional din
societate. Mass media sunt exact acele capitaluri, acele resurse care pot influenţa schimbarea,
prin aportul adus la formarea opiniei publice şi la motivarea şi mobilizarea oamenilor să
acţioneze pentru binele personal, al comunutăţii şi societăţii în general. De caracterul
influenţei mass media asupra sferii politice depinde în mare măsură progresul acesteia. Nu
întâmplător mass media sunt considerate pe drept a patra putere în stat. Ele au capacităţi reale
de raţionalizare a câmpului puterii politice atât în perioada schimbului de putere (în
campaniile electorale), cât şi în cea a funcţionării şi menţinerii acesteia. Însă, în unele condiţii,
mass media au şi aport destructiv, sunt folosite în scopuri şi interese înguste, mai mult, sunt
monopolizate ca şi capitalul economic în cazul sferii economice. Dacă ne adresăm la perioada
anilor 2001 – 2009, constatăm că guvernarea comunistă a folosit din plin capitalul
informaţional al societăţii, la monopolizat întra-tât încât acesta deservea cu stricteţe interesele
partidului puterii, excludea accesul opoziţiei la dezbateri în mass media oficială, priva
opoziţia de posibilităţi de a-şi expune punctul său de vedere, fapt consemnat şi de către
reprezentanţii structurilor europene. Audiovizualul, ca organ chemat să reglementeze
activitatea informaţională din ţară, în pofida faptului că se considera independent, în
majoritatea sa era alcătuit din susţinătorii şi simpatizanţii Partidului Comuniştilor, care şi
promovau politica acestuia, ignorau necesităţile mediilor considerate independente (de
exemplu canalului de televiziune PRO TV), lipseau opoziţia de resursele ei informaţionale.
Puterea informaţională a acestui partid sa răspândit întra-tât încât astăzi, aflat deja în opoziţie,
el mai deţine pârghii informaţionale serioase, are canal special la televiziune (NIT),
funcţionari creduli în organele de conducere ale Radio-televiziunii. Chiar şi canalul principal
de televiziune al ţării, Modova-1, prin activitatea unor jurnalişti, a continuat şi după pierderea
de către Patidul Comuniştilor a alegerilor parlamentare din iulie 2009 să susţină fosta
guvernare, astăzi aflată în opoziţie. De aceea, remanierile actuale din cadrul câmpului
informaţional al ţării, întreprinse de către noua guvernare în vederea democratizării acestuia
au provocat mari nemulţumiri în rândurile acestui partid şi a aderenţilor lor din tagma
jurnalismului. Pierderea treptată a monopolului informaţional de altădată, implicarea noii
guvernări în procesul democratizării politicii informaţionale, i-a făcut pe comunişti să devină
mai agresivi în manipularea opiniei publice, să mobilizeze întregul lor potenţial intelectual
pentru a „demonstra” societăţii că liberal-democraţii încalcă independenţa organelor de
informare în masă. În acest scop sunt valorificate la maximum atît eforturile parlamentarilor
comunişti, cît şi a celor cei susţin din afara Parlamentului.
În concluzie considerăm că relaţia putere – opoziţie, privită în contextul câmpului
politic moldovenesc, are un caracter multivalent şi contradictoriu, este pătrunsă de multiple

34
Бурдье П. Социология политики.- Москва, 1993, с.317

29
controverse, paradoxuri. În comparaţie cu alte state din spaţiul ex-socialist, în cazul Republicii
Moldova, această relaţie se impune prin specificul său de conţinut. Dacă forma relaţiei în
cauză este în fond una democratică, ca şi în alte state în tranziţie spre democraţie exprimă
modalităţi de manifestare a interacţiunilor şi legăturilor între guvernanţi şi opoziţie în cadrul
unor instituţii democratice (Parlament, organe locale de conducere), atunci conţinutul ei este
preponderent autoritar, cu unele elemente cvazidemocratice care de fapt frânează procesul de
consolidare a democraţiei, îl subminează nu atât sub presiunea vestijiilor trecutului ce-şi au
câmpul lor de existenţă, fie şi în descreştere, cât prin renaşterea lor într-o manieră ciudată.
Pornind de la mentalitatea şi comportamentul guvernanţilor şi opoziţiei de pe parcursul celor
optsprezece ani ai statului Republica Moldova, constatăm că relaţiile între ei corespund pe
deplin concepţiei lui A. de Tocqueville despre democraţie, ele evoluând în noile forme
democratice, ce apar odată cu trecerea de la regimul vechi la cel democratic, prin
reproducerea de conţinut vechi, unor obiceiuri, reguli, mecanisme autoritare de conducere,
adică prin componente ale instituţiilor vechi35 . Paradoxul principal ţine de faptul că în acest
răstimp dezvoltarea ţării a fost determinată, în mare parte de transformarea miraculoasă a
nomenclaturii comuniste în administratori democratici, iar în unele cazuri şi în opoziţie
democratică.
La capitolul specificităţii, chiar unicităţii, relaţiei putere – opoziţie din cadrul câmpului
politic moldovenesc, raportăm în special anii 2001-2009, care au coincis cu aflarea la putere a
Partidului Comuniştilor, perioadă ce constituie aproape jumătate (opt ani) din existenţa de
pînă acum a Republicii Moldova. Această perioadă, care în opinia noastră necesită a fi supusă
unei analize profunde din partea cercetătorilor interni şi externi pentru a o percepe la justa
valoare, este unică în felul său după experimentele neobişnuite, fără seamăn, ale guvernanţilor
comunişti moldoveni de a imita exerciţiul democratic, prin decoruri democratice ce nu sau
întâlnit pînă la ei, cu conţinut în fond autoritar. În acest sens comuniştii au acumulat o bogată
experienţă, iscusinţă puse în uz la maximum până în ultimile zile de guvernare când liderul
partidului puterii, V. Voronin declara că odată cu retragerea acestuia de la guvernare se
încheie perioada creativităţii şi progresului în ţară, că cei ce vin după el nu dispun de
capacităţi de a întreţine progresul şi stabilitatea. După alegerile parlamentare din iulie 2009
reprezentanţii acestui partid în Parlament la fel manifestă iscusinţă în imitarea exerciţiului
democratc numai că deja în ipostază de opoziţie, modificându-şi strategia şi tacticile de
activitate. Ei au ajuns până la negarea ofertelor guvernării liberal-democratice, socotindu-le
antidemocratice. În aşa mod au ignorat alegerile prezidenţiale, orientînd societatea spre
alegeri parlamentare anticipate. Acest fapt deja demonstrează neafilierea opoziţiei comuniste
la valorile democratice, întrucât prin comportamentul ei este negată alternanţa puterii.
Cât priveşte guvernarea liberal – democrată, ea sa pomenit într-o situaţie extrem de
dificilă atît de natură politică, cât şi economică, socială. Mai întîi este puternic afectat cîmpul
politic al ţării, fapt ce rezultă din deficitul de dialog cu opoziţia, din eşecul alegerilor
prezidenţiale şi, respectiv, din fenomenul unor posibile alegeri parlamentare anticipate. Nu
mai puţin afectat este şi câmpul economic. Liberal – democraţii au primit în moştenire de la
fosta guvernare comunistă o economie cu un deficit bugetar enorm.
În pofida impedimentelor provocate de cei ce au guvernat ţara timp de opt ani, dar şi a
problemelor noi ce apar în activitatea guvernării liberal-democratice, aceasta şi-a asumat toate
responsabilităţile de a guverna, se bucură de susţinerea majorităţii populaţiei, şi ce e foarte
important, organismelor economice internaţionale, a celor mai influente ţări ale lumii. În orice
caz cele 100 de zile de guvernare deja au demonstrat că noua conducere este fidelă cursului
democratic, dispune de voinţă politică de a gestiona o economie în criză profundă, de
capacităţi de a asigura achitarea la timp a pensiilor şi salariilor, de a promova o politică
35
Токвиль А. де Старый порядок и революция.- Москва, 1997, c. 165

30
externă activă întru ameliorarea imaginii ţării pe arena internaţională. Mai mult, în activitatea
sa ea a demonstrat pragmatism, pune în prim plan în condiţiile actuale de criză ale ţării,
necesităţile practice ale populaţiei (mai întâi de ai asigura supravieţuire, apoi prosperare),
scoaterea ţării din impas dar nu factorul doctrinal.
Pentru a raţionaliza relaţiile între guvernarea liberal-democrată şi opoziţia comunistă
astăzi sunt necesare conştientizarea şi implementarea unor măsuri principiale de care va
depinde soarta de mai departe a ţării. Printre acestea considerăm:
- asigurarea principiului reciprocităţii în asumarea răspunderii faţă de destinul
dezvoltării de mai departe a ţării. Este important de conştientizat faptul că principalul în
relaţia guvernare-opoziţie nu e să cauţi vinovaţii de situaţia creată, ci să identifici căi de
conlucrare pentru binele ţării;
- gradul de maturitate a guvernării liberal-democratice, dar şi a opoziţiei comuniste în
cadrul câmpului politic astăzi depinde nu atît de capacităţile lor de a se manifesta ca factor de
luptă politică, cît de disponibilitatea lor la dialog, la consens. Doar pe această cale e posibilă
realizarea într-o atmosferă stabilă a obiectivelor ambilor actori, şi ce e foarte important,
promovarea interesului naţional al ţării;
- pentru a asigura consensul politic între guvernare şi opoziţie este necesar a renaşte, a
reactualiza potenţialul „mesei rotunde” cu statut permanent, care să stimuleze dialogul. În
cadrul acesteia de stabilit şi de negociat chestiunile principale de ameliorare a situaţie în ţară,
de examinat posibilele cedări politice din ambele părţi;
- iniţierea consensului politic trebuie să-i aparţină guvernării liberal-democratice, ca
forţă atât cointeresată în stabilitate, ci şi promotoare a valorilor consensului. În acest sens
guvernării îi revine o misiune foarte grea, de ai impune opoziţiei condiţii atractive, fără
alternative de manifestare;
- opoziţia comunistă poate să devină real disponibilă către consens cu liberal-democraţii
odată cu depăşirea dictaturii în rândurile Partidului Comuniştilor, care astăzi se menţine atât
prin autoritatea lui V. Voronin, cât şi a altor persoane, inclusiv tinere, dornice de a veni la
cârma partidului. De aceea, guvernarea e limitată în alegere, ea trebuie să apeleze la forţele
comuniste care nu acceptă dictatura, să convină cu ele variante posibile de conlucrare;
- eficientizarea câmpului politic al guvernării şi opoziţiei e posibilă prin folosirea
raţională a resurselor (capitalurilor) altor câmpuri: ecnomic, social, cultural, informaţional
etc., iar de aici prin stabilirea şi promovarea unor raporturi echilibrate cu aceste câmpuri,
benefice întregii societăţi. E necesar crearea condiţiilor favorabile de dezvoltare liberă a
economiei, culturii, socialului (în limitele legii), evitând amestecul în legităţile obiective de
funcţionare a acestor sfere prin cunoaşterea şi respectarea lor;
- pentru a redresa situaţia în câmpurile nonpolitice ale societăţii (în special economic,
social, informaţional) şi a optimiza legăturile lor cu câmpul puterii, acesta din urmă trebuie să
se manifeste energic în vederea demonopolizării ramurilor respective. Edificarea unui stat cu
democraţie avansată, funcţionarea eficientă a economiei de piaţă, a unui câmp informaţional
liber într-o ţară cum este Republica Moldova este imposibilă în condiţiile păstrării
monopolismului în aceste sfere;
- o condiţie importantă în raţionalizarea câmpului politic, în dezvoltarea lui spirituală,
civică atât la nivel de guvernare, cât şi de opoziţie, ţine de modernizarea câmpului
educaţional. Aici sunt necesare eforturi conjugate ale puterii şi ale societăţii în vederea
restabilirii valorilor acestui câmp distruse de guvernarea comunistă, eforturi de stimulare şi
susţinere a învăţămîntului de toate gradele, de realizare a reformelor în învăţământ în
conformitate cu cerinţele procesului Bologna. Totodată, imperativele de asigurare a
continuităţii cer de la factorul de decizie şi de la instituţiile de învăţământ capacităţi de
îmbinare reuşită a valorilor moderne de instruire cu cele tradiţionale;

31
 - câmpul politic al guvernării şi opoziţiei poate să devină funcţional cu adevărat odată
cu eficientizarea câmpului ştiinţific, cu crearea de condiţii adecvate acestuia pentru asigurarea
progresului social. În pofida faptului că în republică sau întreprins măsuri de reformare şi
consolidare a câmpului ştiinţific, în particular în cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
sunt necesare eforturi susţinute, inclusiv din partea puterii, pentru a ridica importanţa ştiinţei
universitare, ca factor de modernizare a sistemului de învăţământ. În acest sens ştiinţele
politice, din cadrul universităţilor trebuie să obţină locul lor adecvat în sistemul general al
ştiinţei, şi ce e foarte important, să se dezvolte nu doar în baza satisfacerii interesului personal
(intern) al savantului, ci şi al necesităţilor agenţilor sociali, inclusiv politici.

Bibliografie:

1. Бурдье П. Социология политики.-Москва. 1993

2. Мошняга В., Руснак Г., Турко Т., Завтур К. Власть и оппозиция в контексте
политической системы.// MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Revistă
ştiinţifică trimestrială.- Chşinău: USM, Nr. 1 (XXXVI), 2007
3. Saca V. Particularităţile de câmp social- politic ale tranziţiei postcomuniste. //
Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective. Materialele conferinţei
internaţionale 28-29 noiembrie 2002. Coordonator Vasile Ţapoc.- Chişinău, 2003
4. Saca V.Transformările sociale din societatea moldovenească ca obiect al relaţiilor
dintre putere şi opoziţie. // Puterea şi opoziţia în contextul managementului politic (coord. V.
Moşneaga, Gh. Rusnac, Gh. Mohammadifard).- Iaşi, 2005
5. Токвиль А. де Старый порядок и революция.- Москва, 1997
6. Moraru V. Relaţia dintre putere şi opoziţie în Republica Moldova din perspectiva
mediatică. // Puterea şi opoziţia în contextul managementului politic (coord. V. Moşneaga,
Gh. Rusnac, Gh. Mohammadifard).- Iaşi, 2005

32
 ATACURILE CIBERNETICE – CEA MAI RECENTĂ PROVOCARE PENTRU
SECURITATEA MEDIULUI SOCIO-ECONOMIC
CYBERATTACKS - THE NEWEST SECURITY CHALLENGE FOR
GOVERNMENTS AND CORPORATIONS

Drd. Oana Antonia Colibășșanu.

STRATFOR

Abstract:
The internet world is becoming a problematic environment for both governments and
businesses world wide as cyber-attacks are becoming effective in distrupting activities and
lowering efficiency for all actors concerned. The U.S. Director of National Intelligence
Dennis Blair, testifying before the Senate Select Committee on Intelligence on Feb. 2, 2010
has begun his remarks with a section titled “Far-Reaching Impact of the Cyber Threat,” a
proof to the increasing seriousness and urgency with which Washington is focusing on this
new field. The paper presents the specificities and the history of cyber attacks, focusing on
those that can be used for cyber espionage. The conclusions focus on the ways that the
business world can
Key words: cyberattacks, economic espionage, business intelligence

Introducere

Creşterea rapidǎ a utilizǎrii serviciilor de internet a creat şi o noua generaţie de

criminalitate care acţioneazǎ în domeniul cibernetic. Aceastǎ problemǎ este atât una
domesticǎ cât şi una internaţionalǎ. Companiile transnaţionale înfruntǎ atacuri cibernetice atât
datoritǎ vizibilitǎţii lor cât şi complexitǎţii sistemelor informatice interne.
Pentru a înţelege ce înseamnǎ un atac cibernetic şi ce face ca internetul sǎ fie astǎzi şi
o armǎ puternicǎ, pe lângǎ faptul cǎ el rǎmâne un mediu revoluţionar şi un mijloc de
transformare a realitǎţilor economice, trebuie înţeleasǎ istoria internetului şi chiar istoria
atacurilor cibernetice36.
Companiile transnaţionale se confruntǎ astǎzi cu douǎ tipuri majore ale atacurilor din
mediul cibernetic: unul legat de furtul informaţional şi creşterea în importanţǎ şi amplitudine a
spionajului economic şi celǎlalt legat de practicile asociate cu blocarea accesului la
informaţie, comunicare inter şi intrafirmǎ prin atacurile de diferite forme asupra sistemelor
informatice ale companiilor37.

1. Atacuri cibernetice – caracteristici, metode, istorie

Natura internetului permite interacţiunea virtualǎ a persoanelor şi formarea de grupuri

cu interese comune. Prin internet se creează extensii virtuale ale persoanelor, ale ideologiilor
lor şi societǎţilor în care trǎiesc. Prin platforme precum MySpace sau Facebook se permite
interacţiunea în timp real cu persoane din diferite regiuni ale globului, crescând conectivitatea
şi în afara zonei internetului. Toate acestea au implicaţii profunde asupra grupurilor şi
indivizilor pentru cǎ internetul poate deveni un spaţiu de promovare a scopurilor mişcǎrilor
sociale aflate în stare incipientǎ (‘grassroots’) care pot fi de orice naturǎ – de la susţinerea

36
Friedman G., The Next 100 Years – A Forecast of the 21st Century, Doubleday, Random House, 2009, pp. 54-
57
37
Leibowitz J., Strategic Intelligence: Business Intelligence, Competitive Intelligence and Knowledge
Management, CRC Press, 2006, pp. 57-59

33
unui candidat pentru Senatul Statelor Unite pânǎ la susţinerea Islamismului radical şi al
grupǎrilor catalogate de organizaţiile internaţionale ca fiind teroriste38.
Toate acestea sunt trǎsǎturi care se extind odatǎ cu dezvoltarea societǎţii moderne,
internetul fiind mediul cel mai exploatat de toate categoriile de consumatori ai acestei
tehnologii – de la guverne, companii la grupǎri neguvernamentale şi indivizi, pentru a-şi
atinge scopurile strategice. În acest fel internetul devine o armǎ. Tocmai dinamica puternicǎ şi
capacitatea mare de inovativitate în domeniu a dat naştere unui nou tip al conflictului clasic:
conflictul în mediul cibernetic (cyberwarfare)39.
Caracteristicile principale ale atacurilor conduse într-un conflict în mediul cibernetic
sunt:
o se desfǎşoarǎ într-un spaţiu extrem de dinamic şi nou
o transformǎ ţintirea clasicǎ într-o metodologie învechitǎ
o operaţiunile sunt descentralizate şi anonime
o ofensiva este cea mai importantǎ parte a atacului; uneori nu existǎ defensivǎ
dar acest lucru nu influenţeazǎ în mod negativ rezultatul pentru atacant
o costurile sunt minime şi se creează şi concentreazǎ putere la nivel individual al
utilizatorului – atacant
Chiar dacǎ termenul “cibernetic” sugereazǎ latura virtualǎ a atacului, în ideea cǎ ar
putea sǎ nu existe o formǎ în sine a atacului, mediul cibernetic are şi aspecte fizice:
computerele, serverele, cablurile din fibrǎ opticǎ şi mai ales conexiunile care fac ca internetul
global sǎ ajungǎ în cadrul companiei. În atacurile cibernetice conexiunile respective sunt
ţintele principale. Cu cât existǎ mai multe conexiuni, mai multǎ lǎrgime a bandei de
transmisie de date, cu atât compania este mai expusǎ pentru cǎ devine mai deschisǎ mediului
global40.

Tabel nr. 1.1. Scurtǎ istorie a atacurilor în mediul cibernetic

1979 Apare primul forum al hackerilor în SUA

1983 o Apare comunitatea BLACK HAT- hackeri cu scopuri ilicite și care
acționează destructiv, uneori anarhic, alteori organizat
o Apare comunitatea WHITE HAT- hackeri care lucrează benevol pentru
menținerea integrității și securității internetului
1988 Apare primul WORM –Vierme cibernetic sub forma unui experiment eșuat al
studentului Morris care își propusese să afle cu ajutorul programului câte
calculatoare pot fi conectate la un moment dat la rețeaua de internet de atunci:
cca 10% din utilizatorii internet au fost infectați
1990-1991 The GREAT HACKER WAR- războiul hackerilor între două grupări de hackeri
din SUA: Legion Doom și Masters of Deception, care au afectat rețele private
ale corporațiilor, un exemplu fiind cea a AT&T
1993 Apariția primei asociații formale a hackerilor DEFCOM auto-proclamată ”orgia
schimburilor de informație, puncte de vedere, educație și distracție
informațională”, aducând în atenția publicului o comunitate neștiută până atunci
1994 Primul atac internațional: primul hacker ”slab”, Vladimir Levin plătește un grup

38
Muntean M., Brandas C., „Business Intelligence Support Systems and Infrastructures”, Economy Informatics,
1-4/2007, pp. 38 - 53
39
Bruno G., „The evolution of cyberwarfare”, Council on Foreign Relations, 2008,
http://www.cfr.org/publication/15577/evolution_of_cyber_warfare.html
40
Rodenberg J. H. a. M., „Competitive Intelligence and Senior Management”, Eburon Uitverij B.V., 2008, pp.
92-96

34
 de hackeri cu 100 $ pentru a ataca rețeaua Citi Bank, mai întâi cu scopul de a se
distra apoi pentru profit, având acces și la conturile băncii. Astfel fură 10 mil. $
1996 Apare prima Bombă Logică, lansată de Tim Lloyd asupra rețelei companiei la
care lucra: Omega Engineering Corp. Efectul programului era distrugerea
sistematică a datelor stocate în sistemul informatic
1999 Apar primele atacuri cibernetice cu substrat național din partea grupurilor de
hackeri sârbi care au vizat în principal site-urile guvernului SUA drept urmare
atacurilor militare NATO; primele forme de vandalizare a site-urilor web
2000 Primele atacuri prin utilizarea ”SCRIPT KIDDIES”-programe DoS/DDoS
asupra site-urilor corporațiilor AMAZON, eBay, CNN conduse de liceanul
canadian Mike Calce și care au cauzat pierderi de milioane USD datorită
întreruperii parțiale a activităților
2001 Introducerea protocolului Bit Torrent care permite transmiterea de date de orice
natură
2002 Atacul BACKBONE I- atac concertat asupra a 13 servere de tipul Domain
Name System prin care s-a creat o ruptură a accesului la internet la nivel global
2003 W32/SQL Slammer –un nou tip de vierme cybernetic care atacă serverele și
care a reușit la primul atac să efectueze mai mult de 500.000 servere la nivel
mondial. Coreea de Sud a pierdut atunci conexiunea la internet pentru aprox. 12
ore.
2005 You Tube devine un nou mediu de formare a hackerilor
2007 Feb: Atacul BACKBONE II care deși a durat 7 ore nu a distrus comple
serverele atacate datorită unei noi tehnologii AnyCast împotriva atacurilor
concertate; Apr-Mai: atacurile concertate aspura Estoniei care aproape au blocat
activitatea în această țară în 2 luni

Sursǎ: Departamentul de Cercetare al Stratfor şi Departamentul Securitate al Stratfor

(elemente prezentate cu acordul Stratfor)

Datoritǎ faptului cǎ ţintele unui atac cibernetic sunt total diferite faţǎ de ţintele unui
atac clasic, fie el de naturǎ militarǎ sau economicǎ, atacatorul se formeazǎ şi acţioneazǎ diferit
faţǎ de un profilul clasic al unui atacator obişnuit. În primul rând este un foarte bun
cunoscǎtor al mediului în care activeazǎ, al internetului, stǎpâneşte limbajele de programare
ale acestuia şi se foloseşte de cunoştinţele sale cât şi de ale celorlalţi sporindu-şi
inovativitatea. Psihologic, el este o fire de învingǎtor, ambiţios şi cu gândire schematicǎ
atunci când acţioneazǎ41.

2. Spionaj economic sau tehnici informatice inovative?

Internetul este în primul rând un mediu de interacţiune umanǎ cu implicaţii din ce în

ce mai mari în domeniul economic şi geopolitic, ambele afectând puternic mediul de afaceri
internaţionale. Companiile se sprijinǎ din ce în ce mai mult pe reţele virtuale integrate şi
implementeazǎ noi tehnologii în timp ce accesul la internet, crescând la nivel global este
astǎzi un indicator al dezvoltǎrii societǎţii.
Internetul îşi are nucleul în reţelele construite în 1950 cu scopul de a distribui şi
împǎrtǎşi rezultatele cercetǎrii între şi în interiorul instituţiilor academice pentru a putea lucra
în echipe lǎrgite - RAND Corporation este una dintre companiile care oferea astfel de servicii

41
Concluzii ale discuţiilor purtate cu analistul militar Stratfor Nathan Hughes şi seful departamentului de IT al
aceleiaşi companie, Ajay Tanwar.

35
atunci dar şi cu scopul de a transmite date între instalaţiile de radar militare - U.S. Semi-
Automatic Ground Environment.
În 1957, dupǎ lansarea satelitului sovietic Sputnik, Statele Unite ale Americii au
înfiinţat Agenţia pentru Cercetarea Proiectelor Avansate în cadrul Pentagonului - Advanced
Research Projects Agency (ARPA). Mai târziu aceasta va primi încǎ un cuvânt în titulatura sa
– “Defense”, devenind Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) sau Agenţia
pentru Cercetarea Proiectelor Avansate pentru Apǎrare, continuându-şi existenţa pânǎ azi.
Una dintre primele creaţii ale ARPA a fost ARPAnet, un precursor a ceea ce urma sǎ fie
internetul de astǎzi. ARPAnet a fost infiinţat pe baza proiectelor şi studiilor finanţate de
guvern şi dezvoltate de RAND care propunea o structurǎ pentru o reţea rezistentǎ în teorie
unui atac nuclear. Lucrurile au luat o altă turnură în anii ’80. Paşii mari făcuţi în domeniul
programării, inovaţiile tehnologice precum şi accesul la o infrastructurǎ mult mai bunǎ şi
ieftinǎ, la computerele personale şi conexiunile mai accesibile a fǎcut ca ceea ce numim astǎzi
‘internet’ sǎ aibǎ o dezvoltare rapidǎ, aproape în cascadǎ42.
Odatǎ cu dezvoltarea cǎilor de comunicare şi a progresului tehnologic generalizat s-au
creat interfeţe mai moderne, mai prietenoase, cu mult mai mare rapiditate decât în trecut. Zece
ani mai târziu s-a dezvoltat arhitectura existentǎ şi astǎzi: world wide web fǎcând posibilǎ
comunicarea între toate statele lumii. Anii ’90 înseamnǎ însǎ şi cǎderea Cortinei de Fier,
încetarea Rǎzboiului Rece. Spionajul politic îşi pierde din aplomb după ce Statele Unite ale
Americii îşi consolidează poziţia de mare putere mondială. Îşi face loc însǎ cel economic, în
creştere, care capǎtǎ noi forme, în pas cu tehnologizarea crescândǎ şi ea. Fenomenul nu era
nou în sine, însǎ apariţia unei lumi dominatǎ de societǎţi transnaţionale şi state care acţioneazǎ
în sprijinul globalizǎrii şi integrǎrii, face ca spre sfârşitul secolului XX spionajul economic sǎ
se intensifice pentru ca în 2008 sǎ ajungǎ a treia mare provocare pentru companii provenitǎ
din mediul cibernetic, aşa cum aratǎ ultimul raport al SANS43.
Spionajul economic clasic se referǎ la furtul secretelor comerciale, a datelor prin care
compania poate inova, a datelor personale în scopul şantajului sau a altor beneficii. Spionajul
economic cibernetic nu diferǎ în scop de cel clasic, informaţiile preferate fiind încǎ secretele
comerciale, planurile de dezvoltare şi cercetare, listele de clienţi, bazele de date şi chiar
planurile de afaceri. Tehnologiile folosite în spionaj sunt însǎ mult mai avansate: astǎzi se
folosesc dispozitive de ascultat electronice, se penetreazǎ reţele de calcul şi se folosesc
programe de spionaj cibernetic speciale44.
Existǎ douǎ categorii de tehnici folosite în sprijinul spionajului cibernetic: cele
independente de factorul uman, care se referǎ strict la tehnologii informatice ce pot prelua
date din interiorul companiilor spionate şi cele bazate pe factorul uman, care este esenţial
pentru actul de spionaj şi fǎrǎ de care tehnologia nu poate fi activatǎ, spionajul fiind nul.

Tabel nr. 2.1. Tehnici folosite în scopul spionajului cibernetic

Tehnici de spionaj Descriere scurtǎ a tehnicii Tehnici de apǎrare

cu factor uman nul împotriva spionajului
Programe pentru Programele copiazǎ parolele • Utilizarea programelor
memorarea parolelor de introduse de la tastaturǎ ca tip firewall
prin procesul de tastare sau şi timpii de introducere • Verificarea securităţii

42
Friedman G., Friedman M., „The Intelligence Edge: How to Profit in the Information Age”, Crown, 1997, pp.
26-29
43
„Cyber Espionage is on the Rise”, 2008
http://www.sans.org/newsletters/newsbites/newsbites.php?vol=10&issue=6#sID200
44
Colibasanu, O.A., „White or Black Magic for Your Business? Competitive Intelligence and Corporate
Espionage”, ICMMS 2008 Proceedings, May 2008

36
alte procese asupra pentru memorarea activitǎţii
componentei hardware computerului şi eventual
pentru a obţine şi alte
parole; programele software
pentru acest scop pot fi
instalate manual sau via
ataşamentelor primite prin
email
Interceptare Wi-Fi Monitorizare software prin •
modalitatea de conectare la
internet wireless; se poate •
monitoriza şi lucrul în reţea
Interceptare şi monitorizare Permite localizarea
GPS (Global Positioning persoanelor
System – sistem de
poziţionare globalǎ)
Utilizarea microfoanelor Ascultare şi înregistrare •
ascunse, a mini-camerelor conversaţii, întâlniri, situaţii
video
• Utilizarea sistemelor de
Tehnici de spionaj Descriere scurtǎ a tehnicii
cu factor uman pozitiv
Pshishing Inginerie socialǎ prin care • Educarea continuǎ a
emiţǎtorul – spionul –
încearcǎ manipularea
angajaţilor într-o companie
prin utilizarea mesajelor
false pentru a obţine • Publicǎrea în mediul
informaţie confidenţialǎ;
pshishing-ul poate fi ajutat
şi de programe software de
preluare automatǎ a unor
informaţii (de exemplu
atunci când cel care
primeşte un mesaj cu un
singur link, dacǎ acceseazǎ
adresa respectivǎ se poate
acţiona un program specific
prin care se preia informaţia
reţelelor cu
periodicitate
Folosirea sistemelor de
criptare
Evitarea conectǎrii prin
WiFi din spaţii publice
precum hoteluri atunci
când este necesarǎ
transmiterea de
informaţii confidenţiale
• Utilizarea sistemelor de
bruiaj GPS
Folosirea sistemelor de
detectare de
echipamente de
transmisie de date
pentru verificǎri
periodice
bruiaj pentru telefoane
mobile
Tehnici de apǎrare
împotriva spionajului
angajaţilor companiei în
ideea de a fi conştienţi
şi a se feri de astfel de
tehnici
web a cât mai puţinǎ
informaţie referitoare la
angajaţi (se evitǎ
publicarea emailurilor
fiecǎrui angajat, a
telefoanelor directe etc.)
37
 doritǎ de emiţǎtorul
pshishingului)
Spionaj prin intrus Angajatul este plǎtit pentru • Monitorizarea
a instala programe prin care activitǎţilor angajaţilor
se faciliteazǎ furtul de cu regularitate –
informaţie sau este pus sǎ urmǎrirea ciberneticǎ a
divulge informaţii angajaţilor (ce site-uri
confidenţiale web folosesc mai des,
ce descarcǎ din bazele
de date, când descarcǎ
şi dacǎ existǎ
comportamente atipice)
• Restricţionarea
porturilor de descǎrcare
de date cǎtre dispozitive
mobile (porturile USB
de exemplu)
Spionaj prin presupus Spionul se poate infiltra în • Verificarea identitǎţii
vizitator companie pozând în vizitatorilor
vizitator (ca instalator,
electrician, etc.) şi poate
instala dispozitive de
preluare a datelor
Spionaj prin presupus Spionul se poate infiltra în • Educarea personalului
angajat companie pozând în nou pentru astfel de
angajat, de obicei în posibilitǎţi
departamentul IT sau chiar • Clasificarea informaţiei
manageri de nivelul trei în funcţie de
confidenţialitate
• Criptarea
informaţionalǎ
Sursǎ: interviuri cu specialişti ai departamentului anti-terorism al Stratfor, SANS

Aşa cum se aratǎ în tabelul de mai sus, mecanismele împotriva tehnicilor de spionaj
cibernetic trebuie sǎ fie similare, inspirate de tehnologiile informatice moderne.45 Evoluţia
continuǎ a internetului, corelatǎ cu dezvoltarea spionajului economic, a dus la apariţia unei
noi metodologii de analizǎ a poziţiei competiţionale între companii. Noua tehnicǎ de studiu se
bazeazǎ pe princpiile de Business Intelligence şi se numeşte Competitive Intelligence46. Ea
devine din ce în ce mai utilǎ pentru companii, fiind folositǎ de managementul strategic47.
Chiar dacǎ se bazeazǎ pe tehnicile de Business Intelligence, analiza datelor este mult mai

45
Cunningham W., McNamara P, „Business Intelligence and Strategic Choices”, BenchMark Consulting
International, Internal Documents, January 2007
46
Colibasanu O.A., „Between Intelligence and Espionage in the Contemporary Business Environment”,
Ekonomika a Management, Dec. 2008
47
Colibasanu O.A., Ilie A.G., Sarbu R., Dumitriu D., „Mettalurgical Business Intelligence – The Knowledge
Management Melt with Heavy Automation”, Metalurgia International, Vol. XIV, Nr. 4 Special, 2009, p. 48

38
complexǎ, acţionând sub imperiul noului tip de economii şi fiind parte componentǎ a unui
sistem management bazat pe cunoştinţe.48
Tehnicile de tratare a informaţiei sunt folosite însǎ şi în detrimentul afacerilor
companiilor atunci când sunt puse în slujba spionajului economic. Contra acestui risc
companiile nu beneficiazǎ de un cadru legislativ uniform. Doar Statele Unite dispun de o
legislaţie împotriva spionajului economic. Practic, companiile transnaţionale care lucreazǎ în
mediul global trebuie sǎ se protejeze prin tehnici proprii, implementând unele dintre sistemele
de apǎrare prezentate mai sus.
Concluzii

Mediul cibernetic, prin extinderea sa exponențială, crează oportunități dar și noi

riscuri pentru activitățile derulate de mediul afacerilor internaționale, mediul guvernamental
și, în general, de societatea globală astăzi. Guvernele se bazează, în momentul de față, pe
capacitatea companiilor de a detecta și raporta atacurile cibernetice sesizate împotriva lor atât
pentru a cunoaște impactul statistic al acestora dar și natura lor calitativă. În același timp,
companiile – ca și ceilalți actori ai societății – sunt influențați și tentați să uzeze la maxim
mijloacele tehnologice pe care le dețin pentru a achiziționa informații necesare dezvoltării
ulteriore a afacerilor. Globalizarea a determinat astfel dezvoltarea unei noi specializări în
lumea afacerilor – aceea de Business Intelligence. Tehnicile utilizate aici pot fi însă utilizate
și pentru scopuri mai puțin etice precum spionajul economic, constituind tehnici ale atacurilor
cibernetice. Linia care desparte cele două domenii este o linie a moralei, a eticii în afaceri
bazate pe scop.
Consolidarea continuă a canalelor informative prin dezvoltarea internetului în ceea ce
numim astăzi Web 2.0 a creeat pe de-o parte posibilități multiple pentru dezvoltarea globală a
societății în ansamblu prin rețelele globale din ce în ce mai funcționale dar în același timp au
creat și bazele unui mediu nociv datorită inexistenței unui sistem eficient în stabilirea
limitelor de acțiune ale participanților – utilizatori și creatori informaționali. Creativitatea
este o caracteristică de succes atât pentru cei care acționează în sens pozitiv, pentru
dezvoltarea eficientă prin mediul cibernetic, dar și pentru ‘infractorii’ cibernetici.
Lipsa unei legislații armonizate în plan global atât împotriva spionajului economic dar
și împotriva atacurilor cibernetice asupra altor medii sociale este probabil cel mai important
element care stimulează extinderea celor două fenomene. Având în vedere caracterul global
al mediului cibernetic, securitizarea acestuia prin reglementare necesită efort și coordonare la
nivel internațional precum și cunoștințe și capacități tehnologice armonizate la nivel mondial.
Poate mai mult decât oricare altă zonă de menținere a securității, internetul este
mediul în care coordonarea între mediul afacerilor și mediul guvernamental este mai mult
decât necesară, având în vedere interesele comune pe termen lung ale acestora. În același
timp, fiind un mediu în esență global, colaborarea la nivel internațional constituie premisa
pentru sporirea siguranței rețelelor de comunicare ale societății secolului XXI.

Bibliografie

1. Colibǎşanu O.A., Ilie A.G., Sarbu R., Dumitriu D. - Mettalurgical Business

Intelligence – The Knowledge Management Melt with Heavy Automation, Metalurgia
International, Vol. XIV, Nr. 4 Special, 2009

48
Colibasanu O.A., Ilie A.G., Sarbu R., Dumitriu D., Business Intelligence – A Successful Approach to Creating
Performance Management System. Case Study: Application and Prospect of Business Intelligence in
Metallurgical Enterprises in Romania, Metalurgia International, Vol. XIV, Nr. 4 Special, 2009, p. 43

39
2. Colibǎşanu O.A., Ilie A.G., Sarbu R., Dumitriu D. – Business Intelligence – A
Successful Approach to Creating Performance Management System. Case Study:
Application and Prospect of Business Intelligence in Metallurgical Enterprises in
Romania, Metalurgia International, Vol. XIV, Nr. 4 Special, 2009
3. Colibǎşanu O.A. - White or Black Magic for Your Business? Competitive Intelligence
and Corporate Espionage, ICMMS 2008 Proceedings, pp. 11-15, May 2008
4. Cunningham W., McNamara P - Business Intelligence and Strategic Choices,
BenchMark Consulting International, Internal Documents, January 2007
5. Leibowitz J. - Strategic Intelligence: Business Intelligence, Competitive Intelligence
and Knowledge Management, CRC Press, 2006
6. Mann C. J., Götz K - Borderless business: managing the far-flung enterprise,
Greenwood Publishing Group, 2006
7. Muntean M., Brandas C. - Business Intelligence Support Systems and Infrastructures,
Economy Informatics, No 1-4, 2007
8. Neumann J., Morgenstern O. - Theory of Games and Economic Behavior, Princeton:
Princeton University Press, 1944
9. Rodenberg J. H. a. M. - Competitive Intelligence and Senior Management, Eburon
Uitverij B.V., 2008
10. Ruiz I. - Oldest airline in the world & $20 million invested in Peru hotel, 2009,
http://www.livinginperu.com/news/8199
11. Salles M. - Stratégies des PME et Intelligence économique. Une méthode d’analyse du
besoin, Paris, Economica, 2003
12. [61] Sarmah P. - Home Country Measures and FDI: Implications for Host Country
Development, Centre for Competition, Investment & Economic Regulation, 2003
13. Smith K., Yaeger C. - Aligning Choices with Strategy: Differentiating Activities,
BenchMark Consulting International, Internal Documents, December 2006
14. Sternberg E. - Just Business. Business Ethics in Action, Little, Brown & Co., London,
1996
15. Suder, G. G. S. - Terrorism and the International Business Environment: The
Security-Business Nexus, Edward Elgar Publishing, 2004
16. Sueli Almeida M. - Getting Started with Datawarehouse and Business Intelligence,
IBM – International Technical Sup-port Organization, San Jose, 1999
17. Tripathy P., Pal N. P. - Insurance Theory And Practice, PHI Learning Pvt. Ltd., 2005
18. Wells D. L. - Strategic Management for Senior Leaders, TQL Office, Department of
Navy, Internal Publications, 2003
19. White C., Imhoff C. - Full Circle: Decision Intelligence (DSS 2.0), August 27, 2008,
http://www.b-eye-network.com/view/8385
20. White C. - Using Enterprise 2.0 for Business Intelligence, December 19, 2007
http://www.b-eye-network.com/view/7831
21. Xu M. - Managing Strategic Intelligence: Techniques and Technologies, Idea Group
Inc, 2007
22. Zamfir C - Decision making as a topic in social psychology and sociology, Sociologie
Româneascǎ, Nr. 2, Ed. Polirom, 2008

40
POLITIQUE ET DEVELOPPEMENT DURABLE : QUAND LE POUVOIR MANIPULE
L’OPINION EN INVOQUANT LA SCIENCE

Ph.D. Marc CHESNEL

Professeur agrégé de l’Université et docteur en géographie
Academie des Belles-Lettres, Sciences et Arts de La Rochelle, France

La manipulation simple de l’opinion publique par le pouvoir par le biais des médias
est bien connue et assez fréquente. Le film américain Green Zone relate la façon dont le
gouvernement des Etats-Unis a utilisé auprès de l’opinion mondiale l’argument de la menace
constituée par la possession par les Irakiens d’armes de destruction massive (qui en fait
n’existaient plus) pour envahir le pays et s’emparer de son pétrole, et a fait croire aux chefs de
l’armée irakienne qu’ils pourraient succéder au dictateur afin que l’armée irakienne ne
s’oppose que modérément à leur offensive.
Associer la science au processus de manipulation est plus subtil. L’aval scientifique est
invoqué pour donner une apparence rationnelle à des choix qui ne sont pas issus d’un
raisonnement simple, c’est-à-dire sans arrières pensées. La science véhicule des valeurs
positives : elle procède du raisonnable et prétend à l’objectivité. La science a pour principes la
rationalité ainsi que l’honnêteté intellectuelle, deux principes dont on voudrait qu’ils régulent
plus fréquemment la vie publique. L’honnêteté en matière de vie politique, c’est de ne pas
sacrifier le futur au présent : c’est faire autant que possible toujours le choix du
développement durable.
La raison d’être de l’exercice du pouvoir, le développement d’un territoire, s’inscrit
en effet dans la durée. Or le pouvoir économique s’attache au profit immédiat, à la
rentabilité ; et le pouvoir politique, dans nos démocraties, est rythmé par les échéances
électorales, ce qui le conduit souvent à naviguer à vue et à procéder à des choix qui peuvent
paraître parfois irrationnels. Rien de surprenant à ce que le pouvoir politique, pour assurer sa
crédibilité, invoque la science pour parvenir à donner une apparence de logique, de justice,
voire de bon sens à des décisions qui en sont dépourvues et ont des raisons que l’on veut
maintenir cachées. Comment le pouvoir de l’argent et le pouvoir politique utilisent-ils les
médias pour manipuler l’opinion à leur profit en invoquant la science, c’est-à-dire avec une
vue à court terme ? La presse, quand elle donne la parole à certains scientifiques (ou
prétendus tels) et pas aux autres, contribue à façonner la pensée dominante à propos des
grandes questions qui concernent la planète, aussi bien qu’à fournir des arguments aux
politiques locales.
L’écueil pour traiter pareil sujet serait de s’en tenir à des considérations générales, car
les contradicteurs ne manqueraient pas d’avancer des arguments s’appuyant sur une
considération partielle des faits, c’est-à-dire le point de vue des autres. Préférons l’étude de
cas, la plus à même de mettre en relief, au-delà de la complexité des faits due à l’imbrication
de tout ce qui les compose, la complicité entre argent, décisions politiques, presse et
arguments prétendus scientifiques ou arguments scientifiques détournés. Sans perdre de vue
que l’argument planétaire (la mondialisation) est souvent évoqué, à tort ou à raison, même
quand il s’agit de prendre des mesures aux échelles nationales ou locales. Prenons le parti et
ayons le courage de poser les questions que nous croyons être les bonnes questions, même si
nous savons que nous ne pouvons qu’apporter des réponses partielles…
Et si, en France, les médias ne parlaient tant du réchauffement climatique que pour
justifier la « taxe carbone » ?
Que la terre se réchauffe, nul ne le conteste. Au cours des temps géologiques, elle a
connu une succession de périodes de refroidissement et de réchauffement de grande ampleur.

41
Les causes en sont diverses et connues. Milutin Milankovitch a établi que le rythme de ces
périodes était en rapport avec le caractère cyclique des paramètres orbitaux de la terre. La
quantité, la répartition de l’énergie solaire est en effet fonction de la position de la planète sur
son orbite. Par ailleurs, le soleil ne transmet pas toujours au cours du temps la même quantité
de chaleur, et on connait pour le court terme l’importance des taches solaires, par exemple.
L’atmosphère, peu épaisse par rapport à la masse de la planète, laisse passer une grande partie
du rayonnement solaire, mais retient une certaine quantité du rayonnement infrarouge que la
terre émet vers l’espace. En absorbant une partie du rayonnement, les « gaz à effet de serre »,
vapeur d’eau, gaz carbonique, méthane, protoxyde d’azote, réchauffent les couches basses de
l’atmosphère. En sens inverse, « l’effet parasol » (dont on entend rarement parler) induit par
les particules rejetées dans l’espace exceptionnellement par une forte éruption volcanique ou
régulièrement par l’industrie par exemple, fait barrage au rayonnement solaire et se traduit par
un refroidissement (plus faible que le réchauffement actuel).
Constatant que l’augmentation rapide des émissions de gaz carbonique, de méthane et
de protoxyde d’azote dans l’atmosphère est synchronisée avec la Révolution industrielle, et a
surtout progressé depuis quelques décennies, il n’est pas difficile d’avancer l’idée que
l’activité humaine a l’entière responsabilité du réchauffement climatique. Cette idée, devenue
pensée dominante parce que les médias ont assuré sa promotion, s’est construite de façon
simplificatrice. Passant sous silence, par exemple, que le principal, et de loin, gaz à effet de
serre est la vapeur d’eau, dont la quantité est immuable dans l’atmosphère où elle est présente
en quantité beaucoup plus importante que celle des autres gaz, ignorant volontairement que le
dégagement du gaz carbonique et du méthane se produit naturellement une fois le processus
du réchauffement enclenché (le dégel progressif du pergélisol, c’est-à-dire du sol gelé de
façon permanente en profondeur sur de grandes épaisseurs en Alaska, dans le Nord canadien
et en Sibérie, libère d’énormes quantités de méthane). Bref, si l’industrie, l’agriculture et la
circulation contribuent au rejet de gaz à effet de serre, l’Homme n’est certainement pas
responsable du réchauffement climatique de la planète, qui est dans une large mesure naturel
et auquel, par conséquent, on ne saurait évidemment s’opposer avec efficacité !
Nicolas Sarkozy, quand il était candidat aux dernières élections présidentielles
affirmait dans son programme électoral ne pas vouloir augmenter les impôts en France, où ils
sont déjà parmi les plus élevés du monde. Pareil choix est naturel pour un homme politique de
droite. Elu Président de la République, il respecte sa promesse, et c’est tout à son honneur.
Cependant, les budgets accusent chaque année un déficit de plus en plus important, et la dette
du pays augmente fortement.
Par ailleurs, le pouvoir politique qu’il incarne n’ignore pas les préoccupations
écologiques des Français, qui lisent la presse qui fait une large part à la connaissance des
paysages ainsi qu’à la protection de la nature, et au vote massif des Français en faveur des
partis écologistes (ainsi lors des récentes élections régionales). D’où l’idée surgie du cerveau
imaginatif de nos dirigeants de lancer un nouvel impôt, qui ne porterait pas ce nom détesté
d’impôt bien sûr mais celui de « taxe carbone », plus « écologique » ! L’idée n’est pas née en
France ; pareille taxe est déjà appliquée dans des pays d’Europe du Nord. Il s’agit de faire
payer une « compensation carbone » aux consommateurs d’énergies dont la production émet
des gaz à effet de serre (produits pétroliers, etc.), dans le but de les inciter à consommer des
« énergies propres » (électricité d’origine solaire ou produite par des éoliennes). Des sommets
internationaux cherchent à harmoniser les politiques en la matière des grands pays du monde,
à vrai dire sans grand succès comme en témoigne l’échec du sommet de Copenhague. Pour sa
part, la presse vante abondamment les mérites d’une pareille taxe, parée de toutes les vertus,
et souligne son caractère moralisateur et pédagogique puisqu’elle doit détourner le citoyen-
consommateur des énergies fossiles importées (pétrole, gaz) et lui faire préférer les sources
d’énergie renouvelables. Ce discours est relayé par celui des vedettes du petit écran qui

42
animent des émissions écologiques, qui ne méritent pas que l’on cite leur nom ici mais que le
pouvoir comble de distinctions et d’honneurs ! Groupes d’influence puissants écoutés du
pouvoir, les grands industriels et les gros agriculteurs cependant invoquant la nécessité où ils
se trouvent de rester compétitifs dans le jeu de la concurrence mondiale, obtiennent d’être
exemptés de la taxe à venir… Alors qu’ils sont pourtant les plus pollueurs en la matière !
Cela la presse évite de le rappeler (partant du principe que tout le monde le sait ?), comme elle
se garde bien de préciser que pareille taxe carbone (dont le montant est l’objet de discussions
incessantes) touchera une très large part de la population, surtout les gens les plus démunis et
qui ne paient pas l’impôt sur le revenu : ceux par exemple qui n’ont pas les moyens de
changer de système de chauffage, ou ceux qui parce qu’ils habitent la périphérie où le
logement est moins cher qu’en ville, doivent faire tous les jours un long trajet en voiture pour
se rendre à leur travail.
Finalement, sous la pression du Patronat qui avait plus à y perdre qu’à y gagner, le
gouvernement, prenant prétexte de la crise, repousse à plus tard l’imposition de la taxe
carbone…
Maintenant que la taxe est remise à plus tard, les journalistes ne parlent plus de
réchauffement climatique : le sujet n’est plus à l’ordre du jour. Parce que le conditionnement
du public n’a plus de raison d’être ? Ou parce que tout a été dit sur le sujet ? Plus intéressant,
c’est maintenant seulement que les grands hebdomadaires ouvrent leurs pages à des
scientifiques qui ont toujours dit que l’activité humaine n’est pas seule responsable du
réchauffement (au milieu du mois d’avril 2010, la couverture du magazine L’Express est
consacrée à Claude Allègre, qui soutient cette position) et à des personnalités qui ont le
courage d’affirmer (à tort ou à raison) que la taxe carbone est une fumisterie dont le but est
d’imposer les plus pauvres !
Pourquoi ne pas faire le choix du développement durable pour éviter un désastre
écologique et humain autour de Roşia Montană ?
Les Romains, comme d’autres peuples arrivés avant eux, exploitaient plusieurs
gisements métallifères, extrayant de l’or et du cuivre surtout dans cette vieille montagne
marquée par le volcanisme. On peut observer à Roşia Montană des tronçons de galeries
creusées du temps des Romains pour atteindre les filons de minerai aurifère, qui sont
aujourd’hui mis à découvert par les pelleteuses. Les filons épuisés, il faut remuer de grandes
quantités de morts terrains pour récolter des pépites : l’exploitation s’est poursuivie à ciel
ouvert dans la période communiste. Ces mines ne sont pas pour nous des inconnues : la presse
occidentale s’est faite l’écho des terribles pollutions de cours d’eau par déversement
accidentel des bassins de rétention contenant mélangés à de l’eau des produits très dangereux
utilisés pour le traitement sur place du minerai…
L’exploitation concédée aujourd’hui à une société canadienne doit aboutir au
bouleversement de quatre massifs montagneux, à la destruction de villages et des paysages, et
s’accompagnera de la pollution irréversible de zones basses proches qui sont des fonds de
vallées (empoisonnement des nappes souterraines). De cela la presse ne parle pas assez dans
les pays occidentaux et fort peu et mal en Roumanie. N’a-t-on pas parfois décrit la volonté des
habitants qui veulent continuer à vivre sur place et des Roumains qui souhaitent conserver
l’esprit des lieux comme un combat d’arrière-garde mené contre les « forces de progrès »
symbolisées par la multinationale nord-américaine qui apporte la richesse ! Richesse pour qui,
et accompagnée de quelles contreparties en termes de développement durable ?
L’opposition à cette exploitation à très grande échelle qui conduit à la destruction du
paysage et à la désertification de toute la zone est forte. Nous avons visionné en octobre 2009
pendant le Festival du film documentaire de Sibiu un film relatant la confrontation entre les
habitants qui veulent continuer à vivre dans leur pays, et les gens qui ont reçu de l’argent de la
multinationale pour partir (elle achète terrains et maisons). Le film, qui révèle diverses formes

43
de manipulation (on y voit des personnes amenées d’ailleurs en autobus pour participer aux
réunions afin d’influencer le débat public), fut longuement applaudi ; c’est bien la preuve que
les Roumains sont au courant, quoique les grands journaux n’en parlent pas comme ils le
devraient ! La société nord-américaine a mis les moyens pour acquérir l’appui de certains
élus et s’emploie à désamorcer les arguments qui pourraient être opposés à son désir
d’hégémonie : elle prétend vouloir réhabiliter le paysage après exploitation et a même
diligenté une recherche archéologique à ses frais… qui conclue à l’absence dans la zone de
site archéologique digne d’intérêt.
Or les vestiges archéologiques sont au contraire nombreux, bien étalés et certains du
plus haut intérêt. C’est ce que montrent les ateliers du patrimoine qui se tiennent dans la salle
Irina Nicolau du Muzeul Ţăranului de Bucarest, au cours des dix derniers jours du mois
d’avril 2010, en parallèle avec l’accrochage d’une exposition multimédias consacrée au sujet.
Retardé à Bucarest par l’éruption du volcan islandais, j’ai regardé attentivement l’exposition,
étudié le dossier qui m’a été donné par les organisateurs et assisté aux tables rondes fort
instructives, où j’ai par exemple appris l’existence de vestiges d’exploitations minières
antérieures aux Romains, admiré la grande beauté des voûtes à plan oblique des galeries par
lesquelles les Romains exploitaient les filons, et découvert qu’en surface la fouille des sites
des temples avait permis aux archéologues roumains de reconstituer les autels votifs que les
mineurs dédiaient à leurs Dieux… Il s’agit bien là d’un patrimoine exceptionnel.
Dans cette affaire, la multinationale s’oppose au local : elle a su s’attacher sur le
terrain l’appui des élus qui voient dans l’opération les avantages à court terme (emplois
promis, rentrées de devises à des titres divers). Mais ces avantages-là, à court terme,
compromettent l’avenir, c’est-à-dire le développement durable, conduisant au dépeuplement
de la zone, interdisant par exemple pour l’avenir de cette région le tourisme rural de qualité,
tourisme « culturel » pour lequel elle présente du fait de ses vestiges archéologiques miniers,
qui ne sont pas pour le moment mis en valeur, des atouts certains !
Ceux qui s’opposent à la destruction du pays ne se contentent pas de palabres et ne
restent pas inactifs ; ils font feu de tout bois pour arrêter le projet ou tout au moins limiter son
ampleur. Les Roumains étant imaginatifs, les idées ne manquent pas : une personne propose
de restaurer l’école à ses frais (mais le maire s’y oppose en refusant de délivrer les
autorisations nécessaires) ; on avance même l’idée d’acheter une petite parcelle de chaque
jardin : mais que faire contre une expropriation d’intérêt général ? Il est envisagé de faire
porter la zone sur la liste du patrimoine mondial de l’Unesco au titre des paysages industriels
remarquables ; mais comment y parvenir quand on sait qu’il existe des oppositions locales et
nationales fortes ? Pour faire avancer les choses, il faudrait que la presse fasse écho à tout
cela : mais nous n’avons vu aucun journaliste aux tables rondes.
Faut-il effrayer les gens avec la grippe H1N1 pour vendre le vaccin ?
A regarder jour après jour les journaux télévisés, on a l’impression que tout va mal : ils
ne relatent que guerres, meurtres, accidents, des faits négatifs au contraire de ce que serait une
information positive. Or ce catastrophisme généralisé affaiblit les gens, il les asservit en les
mettant en situation d’être manipulés. Et c’est sur ce terrain préparé que la grippe H1N1 est
décrite fin 2009 comme la menace d’une pandémie mondiale, un risque majeur pour les
habitants de la planète. La télévision accompagne l’alerte d’images de destruction d’animaux
sans rapport avec l’épidémie de grippe (on « ressuscite » la vache folle en montrant des
images effrayantes de charniers en train de brûler), la grippe est décrite le plus sérieusement
du monde comme conduisant à la mort certaine par destruction des poumons de jeunes
victimes en quelques heures… Et que n’a-t-on lu de plus fantaisiste encore jusqu’au transport
massif du virus, d’origine porcine mais confondu à l’occasion avec celui de la grippe aviaire,
qui serait amené par les grands vols d’oiseaux sauvages d’un continent à l’autre… Une presse
plus sérieuse donne la parole aux médecins spécialistes des épidémies, omettant parfois de

44
préciser que ceux que l’on appelle à s’exprimer travaillent dans les organismes de santé
publique et ne viennent donc à l’antenne que pour réciter le discours qui leur est dicté.
L’Organisation mondiale de la Santé n’est pas la dernière à donner l’alerte : comment, dans
pareil contexte, pourrait-il en être autrement ?
Des doses colossales de vaccin ont été commandées par les Etats, en France comme
dans les autres pays. Partout en France des salles de sports sont réquisitionnées et les
médecins avec pour vacciner gratuitement. On s’attend à vacciner de millions de gens ;
l’épidémie ne vient pas, les candidats à la vaccination non plus : les lieux de vaccination
restent vides. La grippe, fort heureusement, s’avère inoffensive pour la plupart des gens qui
l’attrapent, certains sans s’en rendre compte. Le principe de précaution a prévalu : mais cela
a un coût très élevé pour l’Etat : la collectivité, qui garde sur les bras des millions de doses,
voudrait les revendre en Afrique parait-il, mais se heurte à la concurrence de nombreux
autres Etats d’Europe qui ont également commandé de très grandes quantités de vaccin, et
cherchent eux aussi à se débarrasser là-bas de leurs excédents ! S’agit-il d’une immense
maladresse ou faut-il croire ceux qui se demandent si l’opération n’aurait pas été conçue
pour donner un bol d’oxygène aux quelques grands laboratoires qui fabriquent le vaccin,
dont on sait qu’ils connaissent des moments difficiles parce que les Etats cherchent à réduire
les trop gros déficits de la sécurité sociale en limitant la dépense en médicaments (par le
recours aux génériques, etc.) ?
Xynthia : n’est-il pas plus facile et moins coûteux de détruire les maisons inondées
par la tempête que d’entretenir les digues ?
La rare violence de Xynthia, la tempête qui frappe les côtes de la Vendée et de la
Charente-Maritime dans la nuit du 27 au 28 février 2010 résulte de la conjonction
exceptionnelle de quatre phénomènes, qui pris séparément ne sont pas exceptionnels : un
coefficient de marée élevé (102 – mais le lendemain et le surlendemain il est plus important),
la grande houle d’ouest liée à la tempête (des creux de 8 à 10 mètres qui ne sont pas rares au
large), le vent très fort (il ne dépasse guère les 140 km/h, ce qui est pas mal, mais, facteur
aggravant, sa direction fait qu’il pousse les vagues à la côte) qui fait éclater de puissantes
déferlantes, enfin les basses pressions atmosphériques responsables d’une sur-côte (la mer est
plus élevée de 1,5 m par rapport à sa hauteur habituelle). La violence des vagues est extrême ;
en pleine nuit, à marée haute, les digues qui protègent polders et zones basses cèdent en de
nombreux endroits sous les coups de bélier, en éclatant comme si elles étaient bombardées :
c’est l’inondation sur l’île de Ré, provisoirement alors coupée en trois tronçons, à Charron en
Charente-Maritime, cerné par l’eau, et le vieux port de La Rochelle est envahi par la mer
comme le quartier des Minimes et le lieu-dit les Boucholeurs à Châtellaillon ; l’eau
s’engouffre par un cours d’eau, le Lay et noie La Faute-sur-Mer et L’Aiguillon en Vendée.
Les bateaux, partout, sont bousculés à terre, les carrelets (installations traditionnelles de pêche
sur pilotis) sont pulvérisés. Des milliers de maisons sont inondées, les campings recouverts
d’eau, plusieurs milliers de voitures, noyées par l’eau salée, sont condamnées à la casse…
Plus grave encore, et inacceptable, plus d’une cinquantaine de personnes sont retrouvées
noyées dans leur maison, parmi lesquelles des enfants, des personnes âgées surtout. Les
sauveteurs font leur travail d’évacuation au cours de la seconde partie de la nuit : sans eux et
les hélicoptères qui interviennent dès le lever du jour, il y aurait eu beaucoup plus de morts.
Le supplément du quotidien Sud Ouest « La côte maudite » donne des images
impressionnantes des inondations (mais on a peu d’images de la tempête, puisque elle a lieu
en pleine nuit, sauf pour le port de La Rochelle, fréquenté en permanence et grâce aux
téléphones portables).
Les secours sont intervenus immédiatement : ils étaient prêts car l’alerte avait été
donnée. Mais si les Pouvoirs publics paraissent réagir avec un temps de retard, c’est pour se
donner le temps de la réflexion. Le Président de la République, Nicolas Sarkozy, déclare

45
pendant sa visite éclair que les Pouvoirs publics prendront les dispositions nécessaires pour
empêcher les morts d’homme à l’avenir. Les mesures ne se font pas attendre : les secteurs
habités touchés par l’inondation sont classés en trois types de zones ; dans les zones « noires »
(vite rebaptisées, pour tenir compte de l’opinion, par le terme « de solidarité »), les maisons
doivent être détruites, après juste indemnisation par l’Etat (juste, c’est-à-dire au prix du
marché avant la tempête, mais faute d’un accord à l’amiable entre l’Etat et le propriétaire, il
est dit qu’il y aura expropriation et fixation par les Domaines d’un prix moins avantageux).
L’idée est bonne, mais les zones sont découpées maladroitement : des maisons qui n’ont pas
été touchées par l’inondation doivent être détruites ; d’autres, dont les habitants ont peur, ne
figurent pas dans les zones de solidarité ! Les propriétaires des unes comme des autres
manifestent, des pressions font déclasser les maisons appartenant à des personnes influentes
(l’ile de Ré héberge les résidences secondaires de gens puissants), sans que l’on connaisse les
critères des prétendus experts qui ont réalisé les zonages, certains dit-on (mais peut-on
l’imaginer ?) sans venir sur le terrain. La revue Détours en France publie un supplément au
n°142 d’avril 2010 intitulé « Après la tempête, reconstruire », Le Point dans son n°1963 du
29 avril 2010 publie un dossier « Après Xynthia, enquête sur un drame » dont les titres de
chapitres portés en couverture s’intitulent : « Les incroyables cafouillages de l’Etat », « Ces
étranges experts introuvables »… Le dossier est brûlant, la situation du Préfet, porte-parole du
gouvernement, pour le moins inconfortable tant sont grandes les contradictions auxquelles il
doit faire face…
En fait, pris de cours, les Pouvoirs publics font appel à des experts qui n’en sont pas.
Aucun rapport n’est publié et pour cause. Le bruit court que, sollicités, des universitaires
rochelais, peu désireux d’être manipulés, auraient récusé avec raison l’offre qui leur aurait
été faite de participer aux groupes de concertation réunis par le Préfet autour des maires des
communes sinistrées.
Au cours du mois de mars, les digues sont remises sur pied dans l’urgence en
prévision des grandes marées attendues au mois de juin. Certaines ne peuvent protéger, par
exemple l’embouchure d’un cours d’eau qui n’est pas éclusé, et il est illusoire de prétendre
mettre hors d’eau certains espaces qui n’ont pas vocation à être habités : le coût du
renforcement des digues serait excessif. Il est patent que beaucoup de digues sont mal
entretenues ; il y a quelques temps déjà, j’ai souligné dans un article de la Revue de l’Aunis et
de la Saintonge qu’il était beaucoup plus économique de réparer une portion d’ouvrage qui
craque que d’entretenir les digues partout. Le 28 février, ça a craqué partout : même cette
fois-ci, en dépit de l’ampleur de la catastrophe, il n’est pas sûr que prévenir en réalisant
d’énormes travaux sur les digues aurait été moins coûteux que guérir en renforçant les
portions qui ont cédé. Cependant, le coût n’est pas supporté par les mêmes intervenants selon
qu’il s’agit de prévention ou de réparation. Il est certain en tout cas que les assurances vont
intervenir massivement dans le règlement des sinistres.
**
Pour faire accepter sa taxe carbone, le gouvernement s’est acquis un bon
conditionnement de l’opinion autour de la pensée dominante : l’homme serait responsable du
réchauffement climatique. La conjoncture économique fait repousser le projet, mais il n’est
pas pour autant abandonné ! Dans le second cas que nous livrons à votre réflexion, on peut se
demander de quel poids pèsent les conclusions des archéologues roumains face à la
détermination et aux arguments de la multinationale minière… Les faits démentent la
dangerosité de l’épidémie de grippe : faut-il pour autant condamner le principe de précaution
qui a fait acheter tant de doses de vaccin ? Et après tout, la référence à des experts qui n’en
sont pas ne donne-t-elle pas une plus grande marge de manœuvre aux Pouvoirs publics qui ont
à gérer les suites de la tempête !

46
 Tout cela se passe dans une ambiance de catastrophisme et de peur de l’avenir
préjudiciable à une prise de conscience bien pensée de la situation. Voilà qui donne à
réfléchir.

47
ETHNIC MINORITIES’ POLITICAL AND NON-POLITICAL PARTICIPATION IN
THE POLITICAL AND SOCIAL LIFE IN SERBIA, WITH A FOCUS ON THE
ROMANIAN POPULATION

Ph.D. Biljana Ratković Njegovan

University of Novi Sad, Serbia
Ph.D. Drago Njegovan
Museum of Vojvodina, Novi Sad, Serbia

Abstract:
The concepts are discussed of political and non-political participation of
ethnic/national minorities in the political and social life of contemporary Serbia. An
overview is given of the institutional framework (constitutional and legal) that allows for the
participation of minorities, starting from the level of local self-government, regional
(provincial) to central bodies (National Assembly of the Republic of Serbia, Ministry of
Human and Minority Rights, Council for Minorities).
Special consideration is given to the institute of national minority’s national council,
which was introduced in 2002 and takes care of the culture, education, information and the
official use of language and script. A list of cultural and other institutions dealing with
traditional and modern creativity of Romanian population in Vojvodina is enclosed.
Keywords: participation, political life, minorities, minority parties, National Minority
Council, Romanians, Serbia.

1. Political participation

Political participation presumes various forms of voluntary participation in political life

and comprises more ways of monitoring and active participation in political events. There is
no democracy without free political participation of citizens. This applies to all citizens,
regardless their national, ethnic, religious or any other particularity. National minorities
should participate in a political life of their country on an equal level, since ethnic minority
rights are not just individual and collective, but also – political. They get involved with
politics in order to actively participate in realisation of state and social mechanisms for
preservation of their own identity, but also the general interest. Resolution of the minority
issues creates more favourable climate in a country, it enables equal participation in a social
and political life and increases institutional capacity of the political system. This is a
precondition for establishment of fair relationship with neighbouring countries, as well as for
inclusion in European integration processes. If there is confidence between a majority nation
and minority ethic communities, it always shows what the character of a political system is
and it confirms or denies democratic aspect of the whole social environment. On the other
hand, such an approach always opens a question of reciprocity – it is related to the status of
the minority of the country`s own nation in neighbouring countries.
One should, however, bear in mind that minorities appear in politics with double
subjectivity: a) as “ordinary” citizens; and b) as citizens with special ethnic attributes, which
make the issue of political participation of ethnic minorities especially complex and sensitive.
The constitutional definition of a state in a way that it significantly influences the
status of ethnic minorities. According to the Constitution of the Republic of Serbia (2006),
Serbia has benn defined as a country of the Serbian people and all the citizens who live in the
country, which makes ethnic minorities an integral part of the system of political decision
making. Therefore, ethnic issue in the Republic of Serbia is raised to the level of the
constitutive element of the state.

48
 2. Ethnic (national) minority – notional definition

Terms “ethnic minority” and “national minority” are most often used as synonyms.
According to some interpretations49 the term “ethnic minority” is wider and more
comprehensive for its content because it also includes other minority collectivity; it also
includes those minorities who belong to the ethnic groups which have managed to constitute
themselves as a nation and to form their own national state, as well as those which have not
succeeded in achieving this, but have preserved certain features. Ethnic (national) minorities
are all groups of citizens who call themselves or define themselves as a nation, national and
ethnic communities, national and ethnic groups, nationalities and minority ethnic groups. That
is a group smaller than the rest of the population of the country they live in.
Ethnic minority is every group which is sufficiently representative according to its
number, although it represents a minority on the territory of the country in question. It belongs
to one of the groups of the population which are in a long lasting and strong relationship with
the country. It possesses some features such as a language, culture, national or ethnic
affiliation, origin, religion, according to which it differs from the majority of population. Its
members are responsible of preserving its common identity, including culture, tradition,
language and religion.

Table 1 Population of the Republic of Serbia (without AP Kosovo and Metohija)

according to the national or ethnic affiliation (census from 2002.)
2002.
Absolute number %
TOTAL 7.498.001 100,00
Serbians 6.212.838 82,86
Montenegrins 69.049 0,92
Yugolsavs 80.721 1,08
Albanians 61.647 0,82
Bosniacs 136.087 1,81
Bulgarians 20.497 0,27
Bunjevci 20.012 0,27
Vlachs 40.054 0,53
Goranci 4.581 0,06
Hungarians 293.299 3,91
Maccedonians 25.847 0,34
Muslims 19.503 0,26
Germans 3.901 0,05
Roma 108.193 1,44
Romanians 34.576 0,46
Russians 2.588 0,03
Ruthenians 15.905 0,21
Slovaks 59.021 0,79
Slovenians 5.104 0,07
Ukrainians 5.354 0,07
Croats 70.602 0,93

49
Obradović, V. Ž. (2002). Manjine na Balkanu (Minorities in the Balkans). Beograd: Čigoja štampa, p. 22.

49
 Czechs 2.211 0,03
Sokci - -
Turks - -
Other 11.711 0,16
Undefined 107.732 1,44
Regional affiliation 11.485 0,15
Unknown 75.483 1,01

3. Legal provisions of the protection of national minority rights

Constitution of the Republic of Serbia (2006) as well as the Law on Protection of of

rights and freedom of national minorities (2002) precisely define the direction and direct
application of the guaranteed rights of ethnic groups. Provisions on human and minority rights
are interpreted for the benefit of promote the values of democratic society, in accordance with
the applicable international standards of human and minority rights, as well as in accordance
to the practice of the international institutions which monitor their implementation. In the
Constitution of the Republic of Serbia (article 18) it says:
− human and minority rights guaranteed but the Constitution are directly applied;
− Human and minority rights are granted by the Constitution, and as such are
directly applied and guaranteed by the rules of the international law, ratified international
agreements and laws.
In the Constitution of the Republic of Serbia (article 75) it is stated that the members of
national minority groups granted by the Constitution to all the citizens, also grant additional,
individual or collective rights. Individual rights are exercised individually, and collective
rights in the communion with the others. Using their collective rights, a national minority
group members, directly or through their representatives, participate in decision making or
they decide themselves about certain issues regarding their culture, education, informing, and
official use of their language and alphabet. In order to exercise right to self government in
culture, education, informing and official use of their language and alphabet, members of
national minorities can elect their national councils.
Special provisions of the Constitution of the Republic of Serbia (article 77.) are related to
the equality of ethnic minorities in conducting public works, and it is said that national
minorities members have, under the same conditions like other citizens, the right to take part
in managing public works and to work on public posts. When recruiting people for state
bodies, public services, bodies of the autonomous province and local self-government units,
the care is taken about the national composition and adequate participation of national
minority members. Political participation of ethnic communities in Serbia has been made
concrete through three forms:
1. participation in governing bodies on the local self-government level, regions and Serbia,
i.e. through minority self-governments in a municipality or in a part of a municipality;
2. national councils of national minorities and the Council for National Minorities of
Serbia;
3. political organisations (parties, coalitions, etc.)

4. Participation in governing bodies on the local self-government level, regios (province)

and Serbia

50
 Participation in governing bodies on the level of local self-government, region (province)
and Serbia is based on the results of elections and proportional appointment. If a certain
minority national group does not get its representative through the election process, the
principal of “positive discrimination” is applied which enables representation of the members
of that community in local, regional or wider governing bodies and state. If, however, it is
about appointing actually the structure of the employed in institutions of administration and
state, the care has to be taken of the proportional representation.
On the local self-government level, there are special rights for citizens who belong to
minority communities, according to their representation in local and national institutions to an
acceptable level, proportional to their number. Those rights enable establishment of minority
self-government in a municipality or a part of municipality. A quarter of the total number of
local councilors of the adequate political body, chosen from the national minority community,
can declare minority self-government. Local-self government bodies are obliged to ask for an
opinion from a minority self-government with regard to the questions for exercising and
protection of citizens` rights from the minority community. Minority communities can get
connected and form councils on the level of several municipalities, province and the republic.
Minority self-governments can, for the purposes of efficiency and following exercisingrights
in the field of culture, education, science, informing and publishing, form special councils.
The councils have the right to apply with different initiatives before legislative, executive and
management bodies, as well as before courts. These citizens have the right to form unions
which have the right of initiative when leading the state policy about the protection of the
rights of minority groups, as well as the rights to submit propositions for alteration of certain
law and constitutional provisions.

5. National Councils of the National Minorities

National Councils represent a specific form of the institucionalized participation of the

national minorities in the political life of Serbia. National Councils are the authorities that
help minorities to save their features, acquired and law guaranteed rights. The Council
represents the minority in the areas of the official use of language, education, informing in the
languages of the minority and culture, participates in the process of decision making and
decides on the questions that are concerned with the before mentioned areas and is the
founder of the institutions in these areas. Councils are founded on the principles of free will,
freedom of choice, throttling and democracy and each national community makes decisions
on their own when it comes to formation of their own national council.
Members of the national minorities form the national councils in order to exercise the
rights for the self-government in the areas of language and script use, education, informing
and culture. In the Law on protection of the rights and freedoms of national minorities is
stated that “national Councils represent the national minorities, to make decisions and
institutions…”
With the help of National Councils minorities cooperate with the state ad partners and
advisory bodies of the state government. Their representatives take part in the decision
making on the questions which are especially significant for the minorities. The Council is
financed from the budget and by means of donations. The government is the founder of the
Council for the minorities, and the representatives of the national councils of the minorities,
together with the certain government members are members of the Council. The same
principles are applied in the Autonomous province of Vojvodina.
The Council is a legal entity and has its own statute and budget. It includes at least 15 and
at most 35 members, depending on the overall number of members of the minorities and is

51
elected for the period of four years. There are 14 National Councils formed in the Republic of
Serbia, which represent the interests of their minority.

6. Local self-government in the nationality mixed municipalities

Municipalities which are regarded as nationality mixed municipalities are those where one
national community makes more than 5% from the overall number of residents or all the
communities make more than 10% of the residents in the municipality according to the last
census of population in the Republic of Serbia. In the nationality mixed municipalities
Council for the international relations is formed, its members are representatives of all
national and ethnic communities.
The communities can have the representatives in the Council for the international
relations if they make more than 1% of the overall municipality population. The Council deals
with the problems of the exercising, protection and promotion of the national equality.
The Council informs the municipal assembly on its postures and propositions which is
obliged to declare on them. The Municipal assembly is obliged to table the motions which are
concerned with the rights of the national and ethnic communities to Council for inter- ethnic
relation.
The Council for the inter- ethnic relations has the right to start the procedure at the
Constitutional Court for the assessment of the constitutionality and legitimacy of decisions or
any other general act of the municipal assembly if it considers that the rights of the national
and ethnic communities represented in the Council for the inter – ethnic relations, are
violated. Moreover it has the right to start the procedure for the assessment of the agreement
or any other general act of the municipal assembly with the municipality statute.

7. Political parties and political participation of the minorities

Although minorities have their “representatives” in the biggest political parties, in the
parties that run across the whole territory of Serbia, most of the members of minorities
support political parties that directly support the interests of their ethnic communities. So the
members of minorities in Serbia, select the parties which represent their ethnic communities
in the majority of cases.
Minority parties in Serbia started working in the beginning of the 90ties of the 20th
century, when the majority parties came into being, and as the basis of their origin cultural
institutions of minorities were used ( at that time nationalities). In the beginning these parties
started as movements. In time they split up in between so that they could declare themselves
as typical political parties and for the past fifteen years they have done much to promote their
interests. For the past few years in Serbia have been registered over 40 political minority
parties.
Although, these parties were almost exclusively oriented towards their national
community ( rare are those that have bigger pretensions), and their ( in most cases)
headquarters are not in the capital Belgrade, however they managed to force themselves to be
treated as equal participants in the game of politics and partners in the political government,
majority parties gladly negotiate with them and make coalition agreements. A rule in the
political life of Serbia has been created: those who negotiate with the minority parties before
the election will not have bad results at those elections. And who they negotiate after the
elections, these will make a government.
Central authorities and minority parties are necessary to each other. Government needs
minorities in order to secure the democratic legitimacy and the voices of the minority
members of the parliament are needed to majority parties. However, one can mind minority

52
parties the following: the borders within their own party; lack of cooperation with other ethnic
groups and with the ethnic majority – the Serbs; there are no bonds made and there is no
cooperation on the platform that is broader than the strictly national one.
List of types of the political parties of the minority ethnic parties is variable.
Nevertheless, mostly these are national and conservative parties, whereas the parties that
promote civil concept in the significant minority and they have troubles recruiting voters. In
some parties’ programs it is said that for example that the parties are at the same time “parties
of the centre, civil and national ones” (This is how Pokret za demokratski process and Partija
Albanaca i Jug Srbije declare themselves). As well as with majority parties, minority parties
are greatly influenced by their leader, and their close relation with the authorities in both
regional and central government.

8. Parliamentary parties

At the elections before the last ones in 2006 the Parliament ( Skupština) entered seven
political parties of the minorities. That is significant change in the structure of the Serbian
assembly, since in the previous assembly there was not one minority list. Then, the
representatives of the minorities were elected on the lists of the majority parties (especially
Democratic Party, DS). In the highest legislative bodies then, were seated members of the
biggest Hungarian party, members of two Bosnian parties, two members of Romani parties
and the representatives of the Albanians from south of Serbia, Croats and Slovaks from
Vojvodina, and the very president of the state was a member of a minority ( Croatian one). At
the last (irregular) elections for the Serbian assembly in 2008, several members of the
minorities have become its members.

9. The electoral threshold

In order for the minority parties to go well on the elections and win some seats at the
Serbian assembly the electoral threshold is very important. The international practice is
different in the estimation of the “the best level of the electoral threshold”, but most often it is
between 3% and 5 % (the level is extremely high in Turkey – 10 % and very low electoral
threshold in Israel – 1, 5%)
The representatives of the minorities in Serbia got their “direct” passing to the parliament
after the changes of the electoral law, since a rule of the natural threshold has been applied for
the entry of the minority parties in the parliament. Moreover, political elections in the
province of Vojvodina, were implemented according to the combined electoral system, with
the respect for the rights of the minorities. That way, half of the representatives (the total
being 120) were elected by proportional and the other half by the majority electoral model,
but from each of the 45 municipalities at least one representative has to be elected.
According to the Law on the election of deputies to the National Assembly of Serbia
(article 81), and only electoral list which got at least 5% of the votes, from the overall number
of voters which voted at a unique constituency can take part in the distribution of mandates.
On the political parties of the minorities and the coalitions of the political parties of the
minorities, another rule is applied: they take part in the distribution of mandates even when
they win less than 5 % of the votes from the overall number of voters. That is, the current
electoral system in Serbia anticipates that the minority parties, which win 0,4% at the
elections, can have their representative at the Serbian assembly. This way a positive
discrimination is secured and minority party is being given a possibility to get its own
representative at the parliament with 12000 or 14000 votes already. Reason for this kind of
legal solution is that only one ethnic minority ( with the exception of the Albanians from the

53
 AP of Kosovo and Metohija) has more than 2% ( Hungarians – 3,91%), having in mind that
only 50-60% of the voters come to elections, the effective census would be actually twice the
size less.( 1%)
10. Some examples

In the countries with the proportional electoral system, the electoral threshold is by rule
higher than it is in Serbia, or equal, except Slovenia, Sweden, Bulgaria and Hungary ( 4%)
and Spain ( 3%).
In Germany and Poland, the electoral census is not applied at all on the parties of the
minorities. Thus, German minority parties are found in Polish Sejm, whereas the Danish are
found in the Landtag of the German country Schlezwig – Holstein. In central and eastern
Europe, however, the mechanism of the guaranteed places for the minorities is found.
Slovenian parliament has one place for the Hungarian and Italian minority but not for Serbian
or Bosnian, which deserve this place having in mind the number of members of these
minorities. Serbian and Bosnian minority in Slovenia are several times bigger than those of
Hungarian and Italian. Romania has some places reserved for the minorities that haven’t
exceeded the threshold, which results in 10 positions for the minorities. In Bosnia and
Hercegovina both of the constitutive entities (Federation of Bosnia and Hercegovina and
Republic Srpska) have reserved positions for the minorities. According to the electoral law of
Croatia, 3 mandates are reserved for the Serbian minority which is a lot less than the
percentage of Serbian population in Croatia ( it should be known that by 1990 Serbian people
were equal with Croatian people by Croatian constitution)
The way that the state institutionally treats minorities is taken into account for the joining
of the European Union. Therefore some solutions are suggested, which could help to make
sure that the minorities will be represented in the parliament:
a) Determining of the electoral constituents in the way that the minorities will manage to exceed
the census and enter the parliament;
b) The abolition of the census for the parties of the minorities (where Serbia can and doesn’t
have to be the only electoral constituent);
c) Guaranteed positions for the minority representatives.
The general view is that the minority parties should be enabled to take part in
the work of the parliament, so that its functioning is not disrupted and they are not
supposed to have any privileges over the majority. The proposals which arrive from
the European authorities (European Council, EU) support the system of the electoral
constituents that involve minority parties combined with the system of the
guaranteed position for the minorities. There are some opinions that a system of
equal census should be imposed on all, and that the parliament is entered only by
those that exceed the threshold.

11. New legislation

A law was adopted in Serbia, the law on the National Councils of the minorities50, which
represents not only the elaboration and the addition to the relating federal law from 2002 but
the position of the minorities is improved. The law has 139 articles ( the previous had only 25
which proves how the jurisdiction is enlarged), these articles deal in the greatest detail with
the issue. The responsibilities of the minority councils are also established in the areas of
culture, education, informing and the official use of language and script of the minorities. The
procedure of election of the national councils and its finances are also dealt with, and they are

50
Official Gazette of the Republic of Serbia, Number 72/2009.

54
mostly financed from the budget. The law determines the number of national council
members (15 to 35) which depends on the number of minority members. More than 80000
Serbian citizens have the right to be enrolled on the special electoral list.
Two ways for electing such an authority are foreseen : the election at the elections and
the election at the assembly of the electors, for those minorities that haven’t had the sufficient
number of enrolled members on the special electoral list. That is, in order for a specific
minority to have the right to vote at the elections for its council, it is necessary that on the
special electoral list are enrolled half of the members of the minority according to the last
population census, minus 20% of that number. Electoral way means collecting a hundred
signatures for one elector. The electors choose their council at the assembly. In the elector
assembly there has to be at least 1% of the electors according to the number of the minority.
It is especially significant that the responsibilities of the councils are precisely and widely
determined for each area. The national council has the role from the pre-school to university
education, and mandatory cooperation is anticipated with the National education council and
the National university council when the education of minorities is concerned. This is the
same with the cultural responsibilities, with the mandatory cooperation with the National
cultural council, when the culture of the minorities is concerned. Ehen it comes to informing
cooperation with the RRA (Republic broadcasting agency) is anticipated, the independent
regulative structure as well as the republic (RTS) and the public media service of the province
(RTV).
With the official use of language and script, the obligation of the state authorities is
anticipated as well as the regional and local authorities, for the names of towns and streets etc
are used according to the tradition of the minority in question, this is established by the
national council in charge. A great international and regional cooperation is also anticipated
between the national councils and their homelands. The law also determined the way
mandates are distributed when D’ Onte’ s rule is applied. This way it is envisaged that on the
electoral lists has to be less than 30% as well as in the elected national council.
The new law will start to apply since June 6th 2010, when the elections for the 19 of the
national councils will be held in more than 170 municipalities in Serbian, in nine languages
and by two before mentioned systems. All the activities concerned with the elections
(verification of the signatures, the election materials etc.) are financed from the budget of the
Republic of Serbia.

12. Romanian National Council – the Council of Romanian minority in Serbia

As well as the other national minority councils, Romanian national council was founded in
2003 after the Law on protection of the rights and freedoms of the minorities was adopted in
2002. It takes care on the exercise of the Romanian rights in the areas of informing, education,
language and culture. Those are collective rights. However, not only the national council
takes care about the before mentioned rights but other authorities as well can be involved
(local self- government, regional and republic authorities), organizations (political and
nonpolitical citizen associations) institutions (public media services and institutes for culture).
Nevertheless, the national council can be treated and this is how the state treats it, as the
representative authority of the minority. Some efforts of the political parties of this certain
minority were to turn the National council into its authority produce the undesirable dynamics
in the national community and these have bad effects on the preservation of the community’s
interests.
All authorities, organizations and institutions, which deal with the protection of the
minority rights, are actually the participants on the field of politics, since the political life

55
encloses all the areas of social life which are of significance for the identity of the minority.
Hence the division into political and nonpolitical subjects is only conditional.

13. Romanian political organizations in Serbia

On the list of political parties in Serbia51, dated 20th September 2008, the following
Romanian political parties are present in Serbia: The Alliance of the Romanians from
Vojvodina, Democratic movement of the Romanians from Serbia as well as Vlachs: Vlach’s
democratic party of Serbia, Vlah democratic union, Democratic community of Serbian
Vlachs, People’s independent party of Vlachs.
The most influential is the Romanian organization and the Romanian community in
Serbia (CRS). The Romanian community in Yugoslavia has been founded on 24th November
1990. Today’s name has since January 2004. According to the program documents of the
Romanian community in Serbia, this organization follows the goals of the Party of Romanians
in Banat, founded in 1869 during Austro- Hungary, and Romanian party founded on 10th
February 1923 in Alibunar, during the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes.52 The most
important political personalities were Aleksandrua Moćonia and Aleksandrua Butoarkua at
that time.
At the elective assembly of the Romanian community in Yugoslavia on 24th November
1990., which was held in Kuštilj, in the presence of 155 delegates, Jon Markovićan was
elected and for the president of the council Pavel Gatejanc was elected. The community was
registered on 28th December 1990, at the Federal Ministry of Justice in Belgrade under the
ordinal number of registrar 34.
In 1994 at the general elector assembly of the Community, new management was elected,
the head being Jon Čižmaš. At the XIV meeting of the Community council, new program
orientation had been adopted. At the Community assembly, which was held on 24th January
2004, the statute was changed and new program orientation was introduced. New
management was elected, president ( Jon Čižmaš), two first vice presidents and five vice
presidents. The General directory becomes central authority of the Council; the director of the
General directorate is elected as well as the secretary general.
The community of Romanians in Serbia functions trough local offices and branches.
These regional authorities have their presidents that form the Council. In addition, the Council
works through the departments for culture, education, media, religious issues, youth, students
and trough other departments relevant for the preservation of the national identity.
The Romanian Community has more than 13500 members placed in the regional offices,
branches and associations which the community founded. Some of these associations are: The
union of cultural and artistic societies of Romanians in Serbia, The Alliance of the Banat
fanfare – brass orchestra, The Student association, Youth association, The Women’s forum of
the Community. The Community is organizing certain events as well: The festival of
children’s creativity, the festival of Banat brass orchestra, Festival of national songs and some
other cultural traditions of the Romanians in Serbia.

51
http/ar.wikipedia.org/sr-el/; taken 30.10.2008.
52
Political organization of Romanians in the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes began 1922, and Romanian
Party (Partidul Roman)was established 10. February 1923. in Alibunar – with the participation of around three
thousands representatives of all settlements where the Romanians used to live. A party magazine called
Rumunski glas (Graitul Romanesc) (Romanian voice) was started, which was issued weekly in Pancevo. The
first Romanian MP in the Assembly of the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes was Dr. Joan Zijanu, elected
18. March 1923.The most important problems of the Romanians in the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes
were agricultural, educational and church issues (Njegovan, D. (2004), Prisajedinjenje Vojvodine Srbiji
(Annexing of Vojvodina to Serbia), Novi Sad” Museum of Vojvodina, p.303.

56
 The Romanian Community in Serbia celebrated its 15th anniversary of continuous activity
on 24th January 2006 celebrating the important date in the overall Romanian history as well-
the union of Romanian principalities. The Romanian community in Serbia proclaims
themselves to be “the only organization of strategic significance for the Romanians” in
Serbia.
The Romanian community in Serbia takes part in the political life at local, provincial and
republic level. At the elections it appears independently or in the coalition with other parties.
At last presidential elections in 2007 the Community supported the Democratic candidate
Boris Tadić, who was elected a president.
The Romanian Community in Serbia thinks that there are two very important issues
concerning Romanians in Serbia: Vlach’s issue and the religious issue. The Romanian
Community advocates for the guaranteed minority mandates in the Serbian assembly as well
as the assembly of the Autonomous Province of Vojvodina, two places for Romanians in each
assembly, whereas in the republic assembly one position would be for the Romanian from
Vojvodina and one for that from eastern part of Serbia. The headquarters of the Romanian
Community in Serbia is in Vršac, and the local offices are in Alibunar and Kovačica.

14. Institute for culture of Romanians from Vojvodina

According the decision of the AP Vojvodina assembly from 2008, several minority
cultural institutes were formed. This way the Institute for the culture of the Romanians from
Vojvodina was founded, with head office in Zrenjanin. This institution is potentially the most
influential institution of Romanians in Serbia in the nonpolitical field, which will have
extremely positive influence on the political activity of Romanians in AP Vojvodina as well
as the Republic of Serbia.
The Institute for culture of the Romanians from Vojvodina was founded on 10th March
2008, and the foundation rights are executed by the Central authority of Vojvodina and the
National council of Romanians. The Institute is a cultural and scientific research institution,
which professionally does the research in the areas of actions, presentation and culture and art
development, science and Romanian language in AP Vojvodina. The Institutes runs initiates
and supports projects that promote multiculturalism and international culture in Vojvodina ,
amateur projects in culture, as well as caring and preserving Romanian cultural heritage. The
Institute finances its activities and program assignments from the budget of AP Vojvodina as
well as its own funds, other funds, foundations, contributions and sponsorship. The Institutes
functions in four divisions that is departments:
1. The department for scientific research;
2. The media and public relation department;
3. Department for the organization of cultural events, improvement and
formation of the professionals in the culture and art;
4. Department for the preservation of the cultural heritage.
The foundation of the Vojvodina Romanian cultural institute is important for many
reasons, first of all because it brings the organization of Romanian community on a higher
level through the institutionalization process. The level and the extent of activity of the
Institute is more productive and significant than the way the Romanian community was
organized before in Vojvodina (associations, community, foundation etc).
With the help of the Institute all the Romanian organizations and associations from
Vojvodina in the areas of culture and science will have one centre of coordination and
professional help. Within the framework of the Institute publishing activity is motioned
(books, a year book, magazine and newspapers).

57
 Bibliografie:

1. Njegovan, D. (2004). Prisajedinjenje Vojvodine Srbiji (Annexing Vojvodina to

Serbia). Novi Sad: Muzej Vojvodine.
2. Obradović, V. Ž. (2002). Manjine na Balkan (Minorities in the Balkans). Beograd:
Čigoja štampa.
3. Popis stanovništva, domaćinstava i stanova u 2002.(Census-inhabitants, national or
ethnic affiliation-data according to settlements) – Stanovništvo, nacionalna ili etnička
pripadnost – podaci po naseljima (1). (2003). Beograd: Republika Srbija – Republički
zavod za statistiku.
4. Ratković Njegovan, B. (2008). Politička participacija etničkih manjina u Srbiji (The
political participation of ethnic minorities from Serbia). In: Europa identităţilor. Arad:
Complexul Muzeal Arad, pp. 11–27.
5. Zakon o izboru narodih poslanika u Narodnu skupštinu Republike Srbije (Law on
election of members of parliament for the National assembly of the Republic of
Serbia). (2000). „Službeni glasnik RS”, No. 35.
6. Zakon o zaštiti prava i sloboda nacionalnih manjina (Law on protection of rights and
freedom of national minorities). (2002). „Službeni list SRJ”, No. 11.
7. Zakon o nacionalnim savetima nacionalnih manjina (Law on national councils of
national minorities). (2009). „Službeni glasnik Republike Srbije”, No. 72.
8. Ustav Republike Srbije (Constitution of the Republic of Serbia). (2006).

58
 ŞTIINŢE POLITICE

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

DISCIPLINARY ACCOUNTABILITY IN PUBLIC ADMINISTRATION

Conf. univ. dr. Vasile Tabără,

Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene a
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
Public institutions and authorities have their own competences settled by their
constituent legal acts. In order to enforce these competences civil servant and individuals
employed by means of individual employment contract are bound by rules of discipline at
work. For breaching these rules, the regulations have established disciplinary sanctions for
the transgressor. The legal regime of disciplinary sanction is different depending on the
category of personnel: civil servants or persons employed on individual employment contract.
In order to impose the disciplinary sanctions there is a special procedure that has to be
followed. Failure to respect this procedure leads to the nullity sanction imposed.
Keywords: public institutions, public authorities, transgression, disciplinary sanction

Răspunderea disciplinară a personalului din administraţia publică este reglementată

diferit, în funcţie de categoria de personal. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici
este o răspundere administrativ disciplinară reglementată de Legea nr.188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici şi poate avea loc numai în cazurile prevăzute de lege, iar
răspunderea disciplinară a persoanelor încadrate pe baza contractului individual de muncă este
reglementată de Codul muncii, Legea nr.53/2003 şi poate avea loc numai în condiţiile
prevăzute de această lege.
Unicul temei al răspunderii disciplinare este abaterea disciplinară, care reprezintă o
faptă în legătură cu munca care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de
personal, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual
de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale şefilor
ierarhici.53
Sancţiunile disciplinare sunt acele mijloace de constrângere prevăzute de lege, cu un
pronunţat caracter educativ, ce au ca scop apărarea ordinii disciplinare, dezvoltarea spiritului
de răspundere pentru îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor de serviciu şi respectarea
normelor de comportare, precum şi prevenirea producerii unor acte de indisciplină.

Răspunderea administrativ-disciplinară a funcţionarilor publici care operează în

domeniul financiar

Răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe existenţa unui raport de

drept administrativ, rezultat dintr-un act administrativ, în speţă din actul de numire (învestire)
într-o funcţie publică.54
Există o definiţie legală a abaterii disciplinare săvârşită de funcţionarii publici care
influenţează nemijlocit orice încercare de definire a instituţiei răspunderii administrativ-

53
Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003 art.263, alin.2).
54
Mircea Preda – Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.204.

59
disciplinare. Astfel, legiuitorul a arătat că ,,încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii
publici a îndatoririlor de serviciu atrage sancţionarea disciplinară a acestora”.55
Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici este o componentă importantă a
sferei mai largi a răspunderii administrative. Ea se deosebeşte fundamental de răspunderea
disciplinară specifică dreptului muncii. Abaterea administrativ-disciplinară nu poate fi
săvârşită decât de persoane fizice care au o calitate specială, aceea de funcţionari publici.
Analizând condiţiile de existenţă ale oricărei forme de răspundere administrativă
constatăm că pentru existenţa răspunderii administrativ-disciplinare trebuie îndeplinite
anumite condiţii, trebuie să existe abateri şi sancţiuni administrativ-disciplinare şi să aibă
anumite trăsături. Toate aceste elemente sunt prezentate în figura 1.
RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-DISCIPLINARĂ
Condiţii Trăsături
- Fapta ilicită (abatere disciplinară) - Este o formă a răspunderii administrative,
- Rezultat prejudiciant are un caracter sancţionator pronunţat
- Raport de cauzalitate între abaterea - Este o formă de răspundere personală
disciplinară şi prejudiciu - Se fundamentează pe încălcarea unui
- Făptuitorul este persoană fizică report de drept administrativ
- Vinovăţia îmbracă toate formele - Se bazează pe vinovăţia subiectului
Abateri disciplinare - Sancţiunile nu sunt privative de libertate
- Nerespectarea în mod repetat al Sancţiunile disciplinare
programului de lucru - Mustrarea scrisă
- Întârzierea sistematică în efectuarea - Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20%
lucrărilor pe o perioadă de până la 3 luni
- Absenţe nemotivate de la serviciu - Suspendarea dreptului de avansare în
- Nerespectarea secretului profesional grade de salarizare sau după caz, de
sau a confidenţialităţii promovare în funcţia publică, pe o perioadă
- Refuzul nejustificat de a îndeplini de 1-3 ani
sarcinilor de serviciu - Retrogradarea în treptele de salarizare sau
- Neglijenţă repetată în rezolvarea retrogradarea în funcţia publică pe o
sarcinilor perioadă de până la un an
- Manifestări care aduc atingere - Destituirea din funcţia publică
prestigiului autorităţii sau instituţiei Individualizarea sancţiunii
publice din care face parte - Cauzele care au determinat săvârşirea
- Încălcarea prevederilor legale abaterii disciplinare
referitoare la incompatibilităţi, conflicte - Gravitatea abaterii disciplinare
de interese - Împrejurările în care s-a săvârşit fapta
- Desfăşurarea, în cadrul programului - Comportarea generală a funcţionarului
de lucru a unor activităţi cu caracter public în cadrul serviciului
politic - Consecinţele abaterii disciplinare
- Stabilirea de către funcţionarii publici - Existenţa în antecedentele funcţionarului a
de execuţie de relaţii directe cu altor sancţiuni disciplinare
petiţionarii în vederea soluţionării
cererilor acestora
Fig.1. Condiţiile şi trăsăturile răspunderii disciplinare, abaterile şi sancţiunile disciplinare56

55
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial nr.251 din
24.03.2004, art.64.

60
 Sub aspectul regimului juridic procedural, abaterile administrativ-disciplinare
săvârşite de funcţionarii publici sunt supuse unei proceduri administrativ contencioase, în
timp ce toate contravenţiile sunt supuse unei proceduri juristdicţionale reglementată de legea
cadru în materie contravenţională (Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor).
Sancţiunile administrativ-disciplinare aplicabile funcţionarilor publici 57
Sancţiunile administrativ disciplinare sunt măsuri de constrângere cu efect educativ,
prin aplicare cărora se urmăreşte apărarea ordinii şi a disciplinei în instituţii.58 Acestea sunt:
- Mustrarea scrisă este notificarea scrisă prin care i se pune în vedere făptuitorului
abaterii administrativ-disciplinare că nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător sau deloc
obligaţiile ce îi revin în calitate de funcţionar public.
- Diminuarea drepturilor salariale cu 5–20 % pe o perioadă de până la 3 luni este o
sancţiune care are un caracter preponderent patrimonial. Corecţia se realizează prin
diminuarea veniturilor făptuitorului abaterii.
- Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în
funcţia publică pe o perioadă de 1 la 3 ani este o sancţiune, cu caracter preponderent
coercitiv, ce se adresează funcţionarilor publici.
- Retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o
perioadă de până la un an este o sancţiune preponderent coercitivă, dar şi cu consecinţe
patrimoniale importante, ce se aplică pentru abateri care aduc prejudicii grave persoanei
juridice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea făptuitorul.
- Destituirea din funcţia publică este o măsură extremă şi are ca efect imediat
încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarului public căruia i s-a aplicat astfel de
sancţiune.
Individualizarea sancţiunii,59 ce se aplică în urma antrenării răspunderii disciplinare a
funcţionarilor publici, se face ţinându-se seama de: cauzele care au determinat săvârşirea
abaterii disciplinare; gravitatea abaterii disciplinare; împrejurările în care a fost săvârşită
fapta; gradul de vinovăţie al făptuitorului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea
generală în serviciu a făptuitorului; existenţa în antecedentele făptuitorului a altor sancţiuni
disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile legii.
Pe baza sesizării sau a constatării din oficiu privind săvârşirea unei abateri
administrativ-disciplinare, conducerea persoanei juridice în cauză trebuie să dispună
efectuarea unor cercetări, conform Legii Statutului funcţionarilor publici, potrivit căreia
sancţiunea disciplinară se aplică numai după efectuarea cercetării prealabile a faptei ilicite
vizate. Aplicarea sancţiunilor disciplinare de natura mustrării scrise se poate aplica direct de
către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează persoana sancţionată,
la propunerea şefului compartimentului în care funcţionează persoana în cauză. Dacă
sancţiunea ce ar trebui aplicată este una din cele prevăzute de Legea nr.188/1999, alta decât
mustrarea scrisă, acest lucru poate fi făcut numai de conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice, la propunerea comisiei de disciplină.
Comisiile de disciplină sunt organisme ce se constituie în cadrul fiecărei autorităţi
publice, ele fiind competente să cerceteze fiecare abatere săvârşită de funcţionarii publici din
56
Vasile Tabără, Finanţele publice şi controlul financiar în administraţia publică locală, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, pag. 355.
57
Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215 din 22.03.2004, art.65,
alin.3), lit.a), b), c), d) şi e).
58
Mircea Preda – Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.210.
59
Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215 din 22.03.2004, art.65,
alin.4).

61
instituţia sau autoritatea publică respectivă şi să propună modalitatea de sancţionare a
persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea vreunei abateri disciplinare. Aceste organisme au
dreptul doar de a face propuneri cu privire la oportunitatea sancţionării şi la modalitatea de
sancţionare, decizia aparţinând conducătorului autorităţii ori instituţiei publice respective.
Constatarea abaterii şi aplicarea sancţiunii se face în scris, prin ordin sau dispoziţie de
sancţionare emisă de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu excepţiile
prevăzute de lege, la propunerea comisiei de disciplină. În cazul în care funcţionarul public
este nemulţumit de sancţiunea ce i-a fost aplicată se poate adresa instanţei de contencios
administrativ,60 putând să solicite fie anularea, fie modificarea ordinului sau deciziei de
sancţionare.
Sancţiunile disciplinare nu se pot aplica funcţionarilor publici decât după cercetarea
prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea acestora care trebuie consemnată în scris.61

Răspunderea disciplinară a angajaţilor care operează în administraţia public

Răspunderea disciplinară a angajaţilor62 este o instituţie specifică dreptului muncii şi

constă într-un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de încălcare cu
vinovăţie de către orice salariat, indiferent de funcţia sau de postul pe care îl ocupă, a
obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă, inclusiv a normelor de comportare.63
Răspunderea disciplinară a salariaţilor are, ca şi la funcţionarii publici, trei funcţii importante
pe care le realizează simultan: funcţia sancţionatoare, funcţia preventivă şi educativă.
Temeiul juridic al răspunderii disciplinare a salariaţilor este contractul individual de
muncă. Subordonarea ierarhică este urmarea încheierii contractului individual de muncă şi în
acelaşi timp temeiul juridic al autorizării organelor de conducere de a aplica sancţiuni
disciplinare. Răspunderea disciplinară a salariaţilor apără ordinea interioară din unitatea
respectivă, astfel că ea poate fi antrenată numai în cazul existenţei raporturilor de muncă, nu şi
după desfacerea contractului de muncă al persoanei vinovate, aşa cum se poate întâmpla în
cazul antrenării răspunderii patrimoniale.
Trăsăturile caracteristice ale răspunderii disciplinare a salariaţilor sunt asemănătoare
cu cele ale răspunderii administrativ-disciplinare a funcţionarilor publici menţionate anterior.
Independenţa formelor răspunderii juridice, datorită diferenţierii obiectului său de
obiectul altor forme de răspundere juridică, are drept corolar posibilitatea cumulului de
răspunderi pentru o faptă unică în materialitatea ei, dar care lezează mai multe valori sociale
protejate de lege.64 Astfel este posibil cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea
materială, cu răspunderea penală, cu răspunderea contravenţională şi cu răspunderea civilă
delictuală.
Sancţiunile disciplinare ale persoanelor angajate pe baza contractului individual de
muncă în administraţia publică nu prezintă particularităţi deosebite. Aceste sancţiuni sunt
prezentate în figura 2.

60
Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215 din 22.03.2004, art.74.
61
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215/22.03.2004, art.66,
alin.4).
62
Noţiunea de angajat în această lucrare desemnează persoana angajată pe baza contractului individual de
muncă.
63
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii, ediţia a III-a, Casa de editură şi presă ,,Şansa” – S.R.L.,
Bucureşti, 1997, p.390.
64
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii, ediţia a III-a, Casa de editură şi presă ,,Şansa” – S.R.L.,
Bucureşti, 1997, pp.63 – 166.

62
 Fig.2. Sancţiunile disciplinare ce se pot aplica persoanelor încadrate pe baza contractului
individual de muncă pentru abateri financiare65

Desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă este cea mai gravă

sancţiune disciplinară reglementată de Codul muncii şi are ca efect încetarea raportului de
muncă din iniţiativa unităţii pentru fapte foarte grave de indisciplină.
Prin statute profesionale, aprobate prin legi speciale, se poate stabili un alt regim
sancţionator pentru anumite categorii de angajaţi.
Aplicarea sancţiunilor disciplinare. Sancţionarea disciplinară se face potrivit unor
reguli procedurale al căror rol este acela de a garanta stabilirea exactă a faptelor, de a asigura
dreptul la apărare al persoanelor vizate şi de a asigura eficienţa combaterii abaterilor
disciplinare producătoare de tulburări ale colectivităţii unităţii.
,,Acţiunea disciplinară”, aşa cum este denumită în literatura de specialitate,66 nu este o
acţiune în sens jurisdicţional, ci o prerogativă a celor ce conduc procesul de muncă, având
temei contractul individual de muncă. Pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica
numai o singură sancţiune disciplinară.
Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii
disciplinare şi are în vedre următoarele elemente: împrejurarea în care a fost săvârşită fapta;
gradul de vinovăţie al salariatului; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală a
salariatului în serviciu; eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior. Sancţiunile
disciplinare, cu excepţia avertismentului scris, se pot lua numai după efectuarea unei cercetări
disciplinare prealabile. Cercetarea disciplinară se face de o persoană desemnată de angajator.
În cazul în care sancţiunea se dispune fără cercetarea disciplinară prealabilă, actul prin care s-
a dispus sancţiunea (decizia de sancţionare) este nul.67 Pentru buna desfăşurare a cercetării
disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris. În convocare se va preciza obiectul,
data, ora şi locul întrevederii.
Decizia de sancţionare disciplinară. Sancţiunea disciplinară se constată şi se aplică
prin decizie de sancţionare care nefiind act jurisdicţional este revocabilă.68 Decizia de
sancţionare disciplinară se emite în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la
data luării la cunoştinţă, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.69 Decizia prin

65
Ioan Santai, Vasile Tabără – Funcţia şi funcţionarul public, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2006.
66
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii, ediţia a III-a, Casa de editură şi presă ,,Şansa” – S.R.L.,
Bucureşti, 1997, p.405.
67
Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003, art.266 şi 267.
68
Alexandru Athanasiu – Aspecte teoretice şi practice ale revocării deciziei de desfacere a contractului de
muncă şi a deciziei de imputare, Revista Română de Drept, nr.3/1984.
69
Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003).

63
care se dispune sancţionarea disciplinară, sub sancţiunea nulităţii, trebuie să cuprindă în mod
obligatoriu: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din
statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au
fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat
în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată
cercetarea; temeiul de drept în baza căreia se aplică sancţiunea disciplinară; termenul în care
poate fi contestată sancţiunea; instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Decizia de sancţionare se comunică persoanei sancţionate în cel mult 5 zile
calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării. Comunicarea se
predă personal celui în cauză, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de
acesta. Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti
competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.70

Bibliografie:

1. Ioan Alexandru – Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2008.
2. Mircea Preda – Tratat elementar de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.
3. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea – Dreptul muncii, ediţia a III-a, Casa de editură şi
presă ,,Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1997.
4. Iordan Nicola – Drept administrativ, Ed. Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2007.
5. Alexandru Athanasiu – Aspecte teoretice şi practice ale revocării deciziei de desfacere
a contractului de muncă şi a deciziei de imputare, Revista Română de Drept,
nr.3/1984.
6. Vasile Tabără - Finanţele publice şi controlul financiar în administraţia publică
locală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
7. Verginia Verdinaş – Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
8. Ioan Santai, Vasile Tabără – Funcţia şi funcţionarul public, Ed. Universităţii „Lucian
Blaga” din Sibiu, 2007.
9. Ioan Santai – Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2007.
10. Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003.
11. Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.O.nr.215
din 22.03.2004.
12. H.G.nr.1210/2003 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a
comisiilor paritare din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, publicată în
M.O.nr.757 din 29.10.2003.

70
Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O.nr.72 din 05.02.2003).

64
 ACTIVITATEA SOCIAL-POLITICĂ A MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN
BASARABIA ÎN ANII 1917/1918-1923 ŞI 1989-1994
(STUDIU COMPARAT)
THE SOCIAL-POLITICAL ACTIVITY OF THE NATIONAL MINORITIES FROM
BESSARABIA IN 1917/1918-1923 AND 1989-1994
(COMPARATIVE STUDY)

Conf. univ. dr. Svetlicinâi Rodica,

Facultatea Relaţii Internaţionale Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova
Conf. univ.dr. Turco Tatiana,
Facultatea Relaţii Internaţionale Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract:
The comparative analysis of the social and political activity of the national minorities
during the events of 1917/1918 in Bessarabia and in R.S.S.M. and their influence are the main
purpose of this study. The territory between Nistru and Prut in the Tzarist Empire, then in the
Soviet Union influenced the interethnic relations much. The consequences of the mobilization
policy of the population, russification process and the policy of conflicting nationalities led to
the foundation of different social, economic and cultural level of the co-existing nationalities
from the territory, which produced a variety of interests in 1917-1918 and 1989-1991.
The foundation of a society based on democratic principles was an essential condition in
order to undergo these difficulties, with an adequate legislative framework which could
assure the national minority’s rights and their integration in the society.
Despite the fact that till 1905 in the Russian Empire was not recognized some special
regimes for national minorities grace to the colonization policy realized by Russian au-
thorities some minorities groups had some social and cultural privileges, which assured a
flourishing development and active participation in the life of the guberniya. In the period of
1918-1923, the main objective was to create an optimum frame for national minorities, in
order to guarantee the equality of the civil and political rights, and the free confessional and
cultural development.
Keywords: comparative analysis, national minorities, mobilization policy, russification
process, cultural privileges

Minorităţile naţionale ocupă un loc important în peisajul lumii contemporane.

Majoritatea statelor, fiind multinaţionale, se confruntă cu problemele ce ţin de identificarea
acestora, crearea cadrului juridic adecvat, asigurarea măsurilor de protecţie a minorităţilor
naţionale, acţiuni care, în ultima instanţă, reprezintă progresele democraţiei şi afirmarea unui
stat de drept.
Problema minorităţilor naţionale devine actuală în special după colapsul Uniunii
Sovietice şi apariţia noilor state independente în ţările din Europa Centrală şi de Est, inclusiv
în cazul Republicii Moldova. În încercarea de a găsi răspunsuri cu privire la evenimentele din
anii 1989-1991 din Republica Moldova şi implicarea activă a minorităţilor naţionale în cadrul
acestora s-a încercat de a realiza un studiu comparat al comportamentului minorităţilor
naţionale din Basarabia în anii 1918-1923 şi 1989-1994. Deseori pentru a putea explica
evenimente din prezent se apelează la analiza fenomenelor din trecut, fapt ce permite de a
analiza just şi obiectiv evenimentele actuale.

65
 Ca punct de plecare în realizarea acestei analize au fost fixaţi anii 1917/1918 şi 1989–
ani cruciali, ce au marcat viitorul teritoriului dintre Prut şi Nistru şi în care s-au manifestat
activ reprezentanţii minorităţilor naţionale. Un alt jalon pe care se structurează aceste
investigaţii sînt anii 1923 şi 1994 – anii adoptării Constituţiilor, care au consfinţit noua
înfăţişare a României întregite şi a Republicii Moldova, marcînd o nouă etapă în evoluţia lor.
Astfel segmentele temporale 1917/1918-1923 şi 1989-1994, pe de o parte, cuprind faza de
tranziţie de la un sistem vechi de relaţii la unul nou, avînd drept scop modernizarea şi
integrarea multidimensională a cetăţenilor în viaţa statului şi pe de altă parte, evenimentele ce
s-au desfăşurat în aceste limite cronologice, se caracterizează în linii majore, printr-o serie de
similitudini: dezmembrarea Imperiului Rus şi dezmembrarea U.R.S.S.; începutul procesului
concomitent de renaştere naţională a populaţiei titulare şi a etniilor minoritare din teritoriu;
declararea independenţii statutului şi implicarea în viaţa politică a minorităţilor naţionale.
Studiind activitatea socială - politică a minorităţilor naţionale din Basarabia în anii
1917/1918-1923 şi 1989-1994, se pot face anumite constatări, care ar explica comportamentul
şi atitudinile reprezentanţilor etniilor minoritare din Basarabia, în perioadele respective, în
funcţie de circumstanţele ce le-au condiţionat.
În evoluţia situaţiei minorităţilor un rol decisiv l-a avut faptul că Basarabia, atît pînă la
1918, cît şi pînă la 1991 a fost parte componentă a Imperiului Rus, apoi a Uniunii Sovietice.
Acţiunile realizate în acest teritoriu, au fost activităţi caracteristice arhetipului unui stat
imperial (cu atît mai mult, în cazul celor extinse din punct de vedere geografic). În politica
imperială promovată de autorităţile ţariste, iar mai tîrziu de cele sovietice în Basarabia, se
profila clar tendinţa de uniformizare şi centralizare, pentru a asigura un control mai riguros
asupra teritoriului anexat, ce nu-şi afişa o loialitate imediată sau deosebită faţă de noile
autorităţi. În scopul gestionării cît mai eficiente a noului teritoriu s-a impus un control deplin
asupra economiei şi administraţiei, deoarece aceste domenii garantau vitalitatea statului. Nu
ultimul rol l-a avut tendinţa de a se asigura cu persoane „devotate” în realizarea acestor
deziderate.
Unul din postulatele de bază ale acestei politici a fost schimbarea structurii etnice a
populaţiei din teritoriu, atît prin mijloace paşnice, cît şi prin violenţă. Dacă pentru prima
perioadă caracterul polietnic al populaţiei, cu o pondere considerabilă a minorităţilor
naţionale, a fost consecinţa unei colonizări intense a teritoriului cu originari din alte ţări,
atunci către anul 1989 structura polietnică a populaţiei din R.S.S.M. se datora atît practicii de
strămutare a persoanelor, cît şi exilurilor şi deportărilor în masă a populaţiei autohtone, ce au
avut loc în perioada anilor 1947-1951. Aceste măsuri din urmă au fost realizate sub lozinca
luptei împotriva „duşmanilor de clasă”, urmărindu-se concomitent scopul de „purificare
etnică a elitei autohtone”.
În acest context, este de menţionat că, deşi în esenţă procesul de colonizare a rămas
neschimbat, în perioada sovietică colonizarea teritoriilor republicilor unionale a fost realizată
pe baze noi. Împărţirea teritoriului imperiului sovietic după criteriul etnic a creat o aparenţă a
recunoaşterii atributelor legitime ale naţiunilor respective, în cazul R.S.S.M. a aşa-numitei
naţiuni „moldoveneşti”.71
În procesul colonizării Basarabiei, pentru a încuraja permanentizarea popoarelor alogene
în acest teritoriu, autorităţile ţariste, iar mai tîrziu cele sovietice, le-au acordat noilor-veniţi
anumite privilegii, asigurîndu-se în acelaşi timp, cu persoane „devotate” statului, deoarece în
aceste condiţii etnicii minoritari erau legaţi prin interesele lor economice şi sociale de

71
Aceasta i-a determinat pe unii politologi ruşi să aprecieze că „primul pas” spre dezagregarea imperiului a fost
făcut de Lenin prin desfiinţarea guberniilor şi crearea republicilor. (intervenţia la TV Ostankino a istoricului
militar, generalul D. Volkogonov, consilier al preşedintelui Federaţiei Ruse (8 mai 1993); se propune ca
federaţia Rusia să treacă neîntărziat la desfiinţarea treptată a republicilor şi să revină la gubernii // A. Kibrik
„Moscovskie novosti”, nr. 19, 9 mai 1993.

66
interesele imperiului şi nu de cele ale populaţiei autohtone. „Intelectualilor basarabeni li se
propunea orice post în centrul Rusiei, dar în Basarabia puteau să obţină funcţii numai cei ce
ofereau pentru siguranţa rusească o garanţie”.72 De altfel, cooptarea reprezentanţilor altor etnii
era pe larg utilizată în proiectul imperial rus. Pentru realizarea obiectivului de expansiune
imperială rusă, la distribuirea funcţiilor de răspundere în aparatul economic-administrativ,
alogenii, în special ruşii, erau cei mai favorizaţi. Caracterizînd situaţia din Basarabia la
începutul secolului XX, N. Laşcov menţiona că majoritatea funcţiilor de răspundere în
departamentele militare şi civile erau deţinute de etnicii ruşi,73 fapt ce se datora pregătirii lor
mai bune şi „creditului de încredere” ce-l aveau de la autorităţile ţariste. În aşezările rurale,
compact locuite de populaţie minoritară, posturile din organele administraţiei locale de multe
ori erau ocupate de reprezentanţii acestora (germani, bulgari, armeni etc).
În cea de-a doua perioadă studiată, situaţia n-a suferit schimbări radicale. În structurile
superioare ale puterii de stat din R.S.S.M. se poate constata acelaşi principiu de promovare a
cadrelor din rîndurile alogenilor din republică. Drept confirmare pot servi datele cu privire la
apartenenţa etnică a deputaţilor Sovietului Suprem al R.S.S.M.: din numărul total de deputaţi
în anii 1980-1985 moldovenii constituiau 66,6% şi reprezentanţii altor etnii – 33,4%; pentru
anii 1985-1990, respectiv 64,2% moldoveni şi 35,8% alogeni.74 În acest context menţionăm
că printre persoanele ce deţineau funcţii de rang republican în eşaloanele puterii de stat
predominau ruşii şi ucrainenii. Este important de subliniat că în perioada sovietică, accesul la
posturile importante din republică se făcea nu numai în funcţie de apartenenţă etnică şi studii,
ci şi de apartenenţa la partidul comunist. Spre exemplu în anul 1987 componenţa etnică a
P.C.M. se prezenta astfel: moldoveni - 46,9 %; alogeni – 53,1%, dintre care 22,7% – etnici
ruşi şi 20,9% - etnici ucraineni. Pentru anul 1989 respectiv 47,8% - moldoveni; 52,2% -
alogeni, inclusiv 22,2% - ruşi şi 20,7% - ucraineni.75 În baza acestor cifre se poate constata că
apartenenţa de partid printre populaţia alogenă era la un nivel ridicat, în special în rîndul
ruşilor şi ucrainenilor, ce constituiau mai mult de jumătate din numărul total de membri de
partid alogeni. Acest fapt ar explica prevalarea etnicilor ruşi şi ucraineni, în comparaţie cu
alte etnii, în eşaloanele superioare ale puterii de stat.
Repartizarea funcţiilor de răspundere între reprezentanţii populaţiei alogene din R.S.S.M.
avea particularităţile sale şi anume: un decalaj evident între sectorul agrar şi cel industrial. În
sectorul agrar, de regulă, funcţiile de răspundere erau deţinute de ucraineni, bulgari şi găgăuzi,
incluzînd şi un număr nesemnificator de reprezentanţi de etnie rusă. În schimb, în industrie
majoritatea posturilor de conducere erau ocupate de persoane de etnie rusă. Acest decalaj s-ar
explica prin faptul că, în primul rînd, autorităţile sovietice acordau prioritate sectorului
industrial şi, în al doilea rînd, prin aceea că ruşii, în marea lor majoritate, erau locuitori ai
oraşelor, iar întreprinderile industriale, de regulă, erau plasate în zonele urbane. De altfel,
etnicii ruşi aveau şi o pregătire necesară în acest domeniu.
Comparînd situaţia etniilor conlocuitoare din Basarabia în perioadele examinate
constatăm că populaţia alogenă, era superioară în ceea ce priveşte ocuparea funcţiilor de
conducere în raport cu populaţia băştinaşă. În aceste condiţii ponderea conducătorilor
autohtoni în principalele ramuri ale economiei naţionale, cu excepţia agriculturii, era net
inferioară ponderii naţiunilor minoritare din republică. Către anul 1989 în R.S.S.M. la o
pondere a populaţiei autohtone de 64,5% din populaţia totală şi de 63% din populaţia ocupată,
băştinaşii deţineau numai 48,1% din funcţiile de conducere în întreprinderi şi organizaţii sau

72
Bogoş D., La răspîntie, Moldova de la Nistru, 1917-1918. - Chişinău: ed. Ştiinţa, 1998, p. 189.
73
Лашков Н., Бессарабия к столетию присоединения к России 1812-1912. - Кишинев, 1912, с. 57.
74
Arhiva Organizaţiilor Social - Politice din Republica Moldova.; f. 51, inv. 63, d. 21, p. 40
75
Ibidem, p. 39

67
subdiviziuni ale acestora; constituiau 37,2% din personalul tehnico-ingineresc; 49,9% din
posturile din domeniul planificare economico-socială etc.76
De o confidenţă deosebită se bucurau etnicii ruşi, care atăt la începutul secolului XX, căt
şi către anul 1989, deţineau posturi importante în domeniul administrativ şi economic.
Creditul de încredere din partea autorităţilor ţariste, iar mai tărziu din partea celor sovietice şi
deţinerea „posturilor-cheie” de către etnicii ruşi a determinat crearea unei structuri socio-
profesionale a minorităţii ruse calitativ superioare atît faţă de structura populaţiei autohtone,
căt şi faţă de celelalte minorităţi. O împrejurare ce a determinat statutul superior al ruşilor din
Basarabia a fost faptul că ei n-au fost supuşi politicii de rusificare, ci din contra, au constituit
instrumentul principal prin care s-a realizat această politica în Basarabia. Prin urmare, unica
etnie alogenă ce şi-a putut dezvolta şi menţine cultura şi tradiţiile, a avut posibilitatea să
studieze în limba maternă a fost minoritatea rusă. În aceste condiţii graţie provinienţei,
structurii socio-profesionale şi statutului „de superioritate” de care s-a bucurat în ambele
perioade examinate, minoritatea rusă s-a format ca grup etnic care oferea o solidă bază socială
unor forţe politice legate de interesele fostului imperiu sovietic şi celor care militau pentru
restabilirea ordinii imperiale.
Politica de rusificare, componentă esenţială a politicii imperiale ţariste, iar mai tîrziu a
celei sovietice, a însoţit acţiunile de colonizare a teritoriului dintre Prut şi Nistru, în fiecare
interval, avînd însă, anumite particularităţi. Dacă în prima perioadă a fost atestată o
împotrivire dură din partea tuturor naţionalităţilor din Basarabia, în cea de-a în a doua
perioadă procesul de rusificare practic n-a întîmpinat nici o rezistenţă şi nici o opoziţie din
partea etniilor minoritare din R.S.S.M.
Concepută din momentul anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist, politica de rusificare a
durat pînă la începutul anilor optzeci ai secolului XIX, după care s-a dublat şi cu o politică de
omogenizare culturală forţată.77 Chiar dacă Rusia ţaristă nu avea o „politică în domeniul
naţionalităţilor”, procesul legislativ-administrativ funcţiona cu o consecvenţă crescîndă în
ceea ce priveşte deosebirile de ordin etnic şi religios. Ar fi necesar să menţionăm în acest
context faptul că centralismul Imperiului Rus şi încercările de omogenizare forţată în acea
perioadă s-au datorat mai mult tendinţelor de a consolida statul şi achiziţiile sale teritoriale
enorme (întreprindere imposibilă, după cum au demonstrat evoluţiile ulterioare). Mobilul
ruşilor în procesul de expansiune imperială era altul decît cel naţional – element care a început
să se prolifereze abia în ultimile decenii ale secolului XIX. Consecinţele cursului politic al
Rusiei ţariste, dublate de impactul „politicii de colonizare” a teritoriului Basarabiei au avut
efecte şi asupra etniilor minoritare din gubernie.
Studiind modul de viaţă ale etniilor conlocuitoare din Basarabia la sfîrşitul secolului XIX
- începutul secolului XX, constatăm că ele desfăşurau multiple activităţi, participînd activ în
viaţa socială şi economică a guberniei. Încercînd să menţină studierea limbii materne în şcoli,
constituind societăţi cu caracter economic, cultural, de binefacere diverse etnii tindeau spre
ajutorarea conaţionalilor şi spre perpetuarea culturii şi tradiţiilor naţionale proprii. Chiar dacă
începînd cu anul 1865 instruirea în şcolile din Basarabia oficial urma să se desfăşoare doar în
limbă rusă, populaţia minoritară n-a încetat să înveţe limba maternă, continuînd acest lucru, la
nivel neoficial, în cadrul şcolilor religioase, al societăţilor culturale etc, perpetuîndu-şi
insistent valorile naţionale. Această rezistenţă se datora faptului că începînd cu anul 1812
minorităţile au beneficiind timp îndelungat de dreptul de a studia în şcoli în limba maternă, de
a oficia serviciul divin în limba maternă etc. Din considerente practice, regimul ţarist a
acceptat la început utilizarea de către populaţia nerusă a idiomurilor naţionale; în primul rînd,

76
Сборник аналитических докладов по материалам переписи населения 1989, Москва, 1992,
с. 44.
77
Зайончковский П., Российское самодержавие в конце XIX столетия. - Москва, 1970, с. 117.

68
pentru că înlăturarea acestora nu s-ar fi putut înfăptui prea uşor, iar în al doilea rînd, pentru a
evita grave reacţii şi mişcări cu caracter naţional şi, în al treilea rînd, pentru a se asigura de
sprijinul acestora. Lipsirea treptată de privilegiile de ordin economic şi administrativ a etniilor
minoritare din Basarabia nu a întîmpinat o rezistenţă atît de dură şi îndelungată ca interdicţia
de a studia limba maternă în şcoli şi impunerea limbii ruse. În acest context este de remarcat
că anume limba este un liant (element) ce asigură existenţa(viabilitatea) şi dezvoltarea în
timp a unui popor, prin păstrarea şi menţinerea identităţii sale etnice. În cazul cînd existenţa
acestuea este pusă în pericol ia naştere o împotrivire obstinată.
Opunerea şi rezistenţa etniilor minoritare procesului de rusificare, atestată în prima
perioadă investigată, practic nu a fost relevată în cea de-a doua perioadă. O explicaţie ar fi că
în perioada sovietică acţiunile de rusificare se prezentau ca o continuare a unui proces început
încă la începutul secolului XIX, circumstanţă ce uşura acţiunile autorităţilor şi elimina
tendinţele de rezistenţă din partea populaţiei minoritare. Un alt factor hotăîtor consta în faptul
că procesul de rusificare a fost însoţit de îndoctrinarea cu o ideologie care a încercat să acorde
o anumită coerenţă şi justificare asimilării etnice. Organizarea socială din Uniunea Sovietică,
inclusiv în R.S.S.M., se făcea pe baze noi - ideologii comunişti promovau ideea existenţei
unei noi comunităţi istorice „poporul sovietic”, în care se manifesta clar tendinţa de apropiere
a tuturor popoarelor sovietice şi răspîndirea elementelor de cultură general-sovietică. În acest
sens, o componentă a ideologiei comuniste a fost sovietizarea, care în concepţia lui M. Geller
a fost un proces mai profund decăt rusificarea, pentru că implica nu numai schimbarea
identităţii etnice, a valorilor culturale, ci şi crearea unui nou tip de om din toate punctele de
vedere.78 Transpunerea în practică a postulatelor respective a facilitat realizarea procesului de
rusificare şi deznaţionalizare din R.S.S.M.
Cercetătorul V. Aspaturian, analizînd politica de asimilare declanşată de autorităţile
sovietice, delimitează 3 etape: sovietizarea, rusonizarea şi rusificarea. Sovietizarea este
considerată un proces de impunere a instituţiilor şi ideologii sovietice, soldat mai mult cu
integrarea în sistemul sovietic, decăt cu asimilarea. Rusonizarea este definită ca proces prin
care limba rusă este acceptată şi devine limba „internaţională” în U.R.S.S. A treia etapă,
rusificarea, reprezintă un proces mai lent şi mai restrîns, mai mult individual, decît colectiv,
fiind un fenomen complex. El este foarte exact definit ca „procesul prin care populaţia ne-rusă
este transformată obiectiv şi psihologic în populaţie rusă”. Deşi în această situaţie memoria
etnică nu este înlăturată şi, chiar dacă indivizii rusificaţi vorbesc limba rusă şi se identifică cu
ruşii, ei sînt conştienţi de faptul că nu sunt etnici ruşi.79 Dacă este să raportăm acest model la
cazul R.S.S.M., constatăm aceeaşi situaţie, cînd reprezentanţii minorităţilor naţionale, cu toate
că conştientizau faptul apartenenţei lor la altă etnie decît cea rusă, totuşi se considerau
reprezentanţi ai noii comunităţi istorice transetnice, numită „poporului sovietic”. Deseori,
necunoscîndu-şi limba maternă şi vorbind doar limba rusă, ei se identificau cu populaţia de
etnie rusă. În acest sens este concludentă situaţia cînd reprezentanţii minorităţilor naţionale
din republică insistau ca limba rusă să fie declarată a doua limbă de stat, insinuînd încălcarea
drepturilor lor naţionale. În aceste condiţii putem constata că politica de rusificare şi asimilare
din U.R.S.S. a avut drept consecinţă nu numai transformări de ordin lingvistic, cînd
reprezentanţii etniilor conlocuitoare, practic, nu cunoşteau limba maternă, ci şi schimbări
importante şi în mentalitatea şi psihologia reprezentanţilor etniilor minoritare.
Cu toate acţiunile promovate de autorităţile ţariste, iar mai tîrziu de cele sovietice în
scopul consolidării şi stabilităţii politice în stat, în urma unor circumstanţe de ordin politic,
economic, social, în ambele perioade examinate, constatăm o criză acută a instituţiilor politice

78
Желлер М., Машина и винтики. История формирования советского человека. - Москва: изд. Мик,
1994, с. 260-295.
79
Aspaturian V., The Non - Russian Nationalities. In: Prospect for Soviet Society, New-York, Praeger, 1968, p.
159-160.

69
centrale şi o instabilitate politică ce a generat mişcări de renaştere naţională. Atît în anii
1917-1918, cît şi în 1989 renaşterea identităţii naţionale a etniilor minoritare din Basarabia a
coincis în timp cu renaşterea naţională a populaţiei majoritare.
În ambele perioade, în Basarabia au fost atestate numeroase formaţiuni politice, printre
care şi organizaţii social-politice ale minorităţilor naţionale. Una dintre premizele apariţiei
acestor formaţiuni era lupta pentru revendicările naţionale a grupurilor etnice din Basarabia.
Concomitent, ele se declarau interesate şi de viitorul politic al ţinutului, încadrîndu-se în
procesul de constituire a organismelor guvernamentale (Sfatul Ţării, Sovietul Suprem al
R.S.S.M., iar mai tîrziu Parlamentul Republicii Moldova). În baza studiului realizat
constatăm că în perioada anilor 1917/1918 în viaţa social-politică a Basarabiei a existat un
număr mai mare de organizaţii ale etniilor conlocuitoare. La cele deja existente, cum ar fi
formaţiunile politice evreieşti – Bund-ul (Uniunea muncitorilor evrei), Partidul Social -
Democrat „Poalei Ţion” şi organizaţiile etnicilor ruşi: Liga culturii ruseşti, Uniunea poporului
rus, Liga patriotică basarabeană s-au adăugat Uniunea cetăţenilor de naţionalitate germană,
Comitetul Naţional al Armenilor din Basarabia „Nacoba”, Organizaţia poloneză basarabeană,
o serie de uniuni culturale şi politice ale ucrainenilor: „Spilca”, „Prosvita”, „Rada”,
„Gromada” etc. În schimb, în perioada anului 1989 pe arena politică din R.S.S.M. au apărut
şi au activat numai trei formaţiuni social-politice ale minorităţilor naţionale: Gagauz-Halcî
(exprima interesele găgăuzilor din republică), Edinstvo (reprezenta interesele etnicilor ruşi) şi
Vozrojdenie (reflecta revendicările populaţiei bulgare).
Care ar fi cauzele acestei discrepanţe cu privire la numărul organizaţiilor minorităţilor
naţionale existente în perioadele respective? Cum s-ar explica faptul că din totalitatea de etnii
ce locuiau pe teritoriul R.S.S.M., în faza renaşterii naţionale s-au profilat numai trei
formaţiuni ale minorităţilor? Răspunsul la aceste întrebări îl putem găsi dacă apelăm la
practicile politicii sovietice şi ideologia comunistă cu privire la constituirea unei noi
comunităţi istorice „poporul sovietic”, în care se manifesta clar tendinţa de apropiere a
tuturor popoarelor sovietice şi răspîndirea elementelor de cultură general-sovietică, ce a dus la
eliminarea caracteristicilor etnice şi la „amorfizarea” popoarelor din U.R.S.S., inclusiv a
etniilor conlocuitoare din R.S.S.M.. Pe de altă parte, un efect invers l-a avut politica de
colonizare promovată de autorităţile sovietice, ce a condiţionat crearea unui statut privilegiat
pentru populaţia alogenă din R.S.S.M., în special pentru etnicii ruşi. În aceeaşi ordine de idei
putem urmări aceste tentative, în cazul găgăuzilor şi bulgarilor din R.S.S.M., cînd în urma
Hotărîrii Biroului C.C. al P.C. din R.S.S.M. de la 8 octombrie 1985 Cu privire la dezvoltarea
activităţii social-politice şi de muncă a popoarelor găgăuz şi bulgar din R.S.S.M aceste etnii
au obţinut dreptul de a studia în şcoli limba maternă, fapt inexistent în cazul altor etnii. În
aceste condiţii poate fi atestată prezenţa, pentru etnicii ruşi, şi „trezirea”, la etnicii bulgari şi
găgăuzi, a conştiinţei naţionale, deoarece programele formaţiunilor menţionate, înaintau în
prim plan, revendicări de ordin naţional.
Pe de altă parte, ar trebui să ţinem cont de circumstanţele apariţiei şi activităţii lor în
perioada anului 1989. Mobilul comportamentului pe care l-au avut, ar putea fi definit ca o
frică de a-şi pierde statutul de superioritate şi privilegiile garantate de autorităţile sovietice, un
faţa unui viitor neclar, dublată de sentimentul de „devotament” regimului sovietic. Toate
aceste aspecte au condiţionat activismul populaţiei de etnie rusă, găgăuză şi bulgară din
R.S.S.M. Un factor favorabil, în cazul găgăuzilor şi bulgarilor, l-a constituit habitatul compact
din sudul republicii, ce a uşurat mobilizarea populaţiei.
În ceea ce priveşte viitorul Basarabiei, în ambele perioade examinate, reprezentanţii
minorităţilor naţionale s-au plasat pe poziţii diferite. Dacă în anii1917-1918 germanii,
polonezii, evreii optau pentru statutul de autonomie al Basarabiei, atunci reprezentanţii
bulgarilor şi ucrainenilor susţineau varianta alipirii Basarabiei la Ucraina. Contrastul
punctelor de vedere ale populaţiei minoritare poate fi urmărit şi în cadrul Sfatului Ţării, în

70
special la şedinţa cînd s-a votat rezoluţia „Blocului Moldovenesc” cu privire la unirea
Basarabiei cu România, cu următoarele rezultate: pentru au votat 86 de deputaţi; împotrivă –
3; s-au abţinut – 36; absenţi - 13 deputaţi. În marea lor majoritate, deputaţii care s-au abţinut
au fost reprezentanţii etniilor minoritare; din cele 3 voturi împotrivă două au fost exprimate de
delegaţii ucraineni. În acest context este de menţionat că printre cei care au susţinut unirea
Basarabiei cu România au fost şi deputaţii de etnie poloneză.
Atitudinea de neloialiate a deputaţilor etniilor minoritare, atestată în cadrul şedinţei din
27 martie faţă de actul Unirii, nu poate fi calificată doar în baza criteriului etnic. Poziţia
respectivă a fost determinată nu numai de originea etnică a deputaţilor, ci şi de apartenenţa lor
socială, precum şi de interesele păturilor sociale pe care le reprezentau. Pentru marii
proprietarii, inclusiv pentru cei ai populaţiei minoritare, unirea Basarabiei cu România era
percepută ca o posibilitate de a-şi păstra averile şi privilegiile. Chiar dacă acest aspect are o
valoare mercantilă, el nu poate fi neglijat.
Adoptînd în linii mari o atitudine de respingere sau afişînd o poziţie rezervată faţă de
actul din 27 martie 1918, după Unire deputaţii minoritari au continuat totuşi să activeze destul
de energic în cadrul Sfatului Ţării, figurînd printre cei mai mari apărători ai autonomiei
provinciale. De fapt, menţinerea autonomiei provinciale a Basarabiei a devenit ultima
„speranţă” pentru cei care nu acceptaseră tacit sau se pronunţaseră deschis împotriva actului
de unire. În general, rezultatele votării deputaţilor minoritari nu au apărut ca o opunere faţă de
decizia de Unire a Basarabiei cu România. Optînd pentru abţinerea de la vot, reprezentanţii
etniilor minoritare au permis deputaţilor majoritari să-şi asume întreaga responsabilitate
pentru noul destin al ţinutului dintre Prut şi Nistru.
O situaţie similară a fost atestată şi în anul 1989 în R.S.S.M. Discrepanţa de poziţii între
populaţia majoritară şi etniile minoritare cu privire la viitorul R.S.S.M. era evidentă. Populaţia
de etnie rusă, găgăuză şi bulgară accepta realizarea dreptului la suveranitate al R.S.S.M., dar
numai în cadrul patriei comune – U.R.S.S. În acest context, ei accentuau posibilitatea păstrării
intacte a prerogativelor dezvoltării lor sociale şi naţionale numai sub jurisdicţia totală a
centrului, invocînd sloganul „un centru puternic - republici puternice”. Atît liderii Mişcarii
„Edinstvo”, cît şi cei ai „Gagauz-Halcî” s-au declarat continuatorii cursului P.C.U.S. spre
democratizarea şi restructurarea societăţii sovietice.
O particularitate atestată în cea de a doua perioadă studiată a fost faptul că, pe lîngă
problema cu privire la viitorul ţării, o altă chestiune pusă în discuţie a fost cea a decretării
limbii de stat. La acest capitol reprezentanţii etniilor minoritare (în special ruşii, găgăuzii,
bulgarii) optau pentru revenirea la concepţia leninistă privind politica în sfera limbilor
naţionale şi renunţarea la obligativitatea decretării limbii de stat. În caz că decretării limbii de
stat, urmau să fie oficializate două limbi - limba română şi limba rusă, cea din urmă garantînd
interesele populaţiei minoritare din republică.
Activitatea etniilor conlocuitoare în anii 1989-1992 era marcată de repercusiunile
politicii sovietice de guvernare. Etniile conlocuitoare din R.S.S.M. au suportat un proces
adînc de rusificare. Acestea (în special ruşii, bulgarii, găgăuzii etc.), sau mai degrabă elitele
lor, s-au format şi au activat în structurile sovietice, unde calitatea de membru al elitei
conducătoare presupunea o adaptare plenară la normele „sovietice” de comportament, fapt ce
implica şi o bună cunoaştere a limbii şi culturii ruse. De aceea, către anul 1989 ei s-au
solidarizat cu liderii etnicilor ruşi, demonstrîndu-şi „devotamentul” faţă de regimul sovietic şi
neacceptînd noile autorităţi naţionale.
Ca o trăsătură specifică în acţiunile etniilor conlocuitoare din ambele perioade, s-au
manifestat tendinţele separatiste, în scopul creării unor forme proprii de autodeterminare sau
încercarea de constituire a unor „entităţi statale” ca părţi componente ale U.R.S.S. sau
R.S.S.U. Acest fapt s-a observat în acţiunile găgăuzilor în 1906, cînd aceştia au declarat
Republica Comrat şi în cele ale bulgarilor în 1917-1918 , dar şi în anul 1990 cînd au fost

71
declarate Republica Autonomă Sovietică Socialistă Găgăuză şi Republica Sovietică Socialistă
Nistreană Moldovenească. Tendinţe de secesiune în ambele perioade s-au manifestat şi în
acţiunile ruşilor şi ucrainenilor; primii fiind erau din raţiuni naţionaliste spre Uniunea
Sovietică, iar ucrainenii pentru motive similare se orientau către R.S.S. Ucraineană. Pe de altă
parte, tendinţele separatiste erau alimentate de acţiuni de susţinere din partea R.S.S.
Ucrainene şi, în special din partea Uniunii Sovietice. Intervenţia din exterior era dublată şi de
frica unor etnii de a-şi pierde privilegiile de care au beneficiat în perioada guvernării
sovietice, precum şi de sentimentul de „devotament” faţă de aceste autorităţi.
Analizînd evenimentele din anii 1917-1918 în Basarabia şi pe cele din 1989-1991 în
R.S.S.M. constatăm că în teritoriu se conturează un nou curs politic, în care balanţa etnică se
schimbase. Dacă invocăm părerea lui I. Wallerstei conform căreia conştiinţa etnică există în
stare latentă şi iese din această starea în momentele cînd grupurile etnice simt ameninţarea
pierderii unor privilegii sau cînd apare oportunitatea de a-şi regăsi privilegiile pierdute,80
atunci acest lucru ar servi la explicarea parţială a comportamentului atît al populaţiei
majoritare, cît şi al celei minoritare din teritoriu în ambele perioadele cercetate. Atît în anii
1917/1918, cît şi în anul 1989 populaţia titulară a văzut şansa de a-şi recupera şi a-şi institui
drepturile naţionale pierdute, iar minorităţile naţionale s-au simţit ameninţate să fie lipsite de
un mod de viaţă deja stabilit, cu anumite privilegii şi facilităţi. Reprezentanţii ambelor părţi
erau gata să lupte prin orice mijloace spre a-şi atinge scopul. Dorinţa de a-şi menţine
privilegiile, alimentate de intervenţiile din exterior au condiţionat comportamentul respectiv al
reprezentanţilor etniilor conlocuitoare din teritoriu.
O altă trăsătură caracteristică pentru perioadele 1918-1923 şi 1991-1994, atestată la
autorităţile din teritoriul, a fost tendinţa de a crea un cadrul legislativ democratic, în
conformitate cu standardele internaţionale, ce urma să asigure respectarea drepturilor
minorităţilor naţionale şi să reglementeze relaţiile, uneori tensionate, dintre populaţia titulară
şi minorităţi. Au fost create structuri politice şi culturale, ce garantau dezvoltarea şi
perpetuarea culturilor şi tradiţiilor naţionale ale minorităţilor din teritoriu, precum stabilirea
unui dialog şi a unei colaborări benefice atît pentru naţiunea majoritară, cît şi pentru populaţia
minoritară.
În final constatăm că existenţa teritoriului dintre Prut şi Nistru în cadrul Imperiului
Ţarist, iar mai tîrziu în cadrul Uniunii Sovietice a lăsat o moştenire dezastruoasă în domeniul
relaţiilor interetnice. Consecinţele unei politicii de mobilizare a populaţiei, a procesului de
rusificare, precum şi a politicii de contrapunere a naţionalităţilor au dus la crearea unui
nivelul social, economic şi cultural diferit al etniilor conlocuitoare din teritoriu, ceea ce a
generat şi o diversitate de interese în perioada evenimentelor din anii 1917-1918 şi 1989-
1991. Toate aceste aspecte, generate de evoluţia istorică precedentă au ieşit la iveală după
căderea regimului sovietic. Experienţa istorică a demonstrat că o condiţie esenţială pentru
depăşirea situaţilor de acest gen a fost constituirea unei societăţi bazate pe principii
democratice, cu un cadru legislativ adecvat, care ar garanta drepturile minorităţilor naţionale
şi ar asigura integrarea minorităţilor naţionale în societate. Este de menţionat, că un rezultat
pozitiv poate fi atestat doar în cazul cînd există dorinţa şi colaborarea din partea
reprezentanţilor minorităţilor naţionale.

Bibliografie:

1. Arhiva Organizaţiilor Social - Politice din Republica Moldova , f. 51, inv. 63, d. 21, p. 40.

80
Wallerstei I., The Two Modes of Ethnic Consciousness Soviet Central Asia in Transition. In: The Nationality
Question in Soviet Central Asia, ed. Edward Allworth, New-York, Praeger, 1973,
p. 168-169.

72
2. Aspaturian V. The Non - Russian Nationalities. In: Prospect for Soviet Society, New-
York, Praeger, 1968.
3. Bogoş D., La răspîntie, Moldova de la Nistru, 1917-1918. - Chişinău: ed. Ştiinţa, 1998.
4. Wallerstei I. The Two Modes of Ethnic Consciousness Soviet Central Asia in Transition.
In: The Nationality Question in Soviet Central Asia, ed. Edward Allworth, New-York,
Praeger, 1973.
5. Желлер М. Машина и винтики. История формирования советского человека. -
Москва: изд. Мик, 1994.
6. Зайончковский П. Российское самодержавие в конце XIX столетия, Москва, 1970.
7. Лашков Н. Бессарабия к столетию присоединения к России 1812-1912, Кишинев,
1912.
8. Сборник аналитических докладов по материалам переписи населения 1989,
Москва, 1992.

73
 DREPTURILE MILITARILOR SUB ASPECT POLITOLOGIC
THE POLITOLOGICAL APROACH OF MILITARIES RIGHTS

Conf.univ.dr. Constantin MANOLACHE

Institutul Militar al Forţelor Armate
Republica Moldova

Abstract:
This paper is focused on the Moldovan military rights aspect, especially after its
Independency. Making an analysis of rights and freedoms guaranteed by the laws of soldiers and taking into
account whether we can divide into several groups: Individual rights and freedoms; Rights and political
freedoms;
Socio-economic rights and freedoms.
A brief analysis of the rights and freedoms guaranteed in military legislation allows us
to say with certainty that the problem of ensuring human rights and freedoms in military units
and institutions of the Ministry of Defense developed and fall off the process of
democratization of society and the establishment of a democratic state.
It is also necessary to note that a prerequisite for compliance with law rights and
freedoms soldiers remain aware of those rights and enforcement mechanisms.
Keywords: Military’s rights, freedom, soldier, citizen, state of law, guaranty, political
and economic approach, national military authorities

Încă din primele etape de formare a statalităţii, Moldova s-a declarat un stat de drept.
Întreaga cale parcursă de tînărul nostru stat a fost marcată de asigurarea reală a drepturilor
omului. Procesele de transformare în care a fost implicată societatea moldavă la finele
mileniului trecut au avut drept scop crearea unei baze legislative consecventă ale protecţiei
dreptului omului.
Primul pas în această direcţie a fost făcut în Declaraţia de Independenţă adoptată în
august 1991, în care se menţionează că “… Republica Moldova este un stat independent şi
democratic”, unde sunt garantate “… drepturile sociale, economice, culturale şi libertăţile
politice ale tuturor cetăţenilor Moldovei”. A urmat apoi adoptarea Constituţiei, unde în
articolul 1 se stipulează “Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate” (1).
În acelaşi timp cu toţi cetăţenii, militarii Armatei Naţionale beneficiază de drepturile şi
libertăţile stabilite pentru cetăţenii republicii de toate actele normative în vigoare, dar cu unele
restricţii condiţionate de particularităţile serviciului militar (2). Nimeni nu are dreptul să-i
limiteze pe militari în drepturile garantate de Constituţia ţării şi de legislaţia în vigoare.
Totodată militarii, prin utilizarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de legislaţie nu trebuie să
aducă prejudiciu intereselor legitime ale societăţii, statului, serviciului militar, drepturile altor
militari sau cetăţeni (3).
Făcînd o analiză a drepturilor şi libertăţilor militarilor garantate prin legislaţia în
vigoare şi ţinîndu-se cont de caracterul le putem diviza în cîteva grupe:
Drepturi şi libertăţi individuale;
Drepturi şi libertăţi politice;
Drepturi şi libertăţi social-economice.

74
 Drepturi şi libertăţi individuale
Din spectrul larg de drepturi şi libertăţi ale omului, cele mai importante sunt dreptul la
viaţă, integritatea fizică şi psihică, deoarece erorile ce conduc la încălcarea acestor drepturi
sunt practic irecuperabile. Totodată, nimeni nu are dreptul să lezeze onoarea, demnitatea,
reputaţia profesională, să ameninţe cu violenţă, sau să atenteze la viaţa şi sănătatea militarilor
în timpul îndeplinirii obligaţiilor serviciului militar (4). De asemenea, conducătorii
structurilor militare sunt obligaţi să întreprindă toate măsurile necesare pentru eliberarea
militarilor aflaţi în prizonierat sau în situaţia de ostatic (5). De asemenea, legislaţia în vigoare
garantează militarilor dreptul la secretul corespondenţei, dreptul la informaţie, libertatea
creaţiei. Militarii, ca şi toţi cetăţenii republicii, au dreptul la protecţia juridică a drepturilor,
libertăţilor şi intereselor lor legale. Acest lucru este asigurat prin sistemul instanţelor
judecătoreşti, cît şi de organele procuraturii militare. Militarii au dreptul să se adreseze cu
plângeri pentru apărarea drepturilor sale, dar este necesar de respectat ordinea ierarhică de
adresare stabilită prin regulamentele militare.
Tot în această categorie de drepturi şi libertăţi putem plasa şi dreptul militarilor de a
practica un cult religios recunoscut de stat şi să participe la ritualuri religioase, în afara
timpului de îndeplinire a obligaţiilor serviciului militar (6). Militarii au dreptul să adere la
cultele religioase ce nu contravin normelor de păstrare a ordinii publice şi care nu încalcă
bunele moravuri sau nu afectează îndeplinirea obligaţiilor serviciului militar.

Drepturi şi libertăţi politice

Cu toate că militarii fac parte dintr-o categorie aparte a populaţiei, ţinându-se cont de
particularităţile serviciului militar, ei nu au fost lipsiţi de drepturile electorale. Ei au dreptul să
participe la referendum şi la alegeri. Totodată militarii prin contract, indiferent de gradul
militar şi de funcţia deţinută au dreptul de a fi aleşi într-o funcţie electivă. Odată cu
înregistrarea în calitate de candidat, militarul va fi degrevat de obligaţiile de serviciu şi va fi
trecut în dispoziţie pentru perioada campaniei electorale. În cazul alegerii în funcţia electivă
militarul va fi eliberat din serviciul militar. După expirarea termenului de aflare în funcţia
electivă, cetăţeanul respectiv (fostul militar), la solicitarea sa, poate fi încadrat în serviciul
militar prin contract (7). Totodată, ţnîndu-se cont e specificul serviciului militar, legislaţia
naţională nu le permite militarilor, pe perioada îndeplinirii serviciului militar, să facă parte din
partide sau alte organizaţii social-politice, să declare greve sau să participe la ele (8).

Drepturi şi libertăţi social-economice

În această categorie pot fi incluse un şir de drepturi garantate de Constituţie, Codul
muncii, legislaţia militară şi alte acte normative cum ar fi: dreptul la muncă, dreptul la
învăţătură, dreptul la odihnă, dreptul la ocrotirea sănătăţii etc.
Dreptul la muncă militară prin contract îl realizează în mod specific îndeplinind
serviciul militar şi obligaţiile sale funcţionale. Totodată, este necesar de menţionat, că militarii
nu pot să deţină alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţilor ştiinţifice, didactice şi de
creaţie (9). De asemenea legislaţia stabileşte că perioada aflării militarului în serviciul militar
este inclusă în vechimea în muncă generală şi în stagiul de cotizare, ce acordă dreptul de a
primi sporuri pentru vechimea în muncă, pensia de asigurări sociale de stat, indiferent de
termenul ce a trecut de la data eliberării din serviciul militar pînă la data încadrării în cîmpul
muncii (10).
Pentru militarii prin contract săptămîna de serviciu este, la fel ca şi la angajaţii civili,
de 5 zile cu 2 zile de odihnă, iar pentru militarii în termen, cei cu termen redus şi pentru
studenţii instituţiilor de învăţămînt militar săptămîna de serviciu este de 6 zile cu o zi de
odihnă. Timpul de lucru, stabilit pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, pentru militari
este reglementat de orarul zilnic, întocmit în conformitate cu cerinţele regulamentelor militare

75
şi care nu poate fi modificat decît de comandantul care l-a aprobat. Pentru îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu în afara orelor de program, comandanţii sunt obligaţi să acorde
militarilor şi cetăţenilor antrenaţi în pregătirea militară recuperări pentru odihnă în alte zile,
ţinându-se cont de interesele de serviciu (11).
De rînd cu toţi cetăţenii militarii au dreptul la odihnă. Acest drept este asigurat prin
stabilirea timpului de îndeplinire a obligaţiilor de serviciu, redat în orarul zilnic – pentru
militarii în termen şi regulamentul timpului de serviciu – pentru militarii prin contract, care nu
va depăşi 40 ore pe săptămînă. Atît în orarul zilnic, cît şi în regulamentul timpului de serviciu
sunt prevăzute orele pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, pentru primirea hranei,
pregătirii de sinestătătoare, iar pentru militarii în termen şi timpul pentru odihnă, plimbări etc.
(12). De asemenea militarii se bucură de dreptul la zile de odihnă şi de sărbători, acordarea
concediilor anuale, concediilor suplimentare, medicale, pe motive familiale, pentru studii.
Militarilor în termen li se acordă permise, iar femeilor-militari – concedii de maternitate.
Un alt drept garantat de legislaţia naţională pentru militari este dreptul la asistenţă
medicală şi tratament (ambulatoriu şi staţionar) gratuit, acordat în subunităţile, unităţile şi
instituţiile medico-militare. În cazurile în care militarii necesită asistenţă medicală de urgenţă,
aceasta li se acordă în orice instituţie medico-sanitară, în conformitate cu legislaţia în vigoare
(13). În caz de necesitate, la decizia comisiilor medico-militare, militarii pot fi trimişi la
sanatorii în vederea continuării tratamentului staţionar. De asemenea au dreptul la tratament în
instituţiile medico-militare cu înlesniri din contul statului şi familiile militarilor prin contract.
Un alt drept garantat de lege este asigurarea militarului cu spaţiu locativ din fondul de
stat. De acest drept beneficiază militarii prin contract împreună cu membrii familiilor lor. În
cazul în care militarul nu este asigurat cu spaţiu locativ militarul are dreptul la compensare
bănească din contul structurii militare, pentru a acoperi cheltuielile de închiriere a spaţiului
locativ. De asemenea militarilor prin contract care nu au fost asiguraţi cu spaţiu locativ au
dreptul de a primi terenuri pentru construcţia locuinţelor individuale sau alocarea unei
compensaţii băneşti pentru procurarea sau construcţia spaţiului locativ. Militarii în termen
sunt asiguraţi necondiţionat cu spaţiu locativ de cazarmă la locul îndeplinirii serviciului
militar care trebuie să corespundă normelor stabilite de regulamentele militare (14).
Alte drept de care se bucură militarii sunt dreptul la asigurare alimentară şi cu
echipament, dreptul la asigurare financiară, dreptul la indemnizaţii, care au ca scop crearea
condiţiilor favorabile pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, a sarcinilor de luptă şi a
misiunilor speciale a militarilor.
O categorie aparte de drepturi de care dispun militarii, aflaţi la îndeplinirea obligaţiilor
serviciului militar, este dreptul la păstrarea, purtarea, folosirea şi aplicarea armei. Militarii au
dreptul să aplice ca măsură excepţională arma de foc din dotare într-un şir de circumstanţe şi
anume:
- pentru respingerea unui atac în grup sau atac armat asupra unor obiective militare
importante, aflate sub pază, precum şi asupra corpurilor de gardă, clădirilor, încăperilor şi
altor construcţii ale unităţii militare;
- pentru prevenirea capturării prin violenţă a armamentului şi tehnicii militare;
- pentru apărarea persoanelor civile şi militare şi pentru autoapărare contra unor atacuri
ce constituie un pericol real pentru viaţa sau sănătatea lor, dacă prin alte metode şi mijloace
este imposibil de a-i apăra;
- pentru eliberarea ostaticilor;
- pentru reţinerea persoanei care opune rezistenţă armată ori care a fost surprinsă în
momentul săvîrşirii unei infracţiuni grave, sau a delicventului care evadează de sub arest,
precum şi a unei persoane înarmate care refuză să se subordoneze cerinţei legale de a depune
arma, dacă este imposibil aplicarea altor căi şi mijloace (15).

76
 Totodată, este necesar de menţionat că modul de aplicare a armei, urmările şi măsurile
necesare pentru asigurarea protecţiei cetăţenilor din jur sunt pe larg descrise în
regulamentele militare.
O succintă analiză a drepturilor şi libertăţilor militarilor garantate în legislaţia în
vigoare ne permite să afirmăm cu certitudine că problema asigurării drepturilor şi
libertăţilor omului în unităţile militare şi instituţiile Ministerului Apărării au evoluat şi se
încadrează în largul proces de democratizare a societăţii şi constituirii unui stat democratic.
De asemenea, este necesar de menţionat că o condiţie esenţială pentru respectarea
legislaţiei în domeniul drepturilor şi libertăţilor militarilor rămîne cunoaşterea acestor
drepturi şi a mecanismelor de aplicare.

Note:
1. Constituţia Republicii Moldova, art. 1 (3);
2. Legea cu privire la statutul militarilor, art. 8. Monitorul oficial, nr. 129-131 din 30.09.05;
3. Regulamentul serviciului interior al Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Chişinău
1996, pag. 7.;
4. Legea cu privire la statutul militarilor, art. 9 (3). Monitorul oficial, nr. 129-131 din
30.09.05;
5. Ibidem, art. 9 (7);
6. Ibidem, art 11 (1);
7. Ibidem, art. 10 (2);
8. Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, art. 15 (4). Monitorul
oficial nr. 137-138 din 10.10.02;
9. Ibidem;
10. Legea cu privire la statul militarilor, art. 12 (2). Monitorul oficial, nr. 129-131 din
30.09.05
11. Regulamentul serviciului interior, pag. 93;
12. Ibidem, pag. 94;
13. Legea cu privire la statutul militarilor, art. 15. Monitorul oficial, nr. 129-131 din 30.09.05;
14. Ibidem, art. 21;
15. Regulamentul serviciului interior, pag. 8-9.

77
 RELAŢIILE PUBLICE ÎN SISTEMUL COMUNICĂRII POLITICE:
DEOSEBIRI ŞI AFINITĂŢI CU
PROPAGANDA ŞI PUBLICITATEA POLITICĂ
PUBLIC RELATIONS IN POLITICAL COMMUNICATION SYSTEM: DIFFERENCES
AND AFFINITIES WITH PROPAGANDA ANDADVERTISING

Conf.univ.dr. Aurelia Peru-Bălan,

Facultatea Relaţii Internaţionale Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract:
L’étude se propose d’identifier les ressemblances et les différences entre les trois
composantes de la communication politique - le PR politique, la Propagande et la Publicité.
Dans ce sens on a fait référence aux théoriciens des phénomènes évoqués - les savants
americains, français, russes, roumains. Ainsi, une catégorie de savants insistent sur le faits
qu’ il ya plus de ressemblences que de différences, voilà pourquoi, il est difficile de délimiter
le PR de la Propagande. L’abréviation PR, elle-meme, représente les premières lettres du
terme „PR-opagande”. Les autres considèrent que la propagande s’atribue aux régimes
totalitaires, terme devenu écoeurant avec la démocratisation du champs politique en Europe
de l’Est. Les européens commencent a préférer le PR ou le marкeting politique. Les savants
russes sont d’ avis que ces trois paradigmes de la communication politique se différencient en
fonction de la stratégie communicationnelle utilisée: la propagande – la stratégie de la
conviction; le PR- stratégie de la confiance; la publicité- stratégie du désir. Une autre
opinion – le PR est une sorte de propagande, plus precisément, celle de la confiance, et la
propagande -de la compétition utilisée par prépondérance dans les campagnies électorales -
avec la publicité. Dans le milieu postsoviétique on maintient encore le stéréotipe: les partis
dictatoriaux font de la propagande, ceux démocratiques - du PR. Dans l ’espace politique
autochton le PCRM reste le model du management communicationnel intermédiaire entre le
PR et la propagande.
Keywords: communication politique, régimes totalitaires, propagande, stratégie
communicationnelle

PR-ul politic, publicitatea politică şi propaganda reprezintă componentele

fundamentale ale comunicării politice. Modalitatea de funcţionare a sistemului comunicării
politice diferă în funcţie de regimul politic existent, fiind determinată de ideologia dominantă
şi acceptată într-o societate. Cele trei componente ale comunicării politice sunt strâns legate
între ele. Raportul de interdependenţă la care ne-am referit ar putea fi prezentat schematic în
felul următor.
Din punct de vedere al influenţei pe care o au asupra conştiinţei maselor, propaganda
şi Public Relations, practic, nu se deosebesc. Aceste două modele de comunicare politică se
poziţionează distinct graţie obiectului de influenţă şi a materialului difuzat. Propaganda
popularizează şi injectează în conştiinţa maselor anumite concepţii, idei şi idealuri politice,
propunându-şi drept obiectiv extinderea numărului de aderenţi. Aceasta are şi sarcina de
„convertire” a potenţialilor aderenţi de pe eşichierul apropiat din punct de vedere doctrinar
sau chiar din tabăra radical opusă. În volumul intitulat „Politics and the Media”, autorii
americani Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hayel Gaudet remarcă, însă, că rezultatele
propagandei din campaniile electorale nu conduc, de fapt, la majorarea numărului de
simpatizanţi, dar pot preveni pierderea alegătorilor deja „câştigaţi”. În acest sens, propaganda
de partid oferă anumite argumente politice, menite să spulbere suspiciunile şi să respingă,

78
totodată, tezele sau acuzaţiile oponenţilor politici. Altfel spus, propaganda pregăteşte,
predispune şi înclină balanţa electoratului pentru un vot concret. Un flux continuu de
argumente permite alegătorului să analizeze evenimentele şi contra-argumentele, depăşind
starea de necunoaştere şi de derută. Noile argumente şi reiterarea celor vechi conving
simpatizanţii unui candidat şi întăresc opiniile electorale ale acestora. Argumentele capabile
să reconfirme simpatia, opţiunea electoratului sunt lansate tocmai pentru a preîntâmpina
tendinţele spre dezertare [ 2; p.167]

Ideologia

Regimul politic

Comunicarea
politică

PR Propaganda Publicitatea

Formează Formează convingerile Îndeamnă la vot

încrederea politice şi modelul de pentru un anumit
comportament politic actor politic
Schema nr.1

Sursa: [1; c. 98-99]

Din punct de vedere al influenţei pe care o au asupra conştiinţei maselor, propaganda

şi Public Relations, practic, nu se deosebesc. Aceste două modele de comunicare politică se
poziţionează distinct graţie obiectului de influenţă şi a materialului difuzat. Propaganda
popularizează şi injectează în conştiinţa maselor anumite concepţii, idei şi idealuri politice,
propunându-şi drept obiectiv extinderea numărului de aderenţi. Aceasta are şi sarcina de
„convertire” a potenţialilor aderenţi de pe eşichierul apropiat din punct de vedere doctrinar
sau chiar din tabăra radical opusă. În volumul intitulat „Politics and the Media”, autorii
americani Paul Lazarsfeld, Bernard Berelson şi Hayel Gaudet remarcă, însă, că rezultatele
propagandei din campaniile electorale nu conduc, de fapt, la majorarea numărului de
simpatizanţi, dar pot preveni pierderea alegătorilor deja „câştigaţi”. În acest sens, propaganda
de partid oferă anumite argumente politice, menite să spulbere suspiciunile şi să respingă,
totodată, tezele sau acuzaţiile oponenţilor politici. Altfel spus, propaganda pregăteşte,

79
predispune şi înclină balanţa electoratului pentru un vot concret. Un flux continuu de
argumente permite alegătorului să analizeze evenimentele şi contra-argumentele, depăşind
starea de necunoaştere şi de derută. Noile argumente şi reiterarea celor vechi conving
simpatizanţii unui candidat şi întăresc opiniile electorale ale acestora. Argumentele capabile
să reconfirme simpatia, opţiunea electoratului sunt lansate tocmai pentru a preîntâmpina
tendinţele spre dezertare [ 2; p.167]
Autorul american, de origine austriacă, Edvard Bernays, considerat unul dintre
părinţii fondatori ai PR –ului, alături de Yvy Lee, s-a referit la aceste două concepte
fundamentale în sistemul comunicării politice – PR şi propagandă - în una din lucrările sale
de referinţă - „Propaganda” (1928),-[3] în care defineşte PR –ul ca pe un nou model de
propagandă. În timp ce propaganda este „braţul executiv al unui guvern invizibil”.
Adevărul este puternic şi trebuie să primeze, -scrie Bernays,- şi dacă un grup de
oameni cred că au descoperit un adevăr valoros, nu este doar privilegiul lor, dar datoria lor de
a difuza acest adevăr. Propaganda devine vicioasă numai atunci când autorii săi în mod
conştient şi deliberat difuzează ceea ce ei ştiu să este minciună. În “Propaganda” (1928)
Bernays a susţinut că manipularea ştiinţifică a opiniei publice a fost o măsură necesară pentru
a depăşi haosul şi conflictele din societate.
Prin urmare, o primă concluzie ar fi că obiectivul PR-ului şi al Propagandei îl
constituie opinia publică. Diferă însă, mecanismul de sensibilizare şi de formare a acesteia.
Aceeaşi idee este împărtăşită şi de savantul rus B. Borisov, care susţine că este
relevant, simbolic chiar şi faptul că termenul însuşi „Propagandă” începe cu abrevierea PR, iar
deosebirea de fond dintre aceste două concepte este dictată de tipul de regim politic existent -
democratic sau totalitar. [4; c. 39, 41]. O astfel de abordare şterge de fapt deosebirile dintre
PR şi propagandă şi creează un dublu standard în elucidarea conceptelor: „la noi - PR, la ei -
propagandă”. Altfel spus, în ţările democratice se face uz de PR, iar în cele cu regim totalitar
– de propagandă [5].
Americanul F. Djefkins consideră că propaganda are drept obiectiv perpetuarea la
putere a unui guvern, iar PR-ul asigură popularizarea şi acceptarea de către electorat a
acţiunilor întreprinse de un guvern [6;, c. 94]. Din perspectiva unei astfel de abordări, am
putea deduce că aceste concepte se deosebesc prin „nobleţea” scopurilor urmărite, deşi, să
recunoaştem, nici teza lui Djefkins nu scoate în relief deosebiri distincte şi categorice dintre
propagandă şi PR, întrucât ambele pot avea, în egală măsură, funcţiile definite mai sus, adică
îndeplinesc - în anumite contexte - funcţii identice.
Cercetătorii ruşi E. Egorova- Gantman şi K. Pleşakov susţin ideea, potrivit căreia PR-
ul şi propaganda reprezintă două forme ale comunicării politice, care, având o sarcină comună
- influenţarea opiniei publice şi, implicit, orientarea politică a „publicului-ţintă” ales, se
deosebesc doar prin metodele, tehnicile utilizate în vederea atingerii acestui obiectiv [7; c.
14]. Aceşti autori consideră că PR-ul formează în conştiinţa maselor încrederea faţă de actorul
politic, iar propaganda convinge societatea în ceea ce priveşte oportunitatea şi corectitudinea
deciziilor luate sau acţiunilor întreprinse.
În această ordine de idei, consider relevantă şi opinia savantului de origine ucraineană
Gh. Pocepţov, care delimitează, de altfel, foarte convingător, tipul de comunicare politică în
funcţie de strategiile utilizate în procesul de comunicare:
Tab. Nr.1
Tipologia comunicării Strategia
Public Relations Strategia încrederii
Propaganda Strategia convingerii
Publicitatea politică Strategia dorinţei

80
 Aşadar, Public Relations formează încrederea faţă de actorul politic şi pregăteşte astfel
terenul pentru o influenţă în masă a psihologiei electoratului. Pe fondul încrederii formate cu
ajutorul PR-ului, propaganda injectează, la rândul ei, în conştiinţa maselor anumite
stereotipuri politice, contribuind, în consecinţă, la cristalizarea unei orientări politice şi a unui
anumit model de comportament. În definitiv, publicitatea politică mobilizează acele segmente
electorale, pe care a reuşit să le „prelucreze” propaganda, pentru a orienta votul decisiv spre
un anumit candidat sau partid politic. Anume în această ordine funcţionează sistemul
comunicării politice. [8; c. 90]. Observăm, deci, că potrivit autorului acestei idei, între cele
trei paradigme ale comunicării politice se stabileşte un raport de consecutivitate, dar şi de
complementaritate reciprocă.
Merită să ne referim în context şi la poziţia formulată de savantul rus А. Ciumikov ,
potrivit căruia: „propaganda admite falsificarea cifrelor şi a faptelor în interesul cuiva, în timp
ce PR-ul se fundamentează pe informaţie veridică; propaganda este construită prin aplicarea
unui principiu dur, menit să determine oamenii să-şi schimbe, în mod forţat, propriul punct de
vedere, adică fără a se ţine cont dacă oamenii doresc sau nu acest lucru; PR-ul are un caracter
mai „domol”, prin care oamenilor li se propune o informaţie, iar aceştia, la rândul lor, decid în
mod benevol, dacă resping sau îmbrăţişează anumite opinii sau idei; în fine, în timp ce
propaganda presupune o influenţă unidirecţională asupra receptorului, reprezentat de un grup
sau de mai multe grupuri sociale, - PR-ul presupune, în mod normal, aplicarea unui mecanism
de comunicare bidirecţională între subiectul PR (sursa) şi obiectul PR (receptorul) şi invers
(efectul feed-back) [9; c. 17].
Pornind de la aceste criterii de identificare a deosebirilor, cercetătorul rus D. Olişanski
se arată departe de gândul că PR-ul ar înseamna întotdeauna doar adevăr, iar propaganda –
doar minciună. Acestea, consideră cercetătorul, nu pot fi considerate criterii obiective de
apreciere. Or, prezenţa legăturii inverse (feed-back-ul), de exemplu, este necesară atât în cazul
PR-ului politic, cât şi în cazul unei propagande eficiente. Prin urmare, reiese că există mai
multe similitudini decât deosebiri de principiu între propagandă şi PR.
Între PR şi propagandă există două deosebiri esenţiale:
Primo. Propaganda se realizează prin convingere şi sugestie directă, în timp ce PR-ul
informează, suscită interesul şi ajută la formarea unei opinii independente, fiind astfel doar o
provocare nu o sugestie directă orientată spre receptorul mesajului, care este şi el, de fapt, un
subiect.
Altfel spus, propaganda se fundamentează pe următoarea schemă comunicaţională:
• Subiect — Obiect
iar PR-ul:
• Subiect — Subiect
Secundo. Mesajul propagandistic trebuie să sensibilizeze fiecare om în parte, iar PR-ul
este adresat „maselor”, adică unei comunităţi-ţintă. În linii generale, am putea afirma că
propaganda este un gen PR al societăţii de tip totalitar, iar PR-ul este un gen de propagandă în
societatea concurenţei de piaţă.
Cel mai simplu model de comunicare, care are loc pe o singură treaptă, include
următoarele elemente obligatorii:
S →M→R
S – sursa (sourse), M- mesajul (message), R - receptorul (receiver).
Dacă ar fi să adăugăm în această schemă legătură inversă cu sursa (feed back-ul), vom crea
un model modern de comunicare PR, fundamentat pe principiul marketingului comunicaţional
:
S →M→R→S. [10; 110]

81
 Influenţa asupra receptorului, în cadrul comunicării de masă se desfăşoară, însă, în două
trepte - mai întâi dinspre sursă spre liderul de opinie, iar mai apoi spre celelate segmente ale
populaţiei. Se respectă principiul aşa-numitului „flux al comunicării în două etape”.
Schema comunicăriii de masă presupune 2 modele: modelul comunicării
propagandistice (A) şi modelul comunicării PR (B).
A. În cazul comunicării propagandistice:
Subiect –Obiect:
Comunicatorul
↓
Conţinutul mesajului
↓
Mijlocul de comunicare
↓
Caracteristica publicului
↓
Schimbarea publicului ca rezultat al comunicării

B. În cazul comunicării PR:

Subiect – Subiect:
Participanţii la actul
comunicării
↓
Perspectivele
↓
Situaţia
↓
Valorile fundamentale
↓
Strategiile
↓
Reacţia receptorului

Observăm că în cazul A receptorul este tratat ca obiect de către subiect, iar în cazul B
– în calitate de subiect. În primul caz este relevantă schimabrea publicului, în al doilea –
reacţia acestuia.
Etimologic, în traducere litarală din engleză, propagate înseamnă „a înmulţi”, „a
răspândi”, „ a transmite din generaţie în generaţie”. Din această perspectivă, PR –ul poate fi
considerat un caz particular de propagandă. Regimurile totalitare, consideră Olişanski, au
„îngustat” în mod exagerat şi au supraideologizat conceptul de propagandă. [11; c.111] La
începutul anior ’70 savantul rus B. Kolbapovski scria: „În condiţiile actuale, propaganda
reprezintă o armă ideologică, care contribuie la răspândirea unui flux de informaţii politice de
maximă importanţă, prcum şi la extinderea cercului de simpatizanţi şi de susţinători ai unui
lider sau ai unei doctrine.” [12; c.23] Această definiţie a şi determinat teoreticienii din
occident să dea o apreciere negativă conceptului de propagandă.
Referindu-se la impactul propagandei asupra psihologiei umane, savantul polonez L.
Wojtasik, în lucrarea sa ”Psihologia reclamei politice”, scrie: „Propaganda poate fi concepută
ca un proces de influenţare şi convingere, cu un scop politic bine determinat, a grupurilor
sociale. Aceasta aduse idei social-politice, opinii şi teorii la conştiinţa fiecărui om astfel, încât
să-l poată manipula şi să-i determine un comportament solicitat. [13; c.240]

82
 Funcţiile propagandei şi ale PR –ului politic se intersectează, deseori, atunci, când este
vorba despre impactul psihologic asupra maselor. Aceasta datorită faptului că informaţia
propagandistică, cât şi textul PR, sunt îndreptate, de regulă, spre sfera emotivă a conştiinţei
maselor, care întruneşte două particularităţi:
• tendinţa spre simplificare;
• tendinţa spre concretizare.
Aceste două elemente stimulează apariţia stereotipului, termen utilizat de Walter Lippmann în
lucrarea sa „Opinia publică”. Stereotipul reprezintă o impresie simplificată despre realitate,
dar care nu reiese din propria experienţă.
Savantului polonez Wojtasik, este de părerea că procesul de comunicare
propagandistică parcurge mai multe etape:
Informaţie → Percepţie → Emoţii → Raţiune → Memorie
[14; c.245] Acest traseu este parcurs, de fapt, şi în cazul comunicării PR, doar cu o
diminuare a ponderii emoţiilor în acest lanţ sau, cel puţin, surclasarea lor de factorul raţional.
Cele mai relevante conexiuni existente între propagandă şi relaţii publice, de natură
psihologică însă, le-a stabilit Roger Muchielli. Celebrul teoretician italian al armei
dezinformării afirmă că, dacă sarcina relaţiilor publice se referă la imaginea pe care şi-o face
publicul despre o instituţie publică şi dacă ele caută să dezvolte, să rectifice şi să pună în
valoare această imagine pentru a genera simpatie, atunci ele se confundă cu propaganda de
expansiune şi cu cea de recrutare, iar misiunile relaţiilor publice în interiorul întreprinderii
aparţin propagandei de integrare. În timp de război sau de criză, această perspectivă a
relaţiilor publice devine într-adevăr şi mai convingătoare, deoarece principalele ei pârgii de
comunicare – comunicatul de presă, conferinţa de presă, întâlnirile liderilor cu publicul, etc. –
se transformă în rampe de lansare a unor mesaje sau răspunsuri referitoare la evoluţia
conflictului sau la diverse acuze apărute din tabăra adversă sau chiar în stimuli pentru
câştigarea sprijinului propriei opinii publice. Rezultă că în condiţii de criză este geru să mai
vorbim despre relaţii pblice în sensul pur al cuvântului.[15; p.28] R. Muchielli este cel care a
identificat patru tipuri de propagandă: propaganda de îndoctrinare şi expansiune, având
drept obiectiv atragerea şi convingerea indiferenţilor sau oscilanţilor; propaganda de agidaţie
sau prepropaganda, bazată pe exploatarea unei singure idei sau unui singur mesaj;
propaganda de integrare, specifică regimurior totalitare, destinată consolidării şi menţinerii
psihice şi mentale a simpatizanţilor sau a celor deja convinşi. [16; p.21]
La un alt model de propagandă, pe care l-a identificat prin propaganda de stat se
referă savantul francez Jacques Ellul: „Indivizii se simt pierduţi. Au nevoie de ghizi (aceştea
vor fi ideologii), au nevoie de valori noi, de orientări. Apare nevoia de propagandă, care tinde
să schimbe şi să formeze întreaga opinie, cristalizând mituri noi (republica, suveranitatea
poporului) şi mituri cvazi-religioase. [17; p.85-86] Odată cu Napolieon I ne întălnim cu acest
model de propagandă. Acesta foloseşte armata, ceremoniile, presa ( aflată sub un control
strict), afişele, discursurile, luxul, duşmanul, fiind, după toate aparenţele, primul om de
politică care montează cultul personalităţii. [18; p.283]
În lucrarea sa „Tratat de Dezinformare” ,Vladimir Volkoff descrie aţa-numita
propagandă guvernamentală. „Atunci când în plină campanie de epurare şi foamete, când
prizonierii din gulag se numărau cu milioanele, Stalin declara: „ Viaţa a devenit mai fericită,
viaţa a devenit mai veselă!”. Prin această „faimoasă” frază liderul sovietic vroia să dea de
crezut sau să simuleze credinţa că tirania bolşevică aduce fericirea.” Volkoff consideră acest
model de mesaj propagandistic reprezintă chiar o dezinformare metafizică. [19; p.61] De fapt,
în percepţia populară, propaganda este un sinonim al manipulării. Concludent în această
ordine de idei găsim un alt exemplu de manipulare stalinistă. Manifestându-se ca „un vânător
al creştinismului, „când invazia germană l-a obligat să-i ofere poporului rus motive pentru a
lupta, nu a ezitat să redeschidă bisericile, iar în propriile sale discursuri să înlocuiască virilul

83
apelativ „tovarăşi” cu un onctuos „fraţi şi surori”. Astfel, Dumnezeu însuşi a devnit
transmiţătorul lui Stalin în noua operaţiune de manipulare. [20; p.62]
O tactică asemănătoare a utilizat, în R. Moldova în anul 2003, Partidul Comuniştilor.
Ajunşi la putere, aceştea au încercat să -şi schimbe imaginea de atei în una mai umană şi mai
„creştină”. Astfel, lansarea campaniei „Reconstrucţia Mănăstirii Căpriana” a avut ca scop
manipularea electoratului, care trebuia să perceapă o altă generaţie de comunişti decât cea din
perioada sovietică - „comunişti-creştini”. [21; p.84] Deşi, teoretic, această acţiune reprezintă
un model de relaţiii cu publicul, practic, impactul a fost unul de manipulare şi persuadare.
O altă trăsătură majoră a propagandei este aceea că simulează încercarea de a ne
convinge inteligenţa, dar în realitate,cum îşi atinge eficacitatea maximă se adresează celor mai
iraţionale facultăţi ale noastre. Astfel, drapelurile, defilările, scandările ritmice: Sieg! Heil! ale
nazismului aveau scopul de a priva individul de spiritul său critic şi a-l aduce nu de la doctrină
la comportament, ci de la comportament la doctrină, - afirmă Vladimir Volkoff. [22; p.18-19]
La începutul secolului al XX-lea (când se vorbea deja despre propaganda contemporană)
sociologul german Serge Tchakhotine [23;p.39], în celebra sa lucrare „Violul mulţimilor prin
propaganda politică” (lucrare intersiză de nazisti), aplică în abordarea propagandei teoria
pavloviană a reflexului condiţionat. Referindu-se la forţa de influenţă a propagandei naziste,
el considera, după modelul reflexului conditionat propus de Pavlov, că mulţimea gândeşte din
instinct. Sugestia ( pe care Pavlov o aşează în relaţie fiziologică cu somnul şi hipnoza) se
realizează prin cuvânt sau simbol; un ordin dat pe fondul sugestiei este foarte eficient.
Planificarea reţelei de mesage propagandistice este vizualizată de Tchakhotine sub forma unei
piramide. La baza ei este aşezată doctrina. Aceasta se concretizează într-un program, care este
sintetizat într-un slogan. Iar acesta se articulează în jurul unui simbol. Astfel, folosirea
anumitor simboluri (zvastica, imnuri, sloganuri) provoacă un veritabil viol psihologic al
indivizilor.
O tipologizare relevantă a propagandei contemporane şi similitudinile ei cu alte modele
de comunicare politică ne oferă Jean Cazeneuve [24; 360-362], care identifică:
a) propaganda de competiţie;
b) propaganda de integrare;
c) propaganda de subversiune.
Propaganda de competiţie vizează, în principal, schimbarea socială şi politică,
accceptată de societate. Ea este reperabilă în timpul campaniilor electorale şi se face în jurul
programelor de guvernare. Întrucât acest tip de propagandă ţinteşte prestigiul (întăritrea sau,
dimpotrivă, anularea lui ) ea se apropie de publicitate.
Propaganda de integrare urmăreşte realizarea acordului dintre obiceiuri şi legi,
ideologie şi structuri economice şi politice. Un loc important, aici, revenind-le educaţiei,
sistemului de învăţământ. În acest sens, propaganda de integrare se apropie de relaţiile cu
publicul.
[25; p. 19]
Propaganda de subversiune nu mai este în serviciul unei ideologii, ci în serviciul unei
organizaţii politice care urmăreşte să cucerească puterea prin forţă. [26; p. 360-362]
O complementare serioasă a dezbaterilor ştiinţifice referitoare la propagandă oferă
savantul francez Jean -Marie Domenach, care este şi autorul celor şapte reguli de funcţionare
a propagandei politice:
1. simplificarea (un simbol, un slogan);
2. personalizarea conducătorului (identificarea cu liderul charismatic);
3. personalizarea duşmanului unic;
4. îngroşarea şi desfigurarea; (exagerarea faptelor)
5. orchestrarea (repetarea fără răgaz a mesajelor);
6. transfuzia (utilizarea miturilor pozitive sau negative)

84
 7. unanimitatea şi acontagiunea.
[27; p.45]
Domenach face o analiză minuţioasă a celor două tipuri de propagandă, care au
dominat istoria de la începutul secolului al XX-lea -cea de tip leninist şi cea de tip hitlerist – şi
identifică deosebirile esenţiale dintre ele. Astfel, remarcă autorul, propaganda leninistă are o
bază raţională, inspirată din tactica revoluţionară şi vizează obiective concrete, reale, pe când
propaganda nazistă a fost o pură şi o simplă mistificare, exaltată de o dorinţă de putere şi de
teroare combinate, fără scopuri “instructive şi fondate pe adevăr”. Domenach afirma în
repetate rânduri:” Propaganda este o funcţie naturală a politicii; propaganda este necesară şi
noi credem că un partid sau un guvern poate s-o consolideze fără a recurge la minciună”;
“propaganda exercită o funcţie dublă asupra opiniei – cea de formare şi cea de protejare”;
“propaganda este o manifestare naturală a societăţilor, încrezătoare în sine, în vocaţia şi în
viitorul lor.” [28; p.48]
După Domenach, există, deci, o propagandă bună, fără de minciună şi autentificată prin
acţiuni. Autorul remarcă, pe bună seamă, că în absenţa unor realizări eficace, care vin s-o
justifice, propaganda se transformă într-un “verbalism” ineficient. Propaganda bună, în
percepţia noastră, de asemenea , ar avea tangenţe cu PR-ul în societatea contemporană.
Ar mai fi de menţionat că în “La propagande politique” (Propaganda politică) (1950)
Jean-Marie Domenach descrie caracteristicile externe şi interne ale propagandei. Din punct de
vedere extern, ea trebuie să se adreseze simultan individului şi masei, să utilizeze toate
mijloacele tehnice disponibile (presa, radio, televiziune, afişe, broşuri, cinematograf), sa fie
continuă si îndelungata pentru a provoca adeziunea şi actiunea receptorului. Din punct de
vedere intern, ea trebuie sa răspunda, mai ales, principiului celor şapte reguli. Utilizarea
mass-media în scopul propagandei nu este apanajul regimurilor totalitare. In 1991, Razboiul
din Golf, a demonstrat cu prisosinţă că democratiile occidentale au fost adevărate maestre în
arta manipulării. Armata americană (dar şi cea franceză) a reuşit să condiţioneze opinia
publică, prezentând trupele irakiene ca pe a patra armată a lumii, dramatizând excesiv
deciziile şi disimulând realitatea distrugerilor ocazionate de anumite intervenţii aeriene.
Astfel, analizând războiul din Golf, Heidi şi Alvin Toffler au identificat o treaptă
superioară a contrapropagandei clasice pe care au numit-o metapropagandă: propaganda care
discreditează propaganda celeilalte tabere. Ea este deosebit de puternică, pentru că pune la
îndoială veridicitatea nu numai a unui singur subiect, dar aduce în discuţie tot ceea ce provine
de la inamic. Scopul ei este de a produce neîncrderea en gross, distinctă de cea en
detail.[29;p.20] Am vedea aici asemănări cu PR-ul “negru”, care, de asemenea, are drept scop
crearea neîcrederii şi discreditarea oponentului politic.
Evoluţia tehnicior de comunicare în Europa, ne permite să constatăm că propaganda, cât
şi comunicarea politică, în ansamblu, au fost inspirate de modelul american. Aici rezidăşi
motivul ştergerii „hotarelor” dintre PR, propagandă şi publicitate politică, - remarcă autoarea
franceză Monica Charlot.[30] Ea porneşte de la observaţia empirică că, după cel de-al doilea
război mondial, populaţia din Europa rămânea a fi victima unor halucinaţii, a unor abile
manipulări demagogice gestionate de Hitler, Musollini, Goebels. Comparativ cu acest gen de
propagandă, tot ce s-a lansat mai târziu în spaţiul politic era atestat ca „propagandă bună” (
termen lansat de Domenach).
Spre sfârşitul anului 1947, odată cu începutul profilării „războiuliu rece”, actorii politici
instalaţi la putere tindeau deja spre unificarea discursului politic şi a metodelor de influenţă
asupra simpatizanţilor. În spaţiul Europei de sud-est, acest proces era dirijat de Kominformul
rus, sub conducerea lui Andrei Jdanov, responsabil de propaganda sovietică. [31]. De fapt,
era vorba de extinderea realismului socialist – recunoscut ca doctrină comunistă oficială -
după modelul sovietic şi care era impus în cultura ţărilor socialiste. Avea loc procesul de
„stalinizare” a propagandei comuniste şi afirmarea „stalinismului cultural” (1948-1956).

85
 În anii ’50, lansarea planului Marshall (1947) şi revendicarea hegemoniei nucleare a dat
o altă turnură, implicit, ştiinţei comunicării politice. Planul Marshall, cunoscut oficial ca
European Recovery Program (ERP) este primul plan de asistenţă economică destinat aliaţilor
SUA din cel de-al doilea război mondial şi avea ca scop, între altele, stăvilirea extinderii
comunismului. Propaganda de la Kremlin l-a etichetat, însă, ca fiind „imperialism economic
american”. Aşadar, începe „americanizarea” procesuluii de comunicare politică. „Sub
influenţa acestor procese politice, în Europa, a vorbi despre propagandă devenea dezgustător.”
În această conjunctruă, afirmă Monica Charlot, în ţările democratice, propaganda era
substituită treptat de persuasiune. „Marile democraţii din lume nu practică propaganda, chiar
şi atunci când utilizează încă pe larg metode de dezinformare în lupta cu adversarii
comunişti.” [32]
Deja în anii ’80, ’90 modelul de publicitate politică americană s-a ancorat profund în
Europa. În această perioadă puţine partide politice au mai păstart un sector de propagandă cu
respectiva etichetă. De fapt, pătrunderea modelului american de comunicare politică şi de
marketing politic s-a produs mult mai devreme. Bunăoară, tehnica de realizare a sondajului
de opinie - autor George Gallup – implementată în anii ’30 în SUA, a fost preluată în Europa,
în anul 1938, de către Jean Stoetzel. Europa s-a dovedit a fi „penetrabilă” şi la strategiile de
publicite politică împrumutate de peste ocean. Astfel, în 1965, politicianul francez Jean
Lecanuet s-a dorit a fi un „Kennedy francez”. Actualmente, premierul italan, Silvio
Berlusconi, după staregia sa de poziţionare pe piaţa politică, este, de asemenea, considerat un
actor politic „americanizat”.
În Europa, în special în Franţa, un rol determinant în „altoirea” modelului american de
publicitate politică le-a revenit specialiştilor în comunicare poltică şi marketing electoral M.
Bongrand şi J. Segeula. Americanizarea presupunând instrumentalizarea mijloacelor de
comunicare călite în străinătate, care pot asigura o mască de modernitate şi permit respingerea
erorilor comise. [33]
Jacques Segeula s-a recomandat ca un virtuos al publicităţii politice şi tehnologiilor
electorale. Datorită consulting-ului politic oferit de Segeula, în fotoliul prezidenţial au ajuns:
socialistul Alexandr Kvasnevski în Polonia, Franţ Vraniţki în Austria, democratul Jeliu Jelev
în Bulgaria şi Josef Antalla în Ungaria. Fiind sigur de faptul că în publicitatea politică, ca şi în
cea comercială, de altfel, morala joacă un rol neînsemnat, acesta afirma: „Dincolo de hotarele
Franţei sunt gata să mă aliniez sub orice drapel, indiferent de orientarea politică. Numai
rezultatul să fie cel aşteptat.”
În lucrarea sa „Particularităţile vănătoarei naţionale după voturi”, Segeula lansează
câteva ipoteze şi axiome în legătură cu faptul ce aşteaptă şi cum se manipulează cu opinia
publică în timpul campaniilor electorale. Este vorba despre cele 8 axiome ale lui Segeula:
1. Este votat omul, nu partidul.
2. Este votată ideea, nu ideologia.
3. Este votat viitorul, nu trecutul.
4. Este votat modelul social, nu cel politic.
5. Este votat destinul, nu rutina.
6. Este votat învingătotul, nu cel învins.
7. Sunt votate adevăratele valori, nu cele false, simulate.
8. Limbajul vizual este mai potrivit decât cel al cuvintelor – este necesar întotdeauna un
logotip sau un simbol, care poate fi exprimat printr-o imagine.
De exemplu, atunci cănd François Mitterand a apărut ţinând în mână un trandafir,
aceasta era imaginea unui adevărat socialist, dar, totodată, era prezentă şi poiezia,
romantismul, iubirea, deoarece trandafirul este simbolul cel mai expresiv al dragostei. Astfel,
a luat naştere cel mai puternic logotip politic. [34] Axiomele lui Seguela, în opinia noastră,
pot servi drept fundament conceptual şi pentru PR -ul politic în campaniile electorale. De

86
exemplu, este votat omul, nu partidul. În plus, autorul, referindu-se la tehnicile de poziţionare
electorală, nu ocoleşte nici termenul propagandă. Astfel, potrivit aşa-numitei „ teorii a
fluxului marin”, lansată de specialistul francez în comunicare poltică, pentru a influenţa opinia
publică „nu este suficientă doar o puternică propagandă”. Mai mult, desele apariţi ale unui
lider politic în presa srisă sau la televiziune pot aduce prejudicii de imagine acestuia. Este
mult mai eficient şi mai important atunci când se izbuteşte simularea unui „flux”: liderii de
opinie – jurnalişti, politicieni, artişti (în Franţa, potrivit autorului, vreo 3 mii de persoane), -
lansează unul şi acelaşi zvon şi împreună dau naştere unui puternic flux, care, mai apoi,
poate decide finalul alegerilor. „Iar dacă intenţionezi ca zvonul respectiv să se extindă, atunci
el trebuie „alimentat””, - susţine Segeula.
Teoria „fluxului” îşi găseşte confirmare în cazul democratului bulgar Jeliu Jelev care,
în timpul campaniei elctorale, a lansat o videocasetă, în care socialistul Peutr Mladenov, pe
care l-a schimbat în fotoliul prezidenţial, cu o jumătate de an înainte de startul campaniei, a
rostit următoarea frază: cel mai bine e să pui în acţiune tancurile”. Deşi Mladenov a infirmat
ştirea, declarând că este uno fals, sub presiunea liderilor de opinie, a fost silit, în cele din
urmă, să demisioneze.
Circulaţia tehnicilor de propagandă şi publicitate politică este o componentă a
civilizaţiei politice actuale, ingerate de culturile naţionale. Asa cum Europa este un continent
bătrân, ea mai păstrează tradiţiile veci, pe care s-au altoit cele americane. Cel mai convingător
argument în favoarea respecivei afirmaţii o constituie şi paradigma comunicaţională, lansată
de savanţii James E. Combs şi Dan Nimmo- new propaganda, care reprezintă formă de
comunicare indispensabilă, poate cea mai importantă formă a comunicării sociale dicolo de
comunicarea interpersonală. O trăsătură a new propaganda, relativ recentă – consideră autorii
– constă în faptul că este completă, fiind incluse aici şi relaţiile publice, şi publicitatea. [35;
p.15] Din această perspectivă, NP conduce la formarea publicului de masă.
Difirenţe sesizabile între propaganda dinaintea secolului al XX-lea şi acea din secolul
al XXI-lea, după opinia lui Michael J. Sproule, apar atunci când se face o diferenţa calitativ-
cantitativă a publicului: elite - masă. „Înaintea secolului al XX-lea eforturile persuasive erau
îndreptate către elite compuse din persoane interesate, informate, cunoscătoare. Mesajul era
constituit pe baza argumentelor, motivaţiilor, faptelor, a logicii. Azi însă, publicul este o masă
ce înlocuieşte elitele. Deşi nu sunt pasive, masele nu sunt totdeauna informate, interesul lor
pentru politică este sporadic, experienţa lor politică directă este redusă. (...) Masele răspund
la concluzii, nu la motive, la sloganuri nu la complexe, la imagini nu la idei, la tot ce este
plăcut.[36; p.18] Prin urmare, consecinţa este firească: NP se adresează intereselor efemere
ale maselor. Pe teren american înaintaşii NP sunt considraţi Ivy L. Lee şi Edvard L. Bernays –
consideraţi, totodată, şi fondatorii PR-ului. De aici se ajunge lejer la constatarea că cele mai
importante momente de manifesatre a NP sunt campaniile electorale. [37; p.286]
Pentru a vedea ponderea PR -ului în sistemul comunicării politice , vom menţiona, de la
început, că noţiunea de Relaţii cu Publicul este dimensionată în peste 500 de definiţii. Cele
mai relevante dintre ele, care reflectă, în special, PR-ul în câmpul politic, sunt în viziunea
noastră următoarele : Bernays: tentativă de a obţine susţinerea unei activităţi, a unei cauze, a
unei mişcări sau a unei instituţii din partea publicului prin informaţie, convingere şi adaptare.
[38; p.47] ; Black : Artă şi ştiinţă în obţinerea armoniei prin înţelegerea reciprocă în baza
adevărului şi informaţiei depline. Canili: Ingineria consensului. Bima : Metodă de a aduce
cunoştinţe oamenilor. Caracterul creator, inventivitatea, explorarea potenţialului emotiv al
publicului în perceperea informaţiei instituţionale pot servi temeiuri suficiente pentru a
califica PR-ul drept artă.[39].La fel ca şi propaganda, publicitatea politică este un produs
informaţional lansat cu scopul de a stimula un anumit comportament politic. Aceasta
stimulează alegătorii, în timpul campaniilor electorale, determinându-i să-şi dea votul în
favoarea actorului politic, care promovează ideile şi conceptele care le sunt apropiate. Se

87
conturează, deci, o suprapunere de interese. Publicitatea politică, însă, spre deosebire de
propagandă, nu are sarcina de a convinge şi de a converti oponenţii sau potenţialii votanţi.
Ca şi propaganda, publicitatea (mai demult i se spunea reclamă, iar acum se vorbeşte despre
publicitate) transmite către un public pe cât de numeros posibil un mesaj a cărui realitate sau
falsitate nu constituie interesul esenţial şi al cărui scop nu este acela de a informa, ci de a
influenţa, - afirmă Vladimir Volkoff. Reputaţia publicităţii o egalează pe acea a propagandei.
Accentul pus intenţionat pe iraţional apropie publicitatea de propagandă. (...) Un candidat la
preşedenţia republicii poate fi lansat ca „o pastă de dinţi”. Se combină dinainte costumele,
dicţiunea, gesticulaţia, fără a mai vorbi de afişe şi sloganuri, în funcţie de presupusele
preferinţe ale publicului. Propaganda, cel puţin, simula intenţia de a convinge, publicitatea nu
caută decât să seducă. Între timp, oricât de dezinformatoare ar fi atunci când ne face să
credem că un anume candidat va fi cel mai bun preşedinte posibil, pentru că poartă cravatele
pe gustul nostru, ea merge şi drept la ţintă, la fel ca propaganda: „Votaţi X!” - cu toate
rafinamentele care s-ar dori introduse -nu au altă semnificaţie decât „Votaţi X!” [40; p.19-20]
În linii generale, tehnologiile public relations în sfera politică includ şi publicitatea
politică, şi propaganda deschisă, şi agitaţia. În pracrică, însă, specialiştii PR utilizează - prin
managementul informaţiei - tehnologii PR latente, adică metode camuflate de influenţă asupra
publicului. Dacă publicitatea politică îţi invadează viaţa şi-ţi impune o anumită marfă
politică, atunci tehnologiile PR reprezintă un model de publicitate latentă, ascunsă. Ele sunt
construite astfel, încât obiectul asupra căruia este direcţionat mesajul publicitar (în cazul
nostru alegătorul) nici să nu intuiască că este expus la o anumită influenţă.
O condiţie a PR-ului politic o constituie elementul de noutate care, de fapt, atestă
eficacitatea mesajului sau acţiunii. În acest sens, orice dublare sau plagiere minimalizează
impactul tehnologiilor PR. Metaforic vorbind, în sistemul comunicării politice, PR –ul este
„un produs uşor alterabil”, cu termen redus de păstrare. Tehnologiile PR se elaborează
reieşind din situaţii concrete, ţinându-se cont de scopul urmărit şi posibilităţile reale ale
actorului politic. Totodată, cât de geniale ar fi tehnologiile PR, în lipsa unor resurse
administartive, financiare, umane şi mediatice, materializarea acestora ar fi imposibilă.
Tehnologiile PR – în expresie clasică – nu reprezintă altceva decât crearea unui motiv
interesant pentru mass- media sau fabricarea pseudoevenimentului.
Prin urmare, este dificil de surprins unde se termină publicitatea şi unde începe PR-ul,
mai ales, în sfera politică, unde tehnologiile PR sunt universale. Cel puţin, în hotarele
comunităţii euro-atlantice, spaţiu din care face parte şi R. Moldova, doar cu anumite excepţii
şi rezerve, generate de amprenta mentalităţii post-sovietice. Orice campanie PR porneşte de
la cele două componente ale campaniei electorale – strategia şi tactica campaniei. Într-o
abordare mai populară, strategia reprezintă ceea ce concurentul electoral transmite
electoratului (mai exact, unui anumit segment electoral), iar tactica – reprezintă formele şi
metodele prin care sunt spuse aceste lucruri. Din punct de vedere tehnologic, campaniile
americane se consideră celel mai eficiente, deoarece acestae sunt gestionate, în principal, în
cheia tradiţiilor istorice. Aceasta şi graţie faptului că în America lupta politică se dă între două
forţe politice principale - democraţii şi republicanii. În condiţiile sistemului politic din R.
Moldova, clivajele „ei-noi” şi „răi-buni” nu sunt relevante şi funcţionale. În America pentru
democraţi va vota un segment electoral rigid, chiar dacă aceştia îşi vor schimba radical
programul politic – este o tradiţie din generaţie în generaţie, sunt state care susţin un anumit
partid. Anume din acest considerent acţiunile PR în campaniile electorale au un caracter de
masă, pentru că ele sunt orientate fie pentru pro-democraţi, fie pentru pro-republicani.
În condiţiile noastre, nu există o astfel de percepere a culturii politice, iar
segmentizarea este mai neomogenă, mai complicată, mai neuniformă şi are anumite nuanţe. O
cu totul altă mentalitate domină spaţiul nostru public. Alegătorul occidental este mut mai
simplu, mai sensibil din punct de vedere a influenţei pe care o poate avea asupra sa PR-ul

88
politic. El reacţionează la stimulii foarte clari şi adecvaţi. Pe când în spaţiul nostru politic,
alegerea opţiunii politice individuale are loc sub influenţa altor motive decât cele expuse în
public. În cele din urmă, decizia de vot este determinată de dispoziţie şi emoţii, şi nu de
credinţă sau tradiţie. Iată de ce tehnologiile PR sunt orientate anume spre senzaţie,
dispoziţie, de parcă am avea un model de propagandă latentă.
Separarea distinctă între Chişinău şi suburbiile ţării reprezintă încă un aspect specific
mediului nostru electoral. Simbolurile pregnante ale PR-ului politic în Chişinău, în suburbii,
încetează a fi percepute de electorat. De exemplu, în mediul urban, un anumit ziar sau post de
televiziune, radio este perceput ca instituţie media care simpatizează şi promovează chair un
anumit actor poitic. Aceste realităţi, în mediul rural, încetează a mai avea o valoare
cognoscibilă.
Chiar şi materialele compromiţătoare difuzate în mass-media rămân într-un cerc
închis, consideră unii specilaşiti PR. Ele sunt urmărite doar de un segment îngust de PR –işti,
ziarişti, politicieni, politololgi şi un mic segment electoral care urmăreşte procesele în cauză.
Iată de ce, pentru a miza pe informaţia lansată şi a putea anticipa rezultatele activităţii PR,
este necesat de a construi un mediu comunicativ eficient şi convingător.
În viziunea autorului acestui articol, pe lângă afinităţile şi deosebirile dintre PR,
propagandă şi publicitate politică, agrumentate din punct de vedere ştiinţific, în spaţiul politic
autohton va exista, pentru mult timp înainte, o dominaţie a stereotipului: propaganda are un
aspect negativ, peiorativ, deoarece se asimilzează cu propaganda stalinistă, brejnevistă, într-
un cuvânt – cu propaganda sovietică, care se axa pe două mari idei – cea a omului sovietic de
tip nou şi cea a duşmanului din exterior, din lagărul capitalist. Totodată, Relaţiile Publice se
asociază cu modernizarea şi democratizarea societăţii post-totalitare, deşi, deseori, în cazul
PR-ului politic se încearcă a se întrevedea germenii propagandei. Bunăoară, lansarea la
sfârşitul lui martie 2010 de către Partidul Comuniştilor din Moldova a aşa-numitului Proiect
Moldovenesc, în aparenţă un proiect de PR politic, a fost calificat de adversarii politici drept
un „truc propagandistic” al partidului în cauză. Societatea civilă l-a perceput ca pe un prim-
pas în lansarea retoricii electorale din perspectiva desfăşirării alegerilor parlamentare
anticipate în R. Moldova. Activul PCRM a prezentat evenimentul în cauză presei şi societăţii
civile ca pe o iniţiativă socială, care, potrivit lor, se bazează “pe o abordare nouă în lupta
politică”.Este important, în acest context, şi faptul că printre vorbitorii la acţiunea de lancare a
proiectului au fost şi personalităţii notorii, care se bucură de credibilitate în mediul politic
autohton. Printe aceştea, analistul politic Igor Boţan, care a afirmat: „Vă promit că rămân în
continuare un critic al partudului comunist, dar salut această idee, pe care nu a descoperit-o alt
partid.” Alte luări de cuvânt au „deplasat” proiectul spre ceea ce numim propagandă
comunistă. Astfel, analistul politic Virgil Andrievski a menţionat: „Partidele care ameninţă
statalitatea, se pronunţă sceptic asupra independenţii şi suveranităţii statului moldovenesc,
trebuie să părăsească câmpul politic.”
Referitor la publicitate, lucrurile sunt mai simple. Aceasta fiind tratată, de regulă, ca
un pas final al activităţii PR şi a celei propagandistice. Publicitatea evocă vânzarea
produsului. Cu toate acestea, publicul electoral rareori distinge între PR, propagandă şi
publicitate. Este important însă, că toate aceste manifestări pragmatice ale comunicării
politice să contribuie la informarea, instruirea şi mobilizarea electoratului în momentele de
decizie politică, amplificând astfel un exerciţiu democratic de mare responsabilitate.

89
 Bibliografie:

1. Ильясов Ф. Н. Политический маркетинг. Искусство и наука побеждать на выборах.

М.: Издательство ИМА-пресс. 2000.
2. Pop Doru. Mass media şi democraţia. - Iaşi, Polirom, 2001.
3. Bernays E., Propaganda, pe www.historyisaweapon.com/defcon1/bernprop.html
4. Борисов Б. Л. Технологии рекламы и PR. М.: ФАИР-ПРЕСС, 2001.
5. Ibidem.
6. Почепцов Г. Г. Психологические войны.- М, -К «Ваклер», 2000.
7. Егорова-Гантман Е. В., Плешаков К.В. Политическая реклама.
8. Ильясов Ф. Н. Политический маркетинг. Искусство и наука побеждать на выборах.
М.: Издательство ИМА-пресс. 2000.
9. Чумиков А, И. Связи с общественностью. — М.: Дело, 2001.
10. Ольшанский Д. Политический РR. — СПб.: Питер, 2003. — 544 с.
11. Ibidem.
12. Колбаповский В. Н, Ленинская методология и социально-психологические
проблемы пропаганды //Проблемы социальной психологии и пропаганда. — М.:
Мысль, 1971.- С. 23.
13. Войтасик Л. Психология политической пропаганды. — М.: Прогресс, 1981.
14. Войтасик Л. Использование психологии в системе пропаганды. // Реклама:
внушение и манипуляция. Медиа-ориентированный подход.
15. apud. Călin Hentea, „Propaganda fără frontieră”, -Bucureşti, ed. „Nemira”, 2004, 350p.
16. Ibidem.
17. Jacques Ellul, Histoire de la Propagande, Paris, PUF, 1967, 128p.
18. Popescu C. Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Bucureşti,
Tritonic, 2002, 528p.
19. Volkoff Vladimir, Tratat de Dezinformare, - Bucureşti, Antet, 2009, 194p.
20. Ibidem.
21. Peru A. Dimensiunile simboloco-mitoloogice în conceptul elaborării imaginii politice,
Moldoscopie, Chişinău, 2003.
22. Volkoff Vladimir, Tratat de Dezinformare, - Bucureşti, Antet, 2009, 194p.
23. Tchakhotine Serge, Le viol des foules par la propagande politique, - Paris, Ed, Gallimard,
1939, 605 p.
24. Cazeneuve J., 1976 La Communication de Masse. Ghuide alphabetique, Paris, Denoel
/Gonthier.
25. Jacques Ellul, Histoire de la Propagande, Paris, PUF, 1967, 128p.
26. Cazeneuve J., 1976 La Communication de Masse. Ghuide alphabetique, Paris, Denoel
/Gonthier.
27. Domenach J. M., 1979, La Propagande Politique, Paris, PUF, 128p.
28. Ibidem.
29. Hentea Călin, Propaganda fără frontiere, ”, -Bucureşti, ed. „Nemira”, 2004, 350p.
30. Chalot Monica, Le persuasion politique,- Paris, PUF, 1950
31. Ibidem.
32. Ibidem.
33. Ibidem.
34. Жак Сегела. Национальные особенности охоты за голосами. М.: Вагриус, 1999. -
264 с.
35. James E. Combs, Dan Nimmo, 1992, The New Preopaganda . The Dictatorship of Palaver
in Contemporary Politics, Longman, New Zork /London

90
36. Popescu C. F. Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Bucureşti,
Trotonic, 2002, 528p.
37. Ibidem.
38. Bernays E. Cristalizarea opiniei publice. Ed. Comunicare ro., 2003.
39. Marin C. Comuncare instituţinală. -Chişinău, 1999.
40. V. Volkoff, Tratat de dezinformare, - Bucureşti, Antet, 2002, 194 p.

91
 PREZIDENŢIALISM VERSUS PARLAMENTARISM ÎN
CONTEXT EST-EUROPEAN
PRESIDENTIALISM VS. PARLIAMENTARISM IN THE
EASTERN EUROPEAN CONTEXT

Lector univ. dr. Vasile Andrieş

Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
Universitatea de Stat din Chişinău

Abstract:
Cet article examine les debats scientifiques axes ur le probleme de la forme de
gouvernament, les chercheurs etant divises en adeptes et adversaires du presidentialisme et
parlamentarisme.On a analyse les aspects positifs et negatifs de chaque forme , on a
determine les avantages et les deavantages.
Une autre dimension est aee sur l’analyse de la forme de gouvernement mixte,
consernant l’evolution de ce regime en Europe d’Est et la proposition d’une typologie de ces
systemes.
Keywords: Presidentialisme, parlamentarisme, gourvernament, pouvoir, oposition,
president, Premier Ministre, Constitution, Parlament, division des pouvoirs, regime politique,
stabilite, veto, motion de censure, crise politique.

Cu cât mai puţine atribuţii îi revin monarhului,

cu atât mai durabilă este puterea sa.
Aristotel

Una din principalele preocupări ale gândirii politice a fost guvernarea societăţii,
încercând de a identifica forma ideală. Într-o manieră simplistă, prin formă de guvernământ
înţelegem raportul între organele de stat în procesul de constituire şi exercitare a puterii. Acest
raport trebuie să asigure stabilitatea sistemului politic şi procesul de dezvoltare politică.
Totodată, pe parcursul istoriei au fost înregistrate numeroase conflicte, provocate de
pretenţiile mai multor actori de a controla şi exercita puterea de stat. Deoarece, în mod
tradiţional puterea monarhului era suverană şi absolută, apăreau multiple centre ce pretindeau
la co-deţinerea sau influenţarea ei (în sânul dinastiei, din partea nobilimii, parlamentului,
etc.).
Pe parcursul secolului al XIX-lea şi al XX-lea, în rezultatul revoluţiilor burghezo-
democratice forma monarhică începe a fi substitută cu cea republicană de guvernare81, unde în
calitate de suveran participă poporul82. Parlamentarismul poate fi definit ca o formă a
regimului reprezentativ în cadrul căruia Parlamentul, care deţine puterea legislativă dispune
de întâietate faţă de alte autorităţi, fiind propriu atât republicilor cât şi monarhiilor.
Lupta dintre parlament şi monarh este evidentă în Anglia, cunoscând câteva etape:
crearea parlamentului din rândul nobilimii şi clerului ca reprezentanţi ai populaţiei; 1638 –
refuzul parlamentului de a se dizolva, prin aceasta devenind un organ permanent; 1688 –
adoptarea The bill of rights, prin care se legalizează83. Mai pronunţată a fost evoluţia
parlamentarismului în Suedia, unde în 1720 este adoptată Constituţia, care proclama

81
Spre exemplu Nepalul a trecut de la monarhie la republică în 2007.
82
Nu vom menţiona polemicile referitoare la valoarea poporului în calitate de deţinător al puterii.
83
Pilet J.B. Régimes Politiques,
http://www.candiulb.be/forum/index.php?act=Attach&type=post&id=12412.
4
Irlanda se constituie ca republică parlamentară în 1920, dar oficial din 1949 este stat independent.

92
responsabilitatea guvernului faţă de parlament. De fapt, fenomenul parlamentarismului este
propriu ţărilor scandinave, fiind determinat inclusiv prin renunţarea benevolă a monarhului la
un rol politic activ.
Prima republică parlamentară este considerată Elveţia, instaurată în 1848, model care
funcţionează până în prezent. În calitate de organ suprem al puterii executive era Consiliul
federal, format din 7 miniştri, care îl alegeau pentru o perioadă de un an pe şeful
Confederaţiei. Competenţele sale erau extrem de reduse, având rol reprezentativ, şi de fapt era
primus inter pares. Prin urmare, nu putem afirma existenţa reală a instituţiei de şef al statului
sau preşedinte.
Conform Constituţiei de la 1848, Franţa a fost proclamată republică avându-l în calitate
de şef al statului pe preşedinte. Acesta fiind ales prin vot universal deţinea largi atribuţii,
precum dreptul de iniţiativă legislativă, reexaminarea legii, numirea şi destituirea miniştrilor,
etc. Totodată, Conventul s-a asigurat prin introducerea unor limite: retragerea dreptului de
veto, contrasemnarea actelor de către premier, declararea războiului sau semnarea tratatelor
internaţionale cu acordul legislativului. A fost o variantă de compromis ce urma să introducă
ordinea şi stabilitatea, dar s-a dovedit a fi disfuncţională, eşuând în 1852. Trecerea masivă la
forma republicană parlamentară se produce după cel de-al doilea război mondial în statele
europene: Irlanda, Franţa, Italia, Germania, Austria84.
Termenul preşedinte provine de la latinescul Praesidens (cel ce se află în faţă)
desemnând persoana care conducea adunările antice. Astfel, prin preşedinte se înţelege un
conducător ales pentru o anumită perioadă. Prima republică prezidenţială a fost introdusă în
Statele Unite ale Americii. În perioada incipientă a statalităţii americane puterea legislativă şi
cea executivă era concentrată în mâinile Congresului Continental, care alegea din rândul
membrilor săi preşedintele având funcţia de conducere a şedinţelor. Exercitarea rolului de
legiutor şi executor de către un singur organ s-a dovedit a fi nefuncţională, din care
considerent au fost lansate dezbateri privind introducerea instituţiei de şef al statului.
Deoarece majoritatea statelor, în special cele nordice erau ostile monarhiei, la Conventul
Constituţional de la Philadelphia din 1787 s-a discutat asupra modelului optim al puterii
executive.
În urma examinării variantei colegiale sau unipersonale a fost acceptată cea de-a doua.
Totodată, existau polemici asupra puterilor oferite şefului statului, care trebuiau să fie mai
mici decât cele ale monarhului dar substanţiale pentru asigurarea funcţionalităţii. Problema a
fost soluţionată prin propunerea candidaturii lui G. Washington, personalitatea căruia a
spulberat orice temeri de depăşire a atribuţiilor. Astfel primul post de preşedinte a fost unul
personal.
Specificul acestui model nou, unic pentru acea perioadă consta în combinarea funcţiei
de şef al statului cu cea de şef al guvernului. În cadrul sistemului puterilor de stat preşedintele
este independent, ne fiind subordonat Congresului şi poartă responsabilitate exclusiv faţă de
popor. Totodată, atribuţiile sale nu sunt absolute, prin intermediul Congresului şi Curţii
Supreme de Justiţie fiind asigurată contrabalanţa. Limitarea mandatului la patru ani oferea
posibilitatea implementării programului şi excludea perspectiva instaurării dictaturii
personale. Prin urmare, viabilitatea şi eficacitatea sistemului politic şi stabilitatea democratică
se explică prin introducerea acestui model raţional care a asigurat separarea puterilor în stat85.
Această variantă a organizării puterii de stat a fost copiată de ţările din America Latină
şi Centrală pe parcursul sec. XIX şi XX. Modelul prezidenţial a fost una din componentele
majore ale constituţionalismului latino-american. Există multiple explicaţii prin care se
încearcă a determina factorii obiectivi şi subiectivi care au determinat evoluţia politică a
acestor societăţi în direcţia prezidenţialismului şi respectiv a formei sale denaturate:

85
Parečina S. G. Institut prezidentstva: istorija i sovremennosti. Minsk. Nauka, 2003, pp. 114-120.

93
 1. Guvernele republicane instaurate pe ruinele imperiilor coloniale au considerat
Constituţia americană unica formă de organizare a puterii, susceptibilă să satisfacă cerinţele
tinerelor dar fragilelor naţiuni.
2. În plan intern, prezidenţialismul latino-american este tributarul modelului „bolivian”,
care la rândul său s-a constituit pe marea figură a Libertadorului. Concepţia boliviană a
puterii s-a manifestat prin acumularea în mâinile şefului statului a unor competenţe imense şi
capacitatea sa (constituţională şi reală) de a influenţa celelalte structuri politice.
3. Sistemul de guvernare a coloniilor de către imperiile absolutiste a dezvoltat o cultură
politică de supunere, capabilă să accepte orice dominaţie.
4. Exteriorizarea rolului liderului mişcării anticoloniale şi oferirea vastelor atribuţii a
determinat din start secundizarea rolului partidelor în calitate de actori politici.
5. Fragmentarea elitelor, dispersate în centre urbane slab structurate pe un teritoriu
extrem de extins şi lipsite de comunicaţii a minimalizat rezistenţa opoziţiei.
6. Categoriile dirijante s-au preocupat din start de asigurarea controlului aparatului de
stat (armata, poliţia, administraţia), menţinând conştient în rândul populaţiei analfabetismul şi
fragmentarea culturală86.
Rolul dominat al instituţiei prezidenţiale în sistemul puterii de stat a determinat miza
politică pentru această funcţie, provocând o competiţie acerbă. Sunt cunoscute multiple cazuri
de acordare a votului de neîncredere preşedintelui de către parlament, la fel ca şi dizolvări a
legislativului (Peru în 1992). Pe parcursul istoriei şi în special a anilor 70-80 au fost frecvente
loviturile de stat şi instaurarea unor dictaturi care consolidau şi mai mult instituţia şefului
statului. Din această cauză, în mai multe societăţi din America Latină şi Centrală au fost
iniţiate acţiuni în vederea reformării sistemului politic prin introducerea elementelor
parlamentarismului.
Dezbaterile referitor la avantajele unei sau altei forme au fost lansate încă la finele sec.
XIX, fiind iniţiate de Woodro Wilson în calitate de adept al parlamentarismului, care capătă
amploare în 1990.
În opinia lui R. Ealgi pot fi identificate trei valuri de cercetări87:
1. 1990 caracterizat prin publicaţiile lui J. Linz, în care se examinează pericolele emanate
de regimurile prezidenţiale, fiind elogiate cele parlamentare şi axate pe problema
tipului de regim şi a consolidării democraţiei în sistemele de tranziţie.
2. 1992-1993, fiind provocat de publicaţiile lui Shugart şi Carey iar subiectul cercetării
este stabilitatea şi eficacitatea regimului, fiind introdusă şi studierea sistemului de
partide.
3. 1995 marcat de publicaţia lui J. Tsebelis.
Articolele lui Linz marchează primul val al dezbaterilor, în cadrul cărora autorul
identifică aspectele negative ale guvernării prezidenţiale:
• Dubla legitimitate a parlamentului şi guvernului, care în aparenţă nu reprezintă o
problemă. În cazul când apar contradicţii între cele două instituţii, fiecare încearcă să-
şi afirme poziţia şi revendice drepturile, apelând la legitimitatea oferită de popor.
Disputarea legitimităţii dintre puterea executivă şi legislativă în societăţile polarizate
ideologic şi social poate provoca conflicte (Venesuela).
• Funcţionarea principiului „învingătorul obţine totul iar cei învinşi nimic” în rezultatul
căruia opoziţia este totalmente privată de accesul la guvernare. Datorită acestui
principiu, miza în competiţia politică este mare şi cresc şansele acutizării
contradicţiilor din societăţile polarizate.

86
Moderne F. Les avatars du présidentialisme dans les États latino-américains. // Pouvoirs 2001/3 (n° 98) pp. 63-
87.
87
Elgie R. From Linz to Tsebelis: Three Waves of Presidential/Parliamentary studies?
http://webpages.dcu.ie/~elgier/index.htm

94
 • Termenul stabilit al mandatului prezidenţial îi conferă guvernării rigiditate. Este
imposibilă sau foarte dificilă demiterea şefului statului în caz de violare a constituţiei
sau corupţie. La fel nu există garanţii că cursul ales şi politica promovată este una
corectă.
• Reprezentativitatea preşedintelui. Este incert dacă reprezintă întregul popor sau partidul
(coaliţia) din care face parte. În plus, dacă şi-a obţinut funcţia datorită susţinerii mai
multor forţe politice, este obligat să se conformeze cerinţelor lor.
• Dificultăţi provocate de succesiune în condiţiile când şeful statului nu-şi poate exercita
atribuţiile. Platforma vice-preşedintelui poate diferi de cea a preşedintelui, sau poate fi
o personalitate lipsită de calităţile necesare liderului politic (Maria Estela Martinez de
Peron în Argentina).
• Statutul de inferioritate şi atribuţiile decizionale incerte ale miniştrilor. Dacă într-un
regim parlamentar ministrul este demis, el poate să-şi continue activitatea în cadrul
partidului sau reveni în parlament, supunând criticii politica guvernamentală. În
sistemul prezidenţial, eliberarea din funcţie presupune sfârşitul carierei sale politice 88.
În acelaşi spectru cronologic şi ideatic se inserează şi studiul lui Fred W. Riggs89. În
opinia lui Riggs, regimurile parlamentare sunt rezultatul evoluţiei proceselor democratice
lansate în sec.XIX, cauzate de contrapunerea dintre monarh şi burghezie, determinându-l pe
rege să renunţe la dreptul de a guverna în favoarea dreptului de a domni.
Regimurile prezidenţiale se constituie pe parcursul sec. XX, în rezultatul luptei
anticoloniale. Introducerea unei instituţii puternice de şef al statului ar avea câteva explicaţii:
- Copierea modelului imperial în care s-au aflat entităţile teritorial-politice;
- Influenţa exercitată de URSS, ca rezultat partidele comuniste venite la guvernare au
instaurat democraţii populare după modelul sovietic;
- Influenţa exercitată de SUA. Pentru americani era mai simplu de mizat pe o persoană
atotputernică, care şi-ar fi respectat angajamentele decât să negocieze cu o structură
reprezentativă imprevizibilă.
Conform analizei statistice anuale pe baza a 135 de state în perioada anilor 1950-1990,
Riggs a stabilit că regimurile parlamentare sunt mai durabile decât cele prezidenţiale.
Longevitatea sistemului american se datorează în mare parte experienţei practice de
funcţionare a instituţiilor politice.
Dificultăţile existente în funcţionarea regimului prezidenţial au provocat discuţii şi
încercări de reformare, orientate spre trecerea la parlamentarism. Totodată, succese
remarcabile nu au fost înregistrate. În Brazilia, în rezultatul referendumului a fost respinsă
intenţia de trecere la parlamentarism. Cazuri similare s-au produs în Filipine şi Nigeria.
Din această perspectivă de abordare se prefigurează ideea că în cadrul sistemelor
parlamentare democraţia are un fundament mai solid. Poate fi invocat argumentul reformelor
constituţionale reuşite promovate în anii ’80-90 în America Latină prin lărgirea competenţelor
legislativului. Astfel, conform Constituţiei din 1993, în Peru preşedintele este obligat să
demită ministrul, faţă de care parlamentul şi-a exprimat votul de neîncredere. Moţiunea de
cenzură poate fi iniţiată în Ecuador (1984) şi Columbia (1991).
Una dintre cele mai argumentate critici la adresa poziţiei expuse de Linz este prezentată
de Donald L. Horowitz90. El remarcă că analizele empirice ale lui Linz sunt selective şi că au
fost alese în exclusivitate modelele disfuncţionale ale sistemelor politice din America Latină.
Este ignorat rolul stabilizator al preşedintelui în societăţile dispersate politic, ideologic şi
social. Horowitz scoate în evidenţă şi alţi factori politici, precum sistemele de partide şi
88
Linz J.J. Ugrozi prezjdentsva. // Vek XX j mjr, 1994, Nr. 7-8, pp. 15-36.
89
Riggs Fred W. “Presidentialism vs. Parliamentarism: Implications for Representativeness and Legitimacy”. //
International Political Science Review. 18:3 (1998), pp. 253-278.
90
Horowitz Donald L. Ravnoprevie modelej. // Vek XX i mir, 1994, Nr. 7-8, pp. 37-52.

95
sistemele electorale. Astfel, în cadrul guvernării parlamentare majoritare, la fel funcţionează
principiul „învingătorul obţine totul”∗. El concluzionează că tezele lui Linz nu sunt orientate
împotriva republicii prezidenţiale dar contra variantelor denaturate ale prezidenţialismului şi
nu susţin regimurile parlamentare, dar regimurile de coaliţie.
Studiile lui Gorowitz pun bazele celui de-al doilea val al dezbaterilor. Una din
particularităţile acestui val este renunţarea la analiza doar a instituţiilor statale în favoarea
abordării multitudinii actorilor politici. Mainwaring susţine teza conform căreia corelarea
guvernării prezidenţiale cu un sistem multipartid fracţionat poate cauza prejudicii
democraţiei91. Analizând situaţia politică din perioada 1967-1992 autorul recunoaşte că
regimurile prezidenţiale au fost mai instabile democratic. Totodată, studiul demonstrează că în
majoritatea cazurilor instabilitatea s-a manifestat în societăţile cu sisteme multipartidiste. În
plus, asupra stabilităţii democratice acţionează şi alţi factori, precum cei economici, sociali,
culturali. Astfel, ideea centrală se reduce la incompatibilitatea sistemului prezidenţial cu
sistemul multipartid.
Alţi reprezentanţi ai acestui val sunt Shugart şi Carey92. Ei pornesc de la analiza
atribuţiilor constituţionale şi celor aplicative deţinute de şeful statului (tipul dreptului de veto,
numirea şi demiterea miniştrilor, etc.), stabilind că un preşedinte puternic poate fi mai
problematic pentru democraţie. Cercetătorii propun o clasificare mai diversă a regimului
prezidenţial (prezidenţial, prezidenţial-parlamentar, premier-prezidenţial), în baza căreia îl
critică pe Linz pentru generalizarea diferitelor tipuri într-o singură formă prezidenţială.
Un alt cercetător care s-a remarcat în cadrul acestui val este A.Lijphart. El îşi exprimă
convingerea în superioritatea modelului democraţiei consociaţionale în raport cu cea
majoritară şi că în general, parlamentarismul este mai bun decât prezidenţialismul93.
Cel de-al treilea val se axează pe studierea agentului central al guvernării şi al dreptului
de veto al actorilor, bazându-se un suport metodologic cantitativ şi calitativ mai solid, avându-
l în calitate de reprezentant pe J. Tsebelis94. Autorul îi grupează pe actorii abilitaţi cu dreptul
de veto în individuali şi colectivi. El porneşte de la ideea că în orice stat există o configuraţie
de actori abilitaţi cu dreptul de veto, oferit atât de normele constituţionale cât şi de regulile
jocului politic95. Aceste configuraţii influenţează procesul politic prin stabilizare sau
destabilizare. Gradul de stabilitate este determinat de numărul de actori, discrepanţele
ideologice şi legăturile de interdependenţă dintre ei. Autorul aplică chiar un studiu de caz,
analizând procesul de adoptare a bugetului Uniunii Europene.
Referindu-se la subiectul precăutat, Tsebelis susţine că reieşind din principiul numărului
de actori implicaţi, există similitudini între regimul prezidenţial şi cel parlamentar. În fiecare
dintre ele poate fi implicat un număr mai mare sau mai mic de actori cu dreptul de veto,
ţinând cont şi de tipul legislativului (unicameral sau bicameral).
Expunând principalele poziţii ale specialiştilor în domenii, propunem revederea
plusurilor şi minusurilor fiecărui model.
Cel mai mare avantaj al guvernării parlamentare este destituirea relativ simplă a
primului ministru, în condiţiile când acesta nu satisface aşteptările. Poate fi invocat exemplul
acordării votului de neîncredere premierului conservator Margaret Thatcher în 1990. Acest
lucru ar fi fost imposibil într-un regim prezidenţial. Mai mult chiar, demiterea premierului se
∗
Ne-am convins de aceasta în perioada guvernării partidului comuniştilor din Republica Moldova.
91
Elgie R. Op., cit.
92
Ibidem
93
Lijphart A. ‘Presidentialism and majoritarian democracy: theoretical observations’, in Juan J. Linz and Arturo
Valenzuela (eds.), The Failure of Presidential Democracy (Baltimore: The Johns Hopkins University Press,
1994), pp. 91-105.
94
Elgie R. Op., cit.
95
Prin dreptul de veto Tsebelis înţelege nu doar blocarea unui proiect de lege de către şeful statului, dar şi
blocarea oricărei decizii sau chiar al procesului politic printr-o moţiune de cenzură.

96
poate produce atât pe cale parlamentară, cât şi prin schimbarea liderului în rândul formaţiunii
(succedarea lui Tony Blair de către Gordon Brown), ceea ce permite evitarea alegerii şi
continuarea guvernării partidului.
Totodată, legislativele fragmentate de mai multe formaţiuni nu întotdeauna reuşesc să le
asigure reprezentanţilor din executiv susţinerea parlamentară provocând frecventele crize
guvernamentală. În calitate de contraargument al acestei situaţii este invocat modelul
parlamentarismului raţionalizat ce are misiunea de asigurare a stabilităţii politice şi sporii
calităţii procesului politic. Însă această strategie a înregistrat succese nu în toate societăţile.
Am menţionat anterior principalele carenţe ale regimului prezidenţial, formulate de
Linz. Am mai adăuga şi următoarea: preşedintele nu întotdeauna se bazează pe o majoritate
parlamentară şi deseori iniţiativele sale pot fi blocate ceea ce provoacă confruntarea. În
condiţiile când puterea judecătorească nu este suficient de matură ca să soluţioneze
diferendurile, se produce paralizarea sistemului decizional.
Pe de altă parte, se impune necesitatea prezentării şi punctelor tari ale acestei guvernări.
În primul rând, modelele prezidenţiale îi conferă procesului politic stabilitate şi-l
personalizează. Cu alte cuvinte, cetăţenii votează o persoană concretă care devine
responsabilă pentru perioada guvernării. În regimurile parlamentare, primul ministru poate fi
ales în cadrul coaliţiei prin intermediul unor negocieri netransparente şi nu întotdeauna este o
persoană charismatică. În acest sens poate fi invocat exemplul celei de-a IV Republici
Franceze sau a Italiei în anii 50-70 unde era practicată guvernarea ministerială96. Nu este în
mod obligatoriu o carenţă din punct de vedere politic, dar poate avea pentru viitor efect
negativ din perspectiva participării cetăţenilor.
Analizând fenomenul prezidenţialismului este necesar să scoatem în evidenţă şi o serie
de detalii în funcţionarea sa. Un prim detaliu se referă la modalitatea alegerii vice-
preşedintelui. Dacă în SUA acesta este desemnat de marii electori, în ţările Americii Latine
organul legislativ decide cine va prelua funcţia în caz de eliberare. Un al doilea detaliu ţine de
procedura de impeachment, care la fel diferă substanţial. În SUA este una extrem de dificilă,
implicând majoritatea de 2/3 a camerelor, ceea ce reduce la zero orice tentativă. În America
Latină sistemul procedural este mai flexibil, uneori moţiunea de neîncredere fiind acordată
chiar şi în baza majorităţii absolute. Astfel, în 1997 Congresul Ecuadorului l-a destituit pe
preşedinte pe motiv de instabilitate psihică. În decembrie 2001, în rezultatul unei crize
financiare profunde, legislativul argentinian a votat demisia preşedintelui Fernando de la
Rúa97.
Al treilea aspect se referă la procedura legislativă, divizată în următoarele componente:
1. Dreptul de iniţiativă legislativă a şefului statului. În SUA, executivul exercită indirect acest
drept prin intermediul mesajelor prezidenţiale anuale solicitând legiferarea într-un anumit
domeniu. Dacă până la finele sesiunii Congresul nu ia decizii pe propuneri, şeful statului este
abilitat să convoace o sesiune specială. În Mexic procedura este oficială, mai mult chiar
iniţiativa prezidenţială este avantajată în raport cu cea a deputaţilor. Astfel, propunerile
preşedintelui sunt imediat examinate de către o comisie specială, în timp ce cele ale
deputaţilor trec prin mai multe instanţe. În plus, şeful statului poate declara proiectul de lege
„urgent” prin aceasta obligând Congresul să-l examineze în timp de 30 de zile.
2. Dreptul de veto prezidenţial şi anume dacă el poate fi aplicat pentru întreaga lege sau axat
pe anumite puncte, sau dacă preşedintele deţine atribuţii exclusive pentru recurgerea la el. În

96
Guvernarea ministerială le oferă mai largi atribuţii şi autonomie miniştrilor în raport cu premierul. Constituind
o guvernare de coaliţie, partidele împărţeau principalele portofolii, protejându-şi ministerele controlate. Pentru
evitarea redistribuirii rolurilor în executiv, în calitate de premier era numită o personalitate incertă, care nu era
capabilă să-şi impună poziţia prin promovarea propriei linii.
97
Este de menţionat că această decizie a fost luată sub presiunea maselor şi şeful statului a părăsit ţara salvându-
şi viaţa. În plus, în Argentina timp de zece zile s-au schimbat patru preşedinţi.

97
SUA, şeful statului poate înapoia spre reexaminare orice act şi introduce propunerile sale,
depăşirea fiind posibilă doar prin votul calificativ al Congresului. În ţările din America Latină
acest drept este limitat deoarece în caz de respingere, legislativul adoptă actul cu majoritate
absolută.
Prin urmare, în cadrul acestor două variante ale modelului prezidenţial există numeroase
diferenţe sistemice.
Datorită influenţei exercitate de şcoala politică britanică şi americană, guvernările erau
grupate în parlamentare şi prezidenţiale, dar nu corespundeau multiplelor regimuri practicate
în ţările europene după primul război mondial (Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Germania).
Mai monitorizat în aspect ştiinţific a fost sistemul constituţional al Republicii de la
Weimar. Această variantă, în opinia redactorilor Constituţiei urma să asigure echilibrul
puterilor. Preşedintele putea contrabalansa puterea Parlamentului şi concilia forţele politice.
Şeful statului era în drept să dizolve legislativul şi în caz de lovitură de stat să declare situaţia
excepţională. Cancelarul avea o dublă responsabilitate faţă de parlament şi preşedinte. În
cadrul acestui regim parlamentar atipic balanţa de forţe se înclina în favoarea instituţiei
prezidenţiale, ceea ce a suscitat discuţii referitor la clasificarea modelului. Polemicile s-au
intensificat în urma reformei constituţionale din Franţa din 1958 şi 1962. Şcoala politică
franceză, prin Maurice Duverger lansează termenul regim semi-prezidenţial, disputat până în
prezent. În opinia cercetătorului, particularităţile noului model constau în alegerea directă a
şefului statului şi responsabilitatea executivului faţă de parlament98. În favoarea delimitării
noului concept de cele existente tradiţional s-a pronunţat şi G. Sartori.
Totodată, s-a stabilit că criteriile specificate de Duverger nu sunt relevante şi că există
diverse variante ale acestei forme practicate în 15 ţări din Europa de Vest şi Est şi majoritatea
statelor din CSI99. Din care cauză deseori termenul regim semi-prezidenţial este substituit cu
cel de regim mixt, hibrid, dualist sau bireprezentativ.
Obiectivul în continuare a prezentului studiu este determinarea factorilor care au condus
la preluarea acestui model, analiza modului în care funcţionează şi propunerea unei clasificări
diversificate.
Majoritatea societăţilor în tranziţie s-au ciocnit de problema alegerii formei de
guvernare, optând pentru modelul constituţional al celei de-a V Republică din diferite motive.
O explicaţie ar fi experienţa parlamentară nereuşită şi încercarea de consolidare a
executivului. Astfel Grecia în 1975 preia regimul semi-prezidenţial (în 1986 renunţă),
Portugalia în 1976, Turcia în 1982. Din alt considerent, ţările din America Latină, în intenţia
de a limita puterea şefului statului consolidează instituţia parlamentară. În acest sens este
relevant exemplul Mexicului, unde se practica sistemul electoral majoritar care a condus la
stabilirea sistemului partidului predominant. Partidul pro-prezidenţial ocupa majoritatea
locurilor în legislativ, din care cauză nu exista separarea puterilor. Doar după schimbarea
legislaţiei la finele anilor ’80 a fost posibilă reforma instituţională democratică100.
Acelaşi aspect al problemei a fost exteriorizat şi de A. Lijphart, care consideră sistemul
electoral un factor important pentru funcţionarea regimului parlamentar sau prezidenţial. În
plus, stabilitatea şi dezvoltarea politică mai este corelativă cu structura etnolingvistică a
societăţii şi sistemul economic101.
Pentru statele post-socialiste în perioada de tranziţie a fost importantă alegerea
constituţională optimă ce ar fi asigurat stabilitatea instituţională şi evitat autoritarismul.

98
Duverger M. Les régimes semi-présidentiels. Paris. PUF, 1986, p.8.
99
Contează nu doar modalitatea de alegere a şefului statului (spre exemplu în Irlanda şi Islanda este ales prin vot
universal direct) dar atribuţiile constituţionale şi cele reale pe care le deţine.
100
Presidentialism and Democracy in Latin America. Ed. by S.Mainwaring and M.S.Shugart. Cambridge, Univ.
Press, 1999, p. 57-69.
101
Lijphart A. Konstitucionnye alternativy dlja novyh demokratij. // Polis, 1995, N 5, pp. 136-146.

98
Cercetătorul Meduševskij distinge câteva grupuri de state din Europa Centrală şi de Sud-Est.
Un prim grup s-a orientat spre parlamentarismul raţionalizat de tip german (Albania, Cehia,
Estonia, Letonia, Slovacia, Ungaria). Această alegere ar avea câteva explicaţii:
• tradiţia de existenţă a monarhiei parlamentare;
• influenţa modelului italian şi german (ca state limitrofe sau cel puţin apropiate);
• renunţarea la centralizarea comunistă în favoarea descentralizării;
• caracterul neomogen al elitelor care considerau modelul parlamentar o garanţie a
prezenţei lor pe scena politică.
Un alt grup a făcut alegerea în favoarea sistemului mixt cu predominarea parlamentului
(Bulgaria, Slovenia). Cel de-al treilea, deşi condiţionat are aspecte prezidenţiale mai
pronunţate (Lituania, Polonia, România)102.
În sistemul politic al Uniunii Sovietice nu exista instituţia şefului statului, puterea fiind
concentrată în mâinile Secretarului General al PCUS. În intenţia de a reforma sistemul
instituţional şi decizional sovietic, iar în perspectivă a moderniza partidul comunist dându-i o
coloratură social-democrată, Gorbaciov instituie funcţia de Preşedinte al URSS în 1990, pe
care o şi ocupă. Concomitent are loc reformarea organului legislativ (Sovietului Suprem) prin
parlamentarizarea lui, devenind unul permanent. Scenariul propus nu a avut un final reuşit din
cauza că în componenţa noii legislaturi comuniştii nu mai deţineau monopolul, iar în scurt
timp s-a destrămat Uniunea.
Ideea a fost preluată de liderii noilor state independente, care renunţând la apartenenţa
de partid devin speakeri în legislativele naţionale, iar după instituirea postului de şef al
statului devin preşedinţi aleşi pe cale parlamentară. Treptat ei încep a-şi consolida poziţiile
prin excluderea altor forţe politice, adoptând cadrul legislativ necesar. Astfel, deja în anii
1992-1993, şeful statului este ales prin vot universal direct. Schema a fost în esenţă identică
pentru marea majoritate a ţărilor post-sovietice şi putem etapiza evoluţia prezidenţialismului
în două perioade:
• anii ’90-93 marcând introducerea instituţiei de şef al statului;
• perioada după 1993 când preşedintele înfrânge rezistenţa parlamentului, devenind
principalul pol de putere.
Este necesar de precizat că în aceste societăţi post-totalitare, lipsite de tradiţii, a fost
lansat procesul de constituire nu doar a instituţiilor democratice dar şi a instituţiilor politice
propriu-zise. Paralel, are loc instituţionalizarea partidelor politice, numărul cărora devine de
curând extrem de mare. Prin urmare, aici competiţia pentru legitimitate şi întâietate dintre
parlament şi preşedinte a fost extrem de dură, preluând chiar forme violente (Rusia).
Există multiple explicaţii şi interpretări ale unei astfel de situaţii. În cazul Republicii
Moldova au funcţionat câţiva factori ce au condiţionat opţiunea semi-prezidenţială:
1. Necesitatea consolidării statalităţii şi idependenţei, din care motiv s-a acceptat un
preşedinte puternic.
2. Promovarea reformelor economice, sociale şi politice, pentru care era necesar un executiv
stabil.
3. Dispersarea elitelor politice în naţionalişti şi ex-comunişti implica necesitatea unui
preşedinte cu rol de arbitru.
Deşi scenariul introducerii instituţiei prezidenţiale a fost asemănător în majoritatea
republicilor, evoluţia ulterioară a diferenţiat. Spre exemplu, în Azerbaigean, Belarusi, Rusia şi
ţările din Asia Mijlocie s-a instaurat o formă de guvernare super-prezidenţială, în cadrul
căreia rolul legislativului în procesul decizional a fost minimalizat. În Moldova (până în 2001)
s-a reuşit păstrarea echilibrului de forţe, prin consolidarea parlamentarismului. Astfel,
Constituţia din 1994 limitează o serie de atribuţii ale şefului statului, oferite de „Legea privind

102
Meduševskij A. Perspectivy dualizma. // Vestnik Evropy, 2008, N 4, pp. 24-39.

99
perfecţionarea puterii executive” din 1991. Competiţia dintre Preşedinte şi Parlament din
perioada 1999-2000, a fost câştigată de legislativ, finalizând cu modificarea Constituţiei (în
special modalitatea alegerii Preşedintelui).
Din cele expuse constatăm că există multiple variante ale modelului mixt de guvernare
şi prin urmare se impune necesitatea unei sintetizări prin clasificarea regimurilor mixte. Una
dintre cele mai complexe tipologii a fost propusă de cercetătorul rus Zaznaev, care identifică
următoarele forme103:
Sistemul neprezidentar prezidenţial sau prezidenţial parlamentarizat, practicat în
Argentina (1853-1994), Cili (1925-1980). Dacă la alegerile generale, nici unul din candidaţi
nu obţinea majoritatea absolută, şeful statului era ales de către parlament din rândul primilor
doi, astfel fiind ratificată voinţa poporului. În Bolivia se practica concurenţa tuturor
candidaţilor şi în acest caz putea fi ales unul care obţinea mai puţine voturi în primul tur.
Sistemul parlamentar prezidenţial prevede responsabilitatea unor miniştri sau a
întregului cabinet faţă de parlament (Peru, Columbia, Venesuela, etc.). Totodată, decizia
finală privind demiterea îi aparţine preşedintelui. Din acest considerent, prezentul model
hibrid combină elementele formei semi-prezidenţiale cu ce prezidenţială.
Sistemul neparlamentar semi-prezidenţial numit şi super-prezidenţial, în cadrul căruia
sunt eliminate aspectele parlamentare atât din legislaţie cât şi din practica politică. Este
propriu următoarelor state: Azerbaigean, Belarusi, Kazahstan, Rusia, Tagikistan,
Turkmenistan, Uzbekistan. Spre exemplu, în Rusia Duma de Stat poate exprima votul de
neîncredere Guvernului, dar decizia finală îi aparţine Preşedintelui. În plus, dacă moţiunea de
cenzură a fost iniţiată de două ori în decurs de trei luni, şeful statului poate dizolva camera
inferioară a legislativului. Este nesemnificativ rolul parlamentului şi în procesul de formare a
guvernului. În cazul când este respinsă de trei ori candidatura premierului, la fel poate fi
dizolvat. Destul de complicată se prezintă şi procedura destituirii din funcţie a şefului statului.
În Belarusi, „poporul a solicitat” prin referendum modificarea Constituţiei oferindu-i
preşedintelui cel de-al treilea mandat consecutiv. În Azerbaigean funcţia de preşedinte a fost
transmisă din tată în fiu prin înscenarea alegerilor. Doar în Georgia, Kirghizstan şi Tagikstan
preşedintele a fost silit să abdice în rezultatul revoltelor populare. Aceste evenimente l-au
determinat pe preşedintele Kazahstanului să introducă recent în Mejlis (parlamentul kazah) un
nou proiect de lege. El prevede extinderea competenţelor şefului statului, care de altfel deţine
titlul de „lider al naţiunii”, dreptul de a decide chiar şi după plecarea oficială din funcţie,
inviolabilitatea persoanei şi proprietăţii, etc.104.
Sistemul neprezidentar semi-prezidenţial cărui i se atribuie triada de state Austria,
Irlanda, Islanda. Deşi preşedintele este ales în baza votului universal direct, atribuţiile sale
sunt extrem de reduse, practic egalate cu cele ale şefului republicii parlamentare. Actele sale
necesită contrasemnarea guvernului. Spre exemplu, preşedintele Irlandei îşi exercită funcţiile
doar la recomandarea cabinetului, care constituie nucleul puterii de stat. În Irlanda şi Islanda
în condiţiile când este înregistrat doar un singur candidat la funcţia de preşedinte, îşi preia
postul fără organizarea alegerilor.
Sistemul parlamentar semi-prezidenţial. Spre deosebire de cel semi-prezidenţial clasic
practicat în Franţa, îi atribuie şefului statului atribuţii mai reduse, deşi este ales prin vot
universal. În cadrul acestui sistem este fixată mai explicit responsabilitatea guvernului faţă de
parlament, precum şi procedura de destituire a preşedintelui (România după 2003). O altă
variantă a acestui model a fost practicată în Izrael în perioada 1996-2001. Primul ministru era

103
Zaznaev O.I. Smešannye formy pravlenija ili kak maslo soedinijaetsja s vodoj. // Polis, 2005, N4, pp. 158-
171.
104
Lillis J. Kazakhstan’s Parliament May Expand Presidential Powers, http://www.eurasianet.org/node/61028,
May 10, 2010.

100
ales în baza scrutinului universal direct, concomitent cu cel parlamentar, iar Knesset-ul urma
să aprobe componenţa cabinetului propusă de premier.
Sistemul prezidentar parlamentar. Deşi preşedintele este ales de către parlament,
atribuţiile sale nu sunt ceremoniale, fiind o figură politică importantă cu competenţe
substanţiale, oferindu-i posibilitatea implicării în funcţionarea executivului. Modelul a fost
practicat în Liban în perioada 1926-1990. Aceeaşi variantă este proprie şi Republicii Moldova
în perioada 2001-2009. Dincolo de atribuţiile constituţionale (prezidarea şedinţelor
cabinetului, etc.), şeful statului era liderul partidului predominant, prin aceasta subordonându-
şi legislativul şi executivul.
În prezent există multiple polemici şi în România şi în Republica Moldova referitor la
necesitatea promovării reformei constituţionale în vederea eficientizării şi optimizării
sistemului politic. Nu le vom trece în revistă, ele fiind subiectului unui nou studiu. În opinia
noastră, alegerea unei sau altei formei de guvernare nu conduce neapărat la asigurarea calităţii
sale, depăşirea contradicţiilor şi asigurarea stabilităţii. Dincolo de aspectele constituţionale
funcţionează o serie de alţi factori de ordin obiectiv sau subiectiv care influenţează în mare
parte sistemul politic. Este vorba de nivelul culturii politice, caracterul şi calitatea elitei
politice, dialogul dintre liderii politici şi capacitatea de depăşire a crizelor guvernamentale şi
constituţionale, sistemul electoral şi cel de partide, tradiţia democratică, gradul de maturitate a
societăţii civile, gradul de independenţă a justiţiei.

Bibliografie:

1. Duverger M. Les régimes semi-présidentiels. Paris. PUF, 1986.

2. Elgie R. From Linz to Tsebelis: Three Waves of Presidential/Parliamentary studies?
http://webpages.dcu.ie/~elgier/index.htm
3. Horowitz Donald L. Ravnoprevie modelej. // Vek XX i mir, 1994, Nr. 7-8.
4. Lijphart A. ‘Presidentialism and majoritarian democracy: theoretical observations’, in
Juan J.
5. Linz and Arturo Valenzuela (eds.), The Failure of Presidential Democracy (Baltimore:
The Johns Hopkins University Press, 1994.
6. Lijphart A. Konstitucionnye alternativy dlja novyh demokratij. // Polis, 1995, Nr. 5.
7. Lillis J. Kazakhstan’s Parliament May Expand Presidential Powers,
http://www.eurasianet.org/node/61028, May 10, 2010.
8. Linz J.J. Ugrozi prezjdentsva. // Vek XX j mjr, 1994, Nr. 7-8.
9. Mainwaring S. and M.S.Shugart. Presidentialism and Democracy in Latin America.
Cambridge, Univ. Press, 1999.
10. Meduševskij A. Perspectivy dualizma. // Vestnik Evropy, 2008, Nr. 4.
11. Moderne F. Les avatars du présidentialisme dans les États latino-américains. //
Pouvoirs 2001/3 (n° 98).
12. Parečina S. G. Institut prezidentstva: istorija i sovremennosti. Minsk. Nauka, 2003.
13. Pilet J.B. Régimes Politiques,
http://www.candiulb.be/forum/index.php?act=Attach&type=post&id=12412.
14. Riggs Fred W. “Presidentialism vs. Parliamentarism: Implications for
Representativeness and Legitimacy”. // International Political Science Review. 18:3
(1998).
15. Zaznaev O. Smešannye formy pravlenija ili kak maslo soedinijaetsja s vodoj. // Polis,
2005, Nr. 4.

101
 CLIVAJUL STÂNGA-DREAPTA ÎN ROMÂNIA ANILOR 1990-2010
LEFT-RIGHT CLEAVAGE IN ROMANIA: 1990-2010

Lect. univ. dr. Iulia Cătălina Crăciun

Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene,
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
Any party has as an identity element the affiliation to a particular doctrine. To
indicate to the voter the place where the party situates itself in the political scene we use
right-left cleavage. This study examines the positioning of the Romanian parties on the
ideological axis, in the last two decades, starting with questions like: Is there in Romania left-
right cleavage? Have Romanian parties really rallied to the doctrines and programs of the
Wesern onest, or they only used them to serve their own interests?
Keywords: political parties, cleavage, political ideologies, right-left split

În ultima perioadă s-a remarcat o adevărată tendinţă de atenuare a confruntărilor între

ideologii şi implicit, de atenuare a diferenţelor între dreapta şi stânga. Încă de la începutul
anilor ’80 ai secolului trecut John Naisbitt afirma sentenţios: “Stânga şi dreapta în politică
sunt pe moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical105”. Şi totuşi, diferenţierea
între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. Referindu-se la Franţa, Alain Monchablon
apreciază că “opoziţia stânga-dreapta, departe de a fi depăşită, rămâne încă un criteriu major
de diviziune, nu numai pentru analiştii şi oamenii politici, ci pentru însăşi opinia publică”106.
Desigur, nu trebuie pierdute din vedere unele diferenţe specifice între spaţiul politic american
şi cel european, acesta din urmă fiind, în mod tradiţional, marcat mai pregnant de factorul
ideologic.
Abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce particularizează
partidele politice în perioada postbelică, Arend Lijphart nominalizează pe primul loc ceea ce
numeşte “dimensiunea socio-economică”, prin care vizează tocmai diferenţierea dintre stânga
şi dreapta. El precizează că deosebirea de poziţii în politica economico-socială se referă
prioritar la: proprietatea de stat, respectiv proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie;
rolul puternic, respectiv intervenţia redusă a statului în planificarea economică; susţinerea,
respectiv opoziţia faţă de redistribuirea bogăţiei de la bogaţi la săraci; expansiunea, respectiv
reducerea programelor guvernamentale de securitate socială. Într-o prezentare mai tranşantă,
spre deosebire de guvernările de dreapta, cele de stânga s-au caracterizat în mod sistematic
printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei, bugete centrale mai mari, o
mai pronunţată egalizare a veniturilor, eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult
accent pe educaţie, asistenţă medicală şi asistenţă socială.107
Distincţia dintre dreapta şi stânga datează dinaintea capitalismului, dar sensul ei a
evoluat de la o epocă la alta, de la cea generală (conservatori şi reformişti), la cea modernă
(capitalişti şi anticapitalişti), şi în sfârşit la cea contemporană, unde elementele materiale şi
cele post-materiale se combină într-o distincţie mai complexă.

105
John Naisbitt, Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Bucureşti, Ed. Politică, 1989.
106
Alain Monchablon, Cartea cetăţeanului, Bucureşti, Humanitas, 1991, pag. 146
107
Arend Lijphart, Modele ale democraţiei, Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci si şase de ţări,
Polirom, Iaşi, 2000, pag. 88

102
 Stânga şi dreapta au trecut printr-un recul istoric, dreapta după prăbuşirea
totalitarismului nazist şi stânga după căderea zidului Berlinului. Pe acest fond, o dilemă
privind valabilitatea acestora a luat naştere. Alt motiv care a alimentat această dilemă a fost
schimbul de substanţă doctrinară între cele două exponente.
Astfel, dacă până mai ieri cuvinte-cheie ale limbajului politic, dreapta şi stânga cunosc
la acest început de secol un destin aparte, tradiţionala diferenţiere ce a structurat spaţiul politic
de la Revoluţia franceză încoace este astăzi tot mai contestată, fiind socotită de mulţi
politicieni şi analişti politici, de toate orientările, o opoziţie perimată şi golită de sens. Pe de
altă parte, polarizarea scenei politice este departe de a se fi atenuat şi, în ciuda fragmentării ei
într-un număr mai mare sau mai mic de mişcări în căutare de noi etichete, continuă să asculte
de aceleaşi curente de gândire.
Într-un studiu succint, dar de mare densitate, profesorul Norberto Bobbio respinge contestările
şi analizează situaţia pornind de la nucleul său teoretic cel mai adânc, potrivit căruia esenţa
dualismului dreapta-stânga rezidă în abordarea sistematic diferită a ideii de egalitate de către
cele două poluri ale spectrului politic108.
Dincolo de aceste idei contradictorii, orice partid are ca element de identitate apartenenţa sa la
o anumită doctrină. Pentru a-i indica alegătorului locul unde se află pe eşichierul politic se
utilizează clivajul dreapta-stânga.
În România postdecembristă, înţelegerea sistemului de partide şi poziţionarea acestora
pe axa ideologică stânga dreapta se poate realiza pornind, înainte de toate, de la o analiză a
sistemului electoral şi a influenţei sale asupra relaţiilor partizane. Cele şase alegeri generale,
organizate după 1989, alcătuiesc, din perspectiva teoriei politice, acea materie minimă care
îngăduie formularea unei judecăţi asupra sistemului.
Scrutinul legislativ a fost organizat, inclusiv la alegerile din 2004, pe baza
reprezentării proporţionale (RP), cu un prag electoral explicit, în circumscripţii plurinominale
şi cu un mecanism de distribuire a mandatelor de tip d’Hondt109. Pragul electoral a cunoscut o
creştere semnificativă: de la zero în 1990, el a crescut la 3%, în 1992 şi în 1996, apoi la 5%, în
2000, pentru partide şi, respectiv, 8-10%, în funcţie de numărul de partide asociate, pentru
coaliţii. Această ultimă creştere era destinată, ca şi legea asupra partidelor politice din 1996,
să diminueze numărul participanţilor în competiţia electorală. Obiectivul nu a fost atins:
candidaturile înscrise (inclusiv de către independenţi) au fost mai numeroase în 1996 şi în
2000 decât în 1990 şi 1992. Din 2008 scrutinul bazat pe reprezentarea proporţională pe liste a
fost înlocuit de un sistem uninominal într-un singur tur, cu distribuţie proporţională a
mandatelor.
Numărul de partide parlamentare rezultate din alegerile postcomuniste variază între 5
şi 12 la Senat şi, respectiv, între 5 şi 27 la Camera Deputaţilor, aceasta din urmă cuprinzând şi
formaţiunile minorităţilor naţionale care nu depăşesc pragul electoral, dar capătă reprezentare,
formaţiuni al căror număr s-a dublat în perioada 1990-2010.
Numărul efectiv de partide (indice important pentru a caracteriza sistemul politic),
calculate după formula lui Laakso şi Taagepera110, ne înfăţişează o instabilitate dramatică a
scenei politice româneşti: în 20 de ani, sistemul politic românesc a experimentat trei formule
diferite trecând de la tipul “un partid şi jumătate”, în 1990, la modelul multipartidist fără
partid dominant, în 1992 şi 1996, pentru a dobândi în 2000 trăsăturile unui sistem
multipartidist cu partid dominant, revenind în perioada 2004-2008 la un sistem multipartidist
fără partid dominant. În acest cadru instabil şi imprevizibil, partidele politice au avut

108
Norberto Bobbio, Dreapta şi stânga, Raţiuni şi semnificaţii ale unei diferenţieri politice, Humanitas,
Bucureşti, 1999
109
Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, Editura All Beck, editia a II-a, 2006
110
N=1/s², unde s reprezintă proporţia locurilor fiecărui partid în Laakso, Markku and Rein Taagepera. Effective
Number of Parties: A Measure with. Application to West Europe,Comparative Political Studies, 1979

103
traiectorii accidentate. Opt partide au reuşit să treacă cel puţin trei teste electorale din care
doar patru 4 au rezistat celor cinci încercări din 1990 pana în 2010.

1990 1992 1996 2000

PARTI Mandate % Mandate % Mandate % Mandate %
D
PDSR 92 77,31 49 34,26 41 28,67 59 42,14
PD 18 12,58 22 15,38 13 9,28
PSDR - - 1 0,69 1 0,69 3 2,14
PNL 9 7,56 - - 16 11,19 13 9,28
PNŢCD 1 0,84 21 14,68 27 18,88 - -
UDMR 12 10,08 12 8,39 11 7,69 12 8,57
PUNR 2 1,68 14 9,79 7 4,89 - -
PRM - - 6 4,19 8 5,59 37 26,42
TOTAL 116 97,47 121 84,58 133 92,98 137 97,83
Sursa: Jean-Michel De Waele, Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est,
Humanitas, 2003

La alegerile din perioada 1992-2000, aceste opt partide au acaparat de altfel între 85%
şi 98% din mandatele parlamentare, fiind deci partidele care au jucat un rol decisiv în viaţa
politică românească111.
Strategiile şi performanţele electorale ale acestor opt partide au fost diverse112:
• „Derivate dintr-un “trunchi comun”, Frontul Salvării Naţionale din 1990, PDSR şi
PD au ales căi diferite pentru a se impune în faţa alegătorilor: sub numele de
FDSN în 1992, de PDSR în 1996, de PSD după alegerile din 2000; partidul lui Ion
Iliescu a participat singur la scrutinele din 1992 şi 1996 (câştigându-l pe primul) şi
în coaliţie în 2000 (împreună cu PSDR şi cu Partidul Umanist Român – PUR).
• PD s-a prezentat singur în 1992 (sub numele de FSN) şi 2000, şi în coaliţie cu
PSDR, în 1996, când a reuşit să intre la guvernare;
• PSDR, singur în 1990, a devenit membru al Convenţiei Democratice din România
în 1992, al Uniunii Social-Democrate în 1996 şi al Polului Democraţiei Sociale din
România în 2000, aceste două ultime alianţe permiţându-i să participe şi la
guvernare. În 2000, partidul a fuzionat cu PDSR sub numele de Partidul Social-
Democrat (PSD);
• La rândul lor, PNŢCD şi PNL au ales strategii diferite; PNL a avut liste proprii în
1990, 1992 şi 2000 (a doua oară, ratând intrarea în Parlament) şi a făcut parte din
coaliţia câştigătoare (CDR) în 1996;
• După ce a depus o listă proprie în 1990, PNŢCD a optat pentru formula coaliţiei la
celelalte campanii electorale, această formulă aducându-i locul al doilea în 1992,
primul loc în 1996 şi eşecul total la ultimele alegeri (sub numele de CDR 2000);
• UDMR a trecut singură toate cele patru teste electorale, cu o medie de 27 deputaţi
şi 12 senatori;
• PUNR a depăşit pragul electoral atât în coaliţie (în 1990, împreună cu Partidul
Republican), cât şi atunci când a avut liste proprii (1992 şi 1996); în 2000, asociat
cu Partidul Naţional Român, a ratat intrarea în Parlament;
• PRM a reuşit cu liste proprii toate testele electorale la care a luat parte”.

111
Vezi anexele referitoare la rezultatele alegerilor 1990, 1992, 1996, 2000
112
Cristian Preda, Sistemul de partide şi familiile politice din România postcomunistă, în Jean Michel de Waele,
Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Bucureşti: Humanitas, 2003, pag. 280

104
 Clivajul politic fundamental, aşa cum a fost definit între 1990 şi 1996 de către actorii
politici români, i-a separat pe neocomunişti de anticomunişti113. La nivel parlamentar, cele
două grupuri au avut o compoziţie variabilă şi ceva mai largă decât cele opt partide
menţionate mai sus.
Clivajul a funcţionat atâta timp cât a acoperit mai mult de 80% din voturile
electoratului. Raportul dintre cele două forţe a evoluat dintr-un dezechilibru profund în
favoarea neocomuniştilor (1990) la o poziţie de echilibru fragil (1992), pentru a fi răsturnat în
favoarea anticomuniştilor (1996). Înaintea alegerilor din 2000, clivajul a fost contestat violent,
doar PNŢCD susţinând încă principiile unei astfel de separaţii a societăţii politice, fapt ce i-a
adus un scor de 5%.
Situaţia este puţin diferită începând cu anul 2004 când numărul de partide din
Parlament este în descreştere, acestea rămânând, după cum se poate vedea în tabelul de mai
jos, doar la 5 în 2010, iar începând cu anul 2004 asistăm pentru prima dată şi la alianţe
preelectorale:

2004
PARTI Alianţe
D Senat Camera
% Deputaţilor
%
PSD Uniunea Naţională PSD + 37.16% 36.64%
PUR
PUR
PD 31.71% 31.26%
PD-L Alianţa Dreptate şi Adevăr
PNL PNL-PD
UDMR 6.26% 6.20%
PRM 13.63% 12.93%
PNŢCD 1.91% 1.84%
PNG 2.36% 2.23%

Primii 15 ani de tranziţie au evidenţiat deficitul democratic al României: elite politice

preocupate de interesele lor personale mai mult decât de binele comun; politicieni care au
migrat fără jenă de la un partid la altul, traversând linii ideologice şi politice numai pentru a-şi
prelungi carierele politice; corupţie şi clientelism afectând întreaga viaţă publică; un electorat
descurajat, neîncrezător şi dezinteresat, nostalgic al perioadei comuniste; puternici „baroni”
locali abuzând de procesul politic pentru a folosi resursele statului în interesul clientelei lor; o
administraţie publică supradimensionată şi ineficientă; o legislaţie alambicată, sufocantă şi
mereu în schimbare; un aparat judiciar aservit politic; şi o intelectualitate elitistă şi lacomă114
Nu s-a schimbat nimic nici în perioada ce a urmat acestor ani cu toate că modificarea
sistemului de scrutin începând cu alegerile din 2008 promitea să rezolve, cel puţin parţial,
problemele timidei noastre democraţii. Schimbarea sistemului de vot a fost un subiect de
dezbateri aprinse pe toată perioada legislaturii 2004-2008. Pe parcursul discuţiilor între
partide au fost propuse mai multe sisteme, printre care un sistem mixt după model german şi
un sistem uninominal în două tururi. În cele din urmă, Parlamentul a adoptat la 4 martie 2008

113
Ovidiu Vaida, Tratatul constituţional de la Roma, Sfera Politicii, nr. 123-124/2006
114
Tom Gallagher, Theft of a Nation: Romania since Communism (London: C. Hurst, 2005)

105
o lege prin care se adopta un sistem uninominal într-un singur tur, cu distribuţie proporţională
a mandatelor. În urma alegerilor parlamentare din anul 2008 avem următoarele rezultate:

2008
PARTID Alianţe
Senat Camera
% Deputaţilor
%
PSD PSD+PC 34,16% 33,09%
PC-Partidul
Conservator
PD-L 33,57% 32,36%

PNL 18,74% 18,57%

UDMR 6,39% 6,17%

Rezultatul alegerilor părea că va aduce PD-L la guvernare şi PSD în opoziţie. Dacă

UDMR şi-a exprimat disponibilitatea de a susţine o guvernare PD-L, liberalii au spus clar că
nu vor coopera cât timp cerinţele lor nu vor fi întocmai îndeplinite. Spre uimirea întregii ţări,
democrat-liberalii au fost de acord să formeze guvernul cu rivalii lor de altădată, PSD şi
Partidul Conservator. Noul guvern şi-a început mandatul cu cel mai cronic deficit de încredere
cu care s-a confruntat vreun cabinet român postcomunist, primind critici din absolut toate
colţurile. Cea mai importantă ameninţare pentru noua coaliţie guvernamentală nu vine din
exteriorul acesteia, de la opoziţie, ci din interiorul său, de la obiectivele, agendele şi bazele de
susţinere divergente ale celor doi parteneri ai săi115.
În concluzie, se pare că este greu de interpretat diferenţele dintre partide în termeni
ideologici deoarece, în ultimele două decenii, pentru a strânge cât mai multe voturi posibile,
toate partidele, cu excepţia UDMR-ului, s-au comportat ca partide catch-all, adoptând politici
contrare angajamentelor lor ideologice. După 2004, Parlamentul a fost divizat ideologic şi
naţional: principalii rivali au fost coaliţiile de centru-stânga şi centru-dreapta, în timp ce PRM
s-a opus UDMR. În 2008, clivajul naţional a dispărut, cel ideologic estompându-se. Unii
analişti au luat 2004 ca punct de referinţă pentru a sugera că alegerile recente au arătat
preferinţele de dreapta ale electoratului deoarece, dacă s-ar aduna voturile obţinute de către
partenerii Alianţei DA, centru-dreapta ar depăşi centru-stânga116. Alţii au luat 1990 ca punct
de referinţă, susţinând că rezultatele alegerilor recente reprezintă semnalul renaşterii fostului
FSN, a aparatului comunist şi a agenţilor secreţi117.
Cu toate acestea, clivajul dreapta-stânga nu s-a exprimat ca atare în zorii democraţiei
româneşti decât în planul sloganurilor. Problema s-a pus la nivelul ideologiilor asumate de
partidele sau formaţiunile politice nou create, precum şi în planul legitimităţii presupus
istorice sau generată de mişcarea de masă din decembrie 1989. Totodată, curentele
intelectualiste ale diferitelor orientări au imaginat scenarii de decomunizare a ţării centrate pe
teoria vinovăţiei şi a responsabilităţii trecute. Această dihotomie a fost definită drept clivajul
neocomunişti-democraţi, realitatea politică parcurgând rapid etapele de la reorganizarea
partidului “muncitorilor” la o democraţie pluralistă, astfel încât societatea s-a redivizat între

115
Lavinia Stan şi Diane Vancea, Alegerile parlamentare din 2008: Vin vechi în sticle noi, în Sfera Politicii, nr.
131-132
116
Iosif Klein Medeşan, „Ţineţi dreapta!”, România liberă, 5 decembrie 2008, şi Armand Goşu, „Un electorat
echilibrat şi rezonabil”, 22, 2-8 decembrie 2008.
117
Gabriel Klimowicz, „Soluţia imorală, gata de guvernare”, Gardianul, 4 decembrie 2008, şi Andrei Luca
Popescu, „Revine la putere partidul unic?”, România liberă, 15 decembrie 2008

106
adepţii concilierii (uitării istoriei comuniste) şi adepţii memoriei, aceştia din urmă solicitând
un veritabil proces al comunismului. Rezultat al acestei dihotomii a fost apariţia pe scena
politică a unui număr impresionant de partide.
Guvernările de până acum au demonstrat totuşi faptul că înregistrăm un adevărat clivaj
între maximalişti şi minimalişti, adică între adepţii teoriilor schimbărilor economice de şoc şi
cei ai schimbărilor economice etapizate. Transformările economice au beneficiat mai mult sau
mai puţin de transparenţă, de o conştientizare la nivelul populaţiei. Guvernările
postdecembriste au acţionat în lumina unui liberalism asistenţial, respectiv a restrângerii
participării statului în managementul economic, corelat cu măsuri semipopuliste de protecţie
socială. Aceste măsuri sunt solicitate de o covârşitoare majoritate a populaţiei, ce reproşează
statului că nu mai îndeplineşte toate funcţiile paternaliste ale statului comunist.
Diferiţi analişti politici români118 au deplâns lipsa unui autentic pluralism de idei în
spaţiul politic românesc, sugerând totodată limitele discursurilor autohtone care se prezintă
drept “liberale” sau social-democrate”, fără a se inspira cu adevărat din dezbaterile
contemporane de idei. În opinia acestor analişti, transformările, începute în 1989, n-au adus
până acum decât o schimbare superficială a gândirii politice româneşti; fundamentele rămân
caduce, ceea ce continuă să lipsească fiind o confruntare autentică şi inteligentă între marile
doctrine politice contemporane. Mai mult, am putea spune că România este dominată de
social-liberalism, care predomină şi la putere, şi în opoziţie indiferent care dintre partide se
găseşte într-o poziţie sau alta. Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreapta-
stânga implică o serie de dificultăţi, determinate atât de evoluţii uneori contradictorii, cu
pendulări între cele două poziţii, cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide
ce îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid, precum şi de
faptul că, uneori, există o considerabilă distanţă între modul de autodefinire a unui partid şi
încadrarea ce rezultă din examinarea obiectivă a programului şi politicii sale.

Bibliografie:

1. Norberto Bobbio, Dreapta şi stânga, Raţiuni şi semnificaţii ale unei diferenţieri

politice, Bucureşti: Humanitas, 1999
2. Alfred Bulai, Mecanisme electorale ale societăţii româneşti, Bucureşti: PAIDEIA,
1999
3. Gheorghe Iancu, Sistemul electoral, Editura All Beck, editia a II-a, 2006
4. Dan Mihăilescu, Stângăcii de dreapta, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
5. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi
româneşti, Iaşi: Polirom, Societatea Academică din România, 1998
6. Radu Alexandru, Fenomenul partidist, Editura Printech, Bucureşti, 1999
7. Idem, Partidele politice româneşti după 1999, Editura Paideia, Bucureşti, 2003
8. Daniel Seiler, Partidele politice din Europa, Iaşi: Institutul European, 1999
9. George Voicu, Pluripartidismul, Bucureşti: Editura ALL, 1988
10. Jean-Michel de Waele, Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est,
Bucureşti: Humanitas, 2003

118
vezi, Cristian Preda, Modernitatea politică şi românismul, Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 236-245; Daniel
Barbu, “Convingeri şi certitudini”, Curentul, 30 sept. 1998.

107
 MAREA BRITANIE – BIPARTIDISM IMPERFECT?
GREAT BRITAN – IMPERFECT BIPARTIDISM?

Lect. univ. dr. Iulia Cătălina Crăciun

Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Abstract:
May the 6th, 2010 has marked the end of the most interesting Bristish elections in recent
memory, a two-way race between David Cameron’s Conservatives and Gordon Brown's
Labour Partry, which has been unexpectedly hijacked by the candidate of the Liberal
Democrats, Nick Clegg.
So no party has been able to secure an outright majority in the House of Commons. What
happens next?
Keywords: Bristish elections, Liberal Democrats, House of Commons

Relaţia sistem electoral - sistem de partide

Întrucât sistemul electoral dintr-o ţară influenţează în mod clar sistemul de partide
consider că este necesar să ne oprim asupra impactului pe care modurile de scrutin îl au
asupra acestuia. În abordarea acestui subiect, merită avute în vedere ca puncte de plecare, cele
două ipoteze lansate de Maurice Duverger în 1951119:
1. Sistemul majoritar uninominal cu un singur tur (cu majoritate relativă)
favorizează sistemele bipartidiste;
2. Sistemul majoritar uninominal cu două tururi şi sistemele cu reprezentare
proporţională favorizează sisteme multipartidiste.
Ulterior, Duverger a nuanţat cea de-a doua ipoteză, aducând-o la forma următoare:
modul de scrutin bazat pe reprezentare proporţională favorizează sistemele multipartid, în
timp ce sistemul majoritar uninominal cu două tururi de scrutin favorizează un multipartidism
cu un număr de partide limitat de alianţele la care partidele sunt forţate de către acest sistem.
Mecanismul care, în mod teoretic, ar trebui să funcţioneze, se bazează pe „votul
tactic” la care alegătorul este forţat: în condiţiile în care votantul ştie că doar primul clasat
câştigă, are tendinţa să ofere votul unuia din cele două partide cu şanse reale de reuşită,
considerând că a vota cu un al treilea partid ar însemna un vot irosit. Acest raţionament,
întâlnit la cei mai mulţi dintre alegători, are ca rezultat, la nivel naţional, consolidarea poziţiei
a două partide care ajung să domine viaţa politică şi să asigure alternanţa la guvernare, fără să
aibă nevoie de alianţa cu o a treia forţă politică.
Ipotezele lui Duverger au suscitat, şi suscită încă, dispute între teoreticienii
democraţiei. Primul care l-a combătut a fost Grumm120, considerând că lucrurile stau exact
invers decât reies ele din ipotezele lui Duverger, mai precis: sistemele multipartidiste
determină adoptarea unor sisteme electorale proporţionale, din dorinţa partidelor de a-şi
persevera existenţa. El a adus ca argument la această opinie faptul că, în acea perioadă, cinci
ţări europene adoptaseră sisteme proporţionale, şi în fiecare din aceste ţări, în momentul în
care s-a întâmplat acest lucru, existau mai mult de două partide importante. Adevărul este,
însă, aşa cum arăta Riker, că în aceste ţări fie se practicase, până în acel moment, sisteme
majoritare cu două tururi, fie nu exista o experienţă democratică.
119
Duverger, Maurice, Les partis politiques, Paris, A. Colin, 1951
120
John G. Grumm, ‘Theories of Electoral Systems’, Midwest Journal of Political Science, 1958.

108
 Două exemple importante care contrazic în practică prima ipoteză a lui Duverger, sunt
Canada şi India iar la ultimele alegeri Marea Britanie. (În fiecare dintre aceste ţări întâlnim
modul de scrutin majoritar uninominal relativ, şi în nici una nu apare sistemul bipartidist.)
Rae a explicat deviaţia Canadei de la legea lui Duverger prin existenţa unui partid regional,
majoritar în anumite zone (francofone). Perpetuarea acestei situaţii este dată şi de puternica
descentralizare a sistemului de guvernământ din Canada. Plecând de la acest exemplu, Rae a
reformulat legea lui Duverger, completând-o cu sintagma „…cu excepţia cazurilor în care
există partide ale minorităţilor”.
Cazul Indiei este prezentat de Weiner121, acesta fiind de părere că partidele mai mici
reprezintă, de fapt, grupuri sociale care asigură activiştilor lor mai degrabă satisfacţii
emoţionale decât satisfacţia de a fi învingători în alegeri. Aceasta ar fi motivaţia pentru care
liderii partidelor respective continuă să activeze, perpetuând astfel, existenţa partidelor
respective.
Un alt teoretician al democraţiei în dezacord cu ipotezele lui Duverger este Giovanni
Sartori. Cu toate acestea, el mai degrabă completează ipotezele lui Duverger decât să le
contrazică:
Sistemul majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin produce pe termen lung un
sistem bipartidist, fără ca aceasta să însemne perpetuarea existenţei aceloraşi două partide
doar când sunt îndeplinite două condiţii: a) sistemul de partide este bine structurat (deci când
perioadele de „tranziţie” iau sfârşit); b) electoratul care este refractar la presiunile sistemului
electoral (nu votează „tactic”) este dispersat relativ uniform, în mai toate circumscripţiile
electorale122.
Existenţa sistemului bipartidist este imposibilă atunci când există minorităţi rasiale,
lingvistice, ori religioase concentrate în anumite circumscripţii electorale sau zone geografice.
Aceste minorităţi votează, de regulă, cu partidele care le reprezintă interesele, chiar dacă
aceste partide nu au niciodată vreo şansă de a câştiga alegerile (Canada este cel mai bun
exemplu în acest sens).
Sistemul proporţional poate, de asemenea, duce la reducerea numărului de partide, în raport
cu „neproporţionalitatea” lui. Acest lucru se realizează fie prin aplicarea lui în circumscripţii
mici fie prin „premierea” partidelor care obţin peste un anumit număr de voturi. Cu alte
cuvinte, ipotezele emise de Duverger sunt corecte, iar criticile aduse acestora se bazau doar pe
excepţii. Este Marea Britanie excepţia care vine să dea peste cap toate teoriile enunţate
anterior? Si dacă da, ce a determinat aceasta situaţie?
Clasificarea sistemelor de partide în funcţie de numărul şi mărimea relativă a partidelor
politice.

Exemple Număr
Voturi
Sisteme de ipotetice de efectiv
cumulate
partide distribuţie a de
%
locurilor partide
Bipartidist 90% 55-45 2
“Două partide 75%-
45-40-15 2,6
şi jumătate” 80%

121
Myron Weiner, Party Politics in India: The Development of a Multi-Party Sistem. Princeton: Princeton
University Press. 1957
122
Giovanni Sartori, Parties and Party Sistems: A Framework for Analysis, Cambridge, Cambridge University
Press, 1976

109
 Exemple Număr
Voturi
Sisteme de ipotetice de efectiv
cumulate
partide distribuţie a de
%
locurilor partide
Multipartidist
60%- 45-20-15-10-
cu partid 3,5
70% 10
dominant
Multipartidist
25-25-25-15-
fără partid 50% 4,5
10
dominant

Sursa: Arend LIJPHART, op. cit., p. 78

Sistemul de partide din Marea Britanie

Sistemul electoral care funcţionează pe principiul câştigătorul ia totul, pare la o primă

vedere unul destul de sec şi simplu, lăsând impresia unei puteri majoritare şi a unei opoziţii
inofensive şi minoritare. Realitatea însă este mult mai complexă, observând o serie de
paradoxuri mai ales în evoluţia sistemului politic britanic din secolul XX şi începutul
secolului XXI, ceea ce a dus şi la apariţia unor manifestării din ce în ce mai ostile unui astfel
de sistem electoral.
Pentru alegerea membrilor Camerei Comunelor Marea Britanie este divizată în mai multe
districte electorale iar în fiecare district candidatul care câştigă cele mai multe voturi primeşte
locul în Parlament (651 locuri). Ca şi în SUA, nu este nevoie de o majoritate absolută (50+1),
ci doar de una relativă, candidatului fiindu-i suficient să câştige cele mai multe voturi123.
Când spunem „câştigătorul ia totul” ne gândim la un sistem electoral puternic
părtinitor în favoarea a două mari partide, aici, (până la ultimele alegeri, mai 2010) Laburiştii
şi Conservatorii. Ştim din experienţa britanică cât este de greu pentru un al treilea partid să
ajungă unul din cele două. Totuşi la începutul secolului XX Laburiştii au devenit unul din cele
doua partide mari în detrimentul liberalilor care s-au plasat pe locul al III-lea.
Printre democraţiile europene, Marea Britanie reprezenta cazul clasic al unui partid
majoritar în Parlament mai ales în perioada de după cel de-al doilea Război Mondial.
Alegerile generale dădeau de obicei o majoritate absolută de locuri în Camera Comunelor
chiar dacă această majoritate parlamentară avea la bază cel mai adesea o minoritate electorală
(doar guvernul naţional din 1931 şi cel conservator din 1935 au beneficiat de o majoritate
absolută de voturi din 1918 şi până în prezent)124. Camera Superioara a Parlamentului –
Camera Lorzilor - poate fi chiar ignorată în procesul formării cabinetului fiind alcătuită din
membrii ai nobilimii ereditare şi membrii care au obţinut titluri nobiliare pe perioada vieţii.
Dacă un partid are majoritate în Camera Comunelor, formarea Cabinetului nu va
întâmpina nici un obstacol, din moment ce disciplina de partid este impusă. Partidul majoritar
formează astfel cabinetul. Modelul devenit clasic al opoziţiei parlamentare îşi formează aşa-
numitul „shadow cabinet” (cabinetul din umbră), alcătuit din potenţiali miniştri, având două
funcţii gemene: conducerea activităţii parlamentare a partidului respectiv şi situarea sa ca o

123
Jurg Steiner, European Democracies, Third Edition, Longmai Publisher, New York, 1995,
p. 30
124
Yves Meny, Politique Comparee. Les democraties Allemagne, Etats Units, France, Grande Bretagne, Italie,
Moonterestien, Paris, 1993, p. 219

110
echipă alternativă la guvernare125. Opoziţia este considerată o instituţie, al cărei lider este
numit oficial de către monarh şi primeşte salariu în calitate de funcţionar public.
Pe de o parte sistemul electoral folosit de Marea Britanie este foarte eficient întrucât
duce la o claritate a rezultatelor, previne fragmentarea parlamentară şi exclude micile partide
extremiste făcând guvernarea mai uşoară, pe de alta parte criticii sistemului de tip
Westminster îl consideră cu mult depăşit de evoluţia reală a societăţii, datorită reducerii
rolului de putere şi opoziţie doar la două mari partide, obligând practic electoratul să aleagă
între cele două partide şi excluzând alte posibile opţiuni politice. Această poziţie are
argumente şi contra-argumente deosebit de puternice.
Unul dintre argumentele pro ar fi eficienţa puterii în exercitare atribuţiunilor şi
promovarea proiectelor legislative prin Parlament în timp util, guvernul bucurându-se de
majoritate şi, evident, de susţinere în Parlament, fapt care conferă guvernului echilibru şi
stabilitate. În realitate, însă, constatăm că lucrurile nu stau chiar aşa de bine şi că acest tip de
sistem creează mari disproporţii la nivelul clasei politice, mai ales între putere şi opoziţie,
constatând că, de fapt, acele majorităţi, cel puţin din perioada de după Cel de-al Doilea
Război Mondial până astăzi, au fost, aşa cum Douglas W. Rae corect le numeşte, „majorităţi
fabricate”, majorităţi care sunt create artificial de către sistemul electoral, din pluralităţile
votului”126. Alegerile generale dau de obicei o majoritate absolută de locuri în Camera
Comunelor (camera inferioară a Parlamentului Englez). Această majoritate parlamentară are
la bază cel mai adesea o minoritate electorală. Doar guvernul naţional din 1931 şi cel
conservator din 1935 au beneficiat de o majoritate absolută de voturi, din 1918 până în
prezent127. Aceasta se întâmplă din cauza modului de scrutin care nu cere o majoritate
absolută de voturi, ci doar una relativă. Acest tip de sistem electoral este considerat ca fiind
părtinitor celor două mari partide (aici Conservatorii şi Laburiştii) fiind foarte greu pentru un
al treilea partid să ajungă unul din cele două. În aceste condiţii, diferenţa dintre putere şi
opoziţie nu este una dintre majoritate şi minoritate, ci mai degrabă dintre două părţi aproape
egale, diferenţa constând doar că una formează guvernul şi alta nu. Partidul Laburist şi
Partidul Conservator beneficiind de hegemonie electorală, manifestată cel mai vizibil în
perioada 1950- 1970, perioadă în care împreună nu au adunat niciodată mai puţin de 87,5 %
din preferinţe, reduc practic la zero şansele celorlalte partide de a câştiga, obligându-le în cel
mai fericit caz la o veşnică opoziţie, sistemul dezavantajându-le în mod evident. Despre
această situaţie, în care votul acordat unui partid mai mic nu are nici o valoare reală, se crede
ca obligă electoratul să voteze cu unul din cele două partide, chiar dacă nu aceasta ar fi
opţiunea reală a alegătorului. Situaţia dată, a născut critici extrem de dure atât în Marea
Britanie cât şi în SUA, care în anumite puncte se aseamănă. Senzaţia de putere închisă sau
transferabilă doar într-un grup restrâns determină opinii cât se poate de îndreptăţite ale multor
intelectuali, britanici şi americani, unul dintre cei mai cunoscuţi fiind Noam Chomsky, care
afirmă, referitor la această închidere a puterii, că „oamenii responsabili”, care sunt factorii de
decizie adecvaţi ”...trebuie să trăiască departe de tropotul şi mugetul unei turme sălbăticite”.
Aceşti ,,outsideri ignoranţi şi băgăcioşi” trebuie să fie spectatori, nu participanţi. Turma are o
funcţie, aceea de a tropăi din când în când la alegeri, în sprijinul unuia sau a altuia dintre
elementele din clasa conducătoare”128. Critica este fără îndoială una cât se poate de dură şi
foarte profundă, evidenţiind o tristă realitate în care puterea şi opoziţia se confundă într-un
mic grup de politicieni care nu prea mai au ceva comun, în afară de afaceri, cu scopul declarat

125
D.R. Turner, The Shadow Cabinet in British politics, London, Routledge & K. Paul; New York, Humanities
P., 1969
126
Arend Lijphart, Modele ale democraţiei, Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci si şase de ţări,
Polirom, Iaşi, 2000, p. 162
127
Yves Meny, Op. cit., p. 219
128
Noam Chomsky, Hegemonie sau Supravieţuire, Cap. I, p. 8, Ed Antet, Bucureşti, 2003

111
al politicii într-o democraţie. O altă formă a rigidităţii principiului majoritar britanic o
reprezintă „doctrina mandatului”129, conform căreia partidul care obţine majoritatea locurilor
în Parlament conduce cu un mandat absolut. De exemplu, în criza din 1982, din Insulele
Falkland, partidul laburist aflat în opoziţie nu a avut mijloace să împiedice politica de război a
partidului conservator.
În acest context, o moţiune de cenzură depusă de opoziţie nu ar avea şanse de reuşită
atâta timp cât partidul care guvernează controlează majoritatea locurilor in Parlament. Astfel,
Marea Britanie, care a inventat principiul responsabilităţii ministeriale – foloseşte acum foarte
rar procedura moţiunii de cenzură (ultima dată în 1979, când guvernul laburist a fost învins la
un singur vot, şi aceasta datorându-se de fapt slăbirii „puterii de comandă” a partidului de la
putere asupra parlamentarilor săi).
Sistemul bipartidist perfect pare foarte greu de înlăturat pentru că nici un partid care
primeşte pe tavă o majoritate absolută, cu toate că este votat de către o minoritate, nu va
schimba acest sistem. Conservatorii nu au propus niciodată modificarea sistemului de vot.
Laburiştii cu toate ca au declarat în câteva rânduri că îl vor modifica, cât timp au fost la putere
nu au făcut nimic în acest sens. În aceste condiţii singura forţa politică ce ar putea impune o
reformă rămân liberalii. Pentru ca ei să poată avea un cuvânt de spus este nevoie de un
parlament fără majoritate artificială pentru un singur partid, un aşa numit hung parliament.
Pentru a încuraja un hung parliament în premieră s-au născut câteva campanii şi site-uri
speciale, cu scopul de a incuraja votul tactic înainte de alegerile din mai 2010, din intenţia de
a scapă în sfârşit de sistemul majoritar uninominal cu un singur tur care favorizează sistemul
bipartidist perfect.
Alegerile parlamentare din Regatul Unit din 6 mai 2010 s-au terminat cu un rezultat
foarte interesant pentru ţara care a inventat scrutinul majoritar uninominal: nici un partid nu a
obţinut majoritatea absolută. Pentru prima oară după 36 de ani, britanicii au ales o Cameră a
Comunelor fără majoritate confortabilă, asigurată de obicei de un sistem electoral în care
câştigătorul ia totul. Constituţional, premier poate fi liderul partidului care se bazează pe o
majoritate în Camera Comunelor, ori nici liderul Partidului Laburist, Gordon Brown, nici
liderul Partidului Conservator, David Cameron, nu s-au aflat în această situaţie. Conservatorii
au considerat că laburiştii au pierdut alegerile şi în consecinţă trebuie să predea guvernarea,
dar nici ei nu se găseau într-o poziţie mai solidă, dat fiind că o înţelegere cu liberal democraţii
– care cer insistent trecerea la sistemul electoral proporţional – părea improbabilă, iar
colaborarea cu ceilalţi deputaţi, în majoritate separatişti scoţieni, galezi sau irlandezi era
practic exclusă. Totuşi Conservatorii au optat în cele din urmă spre o alianţă cu Partidul
Liberal Democrat, Marea Britanie având astfel primul guvern de coaliţie de după cel de-al
doilea război mondial şi un bipartidism imperfect sau „două partide şi jumătate”. Condus de
David Cameron şi Nick Clegg, noul guvern liberal-conservator este în mare măsură un mariaj
politic tactic, de conjunctură, impus pe fondul peisajului electoral validat de alegerile generale
din 6 mai130. Departe de a fi o alianţă naturală, cu filozofii mai degrabă antitetice, decât
convergente, coaliţia dintre conservatori şi liberali democraţi stă sub semnul pragmatismului.
Cu toate acestea, dincolo de faptul că asistăm la o coalizare condiţionată şi dictată de
momentul electoral se pare ca votul tactic acuzat de-a lungul timpului că favorizează sistemul
bipartidist perfect a fost folosit de această dată într-un mod diferit. Ce se va întâmpla în
continuare nu ştim dar cu siguranţă stabilitatea sistemului de partide britanic a fost afectată de
aceste ultime alegeri ce au deschis drumul spre multipartidism.

Bibliografie:

129
Jurg Steiner, Op. cit. p. 59
130
www.adevarul.ro/international/foreign_policy/Marea_Britanie_un_guvern_cu_dubla_personalitate_0_260974
457.htm

112
1. G. Almond, G. Bingham Powell, Jr., Kaare Strom, Russell J. Dalton, Politica
comparată astăzi, Iasi: Institutul European, 2009
2. J. Blondel, Guvernarea comparată, Iaşi: Institutul European, 2009
3. Arend Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci
şi şase de ţări, Iaşi: Polirom : 2000
4. Yyves Meny, Politique Comparee. Les democraties Allemagne, Etats Units, France,
Grande Bretagne, Italie, Moonterestien, Paris, 1993;
5. Jurg Steiner, European Democracies, Third Edition, Longman Publisher,
6. Thomas Magstadt, Nation and Governments, Comparativ Politics in Regional
perspective, St. Martin’s Press, New York, 1994

113
 SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI TRANSNISTREAN:
POZIŢIILE PARTIDELOR POLITICE DIN REPUBLICA MOLDOVA
TRANSNISTRIAN CONFLICT SETTLEMENT: POLITICAL PARTIES POSITIONS IN
REPUBLIC OF MOLDOVA

Lect.sup.univ.dr. Igor Bucătaru,

Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, Republica Moldova
Coord.prog. Andrei Volentir,
Institutul de Studii Europene, Chişinău, Republica Moldova
Cercetator sup. Oleh Protsyk,
European Centre for Minority Issues, Flensburg, Germania

Abstract:
Policy issues related to the settlement of the Transnistrian conflict continue to occupy
a prominent place in the list of priorities of Moldovan political parties. The survey of party
elites (functionaries), which was conducted in the aftermath of the July 2009 parliamentary
elections, reveals that Transnistrian conflict-related issues receive higher importance marks
than groups of questions dealing with economy, culture, or national sovereignty issues.
Political parties that formed the governing coalition “The Alliance for European
Integration” after the July 2009 parliamentary elections - Liberal Democrat Party of
Moldova (PLDM), Liberal Party (PL), Democratic Party of Moldova (PDM), and the
Alliance “Our Moldova” (AMN) – are reported to have especially close positions on the
Transnistrian issues. This suggests the existence of a general consensus in the government on
conflict resolution approaches and provides grounds for cautious optimism about the degree
of coherence and consistency in coalition decision making in this important policy area.
Overall, seven parties investigated in this study tend to coalesce in two predictable groupings
in terms of their positioning on majority of policy issues, including the Transnistrian conflict
issues. One grouping includes Liberal Party (PL), Liberal Democratic Party of Moldova
(PLDM), the Alliance “Our Moldova” (AMN), Christian Democratic People’s Party (PPCD),
and Democratic Party of Moldova (PDM). The other includes Communist Party of the
Republic of Moldova (PCRM) and Social Democrat Party (PSD).
Keywords: political parties, party elites, national sovereignty, conflict resolution

Introducere

Articolul prezent este elaborat în baza unei cercetări sociologice efectuate de către un
grup de experţi din Republica Moldova şi Germania, cu sprijinul financiar al Misiunii
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) în Republica Moldova, în
problema poziţionării partidelor politice din Moldova vizavi de cele mai importante probleme
ale societăţii, inclusiv a soluţionării conflictului transnistrean. Articolul cuprinde sinteza a
unei părţi din problematica cercetată în baza intervievării funcţionarilor de partid.

Sinteza rezultatelor cercetării

Cercetarea sociologică efectuată în 2010 permite de a deduce importanţa majoră a

problemelor ce ţin de conflictul transnistrean pentru clasa politică din Republica Moldova.
Reglementarea conflictului şi instituirea formei de organizare politico-administrativă a

114
regiunii în componenţa Republicii Moldova, continuă să rămână o prioritate a guvernării,
indiferent de coloratura politică a acesteia.
O altă concluzie extrem de importantă se referă la constatarea existenţei unui consens
în rândul celor mai reprezentative partide politice din Republica Moldova asupra abordării
principalelor probleme legate de conflictul transnistrean. Rezultatele cercetării ne prezintă
pentru anul 2010 cele mai mici valori ale polarizării poziţiilor partidelor în problemele
conflictelor teritoriale, comparativ cu celelalte blocuri de chestiuni (ideologic, cultural,
economic). Situaţia din 2010 este una diferită de cea din 2006, când în problemele respective
exista o diferenţă de atitudine din partea partidelor, gradul de polarizare fiind unul cu mult
mai ridicat.
Partidele politice care au constituit coaliţia de guvernare „Alianţa pentru Integrare
Europeană” (AIE) în urma alegerilor anticipate din 29 iulie 2009 – Partidul Liberal Democrat
din Moldova (PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat din Moldova (PDM) şi
Alianţa „Moldova Noastră” (AMN) – conform rezultatelor generalizate ale cercetării,
manifestă o atitudine consensuală asupra problemelor ce ţin de conflictul transnistrean.
Constatare care inspiră încredere în consecvenţa, omogenitatea şi consecutivitatea politicilor
promovate la nivel de decizie politică de către toate componentele guvernării.
În baza rezultatelor cercetării se poate observa gruparea partidelor în două fracţiuni. Pe
de o parte este vorba de PDM, AMN, PLDM, Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) şi
PL, care de regulă deţin poziţii apropiate una de alta. De cealaltă parte este vorba despre
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi Partidul Social Democrat (PSD)
care deţin poziţii proxime în majoritatea problemelor.
O altă concluzie se referă la constatarea faptului că pentru anul 2010 în majoritatea
chestiunilor analizate poziţiile de extremă sunt deţinute pe de o parte de PCRM, iar de cealaltă
parte, de PL. Pentru anul 2006 aceste poziţii aparţineau blocului politic „Patria-Rodina-
Ravnopravie” (P-R-R) şi, respectiv, PPCD.

Metodologia cercetării

Chestionarea funcţionarilor de partid (cunoscută în literatura de specialitate sub

termenul de chestionarea elitelor partinice), deopotrivă cu chestionarea experţilor, reprezintă
două dintre cele mai des utilizate metode de evaluare a poziţiilor partidelor în subiectele
politice fundamentale ale concurenţei politice.
Chestionarea funcţionarilor de partid, care are drept scop determinarea detaliilor
poziţionării partidelor politice, se efectuează, de regulă, imediat după alegerile parlamentare.
Efectuarea sondajului anume în această perioadă sporeşte probabilitatea faptului că în
răspunsurile lor respondenţii vor reflecta mult mai adecvat toate nuanţele poziţionării
partidelor, întrucât escaladarea activismului politic, care însoţeşte alegerile, s-a produs relativ
recent. Chestionarea a fost realizată pe parcursul lunilor noiembrie 2009 – decembrie 2009,
adică la o distanţă de numai patru luni de la data când au avut loc ultimele alegeri
parlamentare.
Drept criteriu de selectare a formaţiunilor politice a servit scorul electoral al acestora,
înregistrat în cadrul ultimelor alegeri parlamentare din 29 iulie 2009. Am inclus în studiul
nostru partidele politice care au acumulat peste 2% din voturi131. În aceste condiţii, eşantionul
a cuprins şapte formaţiuni politice, în ordinea descrescătoare a rezultatelor electorale: Partidul
Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Partidul Liberal Democrat din Moldova
(PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat din Moldova (PDM), Alianţa „Moldova

131
Deşi PPCD şi PSD au acumulat cu puţin sub 2% din voturile alegătorilor la alegerile parlamentare anticipate
din 29 iulie 2009, ele au fost, de asemenea, selectate pentru studiul nostru, deoarece sunt cele mai longevive
partide din sistemul politic moldovenesc şi au demonstrat activism pe tot parcursul dezvoltării acestuia.

115
Noastră” (AMN), Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) şi Partidul Social Democrat
(PSD). O succintă prezentare a acestor formaţiuni este dată în Anexă.
Numărul total al funcţionarilor de partid chestionaţi a constituit 109 persoane,
repartizaţi pe partide în felul următor: PCRM – 14; PLDM – 18; PL – 15; PDM – 15; AMN –
15; PPCD – 15; PSD – 16.
Eşantionul compus din 109 persoane este comensurabil cu numărul respondenţilor din
eşantioanele altor cercetări similare bazate pe chestionarea funcţionarilor de partid. O
cercetare relevantă, cea a lui Herbert Kitschelt şi a colegilor săi, s-a bazat pe un eşantion de
100–135 de respondenţi pentru fiecare din ţările est-europene incluse în cercetarea lor132.
Raportat la numărul organizaţiilor locale de partid care este dependent de mărimea populaţiei
ţării, eşantionul nostru a inclus chiar un număr mai mare de respondenţi decât eşantioanele
create de Herbert Kitschelt pentru Bulgaria, Cehia, Polonia şi Ungaria. Proporţional
numărului organizaţiilor locale de partid, eşantionul nostru a fost, de asemenea, mai mare
decât eşantionul care a cuprins 360 de respondenţi, utilizat de Kitschelt şi Smyth la cercetarea
sistemului de partide din Rusia133.

1. Forma structurii de stat

Iniţiativa de modificare a structurii de stat a Republicii Moldova (de la forma unitară

la cea federală) s-a conturat după venirea la putere a PCRM în anul 2001. Această iniţiativă
era examinată ca una dintre căile de soluţionare a conflictului transnistrean, precum şi ca un
mecanism de reintegrare a regiunii transnistrene. Schimbarea formei structurii de stat din
unitară în federativă s-a dovedit a fi o propunere controversată, care a provocat o reacţie
negativă în mai multe pături ale societăţii moldoveneşti. Iniţiativa dată nu a atins rezultate
semnificative în procesul de soluţionare a conflictului şi, către finele primului mandat de
guvernare a PCRM (2001-2005), ea şi-a pierdut din actualitate. Cu toate acestea, însă, unii
experţi internaţionali au continuat să susţină că un anumit model al sistemului constituţional
federal cu o partajare a prerogativelor de putere, mai echilibrată decât cea propusă în „planul
Kozak” în anul 2003, ar putea constitui o bază pentru reintegrarea Republicii Moldova134.
Eşuarea semnării „planului Kozak”, propus de autorităţile Federaţiei Ruse, privind
soluţionarea conflictului transnistrean prin federalizarea Republicii Moldova, a reprezentat
momentul de cotitură în modificarea poziţiei conducerii Republicii Moldova pe problema
dată135. Datele din fig. 1 ne indică asupra faptului că atât în 2006, cât şi, în special, în 2010
clasa politică moldovenească, în majoritatea sa, optează categoric pentru forma unitară de
organizare a structurii de stat.
Rezultatele poziţionării partidelor prin prisma autoevaluării (aprecierea poziţiei
partidului doar de către funcţionarii săi) pentru anul 2010 ne permit să deducem o stare de
consens în chestiunea caracterului unitar al structurii de stat printre cele mai reprezentative
partide politice ale momentului. Gradul de polarizare a poziţiilor partidelor este unul extrem
de mic. Mai mult chiar, componentele coaliţiei de guvernare formate după alegerile anticipate
din 29 iulie 2009 – PLDM, PL, PDM şi AMN – se situează pe poziţiile situate între valorile
8,9 şi 9,9 ale scalei. Dar şi cea mai importantă formaţiune de opoziţie, PCRM deţine o
poziţionare favorabilă caracterului unitar al statului.
132
Herbert Kitschelt, Z. Mansfeldova, R. Markowski, and G. Toka. Post-communist party systems competition,
representation and inter-party cooperation, Cambridge.:Cambridge University Press, 1999.
133 H. Kitschelt, and R. Smyth. Programmatic Party Cohesion in Emerging Postcommunist Democracies:
Russia in Comparative Context. Comparative Political Studies 35:12-28, 2002.
134
Hill W. Mi ne mojem prinimati takie krainosti kak unitarnoe gosudarstvo ili konfederatsia. În: Moldavskie
Vedomosti, nr. 53 (853), 14 iulie 2006.
135
Boţan Igor, Efectele “planului Kozak”. În : Comentarii politice, http://www.e-
democracy.md/comments/political/200312031/ (accesat la 11.12.2009).

116
Fig. 1. Forma structurii de stat: federaţie versus stat unitar
2010
PCRM PDM
PPCD PL
7,2
8,9 9,7 9,9
■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▼▲▬▬▬▬▬▲▼▲▼▲
■
1 7 9,3 9,8
10
PSD
PLDM AMN

2006

PCRM PSL PDM

AMN PPCD
6,3 7,7 8,4
9,6 9,9
■▼▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▬▲▬▼▲▬▬▲▬▲
■
1 1,2 8,1
10
P-R-R
PSD

1 – federaţie
10 – stat unitar

Comparativ cu anul 2006, din punctul de vedere al autoevaluării, poziţiile partidelor

pentru anul 2010 sunt mai focalizate pe ideea statului unitar. În 2006 viziunile partidelor erau
mai dispersate. Plus la aceasta, exista blocul politic P-R-R136 – care se poziţionau distinct de
celelalte partide, optând pentru federalizarea Republicii Moldova, în calitate de modalitate de
soluţionare a conflictului transnistrean. Către anul 2010, însă, acest bloc politic s-a dispersat,
o parte din lideri regăsindu-se pe listele de candidaţi ale PCRM pentru ambele scrutine
parlamentare din 2009. Fapt ce nu a modificat însă radical poziţia comuniştilor în chestiunea
dată.
Merită o atenţie aparte cazul PSD. Se observă o modificare substanţială a poziţiei
partidului în direcţia acceptării federalizării Republicii Moldova drept modalitate reală de
soluţionare a conflictului transnistrean. Per ansamblu, reieşind din datele de mai sus, reiterăm
opţiunea clasei politice pentru caracterul unitar al statului Republica Moldova. Aceasta, în
mare parte, din cauza că după experienţa nereuşită a tratativelor privind definitivarea şi
semnarea „planului Kozak”, în societatea moldovenească există starea de suspiciune că o
eventuală federalizare a Republicii Moldova ar semnifica dezintegrarea şi lichidarea statului.

2. Statutul Transnistriei

136
Blocul politic „Patria-Rodina-Ravnopravie” (P-R-R) era compus din: Partidul Socialiştilor „Patria-Rodina” şi
Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”.

117
 Subiectul privind caracterul autonomiei a avut drept scop să clarifice poziţiile
partidelor referitoare la eventualul statut al Transnistriei, în caz că diferendul ar fi fost
soluţionat prin acordarea regiunii a unui statut special în cadrul statului unitar reîntregit.
Punctele extreme ale scalei de 10 puncte, pe marginea acestui subiect, au fost stabilite
ca preferinţe pentru o autonomie largă sau una limitată a regiunii transnistrene. Decizia
autorilor de a utiliza o formulare simplă a celor două alternative a fost motivată prin dorinţa
de a evita definiţii complicate a posibilelor modele de autonomie, deoarece astfel de noţiuni ar
necesita cunoştinţe de specialitate vaste din partea respondenţilor intervievaţi.
Analiza datelor înserate în fig. 2 ne permite să observăm că plasamentul partidelor
politice sunt mai dispersate, mai polarizate, comparativ cu datele din fig. 1. Poziţiile partidelor
denotă o variaţie între valorile 4,6 (PCRM) şi 8,8 (PL). Comparativ cu situaţia din 2006 când
poziţiile de extremă le ocupau P-R-R (1,1 p.) şi PPCD (9,3 p.), în 2010 poziţiile partidelor
politice exprimate de către funcţionarii săi au devenit mai moderate şi mai puţin dispersate. În
concluzie, pentru anul 2010, reieşind din rezultatele grafice prezentate în fig.2 putem admite
ipoteza că, chiar dacă majoritatea partidelor (inclusiv, toate componentele coaliţiei de
guvernare AIE) optează pentru un grad limitat al autonomiei, poziţiile lor nu sunt, totuşi, de
natură radicală, ci, dimpotrivă – conciliantă, ceea ce poate însemna că partidele lasă loc pentru
tratative şi negocieri.
Din comparaţia poziţiilor partidelor pentru anii 2006 şi 2010 putem observa că pentru
cea mai mare parte a formaţiunilor politice (din cele care au rămas active în această perioadă),
şi anume, PPCD, AMN şi PSD, este specifică mişcarea spre opţiunea autonomie largă. În
cazul PCRM mişcarea este una inversă – spre limitarea autonomiei. În pofida acestui fapt,
PCRM continuă să rămână partidul care optează cel mai activ pentru o autonomie largă, din
rândul partidelor incluse în eşantion.

Fig. 2. Statutul Transnistriei: autonomie largă versus autonomie limitată

2010
PCRM PDM PPCD PL
4,6 7,2 8,3 8,8
■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▼▬▬▬▬▬▬▬▼▲▬▬▬▲▼▲▬▬▬▬
▬■
1 5,1 7,2 8,7
10
PSD AMN PLDM

2006

PCRM PDM PSL

PPCD
3,7 6,7 7,9
9,3
■▼▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▼▬▲▼▬▬▬▬▲
▬■
1 1,1 7,5
8,3 10
P-R-R PSD AMN
1 – autonomie largă
10 – autonomie limitată

118
 La moment, în societatea moldovenească nu există un consens în privinţa chestiunii
statutului Transnistriei. Şi aceasta în condiţiile în care de mai multă vreme în societate se
poartă discuţii publice despre statutul de autonomie în cadrul unui stat unitar. O parte a clasei
politice consideră că unica soluţie de a integra regiunea transnistreană este acordarea unei
autonomii cât mai largi în cadrul statului unitar Republica Moldova, iar alţi politicieni sunt de
părere că prin acordarea de autonomie largă ar putea fi periclitată existenţa statului Republica
Moldova.

3. Caracterul conflictului transnistrean

Fig. 3. Caracterul conflictului transnistrean: conflict etnic versus conflict regional

2010
PDM
PCRM PL PPCD
8,2 8,6
8,8 9,6
■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▼▲▼▼▲▬▬▲
■
1 8,5 8,7
8,8 10

PSD AMN PLDM

2006
PCRM PDM
PPCD

8,7 9,2 9,7

■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▼▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▼▲▼▼▬
▲■
1 3,5
9,2 9,3 9,5 10
P-R-R
AMN PSL PSD
1 – conflict etnic
10 – conflict regional

Chestiunea cu privire la caracterul conflictului transnistrean a fost inclusă în chestionar

cu scopul de a identifica poziţiile funcţionarilor de partid şi cele ale experţilor vizavi de natura
etnică sau politico-administrativă a conflictului din stânga Nistrului. Alternativele propuse în
calitate de puncte extreme ale scalei de la 1 la 10 sunt: conflict etnic şi conflict regional. În
primul caz, se are în vedere situaţia ipotetică, conform căreia conflictul de pe Nistru s-ar fi
declanşat în rezultatul relaţiilor tensionate între reprezentanţii naţiunii titulare şi cei ai
minorităţilor naţionale ce locuiesc în stânga Nistrului. În al doilea caz, la baza conflictului s-ar
situa confruntarea dintre autorităţile centrale ale Republicii Moldova şi elitele regionale din
zona transnistreană, în vederea departajării puterii politice în regiune.
Specific pentru subiectul în cauză este, întâi de toate, nivelul extrem de mic al
polarizării poziţiilor partidelor pentru anul 2010. În acest sens, în problema caracterului
conflictului transnistrean, asistăm la cele mai apropiate poziţionări din toate chestiunile
cercetate în acest bloc tematic. Poziţiile partidelor variază între 8,2 puncte (PDM) şi 9,6

119
 puncte (PPCD). Repartizarea partidelor pe scala caracteristică anului 2006, repetă practic în
totalmente situaţia din 2010, cu excepţia P-R-R.

4. Formatul de negocieri

Din momentul declanşării procesului de negocieri cu privire la soluţionarea

conflictului transnistrean (după încheierea fazei militare a acestuia) a fost adoptat formatul
cunoscut ca „3+2”. Pe lângă Republica Moldova şi regiunea separatistă transnistreană,
formatul includea în calitate de mediatori: OSCE, Federaţia Rusă şi Ucraina. Începând cu anul
2005 la negocieri în calitate de observatori au fost cooptaţi reprezentanţi ai Uniunii Europene
(UE) şi Statelor Unite ale Americii (SUA).
La baza acestor schimbări s-a situat ideea că formatul „3+2” i-ar favoriza pe liderii de
la Tiraspol, pornind de la premisa că acestea se bucurau de sprijinul Federaţiei Ruse, care,
practic, domina procesul de negocieri. Includerea oficială în formatul de negocieri în anul
2005 a UE şi SUA în calitate de observatori, în opinia majorităţii observatorilor din Republica
Moldova, nu a schimbat percepţia generală a dominaţiei ruse. Alternativa propusă de un şir de
politicieni de seamă şi experţi din Moldova, prevede acordarea UE şi SUA a statutului de
participanţi cu drepturi depline în cadrul negocierilor.
Pe de altă parte, însă, după desfăşurarea în primăvara anului 2009 a aşa-numitelor
consultări preliminare între reprezentanţii Federaţiei Ruse, Republicii Moldova şi ai
autorităţilor secesioniste din regiunea transnistreană, şi-au făcut apariţia adepţii introducerii
unui nou format: „2+1”. Acest format, în opinia unora, ar fi în măsură să asigure un grad mai
înalt de operativitate a procesului de negocieri în virtutea unui număr mic de componente.
Prin introducerea subiectului în cauză în chestionar s-a urmărit identificarea poziţiilor atât ale
clasei politice din Republica Moldova, cât şi ale experţilor în problema dată, extrem de
importantă pentru finisarea procesului de negocieri.
Amplasarea partidelor pe scala de la 1 la 10 conform autoevaluării funcţionarilor de
partid pentru anul 2010, reliefată în fig. 4, atestă faptul că clasa politică este favorabilă lărgirii
formatului de negocieri. Poziţiile lor, însă, sunt dispersate între valorile de 5,6 (PCRM) şi 9,7
puncte (PL). Opţiunile, în marea lor parte, sunt moderate, fiind orientate mai mult spre centrul
decât spre extrema scalei. Trei componente ale coaliţiei de guvernare (AIE) – AMN, PLDM,
PL – se situează în apropiere de alternativa lărgirea formatului. Şi doar cea de a patra
formaţiune din Alianţă – PDM – se află mai aproape de centrul scalei. Poziţia deţinută de
PCRM ar putea fi explicată prin dorinţa acestei formaţiuni de a păstra formatul actual, ce ar
presupune pentru UE şi SUA doar un rol de observatori.
Comparativ cu anul 2006, partidele „s-au mişcat”, în majoritatea lor, puţin spre centrul
scalei de la lărgirea formatului spre îngustarea formatului. Mişcarea în cauză însă este extrem
de nesemnificativă pentru a înainta concluzii privind modificări de substanţă în opţiunea
partidelor politice reprezentative de pe eşichierul politic al Republicii Moldova în problema
formatului de negocieri privind soluţionarea conflictului transnistrean. Explicaţia tendinţelor
observate se regăseşte în faptul că anume în momentul efectuării cercetării sociologice din
2005-2006, subiectul lărgirii formatului de negocieri prin cooptarea UE şi SUA a fost de o
actualitate politică mare, fiind printre cele mai discutate chestiuni ale momentului. Către
2010, însă, problema în cauză şi-a pierdut din actualitatea iniţială, în mare parte din cauza
suspendării procesului de negocieri, cât şi datorită lipsei unor progrese substanţiale în acest
proces.

Fig. 4. Formatul negocierilor: limitarea numărului participanţilor (3+2, 2+1) versus

lărgirea formatului (7)

120
 2010
PCRM PDM AMN PPCD
PL
5,6 6,8 8,2 8,9
9,7
■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▲▬▼▬▬▬▬▲▬▼▲▬▬▬▲
■
1 7,3 8,9
10
PSD PLDM

2006

P-R-R PCRM PDM

AMN PPCD
1 7,1 8,2
9,3 9,7
▲▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▲▼▬▬▬▲▼▲■
1 8,5 9,5
10
PSD PSL

1 – limitarea numărului de participanţi (3+2, 2+1)

10 – lărgirea formatului (7)

În concluzie, putem afirma că elita politică conducătoare actuală din Republica

Moldova optează pentru relansarea procesului de negocieri privind soluţionarea conflictului
transnistrean în condiţiile lărgirii formatului, prin acordarea de drepturi depline de mediatori
pentru UE şi SUA.

5. Prezenţa militară rusă în zona nistreană

Prin prezenţa militară rusă în regiune autorii studiului au avut în vedere, pe de o parte
– misiunea rusă de pacificare, iar pe de alta – Grupul Operativ al Trupelor Ruse (GOTR)
dislocate în regiunea transnistreană. Respondenţii urmau să se pronunţe asupra caracterului
acestei prezenţe, dacă ea reprezintă un factor stabilizator sau dimpotrivă, destabilizator.
Conform rezultatelor autoevaluării poziţiilor de către respondenţii partinici pentru anul
2010, majoritatea partidelor (5 partide din 7) consideră, destul de categoric, că prezenţa
militară rusă pe teritoriul regiunii estice a Republicii Moldova este una destabilizatoare
(amplasări cuprinse între gradaţiile 8,8 şi 10 puncte). Este de reţinut faptul că din acest grup
fac parte toate cele patru partide politice de guvernământ. Drept dovadă a celor observate în
urma cercetării sociologice ne servesc şi demersurile oficialilor moldoveni de la sfârşitul
anului 2009 privind înlocuirea forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu o misiune de
observatori civili internaţionali137.

Fig. 5. Prezenţa militară rusă în regiune: factor stabilizator versus factor destabilizator

137
Noua putere de la Chişinău vrea sprijinul UE în vederea scoaterii forţelor ruseşti de menţinere a păcii din
Transnistria. 01.10.2009. În: http://www.financiarul.ro/2009/10/01/noua-putere-de-la-chisinau-vrea-sprijinul-ue-
in-vederea-scoaterii-fortelor-rusesti-din-transnistria/ (accesat 23.04.2010)

121
 2010
PCRM PDM PPCD
PL
6,0
8,8 9,5 10
■▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▼▬▬▬▬▬▲▬▼▬▲
▼▲
1 7,2
9,2 9,6 10
PSD
AMN PLDM

2006

PCRM AMN
PPCD
6,9 8,7
10
■▬▼▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▲▬▬▬▬▬▼▲▼▬▬▬
▼▲
1 1,3
8,6 8,9 9,7 10
P-R-R
PSD PDM PSL
1 – factor stabilizator
10 – factor destabilizator

Pe poziţii deosebite, mai aproape de centrul axei, se plasează PCRM (6,0) şi PSD
(7,2). Amplasarea PCRM în zona de centru a axei, determină o viziune neutră a formaţiunii în
problema aprecierii rolului prezenţei militare a Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii
Moldova. În opinia autorilor, drept explicaţie poate servi lipsa intenţiei în cazul comuniştilor
de a-şi poziţiona partidul într-o postură care ar „deranja” oficialităţile Federaţiei Ruse. Drept
argument este şi faptul că PCRM a încercat să „absoarbă”, prin lista sa de candidaţi pentru
cele două scrutine parlamentare din 2009, cele mai reprezentative forţele politice filoruse de
pe eşichierul politic moldovenesc.
Un alt moment ce trebuie accentuat din analiza fig. 5 ţine de comparaţia poziţionării
partidelor pentru anii 2006 şi 2010. Partidul ce a înregistrat cele mai mari schimbări de
plasament este PCRM. Explicaţia se sprijină pe faptul că în perioada efectuării primei
cercetări sociologice (2005-2006) Republica Moldova (guvernată atunci de PCRM) întreţinea
relaţii interstatale tensionate cu Federaţia Rusă. Către anul 2010, însă, PCRM a depus toate
eforturile pentru a-şi restabili imaginea de partid-prieten al Rusiei.

Anexă. Partidele politice din Republica Moldova: prezentare de sinteză

1. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) – partid politic aflat la

guvernare în Republica Moldova pe parcursul anilor 2001 – 2009. La alegerile parlamentare
anticipate din 29 iulie 2009 PCRM a obţinut 48 de mandate de deputat, însă nu a reuşit să
creeze o alianţă de guvernare cu cel puţin unul din celelalte partide parlamentare, fiind nevoit
să treacă în opoziţie.

122
 Congresul de constituire a PCRM a avut loc la 22 octombrie 1993. Partidul se
declarase succesor al Partidului Comunist din Moldova, scos în afara legii în 1991, ca rezultat
al puciului comunist de la Moscova din 19-21 august 1991. Primele alegeri la care participă
comuniştii moldoveni sunt cele locale din 1995. Ulterior, PCRM a luat parte la toate
scrutinele organizate în Republica Moldova (parlamentare, prezidenţiale, locale). În
Parlament PCRM este prezent din 1998. Punctul culminant al succesului electoral al
comuniştilor l-a constituit anul 2001, când au câştigat detaşat alegerile parlamentare (obţinând
71 mandate de deputat din totalul de 101) şi cele prezidenţiale.
PCRM este un partid situat pe stânga eşichierului politic. Ideologia oficială a
partidului a suferit modificări esenţiale în rezultatul Congresului VI al PCRM din 15 martie
2008, când de la comunismul de tip marxist-leninist sau „ortodox”, s-a trecut la unul de tip
nou, european, „postindustrial”.
Liderul fondator şi actual al partidului este Vladimir Voronin (născut – 25 mai 1941),
ales şi în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova pentru două mandate consecutive (2001,
2005).
2. Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) – partid politic fondat în ajunul
anului electoral 2009. În urma alegerilor parlamentare anticipate din 29 iulie 2009 PLDM a
obţinut al doilea scor electoral, fiindu-i repartizate 18 mandate de deputat. În urma
negocierilor cu celelalte partide parlamentare (exceptând PCRM) liberal-democraţii au intrat
în coaliţia de guvernare, numită – Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE).
Congresul de constituire a PLDM s-a desfăşurat în data de 8 decembrie 2007. PLDM a
participat la alegerile parlamentare din 2009, precum şi au fost implicaţi în calitate de partid
parlamentar la alegerile pentru funcţia de Preşedinte a Republicii Moldova, din acelaşi an.
PLDM este un partid de centru-dreapta cu doctrină populară europeană modernă.
Valorile de care se conduce partidul sunt: libertatea, egalitatea, responsabilitatea,
individualismul şi solidaritatea.
Fondatorul PLDM şi preşedintele actual al formaţiunii este Vlad Filat (născut - 6 mai
1969). La 25 septembrie 2009 prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova este numit în
funcţia de Prim-ministru.
3. Partidul Liberal (PL) – partid politic ce anterior nu a avut prezenţă parlamentară,
însă a cărui scor electoral la nivel naţional a crescut semnificativ în cadrul ultimilor campanii
electorale din 2009 pentru alegerile în Parlamentul Republicii Moldova. În rezultatul
alegerilor parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, PL a acumulat al treilea scor electoral,
valorificat prin 15 mandate de deputat. PL face parte din Alianţa pentru Integrare Europeană,
coaliţie de guvernare formată în urma alegerilor parlamentare anticipate din 29 iulie 2009.
PL este succesorul de drept al Partidului Reformei, formaţiune a cărei conferinţă de
constituire s-a desfăşurat în data de 5 septembrie 1993. Schimbarea denumirii din Partidul
Reformei în Partidul Liberal s-a produs la Congresul formaţiunii din 24 aprilie 2005. Partidul
participă la alegerile parlamentare şi la cele locale, începând cu anii 1994, şi respectiv, 1995.
Succesele, însă, au fost destul de modeste. Cele mai importante scoruri electorale au survenit
în ultimii ani şi anume: în 2007 candidatul PL – Dorin Chirtoacă, vice-preşedintele partidului,
este ales în funcţia de primar general al municipiului Chişinău; iar în 2009, PL devine partid
parlamentar.
PL este un partid cu doctrină liberală care se identifică cu dreapta politică. Valorile
partidului sunt: libertatea individuală, egalitatea şanselor, proprietatea privată, statul minimal
etc.
Preşedinte al Partidului Liberal este Mihai Ghimpu (născut - 19 noiembrie 1951). La
28 august 2009 Mihai Ghimpu este ales preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, iar
din data de 11 septembrie 2009 exercită interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii
Moldova.

123
 4. Partidul Democrat din Moldova (PDM) – este un partid politic de tradiţie ce a
reuşit să obţină statutul de parlamentar în cadrul ultimilor alegeri, în mare parte, datorită
autorităţii şi carismei noului lider al acestuia – Marian Lupu. PDM deţine 13 mandate şi face
parte din coaliţia de guvernare – Alianţa pentru Integrare Europeană. Preşedintele partidului a
fost candidatul AIE pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova.
În conformitate cu programul politic al partidului, PDM este o formaţiune de centru-
stânga ce îmbrăţişează doctrina social-democrată. Valorile programatice ale partidului sunt:
solidaritatea socială, echitatea socială, oportunităţi şi drepturi egale, protejarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
PDM a fost fondat în data de 8 februarie 1997. Denumirea de origine – Mişcarea
pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă. Partidul s-a bucurat de prezenţă în legislativ între
1998-2001 şi 2005-2009. După eşecul partidului de la alegerile parlamentare din 5 aprilie
2009, precum şi în virtutea părăsirii Partidului Comuniştilor de către Marian Lupu, la 19 iulie
2009 în cadrul lucrărilor celui de al VI Congres extraordinar al PDM are loc alegerea lui
Marian Lupu în calitate de preşedinte a Partidului Democrat.
Fondatorul Partidului Democrat şi preşedintele de onoare al formaţiunii este Dumitru
Diacov. Preşedintele actual al Partidului Democrat este Marian Lupu (născut – 20 iunie 1966).
5. Alianţa „Moldova Noastră” (AMN) – este un partid politic parlamentar ce a
acumulat, în urma alegerilor parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, 7 mandate de deputat.
AMN face parte din Alianţa pentru Integrare Europeană.
Doctrina oficială a partidului este social-liberalismul. Valorile partidului sunt:
libertatea, responsabilitatea, solidaritatea, naţiunea, Europa.
Alianţa „Moldova Noastră” a fost constituită la 19 iulie 2003, în rezultatul fuzionării
mai multor formaţiuni, cu scopul unificării forţelor de opoziţie anticomunistă. În 2005 AMN a
reprezentat principalul partid de opoziţie. Actualmente partidul trece printr-un proces dificil
de reconfigurare a poziţionării şi rolului său pe eşichierul politic moldovenesc.
Fondatorul AMN şi preşedintele actual al partidului este Serafim Urechean (născut la
2 februarie 1950).
6. Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) – este formaţiunea social-politică
succesoare a Frontului Popular din Moldova – mişcare anticomunistă principală din perioada
mişcării de eliberare naţională (1988-1991). În urma scrutinelor parlamentare desfăşurate pe
parcursul anului 2009 (5 aprilie şi 29 iulie) PPCD nu a reuşit să acceadă în Parlament.
Doctrina partidului este creştin-democraţia. Valorile promovate de PPCD sunt:
responsabilitatea, subsidiaritatea, solidaritatea, dreptatea, drepturile omului.
Frontul Popular s-a constituit în data de 20 mai 1989. PPCD este partidul care din
momentul participării FPM la alegerile parlamentare din 1990 şi până în 2009 a fost prezent
în toate legislaturile parlamentare. Începând cu 1994, însă, scorul electoral al formaţiunii a
fost unul modest, de 9-10%. Evoluţia creştin-democraţilor moldoveni se reflectă în
succesiunea: Frontul Popular din Moldova (1989) → Frontul Popular Creştin Democrat
(1992) → Partidul Popular Creştin Democrat (1999).
Preşedinte al PPCD este Iurie Roşca (născut – 31 octombrie 1961) ales în această
funcţie în 1994. Liderii anteriori ai formaţiunii au fost: Ion Hadârcă (din 1989) şi Mircea Druc
(din 1992).
7. Partidul Social Democrat (PSD) – partid politic extraparlamentar ce a participat
atât la alegerile din 5 aprilie, cât şi la cele din 29 iulie 2009, însă nu a reuşit să treacă de
pragul electoral. De altfel, specific pentru PSD este că a participat la toate scrutinele
parlamentare desfăşurate din 1994 însă nici o dată nu a reuşit să acceadă în Parlament.
Doctrina partidului este social-democraţia. Valorile promovate de partid sunt: şanse
egale, dreptate socială, solidaritate, economie de piaţă socială, libertate.

124
 Conferinţa de constituire a PSD a avut loc în data de 13 mai 1990 (denumirea iniţială
Partidul Social Democrat din Moldova (PSDM)). Pe 22 decembrie 2007 are loc Congresul de
unificare a PSDM şi Partidului Democraţiei Sociale (PDS), în urma căruia s-a constituit PSD.
Fondatori ai PSD (în varianta iniţială - PSDM) au fost Alexandru Coşelev, Oazu
Nantoi şi Ion Negură. Preşedinţi ai partidului au mai fost: Anatol Ţăranu, Oazu Nantoi, Ion
Muşuc, Eduard Muşuc, Dumitru Braghiş. Preşedintele actual al PSD este Victor Şelin, ales la
Congresul partidului din aprilie 2010.

Bibliografie

1. Boţan I. Efectele “planului Kozak”. În: Comentarii politice, http://www.e-

democracy.md/comments/political/200312031/ (accesat la 11.12.2009).
2. Hill W. Mi ne mojem prinimati takie krainosti kak unitarnoe gosudarstvo ili
konfederatsia. În: Moldavskie Vedomosti, nr. 53 (853), 14 iulie 2006.
3. Kitschelt H., Mansfeldova Z., Markowski R., and G. Toka. Post-communist party
systems competition, representation and inter-party cooperation. Cambridge: Cambridge
University Press, 1999.
4. Kitschelt H., Smyth R. Programmatic Party Cohesion in Emerging Postcommunist
Democracies: Russia in Comparative Context. Comparative Political Studies 35:12-28, 2002.
5. Noua putere de la Chişinău vrea sprijinul UE în vederea scoaterii forţelor ruseşti de
menţinere a păcii din Transnistria. 01.10.2009. În:
http://www.financiarul.ro/2009/10/01/noua-putere-de-la-chisinau-vrea-sprijinul-ue-in-
vederea-scoaterii-fortelor-rusesti-din-transnistria/ (accesat 23.04.2010).
6. Protsyk O., Bucataru I., Volentir A. Competiţia partidelor în Moldova. Ideologie,
Organizare internă şi Abordarea conflictelor etno-teritoriale. –Chişinău: CEP USM, 2008.
7. Protsyk O., Bucataru I., Volentir A. Отношение политических партий и
экспертного сообщества Молдовы к проблеме приднестровского конфликта. //
Приднестровье в макрорегиональном контексте черно-морского побережья: сборник
статей (науч. ред. К. Мацузато). / Sapporo: Slavic Research Center, Hokkaido University,
2008, p.99-138.
8. Мошняга В., Турко Т. Институционализация политических партий в Молдове:
взгляд изнутри (на примере ПКРМ). MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). –
nr.1 (XLVIII), 2010. - Chişinău: CEP USM, 2010. p.47-68.

125
 ASPECTE ALE ECHITĂŢII SOCIALE ÎN
SOCIETATEA MOLDOVENEASCĂ
ASPECTS OF SOCIAL EQUITY IN THE MOLDOVAN SOCIETY

Conf.univ.dr. Iulia Gorincioi

Facultatea Relaţii Internaţionale,
Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract:
In the article “Aspects of social equity in the Moldovan society“ the author tries to
clarify not only the theoretical aspects of the problem of social equity, but also makes an
objective analysis of the current situation of the Moldovan society.
Making a dialectical analysis of the evolution of the democratic transformations of the
Republic of Moldova, the author differentiates problems and also successes of this process.
He assures conclusions by statistical figures. So in this article he introduces the dialectic of
evolutions of imperious problems as the fight against the corruption and against
unemployment, minimize poverty etc.
Keywords: social equity, dialectical analysis, statistical figures, corruption,
unemployment, poverty

Aşa cum ne-o demonstrează istoria gîndirii politice, noţiunea echităţii sociale se schimbă
după timp, suferind numeroase interpretări odată cu apariţia de noi şi noi teorii politico-
filosofice.138 Totodată, şi fiecare individ are propria viziune asupra ceea ce este echitabil. În
funcţie de nivelul de erudiţie la care a ajuns individul, de regimul politic şi societatea în care
trăieşte şi de propriile interese, indivizii percep diferit noţiunea de echitate socială. Totuş,
odată cu epoca modernă, echitatea socială începe a fi concepută ca un mijloc prin care se
realizează o coeziune socială, nu în sensul uniformizării indivizilor şi societăţii în ansamblu,
ci în sensul participării active şi responsabile la procesele şi mecanismele democratice din
societate cu scopul ca fiecare persoană să-şi realizeze la maxim posibil dezideratele spre care
aspiră. Este vorba despre generarea unui cadru de acţiune în care egalitatea de şanse, prin
diversele sale dimensiuni să primeze în multiplele accesări de servicii publice.
Altfel spus, începănd cu modernitatea şi în special în perioada contemporană, echitatea
socială înseamnă promovarea şi implimentarea în practică a unor înalte standarde privind
calitatea vieţii pentru populaţia ţării, libertatea fiecărui cetăţean de oprimare şi umilire, de
sărăcie şi foame, de frica de şomaj, boli, etc. Ea se axează pe drepturile omului, bazăndu-se
pe sentimentele sociale ale umanităţii şi regulile morale ce privesc mai direct esenţa bunăstării
generale, reguli ce sunt mai obligatorii decît orice alte reguli pentru îndrumarea vieţii 139 .
În a doua jumătate a secolului al XX-lea J.Rawls, avansînd abordarea echităţii sociale în
sensul evoluţiei aspiraţiilor umane, formulează principiile dreptăţii 140:
(1) fiecare persoană are un drept egal la cel mai larg sistem de libertăţi egale de bază,
compatibil cu un sistem similar de libertăţi pentru toţi ceilalţi;
(2) inegalităţile sociale şi economice trebuie să fie astfel încât:

138
Gîndirea politică occidentală începănd cu Platon îşi modifică de la un gînditor la altul conceperea echităţii
sociale în dependenţă de scopul urmărit. Gînditorii antici socotiau echitabilă chiar şi existenţa sclaviei, ceea ce
denotă caracterul ei istoric.
139
John Stuart Mill, Despre Libertate. - Bucureşti , Editura Humanitas , 2005, p.30
140
A se vedea : în vol. A.Miroiu, Introducere în filosofia politică.- Editura Polirom, Iaşi, 2009;

126
 (2) a. să asigure cel mai mare beneficiu pentru cei mai puţin avantajaţi membri ai
societăţii;
(2) b. funcţiile şi poziţiile să fie deschise tuturor în condiţii de egalitate echitabilă de
şanse.
Jh.Rawls nu sugerează o uniformizare a întregii comunităţi, ci o acordare de şanse sau
oportunităţi pentru cei care posedă capacităţi şi demonstrează performanţe, dar nu posedă
mijloace. Este drept ca o persoană să-şi urmărească dezideratul, dacă prin acţiunea sa va
favoriza realizarea dezideratelor altor persoane. Totodata, Jh. Rawls admite situaţii de
inegalitate în favoarea unor membri ai comunităţii în baza cărora ceilalţi membri ai
comunităţii sunt avantajaţi. Conform acestui considerent sunt permise inegalităţile care prin
beneficiile şi răspunderile întreprinse avantajează pe alţii. În această perspectivă se înscrie
prestigiul, obligaţia de a plăti impozite, deţinerea de posturi şi funcţii, salariul, averea etc.
Această abordare pune accentul pe libertatea şi egalitatea în faţa alegerii. Astfel, echitatea
socială oferă posibilitatea de participare egală în procesul alegerii şi accesării unor poziţii
sociale în funcţie de capacităţile deţinute şi de categoriile sociale ale indivizilor. În acest sens,
echitatea socială nu reprezintă un panaceu pentru rezolvarea tuturor problemelor unei
societăţi, dar este o soluţie contractuală pentru sporirea coeziunii dintre actorii care participă
în procesul de alegere şi accesare a poziţiilor sociale.
În secolul XX democraţiei, care privea individul ca fiind valoare supremă, i se opunea
totalitarismul, avănd ca sursă de inspiraţie socialismul. Acesta critica capitalismul pentru
dezumanizarea omului transformat în marfă şi înstrăinarea lui de sine. Karl Popper, filosof
englez, aduce o critică acidă regimurilor totalitare în renumita sa lucrare Societatea deschisă
şi duşmanii ei, demonstrănd că democraţia este o formă de guvernare opusă oricărei forme de
totalitarism, chiar cea mai bună formă de guvernămănt care există. Demersul este extrem de
util pentru aspiraţiile statelor aflate în proces de tranziţie de la economiea planificată către
crearea unor economii de piaţă, competitive şi societăţi deschise, juste şi participative, cum
tinde să devină şi Republica Moldova.
La modul general, echitatea ne apare ca un criteriu moralo-etic fundamental pentru
compararea acţiunilor subiecţilor, în corespundere cu care se realizează remunerarea şi
aprecierea fiecăruia în forma unor sau altor consecinţe. 141 În calitatea unei funcţii sociale
fundamentale echitatea asigură proporţionalitatea, balansarea şi simetria acţiunilor mutuale
ale subiecţilor, controlează calităţile care propriu-zis formează şi constituie relaţiile sociale ca
atare. Ea este înţeleasă ca concordanţa dintre rolul sau funcţia practică care o are omul în
societate şi statutul lui social 142.
Lansarea şi implementarea reformelor economice şi politice în Moldova, urmate imediat
după destrămarea URSS, a avut loc în condiţii deosebit de dificile, care încă de la startul
tranziţiei au fost marcate nu numai de instabilitatea şi situaţia social-politică tensionată din
ţară, dezmembrarea teritorială a republicii (Transnistria) şi lipsa unei baze legislative perfecte,
dar şi de autodistrugerea rapidă a economiei, de întreruperea relaţiilor de producţie din spaţiul
ex-sovietic, de exodul de cadre calificate, de scumpirea materiilor prime şi resurselor
energetice importate, de pierderea pieţelor de desfacere etc. Acestea au provocat
deteriorarea catastrofală a nivelul de viaţă, expansiunea fenomenului de sărăcie şi generarea
unui întreg spectru de probleme sociale - de la prăbuşirea ratei creşterii naturale a populaţiei la
valori negative până la inechitatea flagrantă şi înstrăinarea socială a unor largi pături ale
societăţii, toate în ansamblu punănd amprenta pe conştiinţa politică a societăţii. Dacă în anul
2002, după 10 ani de tranziţie, s-a înregistrat o cotă de peste 40% din populaţie a persoanelor

141
Maliţev G. Soţialinaia spravedlivosti i pravo. - Moscvа, Mîsli, 1977 ; p.148
142
Ăkimov A. Spravedlivosti i soţialisticescoe pravo.- Leningrad : Leningradscogo Universiteta, 1980; p.28

127
aflate sub pragul absolut al sărăciei, în 2008 situaţia se meliorează foarte puţin, astfel că
fiecare al treilea rămăne sub pragul absolut al sărăciei.
Sărăcia, însă este o stare care se caracterizează prin lipsa de acces la bunurile materiale,
sociale şi morale, existente în societatea dată la un anumit moment şi în baza cărora se
formează sentimentele de inechitate socială, tensiune socială, disconfort social. Altfel
vorbind, sărăcia trebuie percepută nu numai ca o categorie economică, socio-psihologică dar
şi ca una politică. În acest context efectul cumulativ al costurilor sociale ale tranziţiei îşi
găseşte reflectarea în Indicele Dezvoltării Umane (IDU) calculat de ONU şi care înglobează o
sinteză a principalilor parametri sociali (demografie, învăţământ, sănătate şi standarde de
viaţă), constituind drept bază pentru analizele comparative internaţionale, care pentru
Republica Moldova a coborât de la 0,757 în 1992 la 0,689 în 1995, puţin ameliorându-se în
2000 (0,700) şi 2007 (0,733). Şi dacă în 1994, potrivit ratingului ONU după acest indicator,
Moldova se plasa pe locul 75 în lume, atunci în 1995 republica noastră a coborât pe locul 81,
în 1997 – pe locul 110, în 1999 şi 2000 pe locul 104 şi respectiv 102. În pofida ameliorării
neesenţiale a IDU în ultimii ani, Republica Moldova, totuşi, mai rămâne în grupul statelor cu
„nivel mediu al dezvoltării umane”. În prezent, Raportul Global al Dezvoltării Umane 2009:
Republica Moldova în contextul migraţiei internaţionale – câştiguri şi bariere de la 5
octombrie 2009 defineşte IDU egal cu 0,720, situînd Republica Moldova pe locul 117 dintr-
un total de 182 ţări, pentru care au fost făcute calculele 143. Potrivit acestui IDU, Moldova
ocupă penultimul loc în clasamentul ţărilor din spaţiul ex-sovietic şi ţările din Europa de Est.
Privatizarea, liberalizarea şi deschiderea economiei n-au impulsionat creşterea aşteptată a
producţiei şi înviorarea economiei ţării, crearea noilor locuri de muncă şi oferirea ajutorului
social din partea statului persoanelor celor mai sărace. Rezultatele economice ale unei
asemenea privatizări au fost pur şi simplu dezastruoase economic şi periculoase din
perspectivă politică, aşa cum au trădat interesele naţionale în faţa intereselor particulare ale
clasei conducătoare, creînd mediul favorabil corupţiei politice. Modelul ales de privatizare
trebuia, şi practic a rezolvat prima problemă, transferarea proprietăţii din mâinile statului, dar
nu a creat acea clasă reală de proprietari, cînd fiecare cetăţean deţine o porţiune mică a
patrimoniului de stat ca sursă de existenţă. Privatizarea în masă nu a atins principalele sale
scopuri :
I) transformarea cetăţenilor în proprietari reali - calitate care ar fi asigurat o sporire a
veniturilor acestora;
II) obţinerea unor venituri substanţiale în buget în urma vînzării patrimoniului;
III) atragerea masivă a investiţiilor locale şi străine;
IV) modernizarea economiei, sporirea competitivităţii mărfurilor şi serviciilor;
V) asigurarea unor ritmuri accelerate de creştere economică;
VI) crearea clasei mijlocii - baza existenţei în stat a unei societăţi democratice şi stabile.
De fapt, a fost pierdut controlul statului asupra unor active în valoare de miliarde de lei,
frecvent manipulate în mod fraudulos de către managerii întreprinderilor şi ai fondurilor de
investiţii. Treptat, în ţară a înflorit corupţia, transformîndu-se dintr-un fenomen excepţional
într-o tradiţie cvasi-culturală, socialmente acceptată.
Menţinerea societăţii ca ansamblu unit este inseparabilă de realizarea unui anumit ideal al
dreptăţii şi echităţii sociale. Din acest punct de vedere, unul din semnele dezagregării
legăturilor sociale este corupţia, întemeiată pe capacitatea unora de a profita de sistem şi de a
se plasa prin aceasta în afara sferei echităţii. Coruptia, definită ca abuz de influenţă, este o
problemă politică şi nu numai una morală : ordinea socială în întregul ei este nedreaptă atunci
cănd ceea ce este permis unora este interzis altora. Ea există la toate nivelurile si este

143
http://www.undp.md/presscentre/2009/NDR_2009/index_rom.shtml (5 octombrie 2009)

128
alimentată de posibilităţi si stimulente pe care le creeaza sistemul de guvernare. Funcţionarii
corupţi, persoanele agere şi cu relaţii au pus mâna pe cele mai importante active, au admis
privatizări ilicite şi vânzări de proprietate de stat peste hotare, au fost implicaţi în importuri de
hidrocarburi în absenţa oricărei transparenţe, în anularea ilegală a obligaţiunilor fiscale, în
direcţionarea administrativă sau politică a creditelor bancare preferenţiale etc. Bunăoară, în
anul 1999 în urma unor investigaţii a companiei Transparency International Moldova a fost
inclusă în grupul celor mai corupte 25 de ţări din lume. La cel mai înalt nivel este recunoscut
că în Republica Moldova corupţia a pătruns în toate sferele de activitate, inclusiv în sferele
superioare de stat şi organele de drept. Aceste date indică la adîncirea şi răspîndirea tot mai
largă a corupţiei în Republica Moldova. Conform calculelor indicele perceperii corupţiei în
Moldova în anul 2000 a constituit 2,6 , în 2006 2,9 puncte din 10 puncte, rămănînd acelaş în
2007 şi 2008, plasănd Moldova pe locul al 81-lea din 163 de ţări, depăşind la acest indice
ţările CSI.
Nerespectarea legilor, deciziilor judecătoriilor şi slăbiciunea aparatului de stat au
încurajat economia subterană care s-a extins considerabil şi a dus la apariţia unui cerc vicios
al corupţiei, activităţilor latente de antreprenoriat, a redus veniturile la bugetul de stat, în timp
ce discrepanţa veniturilor populaţiei s-a majorat dramatic. Eficienţa socială redusă a
reformelor, diferenţierea bruscă a veniturilor s-au manifestat prin extinderea sărăciei, în
insuficienţa acută a resurselor pentru susţinerea sferei sociale. Pe parcursul întregii perioade
de stabilire a statalitatii Republicii Moldova au fost adoptate un spectru foarte larg de acte
normative, create multiple comisii prin care s-au făcut încercări de a contracara fenomenul
coruptiei, însă care, potrivit ultimelor constatări, aşa şi nu a suportat careva schimbări de
esenţă şi dimensiune.
Referitor la programele de măsuri pentru combaterea coruptiei, aprobate la nivel de
Guvern urmează a evidenţia faptul că acestea au prevăzut întreprinderea unui şir de acţiuni
orientate spre asigurarea cadrului normativ, stabilirea unor acţiuni de prevenire a corupţiei si
perfecţionare a sistemului de control, realizarea unor acţiuni de ordin economic, asigurarea
financiara si tehnico-materiala a organelor de drept, asigurarea cu cadre a organelor de drept,
etc. Însă majoritatea măsurilor si actiunilor stipulate s-au dovedit insuficiente în practică.
Strategia de Crestere Economica si Reducere a Saraciei, adoptata prin Legea nr.398-XV
din 2 decembrie 2004, a inclus un compartiment aparte - „Combaterea coruptiei”, prin care
urma să fie elaborată Strategia naţională de prevenire şi combatere a corupţiei, orientată spre
identificarea cauzelor corupţiei, a celor mai afectate structuri şi organizaţii, evaluarea
corupţiei în contextul reformei institutionale a sectorului public 144. Necătănd la toate măsurile
întreprinse, fenomenul corupţiei rămăne să fie unul stringent şi fraudabil.
Corupţia este un fenomen greu de stăvilit. Dublul standard practicat în cazul societăţilor în
care corupţia se manifestă cu mai mare intensitate exprimă în bună măsură o situaţie de
conflict cultural între normele preluate prin aculturaţie şi formele individualizate tradiţionale
şi clienteliste de rezolvare a problemelor. Standardele juridice de tip modern occidental
afirmate şi impuse juridic se suprapun practicilor tradiţionale de raportare la autorităţi. Cel ce
deţine rolul de autoritate poate oriunde deveni subiect al corupţiei, dar formele de control
social, mai importante chiar decît cele juridice, cultura legii şi prosperitatea relativă împedică

144
Pentru ca CCCEC să fie efectiv în combaterea corupţiei era necesară asigurarea unei transparenţe mai
mari în funcţionarea instituţiei şi ridicarea capacităţilor sale analitice la nivelul celor operative. De asemenea, în
aprilie 2005 experţii Consiliului Europei au sugerat că în Republica Moldova e necesar ca CCCEC să aibă
competenţele exclusive în domeniul combaterii corupţiei, în timp ce alte funcţii ale sale să fie transmise altor
instituţii.
În 2005 a început activitatea grupul de monitorizare a Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a
corupţiei, chemat să monitorizeze modul de desfăşurare a acţiunilor privind realizarea Strategiei naţionale de
prevenire şi combatere a corupţiei, să examineze problemele şi propunerile înaintate de către instituţiile
responsabile de realizarea acestui document şi să propună propriile soluţii în acest sens.

129
derapajele generalizate. Corupţia dezvăluie imperfecţiunile societăţilor democratice, ea este
unul din indicatorii pe baza căruia populaţia evaluează negativ activitatea autorităţilor
politice. Indicele perceperii corupţiei denotă locul 109 al Republicii Moldova cu scor 2,9
pentru anul 2008 145. Circa 51% din populaţia ţării consideră că corupţia este răspăndită
printre funcţionarii din sectorul public : aşa printre poliţişti – 71%, vameşi – 69%, medici –
65%, procurori – 60%, judecători – 64%, miniştri – 58%, deputaţi 57% etc. 146
În cadrul conferinţei de finalizare a proiectului MOLICO a avut loc lansarea rezultatelor
celui de-al doilea sondaj naţional privind percepţia corupţiei în Republica Moldova. Dl. Doru
Petruti, director al Institutului IMAS din Chişinău a remarcat că în ciuda numărului sporit de
iniţiative anticorupţie implementate în Republica Moldova în perioada anilor 2006-2009,
percepţia opiniei publice nu reflectă îmbunătăţiri majore sau impactul deosebit al acestor
măsuri. Sondajul Naţional privind Evoluţia Fenomenului Corupţiei, realizat în cadrul
proiectului MOLICO în 2007-2009, arată că pe parcursul anului 2009, corupţia a devenit cea
mai serioasă problemă a Republicii Moldova147.
Drept rezultat, a apărut o neîncredere evidentă faţă de aproape toate instituţiile sociale (cu
excepţia bisericii), dezintegrarea societăţii, gradul sporit de nelinişte al populaţiei, răspăndirea
disperării şi a predispoziţiilor protestatare. Neîncrederea totală din partea populaţiei faţă de
toate verigile puterii denotă atăt funcţionarea imperfectă a acestora, cît şi nivelul scăzut de
dezvoltare a proceselor democratice şi permanenţa pericolului de instabilitate politică în ţară.
Predispoziţiile protestatare se manifestă sub forme passive, în special prin refuzul de a
participa la vot. 148 După cum menţionează Daniela Geonea-Pîrvulescu, cercetător romăn,
tendinţa de profesionalizare a politicii, consecinţă a continuei diviziuni sociale a muncii, ce
implică o stabilitate relativă a celor ce ocupă funcţii de decizie, măreşte, în absenţa
transparenţei şi controlului public, riscul corupţiei.149 Tot odată, salariile mici ale
funcţionarilor, lipsa unui control administrativ strict, precum şi dorinţa individului de a se
îmbogăţi rapid şi prin orice mijloace conturează, în principal, tabloul unor cauze percepute ca
generatoare pentru acest fenomen antisocial de corupţie.
La momentul actual Republica Moldova se confruntă şi cu scăderea bruscă a nivelului de
trai a populaţiei, datorat reducerii esenţiale a puterii de cumpărare şi a veniturilor. Pe
parcursul anilor de tranziţie veniturile reale pe cap de locuitor s-au redus de zeci de ori, cu
toate că în ultimii ani procesul de reducere a veniturilor reale s-a încetinit, datorându-se în
mare parte populaţiei care munceşte la negru peste hotarele republicii.
În aceste condiţii social-politice şi economice procesele din domeniul salarizării
lucrătorilor sunt determinate, în primul rănd, de forţele pieţei 150. Analizănd salariile din
Republca Moldova la momentul actual se poate constata că ele sunt extrem de mici, ce a
condus la diminuarea accentuată a ponderei salariului în totalul veniturilor populaţiei, precum
şi în PIB. Scăderea rolului salariului în formarea veniturilor în favoarea altor surse de venit

145
A se vedea : Raportul Naţional. Progrese şi perspective în reprimarea corupţiei, Chişinău, 2009
146
A se vedea : Evoluţia percepţiei fenomenului corupţiei în Republica Moldova 2005-2009, Proectul comun al
Comisiei Europene şi Consiliului Europei împotriva corupţiei, Spălării banilor şi Finanţării Terorismului în
Republica Moldova (MOLICO – 6-28 iunie 2009)
147
http://www.cccec.md/events/?nid=537fo2268a4d50db78931bbf006186a1 (16.07.2009)
148
Victor Mocanu, Ion Mocanu, Caracteristici ale vieţii sociale în Republica Moldova// Calitatea vieţii. Partea
XX, nr.3 - 4, 2009, p.240
149
Daniela Geonea-Pîrvulescu, Dublul standard //Sfera Politică, nr. 84, 2000, p. 12-16
150
Totodată, în situaţia în care mecanismul pieţei muncii se află doar în proces de formare, iar forţele pieţei nu se
manifestă în cel mai perfect mod, salariul ca preţ de echilibru pe cea mai fragilă dintre pieţe nu-şi mai poate
realiza pe deplin funcţiile sale economice şi sociale de bază (reproducereaa, stimularea, reglementarea
economică). Din acest considerent, în present salariul reprezintă mai degrabă o indemnizaţie socială şi nu un preţ
al forţei de muncă, părăsind astfel sfera raporturilor de muncă. Anume, graţie acestui fapt are loc o degradare
continuă a indicatorilor ocupaţionali, ceea ce poate conduce în perspectivă la urmări grave pentru întreaga
economie naţională.

130
este un proces firesc în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă. Însă atunci cănd această
scădere ia proporţii necontrolate, poate avea loc un transfer al funcţiei de reproducţie a forţei
de muncă de la salariu la alte forme de venit, care nu sunt legate nemijlocit de procesul de
muncă şi de dezvoltare a capitalului uman. În aceste condiţii o mare parte de salariaţi (ocupaţi
în cea mai mare parte în sectorul public), ce-şi formează veniturile exclusiv din salarii, sunt
defavorizaţi faţă de alte categorii de populaţie ce-şi asigură grosul veniturilor sale din alte
surse. Această situaţie conduce la degradarea motivaţiei muncii salariale şi, în consecinţă, la
exodul forţei de muncă din sfera productivă în alte domenii de activitate. Astfel, dacă în ţările
economic dezvoltate ponderea salariului în totalul veniturilor se menţine la un nivel de circa
60% - 70% prin diferite politici guvernamentale, asigurăndu-se astfel, motivarea muncii şi,
prin urmare, creşterea productivităţii muncii şi echitatea socială, în Republica Moldova
ponderea salariului în totalul veniturilor constituie nu mai mult de 44%.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre ponderea remunerării muncii în Produsul Intern
Brut (PIB), care în Republica Moldova s-a situat la nivelul de 42%, comparativ cu 65%-70%
în ţările economic dezvoltate. În general, practica mondială (ţările UE, SUA, etc.) în domeniul
salarizării arată, că în pofida fluctuaţiei indicatorilor macroeconomici, ponderea remunerării
muncii în PIB se menţine la un nivel destul de înalt şi rămăne relativ constant. Reeşind din
faptul că politica salarizării trebuie să fie unul din elementele principale ale politicii social-
economice echitabile a statului, stimulentul principal pentru munca productivă şi urmărind
scopul întru redresarea situaţiei create în ultimii ani, Guvernul Republicii Moldova a
promovat o serie de măsuri eficiente 151.
Potrivit Buletinului Informativ salariul real s-a majorat în această perioadă cca cu 9%. În
sfera bugetară salariul mediu a constituit 1959 lei şi a crescut faţă de aceeaşi perioadă a anului
2007 cu 21%, în sectorul real al economiei – 2825 lei şi a crescut cu 23% faţă de perioada
anului precedent. Republica Moldova a înregistrat pe parcursul anului 2008 un nivel al
inflaţiei de 7,3 la sută în comparaţie cu anul 2007, cănd preţurile de consum au crescut cu
13 %. Evoluţia salariului nominal mediu în sfera bugetară a crescut de la 400,9 lei (sau
133,9% ) în 2000 la 1318,7 lei (119,5%) în 2005 şi de aici la 2747,6 lei (108,6%) în 2009,
scăzînd puţin în februarie 2010 pănă la 2683,5 (106,0%) faţă de luna respectivă a anului
precedent.152
Desigur aceste măsuri în comparaţie cu costul actual al vieţii nu sunt esenţiale, dar
direcţiile de ameliorare a situaţiei salariale sunt constructive şi sunt îndreptate atăt spre o
stimulare a motivaţiei forţei de muncă, căt şi spre reabilitarea necesară a funcţiilor salariului
atăt ca valoare absolută căt şi ca pondere în totalul veniturilor populaţiei. Republica Moldova
trebuie să promoveze creşterea treptată a salariilor măcar pănă la nivelul din ţările vecine, ce
va micşora într-o măsură oarecare exodul forţei de muncă calificată peste hotare şi va
îmbunătăţi structura ocupaţională a forţei de muncă. Tot odată au crescut şi veniturile
disponibile pe o persoană – lei. Aşa dacă în 2006 anual se consuma 839,6 lei, în 2007 –
1018,7 lei, în 2008 – 1188,6 lei, atunci în 2009 – 1204,3 lei. 153 S-ar părea că creşterea este
considerabilă, însă lucrurile nu stau chiar aşa de bine, fiindcă nu este evidenţiat în prim plan
nivelul de inflaţie, care influenţiază esenţial existenţa oamenilor, cît şi nu se ţine cont de
starea de criză economică mondială care n-a lăsat într-o parte Republica Moldova.

151
A fost elaborată o concepţie nouă a politicii salariale a sectorului bugetar şi celui real al economiei.
Permanent se modifică salariul în diverse sectoare ale economiei. S-au modificat salariile tarifate a unor categorii
de angajaţi din învăţămănt, medicină, cultură, sport, asistenţă socială. Programul de activitate pentru perioada
2005-2009 a tins spre majorarea salariului mediu lunar în economie, atingănd dimensiuni pănă la aproximativ
300$ SUA în 2009.
152
Biroul Naţional de Statistică a Republicii Moldova.
153
ibidem

131
 O altă problemă, ce reflectă gradul de realizare a echităţii sociale în Republica Moldova
este problema polarizării societăţii şi diferenţierii populaţiei. Coeficientul GINI, calculat de
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare exprimă gradul de diferenţiere socială şi are o
tendinţă stabilă de creştere pentru Republica Moldova, astfel că din 1994 pănă în 2004 a
crescut de la 0,379 pănă la 0,404. În anul 2005 el a constituit 0,420 calculat după veniturile
disponibile ale populaţiei. Cu căt este mai mare coeficientul GINI, cu atăt este mai pronunţată
inegalitatea. În Republica Moldova nivelurile inegalităţii s-au dezvoltat în medie pe o
traectorie liniară, astfel că inegalitatea în funcţie de consumul populaţiei a rămas în continuare
la un nivel înalt (1998 – 0,399; 2001 – 0,388; 2005 – 0,378). Prin urmare inegalitatea şi
sărăcia rămîn să fie o problemă îngrijorătoare pentru ţară.
În anul 2005, pentru prima dată după 1998 a avut loc o creştere pronunţată a ratei sărăciei,
cînd fiecare al treilea cetăţean al Republicii Moldova (29%) se afla în sărăcie absolută,
estimată prin comparaţia cheltuielelor de consum pe adult echivalent cu pragul sărăciei
absolute (353,87 lei). Fiecare al şaselea cetăţian (16%) se afla în sărăcie extremă, comparînd
cheltuielele de consum pe adult echivalent cu pragul sărăciei bazat pe consumul alimentar
(278,52 lei). Comparînd anul 2005 cu 2004 se poate observa că numărul persoanelor al căror
consum pe adult echivalent se află mai jos atăt de pragul sărăciei absolute cît şi de pragul
sărăciei extreme. Putem constata că pragul sărăciei relative a crescut cu 3%. Această creştere
se datorează în mare parte evoluţiei ascendente a ratei sărăciei din mediul rural.
Pe lîngă indicii sărăciei absolute şi sărăciei extreme există şi alţi indicatori cu referire la
sărăcie, cum ar fi profunzimea şi severitatea, care au demonstrat tendinţe asemănătoare.
Profunzimea sărăciei măsoară deficitul de venit ale persoanelor sărace în raport cu pragul
sărăciei. Cu cît este mai mare coeficientul profunzimei sărăciei la un anumit prag al sărăciei
cu atît este mai mare decalajul între veniturile celor săraci şi pragul sărăciei. De exemplu,
profunzimea ratei sărăciei cu referire la rata sărăciei extreme a fost de 4% în anul 2005, ceea
ce înseamnă că diferenţa dintre nivelul consumului mediu al săracilor şi pragul sărăciei
extreme este de 4%, sau că ei au un deficit mediu de 11,0 lei per persoană. Dacă calculăm
severitatea sărăciei, atunci o pondere mai mare este atribuită celor mai sărace gospodării
casnice. Acest indicator reflectă inegalitatea între săraci. În perioada 1998-2004 profunzimea
sărăciei absolute şi a celei extreme a fost în descreştere, pe cănd în anul 2005 în comparaţie cu
2004 se observă o creştere a deficitului de venituri al persoanelor sărace în raport cu pragurile
sărăciei. Adîncirea gradului de sărăcie va avea repercursiuni şi asupra tuturor sferelor de
activitate în societate. Sărăcia populaţiei afectează toate laturile vieţii sociale. În ţara noastră
stratificarea patrimonială reprezintă cel mai puternic factor care diferenţiază comportamentul
şi modul de viaţă. În ţările democratice dezvoltate situaţia patrimonială determină doar
consumul persoanei, accesul la obiectele de lux, dar nu exercită o influenţă decisivă asupra
tuturor laturilor vieţii, după cum se întămplă astăzi în Moldova. Cetăţenii săraci din Moldova,
circa 70% din populaţie, conform datelor statisticii de stat, au venituri mai mici decît minimul
de consum, şi-au pierdut speranţa faţă de ajutorul de sus şi faţă de faptul că puterea va lua în
considerare “interesele poporului”154.
Şomajul la fel ca şi sărăcia afectează spiritul de echitate. În condiţiile unei economii de
piaţă modernă şomajul ca formă de dezechilibru pe piaţa muncii poate fi considerat drept unul
din indicatorii principali ai funcţionalităţii pieţii muncii. Totodată reeşind din faptul că piaţa
muncii reprezintă un subsistem principal al economiei naţionale, iar funcţionarea acesteia este
străns legată de procesele ce se desfăşoară şi pe alte pieţe precum pieţele bunurilor şi
serviciilor, pieţele de capital, piaţa monetară etc., şomajul reprezintă unul din indicatorii
macroeconomici cheie, dar şi un indice specific de evaluare a politicilor sociale şi economice

154
Victor Mocanu, Ion Mocanu, Caracteristici ale vieţii sociale în Republica Moldova, Calitatea vieţii, XX,
nr.3- 4, 2009, p.240-241

132
promovate de stat, a ideologiei şi moralei societăţii. Rata şomajului poate fi considerată şi
indicator al dezvoltării sociale, or piaţa muncii conţine o componentă socială destul de
importantă. Şomajul poate fi considerat şi o cauză principală a sărăciei şi inechităţii sociale.
Într-adevăr, persoanele care nu sunt încadrate în cămpul muncii au venit mai mic, ocazional,
şi prin urmare, sunt supuse unui risc mai mare de a fi sărace şi nedreptăţite. Desigur, şomajul
este un fenomen firesc al economiei de piaţă. Iar scopul politicilor anti-şomaj constă nu în
eradicarea lui definitivă, ci mai degrabă în gestionarea lui, adică menţinerea unui nivel al
şomajului acceptabil pentru asigurarea echilibrului economic şi social, precum şi evitarea
formelor nedorite de şomaj. Nivelul extrem de mic atît a şomajului real cît şi a celui
înregistrat este o trăsătură distinctivă a pieţii muncii din Republica Moldova la etapa actuală.
Astfel reducerea numărului de şomeri în răndul populaţiei economic activă de la 1,5% în 1999
pănă la 0,2% în 2007 şi a şomajului înregistrat de la 44% în 1999 la 5,1% în 2007 nu reflectă
tabloul real al problemei, ci prezintă rezultatul promovării unei politici cu caracter
administrativ, a unor politici orientate spre o diminuare continuă a acestui fenomen de pe
piaţa muncii.
Prin aspiraţia sa axiologică şi de perspectivă, Moldova este un stat democratic şi de drept.
Începînd cu anul 2001, după cum am observat, economia autohtona se redresează si revine
încet la normală. În perioada anilor 2000-2007 PIB-ul a crescut de la 16020 mil. lei pîna la
53353,7 mil. lei, ponderea cheltuielilor bugetare în PIB a înregistrat valori cuprinse între
30,3% şi 50%. Valoarea medie de 38,6 % a acestui îndicator comparativ cu valorile medii
înregistrate în ţările dezvoltate, ce alcătuiesc 50-60%, se consideră normală pentru o ţară
aflată într-un proces continuu de transformări şi restructurări. Ponderea veniturilor a crescut
de la 54% în 1997 pînă la 63,2% în 2007, însă acestea sunt constituite preponderent din
veniturile fiscale (în medie 76,6%, pe cînd în ţările dezvoltate - 40-50 % din PIB) 155. În
pofida situaţiilor dificile, ce se repetau din an în an, fiind diferite doar sursa şi caracterul
acestora, s-a reuşit o dezvoltare minimă. Un reper important în evaluarea nivelului de trai al
populaţiei îl constituie valoarea minimului de existenţă. În această ordine de idei, se atestă o
tendinţă de stabilizare a raportului dintre nivelul veniturilor disponibile medii per persoană şi
valoarea minimului de existenţă. Dacă în anul 2001 acesta a constituit 51,4%, apoi în anul
2007 - 92,7%. Caracterul social al politicii naţionale financiare în domeniul cheltuielilor
bugetare în ultimii ani mărturiseşte despre ponderea acestora pentru acţiuni socio-culturale,
care constituie în mediu 50,3%, iar costul programelor de asistenţă socială în anul 2006
constituie cca 11,7% din PIB. În perioada anilor 2001-2007 transferurile de la bugetul de stat
în bugetul asigurărilor sociale au crescut de la 300,5 mil. lei la 791,7 mil. lei, adică de 2,6 ori.
Acţiuni speciale au fost întreprinse în vederea susţinerii păturilor defavorizate, copiilor orfani
şi veteranilor. 156
Cu toate acestea, rămăne totuş necesară ridicarea continuă a nivelului de trai şi a
bunăstării în ţară, necesitatea dezvoltării economiei, fortificării stabilităţii politice şi
combaterii corupţiei, menţinerii păcii şi bunei înţelegeri între oameni, garantării şi respectării
Drepturilor Omului.
Protecţia Drepturilor Omului constituie indicile fundamental al gradului de realizare a
echităţii sociale în societate. Evenimentele din 7 aprilie 2009 au demonstrat cît de firavă este
tănăra democraţie a societăţii moldoveneşti şi cît de important este ca să existe dialogul şi
comunicarea dintre conducători şi conduşi. În Raportul Departamentului de Stat american pe
tema drepturilor omului în lume, în ceea ce priveşte Republica Moldova, este prezentată
reacţia dură a autorităţilor la protestele din 7 aprilie 2009. Sunt consemnate reţinerile

155
Raportul Naţional de Dezvoltare Umana 2006: calitatea creşterii economice si impactul său asupra
dezvoltării umane.- Chişinău, Copyright © 2005—2009 "Expert-Grup";
156
Victor Mocanu, Ion Mocanu, Caracteristici ale vieţii sociale în Republica Moldova, Calitatea vieţii, XX, nr.3-
4, 2009, p.15 - 16

133
arbitrare, abuzive şi maltratarea celor aflaţi în detenţie, dispariţiile de persoane. O parte
însemnată a Raportului vorbeşte despre tortură, tratamentele inumane şi umilitoare sau
degradante, despre abuzurile autorităţilor. Potrivit organizaţiilor non guvernamentale locale
cca 64% dintre persoanele arestate după protestele din 7-8 aprilie au declarat că au fost bătute
şi abuzate în arestul poliţiei. Problemele mass-media prin încălcarea dreptului la informaţie şi
lipsa de transparenţă, presiunile impuse împotriva presei din Romănia, cît şi faţă de ziarele
Moldavskie Vedomosti, Jurnal de Chişinău157, ne vorbesc despre slăbiciunea şi inmaturitatea
instituţiilor democratce, despre insuficienţa culturii politice a maselor şi timiditatea politică a
lor, despre caracterul declarativ şi neprotejat al democraţiei. Evenimentele din 7 aprilie au
determinat poporul să conştientizeze, că aşa nu se mai poate trăi, că el merită o viaţă decentă,
prosperă, echitabilă şi liberă. Trezirea conştiinţei politice a maselor constituie o nouă etapă în
perspectiva realizării echităţii sociale. Problema echităţii sociale rămăne una actuală pentru
teoria şi practica politică a Republicii Moldova. Realizarea ei necesită timp, răbdare şi voinţă
politică din partea clasei conducătoare, impune conceperea planurilor de activitate prin
prizma intereselor poporului şi a valorilor şi drepturilor fundamentale ale umanităţii.

Bibliografie

1. Liviţchi, Oxana, Eradicarea sărăciei : concept, dimensiuni şi strategii.-Autoreferatul tezei

de doctor în economie.- Chişinău, 2010
2. Miroiu A., Introducere în filosofia politică.- Editura Polirom, Iaşi, 2009;
3. Miroiu M., Blebea G., Introducere în etica profesională.- Editura Trei, Bucureşti, 2001;
4. Raportul Naţional al Dezvoltării Umane. Republica Moldova 2000. - Chişinău, 2000;
5. Raportul Naţional de Dezvoltare Umana 2006: calitatea creşterii economice si impactul
său asupra dezvoltării umane.- Chişinău, Copyright © 2005—2009 "Expert-Grup";
6. Recomandarile Mesii Rotunde cu Statut Permanent privind combaterea corupţiei în
Republica Moldova. (http://www.e -democracy.md ) .
7. Statistica Moldovei, Notă informativă : Forţa de muncă în Republica Moldova - ocupare
şi şomaj. Trimestrul II, Anul 2007. (http:wwwstatistica.md);
8. http://www.cccec.md/events/?nid=537fo2268a4d50db78931bbf006186a1 (16.07.2009)
9. http://www.undp.md/presscentre/2009/NDR_2009/index_rom.shtml (5 octombrie 2009)
10. http:// www.europalibera.org/content/article/1981573.html (28 aprilie 2010)
11. Agudov V. Naucinîi aspect soderjania socialinoi spravedlivosti//Svoboda i spravedlivosti
: Dialog mirovozrenii, Nijnii Novgorod, 1993 ;
12. Maliţev G. Soţialinaia spravedlivosti i pravo. - Editura Mîsli, Moscvа , 1977 ;
13. Ăkimov А. Spravedlivosti i soţialisticescoe pravo.- Editura Leningradscogo Universiteta,
Leningrad, 1980;

157
http:// www.europalibera.org/content/article/1981573.html (28 aprilie 2010)

134
 EVOLUŢIA SISTEMULUI POLITIC AL RSS MOLDOVENEASCĂ
ÎN 1961-1965
EVOLUTION OF THE POLITICAL SYSTEM IN 1961-1965 MSSR

Dr. Ruslan Şevcenco

Institutul de Istorie, Stat şi Drept
al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Abstract:
In the analyzed period the authority of the republic, even though formal, was gradually
widened, decentralized management by the Government, appeared much more ministries of
republican subordination. Became broader range of issues that could discuss the Supreme
Soviet of the republic, it is increasingly difficult its internal structure, expanded and powers of
local authorities.
From the permanent Khrushchev shake up significantly affected the executive branch in
Moldova (the Government), in which during 1957-1964. because of this many times it was
necessary to review the structure and submission of ministries and departments, abruptly
stalled economy, increased crime, there were serious food problems, etc. Therefore, after
removal of Khrushchev from power Oct. 14, 1964 its major reforms have been eliminated
Keywords: reforms, political sistem, minister, management, ministry

Perioada anilor 1957-1965 a devenit etapa controversată în istoria structurii politice a

Moldovei. Până 1957 o mare parte de ministere, fiind formal în subordinea unional-
republicană, conform structurii ramurale de conducere, acceptate atunci, se aflau în
subordinea unională directă. La etapa anilor 1957-1965 avea loc decentralizarea sistemului
sovietic de conducere a statului. Ţinând cont de faptul, că în aceşti ani s-a produs o
restructurare cardinală al acestuia în cadrul sistemului politic sovietic, iar prima parte al
acestei perioade a fost deja analizată de autorul în alte articole, prezentate spre publicare, pe
aceste pagini noi vom analiza a doua parte al perioadei menţionate.

1. Reformarea Sovietului Suprem al republicii şi

competenţele lui

În 1940-1957 Sovietul Suprem al RSSM, care se aduna de 2 ori pe an la sesiuni (ca şi

în deceniile următoare) includea 3 comisii permanente: cea de validare, legislative, bugetare
(37 persoane). El era condus de preşedintele, 2 adjuncţi, secretar, includea 5 direcţii: generală,
specială, financiară, juridică, informaţional-statistică, comisia pentru graţiere şi secţia pentru
evidenţa şi înregistrarea celor decoraţi cu ordine şi medalii158.
Comisiile permanente se ocupau cu realizarea în viaţă a legilor şi hotărârilor
Sovietului Suprem al RSSM, decretelor şi hotărârilor Prezidiului Sovietului Suprem, controlul
executării de către organizaţiile republicane şi locale, instituţiile, întreprinderile, organizaţiile
şi funcţionari a legilor şi actelor legislative a URSS şi RSSM, controlul activităţii ministerelor
şi organizaţiilor, subordonate lor, structurilor Sovietului Economiei Naţionale,
departamentelor RSSM şi puteau să îndrepte recomandările sale Sovietului Suprem al RSSM;

158
Platon M., Roşca S., Roman A., Popescu T. Istoria administraţiei publice din Moldova. Chişinău, Academia
de Adminstrare Publică pe lângă Guvernul Republicii Moldova, 1999, pp.359, 381; Сурилов А. Молдавская
государственность в период строительства коммунизма. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1962, 124
c.,с.43.

135
Prezidiului Sovietului Suprem şi Guvernului republicii159. Cu 2 ani mai târziu, în 1959,
Comisia pentru graţiere a fost lichidată, iar funcţiile ei au fost oferite secţiei juridice a
Sovietului Suprem al republicii160.
În anii ’1960’ procesul formării noilor comisii şi altor structure în cadrul Sovietului
Suprem al RSSM a continuat. În 1960 a fost formată comisia pentru problemele comerţului şi
alimentaţie publică; în 1965 – comisia pentru problemele serviciilor şi deservirii comunale161.
Însă cu principală activitate a Sovietului Suprem conducea Prezidiul acestuia, în
componenţa căruia intra Preşedintele Sovietului Suprem, în calitate de membru de rând. În
funcţiile Prezidiului Sovietului Suprem intrau emiterea şi explicarea decretelor şi legilor
RSSM, controlul asupra activităţii Guvernului, chemarea sesiunilor Sovietului Suprem,
primirea în cetăţenia RSSM şi URSS, graţierea condamnaţilor de către organele judecătoreşti;
acordarea gradelor de onoare a RSSM ş.a162. Funcţia de Preşedintele Sovietului Suprem al
RSSM în perioada cercetată era exercitată de Ivan Codiţa (26 martie 1951-3 aprilie 1963);
Chiril Iliaşenco (3 aprilie 1963-10 aprilie 1980)163.
În prima jumătate a anilor 1960, ca urmare a hotărârilor luate, au fost extinse
prerogativele sovietelor în problemele planificării, coordonării şi controlului asupra
construcţiei economice, locative şi culturale, consolidării bazei tehnico-materiale. S-au extins
împuternicirile executivelor sovietelor locale în sfera gestiunii financiare a activităţii
întreprinderilor şi instituţiilor subordonate. A crescut ponderea sovietelor locale în asigurarea
legalităţii, apărarea ordiniii publice şi a drepturilor cetăţenilor. În subordonare directă a
organelor puterii locale au fost transferate combinatele industriale raionale şi orăşeneşti, ale
industriei locale, şi cartelurile cooperaţiei meşteşugăreşti din republică. În cadrul comitetelor
executive ale or.Chişinău, Tiraspol. Bălţi, Bender au fost create secţii pentru administrarea
acestor întreprinderi164.
Însă, activitatea normală a sovietelor în conformitate cu aceste decizii se organiza cu
mari probleme, din cauza reformelor teritorial-administrative permanente, care aveau loc
atunci în republică. Dacă în 1956 în republica existau 60 raioane, în următorii ani numărul lor
s-a redus brusc. Cele mai masive reduceri au avut loc în ianuarie 1963, când au încetat
existenţa raioanele Otaci, Bulboca, Bălţi, Glodeni, Drochia, Cahul, Cărpineni, Comrat,
Lipcani, Râbniţa, Soroca, Străşeni, Taraclia, Teleneşti, Ungheni, iar raionul Bulboca a
schimbat denumirea şi a devenit Anenii Noi165. Totodată în aceşti ani unele raioane au fost
restabilite: în ianuarie 1963 – raionul Donduşeni166.

2. Structura şi reformarea guvernului

Transformări radicale aşteptau în perioada de cercetare guvernul republicii. Guvernul

conducea activitatea tuturor instituţiilor şi organizaţiilor subordonate în toate ramurile
economiei naţionale şi duce toată responsabilitatea pentru starea lucrurilor în ele. Guvernul
avea dreptul să creeze comitete speciale şi Direcţii principale în problemele de dezvoltare
gospodărească sau culturală; executarea planurilor şi bugetelor republican şi celor locale,

159
Istoria administraţiei publice..., pp.382-383; Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti, Ucazuri ale
Prezidiumului Sovietului Suprem şi Hotărîri ale Sovietului Miniştrilor RSS Moldoveneşti, 1959, nr.1, pp.15-20;
Сурилов А.Молдавская государственность...,с.36-38.
160
Istoria administraţiei publice...,p.359.
161
Ibidem, p.360.
162
Сурилов А. Молдавская государственность…,с.42.
163
Şevcenco R. Viaţa politică în RSS Moldovenească (1944-1961). Chişinău: Pontos, 2007, p.185.
164
Smochină A. Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile regimului totalitar. Chişinău:
PRAG-3, 2001, p.123.
165
Istoria administraţiei publice..., pp.356-357; Şevcenco R. Viaţa...p.117.
166
Istoria administraţiei publice…, p.357.

136
asigurarea securităţii, ordinii, protecţiei intereselor cetăţenilor. Hotărâri şi dispoziţii guvernul
republicii avea dreptul să adopte cu condiţia, ca ele să corespundă cu respectivele hotărâri ale
Partidului şi guvernului unional, şi în executarea acestora. Hotărârile Guvernului puteau fi
anulate de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS sau RSSM. Din partea sa, guvernul
republican avea dreptul să anuleze hotărârile toate deciziile şi dispoziţiile organelor locale,
inclusiv a sovietelor, ordinile miniştrilor republicani. Guvernul era responsabil în acţiunile
sale formal în faţa Sovietului Suprem. Miniştrii şi şefii departamentelor aveau dreptul să
adopte hotărâri şi ordine în limitele competenţei sale167.
În 1959 structura guvernului republicii era următoarea : 1) cel al agriculturii (ministru
– S.Efimov); 2) apărării (ministru nu se indica – R.Ş.); 3) culturii (A.Lazarev); 4) protecţiei
sănătăţii (A.Diskalenko); 5) telecomunicaţiilor (A.Homenko); 6) afacerilor externe (era
cumulată cu funcţia de preşedintele Consiliului de Miniştri); finanţelor (V.Arpentiev);
afacerilor interne (M.Romanov). În lista ministerelor de subordinea republicană erau incluse
ministerele: 1)asigurării sociale (G.Chiriac); 2) gospodăriei comunale (N.Polojenko); 3)
iustiţiei (L.Lungu); 4) comerţului (P.Cranga); 5) transportului auto şi drumurilor de şosea
(V.Klimanov); 6) învăţământului (A.Crăciun). În componenţa Guvernului după funcţie intrau
preşedintele Comitetului de stat pentru planificare (N.Ciorba, numit la 5 iulie 1958 în locul lui
G.Antoseac); Comisiei Controlului Sovietic (M.Dieur); Comitetului tehnico-ştiinţific de stat
(N.Cerneavski); Comitetului securităţii statului (A.Prokopenko) şi Comitetului pentru
problemele construcţiilor şi arhitecturii, reorganizat la 7 ianuarie 1959. Conducătorul lui a
devenit fostul vicepreşedintele al Guvernului P.Usik168.
În corespundere cu Legea URSS din 10 mai 1957 cu privire la perfecţionarea în
continuu a organizării conducerii cu industrie şi construcţii sesiunea a V-a a Sovietului
Suprem al RSSM a adoptat hotărârea cu privire la crearea raionului administrativ
Moldovenesc. În locul celor 8 ministere, 2 Direcţii principale şi 18 trusturi, care conduceau în
URSS cu industrie şi construcţii se crea Sovietul Economiei Naţionale (SEN), în care a întrat
o parte din ministere industriale, iar altă parte a fost lichidată169. SEN era supus Guvernului
republicii şi avea dreptul să emită hotărâri şi dispoziţii în baza legilor, hotărârilor şi
dispoziţiilor Sovietelor Supreme şi Guvernelor URSS şi RSSM170.
În urma acestei reforme Guvernul republicii a obţinut dreptul de a le acorda
colhozurilor amânarea plăţilor asigurărilor tarifare obligatorii, de a efectua când e necesar
virarea sumelor datorate cu titlu de rămăşiţe la aceste plăţi în contul bugetului republicii, de a
rezolva cu consimţământul colhoznicilor chestiunile privitor la folosirea unor pământuri
colhoznice pentru satisfacerea necesităţilor statului, ale societăţii şi pentru alte necesităţi, de a
aproba raionarea pe sorturi a culturilor agricole171.
Definitiv structura SEN a fost stabilită prin hotărârea Consiliului de Miniştri ai RSSM
din 29 aprilie 1960. În componenţa SEN au intrat direcţiile atât existente anterior, cât şi cele
absolut noi: 1) construcţiei maşinilor; 2) industriei electrotehnice; 3) industriei uşoare; 4)
viticulturii; 5) de conserve; 6) industriei de producere a laptelui şi a cărnii; 7) industriei
alimentare; 8) asigurării material-tehnice; Direcţia administrativă; secţiile: 1) tehnică şi de

167
Сурилов А., Стратулат Н. О национально-государственном самоопределении молдавского народа.
Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1967, cc.126-127.
168
Culegere de legi..., 1958, nr.7, p.9; 1959, nr.1, pp.22-23, 27, 39; nr.4, pp.12-13.
169
Репида Л. Суверенная Молдова. История и современность. Кишинэу: ИПФ Центральная Типография,
2008 , с.242, 253.
170
Сурилов А. Молдавская государственность…,с.56-57; Idem. История государства и права
Молдавской ССР (1917-1959). Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1963, с.308-310; Culegerea cronologică a
legilor RSSM, Decretelor Sovietului Suprem, Hotărârilor Prezidiului Sovietului Suprem. Vol.4. 1955-1957.
Chişinău: Cartea Moldovenească, 1960, pp.368-369; Smochină A. Op.cit, p.121.
171
История РСС Молдовенешть. Дин челе май векь тимпурь пынэ ын зилеле ноастре. Ред.респ.
В.Царанов. Кишинэу: Штиинца, 1984, с.669.

137
producere; 2) de economie şi planificare; 3) organizării muncii şi salariului; 4) financiar; 5)
construcţiilor capitale; 6) de proiecte şi expertiză; 7) agricultură şi colectări; 8) furnizări şi
transport. Pe lângă SEN pe baze obşteşti a fost creat Consiliul tehnico-economic, în care au
fost incluşi şefi de direcţii, trusturilor, ingineri, economişti, savanţi, modernizatorii procesului
de producere, lucrătorii de partid, soviete şi sindicaliste172.
Totodată conducătorul sovietic N.Hruşciov a încercat să “liberalizeze” sistemul
controlului de stat în ţară, care, cum se părea lui, prea tare controla activitatea altor ministere
şi departamente. Ministerul controlului de stat, care era responsabilă în acest domeniu, a fost
brusc scăzută în statut, devenind prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem din 13
septembrie 1957 Comisia Controlului Sovietic, pierzând multe din împuternicirile existente
anterior173. Însă, Comisia era lipsită de posibilităţi de a influenţa asupra activitatea structurilor
de stat, de a controla acesteia. Când liderul sovietic N.Hruşciov a conştientizat acest lucru,
Prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 14 august 1961 Comisia Controlului
Sovietic s-a transformat în Comisia Controlului de Stat, în fruntea căruia a rămas D.Perjan174.
Iar la 7 decembrie 1962 prin hotărârea comună a CC al PCM, Prezidiului Sovietului Suprem
şi Consiliului de Miniştri Comisia s-a transformat în Comitetul controlului de partid şi de stat.
Nereuşind să se prezinte ca un bun organizator, D.Perjan a fost eliberat din funcţie şi înlocuit
cu P.Voronin, care pentru obţinerea influenţei suplimentare a devenit şi vicepreşedintele
guvernului republican175. În urma acestei remanieri de cadre şi întărirea împuternicirilor
Comitetului activitatea lui s-a activizat simţitor176.
După venirea la putere în URSS a lui L.Brejnev noua conducere unională a considerat,
că Comitetului a fost acordate împuternicirile prea largi, mai ales în domeniul controlului
organelor de partid. Prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM din 22 decembrie
1965 Comitetul controlului de partid şi de stat a fost reorganizat în Comitetul Controlului
Popular. P.Voronin a rămas în fruntea departamentului, dar a fost eliberat din funcţia de
vicepreşedinte al guvernului republican177. Sub această denumire Comitetul s-a păstrat până
1990, iar conducătorul lui până 1987 rămânea acelaş P.Voronin. În memoriile sale fostul
prim-secretar al CC al PCM I.Bodiul acordă lui P.Voronin caracteristică negativă,
menţionând, că în perioada lui de conducere a Comitetului instituţia lucra cu reţineri, prea lent
stabilea neajunsuri, iar P.Voronin ca om – carierist. Deaceea Bodiul planifica să-l înlocuiască
cu V.Arghirii, însă nu a reuşit, pentru că a fost transferat la Moscova178.
A suferit eşec şi alta reforma hruşciovistă – reorganizarea Ministerului afacerilor
interne. În 1960 MAI unional a fost reorganizat în Ministerul protecţiei ordinii publice, însă
în republicile acest lucru nu a fost efectuat şi acolo au rămas Ministerele de interne, care,
totuşi, la 16 aprilie 1960 a fost transferat din subordinea republicană în cea unional-
republicană. În 1959-1961 în republica, ca urmare a reformelor hruşcioviste nereuşite are loc
explozia de banditism, care Ministerul de interne nu a putut să-l curmeze. Deaceea ministrul
MAI M.Romanov la 18 mai 1961 a fost destituit din funcţie, iar în locul lui numit
N.Bradulov179. În 1962 “rândul” reorganizărilor a ajuns şi la MAI RSSM, care, la rândul său a
început să numească Ministerul protecţiei ordinii publice (24 septembrie 1962). Însă, această
a adus numai la decăderea din activitatea ministerului a unor funcţii importante (spre

172
Сурилов А. Молдавская государственность…,с.58-59.
173
Idem. История государства и права…, с.310.
174
Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1961, nr.24, art.89, pp.704-705; Сурилов А. Молдавская
государственность…,с.70-71.
175
Сulegere..., 1962, nr.34, art.115-117, pp.1180-1181.
176
История РСС Молдовенешть…Кишинэу, 1984, с.780-781.
177
Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1965, nr.32, art.175-177, pp.828-829.
178
Бодюл И. Дорогой жизни. Кишинев: Кушнир и Ко, 2001, сс.98-99.
179
Culegere..., 1960, nr.1, art.1, p.3; nr.2, p.50; 1961, nr.15, art.62-63; pp.435-436.

138
exemplu, cea profilactică). Pentru a întări ministerul, conducerea republicii la 11 decembrie
1968 a luat decizia cu privire la schimbarea denumirii ministerului din nou în MAI180.
Multe schimbări s-au produs şi în cadrul Ministerului agriculturii : în septembrie 1961
de la acesta se separă Direcţia principală a sovhozurilor pe lângă Sovietul Miniştrilor. La 30
martie 1962 a fost transformat şi Ministerul agriculturii – în Ministerul producerii şi colectării
producţiei agricole, din noua structură au fost excluse multe subdiviziuni „excesive”. În
legătură cu această au fost lichidate Ministerul colectărilor, Ministerul agriculturii şi Direcţia
principală de sovhozuri pe lângă Guvernul republicii. În funcţia de ministru, cu ridicarea lui
concomitentă până la prim-vice-preşedinte al Sovietului Miniştrilor, a fost numit fostul rector
al Institutului Agricol M.Sidorov181. Însă, şi această reformă a fost nereuşită şi a fost anulată
cu câteva luni după demisia lui Hruşciov.
După vânzarea în 1958 a Staţiilor de maşini şi tractoare colhozurilor mulţi din ei nu
aveau surse pentru întreţinerea lor. Tehnica obţinută, din lipsa specialiştilor, care o cunoşteau,
în scurt timp a intrat în stare dezastruoasă şi trebuia fi reînnoită. Pentru realizarea acestui scop
a fost creată Asociaţia republicană „Moldselihoztehnika”, care a fost condusă de
V.Maştaler182. În continuare, în cadrul campaniei hruşcioviste pentru creşterea roadei din
contul chimizării agriculturii, prin hotărârea Guvernului din 1 iulie 1964, structura menţionată
a fost însărcinată şi să efectueze chimizarea183.
Au fost restabilite şi o parte din alte ministere şi departamente, existente până 1957,
lipsa cărora era simţitoare. Acestea erau Ministerul colectărilor (ministru M.Scurtul), şi
Comitetul de Stat pentru gospodăria acvatică şi protecţia resurselor acvatice (preşedintele
A.Prihodiko), create de Prezidiul Sovietului Suprem la 22 martie 1961. Din partea sa,
Guvernul a restabilit şi structura, care era responsabilă şi pentru gospodărie forestieră, la etapa
dată cu statutul de Direcţie principală184. (Însă, A.Prihodiko a fost eliberat în funcţie deja la 12
mai 1962 şi înlocuit cu G.Afteniuc)185. Cu o lună mai târziu, la 14 iunie 1962 a fost lichidat
Comitetul tehnico-ştiinţific de stat, iar în locul lui s-a creat Comitetul de Stat pentru
coordonarea activităţii de cercetări ştiinţifice al Guvernului RSSM, funcţiile şi drepturile
căruia s-au redus esenţial. Preşedintele lui a devenit K.Iliaşenko186.
În legătură cu faptul, că în aceşti ani au avut loc mai multe reorganizări ale structurii
guvernului, din nou a început să apară problema subordonării departamentelor. De data
această problema a fost atât de acută chiar la nivel unional, că conducerea URSS oficială,
adică Prezidiul Sovietului Suprem a fost nevoită să adopte legea specială nr.802-VI din 13
decembrie 1962 – „Cu privire la aprobarea decretelor Prezidiului Sovietului Suprem şi
introducerii modificărilor şi completărilor în art.70, 77, 78 al Constituţiei (Legii
Fundamentale) ale URSS. Acest act legislativ din toate puncte de vedere poate fi numit legea
cu privire la divizarea împuternicirilor între organele unionale şi cele republicane, continuând
cursul hruşciovist la întărirea împuternicirilor formale ale organelor republicane ale puterii.
În corespundere cu această lege, în subordine unională exclusivă rămâneau
Ministerele: comerţului extern; mediu de construcţiei a maşinilor; construcţiei transportului;
căilor de comunicaţii, flotei măritime. În subordinea comună unional-republicană au rămas
Ministerele: agriculturii, apărării, afacerilor externe, afacerilor interne, energeticii şi

180
Ibidem, 1962, nr.27, art.88, p.988; Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti, 1968,
nr.12, art.179, p.794.
181
Culegere..., 1962, nr.9, art.22-25, pp.350-351; Сурилов А. Молдавская государственность…,с.67.
182
Culegere..., 1961, nr.10, art.38, p.306; art.51, p.319; Сурилов А. Молдавская государственность…,с.64-
65.
183
Собрание Постановлений и Распоряжений СМ МССР, 1964, nr.7, art.75, pp.303-305.
184
Culegere..., 1961, nr.10, art.39, p.306; art.50,52, pp.318-319; Собрание Постановлений и Распоряжений
СМ МССР, 1961, art.34, p.103.
185
Culegere..., 1962, nr.14, art.37-38, p.611-612.
186
Ibidem, nr.17, art.70-71, pp.760-761.

139
electrificării, geologiei şi protecţiei solurilor; culturii, protecţiei sănătăţii; telecomunicaţiilor;
finanţelor; învăţământului superior şi mediu special187.
În baza acestei legi Sovietul Suprem al RSSM a adoptat la 27 decembrie 1962 legea
respectivă republicană, în care se menţionau toate ministerele de subordine republicană:
asigurării sociale; gospodăriei comunale; comerţului; construcţiilor şi materialelor de
construcţii; transporturilor şi drumurilor de şosea; învăţământului public.Aşadar, din
ministerele cu subordine republicană sau păstrat toate în afara de Ministerul justiţiei, lichidat
încă în 1959.
Din alte structuri în componenţa Guvernului au fost incluşi preşedinţii Comitetului de
stat pentru planificare, Comisiei Controlului de Stat (Comitetului Controlului de Partid şi de
Stat); Comitetului tehnico-ştiinţific de stat; securităţii statului; pentru problemele
construcţiilor şi arhitecturii; preşedinţii structurilor, apărute în ultimii ani (Comitetului de stat
pentru gospodăria acvatică şi protecţia resurselor acvatice; „Moldselihoztehnicii”; Direcţiei
principale pentru studiile profesional-tehnice; Direcţiei centrale de statistică. În cadrul
Guvernului pentru prima dată a fost inclus şi preşedintele Comitetului de stat pentru
radiodifuziune şi televiziune, care nu era inclus în componenţa lui înainte, posibil, din
neatenţie188.
Altă ramură importantă, care rapid s-a dezvoltat în aceste câţiva ani, a fost energetica.
În pofida faptului, că în republica exista excesul forţei de muncă pentru dezvoltarea ramurilor
industriei, care cereau muncă grea, energetica în Moldova atunci era foarte slabă. Iar fără
energetică dezvoltarea industriei este imposibilă, cadrele, care lucrau în acest domeniu, erau
în mare parte lipsiţi de experienţă. Energiei electrice, produse în 1958, a ajuns numai la
iluminarea oraşelor mari189. Însă, déjà în 1961, după pregătirea documentaţiei respective şi
coordonarea cu ministerul unional al energeticii şi staţiilor electrice pe malul stâng al
Nistrului s-a început construcţia Hidrocentralei Moldoveneşti, construite spre a.1964. În
procesul lucrărilor asupra ei, pentru coordonarea activităţii prin hotărârea Guvernului
republicii nr.520 din 20 octombrie 1962 a fost creată Direcţia principală de energetică şi
electrificare, care, însă, nu a fost inclusă în Guvern190.
Analizând activitatea SEN-ului teritorial moldovenesc, creat în republică în 1957,
I.Bodiul face concluzie, că “eliberată de limitări şi reglementări din partea Centrului
economia Moldovei în noile condiţii a început să se dezvolte liber şi rapid”. Însă, conducerea
unională a considerat, că regiunile URSS se dezvoltă prea liber de controlul din partea
Moscovei. Deaceea Hruşciov în sfârşitul a.1962 a “întărit” SEN-urile, lăsând 47 din 97
existente anterior. Toate SEN-urile au fost incluse în raioane economice administrative. Acest
raion a fost creat şi în Moldova în frunte cu N.Şciolokov, care a reuşit să se reabiliteze pentru
greşelile în conducere, effectuate în 1957-1958191. Cu un an mai târziu, la 23 ianuarie 1964
centralizarea conducerii cu SEN şi Comitetul de stat pentru planificare s-a întărit – ele a fost
transferate din subordinea republicană în unional-republicană192.
La 4 aprilie 1963 Sovietul Suprem al RSSM de legislatura a VI-a a aprobat
componenţa Guvernului. Locurile sale au păstrat preşedintele Sovietului Miniştrilor
A.Diordiţa, prim-viceprimministru şi ministru al producerii şi colectării producţiei agricole
M.Sidorov; vicepreşedintele Sovietului Miniştrilor şi preşedintele Comitetului controlului de
partid şi de stat P.Voronin, miniştrii – autotransportului şi drumurilor de şosea - N.Gaponov;
gospodăriei comunale – N.Polojenko; învăţământului public (E.Postovoi); protecţiei ordinii

187
Culegere..., 1962, nr.35, p.1201.
188
Ibidem, art.124, pp.1246-1247.
189
Бодюл И. Ук.соч., с.175.
190
Там же, с.178; Culegere..., 1962, nr.11, art.203, pp.829-830.
191
Бодюл И. Ук.соч., с.177; Culegere..., 1963, nr.3, art.10-11, p.94-95.
192
Culegere..., 1964, nr.3, art.4-5, p.28-29.

140
publice (N.Bradulov); asigurării sociale (O.Bâkova); comerţului (P.Cranga); Comitetului de
stat pentru planificare (N.Coval); altor comitete de stat: pentru problemele construcţiilor şi
arhitecturii – G.Skulskii), transferat în această funcţie la 4 martie 1963 din Ministru al
construcţiilor; gospodăriei acvatice şi protecţiei resurselor acvatice (G.Afteniuc);
radiodifuziunii şi televiziunii (V.Croitor), securităţii statului (I.Savcenko);
„Moldselhoztehnica” (V.Maştaler); Direcţiei principale ale învăţământului profesional-tehnic
(F.Epur); Direcţiei centrale de statistică (I.Verşinin). Au apărut în cadrul guvernului şi feţe
noi. La 23 ianuarie 1963 noul viceprim-ministru în locul lui N.Şciolokov a devenit
Ch.Iliaşenko, dar după aflarea foarte scurte în funcţia această, la 3 aprilie 1963 el a fost numit
Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem. Viceprim-ministru în locul lui a fost aprobat A.
Corobceanu. Noul ministru al sănătăţii în locul lui A.Diskalenko a devenit N.Testemiţanu. S-
au schimbat miniştrii: telecomunicaţiilor (I.Dobândă în locul lui V.Homenko, din 19 martie
1963); construcţiilor şi materialelor de construcţii (D.Lubeneţ în locul lui G.Skulski, din 4
martie 1963); culturii (P.Darienko în locul lui A.Lazarev, din 25 februarie 1963), Comitetului
de stat pentru coordonarea activităţii de cercetări ştiinţifice (N.Buştean în locul lui
Ch.Iliaşenko, din 23 ianuarie 1963)193.
După formarea noii componenţe a Guvernului, în perioada aprilie 1963-octombrie
1964 reformele structurale în mare parte au atins sferele culturii, construcţiilor, şi, într-o
oarecare măsură, agriculturii. În primul rând, dezvoltarea cinematografiei moldoveneşti
„Moldova-film”, create încă în 1952, a ajuns nivelul destul de înalt, şi a fost luată hotărârea de
a crea Comitetul unional-republican pentru cinematografie în frunte cu G. Cozub (30 august
1963)194.
În al doilea rând, permanent creştea numărul şi tirajul ziarelor şi revistelor. Înainte
activitatea lor destul de eficace controla secţiile sau sectoarele de profil al CC al PCM,
lucrătorii aparatului central şi al secţiilor raionale a Direcţiei principale pentru protecţia
secretelor militare şi de stat în presă (Glavlit). Însă, schimbarea situaţiei, creşterea volumului
de lucru a dictat transformări. Pentru a coordona activitatea serviciilor scrise a mass-media a
fost creat Comitetul de stat pentru presă, în frunte căruia la 28 decembrie 1963 a fost numită
E.Jmereneţkaia195. La 27 aprilie 1963 a fost restabilită Direcţia de arhive, care în 1940-1958
exista în cadrul Ministerului de interne. De data această structura menţionată se subordona
direct Guvernului196.
Având în vedere, că volumul lucrărilor de construcţii în republică şi în URSS în
întregime se afla în creştere, conducerea de partid a decis să întreprindă o măsură aprobată
înainte, transferând la 17 iunie 1963 Comitetul de stat al RSSM pentru construcţii în
subordinea unional-republicană. La 20 iulie 1964 Ministerul construcţiilor şi materialelor de
construcţii a devenit Ministerul construcţiilor (ministru – D.Lubeneţ)197.
Una din problemele stringente, aflate atunci în vizorul conducerii republicii, era
lichidarea urmărilor aridităţii tradiţionale a raioanelor sudice şi centrale ale Moldovei.
Deaceea a fost luată hotărârea cu privire la începerea programului de implementare în practică
a agriculturii irigate. Conducerea cu acest lucru a fost însărcinat Comitetul de stat. Deaceea
Comitetul de stat pentru gospodărie acvatică şi protecţia resurselor acvatice a fost reorganizat
şi la 18 ianuarie 1964 unit cu subdiviziunile Ministerului producerii şi colectării producţiei
agricole în Comitetul de producţie de stat pentru agricultura irigată şi gospodăria acvatică198.

193
Ibidem, 1963, nr.3, art.9, p.94; nr.6, art.22-23, pp.216-217; nr.7, art.29-31, pp.258-259; nr.8, art.33-34, p.309;
nr.10, art.53, pp.375-376.
194
Ibidem, nr.24, art.94, 99, pp.622-623, 626.
195
Ibidem, 1963, nr.35, art.118-119, p.813.
196
Culegere de hotărâri şi dispoziţii a Consiliului de Miniştri..., 1963, nr.5, art.82, p.222.
197
Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1963, nr.17, art.74, pp.506; 1964, nr.21, art.45, p.404.
198
Ibidem, 1964, nr.2, art.1, p.12.

141
În cadrul aceluiaş Minister al producerii şi colectării producţiei agricole prin hotărârea
Guvernului republicii nr.254 din 17 iunie 1964 a fost creat Serviciul agrochimic de stat199.
În aceşti ani în conducerea republicii are loc şi un scandal de proporţii. N.Buştean,
care a devenit în ianuarie 1963 preşedintele Comitetului de stat pentru coordonarea activităţii
de cercetări ştiinţifice, pe neaşteptate a nimerit în vizorul organelor de drept. În urma
controlului, efectuat de către Ministerul protecţiei ordinii publice şi Procuraturii republicii s-a
stabilit, că în timpul aflării lui Buştean în funcţia de director al fabricii tiraspolene de conserve
„1 Mai” la puncte de colectare a fabricii aveau loc furturi mari, care au fost deschis protejate
de Buştean. El a fost eliberat din funcţie, exclus din membrii Comitetului Central al PCM,
arestat şi condamnat la termen lung de detenţie200.

3. Ultimele reforme hruşcioviste

În mod aparte trebuie de spus despre cea mai voluminoasă reforma lui N.Hruşciov din
ultimii ani de guvernare a lui cu URSS. În 1962 el a întreprins tentativa de a separa partidul
comunist în părţile industrială şi cea agricolă, ca „partea orăşenească” să se ocupe cu
dezvoltarea industriei, iar „partea sătească” – cu dezvoltarea agriculturii. Hruşciov explica
această „inovare” prin neeficacitate a fostei sisteme de conducere şi dorinţa să apropie
organele de partid la procesul de producere în agricultură şi industrie. Cu acest scop structura
organelor de partid a fost cardinal revăzută.
Hotărârea CC al PCUS şi Consiliului de Miniştri al URSS nr.267 din 22 martie 1962
„Cu privire la restructurarea conducerii cu agricultura” a creat aşa-zisele Direcţii teritoriale
colhoznico-sovhoznice de producere a (o direcţie la câteva raioane). Direcţiile trebuiau să se
ocupe cu executarea şi controlul executării deciziilor partidului şi guvernului în domeniul
agriculturii, producerii şi colectării produselor agricole, realizării planurilor de producţie,
planificării eivdenţei şi dărilor de seamă, implementării sistemei raţionale de agricultură,
protecţiei de paraziţi, implementării realizărilor ştiinţei în producere, creşterea productivităţii
animalelor agricole ş.a. şi ajutorul colhozurilor şi sovhozurilor în efectuarea scopurilor
anunţate mai sus. În Direcţiile teritoriale se îndreptau la lucru permanent organizatorii de
partid al CC al PCM cu un grup de instructori; organizatorul comsomolist al CC al ULCT cu
grupul de instructori. Direcţia teritorială era condusă de Consiliul în frunte cu preşedintele. În
componenţa lui intrau organizatorul de partid al CC al PM, organizatorul comsomolist al CC
al ULCT, preşedinţii colhozurilor, directorii sovhozurilor, primii secretari ai comitetelor
raionale de partid, preşedinţii comitetelor executive raionale, şefii direcţiilor raionale al
„Selihoztehnicii”. Fiecare 3-5 gospodării erau conduse de 1 inspector-organizator. Se creeau
gazetele interraionale ale Direcţiilor teritoriale. Conducerea cu activitatea Direcţiilor era
exercitată de Comitetul republican pentru agricultură, condus de primul secretar al PCM. În
componenţa comitetului mai intrau vicepreşedintele guvernului pentru agricultură (care
paralel era şi ministru al producerii şi colectării producţiei agricole), şeful secţiei de
agricultură al CC al PCM; reprezentantul Asociaţiei republicane „Selhoztehnica”,
Ministerului producerii şi colectării produselor agricole, vicepreşedintele Comitetului de stat
pentru planificare pentru agricultură sau şeful secţiei agricole al acestui Comitet, preşedintele
Comitetului de stat pentru gospodărie acvatică201. În total în republică au fost create 18
Direcţii teritoriale colhoznico-sovhoznice de producţie, 17 din ei includeau 2-3 foştii raioane,
iar Direcţia Căuşeni – în limitele acestui raion202. Funcţiile Ministerului producerii şi

199
Culegere de hotărâri şi dispoziţii a Consiliului de Miniştri..., 1964, nr.7, art.73, p.300-302.
200
Arhiva Organizaţiilor Social-Politice al Republicii Moldova (în continuare - AOSP RM). F.51. Inv.23. D.1.
F.129.
201
Ibidem, D.103. FF.5-8; Сурилов А. Молдавская государственность…,с.67-68.
202
AOSP RM. Inv.24. D.88. F.218; Сурилов А. Ук.соч., с.68.

142
colectării produselor agricole au fost reduse numai la conducerea cu ştiinţa, asociaţiile
teritoriale ştiinţifice şi de producţie, controlul asupra executării legislaţiei funciare şi
măsurilor pentru protecţia naturii203.
Această reformă a fost întărită şi aprofundată în sfera de producţie prin deciziile
plenarei CC al PCUS, care a avut loc în noiembrie 1962. În baza lui la 6-7 decembrie 1962
are loc Plenara a VI a CC al PCM, care a decis să reorganizeze PCM în baza de producţie.Cu
acest scop Biroul CC a fost numit Prezidiul CC al PCM, căruia se subordonau două Birouri
CC al PCM (create la aceiaşă plenara) – pentru conducerea cu producerea agricolă şi pentru
producerea industrială. Comitetele orăşeneşti de partid se creeau la Cahul, Orhei, Râbniţa,
Soroca, iar pentru conducerea cu organizaţiile de partid al întreprinderilor industriale, a
transportului, telecomunicaţiilor, construcţiilor pe teritoriul direcţiilor agricole, unde nu
existau Comitetele orăşeneşti de partid se formau 8 comitete zonale de industrie şi
producere204.
Ceea, ce a avut loc în urma acestor decizii a povestit în raportul său la plenara a V-a a
CC al PCM (4 decembrie 1964) I.Bodiul. El a subliniat artificialitatea acestei divizări, care a
redus simţitor sfera de activitate a organelor de partid – numai în sfera agricolă ori numai în
sfera industrială. Ca rezultat, a fost serios slăbită conducerea cu comerţul, deservirea
populaţiei, cultură, învăţământul public. Avea loc izolarea ministerelor şi departamentelor.
Organele de partid dintr-un raion se supuneau diferitor comitete de partid. A slăbit legătura
întreprinderilor industriali cu comitetele de partid, „s-au întărit tendinţele de autarchie”, chiar
colhoznicii, după spusele lui Bodiul, la început ignorau şi nu recunoşteau Direcţiile teritoriale
de producţie205.
Practic au apărut 2 structuri paralele – Comitetul orăşenesc de partid şi comitetul de
partid industrial şi de producere. Activitatea organizaţiilor de partid a început să se limiteze
numai la activitate de iluminare şi amestecul lor în viaţa gospodărească s-a redus esenţial. Din
cauza perturbărilor permanente s-a slăbit rolul Sovietelor, care au fost distanţaţi de
conducerea cu economie şi au devenit o „simplă organizaţie obştească”. Situaţia creată nu
putea fi îmbunătăţită nici de faptul, că nivelul de studii a organelor de conducere vizibil a
crescut. Din cauza, că noua structura organizatorică bloca activitatea funcţionarilor de partid,
aceştea simţeau instabilitate206.
În corespundere cu hotărârea Plenarei comitetele de partid ale Direcţiilor teritoriale
colhoznico-sovhoznice de producţie au fost reorganizate în Comitetele raionale de partid cu
împuternicirile vechi. Au fost lichidate comitete de partid industriale şi de producere din
Comrat, Ocniţa, Străşeni, Ungheni, comitetele de partid ale întreprinderilor de industrie
prelucrătoare din Bălţi, Bender, Chişinău şi desfiinţate ambele Birouri CC al PCM – pentru
agricultură şi pentru industrie. Prezidiul CC al PCM trebuia să soluţioneze chestiunea cu
privire la crearea organizaţiilor raionale şi orăşeneşti de partid, iar Prezidiul Sovietului
Suprem, Guvernul, Sovietul Sindicatelor şi CC al ULCT trebuiau să soluţioneze toate
problemele, care intrau în competenţa lor în legătură cu aceste transformări207. Însă Direcţiile
teritoriale au fost păstrate, pentru că, după spusele lui Bodiul, ei au confirmat vitalitatea şi
eficacitatea sa în conducere, numai că funcţiile, obligaţiunile şi relaţiile lor cu sovietele
raionale, iar cerinţele faţă de ei – ridicate. Totodată se planifica să fie păstrată independenţa
lor în soluţionarea problemelor de dezvoltare a agriculturii. Ei trebuiau să conducă cu
colhozuri, sovhozuri, întreprinderi, să se supune directivelor Comitetelor raionale de partid şi

203
Бодюл И. Ук.соч., с.126.
204
AOSP RM. F.51.Inv.22.D.5. FF.9-10.
205
Ibidem, Inv.24. D.27. FF.13-15.
206
Ibidem. FF.16-18.
207
Ibidem. F.95.

143
al executivelor raionale208. Deja atunci Bodiul a promis şi restabilirea în scurt timp a
Ministerului agriculturii, ce a avut loc la 8 martie 1965209. (În memoriile sale I. Bodiul
mărturiseşte, că Hruşciov era gata să realizeze o nouă reformare grandioasă a agriculturii şi
sferelor conexe, trecând prin aceasta la alta extremă. Se planifica unificarea Ministerelor
agriculturii, industriei alimentare, Comitetului de stat pentru tehnica agricolă într-un nou
superminister210. Această idee în formă mult mai amplă a fost realizată cu două decenii mai
târziu, în 1985, cu formarea Comitetului agroindustrial, fapt, despre care noi vom scrie în
continuare).
Acest sistem a fost reformat radical prin Legea RSSM nr.611-VI din 18 octombrie
1965 „Cu privire la schimbarea sistemei organelor conducerii de stat cu industrie şi
transformarea unor altor organe ale conducerii de stat al RSSM”. În corespundere cu el au fost
lichidate SEN-urile, raionul economic administrativ RSSM; Comitetul de stat pentru
coordonarea lucrărilor de cercetări ştiinţifice (cu cercetări ştiinţifice trebuiau să se ocupe
ministere şi departamente ramurale) şi Comitetul geologic de stat de producere, care a apărut
la 18 ianuarie 1964 în locul Comitetului de stat pentru gospodărie acvatică care se ocupa cu
cercetarea resurselor naturale ale RSSM211.
Cu această se încheie istoria reformelor hruşcioviste în Moldova, care erau foarte des
încurcate, contradictorii, negândite şi au adus multe daune economiei republicii. Totodată, ele
parţial au întărit din punct de vedere formal independenţa republicii de organele unionale în
URSS. Din 1965 se începe noul etap de dezvoltare a structurii ministerelor şi departamentelor
moldoveneşti.
În pofida faptului, că noua conducere sovietică din start a arătat atitudinea sa negativă
faţă de reforme hruşcioviste, ea nu a început procesul invers imediat. Dintr-un punct de
vedere, s-a produs concentrarea conducerii cu ramurele economiei, se întărea structura
organizatorică a sferei de construcţii şi aprovizionării material-tehnice. Dar totodată se
slăbeau legăturile cu alte regiuni ale URSS; acţiuni reciproce între direcţii în cadrul SEN nu s-
au organizat la nivel necesar, iar după divizarea partidului în două părţi, despre ce s-a
menţionat mai sus, ritmurile creşterii economice au scăzut considerabil212. Deaceea
reformarea structurii de conducere în economie era inevitabilă.

Bibliografie:
Cu grafie chirilică
1. Вехи молдавской государственности, координатор – В.Царанов, Кишинэу, SRL
„Metrompaş”, 2000.
2. История Партидулуй Комунист ал Молдовей, Кишинэу, Editura Картя
Молдовеняскэ, 1968.
3. История РСС Молдовенешть, Волумул 2, Кишинэу, Картя Молдовеняскэ, 1970;
История РСС Молдовенешть. Дин челе май векь тимпурь пынэ ын зилеле ноастре,
Ред.респ. В.Царанов, Кишинэу, Editura Штиинца, 1984.
4. Репида, Л., Суверенная Молдова. История и современность. Кишинэу, Editura ИПФ
Центральная Типография, 2008.
5. История Республики Молдова с древнейших времен до наших дней, Координатор
В.Царанов, Кишинев, Elan Poligraf, 2002, 360 c.
6. Стати, В., История Молдовы, Кишинев, Editura FEP „Tipografia Centrală”, 2003.

208
Ibidem. FF.19, 21.
209
Ibidem. F.21; Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1965, nr.7, art.37-38, pp.179-180.
210
Бодюл И. Ук.соч., с.126.
211
Culegere de legi ale RSS Moldoveneşti..., 1965, nr.29, art.128, pp.740-741; 1964, nr.1, art.2, pp.5-6;
Smochină A. Op.cit, p.169; Репида Л. Ук.соч., с.253-254.
212
Репида Л. Ук.соч., с.253.

144
7. Сурилов, А., История государства и права Молдавской ССР (1917-1959), Кишинев,
Editura Картя Молдовеняскэ, 1963; Idem. Молдавская государственность в период
строительства коммунизма, Кишинев, Editura Картя Молдовеняскэ, 1962.
8. Сурилов, А., Стратулат, Н., О национально-государственном самоопределении
молдавского народа, Кишинев, Editura Картя Молдовеняскэ, 1967.

Cu grafie latină
1. Constantin, I., Basarabia sub ocupaţia sovietică. De la Stalin la Gorbaciov, Bucureşti,
Editura FLAT LUX, 1994.
2. Moraru, A., Istoria românilor din Basarabia şi Transnistria. 1812-1993, Chişinău, Editura
AIWA,1995.
3. Platon, M., Roşca, S., Roman, A., Popescu, T., Istoria administraţiei publice din Moldova,
Chişinău, Academia de Adminstrare Publică pe lângă Guvernul Republicii Moldova, 1999.
4. Smochină, A., Organele constituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile regimului
totalitar, Chişinău, Editura PRAG-3, 2001.
5. Şevcenco, R. Viaţa politică în RSS Moldovenească (1944-1961), Chişinău, Editura Pontos,
2007.

145
 VALOAREA LITERARĂ ŞI CONCEPTUL POLITIC
THE LITERARY VALUE AND THE POLITICAL CONCEPT

Conf. univ.dr. Victoria Fonari

Universitatea de Stat din Moldova

Abstract:
The connection between politics and literature is relevated in the course of the history.
The literature is modifying according to the acception of some concepts,it is sensible at the
social transformations, it is direct proportional with the scientific evolution. Relevating the
aspects of the creation we noted that those are achieved by concrete people. We can not deny
nor the fact that among the multitude of people of culture, especially the writers and critics
have had functions and thus are involved in politics.
Although, at the first sight, there is a mask of the writer who lives only in his own
universe, this enumeration shows the contrary. The poet is not isolated by all the social
problems, he is active, he insists, he accuses and does not accept to be criticized.
The writer's predilection for the political activity is connected with the concept of
creation and values for which he confers.
The one and the same event could incite to tears, odes, irony, dramas and comedies.
This diversity of outlooks insists through its creative individuality. The literature gives an
emotional side to politics. Although, our century is considered unemotional, however images'
suggestion increases social, political and economical problems.
Keywords: politics, literature, social problems, images' suggestion

Conexiunea dintre politică şi literatură se relevă pe parcursul istoriei. Literatura se

modifică odată cu acceptarea unor concepte, este sensibilă la transformările sociale, este
direct proporţională cu evoluţia ştiinţei. Relevând aspectele creaţiei semnalăm că aceastea
sunt realizate de oameni concreţi. Nu putem nega nici faptul că din mulţii oameni de cultură,
anume scriitorii şi criticii au deţinut funcţii şi astfel s-au implicat în politică. De exemplu: Titu
Maiorescu – ministru al instrucţiunii, prim-ministru; Vasile Alecsandri – secretar provizoriu
la Postelnicie, ministru de externe interimar, figurează pe lista candidaţilor la domnie,
membru în adunarea electivă, ministru titular la acelaşi departament al Moldovei, Mihail
Kogălniceanu – ministru şi prim-ministru al României, apoi Ministru de Externe. Lucian
Blaga îmbrăţişează o carieră diplomatică: ataşat de presă pe lângă legaţiile României în
Varşovia, Praga, Berna, apoi consilier la legaţia română din Viena, ambasador şi ministru
plenipotenţiar al României la Lisabona. Această listă evident poate fi continuată, dar insist la
anumite precizări din timpul nostru:
În 1989 Moldova era reprezentată în Sovietul Suprem Unional (al URSS) de următorii
deputaţi: prozatorul şi dramaturgul Ion Druţă, Ion Constantin Ciobanu (atunci preşedintele
Uniunii Sriitorilor din Moldova), poetul şi publicistul Nicolae Dabija, regretatul poet Grigore
Vieru, criticul Mihai Cimpoi.
În primul parlament al Republicii Moldova (1990-1994) putem face următorul
recensământ al scriitorilor: Vladimir Beşleagă, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Lidia Istrati,
Ion Hadârcă (deţine şi în prezent funcţia de deputat), Leonida Lari (mai târziu a fost şi senator
în România), poetul Dumitru Matcovschi, criticul şi poetul Andrei Ţurcanu, care în timpul
preşedenţiei lui Petru Lucinschi este consilier prezidenţial. În perioada acestui preşedinte
consilier a fost şi Aureliu Busuioc. Iar la primul preşedinte consilierul prezidenţial a fost

146
scriitorul şi publicistul Valeriu Babanschi. O altă activitate au desfăşurat-o în cadrul primăriei
or. Chişinău Iulian Filip – şeful Direcţiei de Cultură, Ianoş Ţurcanu, şef-adjunct al Direcţiei
Cultură.
Această trecere în revistă denotă că scriitorii se implică în viaţa politică. Deşi, la prima
vedere, există o mască a scriitorului care trăieşte doar în universul său, această enumerare
relevă contrariu. Poetul nu este izolat de toate probleme sociale, el este activ, insistă, acuză şi
nu permite să fie criticat.
Predilecţia pentru activitatea politică este în conexiune cu conceptul său de creaţie, de
valori pentru care deliberează, revin şi cu unele reminiscenţe care se dezvoltă în laboratorul
său creativ. Unul şi acelaşi eveniment poate provoca lacrimi, ode, ironizări, drame, comedii.
Subiectele tragice îşi au faţeta în parodii. Această diversitate optică insistă prin
individualitatea creatoare.
Individualitatea este unul din criteriile valorii artistice, inclusiv a celei literare. În ce
priveşte criteriile valorii literare am specifica şi actualizarea. Or, în prima recenzie a lui
Lovinescu cu privire la piesa O Scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale (scriitorul care a
făcut artă din politică) consideră că piesa va supravieţui doar 30 de ani. Dar vivacitatea
subiectului miră până în prezent după mai mult de o sută de ani.
Din acest empirism rezultă că şi timpul îşi pune pecetea sa – permite sau nu operei să
suprevieţuiseacă după moartea autorului. În acest sens experienţa timpului, a autorului şi a
cititorului oferă un spaţiu larg relativismului. În concordanţă cu acest fapt interpretarea se
extinde printr-o libertate axiologică. Este important ca un cititor din altă dimensiune spaţială
şi temporală să se poată regăsi, să poată vedea altfel realităţile după lectură. Să persite această
clarviziune, care poate şi nu prea plăcea lui Platon. Deşi fiind personal un creatori de mituri,
în lucrarea sa Respublica remarcă pericolul pe care îl crează poeţii. Iar din selecţia, pe care o
face din evantaiul din specii literare, aprobă numai imnul şi oda. Această frică, dacă am putea
spune sau precauţie, este generată probabil în viziunea filosofului de conceptul că ghidarea
după un mit în politică poate naşte monştri.
Conexiunea dintre politică şi literatură se crează şi pe calea comenzii. Literatura, fiind
un domeniu care relevă multe optici din viaţa socială, evident că se apropie şi de sfere ce nici
pe de parte nu sunt filologice, cum ar fi: economia, psihologia, sociologia, politologia.
Literatura artistica incadrează cititorul atât în lumea individuală a personajului, cât şi în lumea
socială. Sociumul dictează direcţii, doctrine, stereotipuri. De fapt, în linii mari putem
recunoaşte că şi literatura a apărut tot dintr-o convenţie politică, la comanda unui domnitor,
vodă etc. Încă din antichitate apar opere la comanda „politică” a imperatorului. Să ne aducem
aminte de Vergiliu, care în epopeea sa „Eneida” trebuia să glorifice cetăţeanul ideal roman.
Iar până a fi elogiat trebuia creat. Şi astfel atestăm o reuşită confruntare dintre comanda de
stat şi libertatea creativă. Oricum, se ştie şi atitudinea poetului roman despre această lucrare.
La sfârşitul vieţii lăsase drept ultim cuvânt să fie arsă carte. De ce şi-a dorit să-i ofere muncii
sale un astfel de sfârşit? Rămâne o enigmă – unii cercetători presupun că nu şi-a dorit să o
lase imperfectă, alţii susţin teza că autorul nu prea simpatiza pe cel care l-a obligat să scrie, şi
anume pe Imperatorul Augustin.
Cazul cu epopeea „Eneida” este unică. Or, nu toate comenzile politice sunt valori.
Epoca de comenzi politice în artă au distrus imaginea unor scriitori. Angajarea în spaţiul
politic au avut efecte de a dezvolta traducerea. Literatura, în acea perioadă, trebuia să fie
difuzată. Această propagandă a favorizat şi cunoaşterea mai multor autori în spaţiul lagărului
socialist, care era multilingv. Anume acestui fapt se datorează traducerile în rusă, în letonă, în
cehă, în cazahă, în ungară, polonă, germană a unor opere ale lui Emilian Bucov, Liviu
Deleanu,Liviu Damian, Petru Zadnipru, Ion Druţă, Grigore Vieru, Aureliu Busuioc, Nicolae
Dabija, Dumitru Matcovschi ş.a. Criteriul fundamental era atitudinea faţă de noul concept,
anume acest factor determina care operă merită să fie publicată, apoi tradusă. Totuşi printre

147
textele traduse erau nu doar mediocre, dar şi cele axate pe valorile general umane. Autorii
puteau să camufleze atitudinea printr-o figură de stil sau prin cortina ironiei. Se promovează şi
identitatea scriitorului, traducerea, în special, în limba rusă era una de calitate. Nu înzadar,
cum apreciază criticii de teatru, priesa Casa Mare de Ion Druţă a fost jucată păstrând
atmosfera spaţiului nostru cel mai reuşit în Teatrrul Armatei din Moscova.
Cenzura şi-a pus amprentele nepermiţindu-i unor scriitori să publice (Bladimir
Beşleagă, Petru Cărare, Ion Druţă). E interesant că ce era interzis într-o republică unională, se
permitea cu acordul Moscovei (cazul piesei Casa Mare şi a romanului Povara bunătăţii
noastre, scrise de Ion Druţă). Unii scriitori şi-au redus creaţia doar la temele politice, cum ar
fi Emilian Bucov, Ion Canna. Stereotipul că au trăit această perioadă şi că au fost dispuşi
uneori impuşi, să fie servili rgimului, a creat o atitudine negativă altei generaţii de scriitori.
Prima critică ce se evidenţiază printr-o atitudine de acuzare vehementă a colaborării
scriitorilor cu regimul totalitar este cea a lui Emil Galaicu Păun: „meşterul (rus) îmi vorbea:
„eu am fost pentru trecerea / la alfabetul latin printre primii nu printre ş.a.ş.m.d. sau [etcetera /
(...)/ dar meşterul are umor – dom’poet, vezi de nu [erau anii / de perestroika băteai la maşina
cu pa’zeci şi şase de cranii / cari mai de care şi chiar de dădeai pe alocuri în hopuri e /
limpede: literalmente-ai fi scris CAPodopere!” (Capiştea mănăstirii Neamţ văzută de ziua lui
Eminescu A.D. MCMXCI).
Academicianul Mihail Dolgan relevă constrângerile timpului din optica martorului
ocular: „Pedepsele dure care au urmat imediat s-au răsfrânt însă asupra amândurora: pentru
comiterea unor „grave greşeli de ordin ideologic”, poetul Gh. Cutasevici a fost eliberat din
serviciu şi lăsat pe drumuri, a fost exclus din partid şi din Uniunea Jurnaliştilor, i s-a interzis
să publice şi să editeze, iar redactorul cărţii I. Ciocanu a fost admonestat pe linie de partid şi
transferat la secţia de reclamă a editurii într-o funcţie inferioară”.213
Cu scurgerea timpului viaţa multor creaţii s-au stins. Dar neştirea a împăianjenit cu
opere mediocre şi textele de valoare. Astfel poeziile lui Liviu Deleanu, Liviu Lupan, George
Meniuc, Gheorghe Vodă sunt cunoscute de cercetătorii în domeniu şi mai puţin de cititori.
Dar să revenim la activitatea scriitorilor noştri. După o epocă de glorificare scriitorii se
opun vehement regimului. O poezie cu mesaje antielogioase le sesizăm la Em. Galaicu-Păun,
Andrei Ţurcanu. Poezia totuşi nu reflectă decât sugestiv. Structura unui roman permite o
extindere a contextului social, cu anumite detalii, în paleta diverselor stiluri. Şi la urma urmei
politica nu e chiar poezie, or, altminteri devenim patetici, ea e mai mult proză.
Raportul dintre politică şi basm, politică şi odă, politică şi mit s-a realizat în mai multe
studii. Am preferat să investighez optica inculturii în politică, relevată cu lux de amănunte în
opera lui Aureliu Busuioc.
Dar iniţial ne vom referi la definiţia sa despre cultură care apare în antiteză cu noţiunea
de cultură de masă. În articolul Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… Aureliu Busuioc se
opune culturii de masă, în care se investesc bani, dar “motivul, important şi el fireşte, nu e
doar sărăcia: se propagă pe toate căile, se implementează, aş zice, preferinţa pentru kitsch”214,
care “poate modela gusturile”215. Aceeaşi idee l-a preocupat şi pe structuralistul francez
Roland Barthes, care a demascat monosemantismul kitsh-ului: “Forma bastardă a culturii de
masă este repetarea ruşinoasă: se repetă conţinuturile, schemele ideologice, ştergerea
contradicţiilor, dar se variază formele superficiale: mereu alte cărţi, emisiuni, filme noi, fapte
diverse, da întotdeauna acelaşi sens”216. Paralel cu raportul/ interdependenţa dintre cultură şi
bani (deşi par din sfere diferite, în realitate societatea le pune faţă în faţă), A. Busuioc mai

213
M. Dolgan. Poezia de opoziţie din Republica Moldova în perioada de „stagnare”. – Chişinău: CEP USM,
2008, p.11-12.
214
Aureliu Busuioc. Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… // Strategia Civică.– 2000, nr.1, p.27.
215
Ibidem, p. 28.
216
Roland Barthes. Plăcerea textului / Traducere de Marian Papahagi. –Cluj: Echinox, 1994,, p. 66.

148
remarcă încă o interferenţă dintre cultură şi stat: “Cultura, zicea un francez, dacă nu mă înşel,
este ceea ce rămâne când se uită totul. Încerc să simplific formula: este ceea ce rămâne când
nu mai rămâne nimic. Ei, chiar la asta încă n-am ajuns. N-am uitat totul şi câte ceva tot ne-a
mai rămas”217. Acestă deducţie e o metodă pe care o abordează şi în romanele sale: „Se ştie
din vechime cea mai veche – un pleonasm voluntar ce-mi aparţine! – se, ştie, zic, că cea mai
ieftină şi mai bine vândută marfă din toate timpurile sunt prieteneii şi fraţii. Nu vom pomeni
de Iuda, cel care şi-ar fi vândut învăţătorul, în momentul de faţă se verifică unele date recent
descoperite care ar putea să-l reabiliteze. Întrucât lucrarea de faţă are un caracter stricit istoric,
mă voi referi la istorie. Iată, de exemplu prietenia, mai mult – frăţia de arme a lui Mihai
Viteazul şi generalul Basta. Luptăm cot la cot, bem şi mâncăm la aceeaşi masă, ca până la
urmă să ne trezim cu capul tăiat al Viteazului, la ordinul generalului... Sau prietenia de beton
a lui Petru cel Mare cu Menşicov, se ştie cum s-a sfârşit... Ori amiciţia dintre Marius şi Sulla,
sau cea a lui Iliescu cu Ceauşescu...”218. Din atâtea referinţe amintim că cităm fragmente din
romanul Hronicul Găinarilor. Ironia poziţionează această supravieţuire politică într-o sferă a
tragicului social.
Acest citat condensează o trecere în revistă a istoriei politicii. Fenomenul trădării devine
un atribut al politicii, proprii diferitor timpuri, diverselor state, variatelor doctrine. Vânzarea
sau traficul fiinţelor umane, înrobirea sau omorul nu pot fi acceptate din optica drepturilor
omului, dar este promovată la nivel politic care prin pecetea interpretării poate fi îndreptăţită,
necesară: „Regimul de tristă aducere aminte a avut grijă să ne lipsească de memoria tre-
cutului, a făcut tot ce a putut ca să ne credem un produs al prezentului (cu viitor luminos). Şi
cum toate angrenajele propagandistice ale acelor vremi au lucrat zi şi noapte, nu se putea să
nu suferim mutaţii serioase în mentalitate. Dând, fizic, tot ce putem da, am lăsat sufletul în
voia aceluiaşi stat nenormal (…). Dar într-o societate normală cultura nu este un produs al
statului. În cultura comportamentului, să zicem, ar fi demn de tot râsul un decret cu privire la
mâncatul seminţelor la operă sau fluieratul în biserică. Noi, obştea, poporul suntem făuritorii
culturii, sub toate aspectele ei, şi o expresie cum ar fi “cei şapte ani de acasă” spune mai mult
decât toate pravilele scrise. Conţinutul acestei sintagme nu poate fi năruit de cei zece ani de
tranziţie. El putea fi alterat doar de mentalitatea cu care ne-au înzestrat sovietele. Iată, cred eu,
dragonul pe care trebuie să-l învingem”219.
Conceptul de cultură la A. Busuioc este tratat într-un mod didactic (nu însă şi fără
ironizări), este limitat la spaţiul basarabean pentru a nu cădea în ispita generalităţii şi a teoriei,
a idealului înstrăinat de realitate.
Incultura vine din dezinteresul de a învăţa, moment promovat de cele 4-7 clase care erau
suficiente pentru o carieră „intelectuală”, sesizat în romanul Frunze de dor scris de Ion Druţă.
“Cultura, subliniază prof. Nicolae Frăsinel, constă din creaţii spirituale, adică mentale, prin care
omul odinioară s-a pus în echilibru cu universul…”220. Limba face parte din aceste creaţii
spirituale. Creaţii care au puterea de a se proteja de distrugeri: calchierile, formele nefireşti ale
limbii nu au putut devaloriza spiritualul. Latura ideală a limbii a fost păstrată/ menţinută întot-
deauna de către intelectualitate. Scrierea cu grafie chirilică n-a putut să nu-şi lase amprentele,
dar, în pofida acestui fapt, au fost create şi lucrări artistice de valoare. În cartea Literatura
română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări criticul literar Mihail Dolgan relevă
situaţia de atunci astfel: “Deosebit de păgubitor s-au răsfrânt asupra dezvoltării literaturii din
Moldova din primul deceniu postbelic şi alţi câţiva factori pe cât de specifici, pe atât de
negativi, şi anume: renunţarea aproape totală la moştenirea literară clasică, starea deplorabilă a
limbii literare de o sărăcie şi un primitivism cras, respingerea cu orice preţ a bogatului şi

217
Aureliu Busuioc. Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… // Strategia Civică.– 2000, nr.1, p.28.
218
Aureliu Busuioc. Hronicul Găinarilor. – Chişinău: Prut Internaţional, 2006, p. 111.
219
Aureliu Busuioc. Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… // Strategia Civică.– 2000, nr.1, p.28.
220
Nicolae Frăsinel. Doina Verdeş. Ecologia Umană. – Timişoara: Mirton, 1997, p. 137.

149
variatului vocabular românesc, cu scopul de a “justifica” existenţa a două limbi şi a două
literaturi diferite”221. Faptul că personajul lui A. Busuioc, Mihai Olteanu, mărturiseşte în
contextul anilor '50: “Gândesc cu litere latine, asta e!”222, e o dovadă că el nu va rata şansa de a
rezista în plan spiritual şi estetic.
Această perioadă de unificare a oamenilor şi a limbilor se caracterizează printr-o
promovare a primitivismului şi nonculturii. În romanul cu filon autobiografic Pactizând cu
diavolul (1999) scriitorul scoate în relief un factor mai mult decât bizar: toate cărţile cu litere
latine sunt considerate româneşti, prin urmare ele trebuie interzise: “Fii mai atent cu proştii.
Pe secretarul de partid l-am convins că Lope nu-i român, de altfel ţine-ţi cartea…”223.
Scriitorul a prezentat mai multe modalităţi de a supravieţui în plan pragmatic. Iată
câteva din romanul Lătrând la lună: “Se ştie că în ziua de azi e o supravieţuire a stomacului,
pentru care mintea e de folos doar pentru a face bani, iar inima nu serveşte la nimic.
Prezentăm portretul acestor “nouveaux riches” (negustori ad hoc, vinde-cumpără tot: căţei,
cartofi, covoare, ceapă, dia-mante şi crocodili!): n-aveau timp şi nici nas să aprecieze calitatea
aerului din odăi sau luciul parchetului de mahon”224. E un exemplu evident de a supravieţui
mai mult în plan economic, ţinând cont doar de condiţiile din afară ale vieţii umane. Un alt
personaj se manifestă în viaţă prin putere, transformând ideea în obsesie, în mod de viaţă
particular. Aceste trăsături sunt întruchipate în lup – o alegorie a politicianului care este
înfometat de putere: “De aici începe povestea cu Puterea. Unde sunt doi sau mai mulţi e
nevoie ca unul să gândească şi să comande pentru toţi”. La întrebarea: “De ce adică să
gândească unul când au capete amândoi?”, personajul răspunde astfel: “Asta înseamnă de-zor-
dine!…Iar “dacă cineva are un gând, o idee mai bună – nu mai este Puterea, este lupta pentru
Putere. Dacă te simţi în stare, aruncă mănuşa! Colţii vor hotărî! O dată pe an, de Ziua Zămisli-
rii. Până atunci cel care gândeşte altfel trebuie lichidat!”225. Parcă ar fi vorba de lupta aprigă
în timpul campaniei electorale. Deşi câinele îl salvează pe lup de la foame, acesta îl va răsplăti
lupeşte: îi va mânca căţeluşii pentru a-şi arăta puterea, distrugând astfel căminul salvatorului
său.
Aşadar, supravieţuirea, impulsionată de o politică tiranică, ajunge să neglijeze morala,
să distrugă demnitatea. Nu întâmplător criticul literar Mihai Cimpoi s-a referit la eroii princi-
pali ai romanului Lătrând la lună din perspectiva “pustiului social şi… existenţial”: “Dând
crusta alegorică superficială la o parte, putem spune că figura neobişnuit de omenească şi
inteligentă a câinelui reflectă tocmai câinoşenia oamenilor care îl înconjoară. Există însă o
complicitate vădită între şoricar şi Grăsanul-savant exact de felul aceleia dintre autorul unui
manuscris original şi traducătorul acestuia. Ei sunt perfect solidari în smulgerea măştilor utopice
şi mincinoase de pe societate (cea totalitaristică şi cea posttotalitaristică). Complicitatea şi
solidarizarea deplină se fac pe temeiul condiţiei similare: ei sunt nişte izgoniţi din societate”226.
Savantul şi câinele – personaje ce se completează reciproc formând un erou integral –
întruchipează omul ce tinde să supravieţuiască prin spiritualitate, prin demnitate şi sinceritate,
omul care suferă din cauza că “ţara s-a deprins să-şi iubească progeniturile postum”, iar “în
casa Grăsanului (porecla savantului dată de câine) se instalase într-un colţ himera cu numele Să-
răcie”.

221
Mihail Dolgan. În loc de argument. Nevoia de întregire şi reevaluare a literaturii române postbelice // În
volumul colectiv: Literatura română postbelică: integrări, valorificări, reconsiderări. Concepţie şi întocmire,
coordonator şi coautor de bază, redactor responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat,
profesor universitar Mihail Dolgan. – Chişinău: Firma editorial-poligrafică “Tipografia Centrală”, 1998, p. 9.
222
Aureliu Busuioc. Pactizând cu diavolul. – Chişinău: Litera, 1999, p. 32.
223
Ibidem, p. 99.
224
Aureliu Busuioc. Lătrând la lună. – Chişinău: ARC, 1997, p. 223.
225
Ibidem, p. 111.
226
Mihai Cimpoi. Aureliu Busuioc: “Lătrând la lună” // Basarabia, 1997, nr. 3-4, p. 150-151.

150
 Alegerea unor momente din istorie devine o circumstanţă de a aborda probleme
stringente din sfera politică. Relaţia omului intelectual şi politica este relevantă în poezia
Postfaţă la “Tristia”, este evocată figura lui Ovidiu – chipul intelectualului izgonit (cu aluzii
la represaliile din perioada anilor `50). Şi imaginea lui Nero nu este una întâmplătoare este
acelaş camuflaj politic în faţa cenzurei timpului. Nero – politicianul artist care confundă
imaginaţia cu realitatea, optica individuală cu obiectivitatea socială. În poezia Nero e înfăţişat
prototipul omului care, în numele artei, foloseşte orice mijloace, indiferent de consecinţe
(readucerea la Roma a incendiului troian din creaţia lui Homer e analogică cu mitul platonian
despre egalitatea dintre oameni în socialism). Planul universal este acceptat ca o reflecţiei a
atmosferei anilor postbelici.
Conexiunea dintre creaţia artistică şi preocupările politice este simţită acut în lirica lui
Andrei Ţurcanu. Critica literară relevă acest aspect: „Poet şi critic de o forţă egală, Andrei
Ţurcanu e dintre cei care se arată lucizi şi fără manajamente pentru literatura şi credibilitatea
poporului său. A fost menit să fie cel mai „acid” critic al generaţiei şaptezeci, un lup
singuratic, lipsit de harul şi plăcerea oratoriei, cu o evoluţie „politică” în stare să contrarieze.
A devenit la un moment dat, consilier, al preşedintelui Petru Lucinschi, în a cărui experienţe
şi abilitate a crezut că poate depăşi comportamentul contradictoriu al lui Mircea Snegur, dar s-
a înşelat în aşa măsură încât din Lucinschi s-a transformat în scrisul său... Mucinschi”227. În
această dublă funcţie probabil şi apare imaginea centaurului Hiron din optica căruia sunt
scrise mai multe texte artistice. Această imagine relevă predilecţia sa pentru politică şi
aspiraţia sa artistică. De fapt este un critic rafinat (cu titlul ştiinţific de doctor habilitat, în
prezent şef de secţie la literatura română, Academia de Ştiinţe a Moldovei), care nu s-a temut
de această dublură, deşi în lumea poeziei eul liric resimte o veşnică dispută, o răzvrătire de a
avea forţa de a cunoaşte mai mult, dar de a nu avea posibilitatea realizării. Se simte uneori
obosit de această luptă interioară.
Imaginea centaurului e în conexiune cu timpul, există mai multe opinii privind geneza
mitică a acestor fiinţe. Dar considerăm că poetului îi e mai aproape versiunea în care Chiron
este fiul lui Cronos: „Vedeam desluşit pe Chiron cum ardea într-o vâlvătaie albastră. Erau
flăcări ori mai degrabă o boare de nimb, o emanaţie sacră a trupului său cuprins de fiorii
Schimbării la Faţă. / Tot mai tânăr şi tot mai sprinţar până când din ciolănosul bătrân în
convulsii n-a rămas decât un copil, un mânz hohotind fericit c-un soare în coamă”228.
Posibilitatea de a stăpâni eternitatea i-a fost hărăzită doar lui Chiron, de aici şi această joacă
de a inversa timpul.
Timpul este „Înţeleptul/ înţelepciunea” care relevă valoarea din amalgamul de fapte ale
unui oarecare prezent. Spaţial încadrat – “jumătate prinsă de o stea,/ jumătate înghiţită de
hău” (31 decembrie 1999) – Cronos păşeşte “în perimetrul îngust” al “eşichierului politic”.
Timpul mitizat, în volumul Cămaşa lui Nessos (1989), semnifică atotcunoaştere. În aceste
poezii un slujitor al eului liric este centaurul Chiron. Şi dacă e să menţionăm şi alte calităţi ale
acestui centaur e remarcabil faptul că a fost învăţătorul lui Asclepios, căruia i-a împărtăşit
cunoştinţele sale despre plante medicinale, a avut grijă de Iason, Acteon, Ahile. Paralel şi
poezia lui Andrei Ţurcanu evocă scopurile nobile ale existenţei umane. Alegerea accentuării
imaginii lui Chiron este plină de semnificaţie într-un timp al nonsensului, al îndoielii şi al
informatizării.
Şi dacă Andrei Ţurcanu în polaritatea ocupaţiilor sale îşi trăieşte viaţa centaurizat,
atunci Grigore Vieru îşi simte rănile asemuindu-se cu Mesia. Momente evocate, în special, în
volumul Hristos nu are nicio vină: “Ne părăseşte trist lumina / Şi clipa e prea săracă./ Întinde-
i, Doamne, lumii mâna, / Căci se îneacă!” (Ajut-o, Doamne). Gravitatea poeziei se datorează
cuvintelor simple care graţie contextului primesc cele mai diferite conotaţii. Astfel de la un
227
Theodor Codreanu. Basarabia sau drama sfâşierii. – Galaţi: Scorpion, 2003, p. 256-257.
228
Andrei Ţurcanu. Plânsul centaurului. – Chişinău: Cartier, 2008, p. 89.

151
sens literal se extrag mii de semnificaţii. Grigore Vieru are o sinceritate, care nu comunică
decât printr-o directeţe propie lui. Ironia nu este acceptată, lacrima este imaginea care ascunde
şi dragostea de patrie, şi dorul de casă, şi frământările sociale şi atitudinea faţă de existenţă.
În această suită de idei propunem doar câteva versuri de la scriitorul care face un soliloc
în planul politicii, fiind ales deputat în primul parlament al Republicii Moldova şi actualmente
revenind la funţia de deputat, fiind senior. Activitatea de politician a lui Ionh Hadârcă este
cunoscută: Fiind receptiv la probleme cotidiene, atestăm aceeaşi receptivitate şi în versuri.
Poezia Musca lui Obama, cu un titlu sugestiv, a fost publicată în 2009, imediat după
eveniment. Textele sale le-am putea caracteriza printr-o poezie-reportaj: succintă (“ea (musca:
nota noastră) a căzut eroic”), cu prezenţa evenimentelor (“fulgerător de crud strivită / de
palma lui Obama / cel viteaz”), punctată în parametrii paginii, cu o gravitate de alertă
(“desigur faima-i / se va duce peste ani”) în care dacă cilitorul doreşte poate să întrevadă
ironia (“desigur merita-va monument”) sau seriozitatea calmă (“cum i se stinse / ultimul zum-
zum”) – o opacitate care oferă emoţii diferite.
Acelaşi paradox de la om la păianjen o sesizăm în poezia aceluiaşi scriitor-deputat
„Păianjenul al treilea Benedict”. În acest context firele de păianjen sunt realizate de privire
(„Împăienjenea privirile”), care apare ca o materializare energetică, fie de a reuni prin
concepte, fie prin stare hipnotică, fie prin dorinţa de a impune o idee mulţimii. Firul nu este
numai vizualizat, poetul apelează încă la o percepere – a auzului prin prezenţa sonoră a
„liturghiei”. „Fluierul orgii” obţine o supremaţie prin gradaţia „melodia divină”, amuţirea este
în antiteză cu atmosfera paradoxolui, chiar a absurdului care stopează armonia muzicală.
Percepţia muzicală este înlocuită cu euharistia, împărtăşania / dezvăluirea neaşteptată a
metamorfozei.
Cifrele simbolice ghidează poezia într-o opacitate şi mai mare: „unul din doi / precis era
benedict /(...)/ tandru însemnând / cu cele douăsprezece picioruşe / un drum nevăzut / de
cristal infinit / pe care-l vestea / solul celest al demiurgului”. Cifra constituie aranjamentul
cosmic în raport cu cel terestru: de 12 luni, 12 semne zodiacale, 12 apostoli. Este intensificată
prin metafora spaţială. Ţinând cont că scrierea artistică şine şi ea de lumea onirică a visului,
„imaginea păianjenului se raportează la straturile cele mai profunde ale inconştientului, adică
a celor ce rămân cu totul străine înţelegerii noastre”229. Probabil în poezie Ion Hadârcă, poet,
eseist, publicist şi om politic, face referinţă la marele proiect al globalizării, la forţa ce ar
instala ordinea mondială. Cuvintele emotive ce ne-ar ajuta să determinăm atitudinea sa ar fi:
„limpede” – determină siguranţă şi claritate, „lunecând sacrosanct” – atenţia, măreţia relevată
cu o notă ironică, „preot uşor-orbitor” – lumina divină comprehensivă pentru mase sau masca
pentru a fi perceput în directiva dorită, „sfere serafice” – accentuează spaţiul celest, superior,
chiar absolutul ierarhiei, „ne-mai-pome-nite epifanii” – cuvântul scris pe silabe comportă o
evidenţiere mai mult a sunetelor/ a ritmului, decât a sensului. Această silabisire poate a avea
un caracter dual: de sarcasm sau de uimire, sau de frică vis à vis de „povara surprizei”.
Epifania – dezvăluirea chipului lui Dumnezeu – vine în antiteză, dar eul liric îi oferă şi raport
de echivalenţă. Globalismul transferat în emblema metamorfozei îi oferă un camuflaj, pe care
inconştientul nu-l prezintă conştientului – fenomen care ar putea fi propriu doar celui
iluminat.
Una din problemele majore actuale a societăţii noastre este migraţia. Este relevată destul
de minuţios în mass-media. Consecinţele ei se analizează şi de psihologi, şi pedagoci, şi de
sociologi. Investitorii îşi fac calcule de profit prin intrermediul transferurilor bancare. Dar în
mare parte migraţia este determinată şi de situaţia economică, dar şi de cea politică. Asistând

229
Jacques de la Rocheterie. Simbologia viselor. Natura / traducere de Lucia Postelnicu Pop. – Bucureşti:
Artemis, 2006, p.175.

152
la mai multe discuţii care relevă perspectivele pozitive ale globalizării, dar şi influenţele
nefaste al acesteia, am fost inspirată să scriu următoarele versuri:
În exodul creierilor
Nu se includ
Neuronii separat de fiinţă
Dar în această pseudorealitate
se întrevede suferinţă
Speranţa? apare ca o întrebare retorică
Care „transcende” în politologia ironică
De industrializare
A sufletelor
Instrumente de votare.
Literatura artistică oferă latura pe care fiecare om în parte o conştientizează, dar care nu
de fiecare dată este comodă să fie acceptată de comun. Arta contribuie la sondarea
evenimentelor politice dintr-o optică a emoţiei. În pofida secolului nostru, considerat
nonemoţional, sugestia imaginilor oferă un strigăt în faţa problemelor sociale, politice şi
economice. O societate perfectă nu există. Concluzia respectivă este atestată încă din epoca
tardivă a Renaşterii. Or, omul ideal nu poate supravieţui într-o societate imperfectă, cazul
nebuniei lui Don Quijote, dar prezenţa libertăţii creative oferă un echilibru de a fi în lumea
individului care este în coagulare cu lumea politică. Deschiderile politice oferă spaţii de
polemică, ele se apropie de acele adevăruri sociale despre care Mihai Eminescu scria: „Cu
greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un
adevăr social-veşnic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social – oglinda
realităţii – este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat mâine e îndoielnic, şi pe roata
acestei lumi suie şi coboară nu numai sorţile omeneşti, ci şi ideile”230. Deşi este un adevăr
relativ nu e de neglijat, or, acesta are forţa de a primi forme antitetice şi atunci cea mai bună
intenţie teoretică, ar eşua în empirismul social. Literatura artisitcă şi sfera politică au
similitudini – ficţiunea, atitudinea camuflată, subiectivitatea, denaturarea sau supraaprecierea.
Estetica urâtului, dominată în prezent în artă, se datorează şi lipsei de originalitate în
politică. E interesant că valorile artei au fost într-un pas cu cele ale societăţii: de la
patriotismul polisului antic suntem în epoca omului global, care nu îşi afişează identitatea şi
persoana decât dacă nu este inclusă în diversitate. Ficţiunea în artă este un neadevăr în
politică, totuşi conotaţiile sunt total diferite: în artă imaginaţia (fie că amplifică emoţia sau
raţiunea) trebie să accentueze realitatea, în politică (prin distorsiune) – să o deghizeze.
În acest context venezianul Stefano Zecchi în cartea sa Urâtul şi frumosul specifică prin
intermediul unui lexic de politolog analist viziunea proprie referitor la locul pe care îi ocupă
cei savanţii Umberto Eco şi Vattimo: „Şi cultura de stânga? E aceeaşi aiureală. Semiotica lui
Eco? E de stânga. Gândurile obscure ale lui Vattimo? Sunt de stânga. (...) Psihanaliza, cu rare
excepţii, este integral de stânga. După cum se vede e o bună companie: important e de a
rămâne uniţi, a nu căuta deosebitul, de a nu discuta, de a nu se lăsa impresionaţi de
confruntare. Cuvântul de ordine are menirea de a-i bloca pe toţi cei care nu participă la cor
(traducerea noastră – V.F.)”231 Putem rămâne indiferenţi la această opinie, dar această
opoziţie oferă o vivacitate interpretării. constatăm o pistă de încurajare în favoarea celor cce
au capacitatea de a polemiza.
Discuţia este promovată de un specialist în estetică. Polemica de fapt de fiecare dată a
atras atenţia. Şi aici probabil autorul îşi are argumentele sale. Unul din acesta este: „Cultura

230
Mihai Eminescu. Opera politică. Vol. I. – Bucureşti, p. 135.
231
Stefano Zecchi. Il bruto e il bello. – Milano: Arnoldo Mondatori Editore,1995, p.152-153.

153
este vie atunci când „se manifestă” şi acceptă confruntarea”232. De fapt unul din criterii
interpretării este vivacitatea acestuia prin multitudinea opticilor pe care-l poate oferi.
Pe firul actualităţii Stefano Zecchi identifică valoarea artistică prin intermediul
conceptelor omului creator: „Artistul de azi este convins că funcţia sa esenţială constituie în
mărturisirea a ceea ce nu are nimic comun cu adevărul şi cu existenţa. Negarea creativităţii în
om şi negarea iubirii contribuie la uitarea sensului artei – capacitatea unică de a oferi, chiar cu
sacrificiu, ideea de valoare a adevărului, a dreptăţii, a frumuseţii (traducerea noastră –
V.F.)”233. Autorul luptă cu indiferenţa în artă, care în planul unei reflecţii semnalează
existenţa unei indiferenţe în politică. Iar printre criteriile axiologice autorul monografiei
include şi individualiatea, corelaţia dintre conţinut şi formă, raportîndu-le şi la alte probleme,
cum ar fi fericirea, naturalul şi artificialul, societatea, obişnuinţa, consumismul.
Jocul politic trebuie să ţină cont de cultură, de etică, de corectitudine: “Şi când îşi va da
seama că s-a născut pentru a trăi într-o comunitate de cetăţeni, va socoti că trebuie să
întrebuinţeze nu numai acest mod abstract de discuţie, ci şi o vorbire mai larg desfăşurată,
prin care să conducă popoarele, să susţină legile, să-i pedepsească pe cei răi, să-i apere pe
oamenii cinstiţi, să-i primească pe bărbaţii străluciţi, prin care să dea, cum e mai bine, sfaturi
folositoare şi încurajări spre a-şi convinge cetăţenii, prin care să-i poată îndemna la fapte
nobile, îndepărta de necinste, mângâia pe cei abătuţi şi încredinţa unor opere eterne faptele şi
hotărârile cetăţenilor bravi şi înţelepţi odată cu înfierarea ticăloşilor”234. Menţiunile lui Cicero,
care a oferit latinei semnul universalităţii, demonstrează că şi politica este o artă, iar
politicienii trebuie să ţină cont de responsabilitatea de a-şi manifesta calităţile frumoase, nu
doar în plan oratoric, dar şi în plan analitic, empiric şi strategic.

Bibliografie:
1. Barthes, R., Plăcerea textului / Traducere de Marian Papahagi, Cluj, Editura Echinox,
1994.
2. Busuioc, A., Ce mai rămâne când nu rămâne nimic… // Strategia Civică, 2000, nr.1.
3. Busuioc, A., Hronicul Găinarilor, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2006.
4. Busuioc, A., Lătrând la lună, Chişinău, Editura ARC, 1997.
5. Busuioc, A., Pactizând cu diavolul, Chişinău, Editura Litera, 1999.
6. Cicero, Opere alese. Vol II, Bucureşti, 1973.
7. Cimpoi, M., Aureliu Busuioc: “Lătrând la lună” // Basarabia, 1997, nr. 3-4.
8. Codreanu, T., Basarabia sau drama sfâşierii, Galaţi, Editura Scorpion, 2003.
9. Dolgan, M., În loc de argument. Nevoia de întregire şi reevaluare a literaturii
române postbelice // În volumul colectiv: Literatura română postbelică: integrări,
valorificări, reconsiderări. Concepţie şi întocmire, coordonator şi coautor de bază, redactor
responsabil pentru aspectul ştiinţific şi stilistic – doctor habilitat, profesor universitar Mihail
Dolgan, Chişinău, Firma editorial-poligrafică “Tipografia Centrală”, 1998.
10. Dolgan, M., Poezia de opoziţie din Republica Moldova în perioada de „stagnare”,
Chişinău, Editura: CEP USM, 2008.
11. Eminescu, M., Opera politică. Vol. I., Bucureşti.
12. Frăsinel, N., Verdeş, D.,. Ecologia Umană, Timişoara, Editura Mirton, 1997.
13. Rocheterie, J., Simbologia viselor. Natura / traducere de Lucia Postelnicu Pop,
Bucureşti, Editura Artemis, 2006.
14. Ţurcanu, A., Plânsul centaurului, Chişinău, Editura Cartier, 2008.
15. Zecchi, S., Il bruto e il bello, Milano, Editura Arnoldo Mondatori Editore,1995.

232
Ibidem, p. 153.
233
Ibidem, p.21.
234
Cicero. Opere alese. Vol II. – Bucureşti, 1973, p. 208.

154
 REPERE IDEOLOGICE ACTUALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
CONTEMPORARY IDEOLOGICAL ASPECTS IN
REPUBLIC OF MOLDOVA

Lector univ. dr. Rodica RUSU

Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract:
The radical transformations in the Republic of Moldova and in all the countries of South-
East Europe are associated not only with economical processes but are definitely determinate
by the new models of paradigms in the way of restructuring the society in transition. The
liberal-individual socio-economical model was acquainted as a solution to realize the
personal interests, created new patterns of social and civilization identification, latest, the
profound economic crisis attenuated this model.
Only the statement of the ideological pluralism grounds a democratic political
consciousness, which influences the reinterpretation of the ideological values, of a national
idea with the function of moderator of the political system. Also, it is focused on the major
role of the political parties in the ideological transition. The author analyses the process
which take place in the political-ideological spectrum. It is focused on the importance of
theirs ideological programs and doctrines which influences the identity of the political
parties. The author describes the degree of assimilation of these ideologies from the political
parties and the function of the party system.
Keywords: paradigm, ideological pluralism, political system, party system

Niciodată în istoria omenirii, imaginaţia nu a dominat mai puternic acţiunea politică decît
în secolul al XIX-lea, în care s-au conturat marile ideologii ale acestui sfîrşit de mileniu:
naţionalismul, socialismul, liberalismul. Colapsul URSS asociată cu politica totalitaristă a
unei ideologii dominante (marxist-leniniste) şi crearea noilor state independente în spaţiul
post-comunist la începutul anilor′ 90 a generat o serie de transformări nu doar la nivel politic
şi economico-social, dar mai cu seamă a însemnat o reorientare la nivel de conştiinţă. În fond,
transformările social-economice şi cele politice se bazează pe adoptarea unui alt mod de
gîndire, relaţiile de piaţă presupunînd o altă paradigmă, un alt set de valori, o altă ideologie.
Sfîrşitul marxism-leninismului în Uniunea Sovietică nu înseamnă liberalism politic şi
economic235.
Este un proces firesc refuzul de la o ideologie dominantă în cazul transformărilor radicale
ale societăţii. Acest proces are loc odată cu apariţia şi cristalizarea unor noi idei, necesităţi
societale, falimentul comunismului nu s-a datorat exclusiv eşecului său economic, ci mai
curînd ignorării arogante a nevoilor umane şi a ambiţiei de a condiţiona şi controla individual,
în numele unei himere ideologice236. Statul contemporan trebuie să utilizeze comunicaţiile
ideologice în vederea creării unei ideologii politice care ar satisface valorile împărtăşite de toţi
membrii societăţii237.
Există o serie de deosebiri evidente între rolul ideologiei în cadrul sistemului politic
democratic şi cel totalitar. În condiţiile democraţiei ideologia se prezintă drept o oarecare
matrice a acţiunii politice, care determină scopurile ei fundamentale şi limitele. Sfera de

235
Millon-Delsol Ch. Ideile politice ale secolului XX. Polirom, Iaşi, 2002 p. 192
236
Tismăneanu V. Reinventarea politicului. Polirom, Iaşi, 1997 p.50
237
Pombeni P. Ideology and government // Journal of Political Ideologies (February 2006), 11(1), p. 62

155
influenţă a ideologiei cuprinde doar domeniul politic, puterea de stat, ideologia însumînd
valorile de bază ce exprimă orientări, atitudini vitale, iar opinia publică are în vizor
interacţiunea ei cu societatea, (aceasta presupune libertatea presei, lipsa cenzurii).
În sistemul politic totalitar, ideocratic, ideologia apare în calitate de un plan concret de
control al vieţii sociale, privind în detalii atît activitatea statului cît şi comportamentul
individului238. Statul totalitar (atît în URSS cît şi în Germania nazistă ) a utilizat toată forţa
pentru consolidarea versiunii mitologice a ideologii sale în calitate de unic mod de viziune
asupra lumii. Ideologia a fost transformată într-un fel de religie de stat239. Prin monopolul
unei singure ideologii şi utilizarea ei în calitate de bază primă a practicii politice, însăşi
politica se transformă în servitoarea ideologiei şi viaţa socială este raportată doar prin prisma
dogmelor acestei ideologii, dar nu în corespundere cu necesităţile realiilor socio-politice.
Pentru societatea moldovenească problema interacţiunii politicii şi ideologiei prezintă o
importanţă aparte. Ideea socialistă nu este în prezent o ideologie dominantă. Partidele politice
existente nu depun eforturi în crearea unor noi ideologii pline de valori, deoarece ele sînt
preocupate mai mult de partea pragmatică şi sînt obsedate de cucerirea puterii; în aceste
condiţii nici elita conducătoare nu are o ideologie care ar fi acceptată de mase. Baza formării
poziţiilor ideologice ale liderului devin interesele politice conştientizate. Pe baza acestor
interese se efectuează alegerea priorităţilor politice care ar lua în calcul interesele şi
necesităţile diferitelor grupe sociale. În dependenţă de caracterul şi conţinutul intereselor
reflectate în ideologie, motivaţia ideologică a acţiunilor liderilor politici poate facilita
unificarea oamenilor, dar poate şi dezbina societatea în disputa de valori.
Divizarea, fragmentarea societăţii conform valorilor esenţiale nu poate fi depăşită cu
ajutorul legilor şi deciziilor politice. În acest caz încă nu există premise reale pentru crearea
unei ideologii integrative. Merită apreciere critică şi încercarea de a impune societăţii o
ideologie universală. Totodată nu trebuie să confundăm ideologia de stat cu procesul utilizării
ideologiei în politica statală. Elita conducătoare se bazează pe o ideologie, dar ea poate utiliza
şi alte ideologii în dependenţă de situaţia creată. Nici într-un stat democratic nu există
ideologie statală.
În Republica Moldova în plan ideologic, observăm că cu diverse ocazii s-a invocat
argumentul lipsei unei ideologii de stat. Această „regretabilă absenţă” fiind tratată de către
mulţi politicieni locali drept cauză majoră a tuturor actualelor noastre dificultăţi. Şi respectiv,
ideea căutării unei ideologii de stat a devenit una din sarcinile principale ale Real Politicului
autohton. Aceasta are loc, deşi Constituţia Republicii Moldova stipulează clar prin art. 5(2)
că „nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului”.
Această căutare febrilă a unei ideologii de stat poate fi examinată într-o dublă ipostază: 1)
ca reflex mental care asociază tema „statalităţii moldoveneşti” unor structuri de aplicare a
unanimităţii şi obligativităţii, spiritul de mobilizare totală; 2) ca anti-reacţie violentă împotriva
valorilor liberale. La nivelul discursului politic, tema ideologiei de stat este vehiculată mai
ales de o parte a nomenclaturii de stat, a forţelor de extremă stîngă şi a cîtorva grupuri
„patriotice”.
În orice caz , chiar făcînd abstracţie de articolul 5(2) din Constituţie, statul actual nu poate
iniţia o îndoctrinare totală în spiritul ideologiei oficiale în condiţiile democratizării şi a
acceptării valorilor liberale occidentale. Statul contemporan nu dispune de instrumentele
necesare pentru o îndoctrinare totală a populaţiei în spiritul unei ideologii oficiale, or formele
de lucru ideologic nu sînt eficiente în epoca internetuluişi a televiziunii prin cablu240. Statul nu
poate interveni nici în cazul elaborării unei idei naţionale, integrative, ce ar agrega diferite

238
Демидов А. Идеология как инструмент политической коммуникации и власти // Власть № 8-9 1998 р.
45
239
Гаджиев К Политическая идеология: концептуальный аспект // Вопросы философии 1998 №12 р. 6
240
Малинова О. Партийные идеологии в России: атрибут или антураж ? // Полис 2001 №5 р. 104

156
grupuri etnice, religioase, economice, politice, deoarece s-ar ciocni de interesele societăţii
civile în formare. Ideologiile politice capătă culoare în Republica Moldova doar prin
intermediul partidelor politice care ar trebui să conştientizeze acest fapt şi să iniţieze o
„curăţire” şi o reevaluare a propriilor programe şi teze ideologice adoptate şi să acorde o mai
mare atenţie formei concrete de dialog politic.
Unii cercetători se orientează spre crearea ideologiilor „de sus”, din partea elitei
conducătoare şi implementarea lor prin intermediul aparatului de stat în rîndul maselor. Alţii
menţionează că „societatea civilă este în proces de formare, de aceea nu poate crea o idee
naţională; în acest caz doar statul poate îndeplini acest rol” O altă opinie susţine că haosul
creat este rezultatul „deideologizării totale a statului”, iar soluţia ar fi „crearea şi
implementarea unei noi ideologii statale” capabilă de a deveni baza „structurii ideologice”
care ar „determina dezvoltarea domeniilor economic, politic şi chiar cultural al societăţii241.
Articolul 5 (2) din Constituţia Republicii Moldova care delimitează statul de ideologie, în
sine prezintă unele controverse legate de faptul că însăşi Constituţia, cît şi interzicerea unei
ideologii de stat în fapt prezintă exprimarea unei ideologii determinate. Existenţa unei
ideologii de stat nu presupune negarea sau interzicerea unor concepţii şi opinii neoficiale,
deoarece ea nu este obligatorie pentru toţi. Considerăm că autorii care susţin ideea instituirii
unor ideologii oficiale, de stat (vorbind despre rolul mobilizator şi de consolidare a societăţii)
confundă acest termen cu ideea naţională, ideee care îndeplineşte exact aceleaşi funcţii ca şi
ideologia de stat, dar într-o manieră mult mai democratică, mai neoficială.
Încercările de a explica necesitatea creării unei ideologii integrative şi naţionale provoacă
o reticenţă clară deoarece realizarea acestei idei poate favoriza renaşterea ideologiei de stat
(una pentru toţi), sau să faciliteze apariţia naţionalismului, a unei ideologii devastatoare. Prin
urmare, politica moldovenească contemporană este impusă să interacţioneze cu diverse
ideologii, dar nici una dintre ele să nu influenţeze abuziv, ostentativ procesul politic.
Nu trebuie să confundăm ideea general-naţională, drept element de coeziune şi mobilizare
a societăţii cu ideologia de stat care este de fapt de factură totalitară şi serveşte interesele
statului paternalist. În societatea moldovenească este necesară elaborarea şi implementarea
procedurilor şi a normelor de introducere a discursului larg în spiritul toleranţei, acceptării
diferenţelor, şi nu a confruntării. O asemenea idee naţională, ci nu ideologie de stat ar
sintetiza acele interese şi valori care sunt împărtăşite de marea majoritate; este vorba despre o
idee naţională raţionalizată, bazată pe valori veritabile şi autentice.
Transformările radicale care au loc în prezent nu doar în Republica Moldova, ci în toată
Europa de Est sunt însoţite nu doar de procese economice, ci sunt determinate în mod decisiv
de noi modele de paradigme în vederea structurării societăţii. Paradigma social-politică
reprezintă un sistem întreg de valori, norme şi orientări care determină direcţia dezvoltării
social- istorice a societăţii. Unii politologi sunt de părerea că toate paradigmele pot fi
clasificate în două mari varietăţi – paradigma liberală şi paradigma social – democrată.
Individualismul postsovietic este calificat ca segment al societăţii cu un conţinut neliberal şi
chiar asocial, deoarece libertatea în stil postsovietic se referă doar la individ în parte fără a
implica o relaţie socială normativ – coerentă. Spre deosebire de această situaţie, în occident
libertatea este conştientizată ca valoare a liberalismului, dar şi ca principiu de organizare a
ordinii sociale în care individului îi revin anumite obligaţii faţă de societate şi alţi indivizi.
Observăm trei metode de propagare, evaluare a ideologiilor. În primul rînd are loc
reproducerea ideologiilor tradiţionale ale societăţii (comunistă, naţionalistă) care au şi unele
avantaje, o bază socială determinată deja şi utilizează efectele ştiinţei istorice. A doua variantă
vizează noile ideologii politice care apar în societate în urma sintetizării curentelor
tradiţionale sau sub presiunea ideilor şi valorilor actuale la moment; în al treilea rînd este
241
Волков Ю. В поисках новой идеологической парадигмы // Социально-гуманитарные знания, 2003, №2,
p.83

157
vorba despre construcţiile ideologice elaborate de tehnologii politice care includ fluctuaţii
sociale sub formă de cerere şi se adresează puterii în probleme concrete utilizînd semantica
ideologică şi îndeplinind funcţia de manipulare. Tranzitologii susţin că înainte de perioada de
adaptare la noul sistem de valori, e necesară etapa de conflict între valori şi ideologii242.
În perioada ce a urmat imediat după implozia URSS, se vorbea despre liberalizarea
valorilor, de rînd cu liberalizarea economică. Totuşi este necesară o perioadă mai îndelungată
de timp pentru a conştientiza valorile liberale, deoarece o conştiinţă îndoctrinată nu se poate
modifica într-un timp scurt. O problemă esenţială în acest context o constituie modul, în ce fel
de coraport este principiul libertăţii realizat ca activitate socială şi statul ca mediu de
concentrare a acestei activităţi. Soluţie ar fi existenţa unor garanţii reale de asigurare a
libertăţii (proprietate, eficacitate economică, nivelul necesar al bunăstării) şi perceperea unui
subnivel social care ar garanta independenţa personalităţii faţă de stat şi dezvoltarea libertăţii
individuale (o societate civilă matură, statul de drept, mecanism constituţional de apărare a
drepturilor cetăţenilor). Modernizarea societăţii ţine de însuşirea anumitor condiţii care
urmăresc adaptarea conştiinţei de masă la instituţiile politice contemporane şi a valorilor.
Acest proces în societatea postcomunistă are loc permanent cu identificarea sau racordarea
valorilor cu cele occidentale, procesele de democratizare fiind comparate cu cele ce au avut
loc în occident.
Lipsa tendinţei de orientare spre valorile democratice ale viitorului este condiţionată de
mentalitatea specifică a societăţii moldoveneşti în care regăsim atît elemente ale
totalitarismului, ale democraţiei şi ale autoritarismului. Acest fapt are loc deoarece subiecţii
tranziţiei sînt disponibili renovării democratice a societăţii, dar concomitent împărtăşesc multe
din stereotipuri ale vremurilor de odinioară243. Această idee este susţinută şi de I. Drăgan care
afirmă că oamenii redescoperă realitatea alegerilor libere şi a votului autonom: ei intră în
jocul politic democratic, purtînd în bagajul lor mental sindromul inculturii politice întreţinute
de regimul comunist şi stereotipurile de gîndire şi comportament formate într-o perioadă
îndelungată de timp244.
Unul dintre cele mai frapante fenomene ale modernizării este, într-adevăr, conştiinţa
sporită, coerenţa, organizarea şi acţiunea care se produc în rîndul multor forţe sociale care au
existat la un nivel mult mai scăzut al identităţii conştient şi al organizării în societăţile
tradiţionale245.
Deşi unii autori susţin că în perioada de tranziţie statul se confruntă cu un vacuum
ideologic, credem că în prezent este vorba mai mult de o confuzie ideologică,de pseudo-
existenţa a mai multor ideologii, deoarece spre deosebire de trecut, cînd ideologiile erau
definite în funcţie de marxism-leninism – ideologia cea mai clar articulată a secolului trecut,
la ora actuală acest termen de comparaţie a dispărut. Pluralismul ideologic nu înseamnă
neapărat confuzie ideologică; ci se asociază cu o formă firească, obişnuită a gîndirii diferite a
omenirii, fără de care este inconcepută o dezvoltare integră a societăţii. În cadrul
pluralismului ideologic nu este exclusă posibilitatea ca o ideologie oarecare să-şi afirme
superioritatea faţă de celelalte, dar această ideologie prioritară trebuie să-şi confirme poziţia în
cadrul unei concurenţe loiale cu alte ideologii; să existe şanse reale de aspirare la această
poziţie a celorlalte ideologii246.

242
Соловьев А. Политическая идеология в российском транзите: возможности и пределы влияния. //
Власть, 2001, № 8, c.14.
243
Saca V. Interese politice şi relaţii politice. Dimensiuni tranzitorii. CE USM.- Chişinău, 2001, p.55.
244
Drăgan I., Beciu C., Dragomirescu I., et. all Construcţia simbolică a cîmpului electoral. Iaşi, Polirom, 1998,
p.300.
245
Huntington S. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. Iaşi, Polirom, 1999, p.41.
246
Чудинова И. Идеология и политика //Социально-гуманитарные знания, 1999, №4 p.129

158
 Într-un sistem politic democratic pluralismul ideologic necesită anumite limite pentru
apărarea democraţiei de către ideologiile politizate, mitologizate. Pentru a asigura constituirea
unui pluralism ideologic se cere prezenţa unei societăţi civile mature, a unei culturi politice
avansate şi funcţionarea efectivă a mecanismului de reglementare juridică. În Republica
Moldova trecerea de la monoideologie la pluralism ideologic necesită o perioadă destul de
lungă de timp; spectrul ideologic evoluînd de la modelul ideatico-politic bipolar (totalitarism-
democraţie) şi confruntaţional la cel caracterizat de multipolaritate şi consens. Fragmentarea
societăţii, existenţa unor conflicte şi probleme ce rămîn a fi nesoluţionate tergiversează
consolidarea unui cadru ideologic bine definitivat. Pluralismul ideologic nu exclude existenţa,
formarea unei idei general-naţionale, care ar include valori general-umane. Lipsa acesteia în
ţara noastră împiedică determinarea scopurilor şi mijloacelor de realizare a politicii interne şi
externe.
Dacă în Occident ideologia apare în sînul societăţii şi este „impusă” statului, în societatea
moldovenească ideologiile preluate de partidele politice tind a fi o copie fidelă a celor
occidentale şi „propagate” în faţa populaţiei de către liderii de partid. La etapa actuală nu
putem vorbi despre un pluralism ideologic veritabil, ci mai degrabă despre existenţa
ideologiilor social-democrate şi neoliberale în formare.
Unii cercetători se orientează spre crearea ideologiilor „de sus”, din partea elitei
conducătoare şi implementarea lor prin intermediul aparatului de stat în rîndul maselor. Alţii
menţionează că „societatea civilă este în proces de formare, de aceea nu poate crea o idee
naţională; în acest caz doar statul poate îndeplini acest rol247”.
În orice caz , chiar făcînd abstracţie de articolul 5(2) din Constituţie, statul actual nu poate
iniţia o îndoctrinare totală în spiritul ideologiei oficiale în condiţiile democratizării şi a
acceptării valorilor liberale occidentale. Statul nu poate interveni nici în cazul elaborării unei
idei naţionale, integrative, ce ar agrega diferite grupuri etnice, religioase, economice, politice,
deoarece s-ar ciocni de interesele societăţii civile în formare. Ideologiile politice capătă
culoare în Republica Moldova doar prin intermediul partidelor politice care ar trebui să
conştientizeze acest fapt şi să iniţieze o „curăţire” şi o reevaluare a propriilor programe şi teze
ideologice adoptate şi să acorde o mai mare atenţie formei concrete de dialog politic.
Anume partidelor politice le revine rolul de mediator în articularea şi agregarea intereselor
, dar şi a valorilor exprimate şi promovate de marea majoritate. Aceasta, deoarece ideologiile
politice nu se rezumă la rolul de integrare a diferitor actori politici, dar şi explică, legitimează
practica politică din cadrul statului. Astfel , orice ideologie se autodefineşte prin îndeplinirea a
patru funcţii: explicativă, evaluativă, orientativă şi programatică.
Rezultatele cercetărilor sociologice demonstrează nivelul scăzut de informare a majorităţii
populaţiei cu privire la evenimentele politice, de pregătirea ei la participarea politică,
atitudinea negativă faţă de politică în general. Aceşti factori stau la baza modelului
comportamental specific, în cadrul căruia persoana se află în afara politicului, se consideră a
fi liberă. Prin urmare, libertatea faţă de politică se identifică cu libertatea ca atare248. De aici
rezultă scepticismul cu privire la ideologiile politice, oamenii refuzînd să creadă în idei.
În interiorul partidelor din ţările în curs de dezvoltare personalizarea puterii la nivelul
liderului politic se prezintă, în principiu, mai accentuată decît în celelalte ţări ale lumii,
deoarece structurile partidiste apar ca fiind formate în jurul unui om. În activitatea pe care
orice partid o desfăşoară, un loc important de regulă îl deţine elaborarea şi promovarea
ideologiei sale politice, a concepţiei proprii despre organizarea socială şi politică, şi, pe
această bază, îmbogăţirea politică a doctrinei specifice, fundamentarea programului politic.
Funcţia de elaborare de programe şi ideologie asigură coeziunea de opţiuni în interiorul

247
Волков Ю. В поисках новой идеологической парадигмы //Социально-гуманитарные знания, 2003, №2,
p.83
248
Поливаева Н. Политическое сознание //Государство и право, 1993, №5, р. 136

159
partidului, contribuie la o simplificare şi o stratificare a obiectivelor politice pentru corectarea
şi facilitarea orientării alegătorului. Totodată, absenţa nuanţelor doctrinare sau de program ar
putea dezorienta pe unii cetăţeni şi ar face dificilă constituirea guvernelor de coaliţie; faptul că
documentele de program ale partidelor politice se aseamănă, nivelează într-o oarecare măsură
însăşi natura acestor partide, reduce posibilitatea lor de a se autoidentifica.
În societate nu s-a ajuns încă la conturarea ideologică de către partide a intereselor
grupurilor sociale conform criteriilor parlamentare, competitive, iar atitudinea alegătorului
faţă de candidaţi şi lideri politici întemeindu-se pe principiul încrederii. În preferinţele politice
ale alegătorilor criteriul ideologic se mai limitează la simple constatări de tipul distribuţiei
tradiţionale a liderilor politici în „democraţi”, şi „antidemocraţi”, precum şi la gradul de
populism practicat de aceştia.
O altă problemă este lipsa identificării sub aspect conceptual a partidelor majoritatea lor
nu dispun de programe socio-economice elaborate pe principii doctrinare. Mai multe partide
şi mişcări includ în programele lor un amalgam de idei şi teze ce se află în consonanţă cu
diverse doctrine politice.
Un paradox observat referitor la ideologia politică şi cea de partid se manifestă prin
următoarele: dacă ideologia politică îşi găseşte actualitatea în cadrul politicii electorale
permiţînd alegătorului într-un interval minim de timp identificarea programele, ideilor de bază
ale unui sau altui partid; pe de altă parte se pare că ideologia de partid trece pe loc secundar,
deoarece are loc formarea alianţelor, blocurilor anume cu concurenţi puternici, charismatici în
vederea obţinerii locurilor în parlament. Şi iarăşi aceste coalizări se fac nu atît în jurul
programelor, ideilor, cît a persoanelor. Ideologiile partidelor politice au o geneză extrem de
contradictorie; mai întîi, într-un termen destul de redus s-a format sistemul multipartidist şi
apoi partidele au început să-şi caute propria bază socială, propriul interes social şi propriul
electorat. Aceasta este o cauză majoră care a influenţat constituirea „pieţii ideologice”
autohtone.
Din şirul de partide politice actuale, putem vorbi despre instituţionalizarea a 5 partide
politice: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Partidul Popular Creştin-
Democrat (PPCD), Partidul Democratic (PD), Partidul Liberal (PL) şi Alianţa Social-
Democrată (ASD) care la alegerile parlamentare (2001) şi locale (2003) au confirmat
existenţa propriului segment electoral. Prin urmare, existenţa pluralismului ideologic în
Republica Moldova este legitimată de prezenţa a cel puţin 3 tendinţe doctrinare: liberale,
naţionaliste şi socialiste249.
Un aspect al dinamicii ideologiei politice ar fi faptul că dacă la începutul anilor ’90 o parte
din populaţie s-au orientat spre valorile liberale, europene, americane, atunci în prezent, în
condiţiile crizei economice, pauperizării sociale are loc o reorientare spre valori socialiste, şi
anume cele de “egalitate”, „dreptate”, „echitate” fiind actuală nostalgia după trecut. Astfel
observăm o deplasare tot mai pronunţată a electoratului spre poziţionarea în stînga pe abscisa
politică. Şi dacă din numărul adepţilor guvernatorilor de azi fac parte cu preponderenţă
reprezentanţii grupelor de vîrstă înaintată, populaţia rusofonă, la cealaltă extremă a
eşichierului politic, cea de dreapta PPCD este susţinut, în special, de tineret, mai mult de
studenţi250. Astfel, se confirmă dominarea în continuare a vectorilor ideologici de tipul
“socialist” şi “naţionalist”, înregistrîndu-se o polarizare ideologică între partide destul de
considerabilă.
Configuraţia ideologică actuală din societatea moldovenească este marcată de confirmarea
pe plan politic a ideologiei socialiste, reanimarea acesteia fiind drept rezultat a obţinerii

249
Bucătaru I. Aspecte juridico-politice ale procesului de instituţionalizare a partidelor politice din Republica
Moldova. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea XXII. CEP USM. Chişinău, 2003, p.16
250
Moşneaga V. Политические партии и партийная система Республики Молдова: трансформационный
контекст // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea XXIII / USM Chişinău, 2003 p.22

160
poziţiei dominante la guvernare de către PCRM în urma alegerilor parlamentare din 2001. În
această ordine de idei, se observă mai multe încercări întreprinse de elita conducătoare de a-şi
adapta obiectivele proclamate în programul electoral, elaborate în spiritual doctrinei social-
democrate la condiţiile specifice ale tranziţiei democratice. Urmărim o oarecare confuzie
ideologică, cu atît mai mult cu cît partidul de stînga face uneori politica de dreapta,
alăturîndu-se unor principii şi valori caracteristice liberalismului.
O identitate doctrinară clară permite partidelor politice să-şi formuleze un mesaj politic
distinct, ideologia politică reprezentînd un semn de identificare şi clasificare a partidelor
politice în cadrul eşichierului politic. O primă condiţie a unui sistem de partide
instituţionalizate este existenţa unui pluralism real al ofertei doctrinare prin aceasta
urmărindu-se stabilirea pluralismului de idei în detrimentul monismului ideologic.
Dacă e să analizăm din perspectivă ideologică legislativul Republicii Moldova, atunci în
primul parlament 1990-1993 au fost două forţe majore care-şi disputau una alteia întîietatea -
Frontul Popular şi Mişcarea „Unitate -Edinstvo”. Prin urmare, sistemul politic purta pecetea
unui bipartism extrem de polarizat ideologic pe două continuumuri cardinale-comunism
versus anticomunism şi naţionalism versus cosmopolitism251. În perioada celei de-a doua
legislaturi 1994-1998 Partidul Democrat Agrar (PDAM ) şi socialiştii au avut posibilitatea de
a lua decizii fără vre-o barieră limitativă. Începînd cu al treilea legislativ 1998-2001 s-a
evoluat spre un pluralism polarizat, în condiţiile în care era foarte dificil de a menţine o
coaliţie stabilă sau de a forma o majoritate parlamentară, apar şi alte teme supuse dezbaterilor
ideologice ca corupţie / anticorupţie, Europa / CSI, privatizare / naţionalizare. Pe parcursul
celui de –al patrulea legislativ 2001-20004 în care Partidul Comuniştilor din Republica
Moldova (PCRM) a deţinut o majoritate absolută, în opoziţie cu acesta, dar şi cu poziţia
doctrinară comunistă s-au situat „Alianţa „Moldova Noastră” (AMN ) şi Partidul Popular
Creştin Democrat (PPCD). Parlamentul format în urma alegerilor din 6 martie 2005 urmează
coloratura politico-ideologică a precedentului legislativ, în care au fost prezente acelaşi
PCRM (partid de stînga, care s-a deplasat uşor spre centru); de AMN (Blocul „Moldova
Democrată”, de centru-dreapta) şi de PPCD (partid de dreapta).
În acest mod observăm un grad de stabilitate în plan ideologic în ce priveşte partidele
reprezentate în parlamentul din 2005252. Este vorba oare de stabilirea acelui pluralism
ideologic autentic prezent în sistemul politic din ţările democratice ?
Din parlamentul din 2005 au făcut parte cele mai instituţionalizate partide politice, şi
anume PCRM, PPCD, Partidul Democrat (PD) şi AMN (ultimele două plus Partidul Social
Liberal (PSL) au constituit blocul electoral „Moldova Democrată” BMD). Totodată, aceste
partide sunt şi cele mai personalizate, electoratul nefiind în stare să-şi imagineze PCRM fără
Vladimir Voronin sau PPCD fără Iurie Roşca. Aceasta se explică prin faptul că în interiorul
partidelor din ţările în curs de dezvoltare personalizarea puterii la nivelul liderului politic se
prezintă, în principiu, mai accentuată decît în alte ţări ale lumii, deoarece structurile partidiste
apar ca fiind formate în jurul unui om. Electoratul nu percepe partidele politice prin doctrinele
anunţate, ci în exclusivitate prin persoanele liderilor. Prin urmare, doctrina politică anunţată
(cu excepţia „comuniştilor”), de regulă, nu are nici o valoare electorală.
Parlamentul din 2009 pune în evidenţă ideologiile liberale (este vorba de PL, PPLDM),
liderii acestor formaţiuni deţinînd poziţii importante la guvernare. În cadrul parlamentului de
după alegerile din iulie 2009 regăsim acelaşi PCRM dar care trece în opoziţie faţă de Alianţa
pentru Integrare Europeană (formată din PL, PLDM, AMN şi PD). În contextul evenimentelor
din aprilie 2009, cu siguranţă putem afirma faptul că ideologiile politice ale acestor partide nu

251
Ciurea C. Instituţionalizarea partidelor în Republica Moldova. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi
specificul formării. Chişinău, CAPTES, USM, ISPRI, 2000 p.32
252
Rusu R. Ideologia partidelor politice moldoveneşti. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică).
Revistă ştiinţifică trimestrială. Nr. 2 (XXXII). CEP /USM. Chişinău, 2005, p. 52-69.

161
au avut un rol decisiv, acestea uniformizîndu-se în contextul discursului ostentativ
anticomunist. Acţiunile comune realizate de Alianţă, de către liderii ei, denotă interesul de a
crea un front comun împotriva partidului care a dominat viaţa politică moldovenească mai
bine de opt ani. Totuşi, menţionăm şi anume discrepanţe la nivelul ideologic în interiorul
Alianţei, fapt recunoscut şi de liderii acesteia. Astfel, liderul PR,. M. Lupu a menţionat faptul
că „Suntem diferiti ca ideologie, ca segmente electorale. Cum poate un partid care pledează
pentru neutralitatea ţării să vină într-un bloc cu un partid care pledează pentru aderarea ţării la
NATO? Un asemenea bloc ar putea produce confuzii electoratului253”, este un răspuns la
întrebarea dacă e posibil ca Alianţa să meargă ca un bloc politic în alegerile anticipate”
În activitatea pe care orice partid o desfăşoară, un loc important de regulă îl deţine
elaborarea şi promovarea ideologiei sale politice, a concepţiei proprii cu privire la organizarea
socială şi politică în stat şi, pe această bază, îmbogăţirea politică a doctrinei specifice,
fundamentarea programului politic. Funcţia de elaborare de programe şi ideologie asigură
coeziunea de opţiuni în interiorul partidului, contribuie la o simplificare şi stratificare a
obiectivelor politice pentru facilitarea orientării alegătorului. Totodată, absenţa nuanţelor
doctrinare sau de program ar putea dezorienta pe unii cetăţeni şi ar face dificilă constituirea
guvernelor de coaliţie; faptul că documentele de program ale partidelor politice se aseamănă,
nivelează într-o oarecare măsură însăşi natura acestor partide, reduce posibilitatea lor de a se
auto-identifica. În societate nu s-a ajuns încă la conturarea ideologică de către partide a
intereselor grupurilor sociale conform criteriilor parlamentare, competitive, iar atitudinea
alegătorului faţă de candidaţi şi lideri politici întemeindu-se pe principiul încrederii.
În preferinţele politice ale alegătorilor criteriul ideologic se mai limitează la simple
constatări de tipul distribuţiei tradiţionale a liderilor politici în „democraţi” şi „antidemocraţi”,
precum şi la gradul de populism practicat de aceştea. Oricum, dacă anterior alegătorul se
orienta spre valori care pe axa definitorie cuprindeau „filoromânismul” şi „pro-europeismul”
(pentru partidele de dreapta) şi „rusofilismul” sau „pro-CSI-smul” (pentru partide de stînga),
acum ca urmare a susţinerii vectorului european de către majoritatea partidelor politice, apar
noi criterii de disociere doctrinară a principalelor partide pe principiile: anticomunism-
autoritarism, naţional- antinaţional, creştin-democraţie-liberalism, social-liberalism-social-
democraţie-socialism; drept urmare apare în evidenţă ideologia de partid. Unii analişti politici
susţin faptul că după evenimentele din aprilie 2009, „societatea s-a polarizat în două tabere
incompatibile - în susţinătorii PCRM şi în anticomunişti254 ».
Procesul de consolidare a sistemului pluripartidist moldovenesc a scos în evidenţă
existenţa a patru centre de atracţie doctrinară:
-creştin-democrat, cu nuanţă naţională: PPCD, Partidul Reformei (PRM), Partidul
Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova (PŢCDM), Partidul Naţional Român (PNR), Noul
Partid Naţional Moldovenesc (NPNM).
-social-liberal: Partidul „Alianţa „Moldova Noastră” (PAMN), Partidul Liberal (PL),
Partidul Naţional Liberal (PNL), Partidul Liberal Democrat (PLD), Partidul European (PE),
Partidul Popular Republican (PPR). Neoliberale: Mişcarea social-politică „Forţa Nouă”.
-social-democrat: Partidul Social Democrat (PSDM), PD, Partidul Republican (PR),
Uniunea Centristă din Moldova (UCM).
-socialist: PCRM, Partidul Socialist din Moldova (PSM), PDAM (Partidul Democrat
Agrar din Moldova), Uniunea Muncii (UM), Mişcarea Politică „Speranţa -Nadejda”, Mişcarea
Social-Politică Republicană „Ravnopravie”.
Din cadrul partidelor de dreapta fac parte partide conservatoare şi liberale care de regulă,
pledează pentru neintervenţia statului în viaţa economică, pentru inegalitatea economică. În

253
Vezi: http://unimedia.md/?mod=news&id=17830 (accesat 29 martie 2010)
254
Nantoi O. Alegerile anticipate şi doctrinele la moldoveni http://www.azi.md/ro/comment/2718 (accesat la 19
mai, 2009)

162
cadrul acestei grupări există partide politice de orientare centru-dreapta şi pînă la cele de
extremă –dreapta. În Republica Moldova acestea ar fi: PNR, PPCD, PR, PŢCDM, NPNM,
PSL, PAMN. În categoria partidelor de stînga se înscriu partidele socialiste, social-democrate,
comuniste. Militează pentru justiţie socială şi egalitarism economic. Pot fi de centru-stînga şi
extremă- stînga (partidele comuniste de tip marxist leninist). În Moldova acestea sunt: MSP
«Ravnopravie », PSM, PCRM, MP « Speranţa –Nadejda », UM, PSRM, PAM, PRM,
PDSEM, PSDM. Drept partide de centru care adoptă o poziţie intermediară, în Moldova sunt:
PDM, UCM, Partidul Ecologic din Moldova şi Alianţa Verde (PEMAVE), MSP „Forţa
Nouă”.
Deşi este vorba de o deplasare de la pluralismul polarizat (unde poziţiile doctrinare ale
partidelor sunt situate la o distanţă substanţială una faţă de alta), spre un pluralism moderat, pe
scena politică moldovenească avem un partid dominant (care şi-a confirmat poziţia în urma
alegerilor din 2005). Putem vorbi despre un multipartitism cu partid dominant care poate fi de
stînga sau de dreapta, dar niciodată de centru; astfel cînd partidul dominant se află la dreapta,
celelalte ocupă spaţiul de la centru la stînga şi invers. Pe de altă parte, în opinia unor
politologi, în ţările din centrul şi estul Europei multipartidismul „este încă foarte precar,
manifestîndu-se tendinţe de evoluţie spre multipartitismul pur (în care nici un partid nu
obţine mai mult de 15-20 % din sufragii; tendinţele ideologice ale partidelor variind de la
conservatorism, democratism-creştin, liberalism pînă la socialism şi comunism). Ei
caracterizează sistemul de partide ca „multipartidism cu defect255”.
Saca V. afirmă că deşi în parametrii geocronologici pînă acum ai multipartidismului
polarizat s-au manifestat partide cu orientări dintre cele mai variate - comunistă, socialistă,
radical-unionistă, radical-separatistă, social-democrată, social-liberală, creştină,
conservatoare, etc. ce condiţiona vibraţii între pluralismul extrem şi cel moderat, tendinţa
generală dominantă în continuumul transformărilor partinice a fost una prioritar de
extremă256.
Dacă la sfîrşitul anilor’ 80 începutul anilor’ 90 în spectrul politic în ce priveşte atitudinea
partidelor faţă de problemele statale interne, dar şi de politică externă, pe eşichierul de dreapta
erau situate formaţiuni politice pro-România şi care priveau independenţa ţării drept o etapă
premergătoare Unirii. Pe eşichierul de stînga erau grupate mişcări politice de orientare pro-
Rusia, iar forţele centriste optau pentru independenţa Republicii Moldova257. În prezent, se
observă o uniformitate în cadrul spectrului politic faţă de problemele menţionate mai sus, atît
partidele de dreapta cît şi cele de centru, dar şi cele de centru-stînga au formulat drept obiectiv
strategic în programele lor integrarea europeană (cu excepţia stîngii extreme-MSPR
„Ravnopravie”, UM „Patria-Rodina”). Atît în 2005, cît şi la alegerile parlamentare din 2009,
majoritatea discursurilor partidelor politice se centrează pe ideea integrării europene a
Republicii Moldova.
O problemă acută reprezintă faptul că multe partide nu şi-au definit încă identitatea sub
aspect conceptual, iar majoritatea lor nu dispun de programe socio-economice elaborate pe
principii doctrinare (iar dacă acesta şi este, lipseşte descrierea mecanismului de implementare
a lui). Ideologiile partidelor politice au o geneză extrem de contradictorie; mai întîi, într-un
termen destul de redus s-a format sistemul multipartidist şi apoi partidele au început să-şi
caute propria bază socială, propriul interes şi propriul electorat. În acest context, în societate
nu există legături directe între diferite partide politice şi segmente sociale

255
Voicu G. Pluripartidismul: o teorie a democraţiei. Bucureşti, ALL, 1998, p.296
256
Saca V. Transformări politico-partinice în dimensiuni de sistem: reflecţii asupra societăţii moldoveneşti. //
MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea 1(XXV) Chişinău, 2004 p.101
257
Мошняга В. Партийно-политическое развитие Молдовы за десятъ лет независимости :
политoлогический анализ. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XIX Chişinău, 2001 p.
33

163
 Un paradox referitor la ideologia politică şi cea de partid se manifestă prin următoarele:
dacă ideologia politică îşi găseşte actualitate în cadrul politicii electorale, permiţînd
alegătorului să identifice programul, ideile de bază ale unui sau altui partid într-o perioadă
mai scurtă de timp; pe de altă parte, se pare că ideologia trece pe loc secundar, deoarece are
loc formarea alianţelor, blocurilor anume cu concurenţi puternici, charismatici pentru a obţine
mandate în parlament. Şi iarăşi, aceste coalizări se fac nu atît în jurul programelor, ideilor, cît
a persoanelor.
Oricare schimbări vor avea loc pe eşichierul politic moldovenesc, partidele politice
urmează să-şi consolideze forţele începînd în primul rînd cu revizuirea programelor lor
politice (ca în cazul PCRM), revederea poziţiilor ideologice promovate, a ideilor de bază şi
ajustarea acestora la doctrinele universale. Ideologia partidului (mai ales în Republica
Moldova) rămîne a fi esenţială, deşi se afirmă că ideile şi programele au rol important doar la
etapa incipientă de formare a partidului politic258, deşi se vehiculează ideea promovării unui
pragmatism politic accentuat şi o deideologizare conştientă. Indiferent de măsurile luate, în
această ordine de idei, reiterăm că ideologia partidului politic reprezintă în primul rînd esenţa
politicii promovate, include idei şi valori, obiective care delimitează şi identifică pe fiecare
partid în parte.
Bibliografie:

1. Bucătaru I. Aspecte juridico-politice ale procesului de instituţionalizare a partidelor

politice din Republica Moldova. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea
XXII. CEP USM. Chişinău, 2003
2. Ciurea C. Instituţionalizarea partidelor în Republica Moldova. // Pluripartidismul în
Moldova: esenţa şi specificul formării. Chişinău, CAPTES, USM, ISPRI, 2000
3. Демидов А. Идеология как инструмент политической коммуникации и власти //
Власть № 8-9 1998
4. Drăgan I., Beciu C., Dragomirescu I., et. all Construcţia simbolică a cîmpului electoral.
Iaşi, Polirom, 1998
5. Duverger M. Les partis politique. Armand Colin, Paris, 1981
6. Huntington S. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. Iaşi, Polirom, 1999, p.41.
7. Гаджиев К Политическая идеология: концептуальный аспект // Вопросы
философии 1998 №12
8. Малинова О. Партийные идеологии в России: атрибут или антураж ? // Полис 2001
№5
9. Millon-Delsol Ch. Ideile politice ale secolului XX. Polirom, Iaşi, 2002
10. Moşneaga V. Политические партии и партийная система Республики Молдова:
трансформационный контекст // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea
XXIII / USM Chişinău, 2003
11. Мошняга В. Партийно-политическое развитие Молдовы за десятъ лет
независимости : политoлогический анализ. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză
politică). Partea XIX Chişinău, 2001
12. Поливаева Н. Политическое сознание //Государство и право, 1993, №5
13. Pombeni P. Ideology and government // Journal of Political Ideologies (February 2006),
11(1)
14. Vezi: http://unimedia.md/?mod=news&id=17830 (accesat 29 martie 2010)
15. Nantoi O. Alegerile anticipate şi doctrinele la moldoveni
http://www.azi.md/ro/comment/2718 (accesat la 19 mai, 2009)

258
Duverger M. Les partis politique. Armand Colin, Paris,1981, p. 41-45

164
16. Rusu R. Ideologia partidelor politice moldoveneşti. // MOLDOSCOPIE (Probleme de
analiză politică). Revistă ştiinţifică trimestrială. Nr. 2 (XXXII). CEP /USM. Chişinău,
2005
17. Saca V. Interese politice şi relaţii politice. Dimensiuni tranzitorii. CE USM.- Chişinău,
2001
18. Saca V. Transformări politico-partinice în dimensiuni de sistem: reflecţii asupra societăţii
moldoveneşti. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea 1(XXV)
Chişinău, 2004
19. Соловьев А. Политическая идеология в российском транзите: возможности и
пределы влияния. // Власть, 2001, № 8
20. Tismăneanu V. Reinventarea politicului. Polirom, Iaşi, 1997
21. Voicu G. Pluripartidismul: o teorie a democraţiei. Bucureşti, ALL, 1998
22. Волков Ю. В поисках новой идеологической парадигмы // Социально-гуманитарные
знания, 2003, №2
23. Чудинова И. Идеология и политика //Социально-гуманитарные знания, 1999, №4

165
 PROCESUL IMPLEMENTĂRII POLITICILOR PUBLICE:
DIFICULTĂŢI ŞI INSTRUMENTE
THE PROCESS OF IMPLEMENTATION OF PUBLIC POLICIES: DIFFICULTIES
AND INSTRUMENTS

Lect. Mariana Iaţco

Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe politice şi Administrative
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract:
This article treats the complexity of the implementation of public policies. Knowing
the fact that this process is facing a lot of difficulties, they should be known and avoided by
the public actors, involved in implementation of public policies. At the same time, the
implementation of policies consists of the choice of instruments used by the government to
realize public policies. The choice of public policy instruments is linked to a diversity of
factors and criteria analysed in this article. The purpose of article is to underline the
complexity of the implementation of public policies and the choice of public policy
instruments. In this article, we tried to bring examples of implementation of public policies in
the case of the Republic of Moldova.
Keywords: public policies, implementation, public policy instruments

Una din etapele de înfăptuire a politicilor publice constituie implementarea acestora în

viaţa reală. În acest sens, prezentul articol îşi propune ca scop să elucideze şi să analize acest
subiect a ciclului de politici, datorită polemicii sale în literatura de specialitate şi a
dificultăţilor care apar în procesul de implementare a politicilor. Şi desigur, crearea designului
implementării politicilor prin alegerea unora sau altora din instrumentele de politici pe care
guvernarea le utilizează.
Astfel, vom începe cu momentul, o dată ce s-a aprobat decizia privind aplicarea unei
politici publice, respectiv urmează procesul de înfăptuire sau de implementare a acesteia.
Iniţial, în anii de la începutul sec.XX practic existau puţine cercetări în problema de aplicare a
deciziilor guvernării. Abia, după anii ’60 acest subiect de cercetare este supus abordării şi
încep să apară primile studii privind implementarea politicilor publice. În acest context sunt
relevante studiile realizate de diverse şcoli americane şi europene.
Pînă în anii’70-80 procesul de implementare nu reprezenta o problemă în sens
administrativ, se considera că odată elaborată politica publică, urma să fie doar îndeplinită.
Însă această abordare a început să se schimbe după apariţia studiul efectuat de cercetătorii
J.Pressman şi A.Wildavsky.259 Ei au analizat programele federale destinate şomerilor din
oraşele Californiei, SUA. În urma cărora au depistat că obiectivele stabilite de cei care
elaborase programele nu sunt atinse, motivul fiind maniera în care erau implementate aceste
politici.
Important în procesul de înfăptuire a politicilor sunt acţiunile instituţiilor administrative
implicate în acest sens, care se dovedesc a fi dependente de capacitatea lor de a crea şi stabili
legături între ele, pentru a realiza acea reţea care se asigure implementarea efectivă a
politicilor. Aceşti doi autor ajung la părerea că implementarea nu poate fi efecientă dacă:
• Obiectivele şi scopurile politicilor nu au fost clar definite şi înţelese;

259
Pressman J., Wildavsky A. Implementation. - University of California Press, 1984.

166
 • Nu au fost disponibilizate fondurile şi resursele necesare;
• Nu s-a stabilit reţeaua de comandă capabilă să unească şi să controleze resursele;
• Nu există un sistem de comunicare şi control eficient asupra organizaţiilor implicate în
procesul de realizare a politicilor.260
Prin urmare, o înfăptuire a politicilor eficientă necesită un sistem de control, de
comunicare, de alocare a resurselor, datorită faptului că situaţia reală în care se
implementează o politică nu întotdeauna se suprapune cu intenţiile care au stat la baza
elaborării politicilor. Situaţie existentă şi în realitatea politicilor elaborate de actorii şi
instituţiile publice a Republicii Moldova, unde deseori obiectivele stabilite şi scrise în
programele de guvernare abia de reuşesc să fie realizate. Probabil, că aici se potriveşte vorba
noastră românească că „judecata de acasă nu se potriveşte cu cea de la tîrg”.
Raţiunea acestui moment se datorează faptului că procesul de implementare trebuie să
facă faţă unui şir de dificultăţi care deseori nu sunt considerate în etapele anterioare ale
elaborării politicilor. Astfel în continuare vom încerca să analizăm principale dificultăţi ale
procesului de implementare a politicilor publice, cu care se ciocnesc deseori administraţiile
din diferite state.
În primul rînd, unele dificultăţi apar datorită naturei problemelor care influienţează
implementarea politicilor destinate să le soluţioneze. Pentru că, unele politici presupun grade
diferite de dificultăţi de ordin tehnic, în procesul înfăptuirei acestora, unele fiind mai mari
decît celelalte. De exemplu, în cazul monitorizării şi combaterii poluării, trebuie înfruntată
realitatea ca nici o tehnologie nu va permite realizarea în totalitate a obiectivelor stabilite. Sau
violenţa în familie, abandonul şcolar, sunt generate de atîtea cauze, că programele destinate să
le soluţioneze îşi ating mai dificil obiectivele. Astfel vedem, că unele probleme sunt mai
dificil de analizat, datorită complixităţii naturii lor.
De asemenea, implementarea poate deveni dificilă datorită diversităţii grupurilor vizate de
anumite politici şi a comportamentelor acestora. Pentru că cu cît grupul vizat este mai mare şi
mai divers, cu atît este mai greu de modificat comportamentul acestuia în direcţia dorită. De
exemplu, e mult mai uşor să se implimenteze politici de siguranţă la trafic în construcţia
vehiculelor, concentrată asupra producătorilor auto, sunt ca număr mai redus, decît să
determine miile de şoferi neatenţi la trafic să observe regulile de circulaţie.
În acelaşi moment, mărimea schimbărilor solicitate de unele politici poate să îngreuneze
aplicarea acestora. Politicile prin care se încearcă schimbarea comportamentelor, precum ar fi
de exemplu, politicile ce vizează unele minorităţi etnice, rasiale sunt mult mai dificil de
implementat, decît unele care privesc de pildă gazificarea unor regiuni, calitatea apei potabile,
etc; care nu solicită schimbări de comportament.
În al doilea rînd, dificultăţile de implementare pot surveni datorită condiţiilor economice,
sociale, politice, în care se desfăşoară procesul de implementare. În acest sens, schimbările
sociale pot avea un impact asupra politicilor, chiar din realitatea Republicii Moldova pe
măsură ce populaţia sărăceşte devin tot mai dificil de implementat unele programe, politici
(programele privind abandonul şcolar, abandonul infatil, etc.). În cazul, schimbărilor
economice factorul financiar devine unul prioritar. Astfel, căderea monedei naţionale faţă de
dolarul american sau euro pot duce la dificultăţi în bugetul prevăzut pentru implementarea
politicilor, mai ales în cazul în care nu este prevăzut planificarea bugetară pe termen lung.
În acelaşi timp, trebuie să ţinem cont că sprijinul public al conducerii politice, voinţa
politică, atenţia mass-mediei asupra politicilor pot facilita sau dimpotrivă împiedica
desfăşurarea procesului de implementare, care sunt de multe ori factori deosebit de importanţi
ce poate afecta reuşita implementării. De pildă, schimbarea Guvernului poate genera

260
Miroiu A. Politici publice. - Bucureşti, Politeia-SNSPA, 2002. p.126

167
modificări ale modului în care politicile sunt implementate, fără a modifica măsurile ca atare,
exemplu frecvent şi în realitatea Republici Moldova cînd multe politici ale fostului guvern
comunist au început să fie modificate de actualul Guvern, desigur reieşind din ideologia aces-
tora.
În al treilea rînd, unele greutăţi în implementare pot reieşi din capacitatea agenţiilor
administrative care au sarcina de a crea mecanismele necesare pentru procesul de
implementare, cum ar fi stabilirea de obiective clare şi non-contradictorii, gestionarea
resurselor financiare şi non-financiare, abilitatea de a crea un lanţ organizat eficient de
cooperare între instituţiile implicate, recrutarea de personal care se ocupă de implementare,
etc.
Desigur, toate aceste dificultăţi enunţate mai sus sunt caracteristic şi administraţiei din
Republica Moldova, care trebuie să facă faţă noilor provocări în procesul de guvernare. În
special ţinînd cont că cursul actualei guvernări de dreapta este îndreptat spre înbunătăţirea
practicii democratice şi modernizării administraţie spre standartele şi cerinţele europene.
În acest sens, dacă analizăm unul din documentele de politici elaborat de fostul Guvern
cum este Startegia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (2004-2006) observ un
moment interesant faptul că în anexa nr.6 se conţin acţiunile prioritare pentru 17 domenii şi
„aproximativ 50% din acţiuni au implicaţii „zero” sau minime de finanţare adiţională. De
exemplu, costurile totale au fost de la 2144,1 mil.lei în 2004 pînă la 3778,9 mil.lei în 2006.
Cifre care au indicat 44,2%, 34,9% şi 29,5% din costul total al activităţilor în 2004, 2005,
2006.261
În acelaşi timp, evaluările Ministerului Finanţelor de atunci sugerau că nu este real de a
aştepta că această strategie va genera fluxuri mari de resurse adiţionale pe parcursul perioadei
2004-2006. În acest sens, dimensiunile resurselor au fost extrem de limitate pe parcursul
anilor de implementare a Strategiei de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei. Aşadar, o
cale sigură de a elimina un program de politici sau o strategie este privarea acestora de
fondurile necesare. O astfel de dificultate este deseori întîlnită în practica implementării politi-
cilor din ţara noastră. Prin urmare, alocarea suficientă de fonduri va asigura într-o mare
măsură implementarea reuşită a politicilor.
Dar implementarea reuşită a politicilor depinde nu numai de fondurile alocate, ci şi de un
alt moment important precum alegerea instrumentelor de implimentare a politicilor, pe care le
vom elucida în continuare. Abordarea procesului de implementare întotdeauna presupune
aplicarea uneia sau mai multor tehnici de soluţionare pe care guvernarea le alege pentru a
oferi soluţii problemelor publice.
În această ordine de idei, ar fi bine să înţelegem ce reprezintă un instrument de politici.
Astfel, B.G.Peters şi van F.K.Nispen propun cea mai simplă difiniţie în acest sens că:
instrumentele politicilor sunt mijloacele sau resursele pe care guvernarea le are la dispoziţie
pentru a implementa politicile publice.262
Conceptul de instrument este utilizat într-un sens foarte larg, pentru a desemna orice
mijloc pe care un actor public sau în particular o instituţie guvernamentală îl foloseşte sau l-ar
putea folosi pentru a atinge scopul sau obiectivele urmărite în politicile elaborate.
În literatura de specialitate există o mare varietate de instrumente care pot fi utilizate
pentru a implementa politicile publice. Astfel, este nevoie să le grupăm, în acest sens o
clasificare mai detailată au realizat autorii Howlett şi Ramesh,263 unde au propus şi criteriile

261
Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei 2004-2006. // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.5-12, din 14 ianuarie 2005. p.89
262
Peters B.G., Nispen, van, F.K. Public Policy Instruments. - Cheltenham, Ed. Edward Elgar, 1998.
263
Howlett M., Ramesh M. Studiul Politicilor Publice. - Chişinău, Ed. Epigraf, 2004. p.181

168
de clasificare a instrumentelor pe care administraţia publică le foloseşte în procesul de
implementare a politicilor.
Criteriul după care instrumentele utilizate în implementarea politicilor publice pot fi
clasificate este nivelul de intervenţie a statului. Astfel, există trei grupe de instrumente
clasificate după nivelul de intervenţie a statului:
În cazul primei clasificări avem un nivel redus de intervenţie a statului, unde
instrumentele au un caracter voluntar şi sunt numite instrumente voluntare ca – familia şi
comunitatea, organizaţiile non-guvernamentale sau Sectorul al Treilea, piaţa liberă. Se explică
prin faptul că, uneori guvernele decid în mod deliberat să nu acţioneze în anumite probleme,
deoarice consideră că rezultatele dorite se pot atinge mai bine lăsînd familia, comunitatea,
organizaţiile voluntare, piaţa să soluţioneze liber problemele respective.
Se consideră că, valorile primordiale într-o societate, combinate cu iniţiativa individuală şi
rolul comunităţii, pot contribui în multe situaţii la rezultate mai bune decît dacă statul ar
interveni coercitiv. În statele democratice se preferă grupul de instrumente voluntare, unde
statul intervine minimal, lasînd cetăţeanul şi comunitatea să găsească soluţiile optime pentru
unele probleme, mai ales din domeniul social. În cazul Republicii Moldova, abia după
obţinerea independenţei, guvernele statului nostru au început să folosească aceste instrumente
prin deliberarea iniţiativei de soluţionare a unor probleme din societatea noastră sectorului
non-guvernamental şi celui privat.
Avantajele apelării administraţiei publice la aceste instrumente ale politicilor publice
constau în următoarele că: a) sunt mai flexibile decît instituţiile guvernamentale; b) costurile
lor sunt mai minime, deoarece apelează în mare măsură la activităţi voluntare. Desigur, în
acelaşi timp, există şi dezavantaje nu pot fi utilizate în tratarea unor probleme sociale
complexe, poate crea inechităţi, de exemplu pentru cei care nu au familie sau resursele
familiei sunt reduse, sau dacă ne gîmdim la un sistem de asistenţa medicală pur privat, în
acest caz, cei cu resurse reduse nu ar putea beneficia de serviciile necesare. Ceea ce ar
conduce la conflicte sociale şi la ignorarea valorilor care se află la temelia statului bunăstării
de respectare a drepturilor sociale a omului.
Cealaltă grupă o constituie instrumentele obligatorii – acestea constrîng sau conduc
acţiunea persoanelor sau instituţiilor cărora li se adresează. În acest sens, au nivel de
intervenţie ridicată a statului. În aplicarea acestor instrumente, desigur sistemul administrativ
trebuie să ţină cont de limitele constituţionale existente în orice stat. În această grupă se
includ: reglementările, întreprinderile publice, şi furnizarea directă a unor bunuri şi servicii de
către stat.
Reglementările constituie un mecanism fundamental de a prescrie anumite activităţi sau
comportamente ale persoanelor şi instituţiilor atît publice cît şi private. Deoarece, statul
dispune de capacitatea de a exercita coerciţia, de aceea reglemetările statului pot influenţa
foarte mult societatea, în special economia sa.
În cazul economiei, reglementările au ca scop să încurajeze unele activităţi sau, dimpotrvă
să descurajeze altele. În acest sens, de exemplu pot fi reglementate ratele de schimb,
profiturile, investiţiile străine, activitatea antreprenorială, etc. Din realitatea Republicii
Moldova se cunoaşte că guvernarea a apelat deseori la acest instrument. De pildă, există
reglementări privind preţurile practicate, calitatea şi cantitatea produselor, standarte de
siguranţă sau ecologice, etc.
Pe plan social, reglementările au ca scop să protejeze interesele cetăţenilor, de exemplu
prin reglementarea pieţei muncii sau elaborarea standardelor de calitate, de nepoluare, etc. De
sigur utilizarea acestui instrument presupune unele avantaje şi dezavantele şi folosirea lui
depinde de abilitatea guvernării în implementarea politicilor sale publice.
Avantajele folosirei acestui instrument de către guvernare constau în următoarele: a) nu e
necesar posedarea unei informaţiei extinse asupra comportamentelor sau preferinţelor

169
efective, administraţia unui stat poate pur şi simplu să elaboreze un standart şi să ceară
respectarea lui; b) este un eficient mijloc, în cazul cînd guvernarea are stabilite obiective clare
şi precise, mai ales în situaţii de criză cînd e necesar să dea răspunsuri simple şi imediate; c)
efectele utilizării ei sunt uşor de prezis, fapt ce contribuie la posibilitatea unei mai bune
coordonări a eforturilor instituţiilor guvernamentale; d) sunt mai puţin costisitoare decît alte
instrumente; e) din punct de vedere politic sunt preferabile, deoarece indică acţiunea exactă şi
implicarea directă a guvernării în soluţionarea problemelor.
În acelaşi timp ca dezavantaje acestui instrument ar fi următoarele că: a) reglementările
impun limite asupra activităţii în sectorul privat, fapt ce poate uneori distorsiona pieţele; b)
poate inhiba inovaţia socială şi creează comportamente conservatoare; c) au caracter inflexibil
şi nu ţin cont de context, ceea ce poate conduce la rezultate nedorite; d) uneori este imposibil
să se ofere reglementări, atunci cînd există de exemplu o varietate mare a activităţilor vizate.
În acest context de analiză, devine elocvent exemplul folosirei instrumentului de
reglementare în Programul stabilizării economice şi renaşterii Moldovei pe anii 2009-2011,264
unde Guvernul Filat a stabilit din perspectivă politică acţiunile şi sarcinile actualelei guvernări
în situaţia de criză. Se încearcă prin acest document de politici să se reglementeze
comportamentul şi acţiunile prezentului guvern pentru a răspunde provocărilor actualei crize
economice în domeniul economic şi social din ţară.
Prin intermediul altui instrument din această grupă, întreprinderile publice, unde statul nu
doar asigură bunuri şi servicii prin instrumente bugetare, ci asigură chiar producerea lor
directă. De exemplu, apa, serviciile telefonice, poşta, serviciile feroviare sunt produse de către
întreprinderile publice. Avantajele acestui instrument reiese din următoarele că: a) în cazul
bunurilor publice piaţa liberă nu reuşeşte să fie un mecanism eficient; b) profiturile obţinute
din urma vînzării acestor bunuri şi servicii se transformă în fonduri publice.
Pe de altă parte dezavantajele acestui instrument sunt destul de mari, fapt ce a condus la
un puternic impuls spre privatizarea multura dintre aceste întreprinderi. Situaţie pe care o
cunoaşte şi realitatea Republicii Moldova în utilizarea acestui instrument. Dezavantajele reies
din următoarele că: a) sunt dificil de controlat; b) sunt inefeciente, deoarece pierderile lor sunt
deseori suportate din bugetele publice; c) sunt supuse presiunilor politice (în Republica
Moldova sunt cunoscute exemple cînd mari întreprinderi publice care au pierderi uriaşe şi
care nu au fost închise din cauze politice sau sociale, situaţia întreprinderilor municipale din
or. Chişinău); d) datorită poziţiei lor de monopol aceste întreprinderi trec o parte a costurilor
asupra consumatorilor.
Un alt instrument îl constituie furnizarea în mod direct de către stat a unor bunuri şi
servicii realizate prin intermediul bugetelor de stat. Care constă în alocări bugetare ca de
exemplu, mărimea fondurilor pentru sănătate, educaţie, poliţie, pompieri, drumuri, etc., în
general pentru bunuri şi servicii publice. În acelaşi timp, presupune redistribuiri de bunuri şi
beneficii între diferite grupuri sau categorii de cetăţeni, şi în politicile de stabilizare
economică pe care le realizează. Pe lîngă avantajele uşor de recunoscut, acest gen de
instrument are şi dezavanteje precum: a) datorită creşterii birocraţiei, aplicarea politicilor este
puţin flexibilă şi neeficientă; b) iar controlul politic asupra instituţiilor guvernamentale poate
duce la decizii care vizează mai degrabă obiective şi interese electorale.
În această ordine de idei, este elocvent exemplul cînd fosta guvernare comunistă a utilizat
intens acest tip de instrument în politicile sale sociale prin furnizarea largă de servicii şi
redistribuirea beneficiilor către unele categorii de populaţiei, în cazul dat au fost pensionarii,
uneori urmărind prin deciziile elaborate, interesele electorale a acestei ex-guvernări.

264
Programul stabilizării economice şi renaşterii Moldovei pe anii 2009-2011.// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.174-175 din 4 decembrie 2009.

170
 Ultima grupă de instrumente are un nivel mediu de intervenţie a statului şi sunt
instrumentele mixte – care constau în combinarea caracteristicilor instrumentelor voluntare şi
obligatorii. Acestă grupă include instrumente de la simpla diseminare a informaţiei pînă la
subsidii şi taxe asupra activităţilor.
Primul tip de instrumente este informarea şi consilierea care sunt oferite persoanelor şi
organizaţiilor, în scopul că aceştea îşi vor schimba comportamentul într-un anumit mod.
Aceste instrumente sunt utile în cazul cînd guvernarea nu dispune de soluţii concrete sau nu
doreşte să se implice mai mult în soluţionarea unor probleme. Desigur că, sunt instrumente
mai puţin puternice, care nu produc rezultate imediate şi precise, schimbările dorite în
comportament apar doar în timp şi probabilitatea lor este dificil uneori de determinat. În acest
context, astfel de instrumente administaţia statului nostru a folosit în situaţia politicilor de
combatere a migraţiei ilegale prin informarea cetăţenilor despre efectele acestora, atunci cînd
erau difuzate spoturile sociale, de exemplu.
Al doilea instrument, sunt subsidiile care reprezintă totalitatea formelor de transferuri
financiare, în scopul sprijinirei activităţilor şi producerii de bunuri şi servicii pe care
guvernarea doreşte să fie oferite. De pildă în Republica Moldova, guvernul foloseşte frecvent
acest instrument de acordare a subsidiilor în agricultură, pentru a susţine activitatea agricolă
autohtonă şi agricultorii.
Avantajele folosirei subsidiilor ca instrumente de implementare a politicilor sunt: a) uşor
de aplicat în cazul coincidenţei între ceea ce doreşte spaţiul public şi ceea ce doreşte să ofere
guvernarea; b) subsidiile sunt flexibile, deoarece cei subvenţionaţi pot hotărî ei însuşi cum să
le folosească, cunoscînd circumstanţele în care acţionează; c) subsidiile încurajează inovaţia,
răspunsuri noi pentru situaţiile publice; d) sunt politic acceptabile, din cauza că cei care
beneficiază de ele sunt mai puţini şi sprijină puternic acordarea lor, însă pe de altă parte,
costurile sunt suportate de majoritatea populaţiei.
În acest cadru de analiză sunt uşor de depistat dezavantajele acestui instrument ca: a)
subsidiile solicită resurse financiare importante; b) efectele dorite se ating într-un timp mai
lung, din această cauză mai puţin sunt utilizate în situaţii de criză; c) costurile obţinerii
informaţiilor privind modul de alocare a subsidiilor pot fi mari; d) acestea pot fi redundante,
dacă activităţile dorite s-ar putea desfăşura şi fără acordarea lor, ceea ce semnifică că uneori
subsidiile reprezintă o risipă de fonduri.
Următorul instrument din această grupă sunt licitaţiile şi drepturile de proprietate. În cazul
unor resurse limitate, guvernarea licitează consumul acestora, pentru a obţine fonduri şi a
trece activitatea acestora în sectorul privat. După eşecul economiei centralizate, realitatea
Republicii Moldova în procesul de tranziţie la economia de piaţă guvernarea a utilizat acest
instrument prin privatizarea unor activităţi şi instituţii publice.
În acest sens, avantajele sunt că: a) drepturile de proprietate sunt uşor de stabilit; b) sunt
flexibile; c) încurăjează activitatea de antreprenoriat şi ridică randamentul productivităţii. Pe
de altă parte, printre dezavantajele acestui instrument se numără: a) încurajează specula,
firmele mari pot mări preţurile, fapt care pune obstacole în faţa firmelor mici; b) sunt
inechitabile, deoarece acordarea drepturilor de proprietate depinde deseori de capacitatea de a
plăti şi poate genera opoziţie din partea altora; c) poate fovoriza înşelăciunea, prin transferul
unor activităţi în economia tenebră.
Ultimul instrument din această grupă sunt taxele şi impozitele. Acestea reprezintă plăţi
obligatorii către stat. Desigur, obiectivele introducerii unei taxe pot fi foarte diferite. După
cum se ştie, cel mai cunoscut obiectiv este acela de a creşte nivelul veniturilor statului. Doar
că, în sensul de instrument al politicilor publice acestea sunt utilizate pentru a direcţiona un
anumit comportament, sau dimpotrivă pentru a descuraja unele comportamente. De exemplu,
nivelul ridicat al taxelor la băuturi alcoolice sau la ţigări presupune diverse obiective de la
acumularea venituri la buget pînă la diminuarea consumului acestora, adică modificarea

171
comportamentului consumatorului. De asemenea, introducerea de taxe ridicate poate avea
efecte perverse, ca contrabanda, evaziuni fiscale, dacă nu sunt bine gestionate de către
guvernare.
Aşadar, putem stabili că principalele avantaje ale acestui instrument sunt următoarele: a)
sunt uşor de stabilit şi solicită firmele să găsească modalităţi alternative de comportament
pentru micşorarea sumelor plătite statului; b) sunt un stimulent continuu de reducere a
activităţilor nedorite; c) promovează căutarea de alternative acceptabile; d) sunt un instrument
flexibil, pentru că pot fi ajustate pînă la momentul în care se obţine rezultatele dorite; e) în
cazul taxelor se permite o mai mare discreţie decît reglementările din partea celor cărora li se
aplică instrumentul; f) nu apelează în mare măsură la birocraţie, căci responsabilitatea
reducerii activităţilor nedorite cade în seama firmelor cărora li se aplică taxele.
Însă, în acelaşi timp, taxele au unele dezavantaje precum: a) pentru a stabili nivelul exact
al taxelor şi impozitelor este nevoie de informaţie multă şi de bună calitate; b) resursele pot fi
prost alocate înainte de a se ajunge la un nivel eficient al taxelor; c) nu sunt eficiente în
situaţii de criză; d) implică uneori costuri mari de administrare şi de colectare a taxelor.
Desigur, implementarea politicilor publice şi alegerea instrumentelor reprezintă un proces
destul de complex care nu poate fi cuprins într-o interpretare simplistă. Atunci cînd, o
instituţie guvernamentală implementează anumite politici publice are în faţa sa mai multe
instrumente între care poate să aleagă. Cum se va proceda în această situaţie? Bineînţeles că
există anumite constrîngeri, care conduc spre alegerea unor anumite instrumente. În acest
sens, decizia depinde de mai mulţi factori ca:
- caracteristicele instrumentelor în dependenţă de intensitatea resurselor, cît de bine sunt
stabilite obiectivele ţintă, cît de mare este riscul politic, care presupune natura sprijinului şi a
opoziţie manifestate, transparenţa publică şi şansele de eşec, şi care sunt constrîngerile impuse
activităţii statului, incluzînd dificultăţile de natură coercitivă şi principiile ideologice care
limitează activitatea organelor administraţiei publice.
- stilul de realizare a politicilor în ţara respectivă, de exemplu, în SUA sunt preferate politici
care presupun descentralizarea activităţilor, în timp ce în alte ţări, precum Republica
Moldova, politicile apelează la activităţi cu caracter mai centralist.
- cultura organizaţională a instituţiilor guvernamentale care implementează politicile publice.
- contextul problemei, rolul actorilor implicaţi, programarea activităţilor...
- preferinţele decidenţilor ce ţin de profesiile, atitudinile, cunoştinţele şi credinţele lor.265
În această ordine de idei, putem susţine că cea mai simplă abordare a alegerii
instrumentelor de implementare a unei politice publice a fost propusă de B.Doern şi colegii
săi. Considerînd că în procesul de implementare a politicilor publice un instrument poate fi
substituit cu altul, teoretic zis, orice instrument poate fi folosit pentru a atinge scopul propus
printr-o politică. Însă, în pofida acestui argument, instituţiile guvernamentale preferă anumite
instrumente. El susţine idea că în societăţile democratice sunt preferate instrumente mai puţin
coercitive, voluntare şi se aplică mai coercitive, doar dacă ele devin ineficiente sau apar
presiuni sociale pentru a folosi instrumente mai coercitive.266
În concluzie, putem generaliza idea că alegerea instrumentelor politicilor depinde de
caracteristicile acestora, de natura problemei în discuţie, de experienţa organelor
administraţiei publice, de preferinţele subiective ale factorilor de decizie şi de posibilele
reacţii a grupurilor sociale implicate. Putem afirma faptul, că alegerea unui anumit instrument
presupune dependenţa de o serie de factori contextuali, care determină preferinţele celor care
implementează politicile şi reprezintă doar un punct de plecare.

265
Miroiu A. Politici publice. - Bucureşti, Politeia-SNSPA, 2002. p.138
266
Howlett M., Ramesh M. Studiul Politicilor Publice. - Chişinău, Ed. Epigraf, 2004. p.180

172
 Din perspectiva alegerii instrumentelor de politici, înţelegerea procesului de implementare
a politicilor publice presupune în ultima instanţă, capacitatea guvernării de a gestiona
resursele şi mijloacele disponible în atingerea scopurilor propuse în programele de guvernare.
Totuşi, alegerea unui instrument sau altul, implementarea politicilor publice este determinată
nu numai de competenţa statului, ci şi de gradul de complexitate a subsistemelor
administrative.

Bibliografie

1. Pressman J., Wildavsky A. Implementation. - University of California Press, 1984.

2. Miroiu A. Politici publice. - Bucureşti, Politeia-SNSPA, 2002.
3. Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei 2004-2006. // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.5-12, din 14 ianuarie 2005.
4. Peters B.G., Nispen, van, F.K. Public Policy Instruments. - Cheltenham, Ed. Edward
Elgar, 1998.
5. Howlett M., Ramesh M. Studiul Politicilor Publice. - Chişinău, Ed. Epigraf, 2004.
6. Programul stabilizării economice şi renaşterii Moldovei pe anii 2009-2011. // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.174-175 din 4 decembrie 2009.

173
 DIVERSIFICAREA INVESTIŢIILOR CORPORATISTE - EFECT AL
ASCENSIUNII FLUXURILOR ECONOMICE
CORPORATE INVESTMENT DIVERSIFICATION - EFFECT OF
THE ECONOMIC FLOWS RISE

Asist. univ.drd. Ioana-Adriana Murariu

Asist. univ.drd. Marinela Geamănu
Facultatea Finanţe şi Bănci
Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti

Abstract
The last decade was witness to the big opening of the international markets towards
the foreign direct investments made by the rising corporations. The developed countries had
promoted ample economical liberalization policies and at the moment a lot of countries had
directed their activity towards this new developement strategy.
The foreign direct investments are a component of cash-flow on long term and they
represent an important factor of economic development for the european countries in
transition. The foreign direct investments represents, through the economic essence, a form of
economic relations and of international cooperation.
Keywords: international market, foreign direct investments, performance, financial
flow, economic development.

1. Conceptul de investiţie străină directă

Se consideră că investiţiile străine directe (ISD) sunt un catalizator al efectelor

negative în perioadele de criză financiară, ce permit ţărilor în tranziţie să urmeze calea
reformelor economice şi politice.
Principala modalitate de expansiune a companiilor transnaţionale (CTN) în variate
domenii de activitate a fost şi continuă să fie investiţiile străine directe.
În literatura de specialitate sunt prezentate o multitudine de definiţii referitoare la ISD
din care menţionăm câteva: ISD „este actul de achiziţie de active străine în afara ţării de
origine”267, ISD „constau în înfiinţarea sau cumpărarea unui activ generator de venit într-o
ţară străină, asupra căruia firma investitoare deţine controlul”268, prin ISD se înţelege
„achiziţionarea pachetului de acţiuni de control la cumpărarea unor întreprinderi, sau
construirea pe loc-gol în străinătate”, ISD „este o categorie a investiţiilor internaţionale, care
reflectă scopul unei entităţi rezidente într-o ţară (investitorul direct) de a obţine un interes de
durată într-o companie rezidentă în altă ţară (investiţia directă)”.269 În cadrul acestei definiţii,
investitorul direct este corporaţia transnaţională prin intermediul căreia o filială a sa
efectuează investiţia directă.
Investiţiile străine directe (ISD) sunt una din formele cele mai importante de
manifestare a fenomenelor şi proceselor economice de globalizare a pieţelor externe prin
intermediul cărora se impulsionează o serie de factori de creştere economică endogenă, dar şi
fluxuri financiare interstate270.
Conform estimărilor specialiştilor, dezvoltarea investiţiilor directe este relevantă pe
termen mediu şi lung, pentru că principalele corporaţii transnaţionale pe plan internaţional îşi

267
Marin, G., Economia mondială - trecut, prezent, viitor, Editura Independenţa Economică, 1996, pag. 43.
268
European Commission, Panorama of European Industry, 1991.
269
Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a ISD, Bucureşti, Ed. Albatros, 2001, pag. 13
270
Munteanu, C., Horobeţ, A., Finanţe transnaţionale, Bucureşti, Editura All Beck, 2005.

174
vor continua ascensiunea sub forma fuziunilor şi achiziţiilor în ţările dezvoltate şi sub cea a
investiţiilor de tip green field în ţările în curs de dezvoltare271.
În economie există mai multe tipuri de investitii. Unele dintre acestea presupun
tranzactii financiare între agenţii economice, altele presupun implicarea în tranzactii şi a unor
bunuri materiale cum ar fi clădirile, echipamentele industriale, mijloacele de transport. În
primul caz, investitorul intră în posesia unor active specifice: acţiuni, obligaţiuni, certificate
de depozit sau bonuri de tezaur. În al doilea caz, activele rezultate au cu totul altă natură:
fabrici, companii de transport, hoteluri sau magazine. În primul caz este vorba despre
investiţii financiare, iar în al doilea caz de investiţii reale. De cele mai multe ori nu se poate
face o delimitare precisă, deoarece cele două tipuri coexistă.
Trebuie reţinut că în perioadele precapitaliste majoritatea investiţiilor reale nu
implicau nici un fel de tranzacţii financiare.
În societatea modernă, aproape orice investiţie reală are şi o importantă latură
financiară. De la cea mai mică înteprindere până la marile corporaţii internaţionale, activitatea
de investiţii se sprijină pe credit, acţiuni, obligaţiuni.

2. Ideologii politice privind investiţiile străine directe

Studiile întreprinse de Comisia Europeană apreciază că nivelul investiţiilor străine

reprezintă un barometru al încrederii în ţările respective. Se consideră că, pentru creşterea
volumului investiţiilor străine directe în ţările Europei Centrală şi de Est, se impun: percepţia
de către investitori a unui climat economic, politic şi social credibil; previzibilitatea evoluţiei
acestui climat - în sensul absenţei modificărilor bruşte şi nejustificate, ceea ce determină
rezerve din partea investitorilor; garantarea de către autorităţi a unor condiţii normale de
desfăşurare a afacerilor, mai ales în domeniul investiţiilor străine272.
O problemă de esenţă în realizarea investiţiilor străine directe o constituie tipul de
politică la care subscriu guvernele şi care poate încuraja sau limita astfel de investiţii. Sunt
cunoscute trei tipuri de ideologii:
Ideologia radicală. Aceasta se bazează pe teoria economică şi politică marxistă, în
care corporaţiile sunt catalogate ca instrumente ale dominaţiei imperialiste, de exploatare a
statelor-gazdă, în beneficiul statelor de origine ale companiilor.
Prin această teorie se argumentează că: corporaţiile extrag profitul din ţara-gazdă şi-l
transferă în ţara-mamă; tehnologiile cheie sunt controlate de firme, iar locurile de muncă sunt
create în special pentru cetăţenii străini şi nu pentru localnici şi ca urmare corporaţiile nu
reprezintă instrumente al dezvoltării, ci ale dominaţiei economice.
Pe parcurs, poziţia radicală a acestei ideologii s-a mai diminuat în intensitate, în
principal datorită colapsului comunismului din Estul Europei, performanţelor economice
scăzute înregistrate de statele care adoptaseră această ideologie, precum şi a rezultatelor
economice pozitive obţinute de statele în care s-au realizat ISD. Se poate exemplifica
România, care începând cu 1972 şi-a adaptat legislaţia pentru a permite crearea de societăţi
mixte împreună cu companii private din ţări dezvoltate. Mixarea între proprietatea privată şi
cea de stat a subminat dogmele ideologice cu privire la profit, salarii, exploatare. Companiile
create în România precum Reşiţa - Renk, Romcontrol - Data, RIFIL, OLTCIT au funcţionat
cu bune rezultate.
Ideologia pieţei libere. Aceasta are la bază teoria comerţului internaţional şi teoriile
economice ale lui Adam Smith şi David Ricardo, prin care se argumentează că „producţia

271
Miron, D., Economia Integrării Europene, Bucureşti, Editura ASE, 1998.
272
Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura
Albatros, 2001.

175
internaţională trebuie să fie distribuită între ţări, în conformitate cu teoria avantajului absolut
sau comparativ” şi că „ţările trebuie să se specializeze în producţia acelor bunuri şi servicii la
care deţin avantaj comparativ”.
Această ideologie a fost adoptată atât de statele dezvoltate şi industrializate ca: S.U.A.,
Elveţia, Marea Britanie, Olanda, Hong-Kong, Singapore, cât şi de unele state fost comuniste
din Europa Centrală şi de Est273. În practică însă nici una din ţările menţionate nu a adoptat
această ideologie în forma ei pură, întrucât guvernele nu s-au abţinut tentaţiei de a interveni
prin diverse restricţionări.
Ideologia naţionalismului pragmatic. Această ideologie a fost adoptată de majoritatea
ţărilor274. Ea are în vedere maximizarea beneficiilor şi minimizarea costurilor investiţiilor
străine directe atât pentru ţara-gazdă, cât şi pentru ţara de origine.
Pentru ţara-gazdă:
 efectele pozitive ale ISD costau în transfer de capital, tehnologie şi resurse
manageriale;
 efectele negative ale ISD se regăsesc la nivelul competiţiei cu firmele locale, în
efectele negative asupra balanţei de plăţi şi afectarea suveranităţii şi a autonomiei
locale.
Conform acestei ideologii, investiţiile străine directe ar trebui încurajate numai în
situaţiile în care beneficiile aduse depăşesc nivelul costurilor. În practică, apare însă tendinţa
ca investiţiile să fie atrase în mod agresiv prin oferirea de concesii corporaţiilor. Se poate
exemplifica firma japoneză Nissan Motor, care în 1984 a acceptat o investiţie în Marea
Britanie şi nu în Spania sau Belgia, întrucât guvernul britanic a oferit concesii fiscale mai
atractive faţă de ofertele celorlalte două state275. În tabelul nr. 1 sunt prezentate, sub formă de
rezumat, cele trei ideologii privind investiţiile străine dircte.

Tabelul nr. 1 – Ideologii privnd investiţiile străine directe

Implicaţii asupra politicilor

Ideologia Caracteristici
economice ale ţărilor-gazdă
Origine marxistă;
Interzicerea oricăror forme de
Prezintă corporaţiile ca un
Radicală investiţii din partea companiilor
instrument de dominaţie
străine.
imperialistă.
Origini în teoria economică clasică;
Prezintă corporaţiile ca un
Pieţei libere instrument de alocare eficientă a Nu există restricţii.
producţiei către locaţii care prezintă
avantaj comparativ.
Restricţionarea investiţiilor atunci
când costurile sunt superioare
Prezintă investiţiile străine directe beneficiilor;
Naţionalismului
atât prin prisma beneficiilor, cât şi a Putere mai mare de negociere din
pragmatic
costurilor. partea statelor;
Concurenţa agresivă în atragerea
ISD.

273
Miron, D., Economia Integrării Europene, Bucureşti, Editura ASE, 1998.
274
Munteanu, C., Investiţii internaţionale: introducere în studiul investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura
Oscar Print, 1995.
275
Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura
Albatros, 2001.

176
 3. Modalităţi de pătrundere pe piaţă

Ansamblul relaţiilor economice interstatale promovate în „limitele” structurii

internaţionale contemporane s-a diversificat în formă şi conţinut, astfel că printre modalităţile
de pătrundere pe diverse pieţe receptoare se practică:
- exportul de mărfuri şi servicii;
- cesiunea de licenţe;
- participări bursiere;
- achiziţii de companii locale;
- fuziuni şi alianţe strategice;
- transferuri de capital în vederea constituirii de societăţi industriale sau financiare în
participare;
- investiţii directe.
Aceste modalităţi afişează latura calitativă a diversificării ariei investiţionale, în timp
ce evoluţia cantitativă priveşte cele două mari categorii strategice276:
- infuzia directă, caracterizată prin existenţa filialelor sau companiilor afiliate spaţiului
economic gazdă (investiţii prin transfer de capital);
- infuzia indirectă, caracterizată prin absenţa filialelor sau companiilor afiliate spaţiului
economic gazdă (exporturi prin transfer de mărfuri şi servicii).
Fenomenul diversificării operaţiunilor investiţionale corporatiste nu priveşte numai
amplificarea sortimentală a produselor comercializate din cele mai variate ramuri industriale,
ci şi caracterul multisectorial gestionat sau controlat de corporaţiile transnaţionale.
De aici rezultă că diversificarea corporatistă se realizează sub două forme:
- intrasectorial, prin diversificarea grupelor de produse fabricate şi comercializate;
- intersectorial, prin diversificarea specificului activităţii angajate la nivel mondial.
În figura nr. 1 sunt prezentate modalităţile de diversificare a operaţiunilor
investiţionale corporatiste.

276
Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Bucureşti, Editura
Albatros, 2001.

177
 Figura nr. 1 – Modalităţi de diversificare a operaţiunilor investiţionale
corporatiste

Diversificarea intersectorială a condus la o nouă formă de gestiune structurală, aceea

a „conglomeratului transnaţional” clădit pe baza alianţelor strategice sau a achiziţiilor şi
fuziunilor corporative transnaţionale.
Spre o largă diversificare multisectorială tind în prezent marile grupuri financiare,
industriale şi comerciale şi se extinde practic asupra totalităţii ramurilor economice.
În esenţă, fenomenul diversificării corporaţiilor transnaţionale este caracterizat în mod
direct sau indirect de ansamblul tendinţelor remarcate în ultimele decenii ale secolului XX şi
începutul secolului XXI,, respectiv:
- sporirea puternică a gradului de concentrare a capitalului bancar transnaţional;
- continua extindere a operaţiunilor bancare corporative la nivel global şi pe această
cale, creşterea progresivă a rolului şi poziţiei consorţiilor transnaţionale pe piaţa
creditului;
- multiplicarea alianţelor strategice şi a fuziunilor inter-companii;
- întrepătrunderea capitalului industrial şi bancar şi participarea nemijlocită a celui
din urmă la expansiunea globală a sistemului corporativ;
- globalizarea pieţelor financiare şi dezvoltarea operaţiunilor corporative para şi non-
bancare (companii de asigurări, trusturi de investiţii, etc.) în cadrul diferitelor
economii receptoare de pe întreg mapamondul.
Concluzionând, investiţiile străine directe constituie un factor important al creşterii
economice, facilitând transferul de tehnologie, forţă de muncă calificată, promovarea
competiţiei, creşterea exporturilor. Însă, ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est nu
beneficiază întotdeauna de investiţii, iar efectele pozitive ale acestora asupra creşterii
economice depind de calitatea politicilor de media, reducând accesul acestora la piaţa
internaţională de capital.
În ultimii ani, creşterea fluxurilor de investiţii străine directe a fost facilitată de
liberalizarea economiilor ţărilor în tranziţie, a creşterii comerţului internaţional şi a producţiei,
în contextul scăderii rapide a costurilor transportului şi telecomunicaţiilor. Investiţiile străine

178
directe au jucat un rol central în accelerarea creşterii economice pentru ţările în tranziţie,
cuplate cu politici macroeconomice viabile şi de deschidere economică şi politică277.

Bibliografie
1. Bonciu, F., Dinu, M.G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe,
Bucureşti, Editura Albatros, 2001.
2. Cociuban, A., Globalizarea economiei, Chişinău, 2007.
3. Miron, D., Economia Integrării Europene, Bucureşti, Editura ASE, 1998.
4. Munteanu, C., Horobeţ, A., Finanţe transnaţionale, Bucureşti, Editura All Beck, 2005.
5. Munteanu, C., Investiţii internaţionale: introducere în studiul investiţiilor străine directe,
Bucureşti, Editura Oscar Print, 1995.
6. Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, Mădălina – Globalizarea, mit şi realitate,
Bucureşti, Editura Economică, 2004.
7. Voinea, L. – Corporatiile transnaţionale şi capitalismul global, Iaşi, Editura Polirom,
2007.

277
Cociuban, A., Globalizarea economiei, Chişinău, 2007.

179
 EXILUL ÎN CAUTAREA SPERANTEI
THE EXILE IN SEARCH OF THE HOPE

Dr. Tiberiu Dumitru Costachescu

Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
Always looking for better conditions of life many people all over the world,in former
times as well as up to the present, decided to change the natal country. The last resort was for
everyone the hope.
Keywords:emigration,internal exile,The Geneva Convention,human rights.

Din noaptea timpurilor, populatiile umane s-au deplasat într-o directie sau în alta, la
Nord sau la Sud, la Est sau la Vest, în functie de situatia climaterica, economica sau politica
cu care au fost obligate sa se confrunte. În timpurile moderne aceste deplasari au capatat noi
valente si conotatii, ajungându-se ca, în anul 2005, 191 milioane din cele 6,5 miliarde de
locuitori ai Terei sa traiasca într-o alta tara decât cea în care s-au nascut. Acest numar
reprezinta cca 3% din populatia lumii. Unu la suta din populatia Asiei si Americii Latine, doi
la suta dintre locuitorii Africii, noua la suta din cei ai Europei si patrusprezece la suta din cei
ai Americii de Nord s-au stabilit în tarile acestor continente sosind din alte tinuturi, mai mult
sau mai putin îndepartate. Cum au capatat cu totii statutul de exilanti? Înainte de orice altceva,
e nevoie sa definim conceptul de exilant. Misiune extrem de deficila în conditiile în care nu
exista un punct de vedere comun din perspectiva demografilor, statisticienilor, sociologilor,
analistilor politici si a lingvistilor. Un exilant ramâne acea persoana - oricare i-ar fi
nationalitatea - care si-a schimbat domiciliul (tara) pentru a trai în alt spatiu decât cel în care
s-a nascut.
O opinie unanim acceptata considera actul de a emigra drept o modalitate de a conferi
mari beneficii tarii primitoare, chiar si atunci când exilul s-a efectuat în mod ilegal. Devine
imposibil de trasat linia de demarcatie dintre impactul pozitiv si cel negativ produs asupra
oricarei persoane care a ales calea exilului. Este o realitate în sine, care face ca de foarte multe
ori sa se practice la nivel planetar o politica de stat prin care sunt încurajati exilantii porniti în
cautarea unui trai mai bun si a fericirii atât de mult visata în propriile tari.
Inclusiv tarile Uniunii Europene au nevoie de prezenta unui mare numar de cetateni
sositi din afara spatiului comunitar pentru a-si putea reechilibra - printre altele - situatia
demografica.
Care sunt totusi ratiunile ce i-au determinat pe oameni, de-a lungul unor lungi
perioade istorice, sa aleaga calea exilului? Universitarul francez Gildas Simon, de la
Universitatea din Poitiers, estimeaza ca omenirea a parasit leaganul african, în cautarea unor
noi teritorii, din ratiuni ce au avut la baza cresterea demografica a grupului de origine, ca si
din dorinta de a suplini deficitul de resurse alimentare. Deplasarile lui Homo Sapiens s-au
facut pe distante relativ scurte, dar suficient de mari ca sa conduca în timp la popularea
întregii planete.
Numeroasele conflicte politice si militare, întinse de-a lungul unor lungi perioade, au
avut drept rezultat si un impresionant val de migratii fortate, exoduri, expulzari si exiluri. Este
suficient sa amintim doar de cei peste 300 de mii de hughenoti care si-au putut pastra propria
credinta doar cu pretul exilului în Anglia, Olanda, Statele Unite sau Africa de Sud. Sau de cei

180
aproximativ 60 de milioane de locuitori ai planetei care au fost deplasati, deportati sau
expulzati în urma celui de-al II-lea Razboi Mondial.
Exilul s-a dovedit a fi o solutie pentru toti cei aflati în momente delicate ale vietii lor,
pregatiti fiind sa-si paraseasca propria tara spre a-si împlini sperantele în tara de azil. Fie ca au
ales exilul din motive politice, sau economice ori religioase, aproximativ 67 de milioane de
persoane aveau în anul 2007 statutul de refugiati internationali sau pe cel de apatrizi. Numarul
celor deplasati de acasa din cauza violentelor militare era la începutul anilor 1990 cuprins
între 15 si 25 milioane de persoane. Cei mai multi s-au stabilit în apropierea tarii de origine.
Asa s-a ajuns ca mozambicanii sa-si gaseasca adapost în Malawi, afghanii în Pakistan si Iran,
somalezii în Yemen, iar cei din zona Africii Centrale în Tanzania. Nu de putine ori state mai
sarace acorda gazduire victimelor conflictelor militare declansate în tari mult mai bogate.
De ceva vreme se poate constata în întreaga lume o noua forma de exil: cel intern.
Potrivit cifrelor oficiale au fost constrânsi sa-si caute adapost în interiorul propriilor granite
peste doua milioane de irakieni, alte doua milioane de sudanezi si peste un milion de
congolezi. Exilul intern îsi are limitele lui în ceea ce priveste siguranta refugiatilor, cel mai
adesea aflati în imposibilitatea de a fi resorbiti sau asimilati de catre autohtoni. Dovada celor
afirmate ne-o ofera si criza din Georgia din anul 2008.
De multe ori marginalizati si rupti de spatiul lor familiar, refugiatii îsi duc existenta, în
conditii precare de securitate si igiena, la periferia unor orase sau în tabere izolate. Ajutorul
acordat categoriilor defavorizate de refugiati nu a venit, de foarte multe ori, decât din partea
unor tari occidentale dezvoltate. Instalarea în aceste tari ramâne totusi un deziderat. Refugiatii
sunt acceptati doar în limita numarului negociat cu Înaltul Comisariat pentru Refugiati al
Organizatiei Natiunilor Unite.
În anul 2007, din Irak au plecat cei mai multi solicitanti de azil înspre tarile puternic
industrializate. Dintre acestea, cel mai mare numar de cereri de azil îl înregistreaza Statele
Unite, cu un total de 9,3%. Al doilea loc este ocupat de Africa de Sud cu 8%. Pe al treilea loc
se situeaza Suedia cu 6%. Franta, Germania si Marea Britanie sunt tarile din Europa care
acorda si ele adapost unui impresionant numar de solicitanti.
Conventia de la Geneva defineste drept azilant (refugiat) orice persoana care se teme
justificat de persecutii cauzate de apartenenta la un anume grup social, la o rasa, la o religie
sau din cauza opiniilor politice si care se gaseste în afara granitelor tarii unde îsi are
nationalitatea fara a putea cere protectie tarii de nationalitate.
În anul 1969, în contextul decolonizarii, Conventia Organizatiei Unitatii Africane a
introdus noi cauze sau circumstante care pot sa justifice cererea de azil: razboaie de gherila,
razboaie civile, violente politice, colonizari, politici de apartheid. Toate favorizeaza atribuirea
statutului colectiv de refugiat si permit recunoasterea refugiatilor chiar si atunci când acestia
nu au trecut fizic frontiera internationala.
Dreptul oamenilor de a-si cauta linistea sufleteasca si un trai decent i-a facut si pe
foarte multi dintre românii dornici sa-si împlineasca, în perioada comunista, visele si
sperantele, sa ia calea exilului. Unii au reusit, dar pentru multi totul nu a fost decât o efemera
speranta. De activitatea marilor valori culturale si spirituale ale exilului românesc se ocupa
astazi Institutul National pentru Memoria Exilului Românesc. Presedintele acestuia, Dinu
Zamfirescu, ramâne el însusi o figura marcanta a luptei - dusa inclusiv la prestigioase posturi
de radio din strainatate - pentru respectarea tuturor drepturilor si dezideratelor fiintei umane.

N.B. La baza redactarii textului a stat publicatia:Diplomatie,Atlas Geostrategique2009,

Hors-serie 9,decembre 2008 -janvier2009, Areion Group, Paris .

181
 RĂZBOIUL ŞI PACEA ÎN LUME ÎN INTERVALUL 2008-2009
THE WAR AND THE PEACE ALL OVER THE WORLD BETWEEN 2008 AND 2009

Dr. Tiberiu Dumitru Costachescu

Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
In every armed conflict the peace it is representing an objective, but, unfortunately, the
peace is more often than not a long time solution. During the year 2008 the world was
confronting with 345 conflicts. All costs are supported by the humanity in its totality. The
conflicts can be stopped if all countries together can prove theirs determination on this way.
Keywords: armed conflicts, peace, military expenses, international organizations.

Războiul şi pacea nu pot fi înţelese separat. În orice confruntare există şi momente de

pace, iar pacea însăşi nu e nicicând totală. Şi, din păcate, nici eternă! Conflictele nu sunt doar
de natură militară. Le putem aminti aici pe cele economice, pe cele informaţionale, culturale
sau de idei. Inamicul fiinţei umane 278 e acea persoană care pentru o multitudine de motive îi
aduce semenului atingere integrităţii fizice, morale sau culturale.279 Principalele conflicte din
întreaga lume îşi au originea în pasiunile oamenilor, care depăşesc cu mult interesele lor.280
Doar în cursul anului 2008, Heidelberg Institut für Internationale Konfliktforschung281 a
cuantificat un număr de 345 de conflicte militare în ţări precum: Somalia, Sudan, Ciad,
Burundi, R.D.Congo, Kenia, Nigeria, Mali, Sri Lanka, Pakistan, India, Filipine, Thailanda,
Afganistan, Irak, Turcia, Israel, Liban, Yemen, Columbia, Mexic, Georgia, Rusia. Dintre
toate, extrem de violente au fost 62 şi doar 77 au fost urmate de convorbiri de pace. Aproape
jumătate dintre ele s-au încheiat fără nici un rezultat. S-au sfârşit fără negocieri de pace
războaiele dintre Rusia şi Georgia, dar şi cele fratricide din Sudan (Darfour), Sri Lanka şi
Turcia. Negocierile dintre diferitele grupări rebele din Ciad şi cele cu talibanii afgani nu au
condus la încheierea unor acorduri. Războaie în sensul consacrat al termenului au fost
două:cel din Georgia şi cel din Gaza. În noaptea de 7 spre 8 august 2008, Georgia a atacat şi
ocupat Osetia de Sud. Rusia a răspuns imediat prin trimiterea în zona de conflict a unităţilor
blindate ale Armatei 58, cantonate în republica autonomă Osetia de Nord. Pentru vina de-a fi
provocat războiul, cele două ţări se acuză în mod reciproc. În opinia multor specialişti şi
analişti militari, luptele au reliefat comportamentul vetust al forţelor militare ruse. Războiul
din Gaza, derulat între 27 decembrie 2008 şi 3 ianuarie 2009, s-a bazat la rându-i pe metode şi
comportamente specifice seccolului al XX-lea. Şi atunci raidurile aeriene erau urmate de
atacuri ale blindatelor ce vizau şi populaţia civilă. Anchetele Organizaţiei Naţiunilor Unite au
reliefat crimele de razboi comise asupra populaţiei civile în cursul celor două conflicte
militare. În cea mai mare măsura stabilitatea şi pacea lumii au fost ameninţate în perioada
supusă analizei noastre de marele flagel al terorismului. Gradul de periculozitate al unei
grupări teroriste se apreciază prin însumarea următoarelor criterii: probele existenţei, nivelul
cunoaşterii scopurilor şi obiectivelor, capacitatea de a provoca un atac, istoricul activităţilor
278
“ Homo homini lupus” (Omul e lup fata de alt om), Plaut, Asinaria , II, 4, 88. Cugetare reluata de filozofii
englezi Bacon (1561-1626) si Hobbes (1588-1679), pentru a caracteriza egoismul si nepasarea oamenilor fata de
semenii lor. Barbu Marian, Dictionar de citate si locutiuni straine, Editura Enciclopedica Romana , Bucuresti,
1973, p. 72.
279
“Razboi si pace Celalalt,un inamic?”, Georges Roques in Diplomatie, Atlas Geostrategique 2010, Hors-serie
10, decembre 2009- janvier2010,Areion Group, Paris, p. 10.
280
Ibidem.
281
Conform Diplomatie Hors-serie 10……p.12.

182
teroriste etc. Luându-se în calcul atacurile, tentativele eşuate, comunicatele grupărilor teroriste
şi lista măsurilor de prevenire a atacurilor se constată că ţările cele mai atinse de terorism în
cursul anului 2008 au fost următoarele: Pakistan, Afganistan, Irak, India, Somalia, Rusia,
Algeria, Columbia, China, Franţa, Israel, Nepal, Nigeria, Flipine, Spania, Sri Lanka,
Thailanda, Turcia, Yemen şi Teritoriile Palestiniene ocupate. Au comis atacuri teroriste
revoluţionarii extremişti de stânga, naţionaliştii-separatişti, islamiştii naţionalişti, islamiştii,
alţi extremişti religioşi şi vânătorii de ostatici. Războiul ca şi pacea sunt indisolubil legate şi
de industria de armament. Cine a vândut,cine a cumpărat, dar mai ales cine a fost sub
embargo în intervalul 2008-2009 ? Primii exportatori de armament în anul 2008 au fost:
S.U.A. (6159 milioane dolari), Rusia (5953 milioane dolari), Germania (2837 milioane
dolari), Franţa (1585 milioane dolari), Marea Britanie (1075 milioane dolari), Spania (623
milioane dolari), Olanda (554 milioane dolari), Italia (484 milioane dolari), China (410
milioane dolari). Principalii zece importatori au fost: Coreea de Sud (1898 milioane dolari),
India (1847 milioane dolari), Algeria (1590 milioane dolari), China (1241 milioane dolari),
Pakistan (1094 milioane dolari), Singapore (1014 milioane dolari), S.U.A. (904 milioane
dolari), Venezuela (733 milioane dolari), Turcia (723 mlioane dolari), Emiratele Arabe Unite
(671 milioane dolari).282 Cea mai mare parte a studiilor consacrate vânzărilor de arme exclud
în mod sistematic China de pe lista furnizorilor, sub pretextul că datale oferite de la Beijing nu
sunt comparabile cu cele pe care le oferă celelalte ţări. China poate da astfel impresia că e
doar un actor secundar pe scena vânzărilor de arme. Numeroase grupări chinezeşti furnizează
arme clienţilor din zonele de mare instabilitate. Este bine cunoscut incidentul din luna martie
a anului 2008 când un cargo chinezesc şi-a descărcat încărcătura comercială într-un port din
Angola şi s-a întors acasă cu cele 70 de tone de armament destinate partidului ZANU – PF283
al dictatorului zimbabwean Robert Gabriel Mugabe. Acesta duce o violentă campanie de
intimidare îndreptată impotriva democraţilor din MDC284. Istorii asemănătoare s-au întâmplat
în Iran şi Sudan. În Sudan, China a livrat 90% din armamentul uşor pe care această ţară l-a
achiziţionat în intervalul 2004-2006. Chiar dacă au fost făcute promisiuni că aceste arme nu
sunt destinate zonei de conflict Darfour, nu există garanţia că vânzările de arme chinezeşti
către ţări precum Pakistan, Sudan, Iran, Egipt, Arabia Saudită, Birmania, Nigeria, Bangladesh,
Sri Lanka nu conduc înspre perpetuarea instabilităţii în regiune şi în lume.
Operaţiunile de menţinere a pacii au fost numeroase şi la fel de bine venite şi în cursul
anului 2009. În Sahara Occidentală 514 persoane continuă o misiune ONU care a început în
anul 1991. Au pierit în zona de conflict 15 oameni. În Sudan misiunea Naţiunilor Unite şi-a
început activitatea în anul 2005. Are un efectiv de 14.361 membri şi a pierdut până în prezent
47 dintre ei. Din anul 1999 trupe de menţinere a păcii se regăsesc şi în Kosovo. La fel şi în
Cipru unde s-au cantonat începând cu anul 1964. Au un efectiv de 1.064 persoane şi au
pierdut 179 de militari. În Georgia trupele ONU şi-au încheiat în anul 2009 misiunea începută
în anul 1993. Din cei 458 membri au căzut la datorie 11. Celelalte misiuni ONU: Liban (din
1978, efectiv 13.259, pierderi 281), Siria (din 1974, efectiv 1.256, pierderi 43), Pakistan (din
1949, efectiv 116, pierderi 11), Haiti (din 2004, efectiv 11.041, pierderi 45), Liberia (din
2003, efectiv 13.192, pierderi 139) Coasta de Fildeş (din 2004, efectiv 9.509, pierderi 60),
R.D. Congo (din 2007, efectiv 3.449, pierderi 1), Timorul de Est (din 2006, efectiv 3.050,
pierderi 5). Organizaţia Naţiunilor Unite are trupe de menţinere a păcii în Afganistan, din anul
2002, şi în Burundi, din anul 2007. Din acelaşi an 2007 are cantonaţi un efectiv de 22.431
soldaţi în zona Darfour – Sudan. Acolo, au înregistrat şi un număr de 43 victime. Cea mai

282
Sursa: SIPRI, Arms Transfers, Databas, Octobre 2009 conform Diplomatie Hors – serie... p. 20.
283
Zimbabwe African National Union – Patriotic Front
284
Movement For Democratic Change. Partid fondat de Morgan Tsvangirai şi Arthur Mutambara pentru a se
opune tendinţelor autoritariste şi dictatoriale ale longevivului preşedinte Robert Gabriel Mugabe.

183
îndelungată prezenţă a militarilor ONU se realizează în Palestina unde se găsesc încă din anul
1948. Au un efectiv de 434 persoane şi dintre ele 49 şi-au pierdut viaţă la datorie.
În întreg anul 2008 cheltuielile militare s-au ridicat la nivelul sumei de 1.400 miliarde
de dolari. Cea mai mare parte a revenit Statelor Unite care au alocat 607 miliarde de dolari.
Urmează China cu 84,9 miliarde de dolari, Franţa cu 65,7 miliarde de dolari şi Marea Britanie
cu 65,3 miliarde de dolari. Rusia a cheltuit 58,6 miliarde de dolari. Două state demilitarizate
în anul 1945, respectiv Germania şi Japonia, au alocat şi ele 46,8 şi 46,3 miliarde de dolari
pentru cheltuielile militare. Clasamentul primelor 10 ţări este încheiat de Arabia Saudită cu
38,2 miliarde de dolari şi de India, cu 30 miliarde de dolari.
Pacea lumii nu a fost ameninţată în cursul anului 2009 doar de conflicte şi tulburări cu
caracter militar. Crima organizată şi traficanţii ilegali au continuat să joace un rol nefast şi să
ameninţe liniştea şi stabilitatea planetară. Fie că ne referim la Cosa Nostra în Italia, S.U.A. şi
Canada, la Cartelul mexican şi columbian al drogurilor, la Mafia turcă şi albaneză sau la
piraţii din Somalia ne referim defapt la activităţile ilegale ale acelora care încalcă drepturile
omului, produc anarhie şi acte de terorism internaţional. Cu consecinţe grave şi de multe ori
imprevizibile.
„Războaiele au drept tată interesul, drept mamă ambiţia şi rude apropiate toate
pasiunile care ne conduc înspre rău”.285 Confilctele şi formele infracţionale se amplifică. Este
suficient să privim la ceea ce se întâmplă astăzi în întreaga lume. Planeta în ansamblul ei intră
în rezonanţă cu spaţiul local şi bine localizat. Din acest motiv, omenirea trăieşte cu maximă
intensitate toate evenimentele, tragediile şi stările de fapt din Georgia, Cipru, Palestina, Irak,
Afganistan sau Coreea de Nord.
De la această premisă se poate ajunge la concluzia că dacă responsabilii sunt capabili
să deceleze de la început riscurile conflictelor, dacă organismele şi organizaţiile internaţionale
au curajul de a lua deciziile adecvate pentru a le aplica cu siguranţă şi înţelepciune, omenirea
va avea capacitatea să evite conflictele sau măcar să le reducă în mod considerabil. Să fie totul
o utopie?286

N.B. La baza redactarii textului a stat publicatia: Diplomatie, Atlas Geostrategique 2010,
Hors-serie 10, decembre 2009- janvier2010,Areion Group, Paris.

285
Vauban, Traité de la reorganisation de l`armée du XVII siècle, apud Georges Roques, Guerre et Paix…
Diplomatie Hors – serie 10... p. 10.
286
Georges Roques, Guerre et Paix... Diplomatie Hors – serie 10... p. 11

184
HARTA ALEGERILOR EUROPENE DIN 2009. ANALIZA REZULTATELOR DIN
PERSPECTIVĂ IDEOLOGICĂ ŞI A PARTICIPĂRII LA VOT
2009 EUROPEAN ELECTION MAP. RESULTS ANALYSIS FROM IDEOLOGICAL
AND VOTE PARTICIPATION PERSPECTIVE

Prep.univ. Corina Barbaros

Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi

Abstract:
The European Election result analysis is made, in this paper, from an ideological and
participative perspective. After summarizing results for the European Parliament elections, a
tendency towards the right wing forces and a participation decrease are noted among the EU
citizens. At the same time, a drift in European social-democracy is noted, some good result of
the far right in some countries (Belgium, Holland, Hungary, Austria, Denmark) and dropping
results of the euro-skeptics in the context of the economical crisis. The count referring to
participation rates at the euro-elections will be correlative with the participating democracy
principles, desideratum of the European Political Union.
Keywords: European elections, ideology, participation, euro-scepticism, participative
democracy

Scrutinul pentru Parlamentul European reprezintă un moment pentru testarea

interesului efectiv al cetăţenilor vis-a-vis de problematica europeană şi gradul de angajament
civic la nivel european. Totodată, un scrutin de o asemenea amploare relevă orientarea
ideologică pan-europeană de moment a Uniunii Europene. În urma alegerilor europene din
2004, dreapta şi centru dreapta s-au impus în 14 state membre, iar stânga în 11. În 2009,
dreapta şi centru dreapta sunt victorioase în 20 de ţări, iar stânga în numai 7 – Slovacia,
Malta, Danemarca, Grecia, România, Suedia, iar în Estonia, rezultatul şi a două poziţie
ocupată de independentul Indrek Tarand (25,81% dintre voturi) asigură o lectură a scrutinului
mai dificilă.
Acest studiu îşi propune să analizeze alegerile europene din 2009 prin referire la
gradul de participare în alegeri, rezultatele partidelor de stânga, dreapta şi centru, evoluţia
eroscepticilor şi a extremei drepte. Relevanţa unei priviri de ansamblu asupra rezultatelor
alegerilor din statele membre UE (din perspectivă ideologică) rezidă în orientarea viitoarelor
politici publice şi a poziţiei UE în context internaţional.

Erodarea participării

Participarea, la nivel european, este în regresie pentru aceste prime alegerile în

formula de 27: 43,23% în medie în Uniune, cu 2,4 puncte mai scăzută în raport cu scrutinul
din iunie 2004. Oricum, acestă cifră globală, mai ridicată faţă de anticipările sondajelor,
trebuie să fie nuanţată. Efectiv, în cele 15 vechi state membre, participarea a fost de 52%
adică o cifră aflată într-o usoară creştere în raport cu cea din 2004 (+ 2, 89 puncte). Există cu
toate acestea importante variaţii între statele membre: votul este stabil în Belgia (90, 39% -
0.42 puncte) şi în Luxemburg (91%, + 2 puncte), ceea ce este dealtfel normal ca urmare a
faptului că votul este obligatoriu în aceste două state, însă se menţine la nivel egal cu cel din
2004 şi în Germania (43,3%, + 0.27 puncte), în Finlanda (40,3%) şi în Spania (46%), în
progres în ultimele două state cu 0.9%. Participarea a sporit considerabil în Danemarca
(59,52%, + 11,67 puncte) – un referendum asupra ordinii succesiunii la tron a fost organizat
în aceeaşi zi în regatul scandinav- , în Suedia (45.53%, +7.73 puncte) de asemenea, şi de o

185
manieră mai uşoară în Austria ( (45.34%,+2.94 puncte). Participarea a scăzut considerabil în
două state: Italia (66,46%, - 6,64 puncte) unde alegerile locale parţiale se desfăşurau în
aceeaşi zi cu scrutinul european- , şi în Grecia (52.63%, - 10.55 puncte), ţări care traversează
de câteva luni o gravă criză politică. În Franţa, Portugalia, Olanda şi Regatul Unit – ţări în
care au avut loc deasemenea şi alegeri locale parţiale care tradiţional mobilizează mai puţin
alegătorii- participarea este în scădere, însă cu un procent mai puţin semnificativ.
Situaţiile diferă în cele 12 state care s-au întegrat în Uniune după 2004 şi 2007.
Participarea a crescut în ţările Europei Centrale şi de Est ( şi în însulele Cipru şi Malta) la
38%, +11.09 puncte în raport cu 2004. Vechimea integrării europene se impune în rândul
celor mai noi ca un factor important al participării la scrutinul european. Integrată în urmă cu
5 ani, Malta s-a distins în ceea ce priveşte civismul întrucât 78.81% dintre alegători s-au dus
la urne ( - 3.57% puncte faţă de 2004), o parte dintre maltezi reînnoindu-şi reprezentanţii
locali în aceeaşi zi. Urmează Letonia cu 52.56% (+11.22 puncte) şi Estonia (43,9%, + 17.2
puncte). Această rată de participare a constituit o surpriză în Letonia, numeroşi analişti au
anticipat mai degrabă un fel de ’’grevă la urne’’ în această ţară foarte afectată de criza
economică. Această creştere a participării la vot se explică în parte prin votul comunităţii
rusofone, în cadrul căreia o parte nu posedă naţionalitatea letonă şi, prin urmare, nu poate vota
în alegerile naţionale. Numeroşi cetăţeni rusofoni s-au înscris pe listele electorale în
perspectiva acestor alegeri . În Estonia, votul prin internet, deja experimentat în cazul
alegerilor locale din 16 octombrie 2005 şi la alegerile legislative din 4 martie 2007, este unul
dintre factorii care au permis sporirea participării: 14,9% dintre votanţi au utilizat internetul.
Criză socio-economică şi gevernamentală a împins cu siguranţă cetăţenii să-şi facă auzită
vocea.
Participarea rămâne slabă însă într-o uşoară creştere în Polonia (24.53%, +3.66
puncte) şi în Slovacia (19.64%, +2.68 puncte), două dintre statele în care aceasta a fost cea
mai scăzută în 2004. Ea s-a menţinut în Republica Cehă (în ciuda apelului la abţinere al
preşedintelui Vaclav Klaus, în situaţia în care ţara asigura preşedinţia Consiliului Uniunii
Europene până în 30 iunie ) şi în Slovenia. Participarea a scăzut uşor în Ungaria (36.29%, -
2.15 puncte). Ea a scăzut considerabil în Cipru (59.4%, - 11.79 puncte) unde votul este
obligatoriu însă autorităţile au anunţat că nu va fi aplicată nici o sancţiune în caz de absenţă.
Participarea s-a prăbuşit în Lituania (20.92%, -27.46 puncte), unde alegătorii au fost chemaţi
la urne de 3 ori în 8 luni ( legislative în octombrie 2008 şi prezidenţiale în 17 mai 2009). În
2004, alegerile europene au fost cuplate cu primul tur al alegerilor prezidenţiale. Indiferenţa
crescândă cu privire la scrutinul european nu trebuie totuşi interpretată ca un dezinteres vis-a-
vis de Europa. Statele Europei Centrale şi de Est , unde participarea este cea mai scăzută,
sunt înca, conform sondajelor Eurobarometru , cele în care locuitorii se declară cei mai
mulţumiţi de apartenenţa ţării lor la Uniune şi cei mai favorabili continuării integrării
europene287. Slabă participare demonstrează criză democraţiei reprezentative şi trebuie să fie
analizată în corelaţie cu cea care se observă de-a lungul mai multor ani în cadrul alegerilor
naţionale în fiecare stat membru. În majoritatea celor 27 de state, rata participării este din ce
în ce mai scăzută în situaţia prezentării la urne cu ocazia fiecăror alegeri naţionale.
Aceste date sunt un prilej de interogare asupra motivelor din cauza cărora
desemnarea celei mai mari adunări transnaţionale din lume, alese prin sufragiu universal,
mobilizează atât de puţin alegătorii. Succesul unui scrutin cere cel puţin 4 condiţii: claritatea
mizelor, existenţa unor reguli comune şi uşor de înţeles, pluralism temperat şi dezbatere
publică polarizată288. Nici una dintre ele nu era întâlnită. Partidele de stânga au renunţat chiar

287
http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_303_fr.pdf
288
Deloy, Corinne, ’’Face à la crise, les Européens expriment majoritairement leur confiance aux forces de
droite et de centre droit, déjà au pouvoir dans 2/3 des Etats membres’’, , http://www.robert-
schuman.eu/oee.php?num=588, p. 5

186
la a prezenta un candidat pentru postul de preşedinte al Comisiei Europene; mulţi prevedeau
reînnoirea mandatului presedintelui Jose Manuel Barroso chiar înainte ca cetăţenii să se
pronunţe la urne. Anvergura europeană a votului, fară a fi absentă, rămâne slabă. Erodarea
continuă a participării ameninţă legitimitatea unei instituţii, al cărei rol va creşte peste ani, şi
cere urgent o reformă a organizării alegerilor europene având în vedere cererea de
democratizare a Uniunii exprimată de cetăţeni în cadrul sondajelor de opinie.

O largă victorie a forţelor de dreapta

Alegerile europene, organizate pentru a şaptea oara prin sufragiu universal direct, au
marcat victoria clară a forţelor de dreapta şi de centru dreapta. În 11 dintre statele membre
unde ele sunt la putere, ele au ieşit în fruntea scrutinului. În Germania , Uniunea Creştin -
Democrată (CDU) a cancelarului Angela Merkel, a obţinut 30,7% din sufragii şi a devansat
cu 10 puncte rivalul social-democrat (SPD), un rezultat de bun augur pentru alegerile
legislative prevăzute pentru 27 septambrie. Partidul Democrat-Liberal (FDP) poate
deasemenea să fie mulţumit pentru că a obţinuit 11% adică +4,8 puncte faţă de 2004. În
Franţa, Uniunea pentru Mişcarea Populară (UMP) a preşedintelui Nicolas Sarkozy a obţinut
27,8% dintre voturi (+11,32 puncte în raport cu Partidul Socialist, PS) ;în Finlanda , cele două
partide de guvernământ, Adunarea Conservatoare (KOK) şi Partidul de Centru (KESK), au
obţinut 23,2% respectiv 19% dintre sufragii, iar 17,5% pentru Partidul Social-Democrat (cel
mai slab rezultat electoral al său de după 1962); în Italia, Partidul Popular pentru libertăţi
(PDL) al preşedintelui consiliului, Silvio Berlusconi, a eşuat în obţinerea a 40% din voturi
însă s-a plasat lejer în frunte (35,25% dintre sufragii comparativ cu 26,14% pentru Partidul
Democrat, PD); în Olanda, Apelul Creştin Democrat (CDA) a prim-ministrului Jan Peter
Balkenende devansează, având 17,9% din voturi, partenerul său de guvernare Partidul
Laburist (PvdA) cu 7,8 puncte; Partidul Creştin-Social (PCS/CVS) a prim-ministrului Jean-
Claude Juncker, care işi încetează activitatea, se află în frunte în Luxemburg cu 31,33% dintre
voturi faţă de 19,42% pentru Partidul Socialist Muncitoresc (POSL/LSĂP) - Partidul Creştin-
Social caştigă de asemenea şi alegerile legislative, care s-au desfăşurat în aceeaşi zi cu
scrutinul european în Marele Ducat; în Polonia, Platforma Civică (PO) a premierului Donald
Tusk şi-a zdrobit adversarii obţinând 44,43% dintre voturi ( Partidul Dreptate şi Justitie –PiS a
fostului preşedinte Lech Kaczynski obţinând 27,4% dintre sufragii); în Lituania , Uniunea
şefului guvernului, Andrius Kubilius, a obţinut 26,8% din sufragii ( + 8,2% puncte faţă de
Partidul Social-Democrat, LSDP); în Irlanda, Fianna Fail a lui Brian Cowen (24,08%) este
însă devansată de un alt partid de dreapta , Fine Gael (FG) care a obţinut 29,13%, şi în Belgia.
Liberalii şi Democraţii Flamanzii (Open VLD) au ieşit în fruntea scrutinului la nivel naţional
(Partidul Socialist s-a întors la poziţia sa de primă fortă politică în Wallonie). În sfârşit, în
Republica Cehă, Partidul Democrat-Civic (ODS) a precedentului prim-ministru Mirek
Topolanek a adunat 31,45% dintre sufragii, cu mult înaintea Partidului Social-Democrat
(CSSD) care a obţinut 22,38% din voturi.
8 state membre guvernate de forţele de stânga au acordat majoritatea voturilor lor
partidelor de opoziţie de dreapta. În Austria, Partidul Popular (OVP) (29,97 %) a devansat
Partidul Social-Democrat (SPO) al cancelarului Werner Faymann (23,81%); în Ungaria,
Alianţa Tinerilor democraţi (Fidesz) a zdrobit cu 56,37% din voturi Partidul Socialist
(MZSP) care a obţinut 17,38%; în Spania, cu 42,23% din sufragii, liderul Partidului Popular
(PP), Mariano Rajoy, a ajuns în sfârşit să obţină o victorie asupra Partidului Socialist
Muncitoresc (PSOE) a prim-ministrului Jose Luis Rodriguez Zapatero care a adunat 38,51%
dintre voturi; în Portugalia, Partidul Social-Democrat (PSD) a infirmat previziunile
sondajelor şi s-a impus cu 31,69% din sufragii în faţă Partidului Socialist (PS) al şefului
guvernului, Jose Socrates.(26,57%), a cărui mandat va fi repus în joc în toamna viitoare; în

187
Bulgaria, Partidul Socialist (BSP) al prim-ministrului Serguei Stanishev (18,5%) este
devansat de Cetăţenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei (GERB, care înseamnă
blazon în bulgară), care a obţinut 24,36% dintre voturi (ţara va trebui să confirme acest vot la
alegerile legislative care se vor desfăşura pe 5 iulie); în Slovenia, Partidul Social-Democrat
(SD) condus de Borut Pahor, prim-ministru în urma alegerilor din septembrie anul trecut, este
devansat de Partidul Democrat de opoziţie (SDS) (26,92%) şi în Regatul Unit, Partidul
Laburist al lui Gordon Brown nu a ajuns decât pe poziţia a 3-a (15,31%) , în spatele
Partidului Conservator care a obţinut 27% dintre voturi şi a Partidului pentru Independenţa
Regatului Unit(UKIP) care a obţinut 16,09%. În Cipru, Partidul Progresist al Muncitorilor
(AKEL) al preşedintelui Demetris Christofias (34,9%) este depăşit de Adunarea Democratică
(DISY) (35,65%).
Rezultatele obţinute de partidele de dreapta şi de centru dreapta se înscriu în linia a
ceea ce se observă şi la nivel naţional după finele anilor 1990. În ajunul scrutinului, dreapta şi
centru dreapta era la putere în 2/3 din statele membre ( 18 din 27). Răspunsul majoritătii
guvernanţilor la criză economică (intervenţionism şi protecţia statului, solicitarea de
reglementare şi de moralizare a capitalismului sălbatic, naţionalizarea băncilor, creşterea
deficitelor publice, punerea în practică a planurilor de relansare) a convins vizibil alegătorii
să considere dreapta şi centru dreapta mai credibile şi mai capabile să acţioneze asupra
evenimentelor. Într-o Europa îmbătrânită, criză economică a fost fără îndoială în beneficiul
echipelor aflate la putere.
Deruta social-democraţiei

Mai mult chiar decât victoria partidelor de dreapta şi centru dreapta, deruta partidelor
social-democraţiei pare a fi evenimentul major al acestor alegeri europene. Amploarea
înfrângerii este uneori considerabilă, notabilă în ’’marile state’’ ale Uniunii: Partidul Social
Democrat (SPD) german nu a obţinut decât 20,8% dintre sufragii (cel mai slab rezultat din
istoria sa), Partidul Socialist (PS) francez a ocupat locul al doilea în urma scrutinului cu
16,48% dintre voturi, Partidul Democrat (PD) italian , s-a menţinut mai bine decât lăsau să se
înţeleagă sondajele, este oricum sancţionat (26,14%), în sfârşit, Partidul Laburist britanic nu a
reuşit să stopeze scufundarea (15,31%), fiind devansat de o formaţiune anti-europeană
(UKIP). Laburiştii lui Gordon Brown au ieşit pe locul 2 chiar şi în Ţara Galilor , o premieră
după 1918, ca şi în Scoţia unde a fost devansat de Partidul Naţional Scoţian (SNP).
Slovacia este singurul stat membru guvernat de stânga unde aceasta a câştigat
scrutinul. Direcţia (SMER), partidul prim-ministrului foarte popular Robert Fico a obţinut
32,02% dintre sufragii şi devansează cu uşurinţă principalii săi adversari.
Partidele de dreapta au fost, pe de altă parte, destinatarii unui vot de sancţiune în 5
state: în Grecia, ţara aflată în plină criză economică şi politică, unde Mişcarea Socialistă Pan-
elenă (PASOK) a obţinut 36,7% dintre voturi faţă de Noua Democraţie (ND) a prim-
ministrului Costas Caramanlis, în Malta unde, cu 55% dintre sufragii, Partidul Laburist (MLP)
devansează cu 14 puncte Partidul Naţionalist (PN), aflat la putere de mai bine de 11 ani şi
care s-a impus cu exactitate în alegerile legislative din martie 2008, în Danemarca, unde
Partidul Social-Democrat a obţinut 20,9% dintre sufragii şi a devansat, cu puţin oricum,
Partidul Liberal al şefului guvernului, Lars Loekke Rasmussen (19,6%), în Suedia, Partidul
Social-Democrat (SĂP) obţine 24,41% dintre voturi depăşind Partidul Adunării Moderate
(M) a prim-ministrului Fredrik Reinfeldt (18,83%) şi în Estonia, Partidul de Centru (KE) a
adunat 26,4% dintre sufragii faţă de 15,3% pentru Partidul Reformei (RE) al prim-ministrului
Andrus Ansip.
În România, guvernământ de coaliţie stânga-dreapta, Partidul Social Democrat (PSD),
membru al coaliţiei de guvernare, a obţinut 31,7% dintre sufragii şi a devansat Partidul
Democrat Liberal (PDL) al prim-ministrului Emil Boc şi a preşedintelui Traian Băsescu

188
(29,71%). Alegerea Elenei Băsescu (4,22% din voturi), fiica mai tanâră a preşedintelui
statului, care se prezentase ca şi candidat independent dar care a ales după 7 iunie să se alăture
Partidului Popular European (PPE), grup din care face parte şi Partidul Democrat Liberal, a
permis oricum acestei din urmă formaţiuni să obţină un numar egal de locuri cu cel câştigat
de Partidul Social Democrat (11).
Rezultatele partidelor situate la stânga stângii se înscriu în linia celor social-
democrate. În Germania, Partidul de Stânga (Die Lînke), un timp creditat cu peste 10% din
intenţiile de vot, a obţinut 7,5% din sufragii; în Franţa, Frontul de Stânga ( care a reunit
Partidul Comunist – PCF şi Partidul de Stânga – PG , creat la începutul anului) a obţinut 6%
dintre voturi. În Italia, comuniştii s-au prabuşit la 3,3% din sufragii şi , pentru prima oara în
istoria lor, nu au trimis aleşi în Parlamentul de la Strasbourg. Partidul Comunist portughez
aliat cu Verzii (CU-PEV) este singurul care a depăşit 10% dintre sufragiile exprimate
(10,6%).
În ciuda rezultatelor lor din Belgia (22% în colegiul francofon, +18,3 puncte şi 15%
în colegiul flamand , + 10,1 puncte), în Franţa (19,9% dintre sufragii, + 11,53 puncte) şi de
timidul lor progres în Grecia ( în 2004 0,6%, în 2009 3,4%), rezultatele obţinute de catre
partidele ecologiste , cele mai multe poziţionate la stânga eşicherului politic, nu vor mai
contribui la consolarea social-democraţilor. Ecologiştii germani (12%) şi olandezi (8,9%) au
adunat de partea lor rezultate sensibil identice celor obţinute în 2004. Verzii au înregistrat un
uşor progres în Finlanda (12,4%, +2 puncte), în Luxemburg (16.8%, +1.76 puncte) şi în
Regatul Unit (8,3%, + 2 puncte), dar şi un regres în Republica Cehă (2,06%, -1,11 puncte),
ţara unde ei erau membri ai precedentului guvern condus de Mirek Topolanek (ODS) în
cadrul căruia liderul lor, Martin Bursik, demisionar la sfârşitul scrutinului european, a fost
ministru al Mediului, în Austria (9.5%, - 3,2 puncte) şi în Malta (2,3%, -7,5 puncte).
În epoca globalizării, social-democraţii par incapabili de a propune o alternativă reală
la liberalismul economic. Statul-providenţă este în dificultate, condamnat de costul său
exorbitant şi de modelul social-democrat ’’epuizat’’, după termenul folosit de sociologul Ralf
Dahrendorf în 1989. Mai mult, alegătorii tradiţionali ai partidelor de stânga, cei mai afectaţi
de actuala criză economică, sunt, în egala măsură, cei mai numeroşi care vad în Uniunea
Europeana cauza tuturor relelor lor. Clasele populare sunt din ce în ce mai des absente şi gata
de redirecţionare dinspre stânga, pentru a-şi exprima confuzia. Incapabili să formuleze un nou
model de guvernare şi de organizare socială, în numeroase state, social-democraţii sunt, în
egala măsură, în lipsă de lideri ( Italia, Franţa, Germania). Pentru a reveni la putere, stânga va
trebui pentru aceasta să-şi redefinească imediat identitatea sa, să-şi revizuiasca strategia şi să
imagineze un nou model european.

Un puseu al extremei drepte circumscris în câteva state

Din perspectiva extremismelor politice, se observă o stagnare a extremei stângi. În

Franţa, Noul Partid Anticapitalist (NPA), creditat cu peste 10% din intenţiile de vot cu câteva
luni înainte de scrutin, a obţinut în final 4,9%, Lupta Muncitorească (LO) a obţinut 1,2%. În
2004, cele două partide, care işi făcusera liste comune, obţinuseră 3,33% din voturi. În
Luxemburg, Dei Lenk- Stânga Progresistă cu 3,41% din sufragii (+1,73 puncte); în Grecia,
Partidul Comunist (KKE) a obţinut 8,35% din sufragii (1,13 puncte) şi Coaliţia Forţelor de
Stânga şi pentru Progres (Synaspismos) au obţinut 4,7% din voturi (+0,5 puncte); în Olanda,
Stânga Verde (GL) a obţinut 8,9% (+1,51 puncte) şi Partidul Socialist (SP), 7,1% (+0,13
puncte).
Extrema stângă este în regres în Suedia unde Partidul Stângii (VP) a pierdut 7,14
puncte (5,66% din voturi). Ea pierde de asemenea în Danemarca unde Stânga Radicală (RV)
pierde 2,3 puncte (4,1%) şi în Finlanda unde Alianţa de Stânga (VAS) a obţinut 5,9% (- 3,7

189
puncte). Singura excepţie este Portugalia, unde Blocul de Stânga (BE) a obţinut 10,73% din
sufragii (+5,54 puncte), alianţa dintre Partidul Comunist- Verzii au obţinut deasemenea
10,66% din sufragii, în uşor progres în raport cu 2004 (+1,2 puncte). Sinn-Feîn (Noi înşîne în
galeza – SF) au ieşit pe primul loc în Irlanda de Nord cu 26,04 % din sufragii, un rezultat
aproape identic cu cel obţinut în 2004, dar care îi permite, de această dată, să devanseze
Partidul Democrat din Ulster (DUP), într-un puternic regres cu 13,67 puncte mai puţin, şi
Partidul Unionist din Ulster care a progresat cu 0,51 puncte.
Mulţi analişti au văzut în alegerile europene un nou puseu al extremei drepte. Însă
aceasta trebuie să fie nuanţată. Partidele de extremă dreapta au atins un rezultat de două cifre
în 8 state membre: în Belgia (28,5% daca le adăugăm şi rezultatele partidelor de la nivel
naţional), în Olanda (17%), în Ungaria (14,7%), în Finlanda (14%), în Austria (17,37% daca
adăugam rezultatele FPO şi BZO), în Danemarca (14,8%), în Bulgaria (11,9%) şi în Italia
(10,22%).
În Olanda , deputatul Geert Wilders a reuşit să exploateze latura populistă şi anti-
europeană a partidului său, Partidul Libertăţii (PVV), a două formaţiune politică în urma
alegerilor europene. PVV a dus o campanie împotriva Uniunii Europene (’’Moîns d’Europe,
plus de Pays-Bas et jamais de Turquie’’) şi a ’’islamizării societăţii olandeze’’. Favorabil
suprimării Parlamentului European , el se luptă pentru excluderea României şi a Bulgariei din
Uniune şi pentru limitarea executivului european la un singur post de comisar, Uniunea nu
trebuie să se ocupe, după el, decât de moneda unica şi de cooperarea economică. Olanda, ţara
recunoscută pentru toleranţa sa şi pentru înclinaţia spre consens, traversează o criză identitară
profundă de mai bine de o decadă şi apare ca fiind mai divizată decât oricând. Cercetatorul de
la institutul olandez pentru relaţii internaţionale Clingendael, Alfred Pijpers289, afirma că
progresul lui Geert Wilders va avea ca şi consecinţă consolidarea coeziunii dintre partidele
de guvernământ care, în 2002, au guvernat cu partidul lui Pim Fortuyn ( lider populist asasinat
în mai 2002, cu 9 zile înainte de alegerile legislative din 15 mai 2002 unde partidul său, Lista
lui Pim Fortuyn- LPF- a ieşit pe locul al doilea cu 26% din sufragii). ’’Chiar daca Partidul
Libertăţii va obţine între 25-30% din voturi, el nu va intra la guvernare’’, subliniază
politologul.
Cu 15% din sufragii, Vlaams Belang (VB) işi ameliorează uşor rezultatul din 2004
(+0,66 puncte) în Flandra – vechiul Vlaams Blok. Lista Dedecker (LDD) a senatorului
populist Jean-Marie Dedecker a reuşit o creştere cu 4,9% din sufragii. Noua Alianţă
Flamandă (N-VA), care s-a prezentat în coaliţie cu Partidul Democrat Creştin (CD&V) în
2004, a obţinut 8,21% din voturi; în colegiul francofon, Frontul Naţional (FN) a progresat cu
1,72 puncte (4,51%).
Adevarata surpriză anunţată de sondajele pre-electorale şi previzibilă din perspectiva
scrutinelor precedente care s-au derulat în state, vine dinspre Finlanda. Partidul Adevaratii
Finlandezi a înregistrat deja o creştere la alegerile municipale din 26 octombrie 2008 (5,4%
din voturi), devenind a 6-a forţă politică din ţară şi atrăgând numeroşi alegători ai Partidului
Social-Democrat. În Ungaria, Mişcarea pentru o Ungarie mai Bună (Jobbik) a reuşit să se
plieze pe nemulţumirea populaţiei. Ţara traversează o gravă criză politică şi economică, iar
Partidul Socialist (MSZP) la putere a ieşit slăbit din scrutinul european. Ţara are o tradiţie a
extremei drepte: în 1998, Partidul pentru Justiţie şi Viaţa (MIEP) a obţinut 5,47% din sufragii
la alegerile legislative (şi a câştigat 14 locuri în Parlamentul ungar). De altfel, miliţiile de
extremă dreapta s-au remarcat în cadrul revoltelor violente care au avut loc în Ungaria în
toamna lui 2006. În Austria, Partidul Liberal (FPO) şi-a confirmat rezultatul său de la
alegerile legislative din 28 septembrie 2008 (18,01%) şi a crescut cu 11,68puncte faţă de

289
Corînne Deloy, op.cit, p.9

190
2004. În schimb, Alianţa pentru Viitorul Austriei (BZO) al carei lider a murit pe 11 octombrie
anul trecut, a înregistrat o repliere în raport cu precedentul scrutin legislativ.
Afirmarea extremei drepte este, în egală măsură, importantă în Regatul Unit unde
Partidul Naţional Britanic (BNP) a obţinut 8,3% din sufragii (+3,4 puncte în raport cu 2004).
Partidul lui Nick Griffin, care a obţinut primele sale 2 locuri în Parlamentul de la Strasbourg,
a ştiut, printr-o campanie anti-sistem (anti-establishment), să speculeze iritarea unei categorii
de britanici împotriva ansamblului clasei politice implicată în scandaluri politico-financiare.
Rezultatul principalului partid de opoziţie, Partidul Conservator, care nu a reuşit să-şi atinga
obiectivul său de 30% din voturi, arată în ce măsură recentele afaceri au afectat în ansamblu
politicile.
În Italia, Lega Nord (LN) a crescut cu 5,36 puncte în raport cu 2004, obţinând 10,2%
din sufragii. În Danemarca, Partidul Popular Danez (DF) a înregistrat o creştere de 8 puncte
(14,8% din voturi), însă a obţinut un rezultat stabil comparativ cu precedentele alegeri
legislative. În sfârşit, Ataka, partid bulgar de extremă dreapta , a scăzut faţă de alegerile
europene care s-au desfăşurat pe 20 mai 2007 în ţară (12%, -2,2 puncte).
Partidele de extremă dreapta au obţinut rezultate remarcabile şi în alte state membre:
8,6% pentru Partidul România Mare (PRM) care nu reuşise să intre în Parlament la ultimele
alegeri legislative din 28 noiembrie 2008, 7% pentru Alarma Populară Ortodoxă (LAOS) din
Grecia (+2,88 puncte în raport cu 2004), 6,3% pentru Frontul Naţional din Franţa (-3,51
puncte) şi încă 5,5% pentru Partidul Naţional Slovac (SNS). În Lituania, 12,31% din sufragii
s-au îndreptat către Pentru Ordine şi Justiţie (TT), condus de fostul preşedinte al Republicii,
Rolandas Paksas (destituit din funcţia sa de şef de stat în aprilie 2004, după ce a fost declarat
vinovat de încălcare a Constituţiei şi secretelor de stat). În sfârşit, pentru a face o incursiune
completă, trebuie să amintim ca în 2004, în Polonia, Liga pentru Familii (LPR) a obţinut
15,92% din sufragii. 5 ani mai târziu, partidele de extremă dreapta nu au obţinut împreună
decât 8,9% din voturi ( faţă de 22,8% în total în 2004) şi nu vor fi reprezentate în Parlamentul
de la Strasbourg. De asemenea, deşi finalul campaniei electorale a accentuat , în Republica
Cehă , temele identitare şi chestiunea romă, Partidul Muncitorilor şi Partidul Naţional nu au
obţinut decât 1,07% , respectiv 0,26% din voturi.
Euroscepticii în regres

Aceste alegeri europene au marcat, nu în ultimul rând, o noua scădere în opţiunile de

vot a euroscepticilor. Rezultatul relevat (şi fals anticipat de sondaje) de lista condusă de
Hans-Peter Martîn în Austria şi cel al Partidului pentru Independenţa Regatului Unit (UKIP),
nu sunt decât excepţiile care confirmă regula. Mai mult decât eurosceptic, cel din urmă partid
este , pe de altă parte, în esenţă anti-european mai ales că el este unul dintre puţinele partide
din Europa care solicită ieşirea ţării din Uniune. În Franţa, Frontul Naţional urmează aceeaşi
linie. În ultimele luni, afirmarea rolului statelor în faţă crizei economice a slăbit argumentarea
sustinătorilor suveranităţii, întotdeauna prompţi în a se ridica împotriva Europei care s-ar
substitui naţiunilor.
În Austria, Hans-Peter Martin şi-a ameliorat rezultatul său din 2004 cu 4 puncte,
obţinând 18% din sufragii. Fostul euro-deputat al Partidului Social-Democrat a fost susţinut
pe parcursul campaniei de Kronen Zeitung, cotidian cu 3 milioane de cititori, zilnic (cu 43%
din populaţia austriacă cu vârsta aptă pentru citit, este, raportat la numarul populaţiei, cel mai
citit cotidian din lume), şi proprietate a ferventului eurosceptic Hans Dichand. În acest jurnal,
pe 26 iunie 2008, fostul cancelar austriac Alfred Gusenbauer (SPD) şi cel care l-a înlocuit în
funcţie, Werner Faymann (SPD), au publicat o scrisoare deschisă în care şi-au exprimat
dorinţa de a vedea toate modificările tratatelor europene care ating interesele austriece (
aceasta incluzând întreaga revizuire a Tratatului de la Lisabona, ratificat de Austria la 13 mai
2008) decise prin referendum. Partidul Social-Domocrat s-a aliat apoi cu cele două partide de

191
extremă dreapta (FPO şi BZO) pentru a vota în Parlament în favoarea unui astfel de proiect de
lege. Succesul listei lui Hans-Peter Martin se explică în mare parte prin puternicul reviriment
al euroscepticismului în Austria din interiorul tuturor formaţiunilor politice. ’’Ostilitatea la
adresa Europei a devenit o forţă puternică în Austria’’, afirmă politologul Thomas Hofer în
septembrie anul trecut. Pentru acest scrutin european, nici un partid, cu excepţia Verzilor, nu
a fost în măsură să desfăşoare campania insistând asupra a ceea ce aderarea la Uniunea
Europeană a adus ţării. În 2006, Partidul Social-Democrat a acuzat imigranţii veniţi din
Europa Centrală şi de Est ’’ că ar constitui un pericol şi că ar aduce prejudicii modelului
social austriac’’.
Pe de altă parte, UKIP a obţinut un rezultat similar cu cel din 2004 (16,1% din
sufragii). Poziţia a doua ocupată de el ilustrează încă o dată deruta Partidului Laburist mai
degrabă decât o adevarată creştere a formaţiunii anti-europene. În mod tradiţional, scrutinul
european este un prilej pentru mişcările eurosceptice de la nordul continentului (Mişcarea
Populară şi Mişcarea Iunie din Danemarca , şi Lista Iunie din Suedia) să-şi numere
susţinătorii. În Danemarca, cele două partide au câstigat, de-a lungul a 20 de ani, aproximativ
20% din sufragii la fiecare dintre alegerile europene. În 2004, ele obţineau 13% din voturi. 5
ani mai târziu, ele nu au adunat mai mult de 9,3%. Mişcarea populară doreşte ieşirea
Danemarcei din Uniune, se luptă pentru menţinerea clauzei ’’ opting-out’’ de care
beneficiază Danemarca în raport cu uniunea monetară şi în materie de politică externă şi
securitate, poliţie şi justiţie. În plus, Partidul Socialist Popular (SF) înregistrează o creştere
considrabilă (15,4%, +7,5 puncte). În trecut eurosceptic, a evoluat recent către o poziţie
favorabilă integrării europene. Se opune însă, în continuare, Politicii Agricole Comune
(PAC) şi aderării Danemarcei la Uniunea economică şi monetară. În Suedia, Lista Iunie care a
obţinut 14,4% din voturi în 2004 şi a devenit al treilea partid este într-o clară regresie şi nu a
adunat decât 3,55% dintre sufragii.
Declan Ganley, fondatorul organizaţiei Libertas care a prezentat candidaţi în
numeroase state membre şi şi-a propus să obţină 100 aleşi la Strasbourg, a eşuat. Libertas nu
va avea în final decât un singur ales din cadrul noii filiale, Philippe de Villiers, preşedintele
Mişcării pentru Franţa (MPF). Franţa, unde Libertas- Mişcarea pentru Franţa-Vânătoare,
Pescuit, Natură, Tradiţie (MPF-CPNT) a obţinut 6,3% din sufragii, figurează pe de altă parte
printre cele 3 state cele mai eurosceptice. Învins în Irlanda unde a fost candidat, Declan
Ganley a anunţat retragerea sa din viaţa politică şi a anunţat ca nu va face campanie împotriva
Tratatului de la Lisabona la referendumul care se va desfaşura pe acest subiect în toamna
viitoare.
În sfarşit, în Republica Cehă , Partidul Cetăţenilor Liberi, formaţiune eurosceptică
creată în ianuarie 2009 de Peter Mach, director al Centrului pentru politică şi economie, think
tank apropiat preşedintelui ceh, Vaclav Klaus ( care a demisionat în decembrie anul trecut din
funcţia de preşedinte de onoare a Partidului Democrat-Civic pe care îl acuză de o poziţie mult
prea pro-europeană), nu a obţinut decât 1.26% din sufragii.
Alte aspecte marcante

Mai întâi Letonia se remarcă prin două aspecte. Se remarcă, în primul rând ,
progresul unei noi formaţiuni, Uniune Civică, creată în 2008 de fostul comisar european,
Sandra Kalniete, ca urmare a divizării a două partide de dreapta, Uniunea pentru patrie şi
libertate (TB/LNNK) şi Noua Eră (JL). Uniunea Civică a ieşit în fruntea alegerilor europene
cu 24,33% din sufragii. Al doilea element, rezultatul bun realizat de partidele rusofone –
Centrul de Armonie (SC) şi Pentru drepturile omului în Letonia Unită (PCTVL) – care a
obţinut 19,57% respectiv 9,66% din voturi şi se plasează pe poziţiile 2 şi 3. În această ţară,
victimă a a unei crize economice acute, votul rămâne foarte divizat între alegătorii letoni şi cei
rusofoni (limba rămâne o problema majoră în ţară) şi mai mult decât atât , între centru şi

192
periferie. Letonia are cea mai importantă minoritate rusofonă dintre cele trei state baltice.
Conform cifrelor oficiale din iulie 2004, ’’letonii de origine’’ reprezintă 58,7% din populaţie ,
iar ’’ruşii’’ 28,8%. 58,2% consideră letona limba maternă, 37,5% rusa. Rusofonii sunt
totodată majoritari în 7 dintre cele 8 mari oraşe ale ţării. Alegerile europene sunt singurul
scrutin în cadrul căruia pot vota şi cetăţenii ’’ruşi’’, cărora nu le-a fost acordată cetăţenia
letonă. Alfred Rubiks, fostul prim-secretar al Partidului Comunist Leton, închis pentru înaltă
trădare între 1991 -1997 pentru susţinerea represiunii sovietice din momentul luptei pentru
independenţa Letoniei, care a fost în fruntea listei Centrului de Armonie, va avea un loc la
Strasbourg.
Apoi în Estonia, Indrek Tarand, fiul euro-deputatului social-democrat Andres Tarand
şi actual director al muzeului de război din Estonia, care s-a prezentat ca şi candidat
independent, a ieşit pe poziţia a doua (25,81% dintre voturi) , la câteva voturi distanţă de
Partidul de Centru (KE), principalul partid de opoziţie din ţara (26,07%). Candidatul, care s-a
opus ’’arogaţei partidocraţiei’’ şi listelor blocate ’’în care partidele iau cetăţenii drept
imbecili’’, a adunat în jurul numelui său un mare numar de voturi protestatare. Indrek Tarand
a ieşit cu uşurinţă în fruntea voturilor cyber-alegătorilor (32,25% dintre voturile electronice).
Estonia, pioneră în acest domeniu, a autorizat votul prin internet pentru aceste alegeri
europene. Aproape 15% (14,9%) dintre cetăţeni au ales să utilizeze calculatorul pentru a-şi
îndeplini datoria lor civică.
În sfârşit, se va constata avansul, în Suedia, a Partidului Piraţilor (PP) care a câştigat
5.13% din voturi şi a obţinut un ales în Parlamentul European. Fondat în 2006 de către Rick
Falkvinge, partidul se luptă pentru ’’internet liber fără licenţă într-o societate deschisă’’ şi a
atras (tinerii) alegători puţin interesaţi de politică şi puţin mobilizaţi de alegerile europene
însă furioşi pe condamnarea, pe 17 aprilie anul trecut, la un an de închisoare a 4 responsabili
ai site-ului de schimburi de fişiere The Pirate Bay, care a apelat la trasferuri ilegale. Ca
urmare a acestei condamnări, numărul aderenţilor la Partidul Piraţilor s-a triplat în Suedia.
Larga victorie a forţelor de dreapta şi centru dreapta în Uniune marchează caracterul
european al acestor alegeri în cadrul cărora au fost convinşi aproximativ 380 de milioane de
cetăţeni. Daca scăderea continuă a participării rămâne îngrijorătoare şi ar trebui să conducă
oamenii politici către o reflecţie asupra organizării scrutinului la scala Uniunii, stagnarea
extremelor ( în afara de cele câteva cazuri particulare) şi regresul euroscepticilor constituie
elemente încurajatoare şi liniştitoare.
În faţă crizei, europenii îşi exprimă, în majoritate încrederea lor în forţele moderate
care propun răspunsuri europene la problemele actuale.

Bibliografie:
1. Boboc, Ion, Partide şi familii politice europene, Editura Universitară, Bucureşti, 1998
2. Deloy, Corinne, ’’Face à la crise, les Européens expriment majoritairement leur confiance
aux forces de droite et de centre droit, déjà au pouvoir dans 2/3 des Etats membres’’,
http://www.robert-schuman.eu/oee.php?num=588
3. Hix, Simon, Marsh, Michael, Punishment or protest?Understanding European Parliament
Elections, Journal of Politics 69(2), pp.495-510, www.sagepub.com
4. Hix, Şimon, Linking national politic to European, London: Foreign Policy Center, 2002,
www.săgepub.com
5. Martîn, Pierre, Sisteme şi comportamente electorale, ed. Monitorul Oficial, Bucureşti,
6. Nedelcu, Mioara, Construţia europeană. Etape şi procese, ed. TipoMoldova, Iaşi, 2008
7. Varela, Diego, Guvernarea Uniunii Europene, ed. Institutul European, Iaşi, 2008
http://www.europarl.europa.eu/parliament/archive/staticDisplay.do?language=RO&id=21
http://www.europarl.europa.eu/parliament/archive/elections2009/ro/turnout_ro.htm

193
 IMPLIMENTAREA POLITICILOR PUBLICE ÎN DOMENIUL
PARTENERIATULUI PUBLIC-PRIVAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA
IMPLEMENTATION OF PUBLIC POLICIES IN THE PUBLIC-PRIVATE
PARTNERSHIP IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA

Lect.univ. Gheorghe Guţu,

Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract:
Need to introduce the concept of public private partnership in Moldova has been
thoroughly substantiated. Creating the institutional framework conductive to private-public
partnership and effort taken to improve the management of public sector authorities by
exposing public services to the rigors of market competition, promoting a healthy
environment for business and achieve the fastest possible technical and operational
parameters applied to the European level. The term public-private partnership is seen more
often when it comes to public services, providing public utilities and infrastructure
development. In the last 2-3 decades public-private partnership has become a key tool in
achieving public policy. Each country, depending on the context, by using public-private
partnership seeking to achieve multiple benefits by focusing on certain priorities: community
development, to combat involving civil society and other public needs. Public-private
partnership, act as quot a viable way of introducing the private discretion of the management
of public services towards long-term contractual link between a private operator and public
authority, ensuring the realization of all or part of public service designed, making the call
know-how and resources of the private sector. According to the Law on public-private
partnership, this is a long term contract concluded between the public partner and private
partner for public activities, based on each partner capacity to allocate adequate resources,
risks and benefits. Knowing how both advantages and disadvantages of public-private
partnership relations consider it necessary that a state which comes only roots, to have
specific regulations covering such cooperation.
Keywords: public private partnership, public services, public utilities, infrastructure
development

Pornind de la axioma că politicile publice sunt expresia intenţiilor de acţiune a

autorităţilor locale şi centrale, ca urmare a necesităţilor sintetizate ale cetăţenilor, domeniul
politicilor publice reprezintă un domeniu pe cât de interesant pe atât de necunoscut în
Republica Moldova. Elaborarea şi promovarea politicilor publice reprezintă o recunoaştere al
unui anumit grad de maturitate şi de conştientizare al „binelui public” într-un anumit mediu
social, ceea ce presupune că, utilizarea politicilor publice, porneşte de la mentalităţi, instituţii
dezvoltate, mediu psiho-social favorabil printre cetăţenii unei ţări şi nu în ultimul rând, o
anumită propensiune pozitivă spre adoptarea de inovaţii în organizarea comunitară. Este
corect să remarcăm, că problema elucidării politicilor publice ţine de fapt de starea unei
anumite societăţi, astfel încât în contextul societăţii în schimbare, cum este cazul Republicii
Moldova, adaptarea unor noi instrumente de formatizare a nevoii de „progres social”, inclusiv
prin elaborarea şi implimentarea de politici publice, impune o abordare de perspectivă şi o
viziune integrativă a acţiunii sociale şi a valorilor sociale.290 Una din aceste politici publice,
care, irefutabil, merită o atenţie deosebită, o reprezintă şi parteneriatul public-privat.
290
A.Pascaru, Rolul politicilor publice în depăşirea imploziei sociale condiţionate de societatea în schimbare, în
Situaţia autonomiei locale în Republica Moldova, Chişinău, ed.Cartier, 2000, p.64

194
 Bunele practici din Uniunea Europeană demonstrează eficienţa superioară a
managementului privat faţă de cel public. De regulă sectorul privat este interesat în obţinerea
de comenzi în domeniul infrastructurii şi a proiectelor de interes general, activitatea într-un
mediu concurenţial deschis, creşterea profitului propriu prin parteneriate de afaceri.
Parteneriatul public-privat se constituie ca o modalitate viabilă de introducere a elementelor
de management privat în serviciile publice. În acelaşi timp, rolul parteneriatului public-privat
depinde de dimensiunile pieţei unde se realizează proiectul şi de acumularea/atragerea de
capital privat instituţionalizat.
Necesitatea introducerii conceptului de parteneriat public-privat în Republica Moldova a
fost temeinic argumentată. Aceasta poate fi privită ca un imperativ al timpului, datorită
apariţiei premiselor pentru creşterea disponibilităţii sectorului privat de a prelua o parte din
riscuri, precum şi a sectorului public de a spori calitatea şi eficienţa prestării serviciilor de
utilitate publică. Crearea cadrului instituţional propice parteneriatului public-privat ţine şi de
efortul autorităţilor în îmbunătăţirea managementului sectorului public prin expunerea
serviciilor de utilitate publică la rigorile pieţei concurenţiale, promovarea unui mediu sănătos
pentru afaceri şi atingerea cât mai rapidă a parametrilor tehnici şi operaţionali practicaţi la
nivel european.
Pe parcursul unui şir de ani parteneriatul public-privat se consideră a fi unul dintre cele
mai promiţătoare concepte în ceea ce priveşte abordarea marilor provocări actuale din lumea
întreagă. Sute de proiecte au fost deja implementate, cu toate acestea, încă neexistând o
definiţie uniformă pentru parteneriatul public-privat. Există mai multe definiţii ale
parteneriatului public-privat, care includ atât caracteristici de ordin general cât şi trăsături şi
conţinut diferit, în dependenţă de autor, scopuri şi axare. Definiţiile parteneriatului public
privat rămîn, într-o oarecare măsură, vagi. Parteneriatul a fost definit ca “relaţie de cooperare
între persoanele şi organizaţiile din sectorul public şi din cel privat, în scopul unui beneficiu
comun”, sau ca “mobilizarea unei coaliţii de interese ale reprezentanţilor mai multor sectoare
în scopul de a elabora şi urmări o strategie comună de regenerare a unei zone definite" sau ca
“un cadru ce integrează interese complementare şi eforturi comune ale sectorului public şi
sectorului privat cu scopul de a aborda probleme ce afectează comunităţile”. Mecanismul PPP
combină puterea publică pe de o parte, şi resursele private pe cealaltă, avînd ca rezultat
acceptarea în comun a riscurilor.291
Sectorul public şi privat colaborează prin PPP, pentru realizarea unor proiecte care
necesită instrumente financiare deosebite: lucrări de infrastructură, construcţii, drumuri,
poduri, turele sau liniile de cale ferată şi ca modalitatea adecvată prin care este abordată
dezvoltarea economică în teritoriu292.
Termenul de parteneriat public-privat tot mai des este întâlnit când este vorba de
prestarea serviciilor publice, furnizarea utilităţilor şi dezvoltarea infrastructurii publice. În
ultimele 2-3 decenii parteneriatul public-privat a devenit un instrument de bază în realizarea
politicilor publice. Fiecare ţară, în funcţie de contextul existent, prin utilizarea parteneriatului
public-privat caută să obţină multiple beneficii punând accentul pe anumite priorităţi:
dezvoltarea comunitară, combaterea exluziunii sociale, implicarea societăţii civile pentru
satisfacerea necesităţilor publice şi altele.
Serviciile publice, ca activităţi ce satisfac nevoile vitale ale tuturor păturilor sociale, nu
aduc un venit prea mare agentului prestator, prin urmare este important că în cazul
parteneriatelor să fie asigurată continuitatea, egalitatea, calitatea serviciilor. Astfel indiferent
de forma pe care o îmbracă parteneriatul – contractuală sau tacită, formare de companii
comune, important este ca acesta să urmărească un beneficiu comun public. Totuşi în viziunea
cercetătorilor în domeniu parteneriat public-privat „nu trebuie asimilat cu forma juridică de
291, Managmentul şi guvernare urbană. – Ch.; PNUD, 2004. – P.21
292
Ghid pentru parteneriat public privat, P.81.

195
realizare a unei afaceri (activităţi cu scop lucrativ), cum sunt societăţile comerciale sau
asocierile în participaţiune, acestea fiind forme concrete de realizare a parteneriatului
public”.293
Prin urmare, parteneriatul public-privat reprezintă un instrument de colaborare ce se
concretizează într-un proiect de îmbunătăţire a serviciilor publice, activităţile desfăşurate sub
această titulatură putând avea ca scop obţinerea unui profit, ca orice afacere sau dimpotrivă,
putând să fie vorba despre activităţi care nu urmăresc obţinerea unui profit.
Parteneriatul public-privat, se constituie ca „o modalitate viabilă de introducere a
managmentului privat în serviciile publice pe calea unei legături contractuale de lungă durată
între un operator privat şi o autoritate publică, asigurînd realizarea în totalitate sau parţială a
serviciului public proiectat, făcînd apel la know-how-ul şi resursele sectorului privat”294.
Ideea principală a parteneriatului public privat pentru administraţia publică este că ea
(administraţia publică) rămîne pe poziţia de conducere şi control, de reprezentanţă şi protejare
a interesului general în timp ce cedează gestionarea şi livrarea efectivă a serviciului public
celor ce o pot face mai bine şi mai eficient.
În ceea ce priveşte mediul parteneriatului public-privat în Republica Moldova, acesta
dispune de mai multe dimensiuni, şi anume: cadrul legislativ, cadrul instituţional, cadrul de
politici şi cadrul de reglementare. Cadrul de politici se referă la deciziile luate pentru binele
unei colectivităţi locale de către autorităţile publice cu competenţe în domeniul respectiv; ne
referim aici la competenţele Guvernului R.M., Ministerului Economiei, Agenţiei Proprietăţii
publice cât şi la competenţele autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul
parteneriatului public-privat. Referitor la cadrul legal, vom menţiona că acesta se referă la
totalitatea de legi, hotărâri, statute şi acte care reglementează un anumit sector sau proiect. La
primul nivel, cadrul legal conţine acte normative naţionale, iar dacă acesta implică şi actori
din alte state, cadrul legal cuprinde şi legi şi tratate internaţionale. Astfel, cadrul legal privind
parteneriatul public-privat în Moldova, este format din următoarele acte normative: cea mai
vizibilă şi de fapt legea centrală este Legea nr.179/10.07.2008 cu privire la parteneriatul
public-privat şi celelalte acte normative, denumite şi legi secundare ce reglementează forme
specifice ale parteneriatului public-privat, după cum urmează: Legea cu privire la concesiuni,
Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător; legi care reglementează
drepturile, limitele şi obligaţiile partenerilor potenţiali: Legea cu privire la administraţia
publică locală, Legea serviciilor publice de gospodărire comunală, Legea cu privire la
societăţile cu răspundere limitată, Legea privind societăţile pe acţiuni, Codul civil; legile care
reglementează domenii ce sunt direct or indirect legate de parteneriatul public-privat, cum ar
fi: Legea cu privire la parcurile industriale, Legea cu privire la dezvoltarea regională, Legea
privind achiziţiile publice, Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice,
precum şi angajamentele internaţionale ale Republicii Moldova, cum ar fi: Tratatele
multilaterale, Tratatul UE, Standardele internaţionale privind protecţia mediului înconjurător
ş.a. Drept concluzie, putem menţiona că multe din aceste acte normative sunt adoptate destul
de recent, o parte din ele încă urmează să fie adoptate iar majoritatea actelor normative nu
sunt încă armonizate legislaţiei comunitare în ceea ce priveşte problemele ce ţin de
parteneriatul public-privat.
Cât priveşte cadrul de reglementare, acesta se referă la procesele pentru elaborarea
proiectelor Parteneriatului public-privat precum şi reglementarea tarifelor pe parcursul
implimentării unui proiect. Multe studii şi cercetări au ajuns la concluzia că un cadru de

293
Rodica Melinte, Parteneriatul public privat. //Administraţia Publică în perspectiva integrării Europene.
Institutul de Ştiinţe Administrative din R.Moldova. – Ch.: Tipografia Elena, 2007. – P.494.
294
Parteneriat Public Privat pentru un mai bun managment al comunitătilor locale: Ghid practic. Bucureşti:
s.n.,2003.P.35.

196
reglementare temeinic este important pentru succesul conceptului parteneriatului public-privat
într-o ţară.
În ceea ce priveşte cadrul instituţional al parteneriatului public-privat, în primul rând
trebuie de menţionat faptul că există un asemenea cadru specific pentru PPP, şi anume
Consiliul Naţional pentru Parteneriatul Public-Privat. În ceea ce priveşte promovarea PPP,
acest atribut aparţine Guvernului R.M., care se face responsabil de aprobarea documentelor de
politici privind dezvoltarea PPP; cât priveşte elaborarea proiectelor PPP, această atribuţie
aparţine Ministerului Economiei al R.M., dacă aceste proiecte sunt de importanţă naţională,
iar cele de importanţă locală urmând să fie iniţiate la nivel local.
Conform Legii cu privire la parteneriatul public-privat295, acesta reprezintă un contract
de lungă durată, încheiat între partenerul public şi partenerul privat pentru desfăşurarea
activităţilor de interes public, fondat pe capacităţile fiecărui partener de a repartiza
corespunzător resursele, risurile şi beneficiile. Prin partener public se înţelege persoana
juridică de drept public sau asociaţie a acestei persoane care stabileşte un raport de parteneriat
public-privat. Astfel, reieşind din teoria persoanei juridice, persoana juridică de drept public
este statul sau unitatea administrativ-teritorială care dispun de un patrimoniu distinct pe care îl
gestionează în interes public, adică în interesul colectivităţii statale or locale, după caz. În
acţiunea autorităţilor administrative a apărut tendinţa obiectivă de a se schimba centrul de
greutate al activităţii spre gestiune şi randament în detrimentul acţiunilor de comandă, ceea ce
aplică şi tendinţa apropierii dintre dreptul public şi dreptul privat. În condiţiile în care
administraţia acceptă necesitatea rentabilizării şi în unele cazuri existenţa concurenţei îşi
plasează intervenţiile sale sub semnul economiei de piaţă căutînd acordul partenerilor săi.
Dreptul administrativ a început să împrumute din dreptul privat metodele de negociere şi,
uneori pe cele de compromis. Administraţia se angajează, faţă de partenerii săi, la măsuri de
reciprocitate sau de avantaje reciproce în privinţa finanţărilor sau diverselor subvenţii, acestea
constituind atitudini care sînt în mod fundamental contrare tradiţionalismului administrativ296.
Administraţia publică supusă presiunilor de a rezolva o multitudine de probleme, în condiţiile
lipsei cronice de resurse materiale şi financiare suficiente este în căutarea unor surse
suplimentare prin implicarea diferitor sectoare, stabilirea relaţiilor de colaborare şi crearea
diferitelor forme de parteneriate. Studiile de specialitate au relevat avantajele multiple ale
parteneriatului public-privat, constatând tendinţa autorităţilor de a asuma un rol director,
stimulator, mediator, dar şi elementele de noutate pe care iniţiativa privată le poate aduce:
posibilitatea învăţării reciproce, capitalizarea şi valorificarea experienţelor de succes297.
Punctul de plecare într-un parteneriat public privat este identificarea unui obiectiv comun
pentru toate părţile care pot fi implicate. Scopul final al parteneriatului este diferit,
administraţia publică fiind interesată în prestarea unor bunuri sau servicii publice, respectiv
partenerul privat este orientată spre profit. Semnificaţia termenului de parteneriat public privat
s-a extins de la colaborarea între un organism public şi un agent economic din sectorul privat
la colaborarea dintre un organism public şi sectorul asociativ, neguvernamental format din
organizaţii controlate şi aflate în proprietate privată, dar al căror scop este satisfacerea unor
necesităţi publice şi sociale şi nu acumularea profitului. Astfel principalii parteneri în
parteneriatele publice private sînt: sectorul public şi sectorul neguvernamental298. Pentru
beneficiul comun al tuturor partenerilor, parteneriatul public-privat combină resurse şi know-
how-uri de la fiecare parte implicată. Astfel sectorul privat contribuie cu capital de investiţii
iniţial împrumuturi, ipoteci, cunoştinţe manageriale, sectorul public se implică prin subvenţii,
investiţii de capital în infrastructură şi transport, terenuri (transfer de proprietate,

295
Legea nr.179 din 10.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al RM nr.165-166 din 02.09.2008
296
Ioan Alexandru. Drept administrativ, Bucureşti, 2005. – P.49
297
Ghid pentru parteneriat public privat, P.89.
298
Mocanu Victor. Descentralizarea serviciilor oublice: Concept şi practici, Chişinău,2003. – P.95.

197
concesionare), legislaţie (planificare fizică, expropriere), împrumuturi, garanţii; ONG-urile
contribuie prin cunoştinţe, investiţii de capital, chirii, abilitatea de a mobiliza anumiţi
actori299. Concentrarea diverselor resurse pune în mişcare procesul de dezvoltare şi creează
capacităţile firmelor în formare şi a grupurilor comunităţii, ajutîndu-le să se dezvolte ca
instituţii locale eficiente, care pot sprijini comunitatea să prospere pe termen lung.
Parteneriatele între sectorul public şi privat sînt angajamente comune pe termen lung,
încheiate între reprezentanţii acestora (sectoare), menite să urmărească scopuri comune care
evidenţiază mediul social, politic şi de afaceri din cadrul comunităţii. Adesea, parteneriatele
între sectorul public şi privat apar ca răspuns la o anumită situaţie de criză300. Printre motivele
pentru care administraţia ar trebui să ia în considerare posibilitatea încheierii unui parteneriat
public privat, doctrina americană menţionează: reducerea costurilor proiectului, partenerul
privat putînd să împrumute fonduri mai simplu şi cu o rată a dobînzii mai scăzută decât o pot
face instituţiile publice; lipsa de experienţă a personalului tehnic din administraţie;
flexibilitatea ce caracterizează firmele private în conceperea şi managementul proiectelor, ele
supunîndu-se altor acte normative decât sectorul public, rapiditatea mai mare de acţiune ce
caracterizează firmele private301.
Crearea parteneriatelor între sectorul public şi privat prezintă multe avantaje pentru
organele administrative locale. În primul rînd, acestea mobilizează atît resursele publice cît şi
cele private. În al doilea rînd parteneriatele între sectorul public şi privat creează noi aptitudini
şi un nou tip de înţelegere prin faptul că membrii parteneriatului intră în contact. În al treilea
rînd învăţarea din experienţă creează încredere, contribuind la întărirea parteneriatului şi
crescînd dorinţa de sprijinire reciprocă. În sfîrşit sectorul privat gîndeşte uneori la un nivel
mai global decît autorităţile locale ale căror atenţie se concentrează în mod normal numai
asupra celor ce se petrec în cadrul comunităţii locale302. Ghidul practic privind parteneriat
public privat, evidenţiază avantajele potenţiale ale unui parteneriat, luînd în considerare cadrul
legal din România şi anume că sînt împărţite costurile de proiect. Se poate observa că se pune
accent pe resursele financiare atrase în întregime sau în mare parte de un investitor şi în mică
măsură pe utilizarea banilor publici. Aceasta înseamnă că, preponderent, costurile sînt
asumate de sectorul privat, se asigură transparenţa financiară, concentrarea de capital
financiar în sfera serviciilor şi utilităţilor publice. Se împart riscurile, dacă parteneriatul se
concretizează într-o activitate avînd ca scop obţinerea de profit. Contribuie la
responsabilizarea şi sensibilizarea comunităţii de afaceri pentru a se implica în proiecte ce
interesează comunitatea locală. Apar efecte pozitive în domeniul ocupării forţei de muncă şi
asupra participanţilor la proiecte de interes pentru comunitate. Parteneriatul public-privat
contribuie la utilizarea eficientă a experienţei deţinute de sectorul privat303. Orice formă de
parteneriat public-privat ofera statului posibilitatea de a soluţiona, prin utilizarea mijloacelor
partenerului privat, problema calitatii servciilor sau, cu atat mai mult, problema lipsei de
mijloace financiare necesare dezvoltarii acestora, in multe cazuri fiind posibila chiar si
obtinerea unui profit, inclusiv pentru societate. In acelasi timp parteneriatul public-privat
contribuie la asigurarea unei transparente mai înalte, in procesul de utilizare a finanţelor
publice, şi la corectitudinea politicii investitionale304. Deoarece concurenţa în ramurile
tradiţionale ale economiei naţionale este dură, businessul este gata să participe la dezvoltarea
parteneriatului public-privat. Totodată se ţine cont şi de faptul ca piaţa prestării serviciilor este
relativ stabilă şi că parteneriatul realizat în conformitate cu contractul încheiat între

299
Ibidem, P.96.
300
Ghid pentru parteneriat public privat, P. 121.
301
Ibidem, P.100.
302
Melinte Rodica, Parteneriat public privat//Caietul ştiinţific Nr.1 al I.S.A.M., Chişinău, 2007. – P.496.
303
Ghid penru parteneriat public privat, P. 43.
304
Melinte Rodica, op.cit., P.496

198
partenerul public şi cel privat oferă ambelor părţi posibilitatea de a-şi revendica realizarea
obligaţiilor apelând la sistemul judecatoresc.
În prestarea serviciilor publice succesul parteneriatului public privat depinde de mai
mulţi factori, dintre care: accesul liber pe piaţă a ofertanţilor, într-un cadru concurenţial loial,
de asigurarea unei compatibilităţi depline între aranjamentele parteneriatului şi regulile
ajutorului de stat, de aprecierea justă a nivelului alocaţiilor financiare vizavi de beneficiile
sectorului public şi limitarea profitului sectorului privat, de selectarea celui mai potrivit tip de
parteneriat public-privat pentru proiectul anunţat, de evaluare a factorilor de succes şi a
constrângerilor impuse de Comisia Europeană ca exemplu în alocarea de granturi de
realizarea în timp real a obiectivelor, de utilizarea cea mai bună a alocaţiilor financiare
condiţionate şi limitate la realizarea obiectivelor anunţate şi acceptate, de satisfacerea
cerinţelor viitoare legate de legislaţie, de sistemul financiar, de capacitatea instituţiilor publice
de a constitui parteneriate publice private, de recunoaşterea de către parteneri a obiectivelor şi
sistemelor de control şi management prin prisma acordurilor contractuale încheiate.305 Marile
provocări impuse de adaptarea la economia de piaţă (legea cererii şi a ofertei, legea
concurenţei) şi de tendinţa de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană
(reabilitarea infrastructurii de transport, alimentarea cu apă, reciclarea deşeurilor, protecţia
mediului înconjurător, insuficienţa fondurilor, monitorizarea ajutoarelor de stat, asigurarea
unui mediu de afaceri loial) sunt tot atâtea motive de a utiliza parteneriatul public privat ca o
cale de cooperare între sectorul public, lansator de proiecte de utilitate publică şi sectorul
privat, deţinător de fonduri şi management performant306.
După cum am menţionat anterior parteneriatul public-privat contribuie la
îmbunătăţirea serviciilor publice. Astfel însă parteneriatul nu trebuie analizat şi definit
exclusiv după natura activităţii desfăşurate, caracterul ei profitabil sau neprofitabil (servicii
sociale) ori în funcţie de contractul prin care se realizează, întrucât colaborarea sectorului
public cu sectorul privat se situdiază pe un palier politic. În privinţa rezultatelor, parteneriatul
constituie premisa asigurării coerenţei aplicării unor programe şi a transparenţei realizării lor.
În acelaşi timp parteneriatul contribuie implicit la întărirea sistemului de guvernare şi la
dezvoltarea locală. Toate aceste aspecte însă depind, în mare măsură, de gradul de
descentralizare a administraţiei publice precum şi de identificarea prealabilă a agendei de
dezvoltare locală307.
Pe lîngă o serie de avantaje există totuşi riscuri potenţiale identificate din
implementarea parteneriatelor în practică. Riscul se manifestă prin lipsa de structuri la toate
nivelele administraţiei pentru evaluarea oportunităţilor şi a proiectelor de parteneriat, ceea ce
nu permite corelarea programelor de dezvoltare regională cu cele locale308. Un risc pentru
investitor este lipsa garanţiilor pentru acoperirea riscurilor financiare şi recuperarea
investiţiilor. Un alt pericol este abandonarea parteneriatului de către unul dintre parteneri într-
o fază avansată de implementare, cînd s-au realizat deja anumite investiţii. Prin intermediul
parteneriatului public-privat se poate acorda prioritate proiectelor pe termen scurt în
detrimentul celor strategice de dezvoltare locală; ignorarea dispoziţiilor legale cu privire la
asigurarea unui mediu concurenţial în privinţa funcţionării utilităţilor publice; lipsa de
transparenţă şi de asigurare a unui tratament egal în privinţa atribuirii unui contract prin care
se realizează un parteneriat; limitarea posibilităţilor de privatizare a utilităţilor publice ca
soluţie alternativă mai eficientă.
În plus faţă de aceste bariere instituţionale încheierea sau implementarea efectivă a
unui parteneriat public-privat este afectată de dificultatea de a armoniza interesele tuturor

305
Ghid pentru parteneriat public privat, P.113.
306
Mocanu Victor, Standarde de performanţă în administraţia publică locală. – Ch.; ed.TISH, 2004. – P. 23.
307
Mocanu Victor, op.cit.,P.24.
308
Ghid pentru parteneriat public privat, P.65

199
partenerilor, de neîncrederea ce subzistă în perioada iniţială de implementare a parteneriatului,
de teama de a nu transforma parteneriatul într-o sursă imediată de venit, precum şi de
comunicarea dificilă cu investitorul. Întrucât, obiectul parteneriatului public-privat constă într-
o investiţie în infrastructură ce facilitează un serviciu public (utilităţi), unele probleme ţin de
percepţia utilizatorilor faţă de performanţele managementului privat al unei utilităţi publice,
precum şi de creşterea tarifelor ca urmare a transferului de management. În acest caz creşterea
calităţii serviciului trece într-un plan secundar în sfera de interes a populaţiei.
Sectoarele public şi privat lucrează împreună pe baza unor aranjamente contractuale bine
determinate, în cadrul cărora se împart responsabilităţile, costurile şi riscurile. Ambele părţi
aşteaptă ca prin colaborare să se obţină rezultate mai bune cu aceleaşi costuri, sau să atingă
aceleaşi rezultate, dar suportînd costuri mai mici, fiecare păstrîndu-şi identitatea şi propriile
responsabilităţi. Cunoscînd atît avantajele cît şi dezavantajele relatiilor de parteneriat public-
privat considerăm că este necesar ca, într-un stat care prinde abia rădăcini, să existe
reglementări concrete care să vizeze o astfel de colaborare.
Nu avem pretenţia unei tratări exhaustive a problematicii implimentării politicilor
publice în domeniul parteneriatului public-privat, doar am încercat să reliefăm şi să
concluzionăm că crearea parteneriatelor publice-private în Republica Moldova este în stare
encipientă, deoarece nu sunt stabilite relaţii bidirecţionale între administraţia publică şi
sectorul privat şi cel nonguvernamental în identificarea problemelor cu care se confruntă
colectivităţile şi elaborarea de politici publice în realizarea unor bunuri sau servicii publice.

200
 POTENŢIALUL MIGRATOR AL STUDENŢILOR MOLDOVENI
STARE ŞI PROBLEME
POTENTIEL MIGRATOIRE DES ETUDIANTS EN MOLDAVIE:
SITUATION ET PROBLEMES

Mag. Anna Gorban

Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract :
Dans l'article donné on examine l'état et les particularités du potentiel migratoire des
étudiants enseignant sur les derniers cours dans le contexte du processus connu comme la
fuite des cerveaux. On sait que la fuite des cerveaux présente une grande menace au
développement du pays, c'est pourquoi son étude est particulièrement actuelle et important.
Actuellement dans la République de Moldova on observe la troisième vague de la migration,
les principaux acteurs de qui de plus en plus souvent deviennent les jeunes avec les études
supérieures. L'auteur examine spécialement les facteurs qui favorisent l'intensification des
processus migratoires dans la République Moldova et surtout l'influence des problèmes socio-
économiques sur la migration.
Pour l'estimation des intentions migratoires des étudiants l'auteur s'adresse à l'analyse
des données statistiques reçues dans le cadre d'une recherche sociologique. Ainsi on révèle la
prédisposition des étudiants vers telles formes migratoires comme l'émigration et la migration
de travail.
Keywords : potentiel migratoire, fuite des cerveaux, vague de la migration, recherche
sociologique

Studenţimea reprezintă cea mai activă şi progresivă parte a populaţiei tinere, miza
dezvoltării sociale a statului. Tinerii specialişti constituie fundamentul menţinerii şi
dezvoltării durabile a potenţialului tehnico-ştiinţific al ţării, care la rândul său condiţionează
progresul socio-economic al statului. Însă procesul extrem de anevoios al tranziţiei din
Republica Moldova a înrăutăţit considerabil nivelul de trai al populaţiei în general şi
îndeosebi al păturilor vulnerabile, printre care se enumeră şi tineretul studios.
Situaţia socio-economică nefastă din republică determină intensificarea fluxurilor
migraţioniste şi, în special, migraţia tinerilor cu studii superioare, care nu se pot realiza pe
deplin în ţară. Migraţia forţei de muncă este una dintre cele mai acute probleme cu care se
confruntă în prezent Republica Moldova. Circa 2/3 din populaţia ţării este îngrijorată de
amploarea acestui fenomen în ţara noastră şi, în special, în rândul tinerilor309. Migraţia,
extrem de rapidă, a specialiştilor cu calificare înaltă este cel mai notabil fenomen în cadrul
migraţiei forţei de muncă din Republica Moldova. Această trăsătură a forţei de muncă,
cunoscută sub denumirea de “brain drain” (sau „exodul de creieri”), duce, inevitabil, la
pierderea capitalului intelectual şi constituie unul din cele mai importante pericole pentru
securitatea naţională şi dezvoltarea ţării.
Geneza fenomenului „exodului creierilor”, ca şi a oricărui proces migraţional, este destul
de complexă. Orice tip de migraţiune reprezintă un produs social, o reflexie a schimbărilor ce

309
Tranziţii ale copilăriei şi tinereţii într-o societate în transformare: cazul Moldova. Serviciul Independent de
Sociologie şi Informaţii „Opinia”, februarie-martie, 2007. Studiu naţional.

201
au loc în societate310. Fluxurile migraţioniste sunt alimentate continuu, în primul rând, de
situaţia socio-economică nefastă din republică, de însăşi sărăcia tranziţională. Schimbările
politice şi economice care au avut loc în Republica Moldova precum şi alte ţări aflate în
perioada de tranziţie, au afectat procesul de muncă şi au condus la deteriorarea veniturilor
populaţiei: scăderea salariului311, polarizarea veniturilor, inflaţia, rata mare de şomaj, lipsa
unui loc de muncă bine plătit conform specialităţii, dispariţia economiilor, lipsa de informaţie
despre plasarea în câmpul muncii, lipsa locurilor de muncă pentru tinerii specialişti312. Astfel,
sărăcia a generat multiple probleme, inclusiv un exod masiv al populaţiei economic active
peste hotarele ţării, Republica Moldova devenind o societate migrantă, unde modificările în
structura veniturilor şi posibilităţilor de angajare la muncă generează o circulaţie masivă a
populaţiei apte de muncă, şi nu neapărat doar a şomerilor313.
Realităţile actuale din domeniul migraţiei în spaţiul nostru atestă faptul, că profilul socio-
economic al migranţilor din Republica Moldova se schimbă spre persoane mai tinere şi mai
bine educate. Această teză se confirmă prin dovezi empirice disponibile privind tendinţele
majore din caracteristicile socio-economice ale migranţilor. Astfel, în practica migraţionistă a
populaţiei din Republica Moldova se deosebesc trei valuri de migranţi. Primul a început pe la
sfârşitul anilor ‘90 şi a cuprins persoane relativ tinere cu niveluri medii de educaţie, în special
persoane de sex masculin şi, cel mai adesea, din zone urbane. Treptat, acest grup a creat reţele
de migranţi, care au răspândit informaţiile privind posibilităţile de emigrare şi au redus
costul plecării pentru noii migranţi. Al doilea val de migranţi, de la începutul anilor 2000, a
inclus persoane în vârstă, iarăşi în special bărbaţi, mai puţin educaţi şi de cele mai multe ori
din zone rurale. Persoanele care planifică să emigreze în viitorul apropiat şi care reprezintă al
treilea val de migraţiune tind să fie mai tinere şi reprezintă niveluri înalte de educaţie, ceea ce
ar putea implica un proces permanent de migraţie şi un risc mai mare al exodului de creieri314.
Cu tot mai mulţi studenţi indică drept o soluţie dorită de ocupare angajarea în afara ţării315.
Pericolul migrării tineretului cu studii superioare este, de asemenea, determinat de faptul,
că categoria dată este mai predispusă spre migrare permanentă, deci pierderile pentru ţară ar
putea fi ireparabile. Cei care intenţionează să rămână în străinătate sunt deseori mai bine
educaţi, motivaţi de posibilităţi şi nu de necesităţi. După cum relatează unele studii, diaspora
moldovenească este una dintre cele mai educate în Europa de Est şi CSI, aceasta semnificând
că o parte importantă din populaţia cu pregătire profesională avansată şi care ar putea
contribui la dezvoltarea pieţei autohtone de muncă, de fapt nu contribuie în modul direct la
aceasta316.

310
Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale. Materialele conferinţei ştiinţifice
internaţionale, Chişinău, 9-10 noiembrie 2005. / UNESCO, USM, “Dialog Intercultural”, “CAPTES”. Vol. II. –
Iaşi, 2006, p.19.
311
Vaculovschi D. Tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica Moldova. Chişinău: IPP,
2006, http://ipp.md/files/Publicatii/2007/Studiu_Vaculovschi_Dorin.doc, p.28-30.
312
Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale.., p.5.
313
Politici migraţionale în Republica Moldova. – Chişinău, 2004,
http://www.ipp.md/public/biblioteca/88/ro/Politici%20migrationale%20raport%20integral%20rev%2030-10-
04.zip, p.5.
314
Modele şi tendinţe ale migraţiei şi remitenţelor în Republica Moldova. Matthias Luecke, Toman Omar
Mahmoud, Pia Pinger, OIM, 2007, http://www.iom.md/materials/5_patterns_ro.pdf, p.9-11.
315
Concepţia politicii de stat pe termen mediu privind pregătirea specialiştilor cu studii secundare profesionale,
medii speciale şi superioare pentru economia naţională a Republicii Moldova. Proiect elaborat de Institutul de
Politici Publice. – Chişinău, 2007,
http://www.almamater.md/cgi/jump.cgi?DB=Article&view=File_ro&ID=2435,
p.19.
316
Goţişan I. Evoluţii, tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica Moldova în apropierea
acesteia de standardele UE. – Chişinău, 2007, p.23.

202
 O asemenea stare de lucruri a fost fundamentată teoretic în cadrul concepţiei
economistului american G. Becker privind mobilitatea resurselor de muncă. Conform
acesteia, indivizii, care iau decizia de a migra, sunt, în general, mai bogaţi în capital uman
(inclusiv din punctul de vedre al educaţiei), iar mişcarea lor migratorie este dinspre zonele
sărace către cele dezvoltate. Astfel, cei care migrează sunt cei „relativ bine educaţi, calificaţi,
productivi şi puternic motivaţi”. Însă plecarea masivă a indivizilor mai educaţi şi a tinerilor
(cu o forţă de muncă superioară) poate conduce la agravarea situaţiei ţărilor-donor317.
Intenţiile migraţioniste ale tinerilor, şi în special ale celor cu studii superioare, pot fi
confirmate de date empirice obţinute în cadrul unei cercetări de teren. În acest scop vom apela
la datele statistice ale anchetei sociologice „Orientările migraţioniste ale studenţilor ultimilor
ani de studii” realizate de Laboratorul „Sociologia Politicii” pe lângă catedra „Ştiinţe Politice”
a Universităţii de Stat din Moldova în perioada decembrie 2007 - aprilie 2008. Alegerea
studenţilor ultimilor ani de studii în calitate de grup de referinţă este determinată de
reprezentativitatea lor ca a unei categorii cu grad sporit de vulnerabilitate faţă de riscurile
socio-economice din ţară (şomajul, munca necorespunzătoare calificării obţinute, salarii
mizere caracteristice mai ales specialiştilor tineri, etc.), toate acestea condiţionând în mare
măsură predispunerea lor spre migraţie318. În acelaşi timp, studenţii-absolvenţi corespund
condiţiei de vârstă, având în vedere faptul că, după datele studiilor sociologice, tinerii în
vârsta de până la 30 ani constituie grupul cel mai activ şi predispus spre migraţiune de muncă
din toată populaţia Republicii Moldova319.
În identificarea potenţialului migraţional al studenţimii din Republica Moldova ne vom
opri în special pe asemenea forme migraţionale, cum ar fi migraţia definitivă (emigraţie) şi
cea de muncă. Din toată multitudinea tipurilor de migraţiune anume acestea sunt cele care pun
cel mai puternic amprenta asupra funcţionării sistemelor sociale320.
Conform datelor studiului în cauză, mai mult de jumătate (51,7%) din studenţi au declarat
că au planuri să emigreze din Republica Moldova, dintre care 12% ar dori să plece cât mai
repede posibil şi 39,7% - în viitor. Privitor la opţiunea migraţiei de muncă, atitudinea
respondenţilor este mai rezervată, numai 14,6% din ei declarând că au o intenţie fermă de a
pleca în străinătate la muncă după finisarea studiilor.
Tendinţele în cauză sunt confirmate şi de alte studii sociologice, care prezintă un tablou
alarmant în ce priveşte tendinţele viitoare ale migraţiei persoanelor tinere cu un nivel înalt de
pregătire (tabelul 1). Astfel, dintre cei care au declarat că intenţionează să emigreze în scop de
muncă sunt mai multe persoane tinere (sub 30 de ani). Contingentul de potenţiali migranţi
include mai multe persoane cu niveluri înalte de educaţie. Este cert faptul, că întinerirea
valului de viitori migranţi va aduce mai puţine beneficii economiei statului. Faptul că viitorii
migranţi reprezintă persoane cu studii superioare (29% din cei ce intenţionează să plece,
comparativ cu 9% din cei plecaţi în 2005) implică un risc mare de exod al creierilor321, cu atât

317
Voicu B. Capitalul uman: componente, niveluri, structuri. // Capital uman şi simbolic în dezvoltarea
socială. Raport de cercetare pe anul 2005. Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii. România, p.19-36.
318
Predispunerea sporită a tinerilor cu studii superioare spre migraţie este condiţionată, în general, de nivelul
înalt al cerinţelor lor socio-economice, satisfacerea cărora este puţin posibiliă în ţara natală, cât şi de solicitarea
scăzută a absolvenţilor universităţilor pe piaţa autohtonă de muncă – în anul 2008 cota şomerilor cu studii
superioare a constituit 12,4% din numărul total al şomerilor, ceea ce nu este characteristic ţărilor cu economie de
piaţă.
319
Moşneaga V., Rusnac Gh., Ţurcan V. Migraţiunea forţei de muncă în Republica Moldova: cauze, tendinţe,
efecte. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – Revista ştiinţifică trimestrială. - Chişinău: USM, №1
(XXV), 2004, p.67.
320
Procesele socio-demografice în societatea contemporană: de la meditaţii la acţiuni. Materialele Conferinţei
ştiinţifce internaţionale. – Chişinău: Institutul Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice, 2009 (Nova-Imprim SRL),
p.152.
321
Ibidem, p.160.

203
mai mult că ritmurile de includere a acestei categorii sociale în fluxul migraţionist sunt într-
adevăr alarmante.

Tabelul 1. Valurile de migraţie şi situaţia socio-economică a migranţilor pe vârste şi studii

(în procente)322:
I val II val III val
1999 2005 2006 Persoane care
intenţionează
să migreze323
Vârstă
- sub 30 ani 65,98 49,4 37,34 44,31
Studii
- universitare 5,97 7,96 19,12 29,28

Orientările studenţilor spre migraţiune sunt legate de estimările lor privind situaţia social-
economică din Republica Moldova: 50,3% din ei o apreciază ca una „rea” şi 28,9% ca „foarte
rea”. Fenomenul de „exod al creierilor” este stimulat şi prin starea de spirit a tinerilor care nu-
şi mai leagă viitorul lor de Republica Moldova. Aproape jumătate (43,1%) din respondenţi
cred, că în viitorul apropiat situaţia social-economică din Republica Moldova se va îmbunătăţi
considerabil sau într-o anumită măsură, iar 24,7% consideră că în această direcţie nu se va
schimba nimic. Aici se poate de remarcat, că un asemenea optimism în aprecierea viitorului
republicii vine în contradicţie cu intenţiile studenţilor de a pleca din ţară, schimbările pozitive
în aşteptare nefiind în stare să schimbe calitativ poziţia tinerilor specialişti pe plan socio-
economic.
Prin urmare, motivaţia studenţilor de plecare în străinătate este legată în primul rând de
factorul socio-economic, care este unui primordial în luarea deciziei privind migraţie. Astfel,
printre principalele motive de eventuala plecare a absolvenţilor peste hotare se enumeră
nivelul redus de salarii, lipsa unui bun loc de muncă (inclusiv imposibilitatea de angajare după
specialitate), grijă pentru viitorul propriu, condiţii proaste de trai şi problema locativă, lipsa
perspectivelor de creştere profesională.
În acelaşi timp, persoanele cu un nivel înalt de pregătire, care migrează peste hotare, tot
mai des sunt ghidaţi nu numai de necesităţi (sărăcie, şomaj), cât şi de oportunităţi
(posibilitatea de autorealizare, de obţinere a unui loc de muncă mai bine plătit)324. Aşadar, o
pătrime din studenţi chestionaţi au menţionat un asemenea motiv de plecare cum ar fi
oportunităţi mai mari de autoafirmare personală oferite de ţările străine dezvoltate.
Este evident faptul, că absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior din start reprezintă
un grup de risc în privinţa migraţiei. Conform estimărilor specialiştilor în domeniu obţinute în
baza studiilor empirice cota migranţilor cu studii superioare cu câteva ori depăşeşte cota
persoanelor cu studii superioare în componenţa populaţiei adulte a ţării, ceea ce ar putea fi
legat cu cerinţele ridicate a persoanelor cu studii superioare faţă de societate şi cu
vulnerabilitatea lor sporită în condiţiile sociale în care sistemul social este mai mult

322
Modele şi tendinţe ale migraţiei şi remitenţelor în Republica Moldova. Matthias Luecke, Toman Omar
Mahmoud, Pia Pinger, OIM, 2007, http://www.iom.md/materials/5_patterns_ro.pdf, p.46.
323
Pentru anul 2007.
324
Procesele socio-demografice în societatea contemporană: de la meditaţii la acţiuni. Materialele Conferinţei
ştiinţifce internaţionale. – Chişinău: Institutul Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice, 2009 (Nova-Imprim SRL),
p.156.

204
cointeresat în muncitori cu un nivel inferior de capital uman325. O bună parte din tineri
specialişti nu pot găsi un loc de muncă pe potriva specialităţii şi aşteptărilor lor financiare,
fiind nevoiţi să emigreze la muncă în ţările Uniunii Europene sau Rusia. Conform rezultatelor
a mai multor cercetări sociologice, doar 20% din absolvenţii instituţiilor de învăţământ
superior obţin un loc de muncă conform calificărilor din actele de studii326.
Statistica arată că şomajul îi afectează în mod deosebit pe tinerii de vârsta de 20-24 de
ani, majoritatea fiind absolvenţi ai instituţiilor superioare de învăţământ. Nu întâmplător, ei
sunt şi categoria cea mai mare în rândul emigranţilor. Analizând caracteristica şomerilor în
funcţie de nivelul de instruire, se constată că în anii 2006-2008 structura şomerilor după
nivelul de instruire s-a schimbat (tabelul 2)327.

Tabelul 2. Evoluţia şomajului în anii 2006-2008

2006 2007 2008 2008 în % faţă de
2006 2007
Numărul şomerilor, mii persoane, 99,9 66,7 51,7 - 48,2 - 15,0
total, inclusiv cu studii
- superioare 13,3 18,7 24,0 10,7 5,3
Sursa: Comunicat de presă „Forţa de muncă în Republica Moldova – ocupare şi şomaj. Anul
2008”, Biroul Naţional de Statistică

Emigraţia este alimentată continuu de numărul mare de tineri care nu reuşesc să-şi
găsească locuri de muncă (bine plătite) în ţară. Deseori se afirmă că, deşi prin emigraţie ţările
sărace îşi irosesc resursele umane – un factor esenţial pentru dezvoltare – veniturile transmise
în ţară ar acoperi, în schimb, deficitul resurselor financiare. Dar, în esenţă, aceşti factori nu
sunt reciproc substituibili. Mai mult ca atât, calitatea factorului uman plecat peste hotare, de
cele mai multe ori, degradează, deoarece emigranţii lucrează la munci pentru care ei sunt
supracalificaţi (cel mai frecvent, construcţiile pentru bărbaţi sau serviciile casnice pentru
femei)328. Această situaţie este îndeosebi caracteristică persoanelor care muncesc în ţările
Uniunii Europene, ei având un nivel de studii mai înalt comparativ cu media generală a
emigranţilor329.
Rata ridicată a şomajului în rândul tinerilor/absolvenţilor indică, alături de alţi factori, o
slabă interacţiune între sistemul educaţional şi lumea muncii. Autorităţile publice locale sunt
foarte rar implicate în dialogul social la nivel teritorial şi nu intervin în planificarea şi
racordarea ofertei educaţionale a instituţiilor de învăţământ la necesităţile pieţii330. În acelaşi
timp, existenţa unor conexiuni eficiente între sistemul de învăţământ şi lumea muncii
reprezintă o condiţie vitală pentru dezvoltarea socială şi economică a ţării. Astfel, creşte

325
Руснак Г., Мошняга В., Цуркан В. Человеческий капитал как фактор адаптации в миграционной
ситуации: молдавские мигранты с высшим образованием (по данным социологических опросов). //
Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – nr.4 (XXXIX), 2007. – Chişinău: USM, 2007, с.95-96.
326
Concepţia politicii de stat pe termen mediu privind pregătirea specialiştilor cu studii secundare profesionale,
medii speciale şi superioare pentru economia naţională a Republicii Moldova. Proiect elaborat de Institutul de
Politici Publice. – Chişinău, 2007,
http://www.almamater.md/cgi/jump.cgi?DB=Article&view=File_ro&ID=2435, p.12.
327
Procesele socio-demografice în societatea contemporană.., p.271.
328
Goţişan I. Evoluţii, tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica Moldova în apropierea
acesteia de standardele UE. – Chişinău, 2007, p.13-14.
329
Tendinţe şi politici migraţioniste în regiunea Mării Negre: cazurile Republicii Moldova, României şi
Ucrainei. – Chişinău, 2008, http://www.viitorul.org/public/1675/ro/Migratia_rom_final.pdf, p.9.
330
Dogaru R. Piaţa muncii, migraţia internă şi externă, exodul creierilor. – Chişinău, 2002,
http://www.ipp.md/files/Publicatii/2001/dezvoltarea_umana/Studiu_Dogaru_Raisa.pdf, p.4.

205
discrepanţa dintre competenţele şi abilităţile profesionale solicitate pe piaţa muncii şi cele real
oferite de învăţământ331.
În afară de repercusiunile negative ale „exodului de inteligenţă” pe plan economic,
constatăm, de asemenea, influenţa negativă a procesului dat asupra situaţiei socio-
demografice din republică. Procesul de emigrare masivă a tinerilor agravează asemenea
tendinţe demografice cum ar fi îmbătrânirea populaţiei, depopularea, scăderea drastică a forţei
de muncă şi degradarea calităţii acesteia. Migraţia masivă peste hotare în scop de muncă
antrenează tot mai multe persoane de cea mai activă vârstă nupţială şi reproductivă332.
Problema dată este strâns legată, în special, de situaţia socială a tinerelor femei. Rolul
specific al acestora în societate şi în mod deosebit calitatea lor de garant al procreării
comportă dificultăţi suplimentare în condiţiile de tranziţie. Tinerele femei cu studii superioare,
făcând parte din capitalul uman cu nivel înalt de pregătire, sunt în acelaşi timp, datorită
specificului de gen, îndeosebi vulnerabile faţă de problemele socio-economice din ţară.
Astfel, femeile, care în condiţiile sărăciei tranziţionale completează tot mai frecvent grupurile
de risc social sunt predispuse spre diferite forme de migraţiune în străinătate, îndeosebi cea de
muncă, fiind înregistrată tendinţa de feminizare continuă a migraţiei.
Predispunerea migraţionistă în creştere a studentelor a fost demonstrată în cadrul
studiului sus-menţionat „Orientările migraţioniste ale studenţilor ultimilor ani de studii”, care
a dovedit prezenţa unui interes mai înalt a fetelor faţă de migraţie în comparaţie cu studenţi de
sex masculin333. Această tendinţă este confirmată şi de datele statistice oficiale, care au
demonstrat faptul, că includerea femeilor în procesul migraţiei internaţionale de muncă se
desfăşoară mai rapid decât în cazul migranţilor-bărbaţi334.
În încercarea tragerii unor concluzii, putem menţiona următoarele. Transformările de
ordin politic, economic şi social pe care le-a cunoscut Republica Moldova, odată intrată în
etapa de tranziţie, au adus consecinţe economice negative: sărăcia, şomajul, lipsa unui loc de
muncă bine plătit conform specialităţii, lipsa oportunităţilor de angajare pentru tinerii
specialişti. Toate acestea, precum şi multe alte cauze au adus la accentuarea procesului de
migraţie a populaţiei, care în ultimii ani a luat o amploare tot mai mare. La rândul său,
migraţia a devenit unul din procesele sociale care influenţează profund societatea noastră ca
un fenomen complex cu importante consecinţe sociale. Potenţialul migrant al republicii este
destul de tânăr (tot mai des aceasta este o tânără) şi cu un grad înalt de instruire. În rândul
studenţilor ultimilor ani de studii din Republica Moldova este considerabilă ponderea celor
care îşi doresc să emigreze, ceea ce denotă încrederea scăzută a tineretului studios privind
posibilităţile de a se realiza şi a-şi îmbunătăţi calitatea vieţii în ţară. Această problemă trebuie
să fie preocupată într-un mod deosebit de autorităţile publice şi societatea civilă, ca Republica
Moldova să nu se transforme definitiv într-un furnizor de forţă de muncă calificată pentru alte
ţări în detrimentul său.

Bibliografie:

331
Vezi în detaliu: Gorban A. Orientările migraţioniste ale studenţilor diferitor specialităţi de studii (pe baza
datelor studiului sociologic). // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – nr.1 (XLIV), 2009. - Chişinău:
CEP USM, 2009., p.51-68.
332
Procesele socio-demografice în societatea contemporană: de la meditaţii la acţiuni. Materialele Conferinţei
ştiinţifce internaţionale. – Chişinău: Institutul Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice, 2009 (Nova-Imprim SRL),
p.160.
333
Vezi în detaliu: Gorban A. Orientările migraţioniste ale studenţilor: aspectul gender (pe baza datelor studiului
sociologic). // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – nr.4 (XLVII), 2009. - Chişinău: CEP USM, 2009,
p.59-69.
334
Trofimov V. Femei şi bărbaţi pe piaţa muncii în Republica Moldova. Raport analitic. - Chişinău: Bons
Offices, 2008, p.91.

206
1. Concepţia politicii de stat pe termen mediu privind pregătirea specialiştilor cu studii
secundare profesionale, medii speciale şi superioare pentru economia naţională a Republicii
Moldova. Proiect elaborat de Institutul de Politici Publice. – Chişinău, 2007,
http://www.almamater.md/cgi/jump.cgi?DB=Article&view=File_ro&ID=2435.
2. Goţişan I. Evoluţii, tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica
Moldova în apropierea acesteia de standardele UE. – Chişinău, 2007.
3. Dogaru R. Piaţa muncii, migraţia internă şi externă, exodul creierilor. – Chişinău,
2002, http://www.ipp.md/files/Publicatii/2001/dezvoltarea_umana/Studiu_Dogaru_Raisa.pdf.
4. Modele şi tendinţe ale migraţiei şi remitenţelor în Republica Moldova. Matthias
Luecke, Toman Omar Mahmoud, Pia Pinger, OIM, 2007,
http://www.iom.md/materials/5_patterns_ro.pdf.
5. Moşneaga V., Rusnac Gh., Ţurcan V. Migraţiunea forţei de muncă în Republica Mol-
dova: cauze, tendinţe, efecte. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – Revista
ştiinţifică trimestrială. - Chişinău: USM, №1 (XXV), 2004.
6. Politici migraţionale în Republica Moldova. – Chişinău, 2004,
http://www.ipp.md/public/biblioteca/88/ro/Politici%20migrationale%20raport%20integral%2
0rev%2030-10-04.zip.
7. Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale. Materialele
conferinţei ştiinţifice internaţionale, Chişinău, 9-10 noiembrie 2005. / UNESCO, USM,
“Dialog Intercultural”, “CAPTES”. Vol. II. – Iaşi, 2006.
8. Procesele socio-demografice în societatea contemporană: de la meditaţii la acţiuni.
Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale. – Chişinău: Institutul Integrare Europeană şi
Ştiinţe Politice, 2009 (Nova-Imprim SRL).
9. Tendinţe şi politici migraţioniste în regiunea Mării Negre: cazurile Republicii
Moldova, României şi Ucrainei. – Chişinău, 2008,
http://www.viitorul.org/public/1675/ro/Migratia_rom_final.pdf.
10. Tranziţii ale copilăriei şi tinereţii într-o societate în transformare: cazul Moldova.
Serviciul Independent de Sociologie şi Informaţii „Opinia”, februarie-martie, 2007. Studiu
naţional.
11. Trofimov V. Femei şi bărbaţi pe piaţa muncii în Republica Moldova. Raport analitic. -
Chişinău: Bons Offices, 2008.
12. Vaculovschi D. Tendinţe şi pronosticuri referitoare la piaţa muncii din Republica
Moldova. Chişinău: IPP, 2006,
http://ipp.md/files/Publicatii/2007/Studiu_Vaculovschi_Dorin.doc.
13. Voicu B. Capitalul uman: componente, niveluri, structuri. // Capital uman şi
simbolic în dezvoltarea socială. Raport de cercetare pe anul 2005. Institutul de Cercetare a
Calităţii Vieţii. România
14. Руснак Г., Мошняга В., Цуркан В. Человеческий капитал как фактор адаптации в
миграционной ситуации: молдавские мигранты с высшим образованием (по данным
социологических опросов). // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). – nr.4 (XXXIX),
2007. – Chişinău: USM, 2007.

207
 CONSOLIDAREA SITEMULUI PLURIPARTIDIST DIN REPUBLICA
MOLDOVA: DIFICULTĂŢI ŞI PERSPECTIVE
THE CONSOLIDATION OF MULTYPARTY SISTEM IN THE REPUBLIC OF
MOLDOVA: THE DIFFICULTIES AND THE PERSPECTIVES

Lect. Ecaterina Ceban

Facultatea Relaţii Internaţionale,
Ştiinţe Politice şi Administrative
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract:
One of the most discussed problems of the political science is the parties and party
systems. This study is focused on the difficulties of its consolidation. Consolidation of
multiparty system is the base of the consolidation of democracy, the condition of its
functioning. The author analyzed the main criteria of the party system consolidation: its
fragmentation and its volatilization. The fragmentation is the number of political parties
which composed our party system and the role of each party in it. Our multiparty system is
composed of thirty political parties and has the high level of fragmentation, which is
conditioned of the party ideology distance and conflict relations between parties. The author
proposed some recommendations to reduce the number of political parties, to perfect the
doctrines of parties and to consense relations between parties.
Volatilization of the party system is the number of constant electors for each party. The
main reasons of changing electoral preferences are the instable relations and weak
communication between parties and electors, the low level of trust for parties in our society.
We had the the high level of volatilization on the initial stage of party system formation and
decreasing level of volatilization now. It demonstrates the positive tendentious of multy party
system consolidation. The author analyzed the main characteristics of the Moldavian party
system and draw a conclusion about continuation of its consolidation, it is not finished.
Keywords: multiparty system, parties, Moldavian party

Tematica sistemului de partide din Republica Moldova este de o actualitate deosebită,

una din problemele de bază fiind consolidarea acestuia. În acest s ens, prezentul articol îşi
propune ca scop să elucideze şi să analizeze procesul consolidării din perspectiva parametrilor
de bază, dificultăţilor realizării şi recomandărilor în vederea eficientizării acestuia.
Evaluarea performanţei sistemului partidist din Republica Moldova este dificilă deoarece
definirea criteriilor de consolidare a pluripartidismului în literatura de specialitate poartă un
caracter controversat. Însăşi definirea conceptului sistemului partinic diferă prin esenţa sa. În
concepţia lui Douglas W.Rae noţiunea de sistem partinic implică elucidarea a două probleme
şi anume: criteriul numeric, adică modul de numărare a partidelor şi criteriul funcţional, care
reprezintă sfera competenţei şi competiţiei dintre partidele politice335. După J.LaPalombara,
sistem partidist presupune existenţa a două sau mai multor partide ce concurează şi luptă in
alegeri libere şi deschise. Această difiniţie cuprinde cele două elemente susmenţionate:
criteriu numeric, fiind necesar mai mult de două partide şi criteriu funcţional, concurenţa
democratică.
Un alt grup de difiniţii sugerează ideea că nu toate partidele creează sistem. F. Borella:
„Majoritatea partidelor creează un tot unitar, ale cărui elemente se află într-o interdependenţă
reciprocă”336. La fel şi H.Kaak subliniază că sistemul partinic nu este compus din totalitatea
335
Apud Peru A. Tendinţe şi dimensiuni ale sistemului partinic din Republica Moldova. // MOLDOSCOPIE
(probleme de analiză politică) №3 (XXXIV). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2006, p.66.
336
Fruntaşu P. Sistemele politice contemporane: (analiză comparată) p.I / Chişinău: USM, 2001, p.100.

208
partidelor, în el se includ doar acele care dispun de „cele mai puternice resurse de influenţare”
şi care joacă roluri semnificative în viaţa politică, astfel eliminându-le automat pe toate
celelalte337. După părerea autorului, sistemul partidist este totalitatea partidelor politice într-un
stat într-o perioadă istorică care luptă pentru puterea în cadrul alegerilor libere.
Actualmente, în literatura de specialitate lipseşte definiţia conceptului de consolidare a
sistemului pluripartidist. De obicei, noţiunea de consolidare este utilizată în sensul
consolidării democraţiei, consolidarea sistemului pluripartidist fiind o componentă a acesteia.
Dicţionarul explicativ defineşte consolidarea ca întărire, închegare, rezultatul acţiunii a se
consolida. A se consolida - a deveni solid; a se întări; a deveni stabil, durabil; a se uni mai
strâns; a se cimenta338. Astfel, consolidarea sistemului pluripartidist presupune
permanentizarea, stabilizarea şi întărirea relaţiilor interpartinice, implicând analiza
elementelor procedurale ale funcţionării acestuia. Pentru a deduce specificul consolidării
sistemului pluripartidist în Republica Moldova vom purcede la două criterii: gradul
fragmentării politice a sistemului partidist şi volatilitatea electoral339. A judeca la justa valoare
despre gradul consolidării e posibil cercetând diferite parametre şi manifestări ale acestuia:
numărul de partide şi distanţa ideologică între ele, reprezentativitatea segmentelor spectrului
politic în organele de putere, stabilitatea sistemului şi relaţii între partide de putere şi de
opoziţie, poziţiile ideologice şi caracterul relaţiilor între partide şi alegători.
Fragmentarea sistemului partidist din Republica Moldova este caracteristica cantitativă a
sistemului, care se referă la numărul partidelor existente ce sunt incluse în sistem. C.Jean
Blondel consideră că sistemului partidist se identifică nu numai prin numărul de partide, ci şi
ponderea relativă a fiecărui partid în sistem340. Sistemul pluripartidist moldav deţine un grad
înalt de fragmentare datorită a trei factori. În primul rând, specificul formării acestuia. Dacă
partidele din Europa apar în urma necesităţii reprezentării intereselor, în Republica Moldova
ele mai întâi apar, apoi încep să-şi caute baza electorală, unele şi astăzi aflându-se în căutarea
ei. Este evident că acest factor este unul important, însă invariabil şi static. În al doilea rând,
baza legislativă a funcţionării pluripartidismului, în special pragul electoral de 4% la prima
etapă a formării sistemului, ceea ce a încurajat participarea în alegeri parlamentare a unui
număr mare de partide. Şi în al treilea rând, scrutin proporţional, care are tendinţa de a
contribui la creşterea numărului de partide.
Actualmente sistemul partidist moldav include treizeci de formaţiuni politice, însă doar
cinci sunt prezentate în parlament, celelalte având o pondere neesenţială în viaţa politică. În
conformitate cu tipologizarea lui G.Sartori pluripartidismul moldav poate fi clasificat ca unul
atomizat, însă doar după numărul de partide, ci nu şi după relevanţa lor (participarea
partidelor în procesul politic)341. Pentru elaborarea tabloului ponderii partidelor în viaţa
politică Jean Blondel elaborează o concepţie revelatoare privind „panorama ideologică a
partidelor” din democraţiile occidentale342. Emergenţa acestei panorame este „legenda” cu
următorul conţinut:

337
Ibidem, p.101.
338
http://dexonline.ro.
339
Елисеев С. М. Социальные расколы и институциональные условия консолидации партийных систем в
период демократического транзита. // Ежегодная научная конференция Сорокинские чтения.
«Актуальные проблемы социологической науки и социальной практики» 17-18 декабря 2002г./
Московский Государственный Университет им. М.В.Ломоносова, 2002г. http://lib.socio.msu.ru.
340
Apud Peru A. Tendinţe şi dimensiuni ale sistemului partinic din Republica Moldova. // MOLDOSCOPIE
(probleme de analiză politică) №3 (XXXIV). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2006, p.70.
341
Мошняга В. Политические партии и партийнaя система РМ: трансформационный контекст. //
MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). Partea XXIII. / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2003,
p.24.
342
Apud Peru A. Tendinţe şi dimensiuni ale sistemului partinic din Republica Moldova// MOLDOSCOPIE
(probleme de analiză politică) №3 (XXXIV). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2006, p.71.

209
 P: partidul puternic acumulează 40% din voturi.
M: partid mijlociu – peste 20% din voturi.
mM: partid intermediar între mijlociu şi mic – aproximativ 15% din voturi.
m: partid mic – sub 10% din voturi.
a: alt partid mai mic.
Astfel, bazându-ne pe rezultatele alegerilor parlamentare din iulie 2009 desfăşurate pe
teritoriul Republicii Moldova, putem obţine următorul tablou partidist în optică blonedeliană:
partidele şi blocurile electorale parlamentare au acumulat împreună 81,15% din sufragiul
total. Restul – 18,85% din sufragiile exprimate le-au acumulat partidele şi blocurile electorale,
care nu au reuşit să treacă pragul electoral de 5%.
Atestăm următoarea distribuţie de voturi: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova
– 44,69%, respectiv 48 de mandate; Partidul Liberal Democrat din Moldova – 16,57% din
sufragii, 18 mandate; Partidul Liberal – 14,68% din sufragii, 15 mandate; Partidul Democrat
din Moldova – 12,54%, 13 mandate; Alianţa „Moldova Noastră” – 7,35% din sufragii, 7
mandate. Abordată prin prisma concepţiei blondeliene, putem constata următoarea clasificare
a partidelor parlamentare în Republica Moldova:
P: PCRM – partid puternic / peste 40% din voturi
mM: PLDM, PL, PDM - : partide intermediare între mijlociu şi mic / aproximativ 15%
din voturile alegătorilor fiecare;
m: AMN –/ partid mic sub 10% din voturi.
a: alte partide mici în Republica Moldova pot fi considerate acele formaţiuni politice care
nu au reuşit să treacă pragul electoral de 5%, dar au acumulat peste 2% din voturi. Acest
tablou ne demonstrează tendinţa transformării sistemului într-un pluripartidism moderat cu 3-
5 partide puternice. O altă variantă posibilă ar fi sistemul cu partid dominant, deoarece
lipseşte partid mijlociu (peste 20% din voturi).
Fragmentarea sistemului partinic al Republicii Moldova este cauzată de un grad înalt de
diferenţiere socială, societatea civilă slab dezvoltată ce duce la exagerarea rolului partidului ca
unicului instrument al realizării intereselor şi „partizarea” regimului politic. Defragmentarea
sistemului se realizează prin centralizarea puterii, crearea unui mecanism eficient de
interacţiune partinică, creşterea potenţialului coaliţionist al partidelor şi consolidarea actorilor
politici.
Practica pluripartidismului demonstrează interdependenţa stabilităţii sistemului de partide
şi fragmentării spaţiului partinic. M. Duverger scria: ”În fiecare ţară într-o perioadă mai mult
sau mai puţin lungă numărul partidelor, structura lor internă, ideologia, dimensiunile lor
relevante, alianţele, tipurile opoziţiei, capătă o stabilitate. Acest ansamblu stabil şi formează
sistemul partidist”343. Stabilitatea este o caracteristică de bază a oricărui sistem partidist.
Procesul consolidării pluripartidismului cere nu atât manevritatea puterii politice, cât
stabilitatea ei şi capacitatea consensului cu opoziţia, implicarea acesteia nemijlocit în procesul
luării deciziilor, ce minimizează posibilitatea schimbării puterii prin metode nedemocratice,
ceea ce la rândul său poate duce la destabilizarea sistemului. O problemă-cheie a unei
guvernări eficiente este cea a continuităţii politice, a acumulării şi dezvoltării elementului
raţional de la o guvernare la alta, pe de o parte, şi a iniţierii şi promovării elementului inovaţi-
onal, pe de altă parte. În acest sens pentru a asigura un anume nivel de stabilitate politică este
necesară optimizarea raportului între elementul tradiţional şi inovaţional al continuităţii344. În
cazul nostru un astfel de raport este puternic deformat. Din 1991 încoace s-a produs o

343
Duverger M. Institutions politiques et droit constitutionnel. – Paris, 1970, p.151.
344
Saca V. Reflecţii asupra fenomenului puterii de stat: specificul Republicii Moldova. // MOLDOSCOPIE
(probleme de analiză politică). № 4(XXXIX). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2007, p.114.

210
denaturare puternică a dihotomiei continuitate-discontinuitate, în dese cazuri urmărim o
continuitate a elementului negativ şi o discontinuitate a elementului pozitiv345.
În cazul în care puterea politică este reprezentată şi deţinută de către diferite forţe
(partide, mişcări, asociaţii politice) cu diferite interese politice, căutarea consensului este una
din cele mai serioase dificultăţi. Pentru evoluţia vieţii politice moldoveneşti a fost
caracteristică o anumită periodicitate, determinată de alternanţa schimbării şi stabilizării346.
Clasa politică este în căutarea unui punct de echilibru cu scopul de a ajunge la un consens
naţional. Realizarea acestui scop implică căutarea compromisului cu partide opoziţionale,
ceea ce este posibil doar în condiţiile concilierii sociale, existenţei unei idei naţionale.
Opoziţia, în acest sens, se manifestă ca forţă relativ pasivă, cauza fiind aceea că statutul ei nu
e îndeajuns definit, reglementat, inclusiv în Parlament. De aici şi rezultă caracterul limitat al
potenţialului constructiv-funcţional al opoziţiei, ea nu se află la un nivel adecvat cerinţelor
timpului nici la capitolul drepturilor de care trebuie să se bucure, nici la cel al obligaţiuni-
lor347.
Drept punct de echilibru pe o anumită perioadă a servit ideea integrării europene, care
cerea unificarea eforturilor reprezentanţilor societăţii civile şi tuturor partidelor politice în
vederea atingerii acestui scop. În Republica Moldova s-a ajuns chiar la un consens naţional
între principalele forţe politice din Parlament în martie 2005. La baza acestuia se află
Declaraţia unanimă privind „Parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării
europene”. Această Declaraţie a servit drept fundament pentru stabilitatea politică. Un rol
deosebit în asigurarea stabilităţii politice revine de asemenea elaborării, aprobării şi
implementării Concepţiei privind cooperarea dintre Parlamentul Republicii Moldova şi
societatea civilă. Această tendinţă a guvernării de a colabora cu societatea civilă, cu opoziţia
politică ne face să credem că statul în activitatea sa a ajuns deja la necesitatea de a exprima
interesul naţional al ţării nu de unul singur, ci în colaborare cu societatea civilă, cu opoziţia,
fapt ce trebuie salutat şi susţinut348. Un consens poate fi viabil doar atunci când permanent
este actualizat, susţinut de ambele părţi, însă alegerile parlamentare din aprilie 2009 au
demonstrat incapacitatea partidelor la consens naţional de lungă durată.
Stabilizarea relaţiilor partinice în cadrul sistemului este premiza consolidării, iar
defragmentarea sistemului partinic poate servi un factor al stabilizării procesului politic,
consecutivităţii dezvoltării sociale şi economice. Un rol important în acest proces le vine
partidelor de masă, mari, bine instituţionalizate, plasate mai aproape de centrul eşichierului
politic. Anume aceste partide sunt menite să concureze cu aşa-zise “partide multi-media”,
produsul publicităţii, “brand-ul” politic, lipsite de baza doctrinară şi susţinerea largă din
partea electoratului. Fragmentarea excesivă a sistemului partidist poate fi eliminată la etapa
actuală şi prin mijloace legislative, care trebuie să fie îndreptate spre crearea unui
pluripartidism pluralist, spre posibilităţile reale de micşorare a numărului de partide prin
fuziunea lor în baza poziţiilor doctrinare asemănătoare şi ca urmare capătarea susţinerii în
masă.
După părerea lui J.Blondel stabilitatea sistemului partidist depinde de configuraţia
ideologică a acestuia, ceea ce reprezintă relaţii în cadrul stângii-drepţii eşichierului politic.
Distanţa ideologică a partidelor presupune existenţa unor deosebiri sigure a poziţiilor
partidelor şi preferinţelor lor în anumite probleme politice. În Republica Moldova unele

345
Ibidem.
346
Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova. – Chişinău, Arc, 2009,
p.37.
347
Saca V. Reflecţii asupra fenomenului puterii de stat: specificul Republicii Moldova. // MOLDOSCOPIE
(probleme de analiză politică). № 4(XXXIX). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2007, p.114.
348
Ibidem, p.113.

211
partide politice încep guvernarea de stânga şi o termină la dreapta. Aceste devieri explică, în
parte, de ce unele partide politice îşi pierd suportul electoral după ce au ajuns la guvernare.
Iniţial segmentul de stânga al spectrului politic a fost ocupat de două formaţiuni: Partidul
Socialist din Moldova şi Mişcarea “Unitatea-Edinstvo”. Dupa înregistrarea Partidului
Comuniştilor acesta recucereşte simpatia electoratului partidelor de stânga, însă el repetă
soarta multor partide occidentale “antisistem”, care ajungând la putere se înscriu în sistem,
astfel “lunecând” spre centru, ceea ce a motivat câteva partide mici socialiste (Partidul
Socialist din Moldova, Partidul Socialiştilor “Patria-Rodina”, Mişcarea “Ravnopravie”,
Uniunea Muncii “Patria-Rodina”şi mişcarea gastarbeiterilor moldoveni din Moscova “Patria-
Moldova”) să facă concurenţa PCRM pe segmentul electoral de stânga, însă eforturile lor au
eşuat349.
Segmentul de dreapta al spectrului politic a fost dominat de influenta poziţie a Partidului
Popular Creştin Democrat, rating-ul constant al căruia de 8-10% l-a menţinut de-a lungul a
patru cicluri electorale faptul, care se explică prin rădăcinile adânci ale acestuia în sistem
partinic moldovenesc. Lunecarea spre centru a Partidului Popular Creştin Democrat şi
cooperarea acestuia cu fostul său inamic politic principal, Partidul Comuniştilor din Republica
Moldova, a făcut ca Partidul Liberal să conteste cu succes poziţiile Partidului Popular Creştin
Democrat pe segment de centru-dreapta. Pe scena politică din Republica Moldova nu a rămas
nici un partid influent, emanaţie directă a mişcării de renaştere naţională de la sfârşitul anilor
'80 ai secolului trecut350.
Centrul politic este, de obicei, dominat de partide care pot fi numite “emanaţii ale
puterii”, adică partide constituite cu suportul factorului administrativ de către grupuri politice
influente, aflate, într-un fel sau altul, la guvernare. În acest sens, Partidul Democrat Agrar din
Moldova, înfiinţat de grupul parlamentar “Viaţa Satului”, majoritatea membrilor căruia erau
conducători ai colhozurilor, sovhozurilor şi altor întreprinderi ale complexului agroindustrial,
este primul exemplu de acest gen. Un alt exemplu este “Alianţa Moldova Noastră”, care îşi
trage originea din Alianţa Independenţilor din Republica Moldova şi apare pe scena politică a
ţării ca răspuns la încercările extinderii controlului şi la nivel local de către Partidul
Comuniştilor din Republica Moldova dominant pe atunci la nivel naţional. O caracteristică a
acestor partide este că ele, de obicei, sunt conduse de persone care au deţinut funcţii publice
înalte, marea problemă a lor este capacitatea lor de a supravieţui după ce sunt nevoite să
părăsească guvernarea şi să treacă în opoziţia. Aceste partide ar putea obţine beneficii mari pe
urma propunerii soluţiilor “mijlocului de aur”, însă din păcate, nu s-au bucurat de o susţinere
largă din partea alegătorilor. Pluripartidismul moldav se caracterizează prin incapacitatea
partidelor de conciliere în cadrul segmentului eşichierului politic şi polarizarea gravă a
sistemului pluripartidist, care în urma ultimilor alegeri parlamentare din 2009 a devenit
realitate351.
Drept baza concilierii pot servi interese politice comune, de exemplu, îndeplinirea
promisiunilor şi platformelor electorale. Organizarea forumurilor, conferinţelor, comisiilor
comune la fel contribuie la un dialog politic între partide. Ţările europene au o experienţă
bogată în practicarea metodelor democratice de luptă pentru putere, care nu duc la
dezorganizarea şi destabilizarea vieţii politice, aceasta reprezentând confruntare de idei, şi nu
de forţe politice. În Republica Moldova, unele partide politice se confruntă cu o criză de idei
constructive, ele se limitează doar la luări de atitudini şi declaraţii, iar când lansează vreo idee
în majoritatea cazurilor dau dovadă de incapacităţile realizării acesteia. Partidele politice

349
Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova. –Chişinău, Arc, 2009,
p.25-27.
350
Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova. –Chişinău, Arc, 2009,
p.27-33.
351
Ibidem, p.34-36.

212
deocamdată nu reprezintă centre de investigaţii strategice, activează prin metoda încercărilor
şi a greşelilor mărginindu-se la organizarea neregulată a conferinţelor de presă la care şoche-
ază opinia publică prin luare de atitudini şi propuneri de idei, însă fără a se strădui să
definească mecanismele de realizare a lor. Unele partide politice continue să dea dovadă de
romantism şi lipsă de profesionalism352. Majoritatea partidelor politice funcţionează prin de-
vieri de la principiile doctrinale, de la platformele şi declaraţii. Funcţionarea partidelor
politice are loc prin frecvente disfuncţii, crize structurale, fracţionări, sciziuni sau
reorganizări, care erodează procesul transformării de partid, îi atribuie un caracter amalgam,
lipsit de claritate353.
Un alt criteriu după care vom evalua gradul consolidării sistemului pluripartidist din
Republica Moldova este volatilitatea electorală. Volatilitatea se referă la gradul în care un
partid dispune de electorat stabil. Volatilitatea ridicată explică situaţia în care voturile trec de
la un partid la altul. Prima etapă a formării pluripartidismului moldav se caracterizează printr-
un grad ridicat de volatilitate. Formaţiunile majoritare din legislativul 1994-1998 Partidul
Democrat Agrar din Moldova, care în urma alegerilor parlamentare din 1994 a obţinut 56 de
mandate şi „Uniunea Socialistă”, care a obţinut 28 de mandate, nu au reuşit să treacă pragul
electoral în cadrul alegerilor parlamentare din 1998. Situaţia s-a repetat şi la alegerile
parlamentare din 2001, când Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova, Partidul Forţelor
Democratice şi Partidul Democrat au rămas în afara parlamentului.
O mică scădere a gradului de volatilitate electorală se observă în urma alegerilor
parlamentare din 2005, când Partidul Comuniştilor din Moldova, Partidul Popular Creştin
Democrat şi Partidul Democrat au demonstrat abateri relativ mici de la rezultatele alegerilor
din 2001. Tendinţa stabilităţii sprijinului electoral se observă şi în perioada 2005-2009, cu
excepţia Partidului Popular Creştin Democrat, care s-a remarcat prin scăderea bruscă a
popularităţii. Totuşi, sistemul nostru pluripartidist se caracterizează printr-un procentaj destul
de mare de electorat incert, cauzele fiind instabilitatea relaţiilor partid-electorat, neclaritatea
orientărilor doctrinare ale partidelor, neîndeplinirea promisiunilor electorale şi ca consecinţa
scăderea nivelului de încredere.
Scăderea gradului de volatilitate a partidelor ţine în primul rând de stabilirea unor relaţii
de lungă durată cu electoratul. Unele partide politice comunică cu alegătorii numai în
perioada alegerilor electorale, iar în perioada dintre alegeri nu există un sistem eficient de
legătură a partidului cu electoratul, cea ce duce la îndepărtarea lor faţă de cetăţeni. Deoarece
este complicat de a controla activitatea reală a partidelor politice, ele sunt libere de răspundere
pentru realizarea programelor şi a promisiunilor sale. Pe de o parte, aceasta practic
încurajează partidele politice să lanseze promisiuni nerealizabile, iar pe de altă parte formează
în societate un stereotip despre partide cu conotaţii negative. Majoritatea partidelor politice
pentru formarea bazei sale sociale de susţinere, folosesc mecanisme manipulative prin
mijloace mass-media, folosind şi tehnologii murdare, mai ales în campanii electorale.
Societatea politică este acea arenă în care actorii politici concurează pentru dreptul
legitim de a exercita control asupra puterii politice şi aparatului de stat. Consolidarea
democratică necesită ca populaţia să dezvolte o apreciere faţă de instituţiile centrale ale
societăţii politice democratice - partidele politice, legislativul, alegerile, regulile electorale,
conducerea politică şi alianţe între partide. În majoritatea statelor postsovietice, relaţiile
partidelor politice cu cetăţenii sunt slabe. Acesta duce la înstrăinarea populaţiei de la
activitatea partidelor politice. Cetăţenii nu văd rezultate pozitive în activitatea partidelor

352
Juc V., Spinei T. Rolul partidelor politice în stabilizarea sistemului politic din Republica Moldova. //
Pluripartidismul în Moldova. / CAPTES. - Chişinău, 2000, p.68.
353
Saca V. Fenomenul transformaţiei partinice în societatea postsovietică: cazul Republicii Moldova. //
MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). Partea XXI. / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2002,
p.86.

213
politice şi se îndepărtează de ele. Experienţa demonstrează că pentru păstrarea şi consolidarea
bazei sociale de susţinere, partidele politice trebuie să contacteze cu alegători permanent, în
special în teritoriu. În Republica Moldova, atitudinea faţă de partidele politice este una
negativă. Barometrul opiniei publice demonstrează o gravă criză de încrederea populaţiei în
partide politice: 20% de respondenţi nu au deloc încredere în ele, 38% nu prea au încredere,
27% au o oarecare încredere; cel mai mare capital de încredere deţine biserica – 42% de
respondenţi au foarte multă încredere în ea354. În societatea noastră, în conştiinţa cetăţenilor
este răspândită convingerea că partidele îşi apără propriile interese, şi nu interesele
alegătorilor. Aceasta este firesc, dacă luăm în vedere faptul că partidele politice nu depind de
societate în timpul între alegeri parlamentare. Partidele politice manipulează cu conştiinţa
maselor în campanii electorale, pentru a fi legitimizate prin proceduri democratice. În statele
postsovietice, majoritatea partidelor sunt de masă după caracteristici cantitative, şi nu după
calitative, ele nu apără interesele maselor şi nu contribuie la integrarea lor în viaţa politică.
În literatura de specialitate întâlnim trei tipuri de relaţii între partide şi alegători:
programatic sau ideologic, clientelar şi carismatic355. Primul tip de relaţii se bazează pe
formularea în program a unui set de valori şi aducerea lor la cunoştinţa alegătorului, care se
bucură de acestea indiferent de faptul dacă au votat pentru partidul respective sau nu. Acest
tip de relaţii este preferabil, deoarece presupune concurenţa programelor politice, platformelor
electorale, duce la depersonalizarea politicii.
Programele partidelor politice care reflectă şi exprimă interesele întregii societăţi, în
special partea social-economică, joacă un rol hotărâtor în elaborarea strategiei de dezvoltare
social-economică a societăţii. Însă, analiza programelor partidelor moldave arată că în mare
parte ele sunt uniforme şi declarative, neavând deosebiri esenţiale. Multe programe duc o
lipsă de o argumentare teoretică-ştiinţifică, a unei abordări complexe asupra problemelor şi
scopurilor strategice ale societăţii. În programele partidelor politice nu sunt reflectate
mecanisme de soluţionare a problemelor societăţii. Cu mici excepţii, programele partidelor
politice numai constată faptul existenţei problemelor în societate, dar nu conţin metodele de
soluţionare a lor. Mai mult ca atât, în programele partidelor politice nu sunt reflectate soluţii
proprii ale partidelor ale unor şi aceloraşi probleme. Partidele de dreapta promovează politici
de stânga şi invers, partidele de stânga duc politici de dreapta, iar centriştii „trag” permanent
spre dreapta sau spre stânga. În felul acesta programele de partid devin o mască sub care se
ascund interesele personale sau de clientelă. Unele partide politice nu dispun de o bază socială
puternică şi bine determinată, din cauza neclarităţii poziţiilor şi atitudinilor lor faţă de
problemele societăţii şi mizează pe susţinerea populaţiei numai în perioada campaniei
electorale.
Tipul clientelar de relaţii presupune legătura directă între partide şi alegători, fiind
orientat spre acordarea grupului susţinatorilor unor beneficii în vederea realizării intereselor
lor în cazul venirii la putere partidului susţinut. Legăturile actuale din interiorul partidului
la fel sunt mai mult clientelare decât ideologice. Partidele sunt, după cum se ştie, liantul
dintre electorat şi puterea politică. În ultimul timp, capătă răspândire fenomenul vânzării
locurilor eligibile din listele partidelor contra anumitor sume financiare ce va permite
desfăşurarea cu succes a campaniei electorale356. În aşa fel, apar surse ilegale de finanţa-
re, despre care majoritatea absolută a membrilor partidului sau nu este informată, sau nu
are acces la ele. Creşterea rolului unor astfel de surse ilegale (netradiţionale) de finanţare

354
http://www.ipp.md.
355
Protsyk O., Bucătaru I., Volentir A. Competiţia partidelor în Moldova: ideologie, organizare internă şi
abordarea conflictelor etno-teritoriale. – Chişinău, CEP USM, 2007, p.12.
356
Ciocan Iu. Finanţarea partidelor politice în Republica Moldova: între general şi particular. //
MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 2(XXXVII). / Coord. V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2007,
p.49.

214
are loc pe fundalul scăderii rolului jucat de sursele tradiţionale de finanţare a partidului:
cotizaţii de membru, donaţii, vânzarea de publicaţii şi ediţii periodice, etc. Fenomenul
este specific şi partidelor socialiste (comuniste), care tradiţional sunt catalogate drept de
masă şi sursele s-ar constitui din cotizaţii de membru. În cazul partidelor politice
moldoveneşti, nu este un secret faptul că nici liderii organizaţiilor teritoriale nu sunt la
curent cu valoarea cotizaţiei ce trebuie achitată. O posibilitate reală de a reduce dependenţa
directă de clanuri sociale este independenţa financiară a partidelor de diferite grupuri de
interese, interzicerea prin lege a finanţării nelimitate de către acestea a campaniilor
electorale şi a partidelor.
Tipul carismatic al relaţiilor presupune existenţa unui lider carismatic, capabil să atragă
alegători prin abilităţile parsonale. Un factor care influenţează activitatea partidelor
politice din Republica Moldova este determinat de aceea că în majoritatea cazurilor ele se
formează în jurul liderilor politici, neavând o bază socială reală, astfel transformând
partid într-un instrument politic al liderului, exprimând supremaţia personalităţii asupra
instituţiei, ceea ce generează iresponsabilitatea lor faţă de societate. În lipsa unei identităţi
ideologice clare, a unui program eficient de legătură cu socialul, interesele şi relaţiile
partidiste devin puternic influenţate de fenomenul personalizării partidelor. Relaţia nuanţat
personalizată devine factorul principal ce determină întregul câmp politic al partidului,
individualitatea partidului deseori fiind „îngheţită” de personalitatea liderului acestuia.
Această relaţie poate duce chiar la dispariţia partidului politic odată ce liderul lui abandonează
partidul.
În Republica Moldova se observă combinarea acestor tipuri în construirea relaţiilor cu
electoratul cu scopul obţinerii susţinerii largi din partea alegătorilor, mai des fiind întâlnit
tipul clientelar şi cel carismatic. De obicei, succesul la alegeri a fost de partea acelor
formaţiuni care au avut un mesaj clar şi un lider carismatic.
Sistemele electorale, de asemenea, pot afecta profund relaţiile între membrii partidelor şi
alegătorii lor. Aceste relaţii sunt însă slabe în cazul sistemelor listei de partid, unde nu există
alegerea candidatului. Paradoxul constă în faptul că nu toţi cei care sunt pe listă sunt şi
membrii partidelor, ce în unele cazuri este tratat de ei ca posibilitatea de a se dezice de vreo
legătură cu acest partid, necătând la faptul că au trecut în parlament cu ajutorul lui.
M.Duverger a accentuat: "Reprezentanţii parlamentari sunt aleşi printr-un circuit închis;
partidul, în acest caz, este un circuit închis”357. Pierderea încrederii faţă de partide este
condiţionată în mare parte şi de relaţii interne ale partidelor, de climatul psihologic autoritar
sau excesiv ce domină în unele partide, de stilul relaţiilor tensionate între membrii lor, de
tendinţa de numeroase părăsiri a partidelor de către membrii săi, sau aderarea lor la alte
partide. Aceste tendinţe au fost nesemnificative la prima etapă a formării sistemului
pluripartidist şi tot mai dese acum. Integritatea partidului la capitolul componenţei acestuia nu
este garantată.
În societăţile în tranziţie, partidele politice de regulă participă mai activ în viaţa politică
în perioada campaniilor electorale, însă mai apoi majoritatea lor manifestă în viaţa politică a
societăţii o modestie şi dau semne de existenţă doar cu apropierea unei noi campanii
electorale sau în legătură cu unele evenimente politice deosebite. Mai mult decât atât nu toate
partidele participă în alegeri, cu toate că una din trăsăturile de bază, prin care se identifică ele
este lupta pentru putere. În rezultat unele partide politice se manifestă în calitate de decor a
politicii, fapt dovedit de incapacitatea frecventă a lor de a oferi o concepţie proprie de
guvernare. Partidele politice, rareori sunt în stare să propună propriile variante de soluţionare
a problemelor social-economice şi politice, respectiv în cazul în care ei ajung la putere
guvernarea lor poartă un caracter haotic, lipsit de consecutivitate. Funcţia de a critica de

357
Duverger M. Political Parties. - London: Second edition, 1959, p.151-152.

215
obicei este bine îndeplinită, însă în măsura în care aceasta nu presupune propunerea unui
tablou integru alternativ al guvernării.
În concluzie, putem spune că sistemul pluripartidist moldav se află în plin proces de
consolidare, însă acesta nu este încă finisat, partidele necesită perfecţionarea continuă a
activităţii lor. Fragmentarea sistemului partinic moldav este un fapt cert, dar drept un pas
înainte poate fi socotită tendinţa acestuia spre un sistem moderat, având în vedere relevanţa
reală a unor partide în viaţa politică autohtonă. La capitol volatilitatea remarcăm succese în
ceea ce priveşte schimbarea permanentă a preferinţelor de către alegători, atestăm scăderea
gradului volatilităţii pe parcursul funcţionării sistemului. O dificultate în efectuarea
consolidării în multe cazuri reprezintă lipsa consecutivităţii şi proviziunii politice. Guvernarea
trebuie să fie conştientă de importanţa consolidării sistemului pluripartidist pentru procesul de
consolidare democraţiei, luând atitudini şi producând soluţii, doar în aceste condiţii sistemul
nostru pluripartidist va face faţă cerinţelor unui sistem partidist de model european.

Bibliografie:

1. Cernencu M., Boţan I. Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova. –

Chişinău, Arc, 2009.
2. Ciocan Iu. Finanţarea partidelor politice în Republica Moldova: între general şi
particular. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 2(XXXVII). / Coord.
V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2007.
3. Duverger M. Institutions politiques et droit constitutionnel. – Paris, 1970.
4. Duverger M. Political Parties. - London: Second edition, 1959.
5. Елисеев С. М. Социальные расколы и институциональные условия консолидации
партийных систем в период демократического транзита. // Ежегодная научная
конференция Сорокинские чтения. «Актуальные проблемы социологической науки и
социальной практики» 17-18 декабря 2002г./ Московский Государственный Университет
им. М.В.Ломоносова, 2002г. http://lib.socio.msu.ru
6. Fruntaşu P. Sistemele politice contemporane: (analiză comparată) p.I / Chişinău: USM,
2001.
7. Juc V., Spinei T. Rolul partidelor politice în stabilizarea sistemului politic din Repu-
blica Moldova. // Pluripartidismul în Moldova. / CAPTES. - Chişinău, 2000.
8. Мошняга В. Политические партии и партийнaя система РМ: трансформационный
контекст. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). Partea XXIII. / Coord.
V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2003.
9. Perciun V. Interacţiunea dintre sistemul electoral şi sistemul de partide. //
MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 2(XXXIII). / Coord. V.Moşneaga. –
Chişinău: USM, 2006.
10. Peru A. Tendinţe şi dimensiuni ale sistemului partinic din Republica Moldova//
MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică) №3 (XXXIV). / Coord. V.Moşneaga. –
Chişinău: USM, 2006.
11. Protsyk O., Bucătaru I., Volentir A. Competiţia partidelor în Moldova: ideologie,
organizare internă şi abordarea conflictelor etno-teritoriale. – Chişinău, CEP USM, 2007.
12. Saca V. Fenomenul transformaţiei partinice în societatea postsovietică: cazul
Republicii Moldova. // MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). Partea XXI. / Coord.
V.Moşneaga. – Chişinău: USM, 2002.
13. Saca V. Reflecţii asupra fenomenului puterii de stat: specificul Republicii Moldova. //
MOLDOSCOPIE (probleme de analiză politică). № 4(XXXIX). / Coord. V.Moşneaga. –
Chişinău: USM, 2007.

216
14. http://dexonline.ro
15. http://www.e-democracy.md
16. http://www.ipp.md

217
 O ANALIZĂ A PREROGATIVELOR POLITICE A MONARHILOR EUROPENI DE
ASTĂZI
AN ANALYSIS OF THE POLITICAL POWERS OF TODAY’S EUROPEAN
MONARCHS

Drd. Alexandru Muraru

Department of International Relations and European Studies
"Alexandru Ioan Cuza" University of Iasi, ROMANIA

Abstract:
Starting from the idea that there is a certain lack of knowledge, not necessarily of
interest, regarding the political powers of the European monarchs today, our article seeks to
make a short trip between the monarchical powers of heads of state. This analysis is
especially relevant today, since, both in Romania and throughout the European Union, the
issue of constitutionality of presidential or parliamentary systems and powers of Heads of
State is a live issue in dispute. Currently, in 45 states but includes Europe, 13 are monarchies,
which means that almost one third kept their royal tradition and the European Union is the
same. Ten monarchs that we take issue - Belgium, Netherlands, Louxembourg, Liechtestein,
Monaco, Denmark Sweden, Norway, Spain, United Kingdom - offers a variety of new aspects.
For example, few people know today that the Heads of State Liechtestein principalities and
powers comparable to Monaco have now two centuries of absolute monarchy, while the
Swedish monarchy has the lowest power of all European kingdoms, even today nemiavând
sovereign powers "Honorary . The last part of the study is intended as an analysis of
advantages and disadvantages aspura monarchical system but also some appreciation of how
they will relate to the challenges of the contemporary world.
Keywords: political powers, European monarchs, royal tradition, absolute monarchy,
constitutional monarchy

Natura şi funcţionalitatea sistemelor politice a fost deseori studiată, analizată, cercetată

şi – până la urmă – asumată prin grila de lectură a determinismului cauzal: autori şi curente de
gândire au dezbătut ideea conform căreia dimensiunea şi suportul actual al acestora este de
fapt o reverberaţie complexă şi complicată a unui proces istoric îndelungat. Într-o mare
măsură această accepţiune este adevărată, ţinând cont – aşa cum afirma un mare antropolog –
că sistemul politic conţine în structura sa organică multă istorie şi multă putere.358 Ceea ce
rămâne neelucidat, enigmatic chiar, este modul în care aceste sisteme politice reuşesc să-şi
adapteze procesele interne – unele din ele vizibile, cuantificabile, comprehensbile, altele însă
nu – la schimbările profunde, de esenţă, dinamice, care se petrec în lumea contemporană.
Dacă analiza unor sisteme politice are în vedere şi dimensiunea regimului, atunci chestiunea
devine şi mai nuanţată, în sensul în care noţiunile prind deseori forţa unor concepte a căror
valoare este atribuită mai ales de o constantă naţională, dar şi una regională sau chiar globală.
Aşa se întâmplă atunci când cercetarea cuprinde un spaţiu geografic vast, cu o istorie
complicată, aşa cum este cea a Europei. Pe o suprafaţă egală cu a noua parte a Chinei, cu a
şaptesprezecea parte a Rusiei sau cu a şaptea parte a Australiei, diversitatea sistemelor politice
e unică în lume. În momentul de faţă, din 45 de state cât cuprinde Europa, 13 sunt monarhii,

358
Vezi George Balandier, Antropologie politică, traducere de Doina Lica, Editura Amarcord, Timişoara, 1998,
passim.

218
ceea ce înseamnă că aproape 1/3 şi-au păstrat tradiţia regală, iar în Uniunea Europeană
procentul este acelaşi.359
A descifra însă regimurile politice monarhice nu este şi nu a fost, aproape niciodată, o
întreprindere facilă. Cauzele acestei abordări pretenţioase s-au datorat, în primul rând,
faptului că, dincolo de modificările substanţiale ale praxisului politic din ultimele două secole,
avem în faţă un fenomen care a dimensionat structura şi valorile politice. Ele se regăsesc
astăzi în vocabularul axiologic al majorităţii statelor. Apariţia şi evoluţia monarhiilor a fost
dezbătută mai mult din punct de vedere istoric decât politic. Această tendinţă s-a datorat în
mare parte apetenţei autorilor respectivi pentru o contextualizare – până la urmă benefică – a
acestor forme de conducere. Pe de alte parte însă, ei au adus indirect, involuntar în discuţie,
fără o intenţie precisă, necesitatea unei rigori, a unei profesionalizări, a unei conceptualizări
exacte a acestor sisteme politice.
Pe scară largă, monarhia a dominat arenele politice ale statelor până spre epoca
contemporană. Durabilitatea acestui fenomen se datorează unui complex de factori care nu pot
fi direcţionaţi exclusiv numai spre palierul politic. Regimurile monarhice presupun un
„amalgam logic” de elemente contextuale care generează o definire amplă şi destul de
complexă a acestora. Cei care s-au ocupat sporadic de acest fenomen au sesizat că nu ne
putem raporta la monarhie, doar ca la o formă de guvernământ. Aceasta deoarece
componentele adiacente dau substanţa acestei forme de conducere, care a populat arealul
politic din întreaga lume. De aceea, atunci când facem referire la monarhism, trebuie să avem
în vedere o interrelaţionare, o sumă de interferenţe, fără o legătură directă imediată. Pentru cei
care au studiat sau studiază fenomenul regimurilor politice monarhice religia, relaţia cu
biserica, implicarea familiilor regale în spaţiul social, legăturile de rudenie, relaţiile dintre
membrii caselor regale, prerogativele monarhului, apetenţa pentru acţiunile caritabile,
cutumele, istoricul regalităţii din statele respective etc. reprezintă o preocupare sine qua non.
Pentru mulţi, referirea la monarhie sau regalitate aduce cu sine ceva vechi360,
tradiţional, riguros şi, până la urmă, destul de neobişnuit şi anacronic pentru timpurile
moderne. Într-o anumită măsură au dreptate, dacă luăm în considerare faptul că familiile
regale sunt chintesenţa unor tradiţii milenare care, în mod firesc, se modifică mult mai greu
decât societatea însăşi sau decât orice alt grup ancorat în agrenaj şi participă la întreg procesul
social. Parafrazând-ul pe Mircea Eliade, putem spune, cu toată convingerea, că ceea ce este
vechi, nu este învechit. Dimensiunea istoriei se traduce, în general, prin două elemente
fundamentale: în primul rând, ea încearcă să scoată la iveală procesele care au determinat
anumite fenomene, iar în al doilea rând, conform logicii pozitivismului, ansamblul
evenimentelor sociale şi politice sunt afişate, prezentate, destănuite în lumina adevărului.
Astfel, plecând de la acest silogism, regimurile politice monarhice, în opinia noastră, trebuie
să depăşească, la nivelul analizelor şi cercetărilor, faza discursului exclusiv pozitivist. Dacă,
aşa cum afirmam ceva mai sus, majoritatea autorilor au tratat acest subiect eminamente
istoric, noi ne propunem să-l aducem pe palierul analizei politice. Această analiză are
relevanţă astăzi cu atât mai mult, cu cât, atât în România cât şi în întreaga Uniune Europeană,
problema constituţionalităţii, a sistemelor prezidenţiale sau parlamentare şi a atribuţiilor
şefilor de stat este o chestiune viu disputată.
Chestiunea regalităţii nu a încetat niciodată să fie un subiect atrăgător şi, în acelaşi
timp, unul tabu. Foarte mulţi dintre aceia care se apleacă astăzi spre fenomenul monarhic au
abordat teme care doar tangenţial ating palierul politic, în sensul unei analize consistente şi

359
Radu principe de Hohenzollern-Veringen, Europa din noi: Regalitatea şi democraţia-spectacol, Editura
Polirom, Iaşi, 2005, p. 77.
360
Vezi în acest sens Rene Remond, Privire asupra secolului, trad. de Ion Doru Brana, Editura Nemira,
Bucureşti, 2008, pp. 12-17; Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914-1991) şi premisele
hegemoniei americane, Editura Humanitas 2008, passsim.

219
riguroase. Pe de o parte, ei caută să scoată la iveală o lume ascunsă, neînţeleasă, tenebroasă,
complicată şi complexă, care se traduce de cele mai multe ori prin tăcere, sau prin însăşi
caracterul ei criptic şi elitist. Pe de altă parte, căutătorii de senzaţional văd în majoritatea
familiilor regale un bun subiect: speculează vieţile intime ale membrilor caselor regale, fac
reportaje sau biografii incendiare în care încearcă să scoată la iveală adevăruri ce pot
„detrona” imaginea unui „cap încoronat”, încearcă să evidenţieze, dintr-o perspectivă
eminamente narativă, logica puterii şi a relaţiilor de putere din interiorul unei dinastii,
şochează prin caracterul uneori tendenţios pe care-l acordă trăsăturilor de caracter sau
personalităţii membrilor familiilor regale.
În general, în ultimele decenii, dihotomia dintre monarhism şi republicansim nu a
reprezentat o temă majoră pentru dezbaterile de fond în analizele politice, aceasta fiind de
multe ori depăşită de chestiuni mult mai stringente, care trebuiau să aibă o rezolvare imediată.
De fapt, secolul XX - considerat de mulţi ca fiind un „secol scurt” – a redefinit toate tiparele;
debutând cu primul conflict mondial, din istoria omenirii, secolul XX prefigurând deja
avanpremiera unui veac cutremurător. Secolul XX a fost în primul deceniu şi jumătate o
prelungire a celui anterior, a fost teatrul temporal a două conflagraţii militare, a fost martorul
unor mişcări fanatice fără precedent – fascismul şi comunismul – , precum şi a celui mai mare
genocid programat din istoria omenirii: Holocaustul. Secolul ce tocmai s-a încheiat a însemnat
şi dispariţia imepriilor coloniale, provocate de cele mai multe ori de mişcări de eliberare
naţională şi de independenţă, a însemnat un război atipic (Războiul Rece) între două sisteme –
cel democratic, de factură liberală, bazat pe un sistem economic capitalist şi cel comunist, de
factură totalitară, axat pe un sistem economic socialist, autarhic, închis – finalizat cu
prăbuşirea blocului sovietic în 1989361. De asemenea, acest secol a însemnat şi multiple
conflicte regionale, etnice, politice sau religioase; scurta sa existenţă a favorizat o dinamică
dramatică ce a redimensionat paradigme care stătuseră în picioare decenii de-a rândul. Cel
mai scurt secol din istoria omenirii nu a permis o dezbatere şi o evoluţie firească, potenţată de
o cadenţă normală a axei temporale, aşa cum se întâmplase până atunci. Excesiva dinamizare
a lumii politice a lăsat în urmă idei şi curente importante, care ar fi meritat o problematizare
atentă pe măsura importanţei lor, probată în secole. Spre exemplu, emergenţa numărului
democraţiilor din întreaga lume a impus o anumită autosuficienţă, care a depersonalizat
arealul regimului politic, făcându-l indiscutabil republican. Pe de altă parte însă, paradoxal,
putem afirma că polemica moanrhism-republicanism este privată de interes şi de teorii relativ
noi; o literatură mai mult decât insuficientă „ţine” astăzi locul unei dezbateri autentice.
Totuşi, lumea s-a schimbat extraordinar de mult în ultimul secol. Profunda relativizare
a valorilor tradiţionale - care însoţiseră până acum procesul politic - a fost transpusă
eminamente într-o ideologie a neştiinţei reciproce – atât din partea guvernaţilor cât şi a
guvernanţilor – ce gravitează în jurul oricărei forme de regim politic. În definitiv, configuraţia
Europei după cel de-al doilea război mondial a suferit multe şi puţine transformări, în acelaşi
timp. Cele două cicluri tranzitologice (1945-1989; 1989-2001 ) nu au dat şansa regimurilor
monarhice să se reafirme pe un fundal politic de o dinamică dramatică; cele mai multe state
au devenit sau au rămas republici, trecând în cincizeci de ani de la „democraţii populare”, la
„democraţii liberale”, soluţia monarhică fiind îndepărtată aproape a priori. Cetăţenii statelor
de astăzi îşi pun prea puţin problema schimbării formei de regim politic, fiind mai degrabă
preocupaţi de chestiuni mult mai stringente.
Multitudinea chestiunilor şi provocărilor contemporane – terorism, disrciminare,
inegalitate, lupte religioase, foamete etc. – consumă energiile şi reaşează preferinţele,
nemaipermiţând problematizarea unor chestiuni structurale, de natură care ar putea să

361
Vezi explicarea acestui concept în Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu
în dialog cu Vladmir Tismăneanu: despre comunism, postcomunism, democraţie, pref. de prof. Dinu C.
Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, passim.

220
redimensioneze profund scena politică şi să o redefinească într-o nouă formulă ce ar stinge
multe din conflictele politice interne ale fiecărui stat. Cazul Spaniei este unul edificator în
acest sens362. Acesta evidenţiază cum, într-o ţară măcinată de conflicte etnice şi regionale,
război civil şi dictatură militară, instituţia monarhică a fost un factor de stabilitate şi progres,
căreia acum, nimeni nu-i mai contestă legitimitatea şi rolul. Dar este lesne de înţeles că o
asemenea formulă presupune şi o moderaţie a liderilor politici, o acceptare a populaţiei, dar şi
un compromis spre beneficiul tuturor şi mai ales al clasei politice.
Monarhiile de astăzi nu mai sunt ceea ce au fost odată, însă prestanţa şi civilitatea lor
îndrumă la o cugetare aparte. Monarhii contemporani domnesc, dar nu guvernează, rolul
politic major fiind mai degrabă luat de preşedintele consiliului de miniştri. Continuitatea
istorică a tradiţiei regimului politic este însă esenţa evoluţiei şi afirmării lor ca fenomene
politice notabile. Mişcările monarhiste sau republicane sunt slabe şi nu reuşesc sa-şi afirme
identitatea ideologică, ele reprezintă însă, un suport afectiv şi un militantism politic sensibil la
sentimentele puternice ale celor care cred în primordialitatea schimbării formei de regim
politic.
Analiza sistemelor politice, care au ca suport identitar regalitatea, tinde să scoată în
evidenţă faptul că integrarea multitudinii de accente tradiţionale – nu neapărat conservatoare –
în contextul politic actual, al definitivării celui mai avansat sistem suprastatal din lume,
reprezintă un demers nu tocmai facil. Este vorba despre repere constituţionale ample,
complexe, care dau natura şi substanţa unui regim, cum este de exemplu cazul Angliei şi care
ar trebui să fie traduse – fără să se piardă din vedere principiile justificative ale fundamentelor
lor naţionale – prin dimensiunea politico-juridică a Uniunii Europene. Chiar dacă este un
proces amplu, de durată, este evident că aceste sisteme politice capătă conotaţii aparte atunci
când vine vorba despre apelul la drept constituţional, în fiecare stat. Globalizarea sau
mondializarea363 complică şi mai mult analiza ţărilor europene care au ca suport identitar
regalitatea. Cu toate că această construcţie europeană este în sinea ei un proces globalizator,
nu trebuie pierdută din esenţă nici componenta regionaloă care are rolul – în opinia noastră –
de a tempera şi a reduce din şocul politico-administrativ. Aceasta înseamnă că factorul
tradiţional – pe un teritoriu cu cea mai vastă coloratură politică, lingvistică şi civilizaţională
din lume – are destule şanse să fie asumat şi luat în considerare în algoritmul politic european
al secolului XXI. Diversitatea celor zece monarhii europene pe care le analizăm demonstrează
faptul că acel filon tradiţional de care vorbeam, a fost deseori negat sau profund
metamorfozat, însă mereu esenţa sa a rămas aceeaşi. Fie ca a fost vorba de reducerea
prerogativelor monarhului, de sporirea puterii parlamentului, de diminuarea atribuţiilor
reprezentative ale celui care avea puterea sceptrului, naţiunea s-a îmbrăcat mereu în aceeaşi
haină politică, a caselor regale.
Datată 7 februarie 1831, constituţia belgiană consemnează „un tip de monarhie
parlamentară cu o putere regală limitată şi un rol decisiv al Parlamentului”, precum şi un
control al instituţiei reprezentativitate asupra guvernului364; structura federală a sa însemna de
fapt o decupare teritorială ce trebuia să corespundă anumitor clivaje. Mai mult decât atât,
responsabilitatea organizării unui astfel de stat presupunea o anumită tehnică, precum şi

362
Vezi în acest sens David Gilmour, The Transformation of Spain: From Franco to the Constitutional
Monarchy, Quartet Books Publishing House, London, 1985, passim.
363
Diferenţa dintre globalizare şi modializare este una de esenţă, pe două paliere: în primul rând unul lingvistic
care desparte termenii între un concept anglo-saxon – globalization –, şi unul continental, francofon –
mondialization, iar al doilea palier, determinat de raportul ordonare-subordonare/ general-particular. Curentele
de gândire şi autorii care au avut ca centru al preocupărilor lor această chestiune au ajuns la ideea conform căreia
mondializarea este mai generală decât globalizarea, iar spectrul economic al acesteia din urmă, este ceva mai
pregnant.
364
Annales de I’Institut de droit comparé, t. II, 1936 apud Genoveva Vrabie, (coord), Les régimes politique des
pays de l’UE et de la Roumanie, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002, p .73

221
proceduri specifice, ceea ce a impus o serie de trăsături distincte actului belgian365. Potrivit
actului fundamental, Regele cumulează în persoana sa un ansamblu de funcţii şi
responsabilităţi, fiind totodată şeful statului, asumându-şi, potrivit acestei demnităţi, sarcinile
reprezentării naţiunii atât în exterior, cât şi în interiorul ei; monarhul este garantul puterii
constituante şi a celei legislativ-federale.366 Constituţia belgiană precizează că regele exercită,
în asociere, principalele funcţii federale, deţine, în principiu, puterea executivă, asistat de
miniştrii săi, iar în condiţii speciale şeful statului intervine în formarea şi demisia guvernului
federal, precum şi la dizolvarea camerelor. Încoronarea este doar o metaforă, transmiterea
funcţiei şi a prerogativelor realizându-se numai prin jurâmântul pe constituţie, formula
menţinerii integrităţii teritoriale căpătând o semnificaţie deosebită în Belgia, unde adepţii
independenţei sunt foarte numeroşi.367
Fost imperiu colonial, cea mai mare parte a fostelor dominioane ale acestuia fiind
situate în Estul Indiei,368 Regatul Olandei a rămas una din cele mai dezvoltate naţiuni de pe
continent. Membră fondatoare a Comunităţii Europene, Olanda este considerată una din cele
mai democratice şi mai permisive ţări din lume, multiculturalismul olandez fiind un exemplu
pentru reproducerea fenomenului la scară mondială. Constituţia Olandei consemnează puterea
executivă ca aparţinând monarhului şi mai ales faptul că şeful statului poartă titlul de „rege”,
indiferent dacă posesorul titlului este bărbat sau femeie. Persoana regelui este inviolabilă, iar
suveranul joacă un rol important în formarea guvernului: după alegerile generale, el numeşte
„informatori” însărcinaţi să-i aducă la cunoştinţă detalii, iar apoi un „formator” va avea
sarcina de a construi Executivul pe baza rezultatelor scrutinului. Miniştrii depun jurământul în
faţa Regelui, care, în fiecare an, deschide sesiunea parlamentară printr-un mesaj al tronului în
care expune priorităţile guvernului în politica internă şi externă. Şeful Executivului, care
poartă denumirea de Ministru-Preşedinte, se întâlneşte săptămânal cu monarhul, cu
vicepreşedintele Consiliului de Stat (organ consultativ al Coroanei şi organ consultativ
suprem al Guvernului), cu comisarii (guvernatorii) provinciilor şi cu burgmestrii.369
Suveranul Marelui Ducat al Luxembourgului are astăzi atribuţii extinse, Isabelle
Bricard comparându-le cu cele ale unui preşedinte din a V-a Republică Franceză.
Prerogativele sale sunt mult extinse, având atribuţii exclusive pe palierul puterii executive şi
legislative (împreună cu Camera Deputaţilor). De asemenea, Marele Duce este sprijinit de
membrii cabinetului, pe care formal îi alege, prin desemnarea premierului, dar practica arată
că discuţiile dintre partidele politice creionează alegerea şefului executivului.370 Suveranul are
ca îndatoriri legislative contrasemnarea actelor normative şi promulgarea lor, poate supune
plenului Camerei proiecte de lege, este şeful armatei, iar în politica externă încheie tratate,
întreţine contacte cu şefi de stat şi de guverne din lumea întreagă, precum şi raporturi
fructuoase cu multe personalităţi ale globului.
Principatul Liechtestein constituie un caz aparte între monarhiile europene
contemporane. În ceea ce priveşte atribuţiile politice, acestea sunt generoase şi conferă
prinţului un statut privilegiat între toţi şefii de state monarhice din Europa. Principele are
puterea supremă, atât în interiorul statului, cât şi în afara lui, unde reprezintă naţiunea în
relaţiile externe şi la organismele internaţionale. Dispunând de un drept de veto, el poate
promulga legi speciale fără aprobarea Dietei, scoţând în acest caz, din calcul, guvernul.

365
În limbaj juridic, Francis Delpérrée distinge 3 trăsături fundamnetale ale federalismului belgian şi una
suplimentară: de disociere, de suprapoziţionare, de confruntare; trăsătura suplimentare presupune un federalism
în evoluţie, afirmat odată cu revizuirea constituţională din iulie 1993. (Genoveva Vrabie, op. cit., pp. 77-78)
366
Ibidem, p. 85.
367
Isabelle Bricard, Dinastiile domnitoare ale Europei, trad. de Sanda Pop, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2004, p.
79.
368
L. G. Pine, The Twilight of Monarchy, Burke Publishing Company, London, 1958, p. 190.
369
Isabelle Bricard, op. cit., pp. 587-588.
370
Ibidem, 177.

222
 De dimensiuni apropiate, Principatul Monaco a suferit o transformare profundă în
primăvara lui 2005, când Albert a devenit principele unui stat suveran, luând astfel locul
tatălui său – defunctul Ranier al III-lea, un om de a cărui nume se leagă spectaculoasa
dezvoltarea a micului regat monegasc. Acesta este înrudit cu Franţa prin constituţie: legea
fundamentală stipulează că suveranitatea se desfăşoară „sub prietenia protectoare a Republicii
franceze” iar acordul de la Helsinki (1973) decide clar că prinţul „se angajează să-şi exercite
drepturile de suveranitate în perfectă conformitate cu interesele politice, militare, navale şi
economice ale Franţei”.371 Prerogativele politice ale principelui sunt folosite pentru a conferi,
potrivit legii fundamentale, întreaga autoritate executivă unui ministru de stat, asistat de trei
consilieri ai guvernului (pe cele mai importante probleme), iar împreună răspund în faţa
monarhului. Puterea legislativă este împărţită între un consiliu naţional şi prinţ, iar acest
organism are un rol reprezentativ. Interesant este că, aşa cum apreciază şi Isabelle Bricard,
datorită acestor prevederi, Monaco este la ora actuală statul cu cel mai absolut regim
monarhic din Europa, după Liechtenstein.
Vechi imperiu al lumii nordice – zonă strategică din punct de vedere geopolic,
economic şi al structurilor sociale – Danemarca, cea mai mică naţiune dintre statele nordice
(Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Islanda) are un sistem politic monarhic profund
schimbat faţă de celelalte monarhii europene. Încă din 1849 dimensiunea sacră a regalităţii
daneze a dispărut, încoronarea nefiind decât o nostalgie a vechii instituţii. Astăzi, regina
prezidează Consiliul de Miniştri, poate asista la lucrările Parlamentului, iar primul-ministru
este impus de către adunarea reprezentativă. Şeful statului – adică monarhul – exercită puterea
executivă, are îndatorirea de a se informa asupra tutuor problemelor politice existente,
reprezintă naţiunea în plan extern, mergând în cele mai multe vizite însoţită de ministrul de
externe.372 Moştenirea vikingă este parte integrantă din istoria statelor nordice, şi a Suediei,
de altfel, povestea sa fiind totodată cheia actualei sale poziţionări. Într-o ţară unde factorii
istorici au primoridialitate – aşa cum surprinde Charles Mougel –, identificându-se cu
diversitatea, deschiderea şi identitatea naţională, unde există un cult pentru moralism, credinţă
(luteranism), comunitate, independenţă, ataşament faţă de valori ca egalitatea, civismul,
pragmatismul, ordinea,373 monarhia este un factor de stabilitate, dar – şi mai important – un
element de tradiţie indiscutabil în contextul geopolitic nordic. Monarhia suedeză are cea mai
mică putere din toate regatele europene: şeful statului nu prezidează Consiliul de Miniştri, nu
mai are prerogative consultative, nu mai desemnează pe primul-ministru (acum preşedintele
Parlamentului), nu sancţionează legile, nu promulgă actele puterii executive, nu mai este nici
şeful armatei, nici măcar nu mai rosteşte discursul tronului.
Sistemul politic norvegian nu a permis până acum integrarea statului în Uniunea
Europeană, evitând astfel slăbirea sectoarelor economice vulnerabile (pescuit, agricultură),
dar mai ales pentru a nu „dilua” sistemul democratic original al naţiunii sau a pune în discuţie
identitatea naţională.374 Regimul politic norvegian se împarte între puterea executivă, care
aparţine regelui – cu atribuţii în prezidiul consiliului de miniştri şi semnarea formală a actelor
normative – şi puterea legislativă, deţinută de Stortinf (Parlamentul), care dispune de un
control aproape total al executivului; monarhul are titlul de comandant al forţelor supreme, şef
al bisericii evanghelice luterne, dar reprezintă şi simbolul unităţii şi permanenţei Norvegiei.375
„Regele tuturor spaniolilor”, aşa cum i-a plăcut mereu să fie, Juan Carlos a fost şi este
un monarh eminamente special. Cultivând toleranţa, încurajând spectrele multiculturale,

371
Ibidem, p. 367.
372
Ibidem. 125-127.
373
François Charles Mougel, Europa de Nord în secolul al XX-lea, trad. de Marian Ştefănescu, Editura, Corint,
Bucureşti, 2004, p. 12.
374
Ibidem, p. 122.
375
Isabelle Bricard, op. cit., pp 405-406.

223
promovând mereu unitatea regatului, el a înţeles că democratizarea Spaniei este în primul
rând un proces spre pacificare. Punându-şi în practică calităţile sale de bun comunicator şi de
excelent partener de dialog, regele Spaniei va realiza una dintre cele mai prolifice activităţi
diplomatice de pe continent. După patruzeci de ani de izolare, Spania cunoaşte un recul
extraordinar în relaţiile internaţionale. Adept al alianţelor politico-militare şi al
parteneriatelor, în special cu Uniunii Europene şi NATO, Juan Carlos a reînnodat legăturile cu
exteriorul: a făcut turneee memorabile în Franţa, Germania, Marea Britanie, S.U.A., a
redeschis calea spre dialogul cu statele Sud-Americane, a păşit spre spaţiul fostei Uniuni
Sovietice, dar şi în Africa. Având legături excelente cu monarhii din Maroc, Iordania, Arabia
Saudită, el a reuşit să recâştige simpatia lumii arabe, dar şi a Israelului. Nominalizat în mai
multe rânduri la premiul Nobel pentru pace, monarhul spaniol şi-a însuşit aproape natural arta
de a transforma spaţiul global într-un teatru de prietenie, pe care-l probase cel mai bine în
interiorul propriei naţiuni.
Fiind convins că doar „exportul” imaginii monarhiei poate promova democraţia376,
Juan Carlos a fost mereu preocupat de diversitate. Monarhul a deprins perfect mecanismul de
funcţionare a unui stat măcinat de patruzeci de ani de conflict, atribuindu-i cu grijă panaceul
de care avea nevoie: o instituţie monarhică liberală şi populară, adaptată perfect necesităţilor
timpului de azi. De asemenea, simplitatea şi modestia modelului familiei regale spaniole au
determinat o excelentă relaţie cu publicul larg, care a fost răsplătită cu aceeaşi monedă de
către marea masă a spaniolilor. Mai mult decât atât, pregătirea excelentă a principelui de
Asturia pentru funcţiunea vieţii sale – aceea de rege377, căsătoria sa în mai 2004 cu Letizia
Ortiz Rocasolano, o cunoscută ziaristă378 care nu făcea parte din Gotha, a produs o şi mai
mare simpatie pentru viitorul cuplu regal, cât şi pentru întreaga familie.
Succesul modelului spaniol pleacă, în primul rând, dintr-un legalism accentuat şi dintr-
un constituţionalism pe care Juan Carlos l-a transformat mereu în „religie”. Preoragtivele sale
sunt foarte clar şi limpede desfăşurate în constituţia din 1978. Astfel, Coroana este
reprezentată de rege – şeful statului spaniol –, acesta constituind simbolul unităţii permanente,
dar şi garantul moderaţiei şi arbitrajului bunei funcţionări a instituţiilor, asmându-şi totodată şi
reprezentarea statului în sfera relaţiilor internaţionale.379Potrivit actului fundamental, regele
poate convoca sau dizolva Cortès-ul (Adunarea reprezentativă) la recomandarea premierului
şi cu aprobarea miniştrilor; totodată, monarhul desemnează şeful guvernului, după
consulatarea cu partidele, fiind apoi validat în faţa parlamentului.380 Regele poate numi şi
revoca membrii guvernului la propunerea primului-minstru iar sub autorizarea Cortès-ului
poate declara război şi conlucra pentru restabilirea păcii.381 Persoana regelui este inviolabilă,
acesta nu este responsabil din punct de vedere politic pentru actele sale; regele este, în acelaşi
timp, şeful armatei, are drept de graţiere iar rolul său legislativ se reduce la aprobarea şi
semnarea actelor emise de Parlament.

376
Charles Powell, Juan Carlos al Spaniei – Povestea unui rege, trad. Bogdan B. Bogdan, Editura Nemira,
Bucureşti, 2003, pp. 253.
377
Isabelle Bricard este de părere că este cel mai bine pregătit prinţ moştenitor din toată Europa. (Isabelle
Bricard, op. cit., pp. 486-491).
378
„Infancia en Asturias” disponibil online la adresa
http://www.biografiasyvidas.com/reportaje/letizia_ortiz/ (29 aprilie 2010).
379
Prof. Dr. Luis Ortega Álvarez, „Le régime politique l`Espagne” în Genoveva Vrabie (coord), Les régimes
politique des pays de l’UE et de la Roumanie, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002, p.
102.
380
Isabelle Bricard, op. cit., pp 495.
381
Prof. Dr. Luis Ortega Álvarez, op. cit., p. 102.

224
 Cea de-a doua monarhie382, ca vechime, de astăzi, are aproape o istorie echivalentă cu
cea naţiunii pe care o păstoreşte. Modelul politic al Marii Britanii dăinuie în continuare, ca
ţara cu cel mai vechi regim politic, generând interogaţii interesante asupra motivelor şi
principiilor care stau la baza acestei continuităţi. Elisabeta a II-a a trecut şi peste nenumărate
momente dificile. Împreună cu guvernul, a adoptat o atitudine rezervată faţă de combatantele
“Războiului Rece”, neacceptând transformarea propriului teritoriu în câmp de luptă sau spaţiu
de tranzit. Este drept că intransigenţa şi litera profund constituţională şi legalistă în care a
acţionat mereu a determinat-o să stea deoparte şi faţă de unii monarhi central şi est europeni
care-şi pierduseră tronul sub ocupaţia sovietică, totuşi înrudiţi cu familia regală de la Windsor.
Tot în acest context, al etapelor cruciale ale domniei, se înscrie şi reformarea Commonwealth-
ului; pornit în 1931, colosul va suferi multiple transformări care vor determina o schimbare de
paradigmă în relaţiile cu statele membre, dar şi în ceea ce priveşte statutul său. Apropierea
unor dominioane de Statele Unite, revendicarea unui rol cu totul şi cu totul nou în politica
externă, dar mai ales în cea regională, au produs în genere o mutaţie fundamentală: “spiritul
de imperiu” a fost înlocuit cu cel de “convenineţă”383. Totodată, responsabilităţile şi
angajamentele politice ale Marii Britanii au fost diminuate, iar diseminarea puterii şi a
factorului decizional între ceilalţi membri a reprezentat o condiţie sine qua non a păstrării
existenţei sale.
După anii `70, care au însemnat o efervescenţă nemaintâlnită în organizaţie – cu
puternice accente conflictuale –, structura sa s-a reglat între un consiliu a şefilor de guvern şi
miniştrilor statelor membre şi un secretariat general. În prezent, Commonwealth-ul numără nu
mai puţin de patruzeci de state – douăzeci şi cinci de republici şi nouăsprezece monarhii, din
care cincisprezece au au suverană pe Elisabeta a II-a, iar patru sunt monarhii naţionale –,
cuprinzând în graniţele sale aproape un miliard de oameni, adică a şasea parte din populaţia
planetei.384 Organizaţia a devenit una multirasială, multinaţională (pot adera doar state
independente), cu o puternică componentă economică. Contactele pe care secretariatul general
le-a intensificat în ultimii ani au dovedit o bună organizare economică şi mai puţin politică.
Mai mult decât atât, opinia generală care pare a fi pe buzele tuturor locuitorilor
Commonwealth-ului este aceea că, probabil datorită procesului violent de globalizare,
caracterul unitar al organizaţiei s-a pierdut, iar acum naţiunile ce-l compun nu mai formează
un bloc militar, diplomatic, politic unitar, ci mai degrabă o afiliere determinată de chestiuni
economice.385
Se poate afirma, retrospectiv, că Elisabeta a II-a este un monarh cu totul şi cu totul
aparte în vremuri complicate. Contextul în care domnia ei a funcţionat şi a câştigat adepţi
arată că stabilitatea instituţiei monarhice depinde mult şi de calitatea leadership-ului politic.
Ultimele două decenii au determinat chestiuni mult mai complexe şi mai dilematice pentru
soarta regalităţii din insulă. Moartea Reginei mamă, decesul neaşteptat al prinţesei Diana,
precum şi căsătoria prinţului Charles, moştenitor al Coroanei, cu Camilla Parker-Bowles au
suscitat un interes deosebit pentru destinul familiei de la Windsor decât au făcut-o poate
cincizeci de ani de domnie. Poporul britanic a acceptat cu deschidere căsătoria principelui de
Wales cu o femeie divorţată şi fără rang nobiliar, el însuşi fiind divorţat, acest fapt fiind un
test câştigat pentru regalitatea britanică şi mai ales pentru dinastie. Dacă acum şaptezeci de
ani Edward al VIII-lea era nevoit să abdice din pricina proximei sale căsătorii, modernitatea a
trecut acum peste tradiţionalismul britanic. De asemenea, puterea politică – fundamentul

382
Aşa cum remarcă şi E. Barker, Regatul Marii Britanii şi Irlandei de Nord este depăşit, în ecuaţia continuităţii
instituţiei monarhice, de Papalitate ,şi implicit, de pontificatul de la Vatican. (Ernest Barker, British
Constitutional Monarchy, Oxford University Press, London, p. 5)
383
Henri Grimal, Commonwealth-ul, trad. de Narcisa Şerbănescu, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 52.
384
Ibidem, pp. 93-94.
385
Ibidem, pp. 129-133.

225
regalităţii istorice a Coroanei britanice – este şi ea diminuată şi nu mai reprezintă astăzi decât
o chestiune formală, bineînţeles, în context „constituţional”: regina numeşte primul ministru –
cel mai adesea şeful partidului care câştigă legilativele – şi poate dizolva Parlamentul;
suveranul este şeful suprem al armatei, nu are drept de vot şi nu poate lua parte la şedinţele
Camerei Comunelor.386
Sistemele politice monarhice europene de astăzi demonstrează prin continuitate că
evoluţia lor istorică a supravieţuit unui secol al totalitarismelor. Soarta familiei regale ruse a
arătat, odată în plus, că pentru detractorii spiritului democratic şi al civilizaţiei, nu există nici
o problemă în a şterge de pe harta politică a lumii aceste celule care au dimensionat
paradigma istoriei vreme de două milenii. Altfel spus, ceea ce a fost mai greu a trecut, cu
toate că dinastiile care au supravieţuit loviturilor grele ale istoriei au făcut-o cu preţul
renunţării la puterea lor politică387.
Majoritatea monarhilor în funcţiune din Europa de astăzi, domnesc dar nu guvernează;
prerogativele lor de acum înseamnă puteri executive şi legislative limitate, conducerea
formală a armatei, unele funcţii de control şi de avarie. Însă, principalul lor rol nu este acela
de a reproduce puterile pe care le aveau acum mai bine de peste două sute de ani în urmă, ci
de a se axa pe reprezentativitate naţională, pe conturarea ideii de suveranitate, pe păstrarea
identităţii şi asumarea unui rol care presupune menţinerea unui echilibru între tradiţie şi
modernitate. Regii şi reginele veghează la buna desfăşurare a procesului politic, ferindu-l, prin
însuşi statutul lor, de ingerinţe, care ar putea să-l perturbe. Membrii familiilor regale au roluri
reprezentative, patronează asociaţii sau organizaţii filantropice, catalizează în jurul lor oameni
importanţi şi sume importante de bani pentru a ajuta la rezolvarea unor probleme cu care
societăţile se confruntă astăzi. Mulţi dintre ei conduc onorific diferite organisme pentru a da
prestanţă şi notorietate, iar, de multe ori, participarea directă creează valuri de simpatie.
Aspectul militar şi cel educaţional sunt aproape integrate în valorile lor: membrii caselor
regale şi, mai ales, moştenitorii la tron urmează mai întotdeauna o instituţie militară de
prestigiu şi dobândesc studii superioare în domenii precum economia, ştiinţele guvernării sau
dreptul internaţional. Acestea au sarcina de a pune la baza personalităţii acestor oameni un
leadership profesionalizat, capabil să facă faţă unor provocări contemporane a societăţilor lor.
În concluzie, putem evidenţia o stabilitate politică relativ ridicată pe care monarhiile
europene o conferă astăzi, datorită poziţiei lor exclusiv neutre şi a lipsei lor de influenţă
asupra alegerilor, situându-se astfel în afara scenei politice. În al doilea rând, uşurinţa
succesiunii elimină problemele pe care sistemele prezidenţiale le au inevitabil, datorită unor
candidaţi “de partid” sau, aşa cum au fost destule cazuri în Europa ultimilor ani, unor posibili
conducători cu slabe accente democratice. De asemenea, posibilitatea de a pregăti guvernanţi
de meserie exclude, de obicei, accidentele nedemocratice şi derapajele arbitrare.388 Stabilitatea
Europei de astăzi a demonstrat că, ultimii şaptezeci de ani, nu au adus, în cele zece monarhii,
nici un accident constituţional. În acelaşi timp, regimurile monarhice presupun, într-o logică
indisolubilă, „contopirea interesului naţiunii cu interesul particular al unei familii, ceea ce dă
Regelui un avantaj personal de a scăpa de măreţia Regatului său”389. Totodată, istoria şi
statisticile au arătat că întreţinerea unei Familii Regale este mult mai puţin costisitoare pentru
bugetul unui stat decât administraţiile sau alegerile prezidenţiale. Regimurile monarhice au
permis, de altfel, femeii, mult mai lesne, şi mai natural, să acceadă la dreptul dinastic. Cu
toate că legea salică a dominat constituţiile monarhiilor şi statutele familiilor regale,

386
Isabelle Bricard, op. cit., pp 318-319.
387
Ibidem, p. 8.
388
Marian Trăistaru, Introducere în studiul teoriei politice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p.
70.
389
Ibidem.

226
monarhiile europene au permis, în ultimul secol, un aflux considerabil al femeilor pe tronurile
europene.390
Dezvantajele există şi nu trebuie neglijate. Posibilitatea apariţiei unor minorate sau
regenţe, precum şi riscul unor domnii nepotrivite, există în continuare. În istorie sunt
sufieciente exemple de monarhi care n-au fost în măsură să-şi exercite onorabil funcţia şi rolul
pe care l-au avut. Mai mult, au existat monarhi care au preferat să renunţe la tron, punând
astfel în pericol stabilitatea internă şi imaginea externă a propriei naţiuni. Un alt punct slab al
regimurilor monarhice este acela al izolării şi al conturării unei „prăpastii” de atitudine şi
comunicare între suveran, ceilalţi membri ai familiei regale şi cetăţeni. Aici apare de fapt şi
marea problemă a monarhiilor ereditare: aceea a unui deficit democratic major. Chiar dacă
moştenitorul este crescut în spiritul tradiţiei democratice, pregătit pentru domnie de la primii
ani de viaţă, este posibil uneori ca decizia populaţiei (relevată în urma sondajelor de opinie) să
nu se suprapună cu cea a Regelui sau a familiei sale. O ultimă problemă pe care am sesizat-o
este reprezentată de posibilele confruntări din interiorul unei familii regale – mai ales când
sunt publice – , ce pot genera conflicte majore, confruntări determinate de cele mai mute ori
de chestiunea succesiunii în drepturi dinastice. Ele pot degenera în constituirea de “camarile”
sau lovituri de palat391, ceea ce poate duce, în scurt timp, la o slăbire masivă a încrederii
populaţiei, la o delegitimare a rolului lor, dar şi la degradarea imaginii regalităţii în sine.
Stabilitatea celor zece democraţii europene confirmă, în cele mai multe cazuri,
simpatia populaţiei pentru familiile regale din aceste state. Odată cu dezvoltarea uniunii
politice a Europei, chiar dacă prerogativele monarhilor vor suferi modificări continue, există
puţine şanse să se pună în discuţie schimbarea regimurilor politice în cele zece state.
Totodată, în statele traversate de clivaje multiple, unde pericolele separatiste şi conlictele
etnice sunt iminente (Belgia, Spania), monarhismul va fi în continuare singura garanţie
instituţională a stabilităţii şi a menţinerii graniţelor. În acelaşi timp, provocările lumii
contemporane – globalizarea, regionalizarea, lupta împotriva terorismului, migraţiile masive,
noile thenologii etc. – impun o nouă abordare asupra mecanismelor interne a caselor regale.
Regimurile politice monarhice europene de astăzi vor trebui să se deschidă tot mai
mult, iar familiile regale să-şi adapteze regulile conform timpului de azi, chiar dacă tradiţiile,
statutule, normele şi cutumele lor se raportează la o lume a cărei rezonanţă este în continuă
transformare. Acestea vor trebui să accepte reguli fireşti ale societăţii contemporane, vor
trebui să devină mult mai transparente, să se facă mult mai vizibile publicului larg, chiar dacă,
aşa cum afirmă unii, dispariţia “misterului” din interiorul unei familii regale ar însemna şi
dispariţia lor. În “epoca media” pe care o traversăm, apariţiile şi contactul permament cu
mijloacele de comunicare în masă sunt esenţiale şi necesare în formarea unei imagini
nemijlocite de statutul politic aparte; deşi monarhii nu au nevoie de publicitate electorală
precum oamenii politici, simbolurile şi mesajele lor trebuie să fie prezente constant în ochii
cetăţenilor. Monarhii vor trebui să ia atitudini clare, directe, incisive, să coaguleze naţiunea în
jurul lor, să îndemne la solidaritate, aşa cum a fost cazul regelui Spaniei după atentatele de la
Madrid, din 12 martie 2004.

390
Mioara Nedelcu, Minorităţile: timpul afirmării, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2003, p. 150.
391
Marian Trăistaru, op. cit.,p. 70.

227
 PROMOVAREA POLITICII PRIVIND NEDISCRIMINAREA
PROMOTING ANTI-DISCRIMINATORY POLICY

Prep.univ.drd. Ana-Maria Popovici

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Abstract:
This study illustrates that working together, both at EU and national level,
policymakers, civil society and media can make society stronger by nurturing the creative
potential of people from different backgrounds,whose dynamism is strengthening media in
Europe and enriching all of us in the process European societies are multicultural and
diverse. This diversity should be considered an asset rather than a threat to our democracies.
Whether we are policy makers, media professionals or simply citizens, each and every one of
us are both accountable persons and actors in the society, in which we live. The
representation of diversity therefore concerns everyone! Every one of us, at some point in our
lives, is likely to be - or to become - a minority or a vulnerable member of society: whether
due to our gender or sexual orientation, our ethnic or national origin, our religion or
philosophical convictions or because of intellectual or physical disability.
Keywords: diversity, media, discrimination, policy makers

Despre diversitate în Uniunea Europenă

În mediul global curent, definit prin mobilitate şi schimbări, europenii îşi însuşesc
multiple şi diverse identităţi şi au aşteptări justificate de a fi corect reprezentaţi în sfera
politică, socială sau culturală. În aceste aspecte, media, instituţiile şi societatea civilă joacă un
rol crucial; totuşi, conform analiştilor politici, realităţile sociale, economice şi culturale din
Europa agravează discriminarea anumitor grupuri vulnerabile sau minorităţi. Creşterea
discuţiilor politice şi a conştiinţei de grup, precum şi distribuirea inegală a bogăţiei, sau
climatul economic sunt factori ce conduc la înrăutăţirea poziţiei acestor grupuri în dezbaterile
politice şi media. Pentru a promova diversitatea socială, contextul actual sporeşte
responsabilitatea de a proteja grupurile care se confruntă cu discriminarea şi lupa împotriva
acesteia, pentru a se putea promova coeziunea socială.
Potrivit lui Brian McNair, unul dintre cei mai proeminenţi formatori media în Europa,
rolul mediei într-o democraţie este de a “informa şi educa oamenii asupra înţelesului şi
semnificaţiei faptelor. Media ar trebui să ofere o platformă pentru discursul politic deschis, să
răspândească mesajul guvernamental şi cel al altor instituţii politice.”392 Un canal prin care să
adresezi întrebări şi să primeşti răspunsuri informative cu privire la diverse puncte de vedere
politice, este esenţial într-o societate democrată. Dacă organizaţiile media din Europa îşi
asumă această responsabilitate şi răspund nevoilor informaţionale ale unei populaţii tot mai
diverse, ele contribuie la coeziunea socială în societăţile europene.
Libertatea la informare face parte din cadrul legal şi democratic al fiecărei naţiuni prin
articole constituţionale sau acte parlamentare. Potrivit393 articolului 6(2) al Tratatului Uniunii
Europene, Uniunea – şi ca parte a acesteia, sectorul media european – trebuie să respecte
drepturile fundamentale, lucru garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Articolul 13 al Tratatului stabileşte acţiuni specifice pe care Comunitatea Europeană le poate
aplica pentru a combate discriminarea bazată pe sex, rasă, etnie, religie sau convingeri,
dizabilităţi, varstă şi orientare sexuală. Două directive succesive – despre Egalitate Rasială

392
Brian McNair, Introducere in comunicarea politica , Editura Polirom,Iași,2007, p. 45
393
Legislașia europeană preluată de pe site-ul Comisiei Europene,
http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=612&langId=ro , site accesat la data de 15 aprilie 2010

228
(EC 2000/43) şi Egalitatea Muncii (EC 2000/78) – întăresc angajamentul Uniunii Europene
asupra non-discriminării. Noul Tratat de la Lisabona, semnat de către conducătorii de stat în
decembrie 2007 a reîntărit angajamentul Uniunii Europene faţă de drepturile fundamentale,
inclusive protecţia diversităţii culturale. Noul articol propus, 1A, asigură fundaţia valorilor
Uniunii Europene în ceea ce priveşte dreptul minorităţilor, pluralismul social şi incluziunea.
În cele din urmă, la sfârşitul lui 2008 Consiliul Uniunii Europene a adoptat un Cadru de
Decizie în combaterea anumitor forme si expresii de rasism şi xenofobie prin legi penale.
Textul prevede că incitarea publică – inclusiv prin intermediul mediei – la violenţă sau ura
împotriva unui grup de oameni sau asupra unui membru al unui grup definit prin rasă, culoare,
religie, descendenţă sau origine etnică, chiar şi prin diseminarea sau distribuirea de
pamfleturi, poze sau alte materiale, trebuie pedepsită în toate Statele Membre cu închisoare
între 1 şi 3 ani.
Agenda socială a UE (2005-2010) îşi stabileşte drept scop strategic oportunităţi egale
pentru toată lumea. Realizarea agendei sociale se bazează pe combinarea unor instrumente,
printre care legislaţia UE, implementarea metodelor deschise de coordonare în diverse
câmpuri politice şi stimulente financiare precum Fondul Social European. Astfel, a fost
adoptat şi un program: Programul Comunităţii pentru Muncă şi Solidaritate Socială –
Progress394. Programul are în vedere implementarea efectivă a non-discriminării şi
promovează includerea acesteia în toate politicile UE, inclusiv în sectorul media. Programul
îşi propune să îmbunătăţească nivelul de înţelegere al oamenilor, în ceea e priveşte
discriminarea, prin cercetare şi, acolo unde este cazul, să obţină statistici şi indicatori pentru a
stabili impactul legislaţiei existente, al politicilor şi practicilor. Rezultatele acestor activităţi
sunt apoi publicate şi diseminate într-un context trans-naţional.
Metodele prin care se promovează toleranţa şi diversitatea în media din Europa depind
în mare măsură de structura socială, economică şi politică a fiecărei tări, precum şi de
structurile media, ce variază de la o ţară la alta.

România impotriva discriminării

Problematica discriminării a fost introdusă in legislația românească395 prin intermediul

aderării/semnării/ratificării de către România a actelor normative internaționale referitoare la
drepturile omului. Dintre acestea amintim: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale , Pactul internațional cu
privire la drepturile civile și politice , Convenția asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare față de femei (CEDAW), Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta
Socială Europeană Revizuita. Eforturile României pentru adoptarea unei legislații care să
transpună prevederile directivelor europene anti-discriminare au inceput incă din 1999 și s-au
concretizat in adoptarea unor serii de legi.
Conform art.2, alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr.137/31.08.2000 privind prevenirea
şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare -
prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de
rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,
vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie
defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea
recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic,
social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
394
Informașii despre acest proiect : http://www.fseromania.ro/images/downdocs/brosura_progress.pdf
395
Cristina Bucata, Situatia legislatiei antidiscriminare in Romania, Revista 22, http://www.revista22.ro, site
accesat la data de 15 aprilie 2010

229
 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării396, este autoritatea de stat in
domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi
totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, in conformitate cu
legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării are rolul de a informa şi de a forma
societatea românească in vederea eliminării oricărei forme de discriminare, de a investiga şi
de a sancţiona actele de discriminare, contribuind astfel la crearea unui climat general de
incredere, respect şi solidaritate, definitoriu pentru o societate democratică şi europeană.397
Diversitatea este vazută ca un lucru deosebit de pozitiv pentru societate, cu
următoarele consecinţe: schimb de experienţă şi cunoştinte, originalitate in idei, progres
tehnologic, competitivitate, influenţă prin imitare. Diferentele creează Noul şi aduc Evolutia.
Aşadar, existenţa unor grupuri distincte in societate este o precondiţie pentru bunăstarea
respectivei societăţi. Dacă toată lumea ar fi la fel, lumea ar fi un loc destul de neinteresant.
Singurul aspect negativ apare atunci când un anumit grup încearcă să îşi impună punctul de
vedere in mod agresiv sau ignorând interesele celorlati.398
Ceea ce lipseşte în România este promovarea legislaţiei existente privind anti-
discriminarea şi discriminarea, în general şi de a promova beneficiile diversităţii – sunt încă
reprezentative astăzi, având în vedere studiile recente care demonstrează că mai sunt încă
multe de făcut, dacă dorim să eliminăm complet discriminarea. In primul rând, avem nevoie
de politici care să încurajeze dialogul, cooperarea şi parteneriatele, inclusiv dialoguri
naţionale şi europene între factori de decizie politică, organizaţii ale societăţii civile şi
organizaţii media, pe tema rolului mediei în reflectarea diversităţii şi combaterea
discriminării, cu scopul de a identifica probleme urgente şi oportunităţi şi de a schimba cele
mai bune practici. Programele media ar trebui să reflecte diversitatea societăţii şi drepturile
fundamentale în relaţie cu diversitatea, în toate formele ei. Media ar putea avea o mare
contribuţie prin promovarea unor imagini realiste a grupurilor ce se confruntă cu
discriminarea şi a problemelor pe termen lung pe care acestea le întâmpină. Un punct fierbinte
în România il reprezintă politicile de angajare existente , ce trebuie verificate să nu conţină
proceduri discriminatorii. Recrutarea de personal la orice nivel, din comunităţi de minorităţi,
persoane cu dizabilităţi şi alte grupuri vulnerabile, inclusive victime ale discriminării, ar
trebui promovată. Procedurile interne ar trebui să recunoască nevoia şi oportunitatea ca aceste
persoane –bărbaţi şi femei- să aibă şansa de a promova în cadrul organizaţiei. Grupurilor
vulnerabile ar trebui să li se ofere acces adecvat la facilităţile media. În cele din urmă, ar
trebui să aibă loc dezbateri unde şi când este necesar, în legătură cu acţiuni affirmative sau
pozitive, şi să se stabilească contingente. Din pacate, în multe părţi din Europa Centrală şi de
Est, dezbaterea publică nu pune accentul promovarea şi înţelegerea originilor şi realităţilor
discriminării.
Concluzii

Din punct de vedere geografic şi socio-politic se confirmă că încă există multe

diferenţe în peisajul mediatic european. Trecutul totalitar al noile state membre UE din
Europa Centrală şi Europa de Est, le face uneori pe acestea să asocieze cuvântul “egalitate” cu
“comunism” şi creează o suspiciune faţă de orice "directive" care provin din instituţiile
centralizate.

396
Site-ul oficial : http://www.cncd.org.ro/
397

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2010/42Consiliul_National_pentru_Combaterea_Discriminarii.pdf
398
Cercetare la nivel naţional privind Percepţiile personale ale tinerilor asupra diversităţii în societate, la nivel
local, proiect EYCA, www.antidiscriminare.ro, site accesat la data de 15 aprilie 2010

230
 Impactul cadrului legal anti-discriminare şi cadru juridic în mass-media al ţării este de o
importanţă vitală. Frica jurnaliştilor din societatea românească de a "atinge" chestiuni
sensibile ale diversităţii, sau refuzul lor de a prezenta publicului probleme atât de “complexe”,
din teama de a nu-i pierde, sunt prezente tot mai des în climatul economic de astăzi. În cele
din urmă, lipsa capacităţii de a empatiza cu grupurile ce se confruntă cu discriminarea din
cauza lipsei de trainig sau a politicilor de angajare inadecvateva creşte de asemenea .
În cele din urmă nu poate fi suficient subliniat că, atunci când factorii de decizie
politică (cum ar fi instituţiile UE, interguvernamentale sau organizaţii internaţionale) încearcă
să abordeze problemele legate de discriminare în relaţie cu media, ei au nevoie să ia în
considerare structurile de putere locale, regionale şi naţionale ce înconjoară media. Factorii
de decizie politică pot fi un puternic catalizator pentru activitatea organizaţiilor locale şi pot
contribuii la sensibilizarea opiniei publice, atunci când fac declaraţii publice pe scară largă şi
evidenţiază eforturile membrilor lor sau lipsa acestora, în domeniul anti-discriminării în mass-
media.
Factori istorici, geografici, sociali, economici, culturali sau de altă natură, care
contribuie la apariţia sau întreţinerea discriminărilor, pot submina eforturile de intervenţii ale
diversităţii întreprinse de mass-media atunci când nu sunt abordate în mod explicit politic la
un nivel mai larg.

Bibliografie:

1. Bucata Cristina, Situaţia legislaţiei antidiscriminare in România, Revista 22, varianta

online www.revista22.ro
2. Comisia Europeană, Ocuparea forţei de muncă,afaceri sociale şi egalitate de şanse,
Legislatia europeană, http://ec.europa.eu/social/home.jsp?langId=ro
3. McNair Brain, Introducere in comunicarea politică, Editura Polirom, Iaşi, 2007
4. http://www.cncd.org.ro/
5. http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2010/42Consiliul_National_pentru_Com
baterea_Discriminarii.pdf
6. www.antidiscriminare.ro

231
 PUTEREA ŞI OPOZIŢIA ÎN REPUBLICA MOLDOVA:
EVOLUŢIE, PROBLEME, PERSPECTIVE
POWER AND OPPOZITION IN THE REPUBLIC OF MOLDOVA:
EVOLUTION, PROBLEMS, PROSPECTS

Drd. Irina Nicolaev

Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract:
Currently the literature is missing paradigm in which it is possible to achieve a
comprehensive analysis of concepts and practice of power and opposition. The need for
political dialogue between power and opposition is driven by current political realities. The
power and the opposition are constituents of the democratic system coexistence and
interdependence of their de jure and de facto determine the development of democracy and
political mechanisms, capacity, state and law, to increase development potential at a certain
stage of historical development. During the development of Moldova as an independent state
opposition and power content experienced severe disruption, sometimes difficult to visualize
and measure the involvement of one or another political party in government, as relations
between the opposition and the government. Where political power is represented and held by
various forces (parties, movements, political associations) with specific interests, the state
must be a balancing factor, an enhanced core aspiration of different social communities to
harmonize.
Keywords: paradigm, power, opposition, political mechanisms, balancing factors

În orice societate democratică cu tradiţii înrădăcinate, cu supremaţia stabilă a legii

dialogul între putere şi opoziţie este apreciat ca fiind un fenomen ce contribuie la o dezvoltare
şi funcţionare stabilă a societăţii indiferent de caracterul sistemului politic.
Pe parcursul evoluţiei Republicii Moldova ca stat independent conţinutul opoziţiei şi a
puterii au cunoscut perturbaţii serioase, uneori fiind dificil de urmări şi măsura implicarea
unui sau altui partid politic în guvernare, la fel ca şi relaţiile dintre partidele de opoziţie şi cele
de guvernământ.
Statul moldav independent, rupând cu totalitarismul sovietic, a determinat bazele politice
şi gnoseologice ale existenţei şi activităţii opoziţiei politice într-o societate democratică.
Recunoaşterea legislativă a pluripartidismului (Legea Republicii Moldova „Despre partidele
politice şi alte formaţiuni social politice” din 17 septembrie 1991) în calitate de component
necesar şi firesc al sistemului politic al statului moldovenesc democratic şi independent a fost
fixată în Constituţia ţării (iulie 1994). Pluralismul politic şi ideologic a fost determinat în
calitate de principiu fundamental de funcţionare a democraţiei în Moldova: „Articolul 1.(3)
Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dea şi pluralismul politic reprezintă
valori supreme şi garantate”. „Articolul 5.(1) Democraţia în Republica Moldova se exercită în
condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. (2) Nici o
ideologie nu poate fi instituită ideologie oficială a statului”.399
În analiza relaţiilor putere-opoziţie este necesar de a lua în consideraţie aspectul teoretic
cât şi cel practic al acţiunilor puterii şi opoziţiei. Plus la aceasta este important în relaţia
399
Constituţia Republicii Moldova. Cu modificările şi completările conforma situaţiei din 12 iulie 2001. –
Chişinău, Moldpres, 2002

232
putere-opoziţie de a delimita hotarele acestor doi subiecţi. Acest fapt este important deoarece
opoziţia ca subiect poate fi parte componentă a structurilor de stat. Nu poate fi afirmat cu
certitudine că absenţa opoziţiei în structurile de stat al Republicii Moldova este rezultatul
numai politicilor comuniştilor, sau si slăbiciunea si indiferenţa opoziţiei. În acest context
puterea presupune acele forţe politice care real sunt împuternicite de a adopta decizii politice
şi care le realizează prin conducerea politică. Astfel un moment esenţial care poate influenţa
participarea opoziţiei la conducere este apartenenţa ei sau nu la structurile puterii, dar si
comportamentul ei in structurile puterii – parlament, guvern – sau probabil este vorba de
aşteptarea unor schimbări esenţiale şi după asta opoziţia să aibă un spaţiu larg de manifestare
a propriilor idei şi intenţii. Astfel cea mai eficientă opoziţie este opoziţia parlamentară, cea
extraparlamentară limitându-se doar la influenţa indirectă a deciziilor politice prin greve,
mitinguri, mass-media, diferite ong-uri. În acest caz opoziţia extraparlamentară are mai multe
oportunităţi de manifestare a nemulţumirilor faţă de putere, prin acţiuni politice (greve) şi
apolitice (proiecte, acţiuni sociale).
În analiza relaţiilor putere-opoziţie sub aspectul conducerii politice este necesar de a ţine
cont de tot spectrul relaţiilor politice. Interesele care se realizează în procesul de guvernare
reprezintă un sistem integru de interese: statale, etnice, identitare, sociale, de grup, cetăţeneşti,
geopolitice, etc. Puterea este astfel obligată de a le lua în calcul şi a le realiza. Gradul de
realizare a acestor interese depinde de tipul opoziţiei care influenţează procesul de adoptare şi
realizare a deciziilor politice. Un rol important în relaţia putere-opoziţie îl are poziţia opoziţiei
faţă de politica de stat pentru formarea unui model de dezvoltare. Momentul esenţial în
această problemă este faptul că pentru realizarea unui dialog eficient este necesară
recunoaşterea responsabilităţii atât a puterii, cât şi a opoziţiei pentru acţiunile fiecărui în parte
şi a acţiunilor comune în vederea atingerii scopului final – dezvoltarea societăţii prin
compromisul între putere şi opoziţie.
Un aspect important al influenţei opoziţiei asupra puterii este realizarea principiului
democratic de separare a puterilor. Democraţia liberală bazată pe principiul pluralismului
presupune reprezentarea intereselor tuturor sectoarelor societăţii civile. Astfel o importanţă
deosebită o are sistemul şi mecanismul de instituţionalizare a societăţii civile. Anume ele
exprimă şi apără uneori chiar şi realizează interesele grupurilor pe care le reprezintă. Modul în
care se exercită, precum şi gradul de eficienţă social-umană, ne face să considerăm puterea
politică unul din subiectele de presantă actualitate, ce trebuie nu doar dezbătut, ci şi aşezat în
termeni corespunzători, pragmatici, într-o manieră autentic democrată. Prin frecventele
abordări ştiinţifice, „puterea” ca noţiune generală, poate fi înţeleasă sau definită în diverse
ipostaze, dar dincolo de numărul şi relevanţa lor se configurează câteva sensuri esenţiale:
1. Abilitate sau drept de a acţiona asupra unor colectivităţi.
2. Forţă de exercitare a autorităţii asupra altor indivizi sau grupuri, colectivităţi mai mari.
3. Capacitate de a impune un anumit comportament.
Puterea este factorul principal în procesul de constituire şi consolidare a sistemului politic.
Ea reprezintă pilonul sistemului politic, determină natura lui, structura şi hotarele acestuia.
Sistemul politic reflectă starea societăţii şi include condiţiile economice, nivelul şi starea
conştiinţei şi culturii politice, situaţiei internaţionale. Prin sistemul politic se conturează şi se
acumulează grupuri de interese, se stabilesc priorităţile sociale care mai apoi se întăresc în
politică.
Opoziţia este elementul necesar al unui sistem politic democratic. Opoziţia este un
instrument eficient a soluţionării civilizate a contradicţiilor dintre interesele grupărilor mari de
oameni care sunt reprezentaţi prin partide politice, având un spaţiu mai larg de manifestare în
comparaţie cu puterea care este limitată de lege. Opoziţia politică este percepută ca fiind
condiţie de perfecţionare a mecanismului de „feedback” dintre cetăţeni şi organele puterii de
stat şi politice. Ea este partea integrală a sistemului de „balanţă şi control”, bază de

233
funcţionare a sistemului politic. Optimizarea procesului de democratizare este o preocupare
peremptorie şi firească a societăţii contemporane. Un rol aparte, în această ordine de idei,
revine asigurării garanţiilor pentru competitivitatea politică reală, pentru includerea efectivă a
cetăţenilor în viaţa politică. „Menţinerea democraţiei ca proces continuu – indică G.Sartori –
cere să ne asigurăm că toţi cetăţenii au drepturile care sunt necesare modului de funcţionare a
democraţiei”.400
Priorităţile axiomatice ale democraţiei rezidă tocmai în afirmarea posibilităţii de articulare
a întregii diversităţi de interese existente în societate, în susţinerea exprimării deschise şi a
liberului schimb de idei, în promovarea spiritului dezbaterilor publice, favorizarea
confruntărilor neîngrădite de opinii în vederea propunerii soluţiilor şi variantelor de decizii
necesare pentru problemele emergente ale societăţii, pentru controlul puterii.
Configurând caracteristicile paradigmatice ale democraţiei moderne, politologul italian
D.Fisichella accentuează câteva principii inerente ale acesteia. În special, interpretarea
specifică a dihotomiei amic / inamic. Întrucât regimul democratic se bazează pe admiterea
faptului că ar fi posibil să existe un dezacord şi o opoziţie în raport cu deţinătorii puterii, fără
ca opozanţii să fie consideraţi din cauza aceasta, în mod obligatoriu, inamici. În societatea
democratică dihotomiei amic / inamic îi este preferată dihotomia amic / adversar, în care
acesta din urmă este tocmai cel care îşi exprimă dezacordul şi se opune. De aici rezultă un alt
principiu, extrem de important în procesul de democratizare, constând în faptul că adversarul
nu numai că nu este în mod obligatoriu inamic, fiindu-i garantată posibilitatea de a-şi
manifesta dezacordul şi de a se opune. Dar, în afară de aceasta adversarului i se permite chiar
să ajungă în mod paşnic la putere, înlocuind deţinătorul acesteia, sau acceptându-i-se dreptul
de aspira la aceasta. Respectiv se afirmă, ideea unei comunităţi alcătuite din părţi, în relaţiile
dintre care este acceptată competitivitatea, rivalitatea, caracterul conflictual al relaţiilor. În
felul acesta comunităţii i se recunoaşte şi i se atribuie un caracter pluralist.
În consecinţă pluralismul politic determină regulile jocului politic în condiţiile societăţii
democratice, consfinţind manifestarea expresă a opoziţiei înţelese drept întruchiparea
„spiritului critic” al societăţii. Este practic unanim recunoscut că în democraţii „opoziţia este
un organ al suveranităţii populare la fel de importante ca şi guvernarea. A suprima opoziţia
înseamnă a suprima suveranitatea poporului.”401
Conceptul de putere politică exprimă un fenomen social fundamental, care constă în
capacitatea de a adopta decizii şi de a asigura îndeplinirea lor în utilizarea diferitelor mijloace
de constrângere. Puterea reprezintă un sistem de relaţii sociale, care conferă anumitor indivizi
sau grupuri sociale posibilitatea de a acţiona asupra altor indivizi sau grupuri sociale. Rolul
puterii este de a asigura coeziunea şi funcţionalitatea diferitor structuri şi organisme ale
societăţi umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară în interiorul acesteia, iar specific
puterii este adoptarea deciziilor la nivelul întregii societăţi. Puterea politică reprezintă un
subsistem al politicii sociale, căreia îi revine un rol determinant în reglarea şi funcţionarea
vieţii sociale exprimând capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi manifesta voinţa în
organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii402. Puterea politică nu aparţine oamenilor
care o exercită, ci instituţiilor politice, care o organizează şi îi delimitează domeniul de
competenţă.
Puterea politică este „capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi
îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societăţii
în vederea asigurării obiectivelor propuse”403. Într-un sistem democratic, opoziţia este

400
Citat după: Dahl. R. Despre democraţie. – Iaşi, Institutul European, 2003, p.125
401
Lijphart A. Democraţia în societăţile plurale. – Iaşi: Pan Europe, 2002, p.124.
402
Brovco E. Noţiunea puterii politice. // Revista de filosofie şi drept, 1999, Nr.2-3, p.79.
403
Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. – Chişinău: USM, 2000, p.119.

234
considerată un fenomen benefic şi necesar întrucât permite confruntarea de idei, „dezbateri”
în vederea găsirii soluţiilor celor mai bune pentru problemele cu care se confruntă societatea.
Lansarea transformărilor social-politice de amploare a favorizat ritmul de constituire
accelerat al opoziţiei, care a reuşit în aceste ţări să se impună într-un mod pregnant pe arena
politică, consfinţind astfel, afirmarea elementelor democratice în cadrul noilor realităţi
politice. Obţinând legitimitate, opoziţia şi-a asumat misiunea de exprimare as mesajului critic-
contestatar, de formulare adecvată a dispoziţiilor generate de căutarea alternativelor, cum şi
este firesc pentru un spaţiu public în devenire în care, drept condiţie a normalităţii, apare
„interpretarea diferită şi uneori diametral opusă a aceluiaşi fenomen”, iar conflictul se
configurează drept mod pertinent de existenţă a forţelor antrenate în competiţia politică.
În societăţile post-totalitare puterea vine la conducere cu intenţii democratice gata de a
rezolva anumite sarcini ale perioadei de tranziţie, dar fără a se debarasa de însemnele
rudimentare ale societăţii predecesoare. Obţinând majoritatea în urma scrutinului, puterea ad-
hoc neutralizează din viaţa politică restul voturilor (ale opoziţiei) până la următoarele alegeri,
încercând în acelaşi timp, să erodeze cât mai mult baza ei electorală, influenţa forţelor politice
în anumite segmente ale electoratului. În mod normal atât puterea cât şi opoziţia se pot
manifesta doar în condiţiile unei stabilităţi politice şi sociale, atunci când interesele diferitor
grupuri vor coincide. Aceste interese „pot fi contradictorii, ba chiar aflate în confruntare, dar
echilibrul şi, prin urmare, stabilitatea între grupuri sociale devine posibilă în cazul prevalenţei
coincidenţei de interese”404. Însă în societăţile aflate în tranziţie puterea şi opoziţia se
manifestă mai des în situaţiile de instabilitate şi incertitudine socială şi politică.
Lupta pentru interese în societăţile tranzitorii, spre deosebire de democraţiile avansate,
capătă deseori forme schimonosite, atât pentru imaginea puterii, cât şi pentru cea a opoziţiei.
Puterea în scopul autoconservării, supravieţuirii în totalitatea institutelor ei, sau jertfind o
parte din ele în situaţie de criză, încearcă prin câmpul mediatic să manipuleze dispoziţiile unor
grupuri de interese pentru a le radicaliza până la confruntare. Hiperbolizând poziţiile radicale
ale anumitor grupări, mai ales ale opoziţiei, puterea la momentul potrivit îşi avântă toate
resursele administrative pentru distrugerea opoziţiei405. Puterea având posibilitatea de a
influenţa starea de spirit generală din societate utilizând pârghiile de stat poate minimaliza
manifestarea opoziţiei, de exemplu prin centralizarea puterii de stat sau controlul mass-media.
Funcţionalitatea opoziţiei politice în societate este determinată de faptul că societatea
reprezintă un sistem dificil, dinamic, flexibil; de complexitatea procesului de cunoaştere
umană; de multitudinea varietăţilor de interpretare şi cercetare ştiinţifică, a variantelor de
dezvoltare social-politică.
Trecerea de la un regim politic totalitar la un regim politic democratic era însoţită în
Republica Moldova de transformări radicale în toate domeniile vieţii sociale, care la rândul
lor influenţează direct asupra mentalităţii cetăţenilor, culturii lor politice. Aceasta din urmă
denotă reflectarea vieţii politice în gândirea cetăţenilor, a sistemului lor de valori ce le
ghidează comportamentul politic, implicit capacităţile lor de apreciere şi nivelul de
conştientizare a fenomenelor şi evenimentelor politice din ţară.
Relaţia puterii şi opoziţiei în Republica Moldova a parcurs câteva etape de evoluţie
determinate de particularităţile de dezvoltare a societăţii şi formare a pluripartidismului, cât şi
de evoluţia şi maturizarea actorilor politici – puterii şi opoziţiei.
Prima etapă (1989-1994) – geneză pluripartidismului în Republica Moldova.
Această perioadă este caracterizată de apariţia şi manifestarea primelor formaţiuni politice
pe arena politică din Republica Moldova; formarea sistemului pluripartirtidist la finele anilor
’80 ai secolului XX. Majoritatea partidelor politice şi formaţiunilor social-politice nou-

404
Fruntaşu P. Stabilitatea sistemelor politice în condiţiile democratizării, Analele ştiinţifice ale USM. Seria
„Ştiinţe socioumanistice”, v.III – Chişinău, USM, 2001, p.89.
405
King Ch. Moldova post-sovietică: un ţinut de hotar în tranziţie. – Iaşi, Pan Europe, 1997, p.48

235
născute au fost în căutarea identităţii politico-ideologice proprii. Totodată, ele sunt
caracterizate de intoleranţă, inaplicabilitate, deseori de manifestare a duşmăniei faţă de
puterea existentă – Partidul Comunist. Alegerile parlamentare din 1990 au scos la iveală, au
demascat această particularitate în formarea opoziţiei politice, în relaţiile ei cu structurile de
guvernământ.
Odată cu interzicerea Partidului Comunist, formaţiunile politice opoziţioniste şi-au pierdut
„stimulatorul” principal. Frontul popular, care a învins în alegerile parlamentare din 1990, a
comis un şir de erori politice grave referitoare la sfera de construcţie a statului, a pierdut în
susţinerea socială a populaţiei, nu a putut să-şi consolideze poziţiile în rolul de partid de
guvernământ. Formaţiunile social-politice apărute în Moldova independentă erau în majoritate
slabe, cu influenţă foarte redusă, dar care se străduiau să se impună, recurgând la posibilităţile
mass-media, în primul rând – la televiziune.
Etapa a doua (1994-2001) – puterea şi opoziţia în condiţiile sistemului politic democratic
de tip extremal-pluralist.
Alegerile competitive democratice în baza pluripartidismului politic (1994) au determinat
specificul următoarei etape de formare a opoziţiei în Republica Moldova. În baza alegerilor
parlamentare fost stabilită ponderea politică a diferitelor formaţiuni social-politice din ţară,
evidenţiindu-se trei tendinţe principale ale dezvoltării social-politice a Moldovei
independente: a) alipirea la România; b) reunirea într-o formă sau alta, cu Uniunea Sovietică
restabilită; c) consolidarea statalităţii democratice moldoveneşti. Toate aceste au favorizat
constituirea în ţară a unui sistem politic extremal-pluralist, conform tipologizării lui G.Sartori.
Trăsătura caracteristică a sistemului în cauză o constituie prezenţa unor partide puternice
ale opoziţiei permanente, în primul rând a partidelor antisistem orientate împotriva sistemului
politic existente. Orientarea antisistem a partidului se manifestă nu numai prin devotamentul
scopurilor, care pun la îndoială orânduirea socială existentă, dar şi prin comportamentul
politic pe care-l manifestă. Cu toate acestea, orientarea antisistem nu înseamnă că partidul
politic se conduce de metodele caracteristice teroarei politice. Este vorba de faptul că
formaţiunea în cauză este dispusă să recurgă la utilizarea mijloacelor şi metodelor coercitive,
de luptă politică care sunt incompatibile cu democraţia parlamentară şi care sunt direcţionate
spre destabilizarea organelor de guvernământ (mitinguri, greve, etc).
O altă particularitate a sistemului politic de tip constă în prezenţa unei opoziţii politice
bilaterale (orientarea de stânga sau dreapta) şi dualistă (constructivă sau destructivă).
Din teorie se ştie că două partide politice moderate pot să-şi unească forţele (depăşind
anumite divergenţe ideologice) în scopul creării unei opoziţii politice serioase. Un atare gen
de opoziţie poartă un caracter constructiv şi este predispus spre un dialog politic.
Partidul radical de dreapta, însă, niciodată nu-şi va uni forţele cu partidul radical de stânga
din cauza unor divergenţe ideologice principiale Cu toate acestea, practica activităţii
parlamentare a partidelor din Moldova demonstrează că în lupta împotriva unui anumit
concurent politic aşa ceva poate avea loc. Exemplul „coaliţiei oribile” din parlamentul-94 se
completează cu altele privind cooperarea partidelor de stânga şi de dreapta în parlamentul-98.
Pe de altă parte, aceasta poate fi considerată drept etapa incipientă de depăşire a suspiciunilor,
neîncrederii şi a corectitudinii ideologice vis-a-vis de vecinii parlamentari, insa nu numai
aceasta; există situaţii când interesele tactice pot sa prevaleze asupra celor ideologice la o
anumita etapa).
Activitatea politică comună în parlament dă posibilitatea diferitelor partide politice, în
persoana fracţiunii parlamentare, să se conducă nu numai şi nu atât de motive ideologice, cât
de interesele politice. Se creează, de asemenea, elementele de bază reale pentru colaborarea
dintre diferite partide politice în parlament.
Cu toate acestea, relevăm că în condiţiile perioadei de tranziţie şi ale funcţionării
sistemului de partid extremal-pluralist configuraţia politică a puterii şi a opoziţiei

236
parlamentare suportă modificări considerabile. În mare parte, principalele formaţiuni politice
sunt încă slabe, de aceea crearea blocurilor electorale şi dezmembrarea lor în perioada
postelectorală constituie un element esenţial de dezvoltare partidistă a ţării, de funcţionare a
opoziţiei. Partidele de guvernământ în Moldova de astăzi nu numai că pierd alegerile (acest
fenomen este specific pentru toate ţările democratice), dar şi deseori rămân în afara
parlamentului, fac parte din opoziţia extraparlamentară (Partidul Democrat Agrar din
Moldova, Blocul «Sotsialisticeskoe Edinstvo» (Unitatea socialistă)» (1998), Partidul
Democratic din Moldova, Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova, Partidul Forţelor din
Moldova (2001), Partidul Popular Creştin Democrat din Moldova (2009).
Etapa a treia (din 2001-2009) - puterea şi opoziţia în condiţiile sistemului politic
democratic cu un partid dominant.
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova pe parcursul a patru cicluri (1998, 2001,
2005, 2009) a câştigat alegerile. Cu toate acestea, el a reuşit să fie şi în rol de opoziţie politică
(1998 - 40 mandate, 2009 – 48 (iulie) mandate), şi în rol de partid de guvernământ (2001 – 71
mandate, 2005 – 56 de mandate, 2009 – 60 (aprilie) mandate).
Venind la putere în 2001, partidul vizat a încercat să-şi ia revanşa socială, minimalizând
ponderea şi influenţa politică a opoziţiei. Deţinerea majorităţii covârşitoare de mandate în
parlament (71 din 101) a făcut posibilă luarea de decizii fără a ţine seama de opoziţie. Aceasta
şi dar si poziţiile ideologice si conceptuale, intoleranţa, neîncrederea faţă de alte păreri a
liderilor PCRM a condus la înrăutăţirea relaţiilor dintre putere şi opoziţie, la crizele politice
din 2002-2003, la manifestaţiile de masă şi la acţiuni extraparlamentare ale opoziţiei.
Sub influenţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, îngrijorate de situaţia din
Moldova, a fost organizată „masa rotundă” a partidelor politice din Moldova, care a stimulat
desfăşurarea dialogului politic dintre partidele opoziţionale de dreapta şi stânga, găsirea unor
puncte de tangenţă dintre acestea. La schimbarea imaginii comuniştilor în structurile europene
un rol considerabil l-a avut preşedinţia Moldovei în Comitetul de Miniştri al Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, reorientarea în politica externă a partidului de
guvernământ - de la Rusia spre Uniunea Europeană.
Rezultatele alegerilor parlamentare (2005) au demonstrat că partidul de guvernământ
trebuie să ţină cont mai mult de poziţiile opoziţie. În aceste alegeri, spre deosebire de 2001,
comuniştii, ca partid al puterii au putut să formeze guvernul cu 56 mandate, pentru alegerea
preşedintelui ei au avut nevoie de susţinerea opoziţiei. Liderul comuniştilor, V.Voronin, a fost
reales Preşedinte al Republicii Moldova, obţinând voturile opoziţiei (democraţilor, social-
liberalilor, creştin-democraţilor). La aceasta a contribuit atât susţinerea şi lobbismul din
Occident, cât şi orientarea proeuropeană a comuniştilor, care s-au apropiat de năzuinţele
prooccidentale ale opoziţiei parlamentare.
Din 2009 în căutarea noii configuraţii, „re-charging”, „reîncărcarea” echilibrului si
relaţiilor între puterea şi opoziţia, care si-au schimbat poziţiile.
Deoarece Parlamentul ales la 5 aprilie 2009 a fost dizolvat, pe motiv că nu a reuşit
alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, la 29 iulie 2009 în Republica Moldova au avut loc
alegeri parlamentare (anticipate), în cadrul cărora a fost aleasă noua componenţă a
Parlamentului. La scrutin au participat 10 concurenţi electorali (la finele campaniei au rămas
8 concurenţi). Rata de participare a constituit 58.77%, iar mandatele de deputat au fost
distribuite în felul următor: PCRM — 48 mandate, PLDM — 18, PL — 15, PDM — 13 şi
AMN — 7. În alegerile din 5 aprilie 2009 a concurat oferta Partidului Comuniştilor din
Republica Moldova (PCRM) – stabilitatea, cu oferta partidelor liberale – schimbarea. Ca
urmare a evenimentelor din aprilie 2009, în Republica Moldova s-a instaurat o realitate nouă
marcată de instabilitate şi incertitudine.
În pofida înţelegerii divergenţelor dintre puterea şi opoziţia din Moldova, structurile
europene continuă să le îndemne la dialog şi conciliere, indicând asupra pericolului adâncirii

237
crizei economice şi promiţând un eventual ajutor pentru depăşirea ei. Însă nu este suficient
recomandările structurilor europene în vederea iniţierii negocierilor, este evident că
necesitatea acestui dialog trebuie să fie conştientizat de actorii politici antrenanţi în aceste
confruntări, pe de o parte putere, pe de alta opoziţia. Au fost făcute încercări în vederea
stabilirii unor contacte pentru iniţierea dialogului, dar încăpăţinarea liderilor politici reduce
dramatic posibilitatea unui dialog dintre putere şi opoziţia în vederea depăşirii crizei politice.
Forţele politice din Republica Moldova traversează unul dintre cele mai incerte perioade
cu impact imprevizibil pe multiple planuri. Oricare va fi evoluţia situaţiei, după evenimentele
din aprilie 2009 situaţia din Republica Moldova va fi încă mult timp instabilă. Stabilitatea
politică poate fi restabilită doar în cazul stabilirii priorităţilor puse în faţa puterii pentru a
scoate ţara din criză politică, economică şi socială. În cazul în care forţele politice vor putea
integra societatea moldovenească se va restabili ordinea socială, politică, va apărea
posibilitatea unui eventual progres în vederea atingerii scopului final propus – integrarea
europeană.
Desigur, în cazul în care puterea politică este reprezentată şi deţinută de către diferite forţe
(partide, mişcări, asociaţii politice) cu interese specifice, statul trebuie să fie un factor de
echilibru, un nucleu consolidator în vederea armonizării aspiraţiilor diferitor comunităţi
sociale.

Concluzii

În condiţiile realităţii actuale din Republica Moldova, care este afectată de criza
economică mondială şi de criza politică internă, un dialog constructiv între putere şi opoziţie
se poate realiza doar cu participarea unor intermediari - experţi externi, cu o autoritate, care va
lua parte adevărului. În situaţia creată predominant este revanşismul si interesele de partid
care prevalează asupra intereselor statale şi sociale. Actuala guvernare a venit la putere cu
promisiunile unor schimbări radicale, dar politică lor de facto este concentrată asupra răfuielii
cu fosta guvernare. Pentru a câştiga susţinere din partea electoratului, ei trebuie sa-şi
direcţioneze acţiunile în vederea realizării unor reforme care vor contribui la dezvoltarea
Republicii Moldova. La rândul sau opoziţia a propus un proiect de alternativă „Proiectul
moldovenesc” care este prototipul unui guvern al opoziţiei. În situaţia unei incertitudine
politice este greu de prognozat care va fi atitudinea alegătorul, cetăţeanului de rând faţă de
actorii politici. Şi totuşi, este necesar un dialog al compromisului între putere şi opoziţie
pentru ca Republica Moldova să păşească sigur în viitor.

Bibiliografie:

1. Brovco E. Noţiunea puterii politice. // Revista de filosofie şi drept, 1999, Nr.2-3.

2. Constituţia Republicii Moldova. Cu modificările şi completările conforma situaţiei din 12
iulie 2001. – Chişinău, Moldpres, 2002.
3. Dahl. R. Despre democraţie. – Iaşi, Institutul European, 2003.
4. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. – Chişinău: USM, 2000.
5. Fruntaşu P. Stabilitatea sistemelor politice în condiţiile democratizării, Analele ştiinţifice
ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, v.III – Chişinău, USM, 2001.
6. King Ch. Moldova post-sovietică: un ţinut de hotar în tranziţie. – Iaşi, Pan Europe, 1997.
7. Lijphart A. Democraţia în societăţile plurale. – Iaşi: Pan Europe, 2002, p.124
8. Puterea şi opoziţia în contextul managementului politic. – Iaşi, Pan-Europe, 2005

238
 CONSIDERAŢII PRIVIND VIITORUL POPULAŢIEI ROMÂNIEI
CONSIDERATIONS ON THE FUTURE OF ROMÂNIA'S POPULATION

Maria Mirela MOCANU

Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga

Abstract:
The Românian people derive much of their ethnic and cultural character from Roman
influence, but this ancient identity has been reshaped continuously by România’s position
astride major continental migration routes. Românians regard themselves as the descendants
of the ancient Romans who conquered southern Transylvania under the emperor Trajan in ad
105 and of the Dacians who lived in the mountains north of the Danubian Plain and in the
Transylvanian Basin. By the time of the Roman withdrawal under the emperor Aurelian in
271, the Roman settlers and the Dacians had intermarried, resulting in a new nation. Both the
Latin roots of the Românian language and the Eastern Orthodox faith to which most
Românians adhere emerged from the mixture of these two cultures
The population density of the country as a whole has doubled since 1900, though it is
still lower than most central European states. The overall density figures, however, conceal
considerable regional variation. Population densities are naturally highest in the towns, with
the plains (up to elevations of some 700 feet [200 metres]) having the next highest density,
especially in areas with intensive agriculture or a traditionally high birth rate (e.g., northern
Moldavia and the “contact” zone with the Subcarpathians); areas at elevations of 700 to
2,000 feet (200 to 600 metres), rich in mineral resources, orchards, vineyards, and pastures,
support the lowest densities.
Keywords: peoples, România, demography, generation

Oricum am privi şi analiza viitorul populaţiei României, o diminuare a gradului de

deteriorare care se profilează pentru deceniile următoare şi, teoretic, o stopare a declinului,
doar pe termen foarte lung însă, nu se pot imagina fără redresarea de substanţă a fertilităţii,
adică a numărului mediu de copii pe care îi naşte o femeie pe întregul parcurs al vieţii fertile
(până la 50 de ani). Pentru că, din reculul fertilităţii a provenit în mod fundamental
deteriorarea de până acum a demograficului şi cea care va continua în deceniile următoare
prin dinamica internă a relaţiilor dintre starea şi mişcarea populaţiei. Ar fi însă o mare eroare a
crede că o potenţială creştere a numărului de născuţi ar putea schimba rapid şi consistent
peisajul demografic al României şi perspectivele acestuia. Există, din păcate, astfel de opinii
şi în rândul clasei politice şi în rândul opiniei publice. În cel din urmă caz lucrurile pot fi
înţelese, dar nu şi în celălalt, acolo unde se iau deciziile ce privesc viitorul ţării
Dorim o redresare a situaţiei demografice a ţării. După aproape două decenii de
deteriorare şi efecte negative viitoare inevitabile, "redresare" nu poate însemna altceva decât o
diminuare a dimensiunii declinului populaţiei şi a degradării structurii pe vârste (a ritmului de
îmbătrânire demografică, îndeosebi). Realizarea unei redresări de substanţă ar însemna şi
crearea premizelor pentru o stopare a declinului demografic, numai pe termen foarte lung, şi -
de ce nu - asigurarea unei stabilităţi a populaţiei, la un număr care ar putea fi şi mai mic decât
cel actual.

239
 Două maniere de a aborda, ca viziune şi metodă, redresarea situaţiei demografice, în
intenţia de a releva nevoia unei viziuni coerente a întregii construcţii demografice cu toate
interconexiunile şi impresionanta ei unitate. Nu va fi uşor, pentru că în prima abordare nu
putem dispune de un element pe care îl avem numai în cea de-a doua.
Este bine cunoscut faptul că dinamica unei populaţii este determinată de creşterea naturală
şi de soldul migraţiei externe.406
Din 1992, scăderii prin migraţie i s-a adăugat scăderea naturală, provenită din
recrudescenţa mortalităţii generale şi, mai ales, reculul masiv al natalităţii. Pentru a diminua
mărimea declinului demografic ori pentru asigurarea unui echilibru între cele două
componente ar trebui să reducem numărul de decese şi să avem o creştere a numărului de
născuţi.
O migraţie externă pozitivă (mai mulţi imigranţi decât emigranţi) ar mări efectele pozitive
ale creşterii natalităţii şi diminuării mortalităţii. Ne aflăm însă într-o arie extrem de complexă,
cu o mare doză de necunoscut, şi nu vom lua în considerare migraţia externă.
Într-o primă tentativă, ne propunem să asigurăm o creştere a numărului de născuţi astfel
ca să ajungem la un echilibru, fie el şi relativ, născuţi-decedaţi. Pentru a putea evalua dimen-
siunea redresării natalităţii este indispensabilă o viziune asupra potenţialei evoluţii viitoare a
mortalităţii407.
În cazul mortalităţii, toate scenariile au la bază o singură ipoteză, foarte optimistă,
admiţând o reducere considerabilă a mortalităţii pe vârste şi o creştere similară a duratei medii
a vieţii. Aceasta nu înseamnă însă şi o reducere automată a numărului de decese408.
Problema creşterii numărului de născuţi şi a efectelor acesteia asupra echilibrului
dinamicii populaţiei (creşterea naturală). Dacă s-ar dori echilibrarea celor două componente,
ar trebui - teoretic - să diminuăm numărul de decese si să majorăm numărul de născuţi.
Câteva remarci critice asupra acestei modalităţi simpliste de a trata problema creşterii
numărului de născuţi ni se par indispensabile. Este puţin probabil ca în doar câţiva ani să
dispunem de resursele economice care ar putea duce la o creştere rapidă şi însemnată a
natalităţii. În plus, nu există nici o certitudine că tinerele cupluri vor fi atât de sensibile la
măsuri stimulative. Comportamentul demografic al tinerilor se află astăzi într-o schimbare
profundă, atitudinile faţă de căsătorie, viaţă sexuală, familie şi copii purtând din ce în ce mai
mult amprenta societăţii capitaliste409.
Cea de-a doua abordare a redresării natalităţii este cea a proiectărilor demografice
detaliate, abordare care se fundamentează pe luarea în considerare a unităţii şi coerenţei
construcţiei demografice. Ceea ce ne interesează în mod primordial prin această viziune este
luarea în considerare a fertilităţii populaţiei, natalitatea fiind o variabilă rezultată din
interdependenţele dintre fertilitate, populaţia feminină de vârstă fertilă şi ansamblul
populaţiei. Reînnoirea unei populaţii are la bază un principiu foarte simplu: o femeie, adică un

406
Scăderea populaţiei României s-a produs în anii 1990-1991 numai prin migraţie externă negativă, creşterea
naturală menţinându-se la valori pozitive dar inferioare migraţiei.
407
La nivelul unei populaţii, numărul de decese depinde de două variabile: intensitatea mortalităţii pe vârste şi
structura pe vârste a populaţiei respective. Mortalitatea este mult mai ridicată la vârstele avansate şi o creştere a
ponderii populaţiei de la aceste vârste duce automat la un număr mai mare de decese şi la o rată a mortalităţii
generale mai ridicată, fără ca durata medie a vieţii să se diminueze (dimpotrivă, chiar).
408
Odată cu epuizarea masivă a acestor generaţii, vor intra la vârstele avansate generaţii mult mai mici, cele din
anii 1956-1966, şi numărul de decese va fi în scădere. Dar nu pentru mulţi ani, pentru că, după anul 2025, la
vârstele de 60 ani şi peste vor ajunge generaţiile numeroase născute după 1966, în anii politicii pronataliste
forţate a vechiului regim, şi numărul de decese, ca şi rata mortalităţii generale, vor cunoaşte o escaladare rapidă
409
Acest comportament nu poate fi desprins de schimbările care au intervenit în viaţa profesională într-o
economie de piaţă, de abundenţa bunurilor materiale, de explozia facilităţilor de petrecere a timpului liber, de
mutaţiile survenite în ierarhia preferinţelor, unde copilul ocupă un alt loc, intrând într-o veritabilă competiţie cu
tot ce a creat şi creează societatea de consum. Iar în acest context general, individualismul şi egoismul capătă
alte dimensiuni.

240
cuplu, trebuie să aducă pe lume, în medie, doi copii pentru a se asigura simpla înlocuire a
generaţiilor şi a asigura stabilitatea numărului populaţiei.
Înlocuirea generaţiilor

Mecanismul evoluţiei în timp a unei populaţii se află în raportul dintre generaţii, pe care îl
măsurăm comparând numărul de femei şi numărul de născuţi pe care aceste femei îi aduc pe
lume, şi, în acest caz, vorbim de reproducerea populaţiei. Acest proces se realizează în timp,
în interiorul generaţiilor410.
Când vorbim de înlocuirea generaţiilor, ne referim la capacitatea de procreare şi nu la
număr de vieţi în sine, cu alte cuvinte înlocuirea generaţiilor nu implică decesul părinţilor, ci
se referă doar la încetarea procreării din partea acestora.
Adevărata înlocuire are deci loc atunci când copiii ajung la vârstele pe care le-au avut
mamele când i-au adus pe lume, valoarea medie a acesteia fiind undeva între 25 şi 30 de ani.
Până la această vârstă, mortalitatea este scăzută şi numărul de copii care decedează este în jur
de 5 (din 100). Aşadar, pentru simpla înlocuire în timp a populaţiei, o femeie va trebui să
nască 2,1 copii. Aceasta este viziunea longitudinală la nivelul generaţiilor a fertilităţii, acolo
unde, la sfârşitul perioadei fertile a vieţii (50 de ani), putem vedea raportul real dintre numărul
de femei dintr-o generaţie şi numărul de copii aduşi pe lume de aceste femei, ceea ce numim
descendenţa finală.411
Abordarea longitudinală a fertilităţii feminine are mari virtuţi şi este singura care ne arată
măsura reală a înlocuirii generaţiilor în timp. Vom observa însă că, ceea ce o generaţie
"produce" pe parcursul vieţii fertile, nu este altceva decât suma născuţilor aduşi pe lume de
această generaţie în 35 de ani calendaristici. Dacă fertilitatea finală a generaţiilor cunoaşte
mari schimbări, acestea nu pot proveni decât din creşteri ori scăderi anuale, în amonte, ale
numărului de născuţi. Ajungem astfel la ceea ce se întâmplă la nivelul anilor calendaristici (în
plan transversal).
Numărul anual de născuţi este un agregat compus din născuţi de rang diferit şi provenind
de la femei de vârstă diferită. Pentru fiecare an calendaristic statisticile oficiale ne oferă
distribuţia născuţilor vii după vârsta mamei şi avem astfel posibilitatea de a calcula rate de
fertilitate pe vârste412, un fin instrument de analiză a născuţilor pe ani calendaristici (şi în
sânul generaţiilor). În plus, sumei ratelor de fertilitate pe vârste dintr-un an calendaristic (rata
fertilităţii totale) i se poate atribui o semnificaţie de excepţie: numărul mediu de copii pe care
i-ar naşte o femeie în toată perioada fertilă, dacă la toate vârstele s-ar menţine fertilitatea din
anul respectiv.
Un număr mai mare de doi copii va duce la creşterea populaţiei, după cum un număr mai
mic de doi copii are drept consecinţă scăderea numărului populaţiei în timp. Ne plasăm deci
într-o viziune longitudinală. Ipotezele care se iau se referă la rata fertilităţii totale şi la
speranţa de viaţă la naştere (durata medie a vieţii), iar indicatorii operaţionali, deduşi din cele
două măsuri agregate, sunt ratele de fertilitate pe vârste şi ratele de mortalitate pe sexe şi
vârste413.

410
Pentru simpla înlocuire, 100 de femei (de fapt, 100 de cupluri = 200 de părinţi) trebuie să aducă pe lume 200
de copii. Ar fi doar înlocuire ca număr, dar nu şi ca sex al copiilor. La naştere, la 100 de fete revin 105 băieţi,
ceea ce înseamnă că, pentru a avea 100 de fete, 100 de femei vor trebui să nască şi 105 băieţi, adică un total de
205 copii.
411
Se înţelege că determinarea fertilităţii generaţiilor implică date extrem de detaliate asupra numărului de
născuţi pe vârste şi a femeilor, pe lungi perioade de timp, pentru a putea urmări fiecare generaţie pe parcursul
celor 35 de ani ai vieţii fertile (15-49 ani). Nu multe populaţii europene dispun de astfel de informaţii statistice
detaliate.
412
născuţi vii la 1000 de femei de o anumită vârstă.
413
Rata fertilităţii totale (RFT) este un indicator transversal, îl obţinem ca sumă a ratelor de fertilitate pe vârste
dintr-un an calendaristic, dar are o semnificaţie longitudinală ipotetică: numărul mediu de copii pe care i-ar

241
 Pe lângă scădere, pot fi sesizate şi importante schimbări structurale ale fertilităţii, prin
creşterea ponderii fertilităţii realizate după vârsta de 25 de ani. Este o schimbare care indică o
creştere a vârstei medii a mamelor la naşterea copiilor şi o tendinţă de apropiere de vârsta
medie din ţările europene dezvoltate
În ce măsură şi la ce orizont o redresare a fertilităţii ar duce la diminuarea ritmului şi
gradului deteriorării situaţiei demografice a ţării? Din păcate, va trebui să ne fie mai rău
înainte de a ne fi mai bine.414
Ni s-ar putea imputa arbitrarul în alegerea acestor ipoteze. În contextul evoluţiilor
demografice la care am asistat după 1989 şi a caracteristicilor fertilităţii din ultimii ani, şi
luând în considerare incertitudinile viitorului, orice abordare prospectivă a fertilităţii este un
exerciţiu, nici o ipoteză neputând fi solid fundamentată.
În mod paradoxal, ipoteza conservării nivelului constant de după anul 1995 pare cea mai
probabilă, dacă ţinem cont de evoluţiile şi starea actuală a fenomenului în spaţiul european.
Abordarea noastră nu este însă una de tip tendenţial, ci de tip normativ. Dacă menţinerea
fertilităţii la valorile actuale duce, în mod cert, pe termen lung şi foarte lung, la un veritabil
dezastru demografic, la ce ar servi accentuarea detaliilor acestui dezastru? Nu cumva am fi
martori (şi actori) indiferenţi la viitor, refugiaţi în contemplare şi fatalism?
S-ar putea invoca imposibilitatea schimbării stării actuale, s-ar putea face paralele cu un
anumit trecut demografic al României, s-ar putea invoca starea demografică din ţări
dezvoltate. Există o anumită substanţă în astfel de aprecieri dar ea nu ar trebui să alimenteze
pasivitatea şi inacţiunea. Or, tocmai aici vedem noi rolul specialistului: în construirea şi
avansarea unor alternative care să motiveze şi să susţină un parcurs la capătul căruia derapajul
ar putea fi, dacă nu evitat, cel puţin diminuat în dimensiune şi implicaţii.
Cele două scenarii optimiste sunt produsul unei astfel de abordări, în care viitorul nu ne
poate fi indiferent, abandonat într-o filozofie a laissez-faire-ului, ci este unul construit. Cât de
realistă este o astfel de abordare va constitui obiectul consideraţiilor finale. Fără îndoială, alte
abordări, diferite de ale noastre, dar pornind dintr-o viziune similară, pot fi imaginate şi
concretizate în elemente care să fundamenteze acţiunea.
Cum ar arăta viitorul demografic al României dacă fertilitatea ar cunoaşte o redresare
potrivit ipotezelor, oricât de criticabile ar fi ele, la care ne-am oprit noi?
Consecinţele scăderii şi menţinerii fertilităţii (şi natalităţii) la valorile din ultimii ani şi
efectele accentuării procesului de îmbătrânire demografică nu au cum să fie eliminate,
rigiditatea şi inerţia mecanismelor demografice fiind etalate ferm pe întinderea următoarelor
2-3 decenii.
Prima variabilă, mortalitatea pe vârste, ar urma să scadă considerabil prin ipoteza
adoptată asupra evoluţiei speranţei de viaţă la naştere, ceea ce ar trebui să ducă la o diminuare
a numărului total de decese.
Intervine însă, cu efecte opuse, cea de-a doua variabilă. În proporţie de 80 la sută
decesele dintr-un an calendaristic provin astăzi în ţara noastră de la populaţia de 60 de ani şi
peste415, pondere care era de numai 50 la sută la mijlocul anilor 1950, de 66 la sută la

aduce pe lume o femeie dintr-o generaţie care ar avea pe parcursul vieţii fertile (15-49 ani) ratele de fertilitate din
anul respectiv. Rata fertilităţii totale era de 2,2 copii la o femeie în 1989 şi s-a stabilizat la 1,3 copii după 1995
(INS, 2006a; 2006c).
414
Pentru a motiva această afirmaţie vom examina rezultatele a două scenarii optimiste, fundamentate pe o
creştere a fertilităţii. În primul dintre acestea, fertilitatea ar cunoaşte în viitor un reviriment important, de la 1,3 la
1,8 copii la o femeie, valoare ce ar urma să fie atinsă în anul 2010, şi ar rămâne apoi la acest nivel (este scenariul
S2-Optimist). În cel de-al doilea scenariu optimist am asista la o redresare spectaculoasă a fertilităţii, etalată pe o
perioadă mai mare, trendul ascendent continuând şi după anul 2010, pentru a atinge în anul 2020 nivelul de
înlocuire a generaţiilor (2,1 copii la o femeie) şi conservarea, în continuare, a acestui nivel. Este scenariul S3-
Ideal. Ipotezele asupra mortalităţii (speranţei de viaţă la naştere) şi migraţiei sunt identice cucele din S1.
415
INS, 2006

242
începutul anilor 1970 şi de 71 la sută un deceniu mai târziu416. Trendul ascendent al acestei
ponderi provine din reducerea mortalităţii pe vârste, la cele tinere şi adulte în particular, ceea
ce a "împins" la vârste avansate efective din ce în ce mai mari, dar şi dintr-o mortalitate în
recul la aceste din urmă vârste, ceea ce a prelungit speranţa de viaţă a populaţiei vârstnice şi,
implicit, a mărit dimensiunea acestei populaţii. Atingem astfel şi o altă faţetă a schimbărilor
structurale menţionate, cea a accentuării procesului de îmbătrânire demografică prin vârful
piramidei, fenomen care nu s-a manifestat până acum în România dar inerent în perspectiva
obiectivei dinamici diferenţiale a mortalităţii pe vârste în viitor, după experienţa relativ
recentă (din ultimele 3-4 decenii) a ţărilor dezvoltate, odată cu declanşarea revoluţiei
cardiovascularului. Cu alte cuvinte, celelalte lucruri fiind egale, creşterea numărului şi
ponderii populaţiei vârstnice duce la o majorare automată atât a numărului de decese, cât şi a
ratei mortalităţii generale.
Orice prognoză arată că vom asista în deceniile următoare la o expansiune rapidă şi
masivă a populaţiei vârstnice. Populaţia de 60 de ani şi peste va fi identică în anul 2050,
pentru că va proveni în totalitate din generaţii aflate astăzi în viaţă417.
Această ascensiune are două surse: mărimea generaţiilor din care se compune această
populaţie şi mortalitatea în timp a acestor generaţii418. Pe de altă parte, mortalitatea în cele
două populaţii, atât până la atingerea vârstei de 60 de ani, cât şi după această vârstă, este
complet diferită, favorizând net generaţiile care vor compune în viitor populaţia vârstnică.
Pentru a conchide, rata mortalităţii generale ar urma să crească şi se va situa deasupra ratei
natalităţii până la mijlocul secolului şi în scenariile Optimist şi Ideal, construite în ipoteza
unei redresări consistente a fertilităţii.419
Dinamicii raportului dintre starea şi mişcarea populaţiei şi concretizarea efectelor pe care
le vor avea pe termen foarte lung marile variaţii ale natalităţii româneşti din ultimii 50 de ani
şi, deopotrivă, o solidă argumentare a unui autentic imperativ pe care trebuie să îl aibă o
politică demografică orientată spre stoparea declinului demografic sau aducerea lui la
dimensiuni care ar putea fi acceptate: viziunea pe termen lung şi foarte lung, chiar dacă până
la atingerea obiectivului vor exista şi inerente perioade de regres conjunctural.
Simplificând masiv lucrurile, cel puţin două concluzii rezultă cu evidentă claritate: (i) -
numai o redresare de substanţă a fertilităţii ar putea duce la obiectivul urmărit; (ii) - această
redresare ar avea efectele dorite numai după ce marile variaţii ale natalităţii din secolul trecut
şi menţinerea ei la valori scăzute în acest deceniu îşi vor epuiza efectele negative asupra
dimensiunii populaţiei de vârstă fertilă şi, implicit, asupra numărului de născuţi în prima
jumătate a acestui secol.
Evoluţia numărului populaţiei şi a celor două componente ale mişcării naturale care
determină dinamica populaţiei au fost dominantele acestui studiu, în secţiunile de până aici.
Ni s-a părut firesc să privilegiem în acest mod faţeta cea mai vizibilă a crizei demografice a
României şi a perspectivelor acesteia printr-o abordare de tip normativ. Există însă şi alte
componente ale construcţiei demografice, la fel de preocupante. Câteva dintre acestea sunt
abordate în continuare.

416
INS, 2001
417
generaţiile născute înainte de anul 1990.
418
Aveau peste 60 de ani în 2005 generaţiile născute înainte de 1945, incluzând deci şi cele reduse numeric din
anii celor două războaie mondiale. În anul 2050 populaţia de 60 de ani şi peste va fi compusă, predominant, din
generaţiile mari născute în anii politicii pronataliste a vechiului regim.
419
În fine, cu aceleaşi rate de mortalitate pe vârste, numărul deceselor va fi, în mod firesc, mai mare într-o
populaţie mai numeroasă, ceea ce explică de ce avem un număr total de decese mai mare. Acest număr mai mare
de decese nu înseamnă automat şi o mortalitate generală mai mare (ca număr de decese la 1000 de locuitori),
pentru că intervine cea de-a treia variabilă, menţionată deja, numărul populaţiei totale, mai mare în ambele
scenarii, ceea ce explică de ce unui număr mai mare de decese i se asociază o rată a mortalităţii generale,
scăderea dramatică a numărului populaţiei determină o ascensiune rapidă a mortalităţii generale.

243
 Dacă reculul populaţiei ar fi provenit numai din creşterea mortalităţii, natalitatea
conservându-şi un nivel relativ ridicat (de pildă, 12-13 la mie), problema declinului
demografic s-ar fi pus în alţi termeni, atât din perspectiva efectelor acestui declin, cât şi din
cea a diminuării ori stopării declinului.
O natalitate relativ ridicată ar fi asigurat o dimensiune convenabilă a generaţiilor şi
aproape întreaga strategie de reducere ori stopare a declinului s-ar fi orientat spre reducerea
mortalităţii.
Un declin demografic provenit fundamental din scăderea natalităţii este mult mai
periculos şi are consecinţe demografice şi economice incomparabil mai mari decât un declin
provenit numai din recrudescenţa mortalităţii.
Nu scăderea în sine a numărului populaţiei este răul cel mai mare al evoluţiilor
demografice de după 1989, ci deteriorarea structurii pe vârste. Ce ar însemna, din perspectivă
economică, menţinerea fertilităţii la nivelul actual? Nu există nici un dubiu şi datele sunt
elocvente: continuarea deformării structurii pe vârste şi atingerea unor raporturi de
dependenţă (economică, în substanţa ei) greu, dacă nu imposibil, de suportat pentru societate.
Raportul de dependenţă economică al adulţilor şi vârstnicilor nu va cunoaşte o diminuare
decât după anul 2035, când efectele redresării natalităţii se vor concretiza în instalarea
refacerii echilibrului structural al întregii populaţii.
România a fost şi este de aşteptat să rămână o ţară cu migraţie externă netă negativă.
Propensiunea spre emigrare este încă mare şi, probabil, va fi şi mai mare în contextul unor
posibile viitoare politici de imigrare mai permisive ale ţărilor occidentale dezvoltate din
UE420.
Nu credem însă că această formă de migraţie este cea mai periculoasă pentru România.
Atingem astfel complexa problemă a migraţiei temporare pentru muncă, euronavetiştii. Nu
avem, din păcate, o statistică demnă de încredere asupra numărului de români aflaţi la muncă
în străinătate. Nu este o întreprindere uşoară, lipsindu-ne un instrument statistic adecvat.
Nu putem privi numai faţeta şi implicaţiile demografice ale acestei migraţii. Dacă nu ar fi
intervenit această mişcare de amploare incredibilă, România s-ar fi confruntat, probabil, cu o
criză economică şi socială de proporţii greu de imaginat, care s-ar fi răsfrânt asupra întregii
stări a societăţii româneşti şi, îndrăznim a spune, chiar asupra calendarului aderării României
la UE.
Euronavetiştii au eliberat locuri de muncă, au dus rata şomajului la un nivel aproape
derizoriu pentru starea economică şi socială din România - doar 6-7 la sută421. Cele 4-5
miliarde de euro intrate anual în ţară de la cei plecaţi au fost sursă de venit (în multe cazuri,
unica sursă) pentru alte câteva milioane de români cărora le-au ameliorat standardul de viaţă,
au dus la explozia construcţiei de locuinţe şi a vânzărilor de echipamente şi bunuri destinate
dotării acestora, a numărului de autoturisme, au creat locuri de muncă, au stimulat consumul
(chiar dacă ridică preocupări în acoperirea deficitului de cont curent prin afectarea echilibrului
importuri-exporturi).
Există şi o altă dimensiune benefică a migratiei pentru muncă. Trăind în ţări cu grad
ridicat de civilizaţie, aceşti oameni văd şi învaţă, observă spiritul civic din jurul lor, respectul
legii, ordinea, curăţenia, atitudinea faţă de muncă, văd capitalismul autentic. Toate acestea

420
Studii bine fundamentate şi foarte pertinente în concluzii arată că economiile occidentale vor avea nevoie în
deceniile următoare de forţă de muncă străină şi mai importantă ca dimensiune, chiar cu menţinerea actualelor
ritmuri modeste de creştere economică (Mc Donald, Peter şi Kippen, 2001), prin atingerea vârstelor active
economic şi intrarea pe piaţa muncii a unor generaţii în scădere numerică, provenite din anii de după instalarea
reculului natalităţii în ţările occidentale, la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970. O creştere economică la
parametri mai ridicaţi decât cei actuali, îndeosebi în Germania şi Franţa, va impune şi un aflux mai important de
forţă de muncă străină.
421
pentru comparaţie - în anul 2005 rata şomajului a fost de 8-9% în cele trei ţări baltice, de 10% în Bulgaria,
16% în Slovacia şi 18% în Polonia (Eurostat, 2006a

244
reprezintă un câştig imens pentru ţară. Cunoştinţele pe care le aveam până de curând asupra
migraţiei pentru muncă erau fragmentare422.
Ea îmbracă mai multe faţete, negative în esenţa lor şi se constituie într-un fel de preţ
care trebuie plătit423. Plecând în străinătate, mulţi dintre ei îşi amână căsătoria şi, implicit,
aducerea pe lume a copiilor. În aproape toate ţările în care au plecat, natalitatea este scăzută şi
este foarte probabil ca acest tip de comportament al populaţiei să nu fie indiferent migrantului
român. Pericolul cel mai mare este altul. Există semne clare, puse în evidenţă de unele
cercetări efectuate în ţările de destinaţie a migranţilor şi de media românească, că o parte
dintre cei plecaţi nu doresc să se mai întoarcă acasă424 şi fac tot ce este posibil pentru a-şi
regulariza şederea şi obţinerea documentelor de şedere nelimitată (dacă nu şi pentru căsătorii
mixte). Este de aşteptat, în contextul deja menţionat al unor aşteptate politici de imigrare mai
flexibile în viitor în ţările occidentale, ca numărul celor care vor rămâne definitiv în aceste ţări
să cunoască o dinamică ascendentă.
Este o pierdere demografică dublă: cea directă, prin pierderea unei populaţii tinere, şi cea
indirectă, odată cu cei rămaşi ne vor lipsi şi copiii lor. Mai mult, sunt semne că unii dintre cei
plecaţi au primit deja drept de şedere şi îşi aduc lângă ei şi membrii familiei rămaşi în ţară,
ceea ce face ca, de fapt, pierderea demografică să aibă o dimensiune mult mai mare.
Oricum am privi lucrurile, problema migraţiei românilor rămâne una complexă, cu multe
necunoscute în ceea ce priveşte dezvoltările potenţiale - dependente atât de contextul
economic şi demografic european, cât şi de evoluţia economică şi socială a României425.
Potrivit studiului, migranţii pentru muncă din perioada 1996-2006 provin în proporţii
echilibrate din cele două medii. La nivel regional însă, Moldova este principalul bazin de
migranţi pentru muncă, ca rată a emigrării temporare după 2001. Nivelul general de dezvol-
tare economică, creşterea demografică mai importantă decât în celelalte regiuni şi faptul că
este singura regiune care şi-a menţinut o creştere naturală a populaţiei şi după 1989 pot
explica locul pe care îl deţine şi în migraţia pentru muncă.
Fluxurile migratorii interne între urban şi rural au cunoscut restructurări fundamentale în
anii tranziţiei economice şi sociale. Vom aminti faptul că, începând cu anul 1992, se
declanşează o diminuare a fluxului rural-urban şi o mişcare paralelă de ascensiune a fluxului
urban-rural, astfel că în anul 1997, pentru prima dată în istoria socială a României, numărul
migranţilor din urban în spre rural depăşeşte ca mărime migraţia din rural în urban (schimbări
de domiciliu), raportul menţinându-se şi în anii următori426.
Mecanismul acestei schimbări este binecunoscut, dar nu şi implicaţiile sale. De fapt,
migraţia urban-rural este, în cea mai mare parte, o migraţie de retur. Au revenit în rural o
parte din cei care în anii industrializării l-au părăsit, schimbând statutul de ţăran în cel de
muncitor urban. Revenirea forţată în rural, determinată de erodarea standardului de viaţă, de
şomaj şi de explozia costurilor aferente locuinţei, nu este decât o migraţie de subzistenţă,
costul vieţii fiind mai mic decât cel din urban. Un milion de persoane au plecat din urban în
422
"Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a Românilor: 1990-2006", cercetare efectuată în
anul 2006 de Fundaţia pentru o Societate Deschisă (FSD).
423
Iată câteva dintre acestea. Euronavetiştii sunt persoane tinere: aproape 40% din cei plecaţi pentru muncă în
perioada 1990-2006 au vârste cuprinse între 15 şi 30 de ani (la data cercetării), pondere care este şi mai mare -
aproape 50% - la cei plecaţi în anii de exod masiv 2002-2006. Proporţia celor necăsătoriţi este de 82% la cei de
15-24 ani şi de 23% la cei de 25-39 ani (Sandu, 2006).
424
a se vedea, de pildă, pentru cazul Italiei, Bonifazi, Conti şi Mamolo, 2006
425
Nu trebuie să omitem faptul că, după acelaşi studiu al FSD, 11% dintre românii de 18-59 ani ar dori să plece
în străinătate la lucru, ceea ce înseamnă aproape 1,5 milioane de persoane. Proporţia este îngrijorător de mare, iar
dacă o alăturăm celor aflaţi la muncă în străinătate avem în faţă un veritabil exod. Vom mai aminti că cei care
doresc să plece la muncă în străinătate reprezintă 17% din populaţia rurală adultă a Moldovei iar în rândul celor
care au lucrat deja în străinătate în perioada 1990-2006 (10% din persoanele investigate), propensiunea de
migrare este şi mai mare - 40% (Sandu, 2006).
426
Gheţău, 2005

245
rural în perioada 1993-2005427. Ce viitor li se deschidea acestor oameni într-un rural în agonie
după colapsul agriculturii socialiste şi dezordinea provocată de abuzurile restituirii
pământului, în care totul trebuia luat de la început? Cel al mizeriei. Şi atunci s-a născut ideea
fugii spre occident, în speranţa unui loc de muncă. Actualii migranţi pentru muncă din mediul
rural sunt în bună măsură cei care au deja experienţa migraţiei de la sat la oraş. Iar Moldova
rurală reprezintă o sursă particulară, pentru că este regiunea în care mişcările de retur din
urban sunt cele mai importante. Din acel un milion de persoane revenite în rural în anii 1993-
2005, un sfert s-a întors în ruralul Moldovei. De aceea Moldova este regiunea cea mai
importantă de origine a migranţilor pentru muncă şi cu cea mai mare propensiune spre
emigrare.

Bibliografie:

1. Abraham, Dorel, Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1991
2. Banton, Michael, Discriminarea, ediţie Cristina Chiva, Editura DU Style, Bucureşti,
1998
3. Dobrescu Paul, Bârgăoanu Alina, Corbu Nicoleta, Istoria comunicarii, Comunicare.ro,
2007
4. Goffman Erving, Viaţa cotidiană ca spectacol, traducere de Simona Drăgan şi Laura
Albulescu, prefaţă de Lazăr Vlăsceanu, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003
5. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, 2007.
6. Vladimir Trebici, Genocid şi demografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
7. Vladimir Trebici, Ion Ghinoiu, Demografie şi etnografie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1986.
8. Cătălin Zamfir, Septimiu Chelcea (coord.), Sociologie, Editura Economică-
Preuniversitaria, Bucureşti, 2001.
9. Sandu, Dumitru, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Polirom, Iaşi, 2003

427
INS, 2006a

246
 CONSIDERAŢII PRIVIND DEMOPOLITICA - PROBLEMA POPULAŢIEI
CONSIDERATIONS ON DEMOPOLITICS - POPULATION PROBLEM

Raluca DUMITRU
Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga

Abstract:
Demography is the scientific study of characteristics and dynamics pertaining to the
human population. The characteristics encompassed by this study include size, growth rate,
density, vital statistics, and distribution of a specified population. Demography requires the
study of specific information that may be gathered from a population census or vital statistic
records. People who study and record this information are referred to as demographers.
Demographers must know both how to scientifically obtain information and how to interpret
it relatively.
Statistical concepts essential to demography include birth and death rate, infant mortality
rate, fertility rate, and life expectancy. These concepts can be further broken down into more
specific data, such as the ratio of men to women and the life expectancy of each gender. A
census helps provide much of this information, in addition to vital statistic records. In some
studies, the demography of an area is expanded to include education, income, the structure of
the family unit, housing, race or ethnicity, and religion. The information gathered and studied
for a demographic overview of a population depends on the party utilizing the information.
Keywords: nation, people, demografy, migration, natality

Concepte de bază în demografie

Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă: demos – popor, populaţie şi
graphe – a desemna, a scrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea
populaţiei.
Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că aceasta este o ştiinţă ce
are ca obiect populaţiile umane, pe care le studiază sub principalele lor aspecte privind
numărul şi repartizarea geografică, structura după diferite caracteristici demografice şi
socioeconomice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările numărului şi
structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor (legităţilor) după care se produc fenomenele
demografice.
Prin eveniment demografic înţelegem unitatea statistică în demografie, reprezentând
„cazul” de naştere, deces, căsătorie, divorţ. Fenomenul demografic desemnează trăsăturile ce
se desprind din tratarea statistică a unei mase de evenimente demografice. Spre exemplu,
naşterea este un eveniment demografic, în timp ce natalitatea este fenomen demografic.
Similar, întâlnim deces/mortalitate, căsătorie/nupţialitate, divorţ/divorţialitate. Masa de
evenimente se comportă după legi statistice.
Populaţia reprezintă totalitatea locuitorilor care trăiesc pe un anumit teritoriu, delimitat
corespunzător (Terra, un continent, o ţară, o localitate). Prin subpopulaţie desemnăm o parte
din populaţie, constituită în raport cu o caracteristică în repartiţia acesteia: populaţia de vârstă
fertilă, populaţia şcolară, populaţia vârstnică etc.
Pentru a-şi atinge scopul, demografia foloseşte cu precădere metode cantitative/statistice,
modele şi metode matematice. Demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se
treptat de sub „tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă.

247
 Distingem două abordări ale demografiei: una îngustă (pe care o regăsim şi sub
următoarele denumiri: demografie pură; demografie formală; analiză demografică) şi una mai
largă (întâlnită şi sub terminologia: demografie socială; studiu al populaţiei). În sens îngust,
corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază, cu metode statistico-
matematice, populaţiile umane, concentrându-şi atenţia asupra fertilităţii, mortalităţii şi
migraţiei, iar în sens larg, corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază,
în plus, mobilitatea socială, structura socioeconomică a populaţiei şi factorii socioeconomici
care influenţează fenomenele demografice, precum şi raportul reciproc dintre populaţie şi
economie.
Literatura românească a ultimelor decenii a susţinut existenţa autonomă a demografiei şi a
statisticii, în acelaşi timp cu evidenţierea necesităţii existenţei strânselor legături de colaborare
dintre acestea428.
Demografia în România. Demografia şi statistica din România au o îndelungată şi bogată
tradiţie. Înregistrări ale populaţiei, sub formă de catastife şi conscripţii, se întâlnesc încă din
secolele XVI-XVIII. Primul recensământ modern al populaţiei îl aflăm în 1838. Statistica
stării civile se pare că a fost organizată cu cel puţin un secol înainte. De asemenea, în secolul
al XIX-lea, au existat şi preocupări pentru învăţământul demografic. Problemele populaţiei au
făcut obiectul unor importante studii. În acest sens, amintim numele unui veritabil precursor al
demografiei moderne româneşti, în persoana lui Dimitrie Cantemir. De referinţă este lucrarea
acestuia Descriptio Moldaviae (aprox. 1715), în care întâlnim informaţii de cel mai mare
interes cu privire la populaţie şi la diferitele aspecte ale acesteia.
Secolul al XIX-lea înregistrează un avânt al demografiei, fiind marcat de figurile lui Ion
Ionescu de la Brad şi Dionisie Pop Marţian, iniţiatorii recensământului din 1859-1860 şi
organizatorii primelor Oficii Naţionale de Statistică din Ţara Românească şi Moldova429.
Primii demografi în adevăratul sens al cuvântului au fost Leonida Colescu, Z. Arbure, I.
Crupenski, aceştia analizând competent unele aspecte şi fenomene precum structura
socioeconomică, nivelul de instruire, fertilitatea şi mortalitatea populaţiei.
În perioada interbelică, atât demografia, cât şi statistica cunosc o dezvoltare deosebită.
Recensământul populaţiei din 1930, prelucrat după cele mai avansate metode, situează ţara
noastră pe primele locuri din lume în acest domeniu430. În concepţia demografilor români din
anii ‘80431 populaţia este un sistem ale cărui stări sunt definite nu numai de parametrii
demografici (natalitate, mortalitate), ci şi de cei sociali, educaţionali, economici, sanitari.
Delimitarea clară a demografiei ca ştiinţă autonomă şi a relaţiilor multiple dintre demografie
şi celelalte ştiinţe constituie o premisă favorabilă dezvoltării în continuare, printr-o abordare
multidisciplinară, a studiilor privind populaţia.
Reamintim că, la Bucureşti, în 1974, a avut loc Conferita Mondială a Populaţiei.

Mişcarea migratorie a populaţiei

Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea naturală şi mişcarea

migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţi administrativ-teritoriale îşi modifică numărul
nu numai ca urmare a intrărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urma
imigrărilor şi emigrărilor. Întrucât fluxurile migratorii pot să afecteze grupe particulare de
428
Vl. Trebici, 1966; G. Retegan, 1966
429
Idei interesante cu privire la populaţie se găsesc în studiile lui P.S. Aurelian, Alexandru D. Xenopol, George
Bariţiu, atestând concepţia ştiinţifică a autorilor.
430
Studii valoroase publicate în această perioadă sunt legate de numele lui G. Banu, Petru Rîmneamţu, Dumitru
C. Georgescu, Anton Golopenţia. O contribuţie remarcabilă au adus matematicienii specialişti în demografie ca
N. Praporgescu şi M. Sanielevici, cărora le datorăm primele tabele de mortalitate, şi academicienii Octav
Onicescu şi Gheorghe Mihoc.
431
Vladimir Tredici ş.a.

248
persoane sub raportul caracteristicilor vârstă şi sex, migraţia modifică nu numai numărul
populaţiei, ci şi structura acesteia după sex şi vârstă şi, eventual, după alte caracteristici.
Deplasările locuitorilor se pot face în afara localităţii, între ţări, pot avea o durată mai mică
sau definitivă etc., ceea ce face necesară o clasificare detaliată a diferitelor tipuri de migraţie.
Fiind parte a mişcării totale a unei populaţii, migraţia interesează nu numai demografia, ci şi
sociologia, care studiază fenomenele de adaptare sau aculturaţie a persoanelor migrante,
influenţa migraţiei asupra structurii populaţiei, asupra instituţiilor sociale etc.
Principalele surse documentare folosite în studiul mişcării migratorii a populaţiei sunt:
statistica migraţiei, statistica stării civile, recensămintele populaţiei.
Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul deplasărilor populaţiei în
teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil, indiferent de durata absenţei din
localitatea de origine (plecare).
În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucrătorilor sezonieri, ale navetiştilor,
ale persoanelor dintr-o localitate în alta, inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a
domiciliului.
Migraţia populaţiei este forma principală a mobilităţii geografice (spaţiale) a populaţiei,
constând în schimbarea definitivă a domiciliului stabil, între două unităţi administrativ-
teritoriale bine definite. Se mai numeşte migraţie rezidenţială, întrucât persoana implicată
într-o asemenea mişcare îşi schimbă statutul rezidenţial. Prin urmare, în noţiunea de migraţie
a populaţiei nu intră excursiile, deplasările sezoniere, diferitele forme ale navetismului etc. De
aceea, este important să se definească corect unităţile geografice sau teritorial-administrative
şi tipurile de mişcări ale populaţiei. Pentru România, aceste unităţi sunt cele definite de
împărţirea administrativă a teritoriului din 1968: comuna (inclusiv comuna suburbană), oraşul
(inclusiv municipiul) judeţul şi ţara. Aceste schimbări sunt urmărite prin sistemele
informaţionale oficiale.
În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi: – migraţie internă: totalitatea
deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul
unei ţări, între unităţile teritorial-administrative.
– migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea
definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări. În raport cu localitatea de destinaţie
(sosire), respectiv de placare (origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare.
– imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de destinaţie (de obicei, în
cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc
persoane imigrante (I).
– emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de plecare (de obicei, în
cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc
persoane emigrante (E).
Pentru intrările şi ieşirile în cadrul migraţiei interne nu există un termen special. Se
folosesc noţiunile de intrări şi ieşiri. Migraţia brută (totală) desemnează totalitatea intrărilor
şi ieşirilor în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi emigrante.
Migraţia netă (sporul migratoriu) reprezintă diferenţa dintre numărul intrărilor şi cel al
ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor).
Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică luarea în discuţie a două
concepte: cele de imigraţie netă şi de emigraţie netă.
Imigraţia netă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul persoanelor sosite (imigrate)
îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate (emigrate). În cazul imigraţiei nete, după cum putem
observa, sporul migratoriu al populaţiei este pozitiv.
Prin emigraţie netă înţelegem acea formă a migraţiei în care numărul persoanelor plecate
(emigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor sosite (imigrate).

249
 Migraţia netă (sporul migratoriu) este cea de-a doua componentă a mişcării totale a unei
populaţii (a creşterii demografice).
Alături de sporul migratoriu, întâlnim sporul natural (considerat a fi prima componentă a
creşterii demografice). Acesta din urmă reflectă diferenţa dintre numărul născuţilor vii şi cel
al totalului deceselor, într-o populaţie, într-un an calendaristic.
Creşterea totală a populaţiei (sporul total al populaţiei) se compune din suma sporului
natural şi a celui migratoriu.
În fapt, orice act migratoriu este, în acelaşi timp, o imigraţie şi o emigraţie. Sociologia se
interesează de indivizi în ambele ipostaze simultan; de asemenea, atenţia ei se îndreaptă
precumpănitor asupra acelor mişcări teritoriale în care sunt antrenate mase mari de oameni, ce
se constituie în fluxuri de migraţie (fluxurile de migraţie indică mişcările spaţiale efectuate de
mase de persoane de la o arie geografică de plecare la una de sosire: fluxurile de migraţie
interjudeţene, de exemplu). În fine, interesul manifestat de sociolog pentru acest fenomen are
la bază faptul că, în cea mai mare parte a cazurilor, o mobilitate teritorială este însoţită de, sau
generează o mobilitate socială, adică schimbarea statutului social al persoanelor migrante.
Revenind la mişcarea migratorie a populaţiei, se cuvine să menţionăm că, alături de
aceasta, în contextul mai larg al mobilităţii spaţiale (geografice) a populaţiei, întâlnim şi
mişcarea flotantă, mişcarea pendulatorie şi mişcarea sezonieră. Acestea din urmă „se
regăsesc” în noţiunile de populaţie flotantă, populaţie pendulatorie (navetistă) şi populaţie
sezonieră. Astfel:
– populaţia migratorie: cea care-şi schimbă domiciliul şi locul de muncă;
– populaţia flotantă: are în vedere persoanele ce se deplasează pentru muncă, recreere sau
alte scopuri, fără a-şi schimba domiciliul de bază, pentru o perioadă mai mare de 48 de ore;
– populaţia pendulatorie (navetistă): se referă la persoanele care se deplasează zilnic,
săptămânal, lunar sau la intervale mai mari, pentru a lucra permanent sau sezonier în altă
localitate;
– populaţia sezonieră: acele persoane care se deplasează pentru muncă, periodic sau pe o
perioadă determinată, în localităţi balneoclimaterice sau de agrement, pentru tratament
medical sau recreere.

Modalităţi de analiză a migraţiei

Rata de migrare (rata brută de migrare) Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză
a fenomenului migratoriu, rata brută de migrare, este un indicator ce măsoară intensitatea
migraţiei totale, prin raportarea volumului migraţiei la numărul mediu al populaţiei. Această
rată măsoară intensitatea migraţiei la 1.000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o
populaţie. Rata de migrare se poate stabili şi pentru perioade mai reduse decât anul
calendaristic (lună, trimestru, semestru), permiţând analiza sezonalităţii migraţiei cu ajutorul
indicilor de sezonalitate.
Rata de imigrare Această rată măsoară intensitatea imigrării prin raportarea volumului
numărului de sosiri sau intrări (imigrărilor) la numărul mediu al populaţiei.
Rata de emigrare Asemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior discutată, cea
de emigrare măsoară intensitatea fenomenului emigrării, prin raportarea masei emigranţilor
(numărului de plecări sau ieşiri) la efectivul mediu al unei populaţii.
Rata migraţiei nete Aceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de
măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator care măsoară
intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporului migratoriu la efectivul mediu al unei
populaţii.

Migraţia selectivă

250
 Migraţia selectivă reprezintă procesul de autoselecţie a persoanelor migrante în raport cu
diferite caracteristici demo-socioeconomice, cum ar fi: sexul, vârsta, starea civilă (statutul
familial), nivelul de instruire, ocupaţia, factorii psihologici şi factorii politici (încurajarea
migraţiei sau dirijarea fluxurilor migratorii).
Analiza migraţiei după aceste caracteristici conduce la formularea unor „legi” ale
migraţiei şi, mai mult, stă la baza elaborării modelelor matematice ale migraţiei. Să analizăm
aceste caracteristici.
Sexul este o primă caracteristică selectivă; femeile predomină în migraţia pe distanţe mai
mici, în timp ce, în migraţia internaţională, predomină bărbaţii.
Vârsta este foarte importantă în migraţie: atât în migraţia internă, cât şi în cea
internaţională, predomină persoanele tinere; această constatare are caracterul unei adevărate
legităţi sociologice, în măsura în care şi statistica din ţara noastră confirmă acest lucru.
Starea civilă este, de asemenea, o caracteristică selectivă. Într-o perioadă mai îndepărtată,
predominau persoanele cu starea civilă „necăsătorită”; în ultimele decenii, însă, predomină
persoanele căsătorite.
Nivelul de instruire şi ocupaţia reprezintă caracteristici selective, deoarece, în cea mai
mare măsură, motivaţia migraţiei actuale este economică.
Un studiu în acest sens, privind Statele Unite ale Americii, arată că distanţa medie de
migraţie a unei persoane cu studii superioare este de 400 de mile, în timp ce aceea a unui
muncitor este de 80 (1 km=0,6 mile).

Cauze ale migraţiei

O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate prin ruptura dintre

numărul populaţiei şi resurse, având drept efect reducerea veniturilor şi imposibilitatea
satisfacerii consumului. Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, care
domină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin dezvoltate. O asemenea
creştere a caracterizat, în secolul al XIX-lea, Europa Occidentală, când scăderea mortalităţii a
compensat reducerea fecundităţii.
În anumite ţări, creşterea intensivă a animalelor a favorizat disponibilizarea forţei de
muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţa migraţiei.
În alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat dispersarea industriilor, ceea
ce reclamă forţă de muncă şi antrenează o parte a populaţiei în fluxul migratoriu. Transportul
maritim şi, într-o măsură mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale.
De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de motive istorice, religioase,
politice, care pot fi considerate drept cauze accidentale şi actuale.
Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determina imigrări şi emigrări
masive şi bruşte. Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri, forme de
relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de populaţie pot fi poli de atracţie
pentru compatrioţi, aşa cum, de exemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz
clasic, la fel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală.
Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migraţie ecologică. Aceasta presupune
deplasări de populaţie din zonele afectate de transformări ale mediului natural sau antropic
spre alte regiuni. Astfel, Mexico City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem de afectate de
poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare a populaţiei.

Consecinţe (efecte) ale migraţiilor

251
 S-au conturat trei direcţii de investigare: efectele migraţiei asupra populaţiei de origine,
asupra populaţiei de destinaţie şi asupra migranţilor înşişi432.
O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general de vârstă tânără, poate
provoca, în populaţia de origine, un deficit de forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor,
o scădere a natalităţii, o îmbătrânire demografică.
Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia poate, prin slăbirea presiunii
demografice, să amelioreze situaţia celor rămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor
rămaşi acasă bunuri materiale şi bani.
Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată în ambele sensuri. În
perioade de creştere economică, imigranţii contribuie la completarea necesarului forţei de
muncă; în schimb, în epoci de recesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind cei
mai expuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de resurse. Populaţia locală
poate reacţiona (uneori violent) la prezenţa imigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor
legislative referitoare la migraţie.
Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea migranţilor în comunităţile de
primire. În cazul migraţiei interne, accentul cade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la
viaţa urbană şi la munca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se acordă
contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult diferite, fapt ce ridică probleme
deosebite de integrare.
În ceea ce priveşte emigraţia (externă a) României, în perioada 1990-1996 au părăsit
definitiv ţara 262.898 persoane: 168.863 în Germania, 40.873 în Ungaria, 25.873 în S.U.A.,
11.197 în Franţa, 1.568 în Canada etc.

Rolul migraţiilor în popularea Globului

Marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi începutul sclavagismului au avut un rol

important în crearea multor popoare din Asia şi Europa. Ele au corespuns cu epoca marilor
migraţii ale popoarelor din Asia, Europa şi Africa, în spaţiile mongoloid, caucazian,
mediteranean, negroid. Aceste migraţii au dus la răspândirea popoarelor germanice în Europa
Centrală, de Nord şi Insulele Britanice, după care popoarele slave au pătruns spre vest şi în
Peninsula Balcanică. Ungurii au migrat din zona Uralului în Câmpia Dunării de Mijloc.
Arabii s-au răspândit în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa de Nord şi au asimilat
populaţiile locale. Mongolii au invadat ţări ale Asiei şi Europei, iar turcii – Asia Mică; diferite
triburi din Africa Ecuatorială şi de Sud au făcut incursiuni spre ţinuturi ale continentului şi în
Madagascar.
Epoca marilor descoperiri geografice corespunde cu deplasările masive de populaţie spre
America, efectuate de spanioli, portughezi, francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi. În a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste Ocean circa 1.000.000 de
oameni (aproape 2/3 fiind originari din Marea Britanie); negrii-sclavi, din Africa, au fost
aduşi în America în număr de mai multe milioane.
Emigrările din ultimele două secole dinspre Europa spre America au fost mai pronunţate
în anii 1830-1850, când media anuală de emigranţi a atins trei milioane de persoane, datorită
ofertei de forţă de muncă pentru industrie şi agricultură. Concomitent, alţi emigranţi s-au
deplasat spre Australia şi Noua Zeelandă.
În perioada 1914-1940, emigrările au fost determinate de cauze politice şi religioase, ca
urmare a noii hărţi politice apărute după primul război mondial, exemple relevante constituind
plecarea a 1,2 milioane de greci din Turcia şi a 400.000 de turci din Peninsula Balcanică.

432
Traian Rotariu, în Dicţionar de sociologie, 1993.

252
 În această perioadă, au plecat din Europa aproximativ 9 milioane de persoane, din care
jumătate în S.U.A. şi cam 10% în Argentina. Tot atunci s-a conturat o zonă de atracţie a
emigraţiei spre Europa de Vest (Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Belgia).
După cel de-al Doilea Război Mondial, cauze politice şi economice au impus deplasări de
populaţie dinspre ţările slab dezvoltate spre cele dezvoltate.
Pentru ultimele trei secole putem sintetiza, ca volum, principalele direcţii ale migraţiilor:
– emigraţia iberică: sec. XVI-XVIII, cu 2 milioane de migranţi, spre America Latină;
– emigraţia britanică: în perioada 1825-1940, a ajuns la 21 milioane persoane, după care
s-a reîntors şi redistribuit spre Canada, Australia, Africa de Sud, reprezentând un model de
flux-reflux uman;
– emigraţia germană: aproximativ 6,5 milioane persoane, în perioada 1820-1930;
– emigraţia scandinavă: începând cu secolul al XVII-lea, la care au participat marinari,
tăietori de lemne, meşteşugari;
– emigraţia franceză: secolele XIX-XX, a cuprins populaţia din regiunile periferice,
sărace ale Franţei;
– emigraţia italiană: secolele XIX-XX, a cuprins 17-18 milioane de persoane, ce s-au
deplasat spre S.U.A., Argentina, Brazilia;
– emigraţia austro-ungară: 4,3 milioane de persoane, în perioada 1875-1914, care a
cuprins ţărani săraci şi prigoniţi politici;
– emigraţia poloneză: cu maximum de persoane (1 milion) în perioada 1919-1939;
– traficul de sclavi: din Africa, pentru a lucra pe plantaţiile de tutun, de zahăr şi de cafea
din America de Sud, Centrală şi de Nord (20 milioane de persoane);
– emigraţia indiană, chineză şi japoneză: din secolul al XIX-lea, până în 1940, cu 2,4
milioane de emigranţi;
– imigraţia siberiană: cu prizonieri din al Doilea Război Mondial şi prigoniţi politic din
republicile baltice, români din Bucovina şi Basarabia, tătari din Crimeea, caucazieni.

Caracteristici actuale ale migraţiei internaţionale

Migraţiile contemporane s-au diversificat şi ponderat. Fiind subordonate unor scopuri

politice şi economice, au trecut sub controlul unor organisme specializate. Pe de altă parte, se
deosebesc de cele anterioare şi prin caracterul, volumul şi orientarea geografică. De
asemenea, s-au extins migraţiile din interiorul continentelor şi au scăzut cele intercontinentale.
Un fenomen deosebit îl reprezintă exodul inteligenţei, al „creierelor” cu calificare
superioară şi al familiilor acestora, dinspre ţări mai slab dezvoltate spre S.U.A. şi Canada. Se
apreciază că 40% din savanţii americani laureaţi ai premiului Nobel sunt, de provenienţă, din
afara Americii.
Spre Europa s-a îndreptat forţă de muncă din diferite ţări slab dezvoltate ale Asiei, Africii
şi Americii Latine, în timp ce spre S.U.A. se îndreaptă emigranţi preponderent din America
Latină şi mai puţin din Europa.
Un fapt aparte îl constituie migraţia în interiorul continentelor, între ţările Americii Latine,
unde milioane de locuitori trăiesc peste graniţele propriilor ţări, în zonele mai dezvoltate din
sudul Boliviei, Paraguay, nordul Argentinei, Columbia, Venezuela. Acest fenomen este
specific şi Europei de Vest, unde ajung emigranţi din sudul şi estul continentului. Se poate
vorbi, în acest context, şi de migraţia multor locuitori africani spre ţări mai dezvoltate (Africa
de Sud) sau spre ţări cu potenţial agricol (Nigeria, Guineea).
În America de Sud, s-au conturat două arii de absorbţii – Brazilia şi Argentina –, preferate
de portughezi, spanioli şi italieni. Semnalăm, în final, o categorie încă importantă de
emigranţi:refugiaţii. Situaţia politică sau religioasă joacă un rol capital. Această categorie de
emigranţi se regăseşte în special în ţările est-europene, în Cuba şi în unele ţări asiatice.

253
O perspectivă nouă asupra implicaţiilor declinului demografic: dimensiunea şi structura
populaţiei active economic

Dacă nu greşim, implicaţiile economice ale declinului demografic şi ale deteriorării

structurii pe vârste au fost evaluate în literatura românească, până acum, recurgând doar la
raportul dintre populaţia în vârstă de muncă şi populaţia vârstnică ori la estimări prospective
ale numărului de pensionari. Iată că avem acum un instrument mult mai relevant - proiectarea
populaţiei active şi inactive economic, pe sexe şi vârste.

Redresarea natalităţii nu mai poate împiedica scăderea şi îmbătrânirea populaţiei active

până în anul 2025...

Pe lângă avantajul cuantificării celor două categorii de populaţie, proiectarea populaţiei

active are marele avantaj că se referă la populaţia în vârstă de, practic, 20 de ani şi peste, ceea
ce înseamnă că potenţialele schimbări ale natalităţii în următorii 20 de ani nu pot afecta
dimensiunea şi structura pe vârste şi sexe a populaţiei active până în anul 2025, ci numai
ponderea acesteia în ansamblul populaţiei şi raportul de dependenţă economică al tinerilor.
Numărul populaţiei active va cunoaşte un recul, de la 10 milioane astăzi la 9,3 milioane în
anul 2025. Uşoara creştere din anii 2007 nu este decât expresia unui anumit dezechilibru
conjunctural între ieşiri şi intrări din/în populaţia activă: vor ieşi, masiv, generaţiile mici din
anii celui de-al doilea război mondial şi vor intra generaţiile mai mari din a doua jumătate a
anilor 1980. Reducerea dimensiunii populaţiei active se va produce prin dinamici interioare
diferite: creştere la grupele de vârstă 40-64 şi 65 ani şi peste şi recul, mai important, la
populaţia activă de 15-24 şi 25-39 ani, compusă din generaţiile mici născute după 1989.
Consecinţa acestor schimbări structurale este majorarea vârstei medii a populaţiei active de la
40 la 45 de ani.

...dar nu acesta este răul, ci majorarea sarcinii economice a populaţiei active

Un observator nefamiliarizat cu dinamica internă a demograficului, ar putea ridica, firesc,

următoarea întrebare: în fond, de ce ar trebui să crească populaţia activă economic într-o
populaţie al cărei efectiv total este în scădere? Şi ar găsi argumente în evoluţia ratei generale
de activitate şi a raportului de dependenţă economică în următorii 15-20 de ani. Este viziunea
simplistă asupra implicaţiilor. Menţionata creştere moderată a numărului populaţiei active în
anii 2007-2013 îşi va pune amprenta şi pe rata generală de activitate din aceiaşi ani.

Reducerea drastică a populaţiei şcolare

Reducerea numărului populaţiei active economic şi deteriorarea raportului de dependenţă

economică nu sunt singurele efecte negative ale declinului natalităţii şi menţinerii acesteia la
un nivel scăzut. Ele sunt precedate de o evoluţie similară, la fel de dramatică, a populaţiei de
vârstă şcolară prin pătrunderea masivă a generaţiilor mici de după 1989. Populaţia de 3-23 ani
este astăzi de 5,7 milioane şi va ajunge la 4,2 milioane în anul 2025 şi la 2,7 milioane în anul
2050. De remarcat faptul că populaţia în vârstă de 19-23 ani, din care se recrutează populaţia
universitară, va fi compusă, până în anul 2025, din populaţie aflată deja înviată (generaţii
născute înainte de anul 2006) şi care nu va putea fi în nici un fel influenţată ca dimensiune.
Această populaţie este de 1,6 milioane şi va ajunge în anul 2025 la 1 milion, ca efect direct al
scăderii natalităţii după 1989, şi la numai 700 de mii în anul 2050, dacă după anul 2006 nu
intervine o creştere a numărului mediu de copii pe care îi naşte o femeie. Ne putem întreba ce

254
efecte va avea reducerea la jumătate a populaţiei de vârstă şcolară asupra întregului sistem
educaţional şi, prin implicaţii, asupra întregii vieţi economice şi sociale.
Am putea analiza mai detaliat multiplele faţete ale veritabilului derapaj demografic şi ale
spectrului depopulării masive a ţării proprii acestui scenariu al menţinerii nivelului actual al
fertilităţii, inclusiv din perspectiva unei imigraţii masive de populaţie având caracteristici
culturale diferite, a coeziunii sociale şi chiar a viabilităţii caracterului naţional al statului
român433.

Bibliografie:

1. David Coleman, Immigration and Ethnic Change in Low-Fertility Countries: A Third

Demographic Transition", Population and Development Review, vol. 32, nr. 3, 2006.
2. Edouard Bonnefous, Omul sau natura?, Editura Politică, Bucureşti, 1976.
3. Vasile Cucu, Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974.
4. Vasile Gheţău, Perspective demografice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979.
5. I. Hristache, Demografia oraşelor României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977.
6. Traian Rotariu, Dicţionar de sociologie, 1993.
7. Vasile Surdu, Populaţia, aşezările şi economia mondială, Editura Dacia, Bucureşti,
1982
8. Cătălin Zamfir, Elena Zamfir (coord.), Politici sociale. România în context european,
Editura Alternative, Bucureşti, 1995.

433
Nu am vrea să fim acuzaţi de fatalism dar vom recomanda cititorului interesat în această problemă un studiu,
care îndeamnă la reflecţie (şi nu numai): David Coleman, Immigration and Ethnic Change in Low-Fertility
Countries: A Third Demographic Transition", Population and Development Review, vol. 32, nr. 3, 2006.

255
 ROMÂNIA RURALĂ ŞI EUROPA URBANĂ
RURAL ROMÂNIA AND URBAN EUROPE

Daniela Stoian
Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

Abstract:
Urbanization – the increase in the urban share of total population – will be the single
largest influence on development in the 21st century. Today’s urbanization is characterized
by its scale and its concentration in developing countries. Between 2000 and 2030, Asia’s
urban population will increase from 1.36 billion to 2.64 billion, Africa’s from 294 million to
742 million, and that of Latin America and the Caribbean from 394 million to 609 million.
Today, more than half the urban population live in cities of 500,000 or less.
In România, urbanization is extremely low, especially compared to other European
countries. In 2007, România’ urbanization is of 54.9%. In Europe, only Albania and the
former Yugoslav republics have a lower percent of urban population.
Between 1997 and 2006, while România was in the re-modernization period, our
country registered an anomaly in the migration flow, the process being dominated by the
migration from the city to the countryside. 1997 was a crucial year in România’s social
history because the city-village migration became the most important characteristic of the
internal migration. After decades, people rather move to countryside than to the city.
Keywords: migration, city, urban, village, transition, peasants, people

România actuală este, într-o măsură semnificativă, o Românie rurală. 93,7% din teritoriul
României este teritoriu rural, în rural locuiesc astăzi 47% dintre români, 40% dintre cei care
lucrează sunt ocupaţi în activităţi localizate în spaţiul rural, participarea agriculturii la
constituirea PIB fiind, însă, de numai 13,4%, la nivelul anului 2002.434 Dosarul rural nu mai
poate fi ignorat, fiind unul dintre dosarele de primă urgenţă ale momentului actual şi, cu
siguranţă, lungă vreme de aici încolo. Acest dosar are, desigur, o istorie a lui, dar şi elemente
structurale proprii, care se menţin de-a lungul diferitelor perioade pe care lumea rurală le-a
traversat.
Influenţele cele mai profunde le-a suferit lumea rurală în perioada comunistă şi în scurta
perioadă de după 1989. A sosit momentul ca dosarul rural să fie examinat într-o dezbatere
publică de largă audienţă.
Satul românesc a traversat, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, câteva mari procese.
Într-o primă etapă s-a desfăşurat colectivizarea forţată a agriculturii după modelul
colhozurilor bolşevice (zeci de mii de ţărani au fost arestaţi sau executaţi); proprietatea asupra
pământului a fost luată ţăranilor, trecându-se peste împotrivirea lumii ţărăneşti, spre a fi
înlocuită cu o formă de proprietate colectivă.
În a doua parte a perioadei comuniste s-a petrecut totuşi un proces de modernizare a
agriculturii caracterizat prin: dezvoltarea marii exploataţii agricole, profesionalizarea,
mecanizarea şi tehnologizarea muncii agricole, raţionalizarea după criterii de eficienţă
economică a sectorului agricol. În tot intervalul comunist s-a produs un adevărat exod rural (o
masivă migraţie dinspre rural spre urban prin care s-a constituit forţa de muncă necesară
pentru a susţine politica de industrializare), ajungându-se la sfârşitul perioadei comuniste la

434
deşi la nivelul anului 1990 era de 21,2%.

256
înjumătăţirea populaţiei rurale a României (de la aproximativ 80% rurali la sfârşitul perioadei
interbelice la 38% la sfârşitul perioadei comuniste).
În perioada care a urmat căderii regimului comunist, satul a fost supus unei reforme cu
efecte profund contradictorii. Startul reformei aplicate lumii rurale a fost dat de legea 18 a
fondului funciar, lege controversată încă de la adoptare. Această lege a creat impresia că
reface proprietatea ţărănească, căci a împărţit loturi de pământ vechilor proprietari. În
realitate, aceiaşi lege a deposedat ţăranul de ceea ce fusese „proprietatea muncii ţărăneşti”
(echipamentele agricole), antrenând consecinţe negative (care marchează până astăzi
exploataţia agricolă în România). Slaba rentabilitate a exploataţiilor agricole din România este
dată de faptul că acestea sunt – urmare a legii 18 – nu doar de dimensiuni mici, ci şi foarte
dispersate.
S-a creat un regim agrar caracterizat prin câteva trăsături definitorii pentru ceea ce a
devenit între timp noua chestiune rurală : a) o teribilă fărâmiţare a proprietăţii ; b)
predominarea exploataţiilor de subzistenţă, de mici dimensiuni: 67,4% dintre exploataţiile
agricole private din România au sub 3 ha; c) compromiterea accesului la pieţe a agricultorilor,
ceea ce crează impresia unei slabe orientări comerciale a acestora; d) exploataţiile mijlocii -
având între 3-15 ha - reprezintă 25,2 % din totalul acestora; f) dimensiunea medie a unei
exploataţii este de 2,67 ha, ceea ce reduce eficienţa folosirii mijloacelor şi resurselor. În plus,
exploataţiile din agricultura României sunt nu doar de dimensiuni reduse, ci şi dispersate,
revenind în medie 4, 14 loturi la o exploataţie435.
În opinia specialiştilor această lege s-a întemeiat pe o confuzie : aceea dintre proprietate şi
exploataţie, fapt ce a dus la desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie şi la distrugerea
dotărilor acumulate prin munca comunităţilor rurale timp de 30-40 de ani. Legea 18 a avut,
prin urmare, ca efect deposedarea ţăranilor de echipamentele agricole, “a creat un «popor fără
unelte», fiindcă a separat pământul şi pe ţărani, în mod forţat, de utilaje, de singurul
echipament la care avuseseră acces, pe care-l creaseră vreme de 30 de ani de exploatare şi
acumulare comunistă violentă şi care, de fapt şi de drept, era proprietatea muncii
ţărăneşti.”436.
O asemenea situaţie a împins agricultura cu sute de ani în urmă (“neofeudalism”).
Sociologii rurali, bazându-se pe studierea în profunzime a unor sate, vorbesc despre
“revenirea agriculturii la un model arhaic de exploataţie”437, atât ca dotare tehnică, dar şi din
punctul de vedere al accesului la pieţe. Această organizare defectuoasă a muncii agrare –
fărâmiţarea loturilor şi subdotarea tehnică - a făcut ca în ultimii ani circa 3 mil. ha să rămână
anual necultivate.
Experienţa altor state arată că era posibilă păstrarea unităţilor agricole “comuniste”, ca
tipuri de exploataţii agricole – nu ca tip de proprietate (această confuzie a fost cauza erorilor
în reforma românească) – în care erau deja comasate suprafeţe mari de teren agricol. În cazul
Germaniei, de pildă, statul, după reunificare, “consecvent legităţii concentrării producţiei
agricole”, “nu a pulverizat fostele cooperative agricole de producţie şi întreprinderi agricole
de stat în exploataţii familiale mici de 5-10-20 ha, nu a lichidat fizic marea exploatare
agricolă, ci, printr-o transformare juridică, a restabilit dreptul de proprietate în comun a

435
Dr. Traian Lazăr arată că reforma agrară în România a condus la trei tipuri de efecte : distrugerea dotărilor
tehnice din agricultură; dezorganizarea producţiei agricole; fărâmiţarea exagerată a suprafeţelor agricole în
procesul reîmpropietăririi, atfel încât suprafaţa totală de 8000.000 ha era pulverizată încă la nivelul anului 1996
în peste 30.000.000 de parcele cu o suprafaţă medie de 0,26 ha/gospodărie. (Dr. Traian Lazăr, directorul
Institutului de Economie Agrară - ASAS, Fărâmiţarea suprafeţelor agricole, ca factor de criză, în “Adevărul
economic”, nr.35, 30 aug-5 sept.1996, p.10).
436
Grigore Iulian, Agricultura românească între comunism şi “capitalismul sălbatec”, „România Socială,
Revistă de cultură socială şi politică”, Nr. 1/ septembrie 2001, p.55.
437
Gheorghe Şişeştean, Autarhizarea agriculturii, în România Socială, Revistă de cultură socială şi politică, Nr.
1/ septembrie 2001, p.57.

257
pământului, clădirilor şi maşinilor în exploataţii privatizate.”438 Şi restul ţărilor foste socialiste
au păstrat în proporţie de “70-80% marile exploataţii de tip cooperatist, în mărimi de la 500 la
1500 şi 3000 de hectare”.439
Reforma, în loc de a organiza realitatea economiei ţărăneşti, stimulând acele categorii de
proprietate care s-au afirmat încă dinainte de 1989 – proprietatea muncii ţărăneşti
(patrimoniul CAP-urilor), în genere formele de posesiune corporativă – a contribuit la
dezorganizarea acelei realităţi. Patrimoniul aflat în posesiunea CAP-urilor şi în aceea a
diverselor tipuri de corporaţii erau proprietatea muncii, iar lucrul acesta trebuia consfinţit prin
legile Reformei. În loc de a face aşa ceva, Reforma a desfiinţat brutal, în multe cazuri,
formele corporative de protecţie a muncii şi a capitalului (adică a patrimoniului aflat în
posesiunea marilor corporaţii: agrare, industriale, ale corporaţiei meşteşugăreşti, ale armatei,
culturii, învăţământului etc.)440
Mai toate corpurile profesionale s-au “trezit” sărăcite peste noapte, corpuri sociale întregi,
cum ar fi acela al agricultorilor, au fost aruncate într-o pauperitate şi o lipsă de speranţe şi de
şanse. Accesul ţărănimii la economia generală şi, deci, la piaţa uneltelor, a seminţelor etc., a
devenit practic, imposibil atâta vreme cât pentru achiziţionarea unei combine la nivelul anului
1998 trebuiau plătite 40 tone carne de pasăre sau 526 tone de porumb, ori 409 tone de grâu.
Agricultura fărâmiţată nu ar avea acces la o asemenea piaţă. Blocarea accesului ţărănimii la
economia generală a ţării este ilustrat de:
a) creşterea exponenţială în primul interval al tranziţiei a ponderii populaţiei rurale
neremunerate – care trăieşte doar de pe urma propriei gospodării – cu o rată de creştere de
peste 700% în primii şapte ani ai tranziţiei. Distanţarea între principalele ramuri economice se
transpune, la rândul ei, în foarfecele preţurilor – valoarea muncii din agricultură pe unitatea
de produs scade drastic faţă de aceea a unităţii de produs industrial.
b) scăderea ponderii muncii salariate în mediul rural, în primul interval al reformei.
Acesta este un indicator evident al diminuării acelor tendinţe structurale care definesc o
structură socială modernă, de tip capitalist. Scăderea semnificativă a ponderii muncii salariale
în agricultură în primul interval al tranziţiei (de la 55,6% la 32,7%, în primii şapte ani ai
tranziţiei, raportată la total populaţie activă în mediul rural) reprezintă indicatorul eşecului
politicilor de industrializare a agriculturii în acelaşi interval.
c) creşterea foarte rapidă a patronatului în mediul rural este un fenomen aparent
inexplicabil. În condiţiile în care ţărănimea este determinată să se retragă din sectorul muncii
salariale spre zona economiei de subzistenţă (această retragere este măsurată de procentul de
716,27% - cu care creşte munca familială neremunerată, doar în primul interval al tranziţiei),
corpul patronal în arealul rural înregistrează o creştere foarte puternică, de circa 400%, în
aceeaşi perioadă.
Agricultura din România dobândeşte, în ultima vreme, tot mai pregnant, înfăţişarea pe
care acest sector economic şi social îl avea la începutul secolului al XIX-lea în Europa
Occidentală : o mare proporţie a proprietăţilor agricole de dimensiuni mici (gospodării rurale)
şi un număr mic de exploataţii de tip capitalist aflate în expansiune.
Sistemele agricole bazate pe exploataţii mari sunt caracterizate prin practici agricole
extensive, bazate doar pe mărirea suprafeţelor atrase în exploataţie şi uneori a efectivului
zootehnic, în timp ce sistemele bazate pe gospodării mici practică o agricultură în evantai şi
uneori intensivă: suprafeţele arabile se restrâng ca urmare a slăbirii puterii financiare a
gospodăriei cerută de menţinerea în exploataţie a terenului arabil. Astfel din suprafaţa agricolă

438
dr. Gh Timaru, Experienţa Germaniei reunificate ne arată calea reconstrucţiei agriculturii româneşti, în
“Agricultura României”, nr. 48(621), an XIII, 29 nov.-5 dec. 2002, p. 12.
439
Gh. Timaru, op. cit.
440
Aparatul juridico-doctrinar al acestei reforme a fost bine codificat în legea 15/1990, 58/1991 şi legea 18. Prin
efectele lor, aceste legi au lovit posesiunile corporative şi organizarea corporativă a societăţii.

258
totală a României, peste jumătate (64,4%) este reprezentată de terenul arabil, din care mai
mult de o pătrime (29%) nu se află în folosinţă (2.471.494 ha teren arabil necultivat).
Slăbirea capacităţii de exploatare a pământului este corelată cu prefacerile pe care le
suferă forţa economică de care poate dispune la un moment dat o gospodărie : a) resurse
financiare ; b) resurse naturale ; c) resurse umane.
Principala resursă financiară a gospodăriei rurale în timpul regimului comunist era
constituită din veniturile provenite din munca salariată în alte sectoare economice decât cele
agricole. În prezent, ponderea veniturilor extra-agricole a scăzut în totalul veniturilor unei
gospodării, nu însă şi importanţa lor, fiindcă rolul acestor venituri extra-agricole se pare că a
crescut odată cu retrocedarea proprietăţilor agricole441 şi cu apariţia „noilor nevoi” între care
cea dintâi este plata lucrărilor agricole. Această nouă „nevoie”, acoperită de veniturile
salariale, nu este corelată cu vreo creştere a gradului de ocupare a populaţiei rurale în alte
ramuri ale economiei naţionale, ceea ce arată că provenienţa acestor venituri este în mare
măsură pensia celor ce s-au întors în sat după 1989. Astfel la nivelul anului 2002 sunt
înregistrate numai 654 325 de persoane angajate în alte ramuri economice decât cele agricole,
adică 66 de angajaţi la 1000 de locuitori.
Creşterea relativă a populaţiei rurale, contrar ratei scăzute a natalităţii (11,05 copii nascuti
vii la 1000 de locuitori) şi ratei crescute a mortalităţii (15,46 decedaţi la 1000 de locuitori), a
condus la o creştere a populaţiei neocupate, trecută statistic sub incidenţa unui nou concept,
cel de „populaţie ocupată în agricultură” (o categorie care ascunde, de fapt, o clasă de
şomeri), prin care se încearcă mascarea declinului economic (spre dezastru, sub anumite
aspecte) cu care se confruntă populaţia rurală şi economia românească în ansamblu. Creşterea
populaţiei rurale, aşadar, nu se asociază cu o creştere a veniturilor salariale şi deci a
veniturilor totale ale unei gospodării, aceasta fiind forţată să-şi redistribuie puţinele resurse
financiare astfel încât să poată supravieţui facând agricultură de subzistenţă.
În privinţa resurselor naturale, între care trebuie consemnată întâi suprafaţa agricolă aflată
în proprietatea gospodăriei, lucrurile nu stau deloc mai bine. Nu vom reveni asupra
consecinţelor dezastruoase ale reformelor agricole de după ’90 (parcelarea şi fragmentarea
progresivă a proprietăţii etc.), dar vom preciza situaţia actuală a exploataţiilor agricole
menţionând creşterea suprafeţelor arabile necultivate. Dacă terenul arabil reprezintă
aproximativ 50% din totalul suprafeţei agricole a României, mai mult de o pătrime din
suprafaţa arabilă totală nu este cultivată (29%). Fenomenul creşterii suprafeţelor de teren
arabil lăsat în „pârloagă” este explicabil prin condiţiile dictate de lipsa resurselor financiare,
gospodăria fiind constrânsă să-şi restrângă exploataţiile agricole până la limita de la care
devine autosustenabilă (agricultură de subzistenţă).
Astăzi satul nu mai are copii sau are tot mai puţini de la an la an. Bătrânii singuri, pustiiţi,
privesc spre oraşe cu o privire în care până mai ieri încă sclipea o rază de speranţă. Boala,
abandonul, disperarea, alcoolismul, ba însăşi degenerarea au copleşit satul românesc.
Demografia rurală în România prezintă în acest moment trei caracteristici: a) natalitate
relativ scăzută, dată de numărul scăzut al judeţelor cu natalitate peste media pe ţară: 16 judeţe
din 41; b) mortalitate relativ ridicată, atestată de numărul judeţelor în care mortalitatea
depăşeşte media pe ţară: 25 din cele 41 de judeţe ale României; c) spor natural negativ în
imensa majoritate a judeţelor României.
Sporul natural este o dimensiune a puterii demografice şi deci moral-genealogice a unei
populaţii.
Un fenomen încă mai grav pentru ruralul românesc este mortalitatea
În fine, sporul migratoriu pe întreg mediul rural este de – 2, 94 ‰, ceea ce arată că ruralul
românesc pierde populaţie prin migraţie.

441
legea 18/1990

259
 De-a lungul celor 20 ani de tranziţie, şcoala a fost şi ea, ca şi celelalte instituţii din rural,
expusă unor efecte atât de tragice în esenţa lor, încât astăzi asistăm la o adevărată scufundare
în analfabetism a satelor româneşti. Mâine nu vor mai fi doctori, profesori, avocaţi, ingineri,
proveniţi din rândurile umilite si tot mai împovărate ale copiilor de ţărani. În acest moment,
ruralul pare a opta pentru rute şcolare situate sub pragul liceal (secundar). Din totalul
populaţiei rurale 23,7% are un nivel de instrucţie mediu (liceu şi şcoli postliceale), cu 20,9%
mai puţin decât în urban. La acest decalaj se adaugă şi cel de la nivelul stocului de învăţământ
superior, care este de –15,2% sub pragul atins în urban, pentru cele două componente ale
stocului decalajul rural-urban atingând pragul de 36%. Ţinând seama si de diferenţa stocului
de educaţie profesională intre cele doua medii de rezidenta, putem spune ca decalajul total
intre rural si urban este de 72%, ceea ce înseamnă ca 72% din populaţia rurala este marcata de
una dintre formele decalajului şcolar.
Acesta corelează cu procentul săracilor sever din rural care atinge 73% din totalul
săracilor de acest tip în România. Toţi aceştia compun “rezerva declasaţilor” rurali de mâine,
care, dacă nu vor găsi soluţii în comunităţile săteşti, în condiţiile în care economia urbană va
continua să stagneze, vor fi nevoiţi să urmeze calea slums-urilor urbane (de la periferia
marilor oraşe), ceea ce va conduce la reeditarea nefericitului “model latino-american” şi afro-
asiatic în România. Presiunea acestor mase ale sărăciei generate de fenomenul “declasării
sociale” arată clar că în România nu avem pur şi simplu tranziţie, ci, în primul rând, disoluţie
şi masificare socială (marginalizare, alienare urbană, sărăcie suburbială etc.).
Dezvoltarea este un proces care a început să fie cercetat şi cunoscut într-un sistem de
referinţă furnizat de capitalismul ţărilor nord-atlantice, aşa cum subdezvoltarea a fost
cercetată şi cunoscută într-un alt cadru de referinţă, acela al ţărilor preponderent rurale din
Europa de răsărit, America Latină şi Africa. La rândul ei, “ieşirea din subdezvoltare” este un
al treilea tip de proces pe care sociologii şi economiştii au început să-l studieze în raport cu
“ţările” întârziate care au reuşit totuşi să decoleze, precum Japonia şi, în ultimul sfert de secol,
ţările Asiei de Sud-est. Cât priveşte profilul ruralului în lume, trebuie spus că acesta a urmat
îndeaproape profilul ariei din care face parte. Încât nu se poate vorbi despre rural dacă facem
abstracţie de profilul său regional.
În genere, în studiile despre sărăcie se face o distincţie între “sărăcia extremă”, “sărăcia
severă”, “marea sărăcie” (subînţelegându-se că putem vorbi despre “mica sărăcie”, aceea
proprie unor subcategorii cu pondere foarte redusă în populaţia generală, cum ar fi
“homeless”-ii în SUA, copii străzii, dar şi despre sărăcia marilor segmente sociale, cum ar fi
populaţia slumsurilor în mai toate ţările subdezvoltate sau care ies din subdezvoltare etc.).
Sărăcia extremă este dată de acea stare socială proprie tuturor celor care au puterea de
cumpărare sub 1 dolar pe zi, la paritatea puterii de cumpărare pe persoană, pe zi.442
În urban, proporţia este de trei ori mai mică, ceea ce ar însemna o pondere de 9 persoane
la un “izolat” demografic urban de mărimea medie a unei comune rurale. A trăi în rural,
altminteri spus, înseamnă a fi expus unui risc al sărăciei extreme de trei ori mai mare decât în
urban. Am putea spune că 30 de persoane extrem de sărace nu pot afecta procesele de
“dezvoltare” ale comunităţilor rurale şi că acel număr reprezintă riscul asumat al unei
dezvoltări de tip capitalist, încât fenomenul ar putea fi considerat nesemnificativ şi deci
tolerabil.
442
Cum ne arată specialiştii CASPIS, în „Raportul asupra ODM” al Guvernului României, rata sărăciei extreme
este nerelevantă pentru România întrucât ponderea celor sub 1 dolar USD la PPC de 8.831 lei în anul 2001 este
foarte redusă. “Calculată în acest mod, rata sărăciei în România este una scăzută”24. Definind astfel sărăcia
ajungem la rate mici: 0,2% în 1995 şi 0,6% în 2001 pentru România, respectiv 0,3% în 1995 şi 1% în 2003
pentru ruralul românesc25. Problema este că pe cei 8.831 de lei din 2001 se puteau cumpăra circa 3 pâini, ceea
ce ar însemna că în ruralul românesc, unde trăiesc circa 10 milioane de persoane (adică 47% din totalul
populaţiei), 1% dintre ei, adică 100.000 de persoane, nu şi-ar putea cumpăra cele circa 3 pâini pe zi, ceea ce ar
însemna o medie de peste 30 de persoane în fiecare comună rurală a României.

260
 În România, peste 2.200.000 de persoane trăiesc în “sărăcie severă”. În estimările Băncii
Mondiale, sărăcia extremă în consum afectează 2.443.668 de persoane, iar totalul săracilor
atinge cifra de 6.470.551 de persoane.

Bibliografie:

1. Miron,D., Drăgan, G., Păun, L., Ilie, F., Cibian, M “Economia integrării europene”
Editura ASE, Bucureşti, 2002
2. Mlinar, Z. “Globalization and Territorial Identities” Aldershot, Avebury, 1992.
3. Grigore Iulian, Agricultura românească între comunism şi “capitalismul sălbatec”,
„România Socială, Revistă de cultură socială şi politică”, Nr. 1/ septembrie 2001.
4. Popescu, M. “Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă” Editura Expert, Bucureşti, 1999
5. Robertson, R. Globalization: Social theory and global culture” London, Sage, 1995
6. Gheorghe Şişeştean, Autarhizarea agriculturii, în România Socială, Revistă de cultură
socială şi politică, Nr. 1/ septembrie 2001.
7. dr. Gh Timaru, Experienţa Germaniei reunificate ne arată calea reconstrucţiei agriculturii
româneşti, în “Agricultura României”, nr. 48(621), an XIII, 29 nov.-5 dec. 2002.
8. Winters A.L “What Can European Experience Taech Developing Countries about
Integration ,” The World Economy, November 1997.

261
 DINAMICA FEMOMENUL MIGRAŢIONIST ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
THE DYNAMICS OF MIGRATION PHENOMENON IN EUROPEAN UNION

Prep.univ. Elena Simona Vrânceanu

Facultatea de Filosofie si Stiinte Social Politice
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi

Abstract
The complexity of the issue of international migration evolves, having both positive
and negative effects on the member states of the EU. The European Union must manage
migration in the broad socio-economic context of Europe, context characterized by
competition within an increasingly globalized economic system and by a European population
subjected to a fast process of growing old. 443 At the same time, the Union must make efforts
for the integration of the migrants, as well as adopt measures to fight against the pressure of
illegal immigrants which try to find a way to Europe.
Keywords: migration, European Union, theories, Romania and migration

1.Abordarea teoretică a migraţiei

Fenomenul migraţiei este explicat din perspective multiple: sociologică, demografică,

economică, geografică, etc. Hania Zlotnik propune o abordare ce include: teoriile de sorginte
economică, teoriile sociologice, teoria tranziţiei mobilităţii, contribuţia ştiinţelor politice,
precum şi o abordare sistemică.444
Analiza economică se fundamentează pe abordarea a patru teorii: neoclasică, noua
economie a migraţiilor, teoria dublei pieţe a muncii şi teoria sistemelor mondiale. Teoria
neoclasică este fundamentată pe valorile teoriei economice clasice, ce aparţine lui Adam
Smith. Migraţia devine astfel un fenomen care are la bază avantajele economice. Noua
economie a migraţiilor are in centrul acţiunii grupul familial, care se concentrează atât pe
sporirea veniturilor, cât şi pe minimizarea riscurilor, spre deosebire de teoria neoclasică ce se
axa pe acţiunea indivizilor. Caracteristicile pieţei muncii - mai exact cererea de forţă de
muncă din ţara de imigraţie - stau la baza teoriei dublei pieţe a muncii. Piaţa muncii este
împărţită în două sectoare: un prim sector cu locuri de muncă ce reclamă o înaltă calificare,
sunt stabile, bine plătite şi un al doilea sector reprezentat de ocupaţii cu caracteristici opuse
(slab plătite, nesigure, etc.). Teoria sistemelor mondiale este axată pe perspectiva neomarxistă
- world system theory - propusă de Immanuel Vallerstein bazată pe împăţirea ţărilor lumii
între centru şi periferie.
Abordarea sociologică reuneşte teoria factorilor de atragere, respectiv respingere şi teoria
reţelelor sociale.
Teoria tranziţiei mobilităţii a fost dezvoltată iniţial analizându-se evoluţia fenomenelor de
mortalitate şi fertilitate, ulterior Wilbur Zelinsky a indrodus fenomenul de migraţie.445
Contribuţia ştiinţelor politice este argumentată de Hania Zlotnik în special din perspectiva
rolului pe care îl au statele naţionale în reglementarea fenomenului migeraţiei.

443
http://ec.europa.eu/research/social-sciences/policy-briefs-reviews_en.html, accessed on 11.04.2010
444
Zlotnik, Hania, „Theories sur les migrations internationales”, în Graziella Caselli, Jacques Vallin, Guilllaume
Wunscg, Demographie: abalyse et synthese, vol. IV, Les determinants de la migration, INED, Paris,2003, pp.
55-78
445
Zelinsky, Wilvur, “The hypothesis of the mobility transition”, în Geographical Review, vol.61, nr. 2, 1971,
pp. 221

262
 La începutul anilor 1990 Uniunea Internaţională pentru Studiul Ştiinţific al Populaţiei a
inclus într-un raport abordarea sistemică a migraţiei internaţionale, o abordare relativ nouă,
care încearcă depăşirea paradigmelor anterioare.
Traian Rotariu propune următoarea clasificare pentru fenomenul migraţiei:
• Migraţia raportată la teritoriul national – migratie internă şi migraţie externă
• Migraţia raportată la factorul timp – termen scurt, mediu sau lung
• Migraţia după gradul de constrangere – migraţii libere, migratii forţate
• Migraţia după numarul persoanelor implicate în actul migratoriu – migraţii
individuale, colective sau de grup
• Migraţia după statutul juridic al migranţilor – migraţie legală, migraţie ilegală
• Migraţia după scopurile/cauzele acesteia – muncă, studii, pentru intregirea familiei.446

2. Circulaţia persoanelor în Uniunea Europeană

3.
Anii ’90 au reprezentat o adevarată provocare pentru Uniunea Europeana din perspectiva
creşterii numărului cererilor de azil – „nu contează personalitatea sau caracterul celor care cer
azil, ci mai degrabă felul în care ei sunt priviţi de instituţiile si organizaţiile ţărilor în care se
mută”447, afirma Andrew Geddes. Într-un astfel de context, integrarea europeană are efecte
importante asupra producerii modelelor „bune” şi „rele” de migraţie internaţională. Politica
de incurajare vs. restricţie nu se află în corelaţie cu caracteristicile migranţilor, ci cu felul în
care migraţia internaţională este vazută de state şi de decidenţii supranaţionali.448 În acest
sens, Andrew Geddes propune o diferenţiere intre „instituţionalizarea Europei” si
“europenizarea instituţiilor”449, un demers dificil, dar necesar, care incumbă o abordare
complexă, interinstituţională şi, nu în ultimul rând, voinţă politică din partea actorilor statali.
Uniunea Europeană a atras, de-a lungul timpului, milioane de imigranţi, majoritatea
acestora stabilindu-se în mod legal. Imigraţia reprezintă atât o oportunitate, cât şi o provocare
pentru Europa. Imigranţii legali sunt necesari pentru a completa anumite cerinţe pe piaţa forţei
de muncă din UE, deoarece populaţia UE înregistrează o îmbătrânire, iar rata natalităţii este în
scădere. Totuşi, Uniunea are nevoie să pună capăt imigraţiei ilegale şi să coopereze cu alte ţări
pentru a conveni asupra repatrierii în mod voluntar a imigranţilor fără forme legale. De
asemenea, UE are datoria de a proteja persoanele care caută într-adevăr azil, dorind să scape
de persecuţie sau de vătămări grave. Scopul liderilor europeni este de a concepe o strategie
comună, pentru a ajuta fiecare ţară să facă faţă provocărilor şi să beneficieze de oportunităţi.
Acesta este motivul pentru care liderii Uniunii au convenit asupra a cinci angajamente
politice, asumate în cadrul Pactului european privind imigraţia şi azilul:
• Imigraţia legală va fi abordată astfel încât să se aibă în vedere priorităţile, nevoile şi
capacităţile de primire ale fiecărui stat membru al UE. Integrarea va fi încurajată.
• Imigranţii fără forme legale vor fi repatriaţi către ţările lor de origine sau trimişi către
o ţară de tranzit.
• Controalele la frontierele externe ale UE vor fi mai eficace.
• La nivelul UE se va crea un cadru pentru a se ocupa de solicitanţii de azil.

446
Rotariu, Traian, Demografie si sociologia populatiei. Structuri si procese demografice, Editura Polirom,
2009, pp.152-154
447
Geddes, Andrew, The politics of migration and immigration in Europe, Sage Puplications Ltd, Oliver’s Yard,
London, 2005, p. 3
448
Idem, p. 3
449
Ibidem, p. 7

263
 • Uniunea va încerca să stabilească parteneriate cu ţările de origine şi de tranzit pentru a
promova beneficiile de ambele părţi.450
Dinamica fenomenul migraţiei este foarte greu de înregistrat, având în vedere faptul că
sunt foarte dificil de urmărit evenimentele migratoare. Susan Brown şi Frank Been propun în
lucrarea International migration patru surse fundamentale de date referitoare la migraţie:
registrele de populaţie, înregistrarea intrărilor şi a ieşirilor de la frontiere, recensăminte făcute
gospodăriilor, înregistrări administrative (vize, permise muncă, etc.)451 În Europa avem două
tipuri de abordare a fenomenului migraţiei: ţări precum Elveţia, Germania sau Portugalia în
care indivizii rezidenţi, dar cu cetăţenie străină sunt consideraţi imigranţi, şi ţări ca Olanda,
Belgia sau Norvegia în care „imigraţia se defineşte prin raportare la locul naşterii persoanei
sau al ascendenţilor acesteia”.452
În 2007, se stabiliseră legal, în cele 27 de ţări ale UE, 18,5 milioane de imigranţi din ţări
necomunitare („imigranţi necomunitari”), reprezentând 4 % din totalul populaţiei.
Aproximativ 9 milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene locuiesc într-o altă ţară decât ţara lor
de origine. Estimările Comisiei Europene sugerează că există cel puţin 4,5 milioane de
persoane care locuiesc ilegal în statele membre, iar pe teritoriul Uniunii Europene,
aproximativ 500 000 de indivizi sunt reţinuţi în fiecare an. În ceea ce priveşte situaţia
persoanelor care solicită azil, acestea sunt chiar mai puţin numeroase, numărul lor se află la
cel mai scăzut nivel de mai mult de un deceniu, cu o medie de numai 200 000 pe an.

Noi cereri de azil, 1999-2008 (UE-27)

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

380 00 407 00 424 00 421 00 345 00 277 00 235 00 197 00 223 00 238 00
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
453
Sursa: Eurostat

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul

Unic European (1987) drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne .
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie
asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice,
dar au resurse suficiente de trai). Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a
se deplasa si de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat în avantajul tuturor,
libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzator de securitate şi
justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării
progresive a unei zone de libertate, securitate si justiţie. Abolirea controalelor la frontieră nu a
fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state
membre în baza Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990
şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).454
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE,
Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale,
document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate
într-o serie de documente internaţionale, europene si naţionale. Carta cuprinde şi importante

450
http://www.euranet.eu/rum/Dosare/Imigratia-legala/Noul-pact-privind-migratia-vizeaza-controlul-imigratiei-
in-UE, accesat in data de 08.04.2010
451
Brown Susan, Been, Frank, „International migration”, în Poston D.L., Micklin M., Handbook of Population,
Springer, New York, 2006, pp. 347 - 382
452
Rotariu, Traian, op. cit., p. 156
453
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes, accesat in 20.02.2010
454
http://www.igpf.ro/cadruleg_pdf/r_ce_562_2006.pdf, accesat in data de 23.03.2010

264
elemente de supra-naţionalitate, în special în legatură cu cetăţenia europeană şi consecinţele
sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii Europene, modificat la Amsterdam, se
recunoaşte dreptul de vot oricarui cetăţean al Uniunii si dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor
pentru Parlamentul European, în oricare stat membru al Uniunii în aceleaşi condiţii ca şi
rezidenţii acelui stat. În acelaşi timp, toţi cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să circule liber
în spaţiul european, să aibă acces la documente si să se adreseze Mediatorului European
pentru exercitarea dreptului de petiţionare.455
Reglementările europene cu privire la imigraţie cuprind: concluziile a cinci Consilii
europene (Bruxelles – 2005, Salonic – 2003, Laeken – 2001, Tampere – 1999 şi Viena -
1998), peste 25 de rapoarte ale Comisiei Europene, 19 directive şi norme şi trei decizii în
pregătire referitoare la reţeaua europeană de migraţie, sancţiunile împotriva angajării ilegale a
imigranţilor şi standardele şi procedurile comune statelor membre pentru expulzarea
imigranţilor ilegali.

3.România şi problematica migraţiei

În iunie 2009, raportorul special al ONU pentru drepturile migranţilor, Jorge Bustamante
afirma că, deşi se constată o tendinţă generală de scădere a traficului de persoane, în România
a crescut traficul cu imigranţi în scopul exploatării prin muncă. Migraţia forţei de muncă
româneşti are drept consecinţă şi creşterea numărului de copii lăsaţi în urmă de către parinţii
care caută de lucru în străinătate. În ceea ce priveşte situaţia emigranţilor români în
străinătate, raportorul ONU aprecia că ei sunt, în cele mai multe cazuri, într-o situaţie precară,
vulnerabili din punctul de vedere al respectării drepturilor omului.456 Migraţia externă a
românilor este dependentă de forţa factorilor specifici mecanismului de atracţie/respingere
(pull factors/push factors), predominant economici. Propensiunea spre migrare a românilor nu
se va diminua, atâta vreme cât va persista decalajul economic dintre Romania şi ţările
dezvoltate.457
La nivel statal, se doreşte controlul total asupra intrărilor şi ieşirilor din spaţiul respectiv,
concomitent cu reglementarea şi supravegherea cetăţenilor străini. Conform unei analize
realizate de Fundaţia pentru o Societate Deschisă, accentul cade preponderent pe controlul
intrării în spaţiul de exercitare a autorităţii, întrucât supravegherea staţionării este o sarcină
dificilă.458 De asemenea, statele nu sunt preocupate doar de cetăţenii străini de pe teritoriul
lor, ci şi de propriii cetăţeni care emigrează.
În ceea ce priveşte abordarea temei migraţiei în spaţiul românesc, Dumitru Sandu atrage
atenţia asupra faptului că România se confruntă cu un număr ridicat de remigranţi -
aproximativ o treime din persoanele adulte au lucrat în străinătate cel puţin o dată până în anul
2008.459 De altfel, autorul menţionează faptul că “Migraţia românească de dată recentă, în
străinătate, este, în bună măsură, un fenomen surprinzător şi puţin cunoscut”.460
Gestionarea eficientă a migraţiei în România se impune ca o necesitate în condiţiile
transformării din ce în ce mai mult a României dintr-o ţară de emigraţie în principal, într-o
ţară de destinaţie (şi tranzit) pentru imigranţi. Ca urmare a dobândirii statutului de stat

455
Feraru, Daniela, Petronela, Libera circulatie a persoanelor in Uniunea Europeana. Despre conditiile
imigrantilor romani in Europa dupa aderare, Editura Lumen, Iaşi, 2008, pag.17-30
456
“Raportorul ONU pentru migraţie semnalează creşterea traficului de forţă de muncă străină în România”,
www.onuinfo.ro, 22.06.2009
457
Macarie, Simona, “Fenomenul migraţiei externe şi efectul acestuia asupra familiei” în Societate şi politică, nr.
1, aprilie 2008, semestrul I, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008, pp. 125-126
458
Şerban, Monica şi Melinda Stoica, Politici şi instituţii în migraţia internaţională: migraţie pentru muncă din
România, FSD, februarie 2007, p. 5.
459
Sandu, Dumitru, Lumile sociale ale migraţiei româneşeti în străinătate, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p12
460
Idem, p.11

265
membru al Uniunii Europene, precum şi pentru a răspunde presiunilor imigranţilor asupra
graniţelor, România a adoptat legislaţie, a dezvoltat sisteme de reintegrare socio-economică a
imigranţilor şi a întreprins unele acţiuni concrete pentru gestionarea benefică a imigraţiei, a
înfăptuit reforme administrative şi instituţionale.
Migraţia poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economică şi
progresul societăţii româneşti, aşa cum poate aduce beneficii ţărilor de origine şi imigranţilor.
Gestionarea benefică a imigraţiei pentru România presupune o abordare comprehensivă şi
integrată a următoarelor dimensiuni: imigraţia ca soluţie pentru rezolvarea lipsei de personal
de pe piaţa forţei de muncă; atragerea de imigranţi cu o înaltă calificare profesională,
încheierea de acorduri bilaterale pentru facilitarea imigraţiei pentru muncă, acorduri pentru
creşterea investiţiilor străine prin admiterea de imigranţi care desfăşoară activităţi lucrative,
admiterea de imigranţi pentru studii în România, combaterea imigraţiei ilegale, a muncii la
negru sau a muncii forţate, prevenirea şi combaterea contrabandei de migranţi, politici de
cooperare transfrontalieră şi securizare a frontierelor, politici de incluziune economică şi
socială a imigranţilor, a străinilor sau a celor care se bucură de protecţie (temporară) din
partea statului român, politici şi programe de repatriere, intensificarea şi asumarea unui rol
activ în domeniul azilului.461

Numărul de imigranti din Romania: perioada 2005 - 2009

Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări462

Integrarea imigranţilor se face într-o societate fluidă, dinamică, aflată într-o continuă
schimbare, de aceea integrarea este un proces pe termen lung, non-linear, multifaţetat care
necesită o capacitate de adaptare atât din partea unei multitudini de factori care aparţin
societăţii gazdă, cât şi din partea imigranţilor. Studiul Bun venit în România! Îmbunătăţirea
cunoştinţelor resortisanţilor ţărilor terţe cu privire la drepturile, obligaţiile precum şi
posibilităţile de integrare în societatea românească evidenţiază lipsa de informare în ceea ce
priveşte faptul că imigranţii din state terţe au un statut legal comparabil cu cel al cetăţenilor ce
diferă doar în ceea ce priveşte drepturile politice şi că este important procesul lor de integrare
în societatea românească. În lipsa unei mai bune informări privitoare la drepturile şi
obligaţiile ce decurg din statutul de rezident pe teritoriul României, participarea imigranţilor

461
http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=4951&idlnk=1&cat=3, accesat in data de 02.04.2010
462
http://ori.mai.gov.ro/home/index/ro, accesat in data de 02.02.2010

266
din state terţe la procesul de integrare şi implicit la viaţa socială, economică şi culturală a
societăţii în care trăiesc este mult îngreunată.463
Legislatia naţionala în domeniul imigraţiei cunoaşte o semnificativă îmbunătătire,
evoluând în acord cu prevederile europene. Actele normative care reglementează
problematica migraţiei sunt următoarele:
• HG 1251 din 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.
122 din 2006
• HG 1864 din 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei
de urgenta a Guvernului nr. 102 din 2005
• Legea 56 din 2007 pentru modificarea si completarea Ordonanţei de urgenta a
Guvernului nr. 194 din 2002
• Legea 122 din 2006 privind azilul in România
• Legea 260 din 2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 102 din
2005
• Legea 500 din 2006 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 30 din 2006
• OG 30 din 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgentă a
Guvernului nr. 102 din 2005
• OG 44 din 2004 integrarea socială a strainilor care au dobandit o formă de protecţie
sau un drept de şedere in România
• OUG 55 din 2007 privind infiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări
• OUG 56 din 2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul
României
• OUG 102 din 2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor
membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European
• OUG 194 din 2002 privind regimul străinilor şi în România
• Ordinul MAE nr. 2013 / 2008
• Ordinul nr. 576 / 16.04.2009 pentru completarea Anexei la Ordinul MAE nr. 2013 /
2008
Concluzii

(1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor
membre.
(2) Libertatea de circulaţie şi de şedere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele,
resortisanţilor ţărilor terţe stabiliţi legal pe teritoriul unui stat membru.
Articolul 45, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene464
Politica Uniunii Europene în domeniul migraţiei încearcă să ofere o manieră coerentă
şi eficientă de a răspunde provocărilor şi oportunităţilor cu privire la fenomenul migraţiei. De
la momentul adoptarii Tratatului de la Amsterdam in 1999, UE şi-a dezvoltat competenţele în
domeniul politicilor migraţiei în câteva etape succesive foarte importante: Programul de la
Tampere (1999 - 2004), Programul de la Haga (2004 - 2009), Strategia Lisabona (relansată
în timpul Consiliului European din martie 2005), Pactul de Imigratie si Azil (2008). În ciuda
cooperării în domeniul vizelor, al imigraţiei şi al azilului, există încă diferenţe semnificative
între sistemele naţionale. Programul de la Stockholm : către o Europă deschisă, mai sigură,

463
Proiectul „Bun venit în România! Îmbunătăţirea cunoştinţelor resortisanţilor ţărilor terţe cu privire la
drepturile, obligaţiile precum şi posibilităţile de integrare în societatea românească”,
http://www.sfos.ro/ro/program_articol.php?articol=181, accesat in data de 03.03.2010
464
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Articolul 45, Libertatea de circulaţie şi de şedere,
(2007/C 303/01), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 14.12.2007

267
oferă Uniunii Europene un cadru nou pentru politica în domeniul azilului, imigraţiei şi al
vizelor, dar şi pentru cooperarea în domeniul poliţiei şi justiţiei pentru perioada 2010-2014.
Migraţia implică şi abordarea fenomenului globalizării din perspectiva antropologiei
politice, care aduce cu sine noi fluxuri culturale globale, ce nu mai pot fi explicate în termenii
teoriei sistemelor mondiale, de exemplu. În acest sens, Arjun Appadurai identifică cinci
dimensiuni ale fluxurilor globale: peisaje etnice (ethnoscapes), peisaje mass-media
(mediascapes), peisaje tehnologice (technoscapes), peisaje financiare (financescapes), peisaje
ideologice (ideoscapes)465. Aşadar, dinamica fernomenului migraţiei în Uniunea Europeană
incumbă o abordare complexă, nu întâmplător este un subiect amplu dezbătut în ştiinţele
sociale.

Bibliografie:

1. Brown Susan, Been, Frank, „International migration”, în Poston D.L., Micklin M.,
Handbook of Population, Springer, New York, 2006
2. Feraru, Daniela, Petronela, Libera circulatie a persoanelor in Uniunea Europeana.
Despre conditiile imigrantilor romani in Europa dupa aderare, Editura Lumen, Iaşi,
2008
3. Feraru, Daniela, Petronela, Libera circulatie a persoanelor in Uniunea Europeana.
Despre conditiile imigrantilor romani in Europa dupa aderare, Editura Lumen, Iaşi,
2008
4. Geddes, Andrew, The politics of migration and immigration in Europe, Sage
Puplications Ltd, Oliver’s Yard, London, 2005
5. Macarie, Simona, “Fenomenul migraţiei externe şi efectul acestuia asupra familiei” în
Societate şi politică, nr. 1, aprilie 2008, semestrul I, “Vasile Goldiş” University Press,
Arad, 2008Rotariu, Traian, Demografie si sociologia populatiei. Structuri si procese
demografice, Editura Polirom, 2009, pp.152-154
6. Sandu, Dumitru, Lumile sociale ale migraţiei româneşeti în străinătate, Editura
Polirom, Iaşi, 201
7. Şerban, Monica şi Melinda Stoica, Politici şi instituţii în migraţia internaţională:
migraţie pentru muncă din România, FSD, februarie 2007
8. Zelinsky, Wilvur, “The hypothesis of the mobility transition”, în Geographical
Review, vol.61, nr. 2, 1971
9. Zlotnik, Hania, „Theories sur les migrations internationales”, în Graziella Caselli,
Jacques Vallin, Guilllaume Wunscg, Demographie: abalyse et synthese, vol. IV, Les
determinants de la migration, INED, Paris,2003
10. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Articolul 45, Libertatea de
circulaţie şi de şedere, (2007/C 303/01), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,
14.12.2007
11. Proiectul „Bun venit în România! Îmbunătăţirea cunoştinţelor resortisanţilor ţărilor
terţe cu privire la drepturile, obligaţiile precum şi posibilităţile de integrare în
societatea românească”,
12. http://www.sfos.ro/ro/program_articol.php?articol=181, accesat in data de 03.03.2010
13. http://ec.europa.eu/research/research-eu, Moving Europe: EU Research on migration
and policy needs, European Commision, EUR 23859
14. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes, accesat in
20.02.2010
15. http://ori.mai.gov.ro/home/index/ro, accesat in data de 02.02.2010

465
Apud Cotoi, Călin, în Introducere în antropologia politică, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p.114

268
16. http://www.euranet.eu/rum/Dosare/Imigratia-legala/Noul-pact-privind-migratia-
vizeaza-controlul-imigratiei-in-UE, accesat in data de 08.04.2010
17. http://www.igpf.ro/cadruleg_pdf/r_ce_562_2006.pdf, accesat in data de 23.03.2010
18. http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=4951&idlnk=1&cat=3, accesat in data de
02.04.2010
19. http://www.onuinfo.ro, 22.06.2009

269
 RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII EUROPENE

OBSESIA PEDEPSEI CU MOARTEA LA ROMÂNI – ÎNTRE MECANISMUL

REPRESIV MEDIEVAL ŞI EXIGENŢELE EUROPENE ACTUALE
THE OBSESSION OF DEATH PENALTY IN ROMANIA – BETWEEN MEDIEVAL
REPRESSIVE MECHANISM AND PRESENT EUROPEAN REQUIREMENTS

Prof.univ.dr. Stelian Scăunaş

Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract
The natural approach of fundamental human rights and freedoms leads to the fact that
human dignity as supreme value cannot be conceived, understood and valued without
considering the right to life, as natural right of human being. By consequence, the right to life
is the cornerstone of human dignity, although this right was barely recognized in the last
decades of humanity and only in certain areas, such as Europe, which became an example of
excellence for other countries on the continent. Romania embraced these values when
escaping communism and stoutly proved it became a State that shall promote and defend
fundamental rights, beginning with the hard core of human rights, as the right to life. This
was an essential change of view compared to the communist era.
The question is: what has not succeeded on the right to life in the two decades of
democratic construction in Romania? The masses did not become aware of the importance of
this value in order to defeat primary justice passions. Proof of this finding is the continuous
appeal to reintroduce the death penalty in our legal system, as a panacea of criminality in
Romania. Is it possible for this obsession to be defeated?
Keywords: human dignity, human rights, right to life, death penalty, abolition of death
penalty, international treaties, European law

Notorietatea valorii supreme pe care o reprezintă demnitatea umană este evidentă

astăzi şi ea este susţinută atât de exigenţele consacrate de dreptul internaţional, cât şi de către
cele mai multe sisteme constituţionale.
A pune la îndoială această axiomă a începutului de secol XXI echivalează cu o
revenire la precaritatea întunecatei perioade de ev mediu, ori a unor perioade chiar mai vechi,
în care fiinţa umană era privită doar ca unealtă, niciodată ca scop, barbaria fiind caracteristica
dominantă, ca şi absenţa preocupărilor de protecţie a acesteia.
Şi, ca să nu dăm decât două exemple în sprijinul acestei afirmaţii, Constituţia
României, mai întâi, chiar din primul articol (care defineşte statul român, în cadru
fundamental al principiilor generale) consfinţeşte această valoare prin expresia „România este
stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi
idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”.466 Dincolo de zâmbetul pe care
ni-l provoacă ambiguitatea contextului invocat aici - tradiţiile democratice ale poporului
român şi idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 – dată fiind tocmai incertitudinea acestei
determinări, nimic altceva decât o completare neinspirată şi nefericită a Constituţiei, făcută cu
ocazia revizuirii din anul 2003, este semnificativ locul întâi pe care îl ocupă demnitatea

466
Constituţia României, art.1 (3).

270
omului, urmată de drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în enumerarea celor cinci valori supreme
garantate de legea fundamentală românească.
Dacă privim spre exterior, către exigenţele spaţiului european sau universal, cel de-
al doilea şi mai apropiat exemplu ar trebui să fie cel al Cartei drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene,467 un document care a căpătat de curând468 o valoare juridică egală cu cea
a tratatelor de bază ale Uniunii Europene. Stabilind încă din preambul că „Uniunea este
întemeiată pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi
solidarităţii”, că „aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de drept” şi că
„Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, Carta consacră primul său titlu469 chiar demnităţii
umane, pe care o consideră inviolabilă şi pentru care invocă ferm respectul şi protecţia. Mai
mult, demnitatea umană nu este privită doar ca drept fundamental în sine, ci ca baza
drepturilor fundamentale, făcând parte din substanţa tuturor drepturilor înscrise în Cartă. De
aceea, nu întâmplător, Carta enunţă în acest titlu, denumit „Demnitatea”, drepturi
fundamentale precum dreptul la viaţă, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii şi
a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante ori interzicerea sclaviei şi a muncii
forţate. Practic, în lipsa demnităţii nu poate fi realizat niciunul dintre aceste drepturi şi nici nu
se poate vorbi despre libertate şi siguranţă, după cum nesocotirea oricărui drept fundamental
dintre cele enunţate, în special dreptul la viaţă, duce la dispariţia demnităţii ca esenţă a tot
ceea ce înseamnă axiologic fiinţa umană.
Fără îndoială, putem invoca în sprijinul acestor afirmaţii multe documente
internaţionale de excepţie, precum celebra Declaraţie Universală a Drepturilor Omului,470
care consideră că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a
drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în
lume” şi, pornind de la acest fundament, „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în
demnitate şi în drepturi”.471
Faptul că demnitatea umană nu poate fi concepută, înţeleasă şi valorizată decât cu
condiţia existenţei dreptului la viaţă, ca drept natural al fiinţei umane, curge din logica
firească a abordării domeniului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În această
logică, dreptul la viaţă devine chiar piatra unghiulară a demnităţii umane, deşi acest drept a
fost cu greu câştigat abia în ultimele decenii de existenţă a umanităţii şi doar pe anumite arii,
precum Europa, care a devenit astfel un model de excelenţă pentru celelalte spaţii
continentale.
România a achiesat la aceste valori deodată cu renunţarea la sistemul comunist şi a
demonstrat, cel puţin ca formă, ratificând ori aderând la cele mai importante tratate
internaţionale de drepturile omului, că a devenit un stat care va promova şi va apăra aceste
drepturi, începând cu nucleul dur al lor, iar în cadrul acestuia cu dreptul la viaţă, ca o
schimbare fundamentală de concepţie în comparaţie cu perioada anterioară.
Ce nu s-a reuşit în cele două decenii de construcţie democratică în România cu
privire la dreptul la viaţă ? Nu s-a reuşit conştientizarea acestei valori umane la un nivel cât
mai larg în rândul maselor, care să înfrângă obsesiile justiţiare primare. Dovada acestei
constatări este reprezentată tocmai de repetatul recurs la nevoia de a reintroduce pedeapsa cu
moartea, ca un panaceu al fenomenului infracţional în România.
467
Textul Cartei, pe http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/32007X1214/htm/C2007303RO.01000101.htm.
468
Prin adoptarea şi intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, Doc. CIG 1/1/07 REV 1, Bruxelles, 5
octombrie 2007, textul pe http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/cg00004re01.ro07.pdf.
469
Carta drepturilor fundamentale, doc.cit., art. 1-5.
470
Adoptată la 1 decembrie 1948. Textul, în S. Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Bucureşti,
Ed. All Beck, 2003, p. 162, sau pe http://www.un.org/fr/documents/udhr/index.shtml.
471
Ibidem, art.1.

271
 Recent, o organizaţie neguvernamentală cu preocupări de excelenţă în
democratizarea societăţii româneşti a publicat un studiu realizat în urma unui sondaj de
opinie, cu privire la oportunitatea unui referendum pentru reintroducerea pedepsei cu moartea,
dar şi pentru pedepsirea penală a celor care critică religia ortodoxă sau pentru retragerea
cetăţeniei romilor infractori.472
Ideea pedepsei cu moartea, ca soluţie la fenomenul infracţional greu de stăvilit din
ultimii ani, nu este promovată numai acum şi numai la români. În România, sunt repetate
situaţiile în ultimele două decenii de apariţie în media a acestei idei, sau chiar promovarea ei
ca instrument de „atracţie” electorală în campania din 1999, când un candidat, profesor
universitar (de drept, sic!) lansase strângerea de semnături pentru reintroducerea pedepsei cu
moartea. Cât priveşte dorinţa altora de a se introduce pedeapsa cu moartea, este elocvent
exemplul Poloniei, unde, în anul 2007, Partidul Dreptate şi Justiţie, aflat la guvernare, anunţa
că doreşte să introducă pedeapsa cu moartea şi, mai mult, că vor iniţia chiar o dezbatere
europeană pe această temă. Uluitor, argumentul suprem al acestei poziţii era tocmai declaraţia
(ex) ministrului de justiţie Zbigniev Ziobro (de doar 37 de ani !), potrivit căreia „În cazul
celor mai cumplite crime, pedeapsa cu moartea este singura care corespunde sentimentului
de dreptate".473 Din fericire, în acelaşi an, Consiliul Europei şi Uniunea Europeană proclamă
ziua de 10 Octombrie ca „Ziua europeană împotriva pedepsei capitale”, decizie care a fost
luată prin „Declaraţia comună a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei” prezentată într-o
conferinţă organizată la Lisabona împreună cu preşedinţia portugheză a Uniunii Europene şi
cu Comisia Europeană. Mai remarcăm că Polonia, cu prilejul dezbaterilor pe tema Zilei
europene împotriva pedepsei capitale, şi-a manifestat acordul şi chiar a exprimat dorinţa de a
se extinde această zi la o „Zi în favoarea apărării vieţii”, pentru a include interdicţia
eutanasiei şi avortului.
Cât priveşte sondajul la care am făcut referire, remarcăm, mai întâi, că rezultatele
acestuia au fost publicate chiar în Săptămâna Mare (întâmplător sau intenţionat ?!) şi că ele
sunt uluitoare dacă le raportăm la ceea ce ar trebui să fie atitudinea creştinilor într-un
asemenea moment. Fiinţa umană, această icoană însufleţită a lui Hristos, nu s-a bucurat în
sondajul românilor de prea multă consideraţie, demnitatea acesteia, la care făceam referire
mai sus, fiind absentă din preocupările multora dintre noi. Iubirea aproapelui, ca fundament al
credinţei creştine, dar şi ca fundament al edificiului drepturilor omului, rămâne din păcate
încă un ideal. Nu putem trage o altă concluzie când constatăm că la întrebarea privind
oportunitatea unui referendum privind reintroducerea pedepsei cu moartea, 50% dintre
răspunsuri au fost favorabile, iar dintre cei care au răspuns astfel 91% susţin reintroducerea
pedepsei cu moartea.
În al doilea rând, deşi rezultă că 91% din 50% reprezintă mai puţin de jumătate
dintre respondenţi şi, prin extrapolare, dintre români, presa a făcut un titlu de glorie dintr-o
concluzie eronată pe care a tras-o, potrivit căreia majoritatea românilor doresc pedeapsa cu
moartea, ceea ce, cu certitudine a avut şi va avea încă efecte imprevizibile asupra opiniei
publice. Iată, un cotidian474 titra pe prima pagină „Românii ar vota, în majoritate, pentru
pedeapsa cu moartea”, ceea ce este în mod evident fals. De asemenea, de-a dreptul grotesc,
un cotidian local475 titra în paginile sale, într-o aceeaşi evidentă eroare, „Pedeapsa cu

472
Studiul a fost realizat de Compania de Cercetare Sociologică şi Branding (CCSB), la cererea Asociaţiei Pro
Democraţia, pe baza interviurilor telefonice cu folosirea unui eşantion de 1060 de persoane. Sondajul s-a
desfăşurat în perioada 24-27 martie 2010 şi a fost dat publicităţii la 29.03.2010. Pentru mai multe detalii,
http://www.apd.ro/files/comunicate/sondaj_de_opinie_national.pdf.
473
Pentru detalii, a se vedea ziarul România liberă, 29.03.2007.
474
Ziarul Gândul, 29.03.2010.
475
Ziarul Tribuna, 1.04.2010.

272
moartea, dorită de 9 din 10 români”.476 Percepţia poate fi devastatoare - dacă 90% dintre
români ar dori pedeapsa cu moartea, ei înşişi ar fi pierduţi ca naţiune civilizată.
În al treilea rând, ne punem fireasca întrebare: este bine că s-a făcut un asemenea
sondaj? Chiar dacă premisele de la care au pornit organizatorii lui sunt acceptabile, precum
„Poate fi votul la referendum influenţat de o retorică justiţiară, care să predispună la luarea
de decizii ce încalcă drepturile omului?” sau „Există pericolul alunecării într-o paradigmă de
tip dictatura majorităţii”. Şi chiar dacă există premise care ar legitima (până la un punct) un
astfel de demers, este bine, moral, profitabil să pui în discuţie, chiar sub semnul întrebării,
valori atât de fundamentale precum demnitatea umană şi dreptul la viaţă? Este atât de uşor ca,
pe fondul unei educaţii precare cu privire la aceste valori, să determini o retorică justiţiară şi
atitudini extrem de periculoase pentru existenţa umană. Spunem educaţie precară pentru că
aceasta este realitatea; cele două decenii de exerciţiu democratic nu au însemnat, nici pentru
statul român, nici pentru cetăţenii lui şi un exerciţiu foarte serios de educaţie pentru drepturile
omului. Şi nu este vorba doar despre aceste valori; sunt şi altele care nu pot fi supuse deciziei
în masă prin referendum, decât în urma obţinerii unor garanţii că cei care sunt consultaţi pot
oferi răspunsuri în cunoştinţă de cauză. De exemplu, ce răspunsuri s-ar primi dacă s-ar
organiza un referendum prin care să se exprime opinia cu privire la plata taxelor şi
impozitelor ? Cu certitudine, răspunsurile ar fi în totalitate negative.
În al patrulea rând, credem că ar fi fost o decizie mai bună dacă s-ar fi organizat mai
întâi o largă activitate de promovare în toate mediile (chiar şi în mass media, sic!) a valorilor
pe care le reprezintă drepturile omului în lumea civilizată, mai ales europeană, în special cu
privire la dreptul la viaţă, dacă s-a dorit aflarea atitudinii românilor cu privire la acest drept
fundamental şi esenţial. Organizaţia care a organizat (comandat) sondajul de opinie nu a
demonstrat nicio intenţie în acest sens. De altfel, sunt atâtea organizaţii neguvernamentale
care au ca obiect protecţia drepturilor omului, dar rar se întâmplă ca în obiectivele lor să se
regăsească promovarea în masă a valorilor pe care le reprezintă drepturile omului şi, mai ales,
sensibilizarea tuturor în spiritul respectului pentru acestea. Chiar şi şcoala, inclusiv în formele
sale cele mai înalte, de tip universitar, cu mici excepţii care ţin cel mai adesea de specializare
(de exemplu, în cadrul facultăţilor de drept), este departe de ceea ce înseamnă educaţia în
spiritul valorilor care definesc fiinţa umană şi nevoia de protecţie a ei împotriva pericolelor de
orice natură, mai ales a celor provocate de abuzul de putere.
Cu siguranţă, dacă cei intervievaţi ar fi fost beneficiarii unor acţiuni de cunoaştere şi
de conştientizare a valorii supreme pe care o reprezintă astăzi demnitatea umană, cu
fundamentul ei – dreptul la viaţă – răspunsurile ar fi fost altele, iar spaţiul românesc ar fi fost
mai aproape de exigenţele spaţiului european. Altfel, concluzia este cea pe care o trag chiar şi
autorii sondajului – „Patimile justiţiare duc la punerea sub semnul întrebării a unor valori
fundamentale ale democraţiei”.
Ce ar trebui să ştie românii pentru ca pedeapsa cu moartea să nu mai fie o
obsesie pentru ei şi să nu mai penduleze atât de des între mecanismul represiv medieval
şi exigenţele europene actuale ?
În primul rând, ar trebui să ştie că dreptul la viaţă a devenit pentru spaţiul
european un drept absolut, adică un drept de la care nu mai sunt admise derogări nici
măcar în timp de război.
În al doilea rând, ar trebui să ştie că, încă de la trecerea pe calea democratizării
societăţii româneşti, statul român s-a angajat să respecte efectiv toate obligaţiile rezultate din
tratatele de drepturile omului, aşa cum au fost ratificate înainte sau după decembrie 1989.

476
Relevante prin erorile promovate în legătură cu acest subiect sunt şi titlurile apărute pe www.mediafax.ro, în
data de 16.04.2010 – „Românii ar vota, într-o majoritate covârşitoare, pentru pedeapsa cu moartea…”, sau pe
www.stirileprotv.ro, din aceeaşi dată – „91% dintre romani ar fi pentru introducerea pedepsei cu moartea.”

273
Aceste obligaţii sunt atât de importante, încât statul român nu mai poate să le nesocotească,
mai întâi pentru că ele prevalează în raport cu legile naţionale, Constituţia României stabilind
limpede că „ Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile”477, şi apoi pentru că România s-a angajat în general să respecte
tratatele internaţionale, în virtutea principiului „pacta sunt servanda”, principiu fundamental
al dreptului internaţional public care consfinţeşte că „o parte (la un tratat internaţional, n.n.)
nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui
tratat”478.
În al treilea rând, ar trebui să ştie că a nega valorile umane promovate în spaţiul
european, chiar şi în spaţiul universal (prin tratatele adoptate de ONU), şi a menţine atitudini
specifice evului mediu cu privire la demnitatea umană (ori nedemnitatea umană !) înseamnă
cu certitudine un regres civilizaţional pentru statul român şi poporul român, deloc de dorit
într-un moment atât de important pentru destinul României.
Dreptul la viaţă, ca drept natural, este un drept a cărui sorginte nu o putem determina
decât prin relaţia sacră cu Dumnezeu. Dreptul la viaţă nu este un drept pe care să-l fi dat
fiinţei umane societatea organizată politic în stat. Şi atunci, cum se poate împăca ideea de
demnitate umană, de drept la viaţă, cu ideea de pedeapsă capitală, adică moartea ? Cum se
poate împăca patima justiţiară a pedepsei cu moartea cu ideea de justiţie, adică de dreptate ?
Cea mai mare parte a istoriei sale, statul nu a ocrotit un drept la viaţă al
cetăţeanului său, ci a dispus de viaţa supuşilor săi după bunul său plac, reprezentând mai
degrabă un pericol pentru acesta decât o salvare. Într-un moment destul de întârziat al istoriei
sale, statul a recunoscut ca drept civil acest drept natural pe care omul l-a dobândit înainte de
a trăi în societatea statală.
Despre dreptul la viaţă se vorbeşte într-un document internaţional abia în anul 1948,
când, la 10 decembrie, prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pentru
prima dată în istoria umanităţii sunt proclamate solemn drepturi şi libertăţi fundamentale
pentru toţi „ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile,
pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, având aceasta
declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte respectul pentru
aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi
internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă…”.479 Primul dintre
drepturile consfinţite de Declaraţie era tocmai dreptul la viaţă: „Orice fiinţă umană are
dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”480.
Este adevărat că abia după 28 ani, prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului (care avea doar un caracter politic, fiind doar o rezoluţie a Adunării Generale şi nu un
tratat internaţional) vor dobândi forţă juridică prin transpunerea lor în două pacte
internaţionale care vor fi adoptate la 16 decembrie 1966 şi vor intra în vigoare 10 ani mai
târziu.481 Primul, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice482, ratificat de
România chiar înainte de intrarea sa în vigoare483, pornind de la faptul că recunoaşterea

477
Constituţia României, art.20(2).
1. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena, 1969, art.27. Textul tratatului în M.I. Niciu, Culegere de
documente de drept internaţional public, vol.1, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp.362-390.
479
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, doc.cit., preambul.
480
Ibidem, art.3.
481
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Rezoluţia 2200 A(XXI) a Adunării Generale a
ONU din 16 decembrie 1966. A intrat în vigoare la 23 martie 1976. Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi culturale, idem, a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976.
482
165 de state sunt părţi la acest pact.
483
România a semnat Pactul la 26 iunie 1968 şi l-a ratifica la 30 noiembrie 1974 (B.Of.nr.146/20.11.1974).

274
demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile
constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume şi recunoscând că drepturile
consacrate decurg din această demnitate484, preia şi consfinţeşte dreptul fundamental la viaţă,
pentru prima dată într-un tratat internaţional general, dând astfel forţă juridică textului
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Art. 6 al Pactului descrie acest drept în termenii
următori „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.
Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”485 Din păcate, urmare a presiunilor
exercitate cu ocazia adoptării Pactului (cum vedem ca încă se mai întâmplă), reglementarea
nu se opreşte aici, ci continuă într-o atenuare a acestui drept prin posibilitatea care este lăsată
la îndemâna statelor părţi de a menţine pedeapsa cu moartea în legislaţia penală naţională, dar
numai pentru „crimele cele mai grave, în conformitate cu legislaţia în vigoare în momentul în
care crima a fost comisă…”486, singura interdicţie clară fiind cea îndreptată împotriva
executării condamnării la moarte a persoanelor sub vârsta de 18 ani şi a femeilor gravide.487
În plan european, constatăm o atitudine mai productivă a statelor şi, deja în toamna
anului 1950, la 4 noiembrie, în cadrul Consiliului Europei, se adoptă tratatul care va deveni
pilonul sistemului european de protecţie a drepturilor omului – Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.488 Dar, ca şi Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia consacră dreptul la viaţă cu aceeaşi
posibilitate a statelor de a utiliza în continuare pedeapsa capitală: „Dreptul la viaţă al oricărei
persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât
în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea
este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”489.
Au trecut mai mulţi ani până s-au conturat condiţiile care să permită o evoluţie
pozitivă în reglementarea internaţională a dreptului la viaţă, mai ales în sensul abolirii
pedepsei cu moartea.
O primă încercare şi, de altfel, singura în plan universal, în sistemul ONU, este cea
realizată prin Al 2-lea Protocol la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice490, un tratat adoptat în anul 1989, cu scopul de abolire a pedepsei cu moartea. Astfel,
statele semnatare ale acestui tratat, convinse că abolirea pedepsei cu moartea va contribui la
promovarea demnităţii umane şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului, au convenit că
„Nicio persoană aflata sub jurisdicţia unui stat parte la prezentul protocol facultativ nu va fi
executată”491 şi că „Fiecare stat parte va lua toate masurile necesare pentru abolirea
pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa”492. Şi acest tratat, din nefericire, nu
se va opri aici; el va menţine posibilitatea pedepsei capitale dar în termenii următori: „Nu se
va admite nici o rezerva la prezentul protocol, în afară de rezerva formulată cu ocazia

484
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, doc.cit.,preambul. Textul, în M.I. Niciu, op.cit.,
vol.2, sau S.Scăunaş, op.cit., pp.166-177, sau Nations Unies, Recueil des Traités, vol. 999, p. 171.
485
Ibidem, art.6, par.1.
486
Ibidem, par.2.
487
Ibidem, par.5.
488
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a intrat în vigoare la
3.09.1953 şi toate cele 47 de state membre ale Consiliului Europei sunt părţi ale acesteia. România a aderat la
Convenţie prin Legea nr.30/1994, M.Of. nr. 135/31.05.1994. Textul, în S.Scăunaş, op.cit., pp.186-196, sau
http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/QueVoulezVous.asp?NT=005&CM=7&DF=16/04/2010&CL=FRE.
489
Ibidem, art.2, par.1.
490
Al 2-lea Protocol la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost deschis spre semnare
la 15 decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. 72 de state sunt părţi la acest tratat şi încă 35 l-au
semnat. Textul Protocolului, în S.Scăunaş, op.cit., pp. 185-186 sau Nations Unies, Recueil des Traités , vol.
1642, p. 414.
491
Ibidem, art.1, par.1.
492
Ibidem, par.2.

275
ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război în urma
unei condamnări pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp
de război”493. Putem aprecia că tratatul aduce un câştig major în favoarea dreptului la viaţă,
prin limitarea foarte serioasă a posibilităţii de aplicare a pedepsei cu moartea.
Trebuie însă să facem aici o precizare extrem de importantă. Aşa cum rezultă din
textul de mai sus, menţinerea pedepsei capitale în timp de război este posibilă numai pentru
statele care au făcut o astfel de rezervă cu ocazia ratificării sau aderării; prin urmare, ulterior,
tratatul nu mai permite această rezervă care est, de fapt, şi unica rezervă posibilă. Ce se
întâmplă cu statele care nu au făcut rezerva prevăzută de Protocol ? Evident, înseamnă că au
abolit pedeapsa cu moartea în mod absolut, adică şi în timp de război.494 Este şi cazul
României, care a aderat în anul 1991495 la acest tratat fără a recurge la posibilitatea rezervei.
Iată, un prim şi foarte serios argument contra sondajelor de opinie şi a oricărei idei cu privire
la reintroducerea pedepsei cu moartea în legislaţia penală românească.
În spaţiul european, mai exact în cadrul Consiliului Europei, atitudinile favorabile
abolirii pedepsei cu moartea sunt manifestate mai devreme cu şase ani decât în cadrul ONU.
Astfel, la 28 aprilie 1983, se deschide spre semnare, la Strasbourg, Protocolul nr.6 la
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu
privire la abolirea pedepsei cu moartea.496 Ca şi în sistemul ONU, acest tratat european
aboleşte pedeapsa cu moartea497 dar numai în timp de pace. Astfel „Un stat poate să prevadă
în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol
iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de
această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale”498. Prin urmare, de data aceasta nu este vorba
despre o rezervă pe care statele ar putea să o facă (de altfel, Protocolul nu admite nicio
rezervă), ci despre o prevedere pe care statele părţi o pot aplica după libera lor apreciere.
Cu certitudine, cel mai important moment în spaţiul european pentru abolirea
pedepsei cu moartea este reprezentat de adoptarea la 3 mai 2002 a celui de-Al 13-lea Protocol
la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu
privire la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţă.499 Practic, încă o dată, Europa,
prin Consiliul Europei, a demonstrat rolul de promotor al evoluţiei spre o societate
democratică, în care omul şi demnitatea sa reprezintă valori supreme.
Remarcabil, 42 de state membre ale Consiliului Europei au ratificat acest tratat
european fundamental pentru abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţă, adică şi în
timp de război. Trei state au semnat textul Protocolului nr.13 dar nu l-au ratificat încă
493
Ibidem, art.2.
494
Doar Azerbaidjan, Grecia, Cipru, Spania şi Malta au făcut această rezervă, dar ultimele trei au retras-o.
Practic, 70 din cele 72 de state părţi la Al 2-lea Protocol la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice au abolit astfel pedeapsa cu moartea în orice circumstanţă.
495
România a ratificat Al 2-lea Protocol la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin
Legea nr.7/1991, M.Of. nr.18/26.01.1991.
496
Protocolul nr.6 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu
privire la abolirea pedepsei cu moartea a intrat în vigoare la 1.03.1985. Doar Rusia, din cele 47 de state membre
ale Consiliului Europei (din 49 cât numără continentul european) a semnat doar Protocolul şi nu l-a ratificat. Dar
Rusia, de mai bine de 10 ani România l-a semnat la 15.12.1993 şi l-a ratificat la 20.06.1994. Textul, în
S.Scăunaş, op.cit., pp. 197-198, sau
http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/QueVoulezVous.asp?NT=114&CM=7&DF=16/04/2010&CL=FRE
497
Ibidem, art.1.
498
Ibidem, art2.
499
Al 13-lea Protocol la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
cu privire la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţă a fost deschis spre semnare la Vilnius, la
3.05.2002 şi a intrat în vigoare la 1.07.2003. România l-a semnat la 3.05.2002 şi l-a ratificat la 7.04.2003. Textul
şi mai multe detalii cu privire la acest tratat, în S.Scăunaş, Studii de drept internaţional public, Sibiu, Ed.Burg,
2006, p.103 şi urm. sau
http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/ChercheSig.asp?NT=187&CM=7&DF=22/04/2010&CL=FRE.

276
(Armenia, Letonia şi Polonia) şi numai două nu l-au semnat (ayerbaidjan şi Rusia).500
Precizăm încă faptul că acest protocol nu admite nicio derogare şi nicio rezervă.
Iată, aproape toate statele europene agreează abolirea pedepsei cu moartea, atât în timp
de pace, cât şi în timp de război. Se pare că România, cel puţin din punct de vedere formal, şi-
a făcut temele şi încearcă să se adapteze valorilor şi filozofiei europene sub toate aspectele
integrării. Ori, a renunţa la angajamentele asumate pe plan internaţional, mai ales european,
nu ar însemna altceva decât o izolare şi o negare a valorilor promovate de dreptul şi instituţiile
europene, o atitudine contrară dorinţei accentuate de integrare europeană.
Dacă analizăm şi concepţiile pe care s-au fundamentat statutele instanţelor penale din
anii `90 (Tribunalul Internaţional Penal de la Haga, pentru Ex-Iugoslavia, Tribunalul
Internaţional Penal de la Arusha, Tanzania, pentru Rwanda, Curtea Penală Internaţională),
vom constata aceeaşi atitudine - excluderea pedepsei cu moartea şi sancţionarea doar cu
pedepse privative de libertate. De exemplu, Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la
Roma, la 17 iulie 1998, stabileşte că pedepsele care pot fi pronunţate de Curte sunt
închisoarea până la cel mult 30 de ani, sau închisoarea pe viaţă, când aceasta se justifică prin
gravitatea extremă a crimei şi situaţia personală a condamnatului. Iată, pentru cele mai grave
crime internaţionale, precum crima de genocid, crimele contra umanităţii sau crimele de
război, Statutul Curţii Penale Internaţionale, care este un veritabil cod internaţional penal şi de
procedură penală, a exclus pedeapsa cu moartea din sancţiunile penale aplicabile.
Aceasta este filozofia predominantă, mai ales în spaţiul european, motiv pentru care,
începând cu anul 1994, s-au intensificat preocupările pentru adoptare a unui tratat care să
abolească expres pedeapsa cu moartea în orice împrejurare şi pentru realizarea unui spaţiu
european fără pedeapsa cu moartea. Astfel, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
prin Recomandarea nr.1246, din anul 1994, pentru prima dată a cerut Comitetului Miniştrilor
al Consiliului Europei să elaboreze un nou protocol la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru abolirea pedepsei cu moartea atât în
timp de pace, cât şi în timp de război. În octombrie 1997, la Strasbourg, la cea de-a doua
Întâlnire a Şefilor de State şi de Guverne ale statelor membre ale Consiliului Europei, în
Declaraţia finală s-a cerut abolirea universală a pedepsei cu moartea. De asemenea, în luna
iunie 1998, Uniunea Europeană a adoptat documente prin care s-a pronunţat împotriva
pedepsei cu moartea în orice împrejurare. Cu ocazia aniversării a 50 de ani de la adoptarea
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
Conferinţa ministerială europeană pentru drepturile omului, desfăşurată la Roma, în
noiembrie 2000, s-a pronunţat pentru abolirea generală a pedepsei cu moartea, cerând printr-o
rezoluţie adoptarea unui nou protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului
care să excludă pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol
iminent de război. Pe baza acestei rezoluţii, Guvernul Suediei a prezentat o propunere de
protocol la cea de-a 733-a Reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, la 7 decembrie 2000. În urma
acestei propuneri, Comitetul Director pentru Drepturile Omului şi Comitetul său de experţi
pentru dezvoltarea drepturilor omului au elaborat proiectul de protocol şi l-au transmis
Comitetului de Miniştri, la 8 noiembrie 2001. Textul propus a fost adoptat la Reuniunea de la
Vilnius (Lituania) şi la 3 mai 2002 a fost deschis semnării statelor membre ale Consiliului
Europei.
Calitatea României ca parte la acest tratat european reprezintă, fără îndoială, cel de-al
doilea argument extrem de serios în favoarea afirmaţiei pe care am făcut-o deseori mai sus, că
problema reintroducerii pedepsei capitale în România este o falsă problemă şi că această
problemă nu trebuie alimentată sub nici un pretext, oricât de tentant ar fi el.

500
Situaţie la data de 20.04.2010.

277
 Nu putem pune punct acestei scurte analize fără a readuce în discuţie un document
pe care l-am amintit mai sus, unul de mare actualitate şi de mare forţă pentru spaţiul Uniunii
Europene - Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.501 Adoptată încă din
decembrie 2000, ca un document interinstituţional, Carta a dobândit forţă juridică abia prin
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Inspirată profund din
tratatele de drepturile omului, în special din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care Uniunea Europeană chiar doreşte să
adere, dar şi din tradiţiile constituţionale ale statelor membre, Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene consfinţeşte dreptul la viaţă fără nicio rezervă şi cu o claritate normativă
de excepţie, astfel: „Orice persoană are dreptul la viaţă”502; „Nimeni nu poate fi condamnat
la pedeapsa cu moartea sau executat”503. Astfel, abolirea pedepsei cu moartea inclusiv în
timp de război îşi găseşte rezolvarea încă într-un instrument juridic fundamental, care, de
asemenea, se constituie încă într-un argument în sprijinul demersului nostru.

Bibliografie selectivă:
1. Buergenthal, Th., Weber, R., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Bucureşti,
Editura All, 1996.
2. Cloşcă, I., Suceavă, I., Tratat de drepturile omului, Bucureşti, 2000.
3. Duculescu, V., Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti, Editura Lumina
Lex, 1994.
4. Fuerea, A., Introducere în problematica dreptului internaţional al drepturilor omului,
Bucureşti, Editura Era, 2000.
5. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
Bucureşti, Editura Antet, 1998.
6. Mazilu, D., Drepturile Omului – Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura
Bucureşti, Lumina Lex, 2000.
7. Năstase, A., Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, Bucureşti, Institutul
Român pentru Drepturile Omului, 1992.
8. Niciu, M.I. şi colaboratori, Culegere de documente de drept internaţional public, 2
vol., Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1997
9. Niciu, M.I., Drept internaţional public, Arad, Editura Servosat, 2001.
10. Scăunaş, S., Dreptul internaţional al drepturilor omului, Bucureşti, Editura All Beck,
2003.
11. Scăunaş, S., Studii de drept internaţional public, Sibiu, Editura Burg, 2006.
12. Scăunaş, S., Drept internaţional public, Bucureşti, Editura CH Beck, 2007.
13. Scăunaş, S., Uniunea Europeană – construcţie, reformă, instituţii, drept, Bucureşti,
Editura CH Beck, 2008.
14. Sur, Serge, Relations internationales, Paris, Domat politique, Montchrestien, 1994.
15. Vida, I., Drepturile Omului în Reglementări Inernaţionale, Bucureşti, Editura Lumina
Lex, 1999.

501
Pentru mai multe detalii, a se vedea, S. Scăunaş, Uniunea Europeană – construcţie, reformă, instituţii, drept,
Bucureşti, Editura CH Beck, 2008, pp. 224 – 253.
502
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, doc.cit., art.2, par.1.
503
Idem, par.2.

278
 DINAMICA EXISTENŢEI CONFLICTELOR POLITICE REGIONALE DIN
REPUBLICA MOLDOVA: REALITĂŢI ŞI PERSPECTIVE
DYNAMIC OF REGIONAL POLITICAL CONFLICTS IN MOLDOVA REPUBLIC

Lect.univ.dr. Ţveatcov Nicolai

Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative,
Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău,Republica Moldova

Abstract:
The political conflict in a socio-political phenomenon, a framed one, which is passing
through certain phases, representing, mainly, a certain method for solving the political issues,
important for parts, issues which are absolutely vital on the moment of socio-political
evolution, at least for one of the conflict parts; those settlement, in some conditions, is not
possible through no way, according to one part opinio, at least.
Keywords: political conflict, socio-political, phenomenon

Dimensiunea şi profunzimea schimbărilor care au apărut în Republica Moldova în a

doua jumătate a anilor ’80 au produs în sfera ştiinţifică şi politică un interes natural, în primul
rînd, faţă de chestiunea orientării acestui proces, faţă de posibilele variante de transferare a
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti în spaţiul socio-istoric, faţă de specificul statului
moldovenesc. Şi, în mod corespunzător, faţă de rezultatele aşteptate sau mai degrabă
probabile ale perioadei de tranziţie.
Pînă în prezent nu există cercetări ştiinţifice serioase ale conflictului care ar sintetiza
dovezile documentale, datele arhivelor, interviurile cu martorii şi participanţii acestor
evenimente. Versiunile curente ale conflictului au un caracter extrem de denaturat, sunt
politizate şi chiar poetizate. Scopul cercetării propuse în articolul prezent este de a analiza
evoluţia postsovietică a Republicii Moldova în lumina teoriilor conflictului politic prin
intermediul proceselor de transformare permise şi prevăzute de către această concepţie.
Răspîndirea tematicii date are caracterul tendinţei istorice de lungă durată care inluenţează
modificarea progresivă a societăţii moldoveneşti.
Astfel, procesul de stabilire a statului independent moldovenesc se prezintă a fi ca una
dintre principalele linii complexe ale realităţii moldoveneşti din noul timp.
Conflictele regionale din Republica Moldova, trecînd la sfîrşitul anilor ’80 ai sec.XX
într-o fază deschisă, au devenit o urmare a crizei sistemului socialist în Europa Centrală şi de
Sud-Est. Principala contradicţie, care a apărut între elitele nomenclaturiste, la fel ca şi între
reprezentanţii intelectualităţii, ale Chişinăului, Tiraspolului şi Comratului, a fost atitudinea
diametral opusă faţă de procesul de dizolvare al URSS. Dacă printre reprezentanţii intelectua-
lităţii de la Chişinău (A.Moşanu, O.Nantoi, L.Lari, Gr.Vieru etc.) domina ideea părăsirii de
urgenţă a URSS-ului şi unirii cu România, atunci elitelor rusolingve de la Tiraspol şi Comrat
le-a fost proprie o atitudine conservativă de păstrare a Uniunii Sovietice.
În condiţiile proceselor dezintegraţioniste existente la acel moment, când „spre vara
anului 1991 nivelul fluctuaţiilor respective, indicele concentrării lor în jurul principalelor
structuri statale atingeau o semnificaţie critică”504, situaţia creată a servit drept catalizator al
tensionării relaţiilor şi al lărgirii rupturii dintre regiunile respective şi autorităţile centrale.
Există multe abordări în cadrul diferitor concepţii care cercetează conflictele politice în
general, precum şi care se ocupă de studierea anumitor aspecte ale lor. Noi propunem
următoarele cadre cronologice de evoluţie ale conflictelor pe teritoriul Republicii Moldova:

504
Vengherov А. Sinergetica şi politica. // Bazele ştiinţei şi contemporanietăţii, 1993, №4, p.55-69.

279
 1. Perioada latentă (sfîrşitul anilor ‘80). În această perioadă se crează condiţiile pentru
manifestarea elitei moldoveneşti (nomenclaturii) în noile condiţii. Începutul activităţii în
Moldova a grupurilor naţional-extremiste care pe cont propriu nu reprezentau nici un pericol
real pentru inegritatea ţării noastre dacă nu ar fi fost stimulate în mod artificial de către elita
partiinico-birocratică, care la rîndul ei a distins în ele un detaşament de şoc pentru eliberarea
din controlul centrului pe verticală. Fără nici o îndoială, acţiunile separatiştilor au fost
provocate, în mare măsură, de către aceste manifestări;
2. Perioada conversiunii (anii 1989 - 1991). Pe parcursul acestei perioade forţele
orientate spre separatism desfăşoară acţiuni anticonstituţionale nesemnificative, însă cu o
anumită periodicitate şi insistenţă. Iniţial îşi declară autonomie oraşele, apoi raioane întregi. În
acest răstimp în Republica Moldova se întreprind un şir întreg de legi: despre limbă, drapel,
imn, ş.a. Însă reformatorii moldoveni, cu părere de rău, n-au luat în consideraţie dispoziţia
politică, socială şi psihologică a tuturor straturilor populaţiei şi, în primul rînd, a populaţiei
Transnistriei şi Găgăuziei. Structurile politice ale Republicii Moldova n-au fost pregătite de o
reacţie eficientă şi serioasă la acţiunea separatiştilor;
3. Perioada confruntării (anii 1991-1994). Acestei perioade îi este caracterstică
fragmentarea politică intensivă: evenimentele sîngeroase care au curmat viaţa multor persoane
determină părţile să conştientizeze imposibilitatea şi neadmiterea soluţionării contradicţiilor
interne pe cale militară. Calea unică de ieşire din conflict este strategia diplomatică raţională,
căutarea compromisului, respectarea normelor dreptului internaţional;
4. Perioada stabilizării sau “îngheţarea” conflictelor (după anul 1994). Această
perioadă se caracterizează prin stabilirea unei noi orînduiri de forţe (după cea militară
introducerea regulilor de joc) care nu permite nici uneia din fracţiunile elitei să ocupe o
poziţie dominantă;
5. Soluţionarea conflictului sau epuizarea acestuia.

Conflictul civil în Republica Moldova şi desfăşurarea acţiunilor separatise

Ieşirea din componenţa URSS şi constituirea Republicii Moldova independente însemna

transmiterea întregii proprietăţi statale sub controlul nomenclaturii republicane independente.
Astfel, pe parcursul anilor 1989-1991 se cristalizează o confruntare a intereselor, deşi
neprofilate pe deplin, dintre Chişinău, Tiraspol şi Comrat. La contradicţia economică se mai
adaugă şi problema Limbii. În Moldova, la fel cum într-un şir întreg de alte republici sovie-
tice, emanciparea democratică a luat forma renaşterii mişcării de eliberare naţională, ceea ce a
contribuit la tensionarea situaţiei existente505.
La 31 august 1989, Sovietul Suprem a adoptat legea privind aprobarea limbii
moldoveneşti cu transcripţia latină în calitate de limbă de stat. În articolul 7 s-a făcut o rezervă
conform căreai fiecare persoană care datorită sarcinilor de servici comunică cu lumea trebuie
să cunoască atît limba moldovenească, cît şi cea rusă. În decurs de 5 ani se prevedea
introducerea unor examene obligatorii privind cunoaşterea acestor limbi. Deoarece populaţia
moldovenească vorbea limba rusă la un nivel fluent, însă doar puţini din restul populaţiei nu
cunoşteau limba de stat, aceasta a atins interesele în principal ale cetăţenilor rusolingvi, care
au început să se neliniştească de posibilitatea discriminării şi de perspectiva de a fi izgoniţi la
limita vieţii sociale. Noua lege despre limba vorbită, precum şi chemările de a schimba
vechile cadre sub steagul perestroicii, au deschis pentru moldoveni un acces mai larg la
posturi înalte în structurile de partid şi de stat.

505
Mihailov V. Bazele subiective a mişcării naţionaliste. – Saratov, Editura Universităţii din Saratov, 1993;
Şornicov P.M. Pokuşenie na status. Etonopoliticeschie proţessî v Moldavii v godî krizisa 1988-1996. –
Chişinău, Ştiinţa, 1997.

280
 Succesul Frontului Popular la primele alegeri în Sovietul Suprem al RSS
Moldoveneşti în anul 1990 şi, în mod consecutiv, intrarea lui în noul guvern a lărgit şi mai
mult aceste posibilităţi. Procesul democratizării în combinaţie cu noile legi despre limba
vorbită au dus în mod inevitabil la “moldovenizarea” şi “derusificarea” structurilor puterii.
Noua politică de cadru, care era promovată în perioada cercetată, era considerată ca fiind
discriminatorie. Astfel în două regiuni ale Republicii Moldova, unde locuieşte în mod
compact populaţia “rusolingvă” (ucrainenii, ruşii, găgăuzii, ş.a.) cunoscute astăzi ca
Transnistria şi Găgăuzia, au început să fie realizate încercările de creare a propriilor
formaţiuni statale.
La mijlocul lunii august s-a început greva întreprinderii tiraspolene “Tocilitmaş”. La
29 august, cînd s-a început sesiunea Sovietului Suprem unde s-a luat decizia de adoptare a
“Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti”, 170 de
întreprinderi şi-au încetat activitatea, inclusiv uzinele şi fabricile din Chişinău, Tiraspol,
Rîbniţa, Bălţi, Dubăsari, Bender, precum şi Comrat, Ceadîr-Lunga, Vulcăneşti. Astfel, în
Transnistria şi raioanele găgăuze comitetele de grevă au început să tindă la acapararea reală a
puterii.
Constituirea autonomiilor separatiste

Următoarea etapă în desfăşurarea conflictului este, pe de o parte, formularea chestiunii

planului teritorial-statual şi, pe de altă parte (din partea structurilor statale), trecerea la
aplicarea măsurilor extreme, utilizarea aparatului represiv de reprimare pentru înăbuşirea
mişcării apărute. Contînd pe forţă drept sursa importantă de soluţionare a problemelor
apărute, reeşind din propria concepţie destul de unilaterală şi îngustă despre securitate şi
integritatea teritorială, ambele părţi deschid accesul pentru elementele extremiste în rîndurile
sale, păşesc peste “tabuul” moral care nu permite atentatul la viaţa umană. Centrul începe să
creeze “înfăţişarea duşmanului” de o anumită apartenenţă etnică înzestrînd-o cu cele mai rele
însuşiri şi trăsături. Un rol activ în dezlănţuirea psihozei de masă îl joacă sursele de informare
în masă care răspîndesc şi consolidează în conştiinţa publică stereotipurile de confruntare,
provocînd dispoziţia agresivă. De regulă, “războiul psihologic” de pe ambele părţi anticipă
faza unei confruntări frontale deshise însoţită de utilizarea pe larg a resurselor violenţei
armate. Centrul desfiinţează toate organele locale de conducere (nu rareori şi cele care existau
pînă la criză), introduce regimul de control direct şi trimite în regiune (autonomie) trupe
armate. Iluzia faptului că este mai uşor de soluţionat printr-o lovitură un şir prelungit de
probleme, decît de a le rezolva în mod treptat şi perseverent, destul de des devine o capcană
chiar şi pentru politicienii iscusiţi şi cu multă experienţă.
Astfel prelua putere şi dimensiune mişcarea separatistă în republică. Pe parcursul
întregii etape liderii Transnistriei şi Comratului foloseau “tactica paşilor mărunţi”. În decursul
perioadei date elitele locale au desfăşurat acţiuni anticonstituţionale nesemnificative, însă cu o
anumită periodicitate şi perseverenţă. De exemplu, mai întîi şi-a declarat autonomie oraşul
Rîbniţa, apoi au urmat Tiraspolul, Bender, Dubăsari. La rîndul său în Comrat se derulau
Congresele Extraordinare ale poporului găgăuz. Reformatorii moldoveni, cu părere de rău, n-
au luat în consideraţie dispoziţiile politice, sociale şi psihologice ale tuturor straturilor
populaţiei şi, în primul rînd, ale populaţiei Transnistriei şi Găgăuziei. Însă este foarte evident
faptul că dispoziţia transnistrenilor şi găgăuzilor se forma în mare măsură sub influenţa
elitelor din Rusia, care nu putea permite pierderea influenţei sale în Republica Moldova, cu
ajutorul căreia intenţiona să-şi continuie exercitarea controlului în regiune.
Drept urmare a acestui fapt, la 19 august 1990, după declararea suveranităţii
RepubliciiMoldovei, liderii mişcării găgăuze (aceeaşi lideri care au fost la putere pînă la
destrămarea URSS) au declarat suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Găgăuze cu
capitala în oraşul Comrat. La 2 septembrie anului 1990 în Tiraspol s-a derulat al II-lea

281
Congres al deputaţilor tuturor nivelurilor din Transnistria unde a fost declarată Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistria în componenţa URSS.
În Transnistria şi Găgăuzia are loc formarea propriilor organe al puterii statale,
adoptarea actelor constuţionale, a legislaţiei. Este firesc faptul că liderii din stînga Nistrului nu
erau în stare să ducă o astfel de politică fără susţinerea forţelor din exterior. De asemenea, pe
parcursul acestei perioade liderii separatişti caută aliaţi în Rusia, Ucraina, Abhazia, Osetia de
Sud. Pretutindeni pe teritoriul Transnistriei şi Găgăuziei se desfăşoară acţiuni de lichidare a
activităţii reprezentanţelor puterii centrale.
Structurile politice ale Republicii Moldova nu erau pregătite pentru o reacţie eficace şi
serioasă la acţiunile separatiştilor. Parlamentul şi Preşedintele Moldovei au înaintat ideea
creării unei autonomii naţional-culturale în Găgăuzia şi Transnistria în decursul reformei
administrativ-teritoriale (crearea unor unităţi-judeţe administrative mai mari în aşezările
teritoriale compacte ale minorităţilor etnice) şi pe calea creării zonelor economice libere.
Conducătorii republicilor transnistrene şi găgăuze n-au considerat aceste oferte ca fiind
avantajoase şi insistă asupra ideii unei autonomii politice şi a unei construcţii federale ale
Moldovei.
La 25 octombrie la Sesiunea Extraordinară a Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti,
pentru neutralizarea liderilor regiunilor separatiste, au fost anulate mandatele de deputat ale
liderilor găgăuzi S.Topală, M.Chendighelean, al liderului transnistrean I.N. Smirnov şi ale
activiştilor Interacţiunii A.M. Bolşacov, V.N. Iacovlev, A.C. Belitcenco, A.M.Safonova.
Parlamentul a adoptat decizia de introducere a stării de urgenţă şi a unei forme “speciale” de
adminstrare a raioanelor Vulcăneşti, Ceadîr-Lunga, Comrat şi a trei sate din raionul
Besarabca. În Transnistria şi în Găgăuzia au avut loc arestări în masă a conducătorilor
“separatiştilor” care au fost învinuiţi de activitatea “antimoldovenească”. A fost stopată de
asemenea activitatea Sovietelor, au fost interzise demonstraţiile, manifestările, adunările şi
grevele.
Parlamentul Republicii Moldova a solicitat de asemenea scoaterea trupelor militare
din Moldova şi a adoptat dispoziţia de formare a “Gardei Republicane” a Moldovei. După un
întreg şir de ciocniri dintre părţile adverse s-a lăsat o perioadă de linişte, care era legată de
desfăşurarea în luna martie a anului 1991 a Referendumului unional. În luna mai a anului
1991 agrarii, participanţii “Unităţii” şi alţi deputaţi l-au destituit din funcţie pe iniţiatorul
„voluntariatului” prim-ministrul M.Duca şi totodată şansele de obţinere a acordului civil în
Moldova au crescut. Însă în luna august situaţia s-a schimbat.
La 27 august 1991, Republica Moldova, asemeni Rusiei, Ucrainei şi altor subiecte ale
URSS, şi-a declarat independenţa. Autorităţile de la Chişinău au încercat de a regla socotelile
cu opoziţia şi liderii elitelor separatiste. Însă arestul persoanelor de vază nu a împiedicat
“autodeclararea” republicii. În Tiraspol şi în Comrat s-au desfăşurat mitinguri întru susţinerea
arestaţilor. Luînd în consideraţie că în acţiunile lor lipsea conţinutul unei infracţiuni,
autorităţile centrale ale Moldovei şi-au revăzut intenţiile. Acţiunile violente ale autorităţilor au
contribuit la derularea următorilor paşi ai elitelor separatiste pe calea autodeterminării.

De la conflict la înţelegere reciprocă şi acordul politic

În situaţia creată, separarea şi ieşirea din componenţa statului erau interpretate în mod
firesc de către minoritatea etnică drept unica alternativă posibilă, drept cea mai eficientă
formă de apărare a “intereselor naţionale”, decît depăşirea inegalităţii existente în cadrul
organizării statale date. Cu toate acestea autorităţile centrale primesc în mîinile lor un
argument atît de “ponderabil” în favoarea aplicării violenţei armate precum “separatismul”,
“izolaţionismul” pereferiei de altă naţionalitate care “subminează securitatea şi integritatea
teritorială a statului”.

282
 Vina altei părţi în opinia fiecăruia dintre participanţii la conflict se prezintă a fi
demonstrată şi indiscutabilă. Inevitabilitatea pedepsei aspre este la fel de evidentă. Deşi, pe
lîngă asta, ambele părţi, de fapt mai întîi de toate, se pedepsesc pe ele însele singure. Atunci
cînd „acordul” secret (sau neoficial) al autorităţilor este aprobat şi se începe noua etapă de
confruntare, are loc o serie de incidente (schimb de focuri, acte diversioniste, atentate, răpiri,
explozii ale clădirilor) corelate cu jertfe umane. Urmează reacţia promptă a altei părţi, care se
reflectă în acţiunile de “răzbunare” ce duc la mărirea numărului de jertfe umane. Creşte
nivelul escaladării de tip lavă a violenţei armate. Are loc sălbăticirea în masă a oamenilor,
militarizarea conştiinţei lor. În orbita conflictului de nimicire reciprocă sunt implicate noi
straturi, etnosuri, curente, confesiuni, grupări. Violenţa totală cuprinde toate sferele vieţii
comunităţii. Prinzînd la putere procesul conflictual preia un caracter ireversibil atunci cînd
dezvîrtirea spiralei escaladării vărsării de sînge şi teroare atinge un anumit “punct de
întoarcere”, adică atunci cînd conflictul preia o nouă însuşire, trece în starea de război civil de
dimensiuni complete. Revenirea la starea dinaintea conflictului în acest caz devine practic
imposibilă, procesul de reglementare devine a fi un lucru extrem de dificil şi de lungă durată.
Cercetarea evoluţiei proceselor de criză în spaţiul moldovenesc actual oferă
posibilitatea de a evidenţia cele mai importante trăsături dinamice ale etapei date:
1. inerţia proceselor de crize existente se reflectă în aceea că pe parcursul modificării
vieţii sociale în majoritatea cazurilor nu se crează nimic principial nou, ci este revitalizat
trecutul bine cunoscut;
2. abilitatea spre apariţia exclusiv de rapidă (“reactivă”) şi parcurgerea etapelor
evoluţiei sale;
3. miza părţilor conflictuale pe atingerea scopurilor propuse doar cu ajutorul
metodelor de forţă şi militare nu este justificabilă şi nu poate să aducă rezultatele dorite nici în
plan practic, nici în cel principial;
4. dezvoltarea proceselor de criză se caracterizează printr-un caracter discontinuu şi
asincronic. Intensificarea dificultăţilor interne şi incapacitatea de a obţine în mod rapid un
rezultat condiţionează ca pauzele şi reapusul să fie inevitabile. Acestea sunt folosite de
ambele părţi pentru a cîştiga din timp şi de a acumula forţe pentru continuarea confruntării.
Cu toate acestea conflictul se prelungeşte pentru o perioadă nedeterminată de timp;
5. tărăgănarea conflictelor în mod inevitabil duce la implicarea (directă sau indirectă)
a noilor actori. Participanţii situaţiilor de criză tind de a atrage de partea lor prin toate
mijloacele posibile o diasporă înrudită etnic, cercuri ale altor state apropiate din punctul de
vedere al confesiunii, pe plan politic, financiar şi social, o opinie publică mondială.
Începerea fazei militare a conflictului transnistrean în 1992, a dus la faptul că această
problemă a atras atenţia comunităţii internaţionale. Consecinţele războiului de pe Nistru nu au
fost depăşite nici pînă în ziua de azi. Acest război a demonstrat imposibilitatea reglementării
desinestătătoare a conflictului de către Chişinău şi Tiraspol, fapt ce a servit drept imbold
pentru crearea unui format al procesului de negocieri întru reglementarea conflictului tra-
nsnistrean.
Vorbind însă de conflictul transnistrean nu putem să-l tratam pe acesta în mod separat,
fiindcă jocul dintre marile puteri trebuie privit într-un plan mult mai extins. În practica
internaţională statele mici sunt folosite, de obicei, drept monede de schimb pentru statele
mari. Conflictele din spaţiul post-sovietic (Transnistria, Gagauz-Yeri, Abhazia, Osetia se Sud,
Nagorno-Karabah), deşi sunt conflicte de natură diferită, credem că trebuie să fie analizate
într-un context unic şi într-o legatură logică strînsă.
Caracterizînd implicarea politico-militară a Rusiei în conflictele militare de la periferia
fostei Uniuni Sovietice, menţionăm că ”intervenţia unilaterală şi violentă a armatei ruse
derijată în toga unei armate “de pacificare” (ea a obţinut acest statut, cu acordul părţilor, în
urma semnării Convenţiei cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat

283
din zona nistreană a Republicii Moldova din 21 iunie 1992), a fost de fapt un instrument de
restaurare a imperiului sau cel puţin, o urmărire clară a interesului naţional rusesc”506. Respo-
nsabilitatea Rusiei pentru declanşarea şi conservarea conflictului nistrean este constatată şi de
o astfel de instituţie cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), prin Decizia
cu privire la cazul grupului Ilaşcu din 8 iulie 2004507.
Prin acordul din 21 iulie 1992, a fost încălcat un şir de principii fundamentale ale
acitivităţii pacificatoare internaţionale. Acest fapt a dat posibilitate creării forţelor
pacificatoare din unităţile armate, participante la conflict. Acest acord a determinat primul pas
în calea reglementării conflictului nistrean. Un interes deosebit faţă de acest conflict a fost
trezit de către următoarele formulări: “Odată cu încetarea focului părţile trec la retragerea
unităţilor forţelor sale militare”, “activitatea administrativ-gospodărească în oraşul Bender se
realizează prin organele active ale autoconducerii orăşăneşti, în caz de necesitate, împreună cu
Comisia de control”. Aceste formulări sunt destul de neclare, în schimb ele au deteminat
apartenenţa din continuare a oraşului Bender. Rusia a reacţionat după cel mai rău scenariu
posibil în tendinţa de a reprima ceea ce conducerea sa considera că va duce la intrarea
Moldovei în componenţa României. Ea, de fapt, a trecut în mod deschis de partea Tiraspolului
în confruntarea dintre ambele maluri, iniţiată de către conducerea URSS.
Acordul a devenit fundamental pentru dezvoltarea din continuare a proceselor de
reglementare ale conflictului. Mecanismul reglamentării paşnice a conflictului prin
intermediul documetnului dat a fost iniţializat. Funcţionarea acestuia se baza pe aplicarea
principiilor şi a surselor caracteristice dreptului internaţional: consultările, intermedierea,
garanţiile părţilor terţe, crearea organului cu funcţii de anchetare penală şi armonizare,
precum şi a forţelor paşnice subordonate lui, declararea chestiunilor socio-economice şi
umanitare în conformitate cu principiile dreptului internaţional şi alte aspecte.
La 25 aprilie 1993, CSCE (prin urmare, OSCE) îşi deschide misiunea permanentă: “Cu
scopul de a contribui la atingerea unei reglementări politice atotcuprinzătoare şi trainice a
conflictului în raioanele din stînga Nistrului ale Republicii Moldova, în toate aspectele sale pe
baza principiilor şi obligaţiilor adoptate în cadrul OSCE”.
Astfel putem remarca faptul că intermedierea OSCE reiese în mod clar de pe poziţia
precum că existenţa regiunii nistrene nici nu poate fi supusă discuţiei. În aelaşi timp, misiunea
consideră drept neconstructiv faptul de a introduce Transnistria în cadrul statului moldovenesc
unitar, neluînd în consideraţie trăsăturile istorice şi social-economice ale regiunii.
Misiunea OSCE şi-a început activitatea cu consultări multiple şi vaste, pe baza cărora ea
a elaborat anumite propuneri privind un statut special pentru Transnistria în componenţa
Republicii Moldova. Aceste propuneri publicate la 13 noiembrie 1993, sub forma Raportului
după numărul 13, au fost preluate, în continuare, drept propuneri de bază în acest proces de
negociere. În acest raport Misiunea OSCE încearcă să realizeze prima evaluare a situaţiei
create în Republica Moldova, şi se afirmă că: “Regiunea Transnistreană nu poate fi controlată
pe deplin de către autorităţile centrale ale Moldovei, însă existenţa ei drept un stat aparte
recunoscut la nivel internaţional este exclusă”.
În anii 1992-1994 sub influenţa reducerii productivităţii în Republica Moldova situaţia
economică din regiuni s-a agravat destul de repede. Profesorii, medicii, alţi lucrători ai sferei
bugetare, poliţiştii în decurs de 3-4 luni nu-şi primeau salariile. Eficacitatea mecanismelor de
piaţă în economia perioadei de tranziţie era moderată, cauzele obiective din economie au dus
la declinul producţiei industriale şi agrare, condiţia firească a ruinării economice din întreg

506
Vezi.: „Convenţiei cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a
Republicii Moldova din 21 iulie 1992Moscova” // Reglementarea transnistreană (documente de bază). –
Kiev, 2000, p.6
507
Case of Ilascu and others vs. Moldova and Russia (Application no.48787/99), 8 july 2004.

284
spaţiul uniunii destrămate, sărăcia umilă a populaţiei după bunăstarea din anii ’70 - ’80 ai
secolului XX comprometeau şi liderii şi însăşi ideea statalităţii moldoveneşti.
Dezvoltarea economică a regiunilor în perioada dată a condiţionat diferitele direcţii ale
vectorilor lor politici. Necăutând la caracterul complex şi contradictoriu al situaţiei politice,
teritoriul unde locuiesc găgăuzii nu s-a separat de Republica Moldova. La toate nivelurile se
menţineau relaţiile politice, economice şi culturale cu organele centrale ale Republicii
Moldova. În luna decembrie 1994 Parlamentul moldovenesc a adoptat legea ce ţine de
legalizarea statutului aşezărilor teritoriale compacte unde locuieşte în mod predominant
populaţia găgăuză. Astfel găgăuzii au reuşit să obţină statut de autonomie evitînd violenţa.
Legea “Privind statutul juridic special al Găgăuziei” prevedea alegerea Adunării Populare a
Găgăuziei şi a Başcanului (guvernatorului) autonomiei găgăuze. În anul 1995 autorităţile au
organizat un referendum în regiunile Găgăuziei pentru a stabili care aşezări teritoriale
compacte doresc să se alipească la autonomie. Referendumul de asemenea a stabilit capitala
autonomiei, care a devenit Comratul.
O situaţie total diferită se crea în regiunea nistreană. La acea perioadă, Tiraspolul
realizează o consolidare activă a puterii, formarea propriilor instituţii statale, unităţi, armată.

Procesul politic de soluţionare a conflictelor regionale

Consolidarea ireversibilă a statului moldovenesc poate să aibă loc doar în cazul în care
vor fi formate instituţiile democratice, care sunt o componentă integrantă a perioadei de
tranziţie şi de construire a societăţii civile. Însă este puţin probabil de a considera drept finisat
procesul de construire al instituţiilor politice, prin care se înţelege doar totalitatea de
departamente şi instituţii regulatorii, activitatea cărora este orientată spre transpunerea în viaţă
a unor sau altor programe şi tehnologii: “Republica Moldova în timpul prezent nu este un stat
de drept, deoarece onoarea omului, drepturile şi libertăţile lui, dezvoltarea liberă a
personalităţii nu au devenit pentru stat drept valorile superioare”.
Transformările incomplete în Republica Moldova se resimt în instabilitatea fiecăruia
dintre cele patru tipuri fundamentale de instituţii politice şi de resurse autonome, sau asociate
cu ele mijloacele de informare în masă. Este vorba despre transformările legislative, esenţa
cărora este determinată de necesitatea adoptării legilor predestinate să contribuie la
reglementarea intereselor comune ale întregii populaţii, şi ale grupurilor sociale şi etnice
aparte, executive – predestinate să transpună aceste legi în viaţă, judiciare – create pentru
reglementarea problemelor discutabile ce apar şi interpretarea legilor existente aplicabile în
situaţii concrete. Şi, în sfîrşit, sarcina de constrîngere care constă în pedepsirea persoanelor
care încalcă legile.
În mentalitatea teoreticienilor democraţiei şi politologiei occidentali, specializaţi în
descrierea instituţiilor politice ai spaţiului postsovietic, există o concepţie neadecvată despre
aceea că în procesul democratizării rolul central îi aparţine creaţiei legislaive şi, în mod
corespunzător, parlamentului. Concomitent istoria guberniei, cea sovietică şi experienţa
Moldovei postsovietice ne demonstrează că executarea legilor este un proces mult mai
complicat decît compunerea lor. Fiind încărcată cu această experienţă Moldova postsovietică
suferă mai mult nu atît de insuficienţa legilor “bune”, cît de insuficienţa executării lor eficace.
Şi faptul nu constă în aceea că în Moldova mai mult decît în oricare alt stat greutatea specifică
a cetăţenilor care încalcă legile este mai înaltă, ci în aceea că elitele politice, care repezintă
interesele de grup ale diferitor categorii de populaţie, nu pot găsi soluţii de compromis,
inclusiv în sfera relaţiilor statale.
Construirea statului democratic de drept are ca valori superioare, în conformitate cu
preambulul şi art. 1 (punctul 3) al Constituţiei Republicii Moldova, sunt “pacea civilă,
democraţia, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, dezvoltarea liberă a personalităţii

285
umane, dreptatea şi pluralismul politic”. Aceasta presupune faptul că anume instituţiile
politice juste pot contribui la construirea unei societăţi juste, şi nu invers: o societate justă
crează instituţii politie juste.
Instituţiile politice sunt constituite nu doar pentru a elabora şi de a respecta “regulile
jocului”. Deşi au şi un rol auxiliar, dar departe de a fi secundar, care constă în aceea că aceste
instituţii sunt predestinate de a contribui la formarea şi funcţionarea valorilor necesare pentru
comunitatea sau societatea dată şi, în primul rind, valori precum dreptatea, identitatea
colectivă, apartenenţa la comunitate.
Pe parcursul întregii activităţii sale în Moldova, Misiunea OSCE tindea să reducă
acuzaţiile reciproce, să coopereze la elaborarea unei viziuni generale privind interesele
comune, care leagă malul vestic şi cel estic, să reînnoiască şi să intensifice contactele din
domeniul economic şi cel politic, să contribuie la cursul procesului politic şi să-l orienteze la
coordonarea acţiunilor privind reglementarea contradicţiilor. După opinia lui Timothy
Williams, şeful Misiunii OSCE în Moldova la acea perioadă, cea mai optimă soluţie pentru
problema Transnistreană este decentralizarea statului, “ceea ce garantează un cadru stabil
pentru dezvoltarea liberă a autoadministrării regionale şi locale. Atunci pot fi duse negocierile
privind repartizarea detaliată a împuternicirilor”. Este evident faptul că această declaraţie nu
şi-a pierdut actualitatea nici în prezent. Putem cu o oarecare măsură de convingere să afirmăm
faptul că problemele relevate au devenit mărul discordiei întregului proces de negociere în
general.
Problema principală constă în aceea că, după evenimentele din anul 1990, datorită
unor cauze obiective şi subiective, în dezvoltarea socială a Republicii Moldova, Găgăuzia şi
Transnistria au dăinuit diferite priorităţi. Republica Moldova şi regiunea găgăuză au
proclamat în calitate de principii preponderente – principiile democraţiei şi pieţii libere. În
Transnistria s-a încercat păstrarea multor aspecte din sistemul precedent în plan social şi
economic. Aceasta ne permite să vorbim despre existenţa unor probleme obiective,
determinate de diferenţele existente în dezvoltarea socială şi economică. Cu acest scop în luna
noiembrie a anului 1997 a fost semnat “Acordul privind bazele organizaţionale ale cooperării
social-economice dintre Republica Moldova şi Transnistria”, în care este prezent un şir de
înţelegeri referitoare la soluţionarea problemelor. Conducerea Republicii Moldova şi a
regiunii transnistrene au convenit asupra dezvoltării multilaterale a cooperării culturale şi
social-economice, asupra necesităţii soluţionării în comun a problemelor care apar în procesul
de realizare a reformelor economice, asupra eficienţei utilizării potenţialului economic
existent, ş.a.
Astăzi rezultatul principal al evoluţiei elitelor regionale este recunoaşterea de
pretutindeni a rolului lor în paradigma politicii moldoveneşti – cu caracter de compromis, care
a înlocuit confruntarea precedentă, unde elitele regionale s-au manifestat prin provocarea
politică. Vectorul transformării lor în continuare este invariabil. Însă în diferite scenarii
(înafară de cele extreme) calea transformării liderilor de grup provinciali într-o comunitate
mai semnificativă de elite regionale (avînd la dispoziţie, ca şi puterile centrale, anumite funcţii
de control necesare pentru stabilitatea sistemului) va trece prin atingerea unor compromisuri
privind principalele divergenţe apărute în interacţiunile elitelor de niveluri diferite. În primul
rînd, este vorba despre reforma structurală a economiei (resructurarea bugetului, desfăşurarea
unei noi etape de privatizare, ş.a.), iar în perspectivă – modificarea sistemului politic şi, mai
întîi de toate, a modelului existent de organizare statală a Republicii Moldova.
Tendinţa dominantă a regiunilor moldoveneşti poate fi considerată principiul
“stabilităţii sociale”, păstrarea balanţei de interese ale diferitor forţe sociale, precum şi ale
regiunilor şi puterii centrale. Necesitatea realizării împuternicirilor puterii în mod nemijlocit
în regiuni condiţionează un anumit nivel de dependenţă a elitelor de necesităţile sociale ale

286
populaţiei şi chiar o evaluare redusă a capacităţii ultimei de a se adapta la condiţiile social-
economice:
1. Simetria relaţiilor părţilor privind chestiunea formării relaţiilor statale deşi este
recunoscută ca fiind o stare ideală, însă concretizînd acest principiu prin diferite mecanisme
de realizare vor predomina tendinţele de intensificare a independenţei regionale în procesul de
promovare a politicii corespunzătoare;
2. Continuă să se menţină tendinţa, care se caracterizează printr-o combinare
contradictorie a rudimentelor paternalismului statal şi tendinţa puterilor regionale spre
intensificarea autonomiei în sfera politică şi cea economică, ceea ce ne demonstrează
caracterul nedesăvîrşit al proceselor de stabilire a relaţiilor de piaţă;
3. Reprezentanţii regiunilor demonstrează cunoscuta unitate de poziţii în ceea ce
priveşte politica centrului, nu acceptă modelul radical-liberal al dezvoltării economice, ceea
ce în pricipiu ar fi presupus îndepărtarea de la rolul dominant al statului în modernizarea
economică şi transferul sarcinilor administrative şi financiare de la centru în regiuni, o astfel
de situaţie în care se crează în mod real condiţiile potenţiale pentru conflicte cronice;
4. Respondenţii demonstrează un nivel destul de înalt al comunicării, precum şi o
anumită maturitate politică, care se caracterizează prin principiile “stabilităţii” şi tendinţei de
a asigura interesele regiunilor Moldovei;
5. Persoanele chestionate încă nu identifică liderii regiunilor corespunzătoare în
calitate de “elită” precum un subiect desinestătător al acţiunii politice, adică fiind lipsită de
multe trăsături generice specifice precedentei “elitei conducătoare”. Reprezentanţii elitelor
politice regionale se află încă în procesul de perfectare a calităţilor necesare pentru forma
raţional-legitimă a puterii.
În acest fel, putem să tragem concluzii privind procesul politic al soluţionării
conflictelor regionale în Republica Moldova. Negocierile privind statutul, în principal, se
refereau la chestinuea despre care drepturi pot fi acordate Transnistriei şi Găgăuziei în
domeniul divizării împuternicirilor şi protecţiei minorităţilor. Cu alte cuvinte, istoria
procesului de negociere al perioadei cercetate poate fi caracterizată drept “procesul cedărilor
Chişinăului faţă de regiunile Transnistria şi Găgăuzia”. Dacă Găgăuzia şi Transnistria trebuie
să fie incluse în procesul de adoptare a acordului, atunci reducerea beneficiilor pe care acestea
le au din status-quo, va fi un factor la fel de semnificativ ca şi elaborarea modelului admisibil
de divizare a împuternicirilor. Totuşi, însuşi progresul din această direcţie va fi insuficient
pentru a ajunge la reglementarea conflictelor dintre Chişinău şi Tiraspol, Chişinău şi Comrat.
Pentru a obţine o astfel de reglementare şi pentru ca aceasta să fie trainică, Moldova trebuie
să-şi creeze o imagine mai atractivă, iar societatea închisă constituită în Transnistria şi
Găgăuzia trebuie treptat să o facem deschisă.

287
 ABORDĂRI COMPARATIVE ALE DEZVOLTARII INTERNAŢIONALE –
EXCEPŢIONALISMUL CHINEZ
COMPARATIVE APPROACHES OF INTERNATIONAL DEVELOPMENT –
EXCEPTIONALISM

Drd. Victor Poede

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Abstract :
This paper study focuses on the recent evolutions of the relationships between China
and the African countries. In the last decade, the Chinese involvement in Africa had become
increasingly important, in terms of diplomacy, economic ties as well as development aid.
However, China has attracted strong criticism over its strategy in Africa and has been
accused of becoming a “rogue donor”, ignoring human rights, good governance and
aggressively pursuing African natural resources.
This paper mentions some elements of the Chinese exceptionalism in Africa, such as
China’s limited conditionality approach, the particular human rights discourse, the vision
concerning economic aid and the multi level relations between bureaucracies and state
owned companies.
Keywords: China, Africa, diplomacym development

Ajutorul pentru dezvoltare reprezintă unul din subiectele care a suscitat interes masiv
în cadrul unor discipline diverse din sfera ştiinţelor politice, relaţiilor internaţionale, precum şi
a economiei. Acest interes se justifică printr-un complex de elemente, printre care putem numi
combaterea sărăciei, reforma şi modernizarea statului, integrarea economică dar şi
umanitarismul. Punctul central de interes în ce priveşte ajutorul pentru dezvoltare este măsura
în care acesta reuşeşte să facă o schimbare în vieţile oamenilor. Uneori, rezultatele sunt
spectaculoase: planul Marshall poate fi considerat un exemplu de success al ajutorului pentru
dezvoltare.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) defineşte ajutorul
pentru dezvoltare drept fluxuri de capital administrat cu promovarea dezvoltării economice şi
bunăstarea ţărilor în curs de dezvoltare ca fiind obiectivul principal; acestea au caracter
concesional şi au un element de grant de 25%508. Conceptul acesta este folosit din 1969,
având o valoare metodologică evidentă. Pe de altă parte, ajutorul pentru dezvoltare este un
concept flexibil, care în momentul de faţă suferă anumite mutaţii. Împrumuturile cu dobândă
redusă, acordate în cadrul unor înţelegeri bilaterale nu sunt circumscrise definiţiei OECD.
Ajutorul pentru dezvoltare este un concept ce rimează foarte bine cu diferenţele în
nivelul de dezvoltare al statelor. Cu toate că presupoziţia de la care se pleacă este că ajutorul
pentru dezvoltare duce la diminuarea diferenţelor de dezvoltare, în realitate lucrurile nu se
petrec astfel. Banca Mondială, într-un raport din anul 2003 a constatat că media venitului în
cele mai bogate 20 de ţări e de 37 ori mai mare decât media venitului celor mai sărace 20 de
ţări, iar diferenţa s-a dublat în ultimii 40 de ani. Sărăcia extremă nu s-a diminuat, întrucât un
sfert din populaţia globului trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi. Care sunt cauzele
eşecului ? Sunt ţările sărace pentru că nu au resurse ? Zimbabwe are resurse naturale bogate.
Eşecul provine, din perspectiva teoriei culturale, din natura culturii politice în ţările sărace.
Acestea sunt echipate cu o administraţie semifeudală, bazată pe patronaj, clanuri şi fidelitate
în dauna meritocraţiei.Calitatea foarte slabă a guvernării ar conduce la o proasta administrare
a resurselor de dezvoltare, corupţie şi implicit ineficienţa ajutorului pentru dezvoltare. Ca

508
Glosarul de termeni statistici

288
urmare, după 1994, Banca Mondială a urmărit reformarea guvernării pentru a preveni
scurgerea ajutorului pentru dezvoltare în conturile private ale elitei patrimoniale.
« Governance Reform » a devenit condiţie a acordării ajutorului pentru dezvoltare, urmărind
atingerea unor obiective precum o administraţie publică eficientă, mecanisme de
responsabilitate legală, justiţie eficientă şi transparenţă.
După încheierea războiului rece şi dispariţia motivaţiei ideologice pentru ajutorul
pentru dezvoltare acordat ţărilor sărace, a devenit din ce în ce mai clară nevoia de a armoniza
cadrul de acţiune a asistenţei internaţionale. Existau standarde diferite, cerinţe diferite în
funcţie de donator. Procesul de armonizare al donatorilor s-a definitivat odată cu Declaraţia de
la Paris cu privire la eficienţa ajutorului pentru dezvoltare (2005), înregistrându-se un consens
global în acest sens. Elementul cheie era legat de accentul care trecea de la donatori la
beneficiari. Ţările beneficiare urmau sa fie ajutate să îşi formuleze/implementeze priorităţile
naţionale de dezvoltare, iar activităţile de planificare şi implementare urmau să se deruleze, pe
cât posibil, cu sistemele beneficiarilor. Practic donatorii se aliniază la obiectivele
beneficiarului, nu leaga acordarea ajutorului de implicarea companiilor naţionale, sistemele de
monitorizare şi evaluare a impactului sunt armonizate între donatori.
Însă peisajul global al donatorilor a suferit modificări. Pe de o parte, ţări ce se află în
curs de dezvoltare precum China şi India au început să fie foarte active în zona asistenţei
pentru dezvoltare, la fel ca şi fundaţii puternice (cum ar fi Fundaţia Bill şi Melinda Gates).
Forumul privind eficienţa ajutorului pentru dezvoltare de la Accra din 2008 recomanda noilor
actori – donatori globali să încheie parteneriate cu instituţiile multilaterale şi să îşi armonizeze
activităţile cu acestea. Această recomandare a venit în urma constatării unei evoluţii atipice a
noilor donatori.
Angajamentul Chinei în Africa reprezintă o temă foarte recentă în relaţiile
internaţionale. După 2006, implicarea chineză în Africa a devenit din ce în ce mai amplă şi a
generat din ce în ce mai multe controverse. Un număr important de jurnalişti şi analişti ai
instituţiilor donatoare internaţionale, descoperind această temă, au emis un set de critici la
adresa acţiunii chineze în Africa. Moses Naim, redactor şef al revistei Foreign Policy, a
publicat în 2007 un editorial în New York Times relatând despre modul diferit de abordare a
dezvoltării aplicat de China în cazul companiilor de căi ferate din Nigeria. În acest editorial,
China a fost numită “donator tâlhar” - “rogue donor”, care oferă asistenţă nedemocratică şi
netransparentă509.
În general criticile la adresa Chinei vizează următoarele aspecte:
- China caută să “stoarcă” Africa de materiile ei prime pentru a-şi asigura creşterea
economică în acelaşi mod în care fostele metropole exploatau fostele colonii;
- China este un membru iresponsabil al comunităţii internaţionale, deoarece cooperează
cu state paria cum ar fi Sudan şi Zimbabwe, pentru a le folosi resursele;
- China este un donator toxic pentru că oferă ajutor pentru dezvoltare unor state ce au
probleme legate de democraţie şi respectarea drepturilor omului;
- China nu respectă standardele de mediu şi de protecţie a muncii în cadrul operaţiunilor
sale în Africa, nu respectă obiceiurile locale, nu angajează populaţie locală.
Cele mai multe dintre aceste critici pot fi adresate multor donatori şi investitori în
Africa, însă se poate constata că mass media mainstream le-a preluat pe măsură ce
angajamentul chinez în Africa devenea mai amplu. Dimensiunile acestui angajament au fost
subliniate la Summitul de la Beijing a Forumului privind Cooperarea China-Africa, în
noiembrie 2006. În acel moment, preşedintele Hu Jintao a propus o viziune win-win asupra
relaţiilor Africa, diametral opusă celei de “continent eşuat”, populară în majoritatea ţărilor
occidnetale. China a oferit un nou parteneriat strategic prin dezvoltarea legăturilor economice

509
”Help Not Wanted”, 15 februarie 2007, http://www.nytimes.com/2007/02/15/opinion/15naim.html?_r=1

289
cu statele africane şi a propus angajamente ferme: dublarea ajutorului pentru dezvoltare între
2007-2010, finanţări pentru comerţ şi agricultură, scutire de la taxele vamale pentru
exporturile africane, constituirea unui fond de investiţii în Africa. Aceste promisiuni nu au
întârziat să se transpună în realitate: China era pe cale să depăşească SUA şi Marea Britanie
din perspectiva dimensiunii relaţiilor comerciale. Acest lucru s-a bazat pe cele 20 de miliarde
de dolari oferiţi de EXIMBANK China pentru sprijinirea exporturilor chineze şi a afacerilor
întreprinderilor chineze în Africa în intervalul 2007-2010510.
Evoluţia spectaculoasă a relaţiilor dintre ţările africane şi China tinde să pună accentul
de istoria recentă a ultimului deceniu. De fapt, există un istoric interesant şi puţin cunoscut al
acestor relaţii511. Contactul între cele două lumi a început în secolul 15, în perioada dinastiei
Ming. Între 1414 şi 1433, conform arhivelor chineze, o flotă de şase ori mai mare decât cea a
lui Columb, numărând circa 28.000 de oameni ca echipaj, a navigat în Nord-Estul Africii.
Chinezii nu au colonizat Africa, în schimb au realizat schimburi comerciale şi au recoltat
plante, îndeosebi medicinale, care să poată fi cultivate în China în vederea combaterii unor
epidemii. China, stat imperial, avea o tradiţie de schimburi cu naţiuni mai mici (regatele din
Siam şi Malacca plăteau tribut împăratului, iar acesta le acorda dreptul de a face comerţ).
Dintr-un punct de vedere, astăzi China menţine strategia diplomaţiei politico-economice :
”cadourile” sunt pachetele de asistenţă economică, gândite de economia planificată a Chinei şi
anunţate în cadrul acordurilor bilaterale.
China a început să-şi exprime interesul faţă de continentul african într-un mod mai
sistematic la sfârşitul anilor 50, într-un context marcat de războiul rece şi procesul de
decolonizare.
În 1944 a fost creat sistemul Bretton Woods, orientat spre a sprijini comerţul, fluxurile
de capital şi dezvoltarea economică. Anticipînd dimensiunea procesului de decolonizare şi
viitoarea competiţie globală politică pentru lumea a III-a, preşedintele Truman a propus
formula ”sprijinului bilateral”, element al doctrinei sale de îngrădire a expansiunii
comunismului. Ţărilor în curs de dezvoltare li se oferea ajutor compus din asistenţă tehnică şi
investiţii de capital pentru producţie.
În acest context, acţiunea Chinei în Africa a avut mai multe motivaţii. La început,
China a avut o motivaţie determinată de competiţia ideologică şi politică pentru Africa şi a
sprijinit direct procesul de decolonizare, cu unele episoade violente. De exemplu, ZANU –
Zimbabwe African National Union, având printre lideri şi pe Robert Mugabe – a fost susţinută
cu fonduri, materiale şi experţi din China, iar această relaţie este şi astăzi deosebit de activă.
După 1960, abordarea Chinei s-a nuanţat. Dacă iniţial distribuia ajutor la noile
guverne de orientare socialistă, ulterior ajutorul era acordat pentru obţinerea legitimităţii
internaţionale, respectiv recunoaşterea Beijingului (Republica Populară Chineză) drept
reprezentant al Chinei şi nu a Taipeiului (Republica Chineză) la Organizaţia Naţiunilor Unite.
În tot acest timp, dimensiunea ideologică a rămas prezentă. În general, cele mai multe dintre
noile state africane nu luaseră o decizie privind recunoaşterea Republicii Populare Chineze,
fiind dominate de alte probleme, dar China şi-a urmărit constant strategia de recunoaştere
diplomatică.
În 1959, China a derulat primul proiect oficial în Guineea, oferind asistenţă pentru
construcţia unei fabrici de ţigări şi a unei fabrici de chibrituri; în 1961-1962, a trimis experţi
în agricultură în Mali, echipe medicale în Tanzania, Somalia, Congo, Mali, Guineea etc512.
Între 1960 şi 1969 Guineea a beneficiat de un împrumut direcţionat spre reconstrucţia rapidă a

510
Raport Eximbank China citat de Deborah Brautington în „The Dragon’s Gift. The Real Story of China in
Africa, Oxford University Press, New York, 2009, p.2
511
Ibidem, p. 24
512
Li Xiaoyun, China’s Foreign Aid and Aid to Africa, prezentare OECD
http://www.oecd.org/dataoecd/27/7/40378067.pdf

290
unor fabrici de ulei prin presare (arahide, palmier) şi a unui centru de presare a bambusului513.
În general, China a realizat proiecte industriale modeste, pe care le preda la cheie
beneficiarilor. Abordarea aceasta pragmatică asupra dezvoltării a fost rezultatul secundar al
experimentelor chineze eşuate, precum « Marele Pas Înainte », precum şi faptul că China era
ea însăşi o ţară în curs de dezvoltare. Ţările africane prezentau anumite similarităţi cu China,
în sensul că populaţia avea nevoi urgente de alimente, haine şi alte necesităţi de zi cu zi.
Aceeaşi populaţie fusese integrată într-o economie colonială şi suferise în general atât din
cauza din cauza decolonizării cât şi a tulburărilor de după decolonizare, cum ar fi războaiele
civile de după obţinerea independenţei..
Taiwanul la rândul său începuse o ofensivă diplomatică, orientată evident spre un
statu-quo în privinţa recunoaşterii statutului său în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Cu
susţinerea SUA, Taiwanul a oferit ţărilor africane un program de asistenţă economică axat pe
agricultură denumit Vanguard. Speranţa SUA era ca noile ţări independente vor privi mai
degrabă spre Taipei şi capitalism în orientarea lor viitoare şi nu vor alege comunismul.
Cu toate acestea, între 1962 şi 1964 din ce în ce mai multe ţări africane au ales să
recunoască Republica Populară Chineză (Beijing) şi nu Republica Chineză (Taipei).
Posibilele explicaţii514 pentru acest curs al lucurilor pot include elementele de prestigiu şi de
putere ; Beijingul a stabilit relaţii diplomatice cu Franţa în ianuarie 1964, iar în noiembrie
1964 a detonat prima bombă nucleară. Imaginea Chinei la acel moment era una revoluţionară,
mult mai atractivă decât a Taipeiului sau a altor metropole. Nu în ultimul rând, asistenţa
economică oferită de China, deşi modestă, a fost mai potrivită pentru nevoile beneficiarilor,
incluzând un mix de fonduri, materii prime şi expertiză.
Primul Ministru Chu Enlai a pus în aplicare linia lui Mao de captare a sprijinului
membrilor africani ai ONU515. În 1964 a întreprins un tur diplomatic în 10 state noi
independente africane ce s-a dorit o demonstraţie de forţă, plecând de la teme cum ar fi
menţinerea păcii, lupta contra imperialismului, rolul naţiunilor noi, rasismul. Chu Enlai a
anunţat cu această ocazie în Ghana principiile ajutorului extern chinez, care au rămas
constante din acel moment :
- egalitate;
- beneficiu reciproc;
- respect pentru suveranitatea beneficiarului;
- împrumuturile acordate sunt fără dobândă sau cu dobânda foarte scăzută, uşor de
restructurat;
- proiectele finanţate vor folosi materiale de calitate, vor avea rezultate rapide şi vor
creşte siguranţa economică;
- experţii chinezi îşi vor transfera complet expertiza şi vor trăi la standardul de viaţă al
omologilor lor.
La sfârşitul acestui turneu diplomatic, China a oferit 120 de milioane de dolari ţărilor
africane sub forma ajutorului nerambursabil (Congo Brazaville, Ghana, Kenia, Mali,
Tanzania).
Ofensiva diplomatică a dat roade în Africa, deoarece a fost strâns sprijin pentru ocuparea
locului Taiwanului din sistemul ONU. Acest lucru s-a întâmplat în 1971, prin Rezoluţia 2758,
prin care Taiwanul a fost înlocuit cu RP Chineză în toate structurile ONU, inclusiv în

513
Deborah Braugtingon, op. cit., p. 32.
514
Zhang Shaoduo, Chinese Representation in the UN : The Diplomatic War in Africa, Washington/Taipei vs.
Peking, 1962-65, Shimane Journal of North East Asian Research, vol. 11, martie 206, pp. 6-83,
http://ci.nii.ac.jp/naid/110006454400/en
515
Premier Zhou Enlai's Three Tours of Asian and African countries, articol, Ministerul Afacerilor Externe din
China, http://www.mfa.gov.cn/eng/ziliao/3602/3604/t18001.htm

291
Consiliul de Securitate. În prezent, doar 4 ţări africane mai întreţin relaţii diplomatice cu
Taipeiul – Burkina Faso, Gambia, Sao Tome Principe, Swaziland.
Elemente ale angajamentului Chinei în Africa în anii 2000
În ultimii ani, acţiunile Chinei pe continentul negru au avut două dimensiuni
principale516. În primul rând, există o abordare diplomatică asupra ţărilor africane, care
vizează crearea unui mediu prietenos de investiţii pentru companiile chineze. Elementele
acţiunii diplomatice includ diplomaţia de prestigiu, asistenţa economică şi sprijinul politic
pentru liderii africani, simultan cu presiuni exercitate asupra lor. De exemplu, în 2007, China
a luat în considerare folosirea unor pîrghii economice pentru a determina Sudanul să accepte
în Darfur desfăşurarea unei forţe a Naţiunilor Unite şi Uniunii Africane517. De asemenea,
China s-a implicat în misiunile de menţinere a păcii organizate de Organizaţia Naţiunilor
Unite; prima contribuţie importantă a fost în 2004, în Liberia, cu 500 de de oameni518, iar
contribuţia chineză la trupele ONU desfăşurate în Africa a depăşit 1300 în 2006 şi 5000, în
prezent. Misiunile ONU la care contribuţia chineză este importantă sunt MONUC – Misiunea
ONU pentru Republica Democrată Congo, UNOC – Misiunea ONU in Coasta de Fildeş,
UNMIS - Misiunea ONU in Sudan and UNMIL – Misiunea ONU în Liberia.
În al doilea rând, acţiunea Chinei în Africa vizează sprijinirea companiilor chineze de
stat în vederea implantării acestora. Vicepremierul Wu Yi afirmase în 2004 că încurajarea
companiilor chineze capabile de a «ieşi afară» e un element important de politică a guvernului
chinez, fiind inclus în planul economic cincinal 2001-2005519. Acest sprijin de stat acordat
întreprinderilor urmăreşte proiectele de asistenţă, proiectele economice efective (centrate pe
extragerea resurselor naturale pentru export în China sau pe pieţele internaţionale) şi crearea
de baze de producţie în Africa. Dimensiunea economică a angajamentului chinez în Africa se
referă şi la proiecte masive de investiţii în infrastructură, scutiri de datorii, împrumuturi pentru
sănătate, educaţie şi training. Această strategie economică a ajutat companiile chineze să îşi
asigure accesul la pieţe şi resurse strategice, într-un context de creştere economică a
continentului.

Arhitectura birocratică a angajamentului Chinei în Africa

Un element de specificitate al acţiunii chineze în Africa este reprezentat de un set de

tensiuni şi contradicţii între diversele birocraţii din China, unele având interesul de a face
profit şi altele urmărind obiective politice şi strategice dincolo de profit. Pentru clarificarea
acestor aspecte, este necesară o radiografie birocratică a actorilor prin care China este activă
în Africa.
1. Companiile chineze de stat, îndeosebi cele mari, au fost încurajate de guvern în
decizia de a investi în Africa. Harry Broadmann afirma că principalele motive de învestiţie în
Africa a firmelor chinezeşti sunt legate de dorinţa de a cuceri noi pieţe, precum şi sprijinul
statului în acest sens520. Statul furnizează acestor întreprinderi informaţii, mecanisme de
coordonare şi asistenţă financiară: credite pentru studii de fezabilitate, garanţii
guvernamentale pentru creditele accesate şi linii de credit pentru producţia de bunuri. Iniţial,
Beijingul s-a concentrat asupra companiilor mari (în 2002 a selectat 50 de „campioni

516
Bill Bates, James Reilly, The Tenous Hold of China.inc in Africa, The Washington Quarterly, 2007.
517
Wasil Ali, China uses economic leverage to pressure Sudan on Darfur – US, 6 martie 2007, Sudan Tribune
(http://www.sudantribune.com/spip.php?article20615)
518
Mark Doyle, China Peacekeepers in Liberia, BBC News, 20 ianuarie 2004,
http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/3412317.stm
519
Joshua Kurlantzick, Charm Offensive: How China’s Soft Power is Transforming The World, Yale University
Press, 2007, p. 88
520
Harry Broadman, Africa’s Silk Road. China and India’s new economic frontier, Washington DC, 2007,
World Bank, p.98, 272, 305.

292
naţionali” care au beneficiat de sisteme de schimb de informaţii, scutiri de taxe interne şi
împrumuturi cu dobândă redusă de la băncile de stat chineze521). În prezent, numărul
companiilor chineze de stat care operează în Africa este estimat la peste 700, majoritatea
lucrând în sectoare ce ţin de construcţii şi extracţia resurselor.
Statul chinez a încurajat companiile să investească în sectorul extracţiei resurselor
energetice, această decizie fiind în concordanţă cu evoluţia Chinei din punct de vedere
economic – o rată de creştere economică de 8-9% fiind asociată cu nevoi crescute de energie.
De asemenea, decizia de a încuraja investiţiile în resursele energetice din China poate fi şi
parte a unei strategii de diversificare a surselor de aprovizionare energetice. China avusese
planuri importante în Irak şi semnase un acord de prospecţie pe 22 de ani în cîmpurile
petroliere Al Ahdab522, prin China National Oil Company, dar dispariţia regimului Saddam
Hussein a forţat căutarea unor alternative. Există şi o coincidenţă de timing între
reconfigurările strategice legate de ocuparea Irakului de către alianţa condusă de SUA şi
importanţa pe care a dobândit-o Africa în politica Chinei.
Sudanul a fost unul din statele ce au beneficiat de investiţiile chineze în petrol. Înainte
de 2005, Sudanul importa petrol, iar în 2007 avea venituri de circa 2 miliarde de dolari din
exportul de petrol. Din primele 15 companii străine ce operează în Sudan, 13 sunt chineze şi
se ocupă de petrol. SINOPEC (China Petroleum & Chemical Corporation) a construit un
pipeline ce conectează Portul Sudan cu Marea Roşie şi un terminal petrolier pentru stocarea
rezervelor, folosind companii de construcţii chineze523. Alte sectoare preferate de chinezi sunt
electricitatea (construcţii hidrotehnice cum ar fi barajul Merowe din Sudan şi hidrocentrala
Kafue din Zambia) şi construcţiile, care au însumat contracte de 34 de miliarde de dolari
pentru companiile chineze524).
Sectorul textilelor a fost abordat de firmele chineze din cauza potenţialului de export
în Statele Unite: prin Africa Growth and Opportunity Act (AGOA), ţările africane puteau
beneficia de scutire de la plata taxelor vamale din 2005, iar investiţiile chineze au folosit
această oportunitate.
2. Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat (State Owned Assets
Supervision and Administration Comission525) este proprietarul tuturor companiilor mari de
stat. Deoarece cele mai multe sunt listate la bursă, acest organism este constrâns să
urmărească profitul, chiar dacă într-un final această goană după profit poate ajunge să
afecteze interesele diplomatice şi strategice ale Chinei în Africa. Comisia de Supervizare şi
Control a Proprietaţilor de Stat are rang de minister şi o influenţă deosebită, orice dispută cu o
altă birocraţie neputând fi tranşată decât de intervenţia Consiliului de Stat.
3. Ministerul Comerţului este un actor important al politicii Chinei în Africa prin trei
componente526:
- Departamentul de Cooperare Economică – cu rol de reglementare a companiilor chinezeşti
ce investesc în Africa. Acestea trebuie să se înregistreze şi să obţină licenţe de operare de la
DCA, ce are şi responsabilităţi privind regimul forţei de muncă chineze în străinătate;

521
Idem, p. 314.
522
Trish Saywell, "Oil: The Danger of Deals with Iraq," Far Eastern Economic Review, March 6, 2003 , citat de
Carrie Saterlee, Facts on Who Benefits from Keeping Saddam Hussein in power, 28 februarie 2003, Heritage
Foundation , http://www.heritage.org/Research/Reports/2003/02/Facts-on-Who-Benefits-From-Keeping-
Saddam-Hussein-In-Power#_ftn28
523
David Zweig, Bi Jianhai, „China’s Global Hunt for Energy”, Foreign Affairs, 84, 2005.
524
Barry V. Sautmann: Friends and Interests. China’s distinctive links with Africa, Center on China’s
Transnational Relations, Working paper, p. 21 – www.cctr.ust.hk/articles/pdf/WorkingPaper12.pdf
525
Bill Bates, James Reilly, op.cit.
526
Bill Bates, James Reilly, idem.

293
- Departamentul de Ajutor Extern administrează proiectele de tip „ajutor pentru dezvoltare”,
se concentrează pe finanţarea unor proiecte de infrastructură în Africa prin împrumuturi
avantajoase. DAE este responsabil de calitatea şi siguranţa proiectelor;
- Biroul pentru Consiliere Economică şi Comercială reprezintă de fapt reţeaua de comerţ
exterior a Chinei, cu reprezentanţi în fiecare ambasadă din Africa.
4. Ministerul Afacerilor Externe527 formulează politica externă a Chinei în Africa,
prin două departamente – Africa subsahariană şi Africa de Nord-Asia de Vest. Datorită
intensităţii legăturilor diplomatice cu Africa, Ministerul Afacerilor Externe organizează
deplasarea delegaţiilor chineze oficiale, inclusiv a oamenilor de afaceri şi pregăteşte
acordurile economice (cu Ministerul Comerţului şi comunitatea de afaceri). MAE, prin
reţeaua de ambasade şi consulate în Africa, asigură protecţia cetăţenilor proprii.
5. Agenţiile de finanţare528 – Bănci. China nu are o agenţie centrală de finanţare a
ajutorului pentru dezvoltare, acest rol fiind îndeplinit de băncile de stat. Această formulă
opacă are un avantaj deosebit pentru China. În primul rând, existenţa unor cifre impresionante
ale ajutorului extern ar putea jena populaţia chineză din punct de vedere al folosirii acestor
resurse. În al doilea rând, deşi China este o ţară donatoare din ce în ce mai importantă, China
este şi beneficiar al asistenţei internaţionale şi are interes să îşi păstreze statutul acesta.
Din punct de vedere metodologic, angajamentul economic chinez în China este greu de
încadrat ca fiind ajutor pentru dezvoltare. Definiţia „official development assistance”,
formulată de OECD, presupune existenţa unor fluxuri financiare oficiale către ţări în curs de
dezvoltare, prin agenţii oficiale, pentru a combate sărăcia, a sprijini dezvoltarea economică şi
au un element de grant de cel puţin 25%. Desigur, o parte din asistenţa financiară chineză
către Africa poate intra în definiţia OECD ca ajutor pentru dezvoltare, dar nu toată implicarea
economică ( investiţiile firmelor de stat, împrumuturile preferenţiale). Investiţiile firmelor de
stat chineze nu pot fi încadrate ca investiţii străine directe, întrucât acestea se desfăşoară în
cadrul unor acorduri bilaterale. Aşadar nu tot angajamentul economic chinez în Africa este
ajutor pentru dezvoltare, dar este clar că acest angajament oferă beneficii importante ţărilor de
pe continentul negru.
Aşadar, un alt element al excepţionalismului chinez priveşte cadrul finanţării dezvoltarii, în
acest sens fiind necesară examinarea rolului bancilor de stat.
A. EXIMBANK China are rolul principal în gestionarea relaţiilor cu Africa.
Activitatea sa vizează două componente – pe de o parte acordă ţărilor africane împrumuturi cu
dobândă redusă (ajutor pentru dezvoltare), pe de altă parte finanţează firmele chineze care vor
să investească în Africa (credite de export, împrumuturi pentru proiecte în străinătate,
garanţii). EXIMBANK, împreună cu Ministerul Comerţului, autorizează firmele din China să
participe la licitaţii pentru realizarea proiectelor din Africa.
EXIMBANK529 oferă însă o asistenţă financiară foarte concentrată din punct de vedere
geografic şi al sectorului de activitate. 5 ţări africane primesc 80% din creditele pentru Africa
(Angola, Mozambic, Nigeria, Sudan, Zimbabwe), iar proiectele finanţate sunt în general din
sectorul energetic.
B. China Development Bank acordă împrumuturi cu dobândă redusă firmelor chineze
ce doresc să-şi extindă operaţiunile în China. Un exemplu în acest sens este firma HUAWEI,
care a primit în 2004 un împrumut de 10 miliarde de dolari. La scurt timp, HUAWEI a
câştigat contracte în valoare de 400 milioane de dolari în Nigeria, Kenia şi Zimbabwe pentru
construcţia de reţele de telefonie celulară în aceste ţări530.

527
Bill Bates, James Reilly, ibidem
528
Bill Bates, James Reilly, ibidem.
529
Export Import Bank of China, Nianbao – Annual report 2005, citat de Harry Broadman, Africa’s Silk Road.
China and India’s new economic frontier, Washington DC, 2007, World Bank, p. 272.
530
Bill Bates, James Reilly, idem.

294
 6. Autorităţile locale şi regionale din China sunt actori ce au o miză considerabilă în
operaţiune chineze în Africa, deoarece 88% dintre firmele care investesc în străinătate sunt
firme de nivel regional sau local, controlate la acest nivel. De exemplu, municipalitatea din
Quing Dao a folosit o întreprindere locală de stat pentru a investi într-un parc industrial din
Zambia, ce exportă textile în SUA.531. De asemenea, guvernele locale şi regionale pot
mobiliza influenţă politică considerabilă pentru a-şi sprijini întreprinderile. Dacă o firmă
precum HUAWEI înregistrează un conflict, din cauza practicilor sale de afaceri, cu ambasada
locală chineză în Africa sau cu Biroul de Consiliere Economică din cadrul Ambasadei (sub
autoritatea ministerului Comerţului), HUAWEI poate cere sprijinul municipalităţii din
Shenzen, care deţine acţiuni şi are interesul de a le maximiza valoarea. O companie chineză
poate scăpa nesancţionată dacă îşi mobilizează aliaţi politici importanţi în alte birocraţii.

Schema actorilor implicaţi în politica chineză din Africa

Consiliul de Stat

Ministerul Comisia de Supervizare şi

Afacerilor Ministerul Control a Proprietaţilor de Stat
Externe Comerţului

Guvern provincial

Biroul Africa de Întreprinderi

Nord, Asia de Vest de stat la nivel
– Africa naţional
Subsahariana Reprezentanţa
Ministerului Comisia de
Departamentul Comerţului la Supervizare şi Control
de Cooperare nivel regional a Proprietaţilor de Stat
Economică la nivel provincial
Întreprinderi
Reţeaua de Departamentul de stat la nivel
consulate şi de Ajutor Extern provincial
ambasade în Africa
Biroul pentru Autoritate
Consiliere locală
Economică şi
Comercială
Reprezentanţa
Ministerului
Birou de Consiliere Comerţului la Comisia de Supervizare şi
Economică şi nivel local Control a Proprietaţilor de Întreprinderi
Comercială din Stat de stat la nivel
cadrul Ambasadei la nivel local local
sau Consulatului

În această complicată diagramă birocratică se poate observa importanţa nivelului local

şi regional în cadrul ierarhiei clasice top-down: biroul de consiliere economică şi comercială
din cadrul ambasadei are legătură operaţională cu aceasta, dar administrativ depinde de
ministerul comerţului; similar, Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat la
nivel naţional are autoritate asupra întreprinderilor de stat din punct de vedere administrativ,
însă operaţional sunt controlate de autoritatea provincială respectiv locală.

531
Bill Bates, James Reilly, ibidem.

295
 După cum se poate observa, structura chineză este de parte de a fi un monolit,
deoarece actorii îşi definesc priorităţile după logici diferite, ceea ce conduce la conflicte între
birocraţii.
Prioritea pentru Comisia de Supervizare şi Control a Proprietaţilor de Stat, pentru
guvernele locale şi regionale, pentru Ministerul Comerţului este profitul. Considerentele
legate de protecţia mediului şi siguranţa în muncă trec pe plan secundar. În astfel de condiţii,
companiile chineze au ajuns subiect de scandaluri diplomatice: Bill Bates şi James Reilly
menţionează cazul companiei SINOPEC, care a operat în octombrie 2006 prospectări într-un
parc natural din Gabon. Practicile SINOPEC au devenit subiect de scandal politic deoarece
efectuaseră prospecţiunile fără a avea un studiu de impact aprobat. Probleme grave de mediu
au ajuns în atenţia publică după ce firme chineze au exploatat nisipuri de titan în zone fragile
ecologic din Madagascar, Mozambic şi Tanzania. Aceiaşi autori mai dau exemplu de practici
economice ce au degenerat în scandaluri diplomatice. Localnicii angajaţi în industria minieră
sunt plătiţi cu salarii mici, deseori livrate cu întârziere şi lucrează în condiţii de siguranţă
precară. În Zambia, în urma unor explozii la minele de cupru din aprilie 2006, sentimentele
antichineze au explodat şi au jucat un rol central în campania prezidenţială. În acest caz, a fost
nevoie de intervenţia directă a Ministerului Afacerilor Externe chinez pentru a calma situaţia
şi a limita pagubele de imagine532. China a fost implicată în reţele de trafic ilegal de fildeş în
Sudan, Zimbabwe, Republica Centrafricană, Kenya, Malawi, Nigeria şi alte state, cantităţile
fiind deosebit de importante. Unele surse533 menţionează stocuri recente în China de 110 tone
de fildeş, echivalentul a 11.000 de elefanţi ucişi. Problemele de imagine nu se opresc aici.
Companiile chineze sunt în competiţie între ele pentru câştigarea contractelor la preţuri cât
mai mici, ceea ce se traduce prin salarii scăzute şi condiţii proaste de muncă. Nu au fost
singulare cazurile în care angajaţii chinezi din Africa au intrat în conflict cu angajatorii lor,
revoltele de stradă fiind înăbuşite de poliţia africană. În urma acestor situaţii, Ministerul
Comerţului prin Biroul de Consiliere Economică şi Comercială din cadrul ambasadelor a
primit responsabilităţi în investigarea accidentelor de muncă soldate cu cetăţeni chinezi
decedaţi, iar sancţiunile pot fi şi interdicţia de participare la licitaţii de contracte pe o perioadă
de 2-4 ani.
În ultimă instanţă, problemele generate de cursa pentru profit în Africa pot ameninţa
enormele beneficii diplomatice pe care China le-a obţinut de-a lungul unor decenii de
cooperare de succes cu ţările africane. Companiile chineze s-au implantat într-un mediu pe
care nu îl cunoşteau şi au făcut probabil aceleaşi greşeli pe care le-ar fi făcut orice investitor
străin de obiceiurile şi standardele locale. De aceea, un element al succesului este legat de
cunoaşterea partenerilor locali, lucru care se poate realiza prin ambasade. Acestea pot pune în
legătura firmele chineze cu mediul politic şi economic local, cu ONG-urile, cu sindicatele. De
asemenea, agenţiile de reglementare a investitorilor în China au nevoie de un sistem eficient
de control asupra companiilor ce operează în Africa, astfel încât guvernul chinez să se asigure
de faptul că standardele sale sunt implementate şi că, pe termen lung, beneficiile politice
realizate nu sunt torpilate de practicile unor companii.

532
În 20 aprilie 2006, în urma unei explozii dintr-o mină de cupru gestionată de companii chineze s-au înregistrat
51 de victime. În contextul alegerilor prezidenţiale, unul din candidaţi – Michael Sata, din partea Mişcării pentru
Democraţie Multipartită, şi-a bazat campania electorală pe atacuri împotriva investitorilor chinezi. Sata a acuzat
politicienii din Zambia că „vînd interesele naţionale Chinei” şi a făcut referire la Taiwan şi Hong Kong ca fiind
state independente. Ambasadorul Chinei a reacţionat dur, ameninţând cu îngheţul relaţiilor economice cu Zambia
în caz că Sata câştigă. Beijingul s-a distanţat de poziţia ambasadorului, iar Sata a pierdut la mică distanţă
preşedenţia. La alegerile din 2008 însă, Sata a abandonat retoricile antichineze afirmând că va proteja investiţiile
acestora, fără a avea succes politic. (Lusaka Times, BBC, Reuters, XInhua).
533
China, Ivory Trade and the Future of Africa’s Elephants, Briefing Report, Environmental Investigation
Agency, 2008, http://www.eia-global.org/PDF/EIA-CITES-Briefing08.pdf

296
 Chiar dacă reproşurile occidentale cu privire la respectarea standardelor de mediu şi
siguranţă a muncii de către China în Africa sunt aşadar în mare măsură fundamentate, trebuie
ţinut cont de faptul că aceste erori sunt conştientizate şi în timp corectate. Dinamica acestei
evoluţii poate fi considerat un element al excepţionalismului chinez în Africa.
Un alt element de excepţionalism al acţiunii chineze în Africa este cel legat de lipsa
condiţionalităţilor politice în raport cu ajutorul economic sau promovarea investiţiilor.
Viziunea occidentală în legătură cu ajutorul economic pleacă de la următorul postulat: ţările
democratice, cu instituţii funcţionale, pot genera creştere economică pe termen lung. În ultimii
ani, întărirea bunei guvernanţe în ţările în curs de dezvoltare a devenit atât obiectiv, cât şi
condiţie pentru asistenţa pentru dezvoltare534. China nu joacă după aceste reguli, cu siguranţă.
China a fost acuzată, în mod simplist, că are relaţii economice cu state paria (Sudan,
Zimbabwe) sau alte state care nu respectă drepturile omului, subminând astfel efortul
donatorilor internaţionali, care condiţionează ajutorul extern de respectarea anumitor
standarde politice. De asemenea, China a oferit Angolei credite ieftine pentru reconstrucţie
economică după războiul civil fără a pune condiţii, precum Fondul Monetar Internaţional
(care solicita obligatoriu combaterea corupţiei şi îmbunătăţirea managementului economic).
Singura condiţie era legată de semnarea unui acord de furnizare a 40.000 barili pe zi de ţiţei
brut şi acordarea de contracte firmelor chineze implicate în reconstrucţie. În schimb,
EXIMBANK a oferit 2 miliarde de dolari, cu 1.5% dobândă, pe 17 ani535, faţă de 2.3 miliarde
pe 5 ani – oferta Standard Chartered Bank, consorţiu de banci europene condus de Royal
Bank of Scotland.
China este cel mai mare investitor în Sudan, fapt ce a permis o rată de creştere
economică de 5.2% în 2005. Petrolul din Sudan este abundent şi uşor de rafinat, iar 64% din
acesta a fost exportat în China. Sudanul a primit împrumuturi cu dobândă redusă, iar
companiile chineze construiesc drumuri, clădiri, poduri, şcoli, spitale şi reţele de
telecomunicaţii, instruiesc specialişti locali şi oferă burse de studiu în China536. Toate acestea
au generat critici puternice contra Chinei, ajungându-se chiar la apeluri de boicot al
Olimpiadei de la Beijing din 2008. Sprijinul pentru guvernul Sudanului a fost foarte costisitor
în termen de imagine pentru China, întrucât Sudanul e considerat un exemplu clasic de stat
paria, îndeosebi din cauza responsabilităţii în genocidul din Darfur. Preşedintele Omar al
Bashir este primul şef de stat în exerciţiu care a fost pus sub acuzare de Curtea Penală
Internaţională pentru genocid contra umanităţii, crime de război, Sudanul a fost acuzat că are
legături strânse cu reţele teroriste, în special Jihadul Islamic Egiptean şi Al Qaida.
Dezinteresul Chinei faţă de viziunile occidentale cu privire la respectarea drepturilor
omului şi standardele de democraţie pot fi explicate doar parţial prin nevoia de resurse a
Beijingului. Cei mai mulţi critici acuză China de neocolonialism în raport cu Africa, deoarece
aceasta ar urmări doar exploatarea resurselor şi nu este preocupată de bunăstarea populaţiei
locale, de democraţie sau drepturile omului. Această explicaţie este superficială şi nu ia în
calcul alte două elemente ale excepţionalismului chinez ce nu au legătură cu Africa.
În primul rând, China are o viziune complet diferită de cea occidentală în privinţa
drepturilor omului. Discursul tradiţional chinez pune accent pe obligaţiile şi responsabilităţile
cetăţenilor, ca parte a societăţii, de a construi o societate puternică şi prosperă. Drepturile
omului rimează în China cu solidaritatea socială şi datoria către restul societăţii537. Această
534
Carlos Santiso, “Towards Democratic Governance: The Contribution of the Multilateral
Development Banks in Latin America”, în Peter Burnell, ed., Democracy Assistance: International Cooperation
for Democratization, London: Frank Cass Publishers, 2000, p 150-190.
535
T. Hodges, „Angola: from Afrostalinism to Petrodiamond Capitalism”, Oxford, 2001.
536
Chinese Politics and Foreign relations, China Sudan relations, University of Florida, 2008,
http://cero11.cise.ufl.edu/~webmaster/Learning_Modules/POL/content/POL_chn_sudan.html
537
Ian Taylor, Governance in Africa and Sino-African Relations: Contradiction or Confluence?, Politics, 2007,
vol. 27, pp 139-147.

297
viziune este complet diferită de cea occidentală, care presupune garantarea de către stat a
libertăţii individuale. Condiţionarea ajutorului pentru dezvoltare (sau a relaţiilor economice)
de respectarea standardelor occidentale privind drepturile omului pur şi simplu nu e
acceptabilă de către China.
În al doilea rând, China a avut de suferit, din punct de vedere istoric, în urma aplicării
unor standarde occidentale în privinţa drepturilor omului. Evenimentele din piata Tiananmen
din 1989 şi criticile legate de represiunea demonstanţilor au fost considerate de China drept
amestec în problemele interne. Aşadar China nu va pune nici un fel de condiţii ţărilor
africane, cu atât mai puţin condiţii legate de drepturile omului. În 1990, premierul Li Peng a
declarat la Beijing, în contextul Comitetului Consultativ China-Africa: „Nici o ţară nu are
dreptul să îşi impună voinţa asupra altei ţări, să se amestece în afacerile interne ale
democraţiilor în curs de dezvoltare sau să urmărească o politică a puterii în numele
democraţiei sau a drepturilor omului538”. După aproape 20 de ani, China nu şi-a modificat
poziţia: „Ţările care sunt diferite faţă de altele ca sistem social, stadiu de dezvoltare, valori şi
istoric au dreptul de a-şi alege propriile abordări şi metode… Mai mult, politizarea drepturilor
omului şi impunerea de condiţionalităţi legate de drepturile omului în ce priveşte ajutorul
economic, trebuie respinse cu forţă întrucât constituie… o violare a drepturilor omului”539.
Neamestecul în treburile interne reprezintă un principiu constant al politicii chineze, afirmat
din anii 50 – Conferinţa de la Bandung – şi asumat constant de atunci în politica externă540.
Sensibilitatea Chinei la tema neamestecului în afacerile interne îşi are sursa în umilinţele
suportate în secolul 19 de intervenţiile marilor puteri în politica sa internă, precum şi în
suferinţele generate de embargoul impus de SUA timp de peste două decenii, după războiul
din Coreea.
Un alt element interesant legat de investiţiile chineze în Africa se referă la faptul că nu
toate se localizează în ţări cu bogăţii naturale, demontând mitul facil al exploatării acestora în
beneficiul economiei Beijingului. HUAWEI şi-a mutat în Mauritius sediul administrativ,
centrul de finanţe şi cercetare deoarece a profitat de zonele libere şi serviciile financiare
oferite541. Nu în ultimul rând, China a oferit ajutor pentru dezvoltare pe de o parte şi a susţinut
investiţiile pe de altă parte şi în alte zone decât Africa – ţări din America Latină şi de Sud, ţări
din Asia de Sud-Est. China a fost motivată de un amestec de scopuri diplomatice (izolarea
Taiwanului) şi scopuri economice (acces la resurse naturale dar şi investiţii în infrastructură).

Percepţii africane asupra acţiunii chineze în Africa

Ţările africane au primit în mod deosebit de pozitiv interesul pe care l-a demonstrat
China pentru ele. În primul rând, relaţia China-Africa nu a avut de depăşit obstacole istorice,
cum ar fi un trecut colonial. Acest fapt i-a făcut de la început pe africani mai receptivi la ideile
Chinei. Relaţiile diplomatice cu statele africane au început atunci cînd China era o ţară săracă
şi izolată542, iar aceasta a oferit de atunci sprijin modest, dar concret, pentru dezvoltare. Între
timp, China, ea însăşi o ţară în curs de dezvoltare, a înregistrat succese economice
spectaculoase, iar credibilitatea sa în rândul ţărilor africane s-a întărit.
Absenţa condiţionalităţilor occidentale în raport cu asistenţa pentru dezvoltare a făcut
ofertele Chinei foarte atractive pentru ţările africane. Acestea au avut de suferit din cauza unor
condiţionalităţi ce au generat sărăcie. Consensul de la Washington a dominat în anii 80 cadrul

538
Citat de Ian Taylor, op.cit.
539
Beijing Declaration on the Forum on China Africa Cooperation, Xinhua, 19.10.2006
540
China’s African Policy, January 2006, Ministry of Foreign Affairs in China,
http://www.mfa.gov.cn/eng/zxxx/t230615.htm
541
People’s Daily, 27.04.2006 http://english.people.com.cn/200604/27/eng20060427_261551.html
542
Bill Bates, James Reilly, op.cit.

298
teoretic al dezvoltării economice, prevăzând înlăturarea barierelor din calea comeţului, politici
fiscale stricte, privatizări, dereglementări, liberalizări. Impactul acestei ortodoxii economice
asupra ţărilor africane a fost în multe cazuri devastator, generând dezindustrializare şi creând
un climat social tensionat. Barierele protecţioniste, odată înlăturate, au pus în concurenţă
produsele africane cu produsele occidentale; acestea erau mai avansate tehnologic în multe
cazuri şi în general subvenţionate de statele exportatoare, iar consecinţele au fost nefaste din
punct de vedere economic pentru ţările din Africa. De asemenea, politicile bugetare stricte au
însemnat reduceri dureroase în bugetele de sănătate şi educaţie ale ţărilor africane. În anii
2000, viziunea Băncii Mondiale şi a altor donatori a nuanţat Consensul de la Washington,
subliniind, pe lângă măsurile de ajustare structurală, şi asigurarea bunei guvernanţe, necesare
pentru implementarea eficientă a asistenţei pentru dezvoltare. Astfel, condiţionalităţile
occidentale s-au înmulţit şi au devenit şi mai greu de îndeplinit, în condiţiile în care
majoritatea statelor africane nu sunt democratice, au structură de putere neopatrimonială şi nu
deţin capacitate instituţională importantă.
China nu numai ca nu a impus condiţionalităţi diverse, de tipul celor susţinute de
instituţiile financiare internaţionale, dar şi-a menţinut o viziune constantă şi simplă asupra
dezvoltării economice. China a avut experienţe proprii în materie de dezvoltare şi combaterea
sărăciei, ca urmare a oferit prin programele sale de cooperare economică atât infrastructură,
cât şi structuri de producţie. Fostul preşedinte al Mozambicului, Joaquim Chisanno543, a
menţionat unele slăbiciuni ale modelului vestic de ajutor pentru Africa, precizând că donatorii
occidentali au neglijat sistematic nevoia de infrastructură şi au exercitat presiuni asupra
mediului politic, cu consecinţe destabilizatoare. În timp ce instituţiile financiare internaţionale
şi-au schimbat peridic criteriile de asistenţă economică, viziunea chineză nu a suferit
schimbări importante de-a lungul timpului.
Entuziasmul african în legătură cu acţiunile Chinei este larg împărtăşit de mediile
politice şi economice, dar nu este unanim. Preşedintele sudafrican Thabo Mbeki a avertizat în
2006 asupra faptului că expansiunea Chinei în Africa poate reprezenta o nouă formă de
colonialism544. China importă din Africa materii prime, pe care le retrimite în Africa sub
forma produselor finite chineze. În aceste condiţii, Africa este condamnată la subdezvoltare.
Concluzii
Angajamentul chinez în Africa este consistent şi impactul acestuia este deosebit, la
scara continentului. China a oferit rapid şi uşor asistenţă economică, fără a pune condiţiile pe
care le solicită donatorii occidentali. Datorită acestui fapt, precum şi prin dimensiunea
implicării economice China şi-a consolidat dimensiunea soft a puterii sale şi a dobândit
capacitatea de a transforma profund continentul african. Această capacitate ar trebui întărită
prin încercări de corelare cu donatorii occidentali şi metodologiile lor de lucru. China are
nevoie de parteneri africani, iar ONGurile locale pot intermedia o cunoaştere mai profundă a
realităţii de la faţa locului, dincolo de respectarea unor standarde de siguranţă în muncă sau
protecţia mediului. O transparenţă crescută ar feri de asemenea China de acuzaţii privind
exploatarea sălbatică a resurselor naturale din Africa, demonstrând că industria extractivă
contribuie la combaterea sărăciei. De asemenea, pentru a-şi menţine capitalul de prestigiu şi
încredere dobândit în Africa, China va trebui să-şi perfecţioneze mecanismele de control a
firmelor de stat implicate în Africa, astfel încât practicile acestora în afaceri să nu afecteze
relaţiile bilaterale.

543
Deborah Brautington, op.cit., p.10
544
Mbeki warns on China-Africa ties, BBC News, http://news.bbc.co.uk/2/hi/business/6178897.stm

299
 DIPLOMAŢIA - ARTĂ SAU MESERIE
DIPLOMACY CAN BE DEFINED AS AN ART OF AS A SCIENCE

Dr. Elena Şerbănescu

Ministerul Afacerilor Externe

Abstract:
Diplomacy, as an activity devoted to settle and to put an end to the conflicts between
states by negotiations, also devoted to defend and to promote its own interests, appeared in
the period of ancient human society, among with the collapse of the primitive world and with
the appearance of the slave-owing states.
In order to find the answer of the question whether diplomacy can be defined as an art
of as a science, or if within the art and the blend together and become a distinct profession, it
is required to elucidate the components that define the diplomacy, and also to separate the
diplomacy between related disciplines and activities.
The problem under discussion is still present among nowadays, eliciting interesting
theoretical debates, based on for or against arguments and scientifical elements that sustain
each other between the definitions made in diplomacy
Keyterms: conflicts, art, science, profession

Diplomaţia ca activitate consacrată aplanării şi stingerii conflictelor dintre state pe calea

negocierilor, apărării şi promovării intereselor proprii a apărut în perioada antichităţii
societăţii omeneşti, odată cu destrămarea orânduirii comunei primitive şi apariţia statelor
sclavagiste.
Termenii de „diplomaţie” definită de diverşi autori ca artă a negocierilor între state sau
ştiinţă de sine stătătoare, constituită ulterior şi cel de „diplomaţie” atribuit persoanelor
desemnate să îndeplinească atribuţii în acest domeniu s-au consacrat mult mai târziu în istoria
societăţii umane, respectiv în epoca modernă, în secolele XVI-XVII.
Pentru a afla răspunsul la întrebarea dacă diplomaţia poate fi definită ca artă sau ştiinţă,
sau dacă, în cadrul acesteia ştiinţa şi arta se contopesc conducând la o profesie distinctă se
impune elucidarea componentelor care intră în definirea diplomaţiei, cât şi delimitarea
acesteia faţă de disciplinele şi activităţile conexe. Problema aflată în discuţie păstrează
actualitatea şi în zilele noastre, suscitând în continuare dezbateri teoretice interesante
întemeiate pe argumente şi elemente ştiinţifice pro sau contra în susţinerea uneia sau alteia
dintre definiţiile formulate despre diplomaţie.
Examinarea raporturilor dintre componentele artă şi ştiinţă cuprinse în diversele definiţii
ale diplomaţiei permite clasificarea cestora în mai multe categorii: o primă grupare acordă
ponderea principală elementelor de artă, inteligentă şi tact în stabilirea şi menţinerea
legăturilor între state; altă categorie îmbină concomitent, în mod explicit, ambele componente,
arta şi ştiinţa negocierilor; definiţiile elaborate în perioada contemporană consacră diplomaţiei
caracterul de ştiinţă, chiar dacă unele dintre ele lasă să se subînţeleagă că, succesul în
pregătirea, desfăşurarea şi finalizarea negocierilor depinde, într-o anumită măsură, de
însuşirile native ale negociatorului. Ar fi totuşi greşit să se considere că succesele diplomaţilor
depind în întregime de inteligenţa şi talentul personal, determinanţi rămân factorii social-
economici, scopurile politicii externe, la a căror realizare tind statele pornind de la interesele
lor naţionale. În sfârşit există definiţii care privesc diplomaţia ca o activitate sau profesie
distinctă.
Caracterul şi formele activităţii diplomatice a statelor desfăşurate de-a lungul timpului,
metodele şi mijloacele diplomaţiei s-au modificat concomitent cu schimbarea ţelurilor şi
obiectivelor politicii externe a statelor. Fiecare formaţiune istorică a societăţii umane a avut

300
caracteristici proprii în domeniul politicii externe şi diplomaţiei. Încă din timpul monarhiilor
medievale şi epocii contemporane pe scena relaţiilor internaţionale au apărut numeroşi
diplomaţi al căror nume a intrat în istoria universală.
Masa imensă a fenomenelor şi faptelor izvorâte din practica diplomaţiei, materialele de
arhivă, memoriile unor diplomaţi de renume au permis unor învăţaţi şi diplomaţi să studieze şi
să publice numeroase lucrări consacrate acestei meserii.
În acest sens, în legătură cu tema amintită poate fi ilustrativă citarea unor definiţii mai
semnificative publicate de diverşi diplomaţi sau istoriografi ai diplomaţiei străini sau români.
Astfel, la începutul secolului XIX, în literatura se specialitate franceză se menţiona că:
diplomaţia este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace ştiinţa
raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise emanând de la suverani.
Diplomaţia nu este acelaşi lucru cu diplomatica; acesta are ca obiect cunoaşterea cărţilor, a
vârstei şi autenticităţii lor”, sau „diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor respective
ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns,
ştiinţa sau arta negocierilor; ea are ca etimologie cuvântul grec „diploma”, duplicatul,
dublura unui act emis de prinţ şi al cărui prim exemplar s-a păstrat.”545
În literatura engleză prin diplomaţie se definea „aplicarea inteligenţei şi tactului la
îndeplinirea relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori şi la
relaţiile lor cu statele vasale, sau şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor între state prin
mijloace paşnice”.546
Şcoala diplomatică rusă din secolul trecut aprecia ca „Diplomaţia reprezintă activitatea
organelor de relaţii externe şi a reprezentanţilor statului în rezolvarea sarcinilor politicii
externe, determinate de interesele clasei dominante în scopul apărării pe cale paşnică a
drepturilor şi intereselor sale în exterior.”547
Evident că, diplomaţia ca mijloc de realizare a politicii externe a statelor nu se limitează
numai la negocieri.
Potrivit „Dicţionarului diplomatic” rus „diplomaţia - mijloc de exercitare a politicii
externe a statului reprezintă în sine un ansamblu de măsuri practice, principii şi metode
aplicare cu luarea în considerare a condiţiilor concrete şi a caracterului sarcinilor de
soluţionat; activitatea oficială a şefilor de state şi ai guvernelor, miniştrilor afacerilor externe,
departamentelor afacerilor externe, reprezentanţelor diplomatice din străinătate, delegaţiilor la
conferinţele internaţionale consacrate îndeplinirii scopului şi sarcinilor politicii externe a
statului, instituţiilor sale şi cetăţenilor săi în străinătate.
De noţiunea „diplomaţie” este legată arta de a duce tratative în scopul prevenirii sau
reglementării conflictelor internaţionale, căutării compromisurilor şi soluţiilor reciproc
acceptabile, precum şi lărgirea şi aprofundarea colaborării internaţionale.”548
Dicţionarul explicativ al limbii române549 defineşte diplomaţia ca fiind „activitatea
desfăşurată de un diplomat prin reprezentanţii săi diplomatici în scopul realizării politicii sale
externe”.
Ca ştiinţă, diplomaţia are ca obiect studierea relaţiilor juridice ale diferitelor state,
inclusiv interesele respective şi pe această bază fundamentarea strategiei de promovare a
intereselor lor naţionale. Totodată, diplomaţia constituie un domeniu specific de activitate, o
profesie aparte, servită de persoane aparte care alcătuiesc o categorie distinctă. Diplomatul
trebuie să aibă o pregătire de specialitate şi cunoştinţe adecvate precum şi o serie de trăsături
şi aptitudini, o inteligenţă peste nivelul celei obişnuite, stăpânire de sine, sănătate, caracter

545
Mircea Maliţa, Diplomaţia, Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970, p. 35.
546
Sip Ernest Satow, A Ghide to diplomatic practice, London, Fourth Edition, 1957, p. 1.
547
V.A. Zorin, Osnovî diplomaticeskoi slujbî, Moscova, 1964, p. 14.15.
548
Diplomaticeskii slovarii, vol. I, Moscova, 1984, p. 327.
549
Editura Univers enciclopedic, ediţia II-a, Bucureşti, 1998, p. 305.

301
deschis, minte cultivată, capacitatea de apreciere a realităţii, integritate, instinct de
oportunitate, adaptabilitate etc.
De aici rezultă că diplomaţia este o artă, arta de a conduce relaţiile internaţionale prin
negocieri.550
În consecinţă „diplomaţia” cuprinde toată gama activităţilor de politică externă a
conducătorilor statelor şi organelor puterii de stat, precum şi a organelor de relaţii externe.
Folosind tratativele şi alte mijloace paşnice, diplomaţia asigură realizarea scopurilor şi
obiectivelor politicii externe, apără interesele statului pe arena internaţională. 551
În sfârşit există definiţii potrivit cărora „Diplomaţia este o activitate oficială a
angajamentelor de stat pentru relaţii externe şi în primul rând a diplomaţilor, desfăşurată prin
tratative, pentru înfăptuirea scopurilor şi sarcinilor de politică externă ale statului, precum
apărarea drepturilor şi intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc
de realizare a politicii externe a statelor”552.
Din examinarea elementelor componente ale definiţiilor diplomaţiei se constată că,
primul concept prezent în toate definiţiile şi care iese în evidenţă este acela de stat; acestuia,
în definiţiile mai recente i-au fost adăugate atributele de independenţă şi suveranitate, iar
diplomaţiei i s-a subliniat rolul de mijloc de realizare a politicii externe a statelor.
Totodată, se constată că, în definiţiile menţionate s-au păstrat, cu pondere diferită, atât
componentele de artă, cât şi cele de ştiinţă.
Se relevă, de asemenea, faptul că, încă din secolul trecut au apărut şi s-au dezvoltat teze
şi concepte noi despre diplomaţie, care în condiţiile relaţiilor istorice şi politice statornicite
după destrămarea sistemului totalitar politic, economic şi militar comunist şi-au dovedit
viabilitatea.
Acestea se manifestă sub forma unui nou tip de raporturi între state, determinate de
apariţia şi extinderea fenomenului de globalizare a relaţiilor internaţionale, lărgire şi
consolidare a relaţiilor politice şi economice, precum şi alianţelor militare.
Din aceste realităţi istorice se dezvoltă o nouă gândire despre diplomaţie, denumită
diplomaţia coaliţiilor sau diplomaţia alianţelor.
Politica diplomatică, pe măsura desfăşurării ei, a început să fie guvernată de uzanţe,
norme şi principii de drept internaţional.553
În cadrul acestei noi diplomaţii statele suverane nu se vor rezuma la schimbul de
informaţii asupra politicii externe, ci vor elabora împreuna această politică, în mod colectiv,
în interesul tuturor.
Relaţiile diplomatice sunt o categorie de raporturi interstatale care reflectă statutul
juridic al unui stat. Existenţa relaţiilor diplomatice între toate statele comunităţii internaţionale
reflectă o stare de normalitate, în timp ce neparticiparea unui stat la asemenea relaţii înseamnă
izolarea acestuia. El nu poate colabora în cadrul unei organizaţii internaţionale, nu poate
încheia tratate, etc..554
La formarea acestui climat nou al relaţiilor internaţionale contribuie în mare măsură
concepţia privind căreia unui sistem atotcuprinzător de securitate internaţională, care cuprinde
toate sferele activităţii umane: politice, economice, militare, ecologice şi umanitare.
La baza acestei concepţii se află înţelegerea faptului că, securitatea unui stat nu se poate
constitui pe seama securităţii altui stat.

550
Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, Carmen Grigore, Drept internaţional public, curs, Editura V.I.S. Print, Bucureşti,
2001, p. 7-8.
551
Borunkov A.F., Diplomaticeskii protocol, Rosii i diplomaticeskii etichet, Moscova, Interpraks, 1993, p. 7-10.
552
C. Alexandrescu, O. Bărbulescu, N. Fotino, A. Iosipescu, Mic dicţionar diplomatic român, Bucureşti, Editura
Politică, 1967, p. 126.
553
Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, Carmen Grigore, op. cit., p. 9.
554
Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, Carmen Grigore, op. cit., p. 12.

302
 Diplomaţia foloseşte activ întregul arsenal de mijloace paşnice acumulate de practica
internaţională: întâlniri, conferinţe, consfătuiri bilaterale sau multinaţionale la nivelul şefilor
de guverne sau miniştrii afacerilor externe, care prin conţinut şi stil se caracterizează prin
eficienţă, spirit constructiv, respect faţă de poziţiile şi interesele partenerilor, ceea ce
înseamnă de fapt unirea politicii cu normele morale ale lumii contemporane. După cum se
observă, în acest ansamblu de relaţii intervin diverse organe ale statului: preşedintele sau şeful
statului, parlamentul uni sau bicameral, şeful guvernului, ministrul afacerilor externe,
miniştrii sau şefii altor departamente etc., fiecare având însă atribuţii şi competenţe distincte
care ţin de domenii diferite cum sunt: elaborarea politicii externe a statului, stabilitatea şi
menţinerea de relaţii între state în diverse domenii sau îndeplinirea acestora, care constituie de
fapt sarcina diplomaţiei.
Încercările de stabilire a raportului care să precizeze în ce măsură diplomaţia este mai
apropiată de domeniul artelor sau ştiinţelor au condus la răspunsuri foarte variate.
Până în prezent nu s-a ajuns la un anumit punct de vedere acceptat unanim de către
specialiştii în domeniu.
Între opiniile exprimate se întâlnesc ambele extreme, potrivit cărora diplomaţia este fie
artă, fie ştiinţă, cât şi varianta de mijloc, care îmbină în acelaşi timp ambele componente, arta
şi ştiinţa.
Pe lângă acestea nu trebuie uitate nici definiţiile care consideră diplomaţia ca o activitate
pusă în slujba externă a statelor, Îndeplinită de specialişti cu o profesiune distinctă, respectiv
de către diplomaţi.
În examinarea acestei probleme este impetuos necesar să se stabilească în ce măsură
există o disciplină distinctă a diplomaţiei care să răspundă celor trei condiţii fundamentale
definirii oricărei ştiinţe:
 să aibă obiect distinct de studiu;
 legii proprii;
 metode proprii de cercetare;
Este evident că cele trei funcţii fundamentale ale diplomaţiei, de reprezentare, aplicare
a politicii externe, apărare şi promovare a intereselor statului constituie obiectul diplomaţiei,
inconfundabil cu al altor ştiinţe înrudite, precum şi că, totalitatea cunoştinţelor, principiilor şi
normelor, negocierilor ca metodă principală a diplomaţiei formează o disciplină aparte cu
caracter ştiinţific.555
Pe lângă factorul determinant în definirea diplomaţiei, respectiv natura orânduirii social-
politice, ţelurile politicii externe a statului, un rol important îl au în acelaşi timp, talentul,
calităţile speciale, capacitatea de convingere, tactul şi abilităţile diplomatului care împinge
diplomaţia mai mult spre domeniul artelor decât al ştiinţei.
În acest context se evidenţiază faptul că, în ultimele decenii au apărut teorii noi care pot
exprima în formule şi ecuaţii matematice regulile care stau la baza negocierilor. Prin acesta
caracterul de ştiinţă al diplomaţiei este şi mai evident. În speţă este vorba de acea ramură a
matematicii, înrudită cu programarea matematică şi calcului probabilităţilor denumită teoria
jocurilor.
Acesta teorie are de mai mult timp aplicaţii practice în domeniul economiei, comerţului
internaţional şi altele. Faptul că teoria jocurilor nu s-a transformat încă într-o practică de zi cu
zi a purtării tratativelor între state nu înseamnă că aceasta va deveni în lumea de mâine o
metodă de bază a diplomaţiei.
În concluzie se cuvine sublinierea faptului că nici una dintre definiţiile enunţate până în
prezent nu trebuie să fie acceptată sau respinsă în întregime, în mod absolut, ţinând seama că
fiecare în parte conţine un sâmbure de adevăr.

555
Mircea Maliţa, Diplomaţia, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 43.

303
 Probabil că, o definiţie atotcuprinzătoare a diplomaţiei, care să îmbrăţişeze conceptele
din toate celelalte anterioare n-a fost încă formulată din cauza caracterului complex şi dinamic
al relaţiilor dintre state în care potrivit unei metode a filozofiei antice „totul curge, totul se
schimbă”.
Prin urmare definiţiile amintite nu trebuie să fie considerate ca „absolute”, după cum
convingerea autoarei conform căreia diplomaţia este o ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect
propriu şi metode specifice, în care în locuri şi timpuri diferite apar şi strălucesc artişti ai
diplomaţiei nu este „infailibilă”.

Bibliografie:

1. Ion Anghel, Drept diplomatic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

2. Vasile Creţu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
3. Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Editura Didactică şi Pedagogici
Bucureşti, 1975.
4. Frederick Hartmann, The Relations of Nations, 3rd ed, New York, 1967.
5. Rosalyn Higgins, The Development of International Law through the Politicul Organs
of the United Nations, Oxford, 1969.
6. Arthur Lall, Modem International Negotiation, Principles and Practice, New York,
2000.
7. Alain Plantey, La negociation internaţionale, principes et methodes, Paris, 1980.
8. M. Ani, Les negociations diplomatiques prealables a la soumission d'un differend a
une instance internaţionale, These, Geneve, 1957.
9. A. Gros, La negociation diplomatique, Les affaires etrangeres, Paris, 1959.
10. M. Bourquin, Le recours prealable aia negociations diplomatiques, Melanges
Basdevant, Paris, 1960.
11. Grigore Geamănu, Theorie et pratique des negociations en droit internaţional,
R.C.A.D.L, 1980.

304
 DECLINUL ÎN INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE, CA REZULTAT AL
ACTUALEI CRIZE GLOBALE
DECLINE IN FOREIGN DIRECT INVESTMENTS AS RESULT OF
THE CURRENT GLOBAL CRISIS

Prof.univ.dr. Gheorghe MIHAIL

Universitatea „Spiru Haret” Braşov

Abstract:
Statement of foreign direct investment, representing a part of the general picture of the
world economy severely affected by the crisis, is increasingly associated with the most
unpredictable risks, the failures and collapse, with unprecedented situations requiring direct
investors to cautiously reduce capital allocated in this direction, namely, production capacity
and hence the production of goods.
The whole economic gear suffers from transnational corporations in foreign direct
investment, followed by international financial institutions, with the banking and insurance,
with international transport, but not to speak of development or their extension, and
culminating with the dramatic reduction of absolute foreign direct investment, including
international production of goods. Enlargement process - outsourcing - is largely canceled by
an obvious process of quantitative and qualitative decline.
Keywords: investement, economy, crisis, risks

Între anii 2002-2008, fluxurile de capital străin au atins un vârf de 8% din PIB, fiind astfel
suficient de acoperitoare pentru alimentarea boomului creditelor, dar, în perioada imediat
următoare, acestea au înregistrat o reducere drastică.
La începutul anului 2009, Europa de Est, care a asigurat randamente de 50% pe pieţele de
capital şi valutare, începea să fie ocolită de investitori, ca urmare a creşterii puternice a
gradului de îndatorare.
Mari investitori (aşa cum remarcau şi analiştii economici şi politici ai ziarului „Adevărul”
/ 23 nov. 2009), după ce au marcat profituri în jur de 50% în 2009 au fugit din ţările Europei
de Est, retrăgându-se şi abandonând, pur şi simplu, diverse proiecte majore de investiţii din
această zonă.
Atitudinea de abandon, adoptată de mari investitori, s-a reflectat în datoriile şi deficitele
bugetare care au prelungit criza economică în Est, în timp ce statele occidentale au trecut deja
pe creştere.
Conform studiilor efectuate, la nivel de pieţe emergente, de către „Allianz SE”,
concluziile, în ceea ce îi priveşte pe est-europeni, sunt dintre cele de natură pesimistă:
„Economia mondială îşi revine, însă Europa de Est trebuie să se lupte cu volumele mari ale
datoriilor, inclusiv datorii externe, ceea ce va cauza o întârziere a reluării creşterii
economice”, adică a unor repercusiuni cu totul şi cu totul dramatice, între care pot fi reţinute,
inclusiv, întârzierile înregistrate în planul reformelor europene. Concret, majorarea deficitelor
bugetare a forţat Polonia şi Letonia să amâne momentul adoptării euro, iar România şi
Ungaria s-au văzut nevoite să recurgă la diminuări drastice a cheltuielilor bugetare pentru a
respecta angajamentele privind accesarea creditelor de câte 20 de miliarde de euro, pentru
fiecare.
Comisia Europeană a prognozat majorarea datoriei publice din Ungaria la 75% din PIB,
iar pe cea a Poloniei că va urca spre 61%, până în 2011. De asemenea deficitele publice vor
urca anul viitor la 12,3% în Letonia şi la 7,5% din PIB în Polonia.
În ultima perioadă de timp, a încetat creşterea monedelor din regiune, în raport cu dolarul
SUA, dintre cele 26 valute ale pieţelor emergente, forintul a avut cea mai slabă performanţă,

305
fiind astfel acompaniat în acest declin şi de celelalte monede naţionale. De asemenea,
Slovacia, Polonia, Bulgaria şi Cehia, conform unei analize efectuate de „Bloomberg”, sunt
primele patru state care au înregistrat cele mai rapide creşteri ale riscurilor de creditare.
Investitorii au subestimat potenţialul în scădere al pieţelor de capital şi au supraestimat
potenţialul de creştere al statelor din estul Europei. Indicii bursieri din regiune au crescut
substanţial de la începutul anului 2009, chiar dacă economia s-a contractat în medie cu 6,3%.
Indicele Bursei de la Bucureşti, exprimat în dolari, s-a majorat cu 77%, iar cel al Bursei de la
Budapesta cu 92%. În Ucraina aprecierea principalului indice bursier a fost de 109%, ceea ce
evidenţiază faptul că unii factori de creştere sunt supraestimaţi. În viziunea experţilor
economici şi politici: „Europa de Est este şi va continua să fie în urma celorlalte pieţe
emergente. Există numeroase aşteptări legate de o revenire susţinută de exporturi, însă Europa
de Vest va putea absorbi o cantitate limitată de bunuri”.
Cât priveşte exporturile practicate la nivelul continentului european, acestea sunt
subdimensionate ca urmare a cererii mai mici de pe pieţele din vestul Europei, incapabilă, în
fapt, să acopere întregul potenţial de export din estul continentului.
Declinul producţiei industriale s-a accentuat în regiune, dar fără o depreciere accentuată a
monedelor naţionale, conducând astfel la ideea că, după eliminarea stimulentelor, economiile
estice vor fi primele afectate.
În acest context, pe termen lung, şi România şi-a pierdut din atractivitatea exercitată
asupra investitorilor, lucru semnalat de câştigurile tot mai reduse înregistrate pe piaţa
românească şi reflectat realist, pornind de la obiectivitatea acestor date fundamentale
îngrijorătoare, de către Fitch, inclusiv scăderea ratingului de ţară al României.
În acelaşi timp însă, Agenţia Română pentru Investiţii Străine (ARIS), conform propriilor
estimări, continua să inducă o stare de optimism în mediul de afaceri naţional arătând că:
„Ritmul de creştere a investiţiilor străine s-a redus, pe fondul crizei, însă România va continua
să reprezinte şi pe viitor o destinaţie atractivă şi profitabilă pentru plasarea de capital”.
La data de 12 noiembrie 2008, cam în acelaşi ton, ARIS afirma că „România înregistrează
cea mai mare creştere economică din UE şi că datoria publică este redusă, iar rezervele
valutare suficiente. În plus, investiţiile străine au crescut cu 32 % faţă de anul trecut, iar
guvernul a anunţat măsuri suplimentare pentru stimularea investiţiilor”; „În primele opt luni
ale anului 2008, România a atras investiţii străine direct în cuantum de 6,4 miliarde euro, în
creştere cu 32% comparativ cu perioada similară a anului precedent, iar ponderea deficitului
de cont curent acoperit de acestea sporind semnificativ, la 61,4%, de la 38,7% în intervalul
ianuarie-iulie al anului 2007, iar din cauza crizei financiare internaţionale, ritmul de creştere a
investiţiilor straine directe va fi moderat pe termen scurt, însă depăşirea crizei globale va
aduce României fluxuri de investiţii străine semnificativ mai mari”.
Din totalul investiţiilor străine directe realizate în România în intervalul ianuarie-iulie
2008, participaţiile la capital şi profitul reinvestit au reprezentat 55%, iar creditele intra-grup
au reprezentat restul de 45%.
În anul 2008, investiţiile străine directe în România au scăzut cu 22,3%, până la 7,069
miliarde euro, şi au acoperit deficitul balanţei de plăţi în proporţie de 41,9%.
Creditele pe care le primesc firmele localizate în România de la companiile mamă, cu
sediul în străinătate, duc la adâncirea deficitului de cont curent, dacă se va ţine cont de faptul
că acestea vor fi returnate la scadenţe.
Ponderea acestor împrumuturi în investiţiile străine directe în primele şapte luni din 2008
a scăzut faţă de primele şapte luni din 2007, când creditele intra-grup reprezentau 49,8%.
Faţă de primele şase luni din 2008, investiţiile străine directe au avansat, în intervalul
ianuarie-iulie, cu 19,07%. După primul semestru al acestui an, investiţiile străine directe
însumau 4,845 miliarde euro şi acopereau într-o măsură mai mică (aproape 61%) deficitul de
cont curent.

306
 Deficitul de cont curent al României şi-a accelerat ritmul de creştere în primele şapte luni
ale anului 2008, adâncindu-se cu 11,92% faţă de acelaşi interval din 2007, până la 9,401
miliarde euro, în special ca urmare a dezechilibrului balanţei comerciale.
În primele patru luni din anul 2008, investiţiile străine directe se cifrau la 3,695 miliarde
euro, nivel care acoperea doar 66% din deficitul de cont curent de la acel moment.
Începând cu anul 2009 (conform Balanţă de plăţi, Investiţii Străine, Investiţii Străine
Directe, Investiţii Străine în România), investiţiile străine directe în România au scăzut în
primele patru luni cu 44,4% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008, până la 2,055 miliarde
euro, depăşind de aproape două ori deficitul de cont curent, potrivit datelor publicate de
Banca Naţională a României (BNR).
În anul 2009, situaţia investiţiilor străine directe s-a deteriorat, comparativ cu începutul
anului. După primele două luni, investiţiile străine directe în România erau în creştere
cu 38,1% pentru ca, la finalul primului trimestru, să se înregistreze un declin de 13,9%
comparativ cu primele trei luni din 2008.
Din investiţiile străine directe înregistrate în primele patru luni din 2009, participaţiile la
capital au reprezentat 51,2%, profitul reinvestit - 8,8%, iar creditele intra-grup au acoperit
restul de 40%, potrivit BNR, iar deficitul balanţei de plăţi a României a scăzut cu 78,9% în
primele patru luni la 1,18 miliarde euro, pe fondul comprimării semnificative a deficitului
comercial.
Potrivit datelor din Raportul anual de stabilitate financiară, elaborat de Banca Naţională a
României, companiile – care au înregistrat adiţie de investiţii străine directe (ISD) deţinând
25% din activele totale, 40% din îndatorarea externă şi 20% din cea internă – au generat un
potenţial echivalent unei treimi din cifra de afaceri, ceea ce pentru ţara noastră a reprezentat şi
reprezintă în continuare oxigenul vital din această perioadă de criză.
Pe fond, însă, reducerea investiţiilor străine directe a continuat într-un ritm fără precedent,
acestea însumând în luna ianuarie a anului 2010, 302 milioane euro, adică mai puţin de circa
3,7 ori faţă de nivelul înregistrat în luna ianuarie a anului 2009, faţă de 1,12 miliarde euro,
potrivit datelor publicate, la data de 5 martie 2010, de Banca Naţională a României.
În actuala şi în imediata perspectivă economică internaţională, investiţiile directe străine
pot juca un rol hotărâtor în restructurarea şi refacerea economică românească fie numai prin
introducerea tehnologiei de vârf şi a modelelor de management modern la filialele lor
deschise în România, de către firmele vestice care vor pune astfel sub presiune companiile
româneşti, obligându-le să realizeze în practică, la rândul lor, asemenea performanţe, dar mai
ales din necesitatea imperativă a creşterii economice de ansamblu, susţinute.
Mutaţiile survenite în comportamentul investitorilor direcţi sunt însoţite de grade diferite
de control şi mişcare de management şi tehnologie fără să necesite fluxuri de capital de la o
ţară la alta, iar investiţiile străine directe rămân, în continuare, insuficient percepute, respectiv
numai ca o mişcare internaţională a capitalului sub diverse forme – noi acţiuni, anumite forme
de obligaţiuni, vânzări-cumpărări ale acţiunilor şi obligaţiunilor existente prin schimburile de
titluri de valoare sau printr-o varietate de forme şi instrumente de credit pe termen scurt –
ceea ce astăzi este prea puţin, fiind lipsite parţial de de adevărul care le particularizează.
Dreptul sau puterea investitorului direct de control (conferit prin cumpărarea dreptului de
a exercita controlul asupra managementului investiţiei şi prin exercitarea unor abilităţi
manageriale şi tehnice sau cunoştinţe de marketing), se va manifesta în funcţie de distribuţia
acţiunilor în firma în care este coacţionar (deţinător a peste 30% din acţiuni), când nici un alt
investitor nu deţine mai mult de 10%, acesta va fi îndreptăţit să exercite controlul cu toate că
reprezintă o minoritate, nedeţinând cel puţin 51% din acţiunile companiei respective.
Deţinătorii de investiţii străine directe (persoane juridice-companii) au ca scop
cumpărarea unor alte companii ori numai a unor părţi ale acestora, sau urmărec construirea
unei noi fabrici în străinătate, într-o formă pe „verticală sau orizontală”, realizând în fapt o

307
extensie geografică a acestei firme în schimbul obţinerii unor profituri cât mai mari, dar
oferind şi diverse avantaje pentru economiile receptoare, şi anume:
- sporirea producţie şi a calităţii produselor în concordanţă cu standardele vestice;
- realizarea cantităţii necesare tuturor pieţelor potenţiale străine sau interne;
- crearea de noi locuri de muncă;
- accesul la noi pieţe.
Astfel, firmele multinaţionale, utilizând legăturile lor deja formate, pot exporta şi importa
produse în şi din România, sporind astfel ponderea economiei româneşti în economia
mondială.
Aspectele prezentate până aici conduc la concluzia că nevoia de capital străin rezidă din
însăşi incapacitatea economiilor naţionale şi din nivelul tehnologic mult rămas în urmă al
dotarilor şi producţiei industriale din ţările aflate în tranziţie, realitate care impune ca
retehnologizarea întreprinderilor din aceste ţări să reprezinte prioritatea numărul unu în
strategiile naţionale de dezvoltare pe termen scurt de către toate statele est şi central europene.
Luându-se în calcul şi posibililitatea mutării investiţiilor directe (ca şi în cazul investiţiilor
de portofoliu, caracterizate de un mai mare grad de mobilitate) în diverse sectoare ale unor
economii naţionale străine, prin care se urmăreşte unele avantaje asupra respectivelor sectoare
interne – în mod deosebit de obţinere de profit superior – este posibil ca acele avantaje care
revin, de regulă, ţărilor sursă, să fie transferate ulterior ţării gazdă. Această atitudine
comportamentală strategică a investitorului direct, adaptată la actualele condiţii de criză, poate
constitui un real avantaj pentru toate ţările aflate în tranziţie, inclusiv pentru România.
Capcanele, situaţiile de cumpănă, însă, în asemenea circumstanţe pot apărea şi pot
influenţa radical evoluţia internaţională a vieţii economice în general şi a economiilor
naţionale în particular. Este notoriu cazul, între altele asemenea, în care, „Fondul Monetar
Internaţional a accelerat criza din Europa de Est. A determinat statele să se împrumute” şi „…
a alimentat anul trecut criza economică din Europa emergentă, pentru a crea o situaţie care să
determine statele din regiune să ceară ajutorul instituţiei, a declarat viceguvernatorul băncii
centrale a Cehiei Mojmir Hampl, citat de agenţia de presă Reuters şi preluat de Revista
CAPITAL Online, la data de 2 Aprilie 2010.
„Fondul a interpretat eronat anumite date, deoarece -căuta de lucru- odată cu schimbarea
managementului”. „Este ridicol că tocmai FMI a accelerat criza. A fost o încercare clară de a
provoca bailout-ul unei întregi regiuni. Înaintea crizei, FMI practic nu avea clienţi. Odată cu
criza şi cu noul management condus de Dominique Strauss-Kahn (directorul general al FMI),
Fondul şi-a găsit de lucru şi a obţinut mai mulţi bani” a precizat oficialul ceh într-un interviu
acordat ziarului austriac Der Standard, preluat de Reuters. „FMI a pus accentul pe date care
exagerau expunerea băncilor vest-europene pe pieţele emergente din Europa Centrală şi de
Est, însă ignorau realitatea că împrumuturile subsidiarelor aparţinând grupurilor bancare
occidentale erau acoperite în mare parte de depozitele locale”.
Situaţia economică, specială, în care se află, în prezent, Grecia, este un alt caz la fel de
elocvent în ceea ce priveşte contractarea de credite externe sau acordarea unor ajutoare
financiar din partea FMI, pentru ca această ţară „să-şi refinanţeze, până la sfârşitul lunii mai
2010, datorii scadente de circa 23 de miliarde de euro, în condiţiile în care randamentele
cerute de investitori pentru a împrumuta guvernul elen au crescut puternic de la începutul
anului din cauza creşterii probabilităţii unui scenariu de criză ca urmare a deficitului bugetar
şi datoriei publice uriaşe”.
„Guvernul elen, îngrijorat că FMI ar putea impune condiţii dure în schimbul unui pachet
de sprijin, vrea să amendeze înţelegerea încheiată în martie cu liderii Uniunea Europeană
pentru a ocoli implicarea financiară a Fondului, iar „Motivul este că, după summit, premierul
elen George Papandreou a primit informaţii de la FMI privind posibilele măsuri şi reforme pe
care le-ar cere Fondul în schimbul unui ajutor financiar. Măsurile sunt dure şi ar putea cauza

308
tensiuni sociale şi politice. Ulterior, mai mulţi membri ai cabinetului şi-au exprimat opoziţia
faţă de contribuţia FMI”, conform declaraţiilor unor surse oficiale de la Atena pentru Market
News International (MNI), preluate ulterior de Reuters şi CAPITAL Online, la data de 6
Aprilie 2010.
Oricum, refacerea economică şi relansarea investiţiilor, prin atragerea de capital străin,
poate însemna reducerea decalajului economic resimţit după anii ’90 de aceste economii şi
evitarea totalei dependenţe de lumea dezvoltată, adică a acelor raporturi cu grave urmări pe
termen mediu şi lung pentru acestea.

Bibliografie:

1. Bonciu, Florin - Investiţii Externe Directe şi Noua Ordine Economică Mondială, Editura
Universitara, 2009, ISBN: 973-749-716-1;
2. Mazilu, A. - Fluxurile de investiţii străine directe de capital, caracteristici, T.E. 8, 10 /
1995;
- Producţia internaţională, spaţiu de redefinire a avantajelor concurenţiale, T.E. 8, 9 /
1995;
- Corporaţiile transnaţionale - agent al internaţionalizării producţiei, T.E. 11 / 1995;
3. Ziarului „Adevărul”, din data de 23 nov. 2009;
4. Balanţa de plăţi, Investiţii Străine, Investiţii Străine Directe, Investiţii Străine în România,
2009;
5. Agenţia Română pentru Investiţii Străine (ARIS), 2008;
6. Agenţia internaţională de presă Reuters, 2010;
7. Agenţia internaţională de presă Market News International (MNI), 10 martie 2010;
8. Revista CAPITAL Online, din 12 Martie 2010 şi 2 Aprilie 2010;
9. Raportul anual de stabilitate financiară pentru anul 2009 al Băncii Naţionale a României.

309
 CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE (CIJ) - DOSARUL KOSOVO
ROMÂNIA ŞI INDEPENDENŢA KOSOVO
ROMÂNIA AND INDEPENDENCE OF KOSOVO

Dr. Ştefan Pop

Ministerul Administraţiei şi Internelor

Abstract:
Spain argued that, under internaţional law to unilaterally declare independence in the
Serbian province of Kosovo in February 2008 is illegal
România is one of the few countries of the European Union (EU) and North Atlantic Treaty
Organization (NATO) wich not recognize an independent Republic of Kosovo, the former
Serbian state region, populated mainly by ethnic Albanians.
USA, Bulgaria, Croatia, Canada and other Western and Muslim countries have
expressed support for the independent Republic of Kosovo.
Keywords: Kosovo, NATO, EU, theory of internaţional relations, human security,
rights, globalisation

Curtea Internaţională de Justitie (CIJ) din capitala olandeză trebuie să decidă dacă
un stat poate fi creat prin secesiune unilaterală, a declarat secretarul de stat din MAE de la
Bucureşti, Bogdan Aurescu, care a pledat la CIJ în procesul dintre Serbia şi Kosovo.
Problema juridică reală pe care Curtea trebuie să o soluţioneze este de a evalua dacă
dreptul internaţional interzice sau nu crearea unui stat nou prin secesiune unilaterală.
Anterior, şi delegaţia Regatului Spaniei a susţinut la CIJ că, potrivit dreptului
internaţional, declararea in mod unilateral a independenţei provinciei sârbe Kosovo în
februarie 2008 este ilegală.
La rândul lor, Statele Unite ale Americii, Bulgaria, Croaţia, Canada, precum şi alte
state occidentale şi musulmane şi-au manifestat susţinerea faţă de independenţa Republicii
Kosovo.
Secretarul de stat pentru afaceri strategice Bogdan Aurescu şi directorul general pentru
afaceri juridice Cosmin Dinescu au pledat în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, prezentând
poziţia României în procesul Serbiei contra Kosovo cu privire la declararea unilaterală a
independenţei acestui teritoriu. Pledoariile echipei române au avut loc în Marea Sală a Justiţei
a Palatului Păcii din Haga, durând aproximativ 45 de minute.
Cei doi diplomaţi români au luat cuvântul în cadrul procedurii pentru adoptarea
Avizului consultativ privind "Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale
de independenţă a instituţiilor provizorii de autoguvernare din Kosovo".
Menţionăm că România este una dintre puţinele ţări membre ale Uniunii Europene
(UE) şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) care nu recunosc independenţa
Republicii Kosovo, fosta regiune a statului sârb, populată majoritar de etnici albanezi.

Poziţia oficială a României faţă de independenţa Kosovo556

Am să prezint în cele ce urmează poziţia oficială a României în ceeea ce priveşte

independenţa auto-proclamatei Republici Kosovo.
Astfel, voi avea în vedere punctele de vedere exprimate de Preşedinţia României şi de
Ministerul Afacerilor Externe, ca exponenţi ai politicii externe a României.

556
http://www.ziare.com/teodor-baconschi/ambasador/romania-isi-mentine-pozitia-de-a-nu-recunoaste-
independenta-kosovo-996329

310
 Preşedinţia României prin actualul preşedinte Traian Băsescu a declarat că România
nu va recunoaşte independenţa Kosovo.
Preşedintele a mai anunţat şi că România îşi va retrage şi reprezentanţa diplomatică de
la Pristina, capitala auto-proclamatei republici Kosovo.
Referitor la contingentul de jandarmi români care fac parte din forţele de ordine
deplasate de ONU în Kosovo, preşedintele a declarat că aceştia vor rămâne in Kosovo.
Ministerul Afacerilor Externe prin ministrul în funcţie Teodor Baconschi, într-o
discuţie cu ambasadorul Serbiei la Bucureşti, Zoran Popovici, la întâlnirea cu acesta la
Bucureşti, i-a comunicat acestuia că România îşi menţine poziţia de nerecunoaştere a
independenţei Kosovo, bazată pe necesitatea respectării stricte a principiilor dreptului
internaţional.
Întrevederea şefului diplomaţiei române cu ambasadorul sârb la Bucureşti a intervenit
în condiţiile în care în februarie Serbia a celebrat ziua naţională (pe 15 februarie), iar Kosovo
a marcat, la rândul său, doi ani de la declararea unilaterală a independenţei.
Presa internaţională a relatat faptul că se fac presiuni asupra ţărilor care nu au
recunoscut independenţa Kosovo în sensul de a face acest demers diplomatic, iar ministrul
kosovar de externe, citat de diverse publicaţii străine, dădea chiar numele României printre
cele ale ţărilor care s-ar pregăti să recunoască independenţa teritoriului kosovar.
Teritoriul cu doua milioane de locuitori, dintre care 90% etnici albanezi, pe care
Belgradul continuă să-l considere drept una dintre provinciile sale, a fost recunoscut până în
prezent de peste 63 de state.
România se numară printre cele cinci state UE care nu au recunoscut independenţa
Kosovo, declarată unilateral la 17 februarie 2008. Mai mult, România a furnizat Belgradului
asistenţa juridică în procesul pe care Serbia l-a intentat la Curtea Internaţionala de Justitie de
la Haga cu privire la legalitatea declarării independenţei provinciei sale.
Argumentele prezentate la Haga de o echipă condusă de secretarul de stat pentru
afaceri strategice, Bogdan Aurescu, au fost apreciate de Belgrad. Astfel, ambasadorul Serbiei
în România, Zoran Popovici a declarat ca "Participarea activă a României la audierile publice
de la CIJ a confirmat o dată în plus atitudinea principială a României de a nu recunoaşte
proclamarea unilaterala a independenţei".

Argumentaţiile Serbiei şi Kosovo în faţa CIJ

Curtea Internaţională de Justiţie, CIJ, a primit în cursul anului 2009 de la Priştina şi

Belgrad argumentaţiile privitoare la declararea unilaterală a independenţei Kosovo.
"35 de state din ONU au depus observaţii scrise" pe această temă, a explicat CIJ.
Adunarea generală a ONU a întrebat în octombrie 2008 Curtea, cea mai înaltă instanţă
ONU, dacă declararea unilaterală a independenţei Kosovo în februarie 2008 este "conformă
dreptului internaţional".
În afară de Priştina şi Belgrad, Franţa, Cipru, China, Germania, Rusia, Marea Britanie
şi Statele Unite au depus argumentaţii pe această temă.
Independenţa Kosovo a fost recunoscută până acum de 57 de ţări, printre care SUA şi
Rusia şi 22 dintre cele 27 membre UE.
Avizul CIJ pe tema independenţei Kosovo nu este aşteptat înainte de jumatatea anului
2010, potrivit unor diplomaţi din Balcani.
Decizia nu va avea caracter imperativ, dar Belgradul speră că un aviz favorabil i-ar
permite să redeschidă negocierile privitoare la viitorul statut al Kosovo. Însă, pentru Priştina,
nu se pune problema să se revină asupra declarării independenţei.
România, care nu a recunoscut independenţa Kosovo, a depus la 16 aprilie 2009, la
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, observaţiile sale scrise privind legalitatea

311
declaraţiei unilaterale de independenţă a provinciei, după ce Adunarea Generală a ONU a
cerut de la CIJ un aviz consultativ în acest sens.
În conformitate cu regulile de procedură ale Curţii, în această fază, observaţiile scrise
rămân confidenţiale, până în momentul în care ele sunt făcute publice prin decizia Curţii
Internaţionale de Justiţie.
România prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe, a reiterat încrederea în
Curtea Internaţională de Justiţie şi şi-a exprimat convingerea că avizul consultativ în cauză va
fi util Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cea care l-a solicitat.
Trebuie precizat ca România s-a numărat printre puţinele membre UE care au votat în
favoarea sesizării Curţii Internaţionale de Justiţie. Cele 22 state din UE care au recunoscut
independenţa Kosovo s-au abţinut atunci, iar alte cinci state membre - Cipru, Spania, Grecia,
România, Slovacia - au votat în favoarea rezoluţiei. Statele Unite, una dintre ţările care au
recunoscut independenţa Kosovo, au votat împotrivă. Textul a fost adoptat cu 77 voturi
pentru, faţă de şase împotrivă şi 74 abţineri.
Opinia CIJ va fi pur consultativă şi nu va schimba poziţia susţinătorilor independenţei
Kosovo. Ministrul sârb de externe, Vuk Jeremici, a declarat că Belgradul va folosi
transferarea la CIJ a chestiunii kosovoare, în termeni de presiune politică, pentru "avansarea
în alte priorităţi strategice, mai ales integrarea europeană".

România a votat pentru sesizarea CIJ în dosarul Kosovo

Menţionăm că557 România se numară printre puţnele membre UE care au votat în

favoarea sesizării Curţii Internaţionale de Justiţie în legatură cu dosarul Kosovo, după cum a
cerut Serbia, la votul ce a avut loc miercuri în Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite (ONU).
Cele 22 state din UE care au recunoscut independenţa Kosovo s-au abţinut, iar alte
cinci state membre - Cipru, Spania, Grecia, România, Slovacia - au votat în favoarea
rezoluţiei.
Adunarea Generală a ONU a decis să dea curs cererii Serbiei, solicitând avizul
consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga (CIJ), care va trebui să se pronunţe
dacă declararea unilaterală a independenţei Kosovo este "conformă dreptului internaţional".
Textul a fost adoptat cu 77 voturi pentru, faţă de şase împotrivă şi 74 abţineri. Statele
Unite, una dintre cele 48 de ţări care au recunoscut independenţa Kosovo, au votat împotrivă.
Belgradul a marcat astfel un punct în lupta sa, chiar dacă opinia CIJ va fi pur
consultativă şi nu va schimba poziţia susţinătorilor independenţei Kosovo.
"Este o zi mare pentru dreptul internaţional", a declarat ministrul sârb de externe, Vuk
Jeremici. Potrivit ministrului, acest rezultat "are ca efect calmarea tensiunilor din regiune şi
transferă de facto cel mai delicat aspect al problemei Kosovo, statutul sau, din domeniul
politic în cel juridic".

CIJ a încheiat audierile în dosarul Kosovo şi începe deliberarea558

Curtea Internaţionala de Justiţie (CIJ) a încheiat la sfârşitul anului trecut audierile în

dosarul Kosovo şi a început deliberarea, decizia, cu caracter consultativ, urmând să fie
anunţată cel târziu la mijlocul anului 2010.
Dosarul a fost transmis instanţei de Adunarea Generala a ONU, la cererea Serbiei.

557
http://www.ziare.com/international/stiri-externe/romania-a-votat-pentru-sesizarea-cij-in-dosarul-kosovo-
431257
558
http://www.ziare.com/international/stiri-externe/cij-a-incheiat-audierile-in-dosarul-kosovo-si-incepe-
deliberarea-973110

312
 În cursul ultimei audieri, reprezentanţii Vietnamului şi Venezuelei au susţinut poziţia
Serbiei, potrivit căreia proclamarea independenţei Kosovo, în februarie 2008, încalcă legile
internaţionale.
Olanda, România şi Marea Britanie şi-au prezentat în aceiaşi zi argumentele
referitoare la legalitatea secesiunii Kosovo.
Secretarul de stat pentru afaceri strategice Bogdan Aurescu şi directorul general pentru
afaceri juridice Cosmin Dinescu au pledat în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, prezentând
poziţia României în procesul Serbiei contra Kosovo cu privire la declararea unilaterala a
independenţei acestui teritoriu.
Pledoariile echipei române au avut loc în Marea Sala a Justiţiei a Palatului Păcii din
Haga şi au durat în total 45 de minute.
România este, alături de ţări ca Spania, Cipru sau Grecia, una dintre puţinele ţări din
UE sau NATO care nu recunosc independenţa Kosovo.
La sfârşitul şedintei, judecătorii Abdul Koroma, Mohammed Bennouna şi Augusto
Cancado Trindade au cerut participanţilor să trimită instanţei până în 22 decembrie răspunsuri
scrise la afirmaţiile auzite în timpul audierilor, potrivit cărora legislaţia internaţională nu
interzice secesiunea, precum şi privind promisiunile făcute de participanţii la alegerile
parlamentare din Kosovo, din 2007, că vor declara independenţa şi prevederile acordului
Rambouillet din 1999.
Potrivit specialistilor, hotărârea Curtii, dacă va fi un foarte clară într-un sens sau în
altul, va fi un reper pentru foarte multe state. Mai exact, dacă CIJ se va pronunţa în direcţia
legalităţii declaraţiei de independenţa a Kosovo atunci vor fi multe state care probabil că vor
purcede la recunoaşterea statului, dar, în situaţia contrară, în care va decide că independenţa
este ilegală, vor putea exista state care vor decide retragerea recunoaşterii.

România pledeaza la CIJ cauza Serbiei in cazul Kosovo

Precedent românesc
Chiar la inceputul pledoariei sale, Bogdan Aurescu, care a fost timp de cinci ani
agentul României la CIJ în procesul împotriva Ucrainei pentru delimitarea platoului
continental din Marea Neagra, a făcut referire la “satisfacţia” cu care românii au primit
decizia Curţii în acest caz.
“În septembrie 2008 am avut onoarea să pledez, în calitate de agent şi avocat al ţării
mele, în primul caz contencios al României în faţa Curţii – delimitarea maritimă în Marea
Neagră. Decizia unanimă a Curţii din 3 februarie 2009 a dovedit că recursul la o soluţionare
juridică a disputelor internaţionale este cel mai bun instrument pentru o ţară ca a mea,
pentru care dreptul internaţional reprezintă esenţa politicii externe. Decizia Curţii a fost
primită cu cea mai înaltă satisfacţie de poporul român”, a evidenţiat diplomatul roman.
De asemenea, Aurescu a argumentat necesitatea ca instanţa de la Haga să nu se
limiteze la a răspunde strict, limitativ, întrebării puse de Adunarea Generală (dacă declaraţia
de independenţă a instituţiilor provizorii de administrare autonomă din Kosovo este conformă
cu dreptul internaţional), problema juridică reală pe care Curtea trebuie să o soluţioneze
referindu-se, în viziunea României, la a evalua dacă dreptul internaţional interzice sau nu
crearea unui stat nou prin secesiune unilaterală, în circumstanţele cazului examinat.
“Problema juridică reală pe care Curtea trebuie să o soluţioneze este, în viziunea
României, de a evalua dacă dreptul internaţional interzice sau nu crearea unui stat nou prin
secesiune unilaterală, în circumstanţele cazului examinat”, a evidenţiat fostul agent al
României la CIJ.

Rezoluţii incălcate

313
 Totodată, Bogdan Aurescu a arătat că declararea independenţei Kosovo încalcă
rezoluţiile relevante ale Consiliului de Securitate al ONU, care impun ca statutul final al
Kosovo să se bazeze pe un proces politic fundamentat pe negocierile şi acordul celor doua
părţi implicate.
“Consiliul de Securitate nu putea in nici un caz să impună unui stat să accepte
secesiunea unei porţiuni din teritoriul său în absenţa unui acord între părţile interesate…”, a
subliniat reprezentantul României.
În prima pledoarie a părţii române, în intervenţia introductivă, Bogdan Aurescu a
reamintit că, pentru România, principiile dreptului internaţional reprezintă esenţa politicii
externe a statului roman.
Pe fond, reprezentantul României Bogdan Aurescu a abordat mai întâi chestiunea
oportunităţii juridice a Avizului Consultativ, combătând, cu argumente bazate pe
jurisprudenţa CIJ, unele susţineri enunţate deja în cadrul procedurilor privind o aşa-zisă
absenţa a efectelor juridice ale Avizului asupra statutului Kosovo sau imposibilitatea ca
Adunarea Generală ONU să derive consecinţe din Aviz.
De asemenea, Bogdan Aurescu a susţinut în pledoaria sa că acceptarea ideii - susţinută
de unii participanţi la pledoarii - ca secesiunea unilaterala ar fi permisă de dreptul
internaţional, ca integritatea teritorială s-ar aplica numai între state, iar actorii non-statali nu
ar fi obligaţi să o respecte ar implica faptul că orice porţiune de teritoriu a oricărui stat şi-ar
putea proclama independenţa.
"Aceasta ar duce la consecinţe extrem de severe pentru ordinea juridică
internaţională. Ar însemna ca orice provincie, district, judeţ sau chiar cel mai mic cătun din
orice margine a oricărui stat ar avea permisiunea dreptului internaţional să işi declare
independenţa şi să obţină secesiunea. (...) Aceasta concluzie nu poate fi acceptată. Interdicţia
secesiunii unilaterale este unul dintre (...) elementele integrităţii teritoriale", a susţinut
Bogdan Aurescu în faţa judecătorilor.
Delegaţia României a argumentat, astfel, ca principiile integrităţii teritoriale şi
suveranităţii reprezintă pilonii fundamentali ai dreptului internaţional, de la care nu se poate
deroga.
În plus, Bogdan Aurescu a arătat că declararea independenţei Kosovo încalcă
rezoluţiile relevante ale Consiliului de Securitate al ONU, care impun ca statutul final al
Kosovo să se bazeze pe un proces politic fundamentat pe negocierile şi acordul celor doua
părţi implicate.
"Consiliul de Securitate nu putea în nici un caz să impună unui stat sa accepte
secesiunea unei porţiuni din teritoriul său în absenţa unui acord între părţile interesate...", a
subliniat reprezentantul României.
La rândul său, celalalt reprezentant al României - Cosmin Dinescu, fost coagent al
României la Haga, a continuat pledoaria României, demonstrând că, în afara contextului
rezultat din derularea procesului de decolonizare559, fără a afecta integritatea teritorială a
acestora.
Astfel, aşa numita “secesiune-remediu”, adică existenţa unei excepţii de la aceasta
regulă – respectiv în cazul în care locuitorii unor părţi a statelor existente sunt supuşi unor
încălcări grave ale drepturilor omului – este o instituţie controversată şi contestată în dreptul
internaţional.
În opinia României, situaţia provinciei Kosovo la 17 februarie 2008, data proclamării
unilaterale a independenţei, nu era de o astfel de natură încât să justifice “secesiunea-
remediu”.

559
din anii ‘60-’70, când coloniile statelor occidentale şi-au dobândit independenţa), dreptul popoarelor la
autodeterminare se poate aplica în cadrul statelor existente doar în dimensiunea sa internă (participarea la
dezvoltarea vieţii politice, economice, sociale, culturale in cadrul unui stat existent

314
 În final, Cosmin Dinescu a prezentat concluziile rezultând din pledoariile scrise şi
orale ale României, care conduc la constatarea că, în viziunea României, declaraţia de
independenţă a Kosovo nu este conformă cu dreptul internaţional.
Pledoariile scrise şi cele orale în procesului dintre Serbia şi Kosovo au fost pregătite de
o echipă de diplomaţi jurişti din MAE român, care include şi foşti membri ai echipei care a
participat la procesul privind delimitarea maritimă în Marea Neagră.

Observaţiile României pe tema independenţei Kosovo560

România a depus, la Curtea Internaţională de Justitie (CIJ) observaţiile sale scrise în
cadrul procedurii consultative privind legalitatea declaraţiei unilaterale de independenţă a
provinciei Kosovo.
"Reprezentanţii Ambasadei României la Haga au înmânat aceste observaţii, în cadrul
unei audienţe, domnului Philippe Couvreur, grefierul Curţii Internaţionale de Justitie", potrivit
unui comunicat al Ministerului Afacerilor Externe (MAE).
Menţionăm că, în conformitate cu regulile de procedură ale Curţii, în această fază,
observaţiile scrise rămân confidenţiale, până la momentul în care ele sunt făcute publice prin
decizia Curţii Internaţionale de Justiţie.
Totodată, "Ministerul Afacerilor Externe al României reiterează încrederea în Curtea
Internaţionala de Justiţie şi exprimă convingerea că avizul consultativ în cauză va fi util
Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care l-a solicitat".

Poziţia SUA în faţa CIJ, cu privire la Kosovo

Harold Hongju Koh, şeful delegaţiei americane la Haga, a declarat în faţa celor 15
judecători CIJ că declaraţia unilaterală de independenţă a provinciei Kosovo a încheiat un
capitol turbulent din istoria Balcanilor de vest şi a adus stabilitate în regiune.
El a explicat că declaraţia pronunţată de Kosovo, unde există cea mai mare baza
militară americană, la 17 februarie 2008 este în “conformitate cu dreptul internaţional”.
Reprezentantul american a avertizat Curtea să se gândească bine înainte de a redeschide
“acest trecut tragic” şi, astfel, de a impiedica provincia “să se îndrepte spre un viitor
promiţător”.
Statele Unite le-au prezentat judecătorilor doua variante: ori să se pronunţe în favoarea
recunoaşterii independenţei, ori să nu se pronunţe deloc.
În aceeaşi zi, delegaţia Rusiei, principalul aliat al Serbiei, a combătut argumentele
americane, ambasadorul rus în Olanda, Kiril Gevorgian, declarând că, “în 2008, era clar că
autorităţile sârbe nu mai puteau reprezenta nici un fel de ameninţare pentru populaţia
kosovara şi că existau toate şansele de a negocia o soluţie pentru o autoguvernare reală, în
cadrul Serbiei”. Delegaţia rusă a transmis Curţii de la Haga că recunoaşterea independenţei
Kosovo le-ar transmite un semnal greşit militanţilor separatişti din toate colţurile lumii.
Serbia, Kosovo şi 29 de state au luat parte la procedura orală în faţa CIJ, sesizată de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la cererea Serbiei, care consideră Kosovo ca fiind
provincia sa meridională.
Reprezentanţii Serbiei au afirmat la 1 decembrie, la deschiderea audierilor, că
declaraţia de independenţă a Kosovo este o provocare pentru ordinea juridica fundamentată pe
principiul suveranităţii statelor şi încalcă suveranitatea teritorială a ţării.
Un număr de 63 de state din întreaga lume, inclusiv 22 dintre cele 27 de state membre
ale UE, au recunoscut independenţa Kosovo, cu o populaţie de două milioane de locuitori,
dintre care 90% sunt de origine albaneză.

560
http://www.ziare.com/stiri/frauda/romania-a-depus-la-cij-observatii-pe-tema-independentei-kosovo-722237

315
 Presiunile la adresa Serbiei sunt în continuare mari. Oficialii de la Belgrad sunt presaţi
să îşi prezinte scuzele pentru genocidul comis în Srebrenica în iulie 1995, astfel ca relaţiile de
bună vecinătate să poată fi restabilite între Serbia şi Bosnia-Herţegovina.
În acest context, fostul lider militar al sârbilor din Bosnia, Ratko Mladic, a fost acuzat
de comiterea de genocid de către Tribunalul Penal Internaţional (TPI) pentru fosta Iugoslavie.
În aprilie 2004, TPI a confirmat de asemenea în apel condamnarea pentru genocid a fostului
general sârb bosniac Radislav Krstic. Sârbii bosniaci au fost susţinuţi în timpul războiului din
Bosnia de regimul fostului preşedinte iugoslav, Slobodan Milosevic.
După aderarea Muntenegrului la NATO, Serbia va fi înconjurată complet de ţări
membre ale UE şi NATO, iar oficialii de la Belgrad vor trebui să aleagă între o izolare şi mai
mare şi intrarea în alianţele occidentale.
Astfel, miniştrii Afacerilor Externe ai NATO au decis, la 4 decembrie, să includă
Muntenegru în Planul de Acţiune pentru Aderare, ultima etapă înaintea aderării. Între timp,
Serbia a anunţat că armata sa va depune eforturi pentru a deveni complet profesionistă în 2011
şi îşi va antrena ofiţerii în conformitate cu standardele NATO. Pentru NATO, Muntenegru nu
prezintă în prezent importanţă strategică decât ca ultim element al accesului Serbiei la Marea
Adriatică. Muntenegru este situat în strâmtoarea Otranto, ce permite accesul la Adriatică, însă
celelalte ţări de pe ţărmul acesteia sunt membre ale NATO. Singura ţară din regiune pentru
care Muntenegru are o importanţă strategică este Serbia, deoarece portul Bar, pe care
Guvernul sârb încearcă să îl achiziţioneze, este singura legătură a autorităţilor de la Belgrad
cu liniile maritime, după prăbuşirea Iugoslaviei.

Poziţia Spaniei faţă de independenţa Kosovo

Serbia, Republica Kosovo şi 29 de state iau parte de la 1 decembrie 2009 la procedura

orală în faţa CIJ, sesizată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la cererea Serbiei, care
considera Kosovo ca fiind provincia sa meridională. Audierile publice au loc în intervalul 1-
11 decembrie, însă Curtea nu va emite avizul consultativ până, cel mai devreme, în luna
aprilie 2010. Din cele 27 de state membre UE, România este printre cele cinci care nu
recunosc independenţa Kosovo.
La rândul său, Spania a susţinut la Curtea Internaţionala de Justiţie (CIJ) că, potrivit
dreptului internaţional, declararea în mod unilateral a independenţei provinciei sârbe Kosovo
în februarie 2008 este ilegală.
Spania este convinsă că declararea în mod unilateral a independenţei Kosovo “nu este
în concordanţă cu dreptul internaţional, nici cu principiul suveranităţii şi integrităţii
teritorială a Serbiei”, a spus Concepcion Escobar Hernandez, consilier în cadrul Ministerului
Afacerilor Externe. În intervenţia sa în cadrul audierilor care se desfăşoară la CIJ cu privire la
legalitatea declarării independenţei Kosovo, expertul spaniol a afirmat că reglementările
dreptului internaţional “nu pot fi negate”.
Spania a argumentat că, declarându-şi independenţa, Kosovo “şi-a asumat
competenţe” care corespundeau Consiliului de Securitate al ONU, apreciind că acest
organism şi nu “instituţiile provizorii” de guvernare de la Pristina trebuie să “decidă în
legătură cu statutul politic final” al provinciei. “Rezoluţia 1244 este în continuare în
vigoare”, a spus expertul spaniol, care a subliniat că această rezoluţie, prin care Kosovo
trecea în 1999 sub administrarea internaţională a ONU, stabilea autoguvernarea provinciei
în cadrul teritorial al Serbiei, prezervând suveranitatea şi integritatea teritorială a acesteia.
Spania a respins totodata argumentul unor ţări favorabile independenţei Kosovo
potrivit căruia declararea independenţei era singura ieşire posibilă pentru a menţine
stabilitatea şi pacea în regiune. Madridul a argumentat de asemenea că “liniştea Consiliului
de Securitate” faţă de declaraţia de independenţă “nu poate fi văzută ca o formă de

316
acceptare” de către acest organism al ONU, ci mai degrabă ca un “efect al lipsei de consens”
din cadrul organizaţiei.
La finalul audierilor şi după deliberare, CIJ va emite un aviz consultativ, care nu are
caracter de constrângere dar este respectat de obicei de părţi, dat fiind prestigiul recunoscut al
Curţii.
Contre balcanice – Croaţia/Bulgaria

Intervenţia favorabila a Croaţiei în favoarea independenţei Republicii Kosovo în faţa

CIJ a răcit considerabil relaţiile dintre Belgrad şi Zagreb, provocând protestele publice ale
diplomaţiei sârbe.
Oficialii croaţi au susţinut declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo, văzând
acest proces ca soluţia definitivă pentru pacificarea regiunii. Poziţia Croaţiei a fost
reconfirmată de preşedintele croat Stipe Mesic, care a declarat într-un amplu interviu pentru
mass-media sârbă ca independenţa Kosovo este ireversibilă.
Intervenţia Croaţiei şi a Bulgariei au fost categorisite drept un „pumnal în spatele
Serbiei” de către majoritatea oamenilor politici sârbi, o parte solicitând implementarea unor
sancţiuni economice drastice împotriva celor doi vecini balcanici.
Şeful delegaţiei sârbeşti, Dusan Batakovic a declarat că Bulgaria, „ca şi în alte ocazii
din istorie a infipt un cuţit în spatele nostru”, prin susţinerea independenţei Republicii
Kosovo.

Recunoaştere parţială

Până în acest moment, doar 63 de state membre ale ONU au recunoscut independenţa
Republicii Kosovo, inclusiv 22 din cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene, şi 24 din
cele 28 de state ale ONU.
Conform surselor diplomatice de la Pristina, până la începutul procedurilor de la CIJ,
următoarele state au recunoscut independenţa Republicii Kosovo: Afghanistan, Costa Rica,
Albania, Franţa, Turcia, Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Senegal, Letonia, Germania,
Estonia, Italia, Danemarca, Luxemburg, Peru, Belgia, Polonia, Elvetia, Austria, Irlanda,
Suedia, Olanda, Islanda, Slovenia, Finlanda, Japonia, Canada, Principatul Monaco, Ungaria,
Croatia, Bulgaria, Principatul Liechtenstein, Coreea de Sud, Norvegia, Insulele Marshall,
Nauru, Burkina Faso, Lituania, San Marino, Cehia, Liberia, Sierra Leone, Columbia, Belize,
Malta, Samoa, Portugalia, Muntenegru, Macedonia, Emiratele Arabe Unite, Malaezia, Statele
Federate ale Microneziei, Panama, Maldive, Palau, Republica Gambia, Regatul Arabiei
Saudite, Comore, Bahrain, Regatul Hasemit al Iordaniei, Republica Dominicana, Noua
Zeelanda. Totodată, şi regimul separatist din insula Taiwan, care îşi revendica independenţa
faţă de China, a recunoscut independenţa Kosovo, Pristina refuzând însă orice contact oficial
pentru a provoca reacţia dură a Chinei, unul din cei mai importanţi aliaţi ai Serbiei din cadrul
Consiliului de Securitate al ONU.
Diplomaţia sârbă a criticat în termeni duri sprijinul primit de Pristina din partea SUA
în procesul de legimizare a declaraţiei de independenţă, Belgradul acuzând în numeroase
ocazii SUA că ar exercita presiuni economice, politice şi juridice pentru a obţine
recunoaşterea independenţei Kosovo din partea unor state.
Un caz larg dezbătut de mass-media sârbă este cel al recunoaşterii independenţei
Kosovo de către Maldive, unde preşedintele acestui stat majoritar musulman, Mohamed
Nasheed, a solicitat investigarea acuzaţiilor privind primirea de către oficialii locali ai sumei
de două milioane de dolari USD din partea omului de afaceri kosovar Behgjet Pacolli,
(considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni din Kosovo), cu ample interese de afaceri în
arhipeleagul cu o importantă industrie a turismului.

317
 Opţiunea Voivodina

Belgradul a conferit provinciei sârbe Voivodina, unde traieşte o importantă minoritate

maghiara, dreptul de a avea reprezentanţe în străinatate şi de a încheia acorduri internaţionale.
Cu 84 de voturi pentru şi 20 împotrivă, parlamentul provinciei sârbe Voivodina a
adoptat pe 8 noiembrie 2009 proiectul de lege al guvernului de la Belgrad privind
descentralizarea, prin care acestei provincii i se confera o largă autonomie. Măsura e privită
fie ca un pas spre disoluţia statului, fie ca o lecţie pentru albanezii din Kosovo, consideră
sursele diplomatice occidentale.
Planul adoptat la Belgrad prevede că autorităţile din Voivodina să aibă dreptul de a
semna acorduri cu alte regiuni, nu însă şi cu alte state. Provincia sârbă va putea să aibă şi
reprezentante proprii la Bruxelles şi în regiunile europene, prin intermediul cărora să-şi
promoveze interesele economice, culturale şi educative. Totodată, Voivodina urmează să aibă
o bancă proprie de dezvoltare, care va putea oferi credite pentru IMM-uri şi modernizarea
infrastructurii, iar Novi Sad va deveni oficial capitală provinciei. Voivodina va mai beneficia
de o justiţie autonomă, dar Adunarea Regională nu va putea să adopte texte cu forţă de lege,
guvernul sârb de la Belgrad menţinându-şi dreptul de a cere Curţii Constituţionale să se
pronunţe asupra constituţionalităţii sau legalităţii unei decizii luate de Voivodina, inainte de a
intra in vigoare.
Regiunea Voivodina are doua milioane de locuitori ce aparţin de 25 de etnii diferite.
Conform ultimului recensământ oficial, pe lângă sârbii majoritari, 14% din locuitori sunt
maghiari, iar 1,5% sunt români (circa 34.500 de locuitori). Odată cu garantarea autonomiei in
Voivodina, limba română are statut oficial, alături de sârbă, maghiara, croată, ruteana şi
slovacă.
Alianţa Maghiarilor din Voivodina, care deţine şi preşedinţia parlamentului de la Novi
Sad, a precizat că proiectul de lege al autonomiei propus de Belgrad „nu este ideal“, însă a
arătat că îl va susţine „pentru a nu opri evoluţia“ provinciei.
Decizia guvernului de la Belgrad de a propune o lege care să ofere acest tip de
autonomie lărgită a fost foarte delicată, mai ales pe fondul proclamării independenţei
provinciei Kosovo.
Deşi autonomia conferită Voivodinei este mai redusă decât cea de care provincia s-a
bucurat în cadrul fostei Iugoslavii, unii politicieni sârbi se tem ca aceasta poate reprezenta un
precedent periculos, vorbind despre „disoluţia“ Serbiei şi apariţia unui „stat în stat“.
Liderul Partidului Progresist Sârb, Aleksandar Vucici, a avertizat ca legea permite
modificarea statutului Voivodinei prin referendum provincial, şi nu unul organizat la nivelul
întregii Serbii.
„Nici o mare putere nu insista pentru ca noi să acceptăm aceasta. De ce să se rupa
Serbia fără măcar ca cineva să ne ceară acest lucru?“, a spus Vucici, făcând aluzie la
presiunile exercitate asupra Serbiei pentru acceptarea independenţei Kosovo.
„De ce să nu oferim o autonomie substanţială Voivodinei, pentru ca albanezii din
Kosovo să vadă ce au pierdut“, susţine însă Aleksandar Popov, directorul Centrului pentru
Regionalism de la Belgrad, citat de mass-media internaţională.
În acelaşi timp, analiştii politici sârbi consideră că autonomia reprezintă preţul pe care
preşedintele moderat de la Belgrad, Boris Tadici, trebuie să-l plătească pentru voturile
Voivodinei, care l-au propulsat în fruntea Serbiei. În favoarea autonomiei au fost şi
declaraţiile comisarului pentru Extindere al UE, Olli Rehn, care a arătat că reglementarea
acestei probleme reprezintă un test pentru Serbia în drumul către aderarea la UE.

România înfruntă S.U.A. în lupta pentru Kosovo

318
 România împărtăşeşte aceeaşi poziţie cu Rusia şi China, cele două state membre ale
Consiliului de Securitate ONU care se opun independenţei Kosovo.
Principalul argument al Rusiei este că Rezoluţia nr. 1244/1999 a Consiliului de
Securitate ONU, care recunoaşte integritatea teritorială a Serbiei şi modificarea statutului
Kosovo doar prin negocieri, este încă în vigoare şi nu permite proclamarea unilaterală a
independenţei.
Aceeaşi poziţie este susţinută de China, o ţară în care există numeroase minorităţi
etnice care îşi doresc independenţa, şi de Spania, care se confruntă cu probleme similare.
În cealaltă tabără se află Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa.
Reprezentantul SUA la Haga, Harold Hongju Koh, a susţinut că dreptul internaţional
nu interzice şi nici nu permite declararea unilaterală a independenţei şi că recunoaşterea
noului statut este la latitudinea fiecărui stat suveran.
Totodată, SUA consideră că independenţa Kosovo este singura cale către stabilitate în
Balcani.
Este pentru prima dată, în ultimii 50 de ani, când Statele Unite şi Rusia se înfruntă
într-o instanţă internaţională şi pentru a doua oară când CIJ este sesizată de Adunarea
Generală a ONU, după procesul din 2003-2004 în care urma să se stabilească legalitatea
construirii unui „zid de securitate“ de către statul Israel, în teritoriile palestiniene ocupate.
Atunci, preşedintele George W. Bush a transmis în scris că susţine politica faptului împlinit
promovată de premierul israelian.

Bibliografie:

1. Alcock, Antony (2000), A History of the Protection of Regional Cultural Minorities in

Europe, MacMillan Press Ltd;
2. Altermatt, Urs (2000), Previziunile de la Sarajevo: etnonaţionalismul în Europa,
Iaşi:Polirom;
3. Bildt, Carl (2001), “A Second Chance in the Balkans”. Foreign Affairs;
4. Bocşan, Nicolae şi Valeriu Leu (2001), coord. Cronologia Europei Centrale, 1848-
1989, Iaşi: Polirom;
5. Brunner, Georg (1996), Nationality Problems and Minority Conflicts in Eastern
Europe, Bertelsmann Foundation Publ.;
6. Brzezinski, Zbigniew (1995), Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei,
Bucureşti: Diogene;
7. Burawoy, Michael şi Katherine Verdery (1999), ed. Uncertain Transition:
Ethnographies of Change in the Postsocialist World, Lanham, Maryland: Rowman &
Littlefield Publishers, Inc.;
8. Calvocoressi, Peter (2000), Rupeţi rândurile! Al doilea război mondial şi configurarea
Europei postbelice, Polirom: Iaşi;
9. Corm, George (1999), Europa şi Orientul, Cluj-Napoca: Dacia;
10. Deacon, Bob (1992), The New Eastern Europe: Social Policy Past, Present and
Future, Londra: SAGE;
11. Djillas, Aleksa (1993), “Serbia’s Milosevic: A Profile”. Foreign Affairs;
12. Glenny, Misha (1995), “Heading Off War in the Southern Balkans”. Foreign Affairs;
13. Krastev, Ivan (2000), “De-Balkanising the Balkans: What Priorities?”. The
Internaţional Spectator;
14. Møller, Bjørn (1999), The UN, the USA and NATO. Humanitarian Intervention in the
Light of Kosovo, working paper, 23, Copenhagen Peace Research Institute;

319
15. Rady, Martyn (1995), “Minority Rights and Self-Determination in Contemporary
Eastern Europe”, în Nationalism and Minorities Institute of Social Sciences, Belgrad:
University of Essex;
16. Schöpflin, George (1993), Politics in Eastern Europe, 1945-1992 (partea I), Blackwell
Publishers;
17. Silber, Laura (1996), “The ‘Hero’ of Dayton: Slobodan Milosevic’s Politics of War
and Peace”. World Policy Journal;
18. Sowards, Steven W. (1997), Twenty-Five Lectures on Modern Balkan History (The
Balkans in the Age of Nationalism);
19. Sundhaussen, Holm (2003), Experimentul Iugoslavia: de la întemeierea la
destrămarea statului, Bucureşti: Pro Historia;
20. Todorova, Maria (2000) Balcanii şi balcanismul, Bucureşti: Humanitas;
21. Toraldo-Serra, Nicola (2000), “Le minoranze islamiche nei Balcani”, Rivista della
Fondazione Europea, nr. 11;
22. Zimmermann, Warren (1995), “Origins of a Catastrophe. Memoires of the Last
Ambassador to Yugoslavia”. Foreign Affairs,;
23. Yannis, Alexandros (2001), Kosovo under Internaţional Administration: An
Unfinished Conflict, ELIAMEP/PSIS Athens;
24. Articole:
25. Baranovsky, Vladimir (2000), “The Kosovo Factor in Russia’s Foreign Policy”. The
Internaţional Spectator;
26. Busek, Erhard (2004), “Kosovo und kein Ende?”, IDM Info, nr. 3;
27. Glenny, Misha (2004), “Violence in Mitrovica” Internaţional Herald Tribune;
28. Gligorov, Vladimir (2000), “The Economics of Kosovo: Does Viability Matter?”. The
Internaţional Spectator;
29. Kovach, Yugo (2004), “Kosovo’s Roma”, The Economist;
30. Nelson, Daniel (2002), “Kosovo Futures, Western Dilemmas”. The Internaţional
Spectator;
31. Patten, Christopher (2005), “Action is Needed to keep Kosovo on Track”, Financial
Times;
32. Romanenko, Serghei (2000), “The Kosovo Crisis and Russia”, Croatian Internaţional
Relations Review;
33. Roncea, Victor (2004), “Ruta UE-Kosovo, via România”, Studii de Securitate, nr.
2(3), an XII;
34. Ronzitti, Natalino (2000), “Options for Kosovo’s Final Status”. The Internaţional
Spectator;
35. Wood, Nicholas (2004), “Tight Security at Funeral for 2 Boys in Kosovo after Week
of Ethnic Violence”, Internaţional Herald Tribune;
36. Colecţia The Economist:
37. “Kosovo’s final status: Asking the Unanswerable”, 15 febr. 2003;
38. “Kosovo: Unresolved and left behind”, 28 iunie 2003;
39. “Serbia’s troubles: A Balkan mess”, 28 febr. 2004;
40. “The Balkans: Who’s in charge?”, 4 ian. 2003;
41. “Kosovo untamed”, 26 febr. 2000;
42. “Kosovo and Macedonia: Fag-ends or freedom fighters?”, 13 sept. 2003;
43. “Serbia and Kosovo: Unfriendly fire”, 18 oct. 2003;
44. Internaţionale Politik, nr. 5 [Balkan im Wandel], an 57, mai 2002
45. OSCE Newsletter, vol.VII, nr. 9, sept.2000, pp. 4-5; vol.VII, nr. 11;
46. Documente oficiale

320
47. United Nations Security Council (2004), “Report of the Secretary-General on the
United Nations Interim Administration Mission in Kosovo”, 30 aprilie, U.N. Doc.
S/2004/348.
48. Human Rights Watch (2004), “Failure to Protect: Anti-Minority Violence in Kosovo”;
49. Internaţional Crisis Group, Raport European nr. 161 “Kosovo: Toward Final Status;
50. Amnesty Internaţional (2003), “Serbia and Montenegro (Kosovo/Kosova): Minority
Communities. Fundamental Rights Denial”, 1 aprilie, AI Index EUR 70/011/2003;
51. Rezoluţia CS al ONU 1244/10 iunie 1999 (în Yannis, 2001).

321
 CONSIDERAŢII ASUPRA TEORIILOR FEMINISTE ÎN
RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
CONSIDERATIONS ABOUT THE FEMINIST THEORIES IN
INTERNATIONAL RELATIONS

Dr. Paul Duţă

Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
The theory and practice of international relations has suffered from its neglect of
feminism perspectives.
Feminists argue that conventional international relations theories deistort our
knowledge of both relations and the ongoing transformations of the international.
These international relations theories overlook the political significance of gerndered
divisions of public and private institutionalized within and by the state ans state system ans,
as result, ignore the political activitiesand activism of women.
Keywords: international relations, feminism, politics

Confruntându-se cu o puternică reţinere printre majoritatea oamenilor, statelor şi

războiului, teoriile feministe ale relaţiilor internaţionale au proliferat încă de la începutul
anilor 1990. Aceste teorii au introdus genul ca o categorie empirică relevantă şi ca un
instrument analitic pentru a înţelege relaţiile de putere la nivel global, precum şi o poziţie
normativă din care să se construiască ordine alternative în lume.
Împreună cu o serie de noi perspective în politica mondială, inclusiv postmodernism,
constructivism, teorii critice şi politici verzi, teoriile feministe au contestat puterea şi
cunoaşterea curentului principal realist şi relaţii internaţionale liberale.
Ca şi alte teorii contemporane, feminismul schimbă studiul relaţiilor internaţionale
concentrat pe relaţiile inter-statale către o analiză cuprinzătoare a actorilor şi structurilor
transnaţionale şi apoi asupra transformările în politica globală. Discutabilă, ruptura politică
creată de amploarea şi semnificaţia evenimentelor din 11 septembrie 2001, a dat un nou
impuls pentru perspectivele feministe în relaţiile internaţionale. Cu concentrarea pe actorii
non-statali, popoarele marginalizate şi conceptualizările alternative ale puterii, perspectivele
feministe aduc o prospeţime de gândire şi de acţiune în lumea descentrată şi nesigură post-
9/11.
Domeniul relaţiilor internaţionale este dedicat studiului cauzele conflictului şi războiului
şi extinderea globală a schimburilor comerciale şi de comerţ; potrivit viziunii feministe,
studiul relaţiilor internaţionale nu are nici o referire specială dedicată oamenilor. Utilizarea
unor categorii abstracte, cum ar fi "statul", "sistemul", discursurile strategice de securitate,
cum ar fi descurajarea şi interzicerea nucleară şi abordările pozitiviste de cercetare, elimină în
mod eficient persoanele ca agenţi în contextul social şi istoric din teoriile relaţiilor
internaţionale. Aceasta este o ironie, de la domeniul academic apărut, la sfârşitul primului
război mondial, pentru a democratiza politica externă şi de efectuare împuternicirii
persoanelor ca cetăţeni-subiecţi, mai degrabă decât simple obiecte în conducerea statului.
Potrivit acestei viziuni, este necesar să se răspundă la întrebarea: unde se încadrează
studiul de persoane numite "femei" şi "bărbaţi" sau construcţia socială de gen masculin şi
feminin în termen de relaţii internaţionale? Cum poate fi atribuit unui gen sistemul
internaţional şi relaţiile internaţionale? În ce măsură perspectivele feministe ne pot ajuta să
explicăm, să înţelegem şi să îmbunătăţim relaţiile internaţionale?

322
 O scurtă şi sintetică prezentare a dezvoltării relaţiilor internaţionale feministe. Se
diferenţiază trei forme, care se întrepătrund, de relaţii internaţionale feministe, care reprezintă
o euristică utilă pentru a discuta variatele contribuţii la acest domeniu. Acestea sunt:
(1) feminism empiric, care se concentrează asupra femeilor şi/sau explorează genul ca o
dimensiune empirică a relaţiilor internaţionale;
(2) feminism analitic, care utilizează genul ca o categorie teoretică de a dezvălui sexul
ca o prejudecată în conceptele relaţiilor internaţionale şi explică aspectele constitutive, legate
de relaţiile internaţionale; şi,
(3) feminism normativ, care reflectă procesul de teoretizare, ca parte a unei agende
normative pentru schimbarea socială şi politică.
Aceste forme nu prefigurează sau sugerează o anumită epistemologie feministă. De
exemplu, analiza lui Berman (2003) a modului în care statele europene îşi asigură frontierele
lor prin politicile anti-trafic de carne vie este un exemplu de abordare feminist empirică,
folosind o epistemologie poststructuralistă.
Abordările feministe empirice, analitice şi normative care contestă ipotezele curentului
principal al relaţiilor internaţionale şi pot ajuta la construirea de noi teorii ale politicii globale.
Din anii 1980, oamenii de ştiinţă feminişti ai relaţiilor internaţionale au oferit proaspete
şi interesante puncte de vedere în politica globală. Relaţiile internaţionale au avut modele de
mare importanţă pentru relaţiile de gen, la fel, cum la nivel global, dinamica genurilor a
influenţat procesele de militarizare şi globalizare economică, de exemplu561.
Având în vedere ceea ce va urma, feminiştii au căutat să demonstreze că relaţiile de gen
sunt parte integrantă a relaţiilor internaţionale. Soţiile diplomaţilor uşurează şi umanizează
buna funcţionare a relaţiilor de putere între state şi oameni de stat; opace, dar de încredere,
contracte nupţiale facilitează spălarea de bani transnaţională şi traficul de carne vie;
magazinele de nivel mondial, cum ar fi Cosmopolitan cucereşte culturi străine şi le pregăteşte
pentru trecerea la capitalismul specific Vestului; şi femei şi bărbaţi organizează în bucătarii,
biserici şi comunităţi răsturnarea regimurilor autoritare şi restabilirea păcii în faţa brutală a
conflictului.
Orientarea către politicile de margine spulberă presupunerea că puterea este ceea ce iese
din ţeava unei arme sau se deduce din declaraţiile liderilor mondiali562.
Reconceptualizările feministe de putere şi atenţia asupra limitelor politicii globale ar
putea ajuta serios oamenii de ştiinţă ai relaţiilor internaţionale să înţeleagă şi să recunoască
noile fenomene politice, cum ar fi actele antisistemice ale martirilor de la 9 / 11 şi ale
terorismului transnaţional, în general.
O prima generaţie de relaţii internaţionale feministe la sfârşitul anilor 1980 a urmărit să
provoace concentrarea convenţională ontologică şi epistemologică a domeniului, prin
angajarea în ceea ce a fost denumit "a treia dezbatere", dintre oamenii de ştiinţă ai relaţiilor
internaţionale pozitivişti şi post-pozitivişti.
În această dezbatere, feminiştii au contestat exclusivismul, centrismul statelor şi natura
pozitivistă a disciplinei în primul rând la un nivel meta-teoretic. Multe dintre aceste
contribuţii feministe au căutat să demonteze şi să submineze realismul, explicaţia dominantă a
"politicilor de putere" a relaţiilor internaţionale post-război. Des implicate în preocuparea lor

561
În urma valului feminist din întreaga lume, Cynthia Enloe a îndrăznit să sugereze că "personalul care este
politic este, de asemenea, destul de probabil," internaţional". În Banane, Plaje şi Baze (1989), ea a expus cum
politica internaţională implică în mod frecvent relaţii intime, identităţi personale şi viaţa privată. Aceste politici
informale sunt mai puţin transparente decât chestii de politica oficială, şi ele sunt, de obicei ignorate de oamenii
de ştiinţă ai relaţiilor internaţionale.
562
Într-adevăr, eforturile feministe, de reinterpretare a puterii, sugerează că oamenii de ştiinţă ai relaţiilor
internaţionale au subestimat universalitatea şi gradul ridicat de împrăştiere a puterii şi de ceea ce este nevoie
precis, la orice nivel şi în fiecare zi, de a reproduce o mare neuniformitate şi o ordine ierarhică mondială (Enloe,
1997).

323
cu relaţiile de gen a fost presupunerea unei epistemologii din punct de vedere feminist. Un
astfel de punct de vedere, susţine că viaţa femeilor pe lângă lumea politică ne permite o
înţelegere mai critică şi cuprinzătoare a relaţiilor internaţionale decât un punct de vedere
obiectiv al teoriilor realiste prin lentilele oamenilor de politică externă, deoarece acestea sunt
mai puţin orbite, prin existenţa instituţiilor şi elitelor de putere.
Preocuparea primei generaţie cu meta-teorie a avut în mod evident, limitele sale date de
reclamaţiile normative feministe pentru a oferi o alternativă radicală la realism563. Se susţine
"cea de-a treia dezbatere a fost căutare de perfecţionare activă, în primul rând pentru a
submina bazele discursurilor dominante în relaţii internaţionale".
În timp ce provocările feministe pentru relaţii internaţionale au deschis spaţiu pentru
abordarea critică, aceştia au cerut lămuriri despre perspectiva feministă de politică mondială
din punct de vedere substanţial şi distinctiv564.
La şaptesprezece ani după ce prima revistă în domeniu a dedicat un număr special
pentru "femei şi relaţii internaţionale"565, oamenii de ştiinţă feminişti de asemenea au limitat
abordarea oarbă în studiul relaţiilor internaţionale566. Mai multe reviste cheie de specialitate
au publicat pe întreg probleme de subiecte de femei, sex, feminism în relaţiile
internaţionale567.
O a doua generaţie de cercetare feministă promite o nouă fază de dezvoltare a relaţiilor
internaţionale feministe. Acest studiu urmăreşte să facă problema genului una central
analitică, în categoria studiilor de politică externă, securitate, economie politică la nivel
global, printr-o explorare specială a contextelor istorice şi geografice568. Mai mult prudent şi
precis în folosirea analitică a conceptului de sex, şi mai strâns legată de evoluţia teoriei critice
internaţionale, constructivismul, economia politică post-marxistă, metodele feministe
antropologice şi istorice, cele mai noi studii feministe oferă suport empiric pentru provocările
primei generaţii, în timp ce de asemenea, generează de noi abordări teoretice privind
genificarea politicii la nivel global.
Feminismul empiric se concentrează pe conceptele de "femeie" şi "relaţiile de gen" ca
aspecte empirice ale relaţiilor internaţionale. Provocările feministe pentru relaţiile
internaţionale susţin că viaţa femeilor şi experienţa au fost şi încă mai sunt, de multe ori
excluse din studiul relaţiilor internaţionale. Aceasta a avut ca rezultat excluderea sexistă în
cercetare, care prezintă doar o vedere parţială masculină într-un domeniu în care se pretinde
dominantă teoria de a explica realitatea din lumea politică.
Feminismul empiric corectează negarea sau reprezentarea greşită a femeilor în politica
mondială, datorită unor ipoteze false că experienţa masculină care se poate sprijini atât pe
bărbaţi şi femei, şi că femeile sunt fie absente din activităţile de politică internaţională sau nu
sunt relevante pentru procesele globale569.

563
Runyan şi Peterson 1991.
564
Zalewski l995
565
Millenium 1988
566
Cele mai multe cursuri de teorie a relaţiilor internaţionale la nivel mondial, acum consideră aspectele de gen
sau perspectivele feministe ca urmare a publicării de mai multe exemplare şi monografii feministe ale oamenilor
de ştiinţă în Relaţiile Internaţionale (Tickner 1992, 2001; Silvestru 1994a; Pettman 1996; Steans 1998; Peterson
şi Runyan 1999).
567
În 1999, International Feminist Journal of Politics a fost înfiinţat pentru a promova dialogul între oamenii de
ştiinţă feminişti, politicieni şi relaţiile internaţionale.
568
Luna 1997; Chin 1998; Hooper 2000; Prugl 2000; True 2003; Whitworth 2004; Stern 2005.
569
Studiul Cynthiei Enloe (1989, 1994, 2000) demonstrează că, femeile sunt şi au fost întotdeauna o parte a
relaţiilor internaţionale - dacă vom alege să le vedem acolo. Mai mult, este în parte pentru că viaţa femeilor şi
experienţa nu au fost cercetate empiric, în contextul politicii globale, studiul relaţiilor internaţionale a fost
"excesiv concentrate asupra conflictului şi anarhiei şi o modalitate de practică în conducerea statelor şi
formularea strategiei, este excesiv concentrată asupra concurenţei şi a fricii".

324
 Studii de norme şi idei care fac posibilă reproducerea de stat-sistem şi a violenţei
structurale570 care stau la baza directei sancţionări prin violenţă sunt privite ca secundare la
principalul studiu de război şi conflict în relaţii internaţionale din cauza asocierii cu politica
'soft - moale, slab' (a se citi: feminin)571.
Cercetarea feministă nu este o forma de empirism deoarece oamenii de ştiinţă feminişti
au avut deseori nevoie de o mai mare claritate conceptuală mult mai mult decât este necesar
pentru critică teoretică în scopul unic de a efectua cercetare empirică572.
Din anii 1990, cercetarea feminist empirică a luat o varietate de forme metodologice şi
de fond în relaţiile internaţionale573.
Studii empirice arată că cea mai eficientă alocare de asistenţă pentru dezvoltare este
deseori a ofere femeilor tehnologie agricolă, credit de finanţare, resurse de educaţie şi de
sănătate574. De exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite (2000) estimează că, în timp ce pentru
femei, conturile agricole, pentru o jumătate de producţie alimentară într-o ţară în curs de
dezvoltare, procură trei sferturi din cantitatea de hrană internă pentru gospodăriile de familie.
Cercetătorii genului sensibil au descoperit că investiţia în educaţia fetelor "este una dintre
cele mai eficiente politici de dezvoltare, ducând la câştiguri pozitive pentru o întreagă
comunitate prin creşterea veniturilor populaţiei şi reducerea ratelor".
Globalizarea economică a intensificat polarizarea socială şi economică, atât în interior,
cât şi între state. Cercetătorii feminişti documentează cum acest proces de globalizare a
crescut la nivel mondial inegalitatea între bărbaţi şi femei, cu numere de disproporţionalitate a
femeilor în sărăcie - la care se face referire în mod frecvent ca "feminizarea sărăciei" - datorită
crizei datoriilor din Lumea a treia, politicile de ajustare structurală (SAPs) în partea de sud şi
de restructurare statală în Nord575. Ca politică economică a devenit din ce în ce mai
reglementată de imperativele globale de export, pieţele financiare şi costurile forţei de muncă
comparative, statele au luptat de a-şi îndeplini angajamentele pentru o ocupare completă a
forţei de muncă şi bunăstarea cetăţenilor. Feminismul empiric de cercetare arată cum această
schimbare de la un tip de stat axat pe problemele interne la o piaţă de furnizare de servicii la
nivel global, a impus o povară disproporţionată asupra femeilor de a revigora activitatea slabă
a statului576.
În contextul global, de asemenea, o diviziunea internaţională a muncii bazată pe
diferenţa de sex, a apărut ca imigranţi femei din lumea a treia, care deveni o sursă de forţă de
muncă ieftină şi flexibilă pentru MNCs în zonele de liber schimb577.
Cercetarea feminismului empiric, arată o chiar o parte întunecată a globalizării, cu toate
acestea, în fenomenul de creştere de sex-turismul, comanda bărbaţilor pentru mirese şi traficul

570
sărăcie, încălcări ale prevederilor privind mediu, inegalitatea socio-politice
571
Ca rezultat, neo-realişti şi neo-liberali teoretizează politica şi realităţile internaţionale într-un mod care să
garanteze că femeile vor fi apoi absente din anchetă, şi că agenda lor de cercetare rămâne ca atare.
572
De exemplu, pentru a face concepte abstracte şi relaţii empirice de explorare, cercetătorii feminişti trebuie să
identifice cele care pot fi văzute că existe, şi pentru un studiu mai aproape de subiect sunt cele mai importante, în
timp ce, de asemenea, se dezvoltă, o metodologie de cercetare pentru traducerea şi analizarea acestora empiric,
vezi Caprioli 2004.
573
Studiile din cadrul rubricii "Women in international development” (WID), şi, mai recent, gen şi dezvoltare
(GAD), au documentat cum prejudecăţile de sex masculin în procesul de dezvoltare a condus la rezultate
nesatisfăcătoare din punct de vedere al eradicării sărăciei şi a abilitării comunităţilor Kabeer 1994.
574
Rolul central al femei ca producători şi furnizori de nevoile de bază în ţările în curs de dezvoltare.
575
Porter şi Judd 2000.
576
Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite 1999.
577
Cercetările lui Saskia Sassen (1998) arată cum oraşe globale, puncte de legătură pentru pieţele financiare
globale şi economice, sunt dependente de o clasă de femei lucrători. Ca 'probleme intime" ale globalizării
economice, lucrătorii interni, de obicei, femei de culoare imigrante, servesc elita corporativă masculinizată în
aceste centre urbane.

325
transnaţional de femei şi fete pentru prostituţie. Pentru statele subordonate în sistemul global,
aceste activităţi economice sunt cheia surselor de schimb valutar şi a veniturilor naţionale578.
Dar femeile nu sunt numai victime ale procesului global de schimbare structurală; în
multe cazuri, acestea sunt împuternicite de către acesta. Cercetătorii feminişti explorează cum
capitalismul global modelează subiectivismul feminin şi transformă relaţiile locale între
sexe579. Aceşti cercetători evidenţiază modul în care oportunităţile pentru noile credite şi
ocupare a forţei de muncă au adus modificări culturale în vieţile femeilor sărace în zonele
rurale, zone în curs de dezvoltare580.
Studii feministe empirice dezvăluie construcţiile internaţionale bazate pe diferenţierea
sexuală ale organizaţiilor (OI), care chiar şi la un nivel mai mare decât instituţiile naţionale,
sunt dominate de elita581. Iniţiativele principale de sorginte sexistă au permis mai multor
femei de a se alătura apoi politicii mari la nivel de organizaţii. Dar, studiile feministe arată că,
în instituţii, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite, femeile continuă să fie marginalizate în
agenţiile puternice ca şi asistenţi, şi doar treptat, capătă dreptul de a avea influenţă asupra
securităţii globale şi de dezvoltare. OI, de asemenea instituţionalizează, politicile şi priorităţile
pe bază de gen582.
Analiza sex-sensibilă a lui Hoskyns, arată modul în care procesul de integrare european
a avut efectul de a extinde drepturile sociale ale femeilor ca cetăţeni în statele membre.
În domeniu politicii externe, analizele feministe au evidenţiat
dominanta de sex masculin în cadrul factorilor de decizie şi presupunerea
bazată pe diferenţierea sexuală că aceste politici sunt actori strategici raţionali care fac
deciziile de viaţă şi moarte în numele unui abstract concept de "interes naţional"583.
În 2004, faptul că douăsprezece femei au fost miniştri de externe sugerează că acest
dominaţia masculină este în curs de schimbare. În plus, feminiştii au făcut analize persistente
asupra "decalajului de gen" în convingerile bărbaţilor şi femeilor privitoare la politica externă
a elitelor şi cetăţenilor; femeile lideri şi cetăţenii din state occidentale sunt pentru a se opune
utilizării forţei în acţiunile internaţionale şi susţin, de obicei, intervenţiile umanitare.
Atitudinea faţă de egalitatea între sexe şi forma libertăţii sexuale, atitudinea faţă de toleranţă,
drepturile omului şi democraţie sunt predictori mai buni, mai pacifişti pentru conflictele
internaţionale.
Cercetările feministe indică faptul că acele state care au o mai mare inegalitate între
sexe, au, de asemenea, mai multe şanse de a merge la război sau de a se angaja în violenţa
statelor sancţionate584. Egalitatea internă între sexe, de asemenea, reduce probabilitatea că un
578
De exemplu. Elitele politice malaeziene menţineau legitimitatea lor de strategie de dezvoltare orientată pe
export în anii 1980 şi 1990 prin importarea de muncitori interni-femei din Filipine şi Indonezia.
579
Schimbarea prin stimulente materiale furnizate de re-amplasarea industriei confecţiilor de producţie TNC, a
deschis posibilităţi pentru tinerele femei din Bangladesh de a face o mai bună viaţă şi, în acelaşi timp, de a
provoca aranjamentele de gen patriarhal.
580
Răspândirea consumului global, culturii şi informaţiilor de la sfârşitul comunismului a permis femeilor cehe
crearea unor noi identităţi feminine.
581
De exemplu, acum femeile conduc multe agenţii ale Naţiunilor Unite, inclusiv World Health Organization
(WHO), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Copii, Oficiu Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi, Programul
Mondial pentru Hrană şi Fondul Mondial al Populaţiei. Adjunctul secretarului general şi al înaltului comisar
pentru drepturile omului sunt, de asemenea, femei.
582
În studiile sale despre Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Sandra Whitworth (1994) arată cum
prejudecăţile bazate pe relaţiile de gen au modelat politicile OIM, care au avut efecte discriminatorii în pieţele de
muncă naţionale şi internaţionale, consolidând inegalitatea femeilor. Deplasările în statele membre ale Uniunii
Europene, ca organism supranaţional, permite cu succes femeilor egalitatea de şanse bazate pe drept şi politică
pentru a reprima diferenţele de sex la nivel naţional.
583
Nancy McGlen şi Meredith Sarkees (1993) au evaluat în studiul de politică externă şi de apărare, femeile sunt
foarte rar "salariaţi" în valoarea reală a instituţiilor care să facă şi să pună în aplicare politica externă şi
desfăşurarea războiului.
584
Goldstein 2001

326
stat să utilizeze forţa din prima în litigiile inter-statale, limitează extinderea violenţei şi scade
severitatea de violenţă în timpul crizelor internaţionale. În acelaşi sens, acele state mai
aproape de paritate de gen, de asemenea, tind să fie mai mult pacifiste în relaţiile lor, mai
generoase ca donatori şi cetăţeni în general, în cadrul internaţional585. Cu toate acestea,
preocuparea centrată pe conceptul de stat, împiedică evaluarea mai multor actori non-statali,
de asemenea, care joacă roluri importante în elaborarea de politici externe586.
Femeile sunt mai susceptibile de a fi printre grupul de actori non-statali în politica
globală. Empiricii feminişti evidenţiau activismul femeilor, care sunt de multe ori
marginalizate, sărace şi vulnerabile: în reţelele de - prestatori de sex, lucrători necalificaţi,
mame sau civile activiste, în campanii şi performanţe contraculturale. Ca şi activismul
evidenţiat local, cercetătorii feminişti au observat noi forme transfrontaliere de solidaritate şi
de constituire de identitate. În ultimii ani, femeile au jucat roluri cheie în mişcarea globală de
a interzicere a minelor terestre antipersonal, Campania pentru dezarmare nucleară (CND),
Reţeaua feministă protestează împotriva violenţei faţă de femei la nivel global şi a grupurilor
teroriste împotriva Vestului587.
Cercetătorii feminişti scot în relief activiştii de pace şi mamele ce protestează împotriva
celor care le înrolează fiii în conflictele internaţionale, dar şi atentatorii sinucigaşi de sex
feminin care datorită normelor sociale bazate pe diferenţa de sex sunt obligaţi pentru a-şi lua
propriile vieţi şi altele împreună cu ei, ca o declaraţie politică la nivel global. Luând notă de
modul în care noile subiecte feminine creează un nou impuls în acţiunile colective,
cercetătorii feminişti urmăresc creşterea reţelelor transnaţionale ale femeilor, alianţe forţate
între organizaţii ale femeilor, guverne, actori interguvernamentali şi dezvoltarea juridică
internaţională, mecanismele de promovare a politicii externe bazate pe egalitatea între sexe588.
Cu toate acestea, ca rezultat al lobby-ului reţelelor feministe transnaţionale şi răspândirea
mass-media de acoperire a violului ca o anumită strategie de război în Iugoslavia, acum acesta
este considerat crimă de război în conformitate cu Convenţia de la Geneva împotriva Crimelor
de Război.
Aducând viaţa femeilor şi relaţiile de gen la vedere prin cercetare empirică a revigorat
politica şi efecte au implementat măsuri palpabile. Într-adevăr, feminiştii susţin că doar atunci
când femeile vor fi recunoscute ca fiind jucători fundamentali în procesele politice şi
economice, ele vor avea un rol de egalitate în procesul de luare a deciziei în societate. Prin
redresarea neglijării empirice a femeilor şi a relaţiilor de gen, oamenii de ştiinţă feminişti ne

585
Regan şi Paskeviciute 2003
586
Cercetătorii feminişti, cum ar fi Enloe (1989, 2000), fac vizibil femeile care furnizează servicii de asistenţă
pentru activităţile militare (intern, psihologice, medicale şi sexuale). Dacă vom vedea militarizarea ca un proces
social constând în mai multe misiuni diferenţiate pe sexe, care fac posibile aceste acte finale de violenţă de stat,
apoi, ea argumentează, prestarea oficială de servicii sexuale din bazele militare, de exemplu, poate fi văzută ca
un factor central în intervenţiile din străinătate. În ‘Sex între aliaţi’, Katherine Moon (1997) argumentează că
alianţele de exploatare sexuală între prostituatele coreene (femeile kijich'on) şi militarii SUA defineau şi
sprijineau, în mod similar, alianţe militare inegale între Statele Unite şi Coreea de Sud în era postbelică. Printre
altele, în conformitate cu Nixon, Doctrina kijich'on, femeile ca ambasadori au devenit principalul indicator al
dorinţei Seulului pentru a se potrivi cu interesele militare ale SUA.
587
De exemplu, în două zone de conflict tulburi ale lumii, Israel / Palestina şi fosta Iugoslavie, grupuri cunoscute
sub numele de "Femei în Negru" au protestat împotriva escaladării militarismului, armamentului şi războiului, şi
împotriva violenţei bărbaţilor asupra femeilor şi copiilor.
588
De exemplu, din cauza acestor alianţe, în domeniul drepturilor omului la nivel global se recunosc şi se
acceptă specificitatea drepturilor omului în funcţie de sex. În 1990, Amnesty International, organizaţie globală în
domeniul drepturilor omului ONG a recunoscut drepturile omului la femei prin adăugarea la lista de forme de
persecuţie - discriminarea sexuală.
Guvernele şi organizaţiile internaţionale au urmat aceeaşi cale.
Pentru exemplu, până la conflictul iugoslav în anii 1990, statele şi agenţiile internaţionale interpretau
persecutarea femeilor, ca o chestiune personala de confidenţialitate şi tradiţie culturală.

327
vor îmbunătăţi atât înţelegerea la nivel de politică globală dar vor şi pune vocile şi
preocupările femeilor cu privire la nivel global pe agendă.
Dar, pentru a face sexul, o dimensiune importantă a studiului de relaţii internaţionale,
este necesar de a contesta conceptual cadrul care a exclus femeile de la acest studiu în primul
rând. Feminismul empiric este, prin urmare, completat de feminism analitic care arată
excluderile teoretice ale domeniului de Relaţii Internaţionale şi încearcă să revizuiască
Relaţiile Internaţionale de la o perspectivă sensibilă de gen.

Bibliografie:

1. Chin, C.B., (1998), In service and Servitude: Foreign Female Domestic Workers and
the Malaysian Modernity Project (New York).
2. Enloe, C., (2000) Manoeuvres: The International Politics of Militarizing Women’s
Lives (Berkeley).
3. Kaber, N., (1994), Reversed Realities: Gendeer Hierarchies in Development Thought,
London.
4. Runayn, A., S., and Peterson, V., S., (1991) The radical Future of Realism: Feminist
Subversions of IR Theory.
5. Porter, M., and Judd, E., (eds.), Feminists Doing Development: A Practical Critiques,
London.
6. Zalewski, M., (1995), Well, What is the Feminist Perspective on Bosnia?,
International Affairs, 71(2).

328
 CONSIDERAŢII PRIVIND POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE
CONSIDERATIONS ON THE EUROPEAN NEIGHBOURHOOD POLICY

Dr. Ion Pâlşoiu

Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucain Blaga” din Sibiu
Mădălina Zamfir
Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucain Blaga” din Sibiu

Abstract:
The European Neighbourhood Policy (ENP) represents a new approach in the
relations between the EU and its neighbours, an approach that exceeds the traditional one
based on cooperation. Its application will outline a pan-European and Mediterranean region,
organized as concentric circle model: a hard core consisting of the European Union, acting
as a pole of dissemination transformative processes in eastern and southern neighborhood to
develop a wide area of stability, security and prosperity.
Since the 2004 enlargement, relations with its neighbors have become a major priority for the
European Union regarding its foreign policy. The European Neighbourhood Policy has been
trying to remove barriers and boundaries between the EU and countries in Eastern and
Southeastern Europe and even in the Mediterranean area. EU interest in terms of security is
the most important driver of the ENP, starting from the premise that "helping our neighbours,
is helping ourselves.
Keywords:European Neighbourhood Policy (ENP), Euro-Mediterranean Partnership

Necesitatea apariţiei politicilor de vecinătate

Imediat după extinderea din 2004, Uniunea Europeană a început să se confrunte cu dilema
privind definirea naturii şi limitelor viitoarelor frontiere.589 Această dilemă constă în a alege
între a se extinde atât de mult încât să ajungă în punctul în care şi-ar distruge propria
capacitate de funcţionare, de guvernare, sau a-şi nega propriile valori de a fi deschisă tuturor
democraţiilor statelor democratice europene, şi a-şi asuma riscul generării unor efecte
negative prin excluderea statelor din vecinătate. Cei care sunt excluşi din procesul extinderii
(noile state vecine europene, cele din bazinul mediteranean, statele din Orientul Mijlociu)
percep această realitate ca pe o excludere a lor.590 Această excludere din procesul de extindere
poate avea efectul subminării proceselor de reformă în statele de la periferia Uniunii, până la
punctul în care ar putea provoca instabilitate politică şi socială în aceste regiuni.591
Emerson spune că această dilemă ar putea fi depăşită prin două moduri. O modalitate ar fi
accelerarea reformării instituţionale până în punctul în care Uniunea ar avea capacitatea de a
accepta aderarea a noi state membre, pe termen lung. Însă acesta este de părere că oricât de
atractivă ar fi această opţiune, nu prea se poate conta pe ea.592

589
Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.1, CEPS working document
no.215/november 2004, www.ceps.be
590
ibidem
591
ibidem
592
ibidem

329
 Cea de-a doua posibilitate constă în realizarea scopului Politicii de Vecinătate de a nu
permite apariţia acelor linii de diviziune şi a diferenţelor de tipul înăuntru/în exterior.593
De aceea Uniunea Europeana a iniţiat un proces de cooperare regională şi de deschidere
faţă de regiunile apropiate din punct de vedere geografic, încă din deceniul trecut. Aceste
regiuni sunt: zona mediteraneană, Europa de Nord (Dimensiunea Nordică a politicii duse de
UE faţă de statele vecine)594, Balcanii595, şi Europa Centrală şi de Est.
Parteneriatul Euro-Mediteranean a fost lansat în 1995, obiectivul acestuia fiind de a
promova o zonă de stabilitate, pace şi prosperitate; cooperarea se realiza pe trei nivele: cel
politic şi de securitate, economic şi social, cultural şi uman. Acest parteneriat reflectă
angajamentul UE de a promova valorile liberale. Totuşi Uniunea nu a avut succes în
promovarea democraţiei şi a reformelor economice în aceste state.
Elementele comune acestor abordări regionale erau: pacea, stabilitatea, promovarea
valorilor comune, dezvoltarea şi integrarea comercială. Motivul principal pentru care UE
doreşte să stabilească relaţii cu statele aflate în vecinătate este dorinţa de a preveni
evenimente care ar putea sa-i afecteze negativ securitatea si prosperitatea.
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă o nouă abordare în cadrul relaţiilor
dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe
cooperare. Aceasta politică constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi
vizează intensificarea cooperării cu statele vecine Uniunii Europene lărgite în vederea creării
unei zone de prosperitate şi buna vecinătate, a unui "cerc de prieteni" la frontierele Uniunii.596
Încă de la extinderea din 2004, relaţiile cu vecinii săi au devenit o prioritate majoră pentru
Uniunea Europeană în ceea ce priveşte politica externă. Prin Politica Europeană de Vecinătate
s-a încercat, şi se încearcă în continuare, înlăturarea barierelor şi limitelor dintre Uniunea
Europeană şi ţările din estul sau sud-estul Europei şi chiar cu cele din regiunea Mării
Mediterane.
In 2003, Comisia a prezentat Comunicarea “Wider Europe- Neighbourhood: A new
Framework for relations with our Eastern and Southern Neighbours” (proiectul “Europa
extinsa - Noua vecinătate”). Deşi, iniţial, politica era adresată noilor state vecine din Estul
Europei, Ucraina, Moldova şi Belarus, în aceasta comunicare a Comisiei aria geografică a fost
extinsă, fiind incluse şi statele partenere din Procesul Barcelona (statele mediteraneene). S-au
scris foarte multe despre Uniunea Mediterană, care iniţial a fost propusă de preşedintele
francez Sarkozy, dar s-a schimbat semnificativ în ultimele luni în urma unui dezacord
francezo-german. Acum este numit "Procesul de la Barcelona: Uniunea pentru Mediterană" şi
are ca scop consolidarea parteneriatelor dintre UE şi vecinii sai mediteraneeni. Noua iniţiativă
va fi "un proiect de orientate", ceea ce înseamnă că se va concentra pe securitatea energetică,
mediu, protecţia civilă şi de transport, aşa cum a subliniat dna Ferrero Waldner, Comisarul
pentru relaţii externe: «Proiecte potenţiale vor reprezenta deschiderea către noi rute de trafic
maritim, o curăţare a apelor Mediteranei, îmbunătăţirea securităţii maritime şi exploatarea
energiei solare în Africa de Nord pentru a ajuta la satisfacerea necesităţilor energetice din
regiune».
Actualizarea propusă a relaţiilor cu vecinii mediteraneeni include, de asemenea, o
dimensiune politică, cu reuniuni la nivel înalt, bienale, ale şefilor de guvern, de stabilire a unei
co-preşedinţii care să gestioneze aceste reuniuni la nivel înalt, precum şi întâlniri anuale ale
593
ibidem
594
Datorită faptului că din acest grup fac parte state care se bucură de un înalt grad de dezvoltare economică (şi
nu fac parte din UE pentru că nu îşi doresc acest lucru), deci au caracteristici diferite de celelalte state vecine, nu
pare a fi un model relevant pentru acestea din urmă (şi nici nu se poate realiza o comparaţie)
595
Statele din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia şi Herzegovina, Macedonia, Serbia şi Muntenegru) au
perspectiva aderării, condiţionată de atingerea cerinţelor impuse de Uniune; Croaţia a început negocierile de
aderare.
596
www.undp.md/border/Pol_vecin_ue.html

330
miniştrilor de externe şi reuniuni ministeriale sectoriale, precum şi o serie de reuniuni
"Euromed Comitetul". Mai mult, un secretariat comun va fi stabilit pentru promovarea şi
monitorizarea proiectelor, în timp ce Comisia propune, de asemenea, crearea unui comitet
permanent al reprezentanţilor euro-mediteraneeni. În timp ce politica europeană de vecinătate
deja se adresează nevoilor din regiune printr-o abordare diferenţiată în cadrul relaţiilor
bilaterale cu partenerii mediteraneeni, Uniunea pentru Mediterana va completa aceasta
bazându-se pe punctele forte ca expresie a angajamentului politic regional.
PEV a început ca “Europa extinsă”, în momentul în care câteva state membre nordice i-au
cerut Comisiei să înainteze propuneri pentru a întâmpina efectele excluderii cauzate de
viitoarea extindere din 2004. Aceste state luau în considerare doar Ucraina, Moldova şi
Belarus. Însă câteva state membre din sudul Europei au argumentat că vecinii din regiunea
mediteraneană nu trebuie dezavantajaţi prin această iniţiativă. Ca urmare, Maroc, Tunisia,
Iordan, Israel, şi Autoritatea Palestiniană au fost incluse.597
Aceste propuneri au avut ca efect, exacerbarea sentimentului de excludere al statelor care
nu erau luate în calcul pentru această iniţiativă, mai ales cele trei state caucaziene (Georgia,
Armenia, Azerbaidjan). După Revoluţia Rozelor din Georgia, din 2003, acoperirea teritorială
a fost extinsă, incluzând nu doar Caucazul de Sud dar şi alte state din Procesul Barcelona.598
Sinergia Marii Negre a fost propusă de Comisia Europeană în 2007 şi, ulterior, a primit
susţinerea Parlamentului European şi a Consiliului. Abordarea propusă a fost ulterior aprobată
de către Consiliul de Miniştri, şi sprijinită de către Consiliul European. “Sinergia Mării Negre
are ca obiectiv dezvoltarea cooperării în cadrul regiunii Mării Negre, precum şi între această
regiune şi UE, punând astfel în aplicare propunerea Comisiei din luna decembrie privind
adăugarea unei dimensiuni regionale la PEV. Împreună cu politicile bilaterale ale UE faţă de
ţările din regiune stabilite în PEV, cu procesul de preaderare cu Turcia, precum şi cu
parteneriatul strategic cu Rusia, Sinergia Mării Negre va completa eforturile deja
substanţiale realizate de UE pentru promovarea stabilităţii şi a reformelor în ţările din jurul
Mării Negre. Această iniţiativă completează lanţul cadrelor de cooperare regională în
vecinătatea UE, alăturându-se parteneriatului euro-mediteranean şi dimensiunii nordice.”599
În luna mai a anului 2008, la numai câteva luni de la lansarea Sinergiei Mării Negre,
Polonia şi Suedia au propus crearea unui Parteneriat Estic al UE prin care se doreşte o
cooperare mai strânsă între Uniunea Europeană şi fostele republici sovietice, Ucraina,
Republica Moldova, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia. Se urmăreşte cooperarea mai strânsă
pe plan economic şi politic şi sprijinirea aspiraţiilor acestor state pentru legături mai puternice
cu Uniunea Europeană. În urma războiului ruso-georgian, atenţia acordată de Uniunea
Europeană Parteneriatului Estic a crescut, de aceea, la 1 septembrie 2008 UE a răspuns
pozitiv acestei iniţiative; astfel la 3 decembrie 2008, o Comunicare a Comisiei Europene
stabileşte propuneri pentru un Parteneriat Estic.600 Prin crearea Dimensiunii estice a Politicii
Europene de vecinătate, statele europene sunt decuplate de statele nord africane şi cele din
Orientul Mijlociu, situaţie care reprezenta un motiv de frustrare pentru Republica Moldova şi
Ucraina care au aspiraţii europene.601
Comunicarea Comisiei privind PEV trasează principiile politicii de vecinătate a UE şi
pune accentul pe importanţa acordată de către Uniune relaţiilor cu vecinii săi. Este exprimată

597
Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.7, CEPS working document
no.215/november 2004, www.ceps.be
598
ibidem
599
Comisia Europeană, Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European, Sinergia Mării Negre: O
noua iniţiativă de cooperare regională, COM (2007) 160 final, Bruxelles, 11 aprilie 2007;
600
“Communication from the Commission to the European Parliament and the Council- Eastern Partnership”,
02.12.2008, p.2, accesat la http://ec.europa.eu/world/enp/index_en.htm
601
Popescu, Nicu, “Parteneriatul Estic UE vs Planul Rus”, 23.05.2008, accesat la www.npopescu.yam.ro,
http://npopescu.yam.ro/2008/05/23/planul-rus-de-reglementare-transnistreana/

331
dorinţa de fi evitate noi linii de divizare pe continentul european şi de promovare a stabilităţii,
prosperităţii atât în cadrul frontierelor Uniunii cât şi în afara acestora. Comisia a dat un ton
normativ acestei noi politici orientată către vecinii săi, afirmând că UE are o datorie nu doar
faţă de proprii cetăţeni, sau faţă de cetăţenii noilor state membre ci şi faţă de noii şi viitorii săi
vecini pentru a asigura coeziunea socială şi dinamismul economic. De aceea UE trebuie să
promoveze cooperarea regională şi subregională care sunt precondiţii ale stabilităţii politice,
dezvoltării sociale şi reducerii sărăciei şi a diviziunilor sociale în spaţiul comun.602
Este enunţat obiectivul de a crea un spaţiu de securitate, prosperitate şi bună vecinătate,
“un cerc de prieteni la frontierele externe ale Uniunii, caracterizat de relaţii strânse şi
pacifiste bazate pe cooperare”. S-a reafirmat ideea conform căreia extinderea va servi întăririi
relaţiilor cu Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus şi cu ţările din zona mediteraneana; relaţii
bazate pe o abordare pe termen lung care să promoveze reforma, dezvoltarea durabilă şi
comerţul.603 În funcţie de progresele înregistrate în implementarea reformelor politice,
economice, sociale, UE oferă partenerilor săi anumite beneficii, precum, “integrare
economică mai strânsă cu UE, acces pe piaţa internă a UE, relaţii comerciale preferenţiale,
liberalizarea circulaţiei persoanelor, bunurilor, serviciilor, şi capitalului; cooperarea pentru
prevenirea şi combaterea riscurilor comune de securitate; implicare maximă în prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor; eforturi sporite pentru promovarea drepturilor omului;
integrarea în reţelele de transport, energie şi telecomunicaţii, noi surse de finanţare, etc.”604
Însă la următoarele Consilii, din concluziile acestora, reieşea că cel mai puternic stimulent
oferit, anume participarea la piaţa europeană şi la structurile regulatorii, fusese transformat
într-o perspectivă pe termen lung şi nesigură.605 De asemenea, s-au mai identificat câteva
stimulente centrate pe cooperarea în domeniul securităţii, ceea ce în opinia unor specialişti
denotă interesul Uniunii pentru angajament puternic faţă de obiectivele ce ţin de securitate şi
stabilitatea vecinătăţii, şi mai puţin pentru sprijinirea tranziţiei, ca scop în sine.606
Astfel, UE se va angaja progresiv şi angajamentul său va fi condiţionat de reformele pe
care statele partenere le vor realiza, iar noile oportunităţi oferite vor reflecta progresele
realizate de fiecare stat în parte.
Deşi din punct de vedere retoric, principiile noilor relaţii cu vecinătatea sunt
progresivitatea, condiţionalitatea şi diferenţierea, există critici ale specialiştilor pe probleme
europene, conform cărora, această politică aşează ţări diferite în acelaşi “coş”; această situaţie
prezintă riscul de a se ajunge la discriminare.607
În 2003, Consiliul a salutat această iniţiativă considerând-o o bună bază pentru un nou tip
de politică adresată acestor ţări.

Strategia Politicii Europene de Vecinătate

Aceasta a fost ulterior numită “Politica Europeană de Vecinătate”, în Comunicarea

Comisiei din 2004, care constituie documentul cadru al acestei politici: “European
Neighbourhood Policy: Strategy Paper”. Aceasta stabileşte paşii concreţi de implementare a

602
Ganzle, Stefan; “Whiter enlargement? The European Neighbourhood Policy”, p.11
603
Wider Europe- Neighbourhood: A new Framework for relations with our Eastern and Southern Neighbours,
p.4, http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com03_104_en.pdf
604
Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de
Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.15, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008
605
Kahraman, Sevilay; “Th e European Neighbourhood Policy: the European’s Union new engagement towards
wider Europe”, p.17
606
ibidem
607
Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Planului de
Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.15, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008

332
politicii de vecinătate şi modul de exportare a beneficiilor extinderii Uniunii asupra vecinilor
săi.
Prin Politica de vecinătate UE se angajează, cu condiţia îndeplinirii anumitor criterii, să
sprijine reformele statelor partenere îndreptate spre reducerea sărăciei, respectarea valorilor
comune, consolidarea democraţiei şi statului de drept, crearea unei economii de piaţă
funcţionale, dezvoltarea economică, etc. Alte sectoare în care Uniunea Europeană consideră
că este important să existe cooperare cu statele vecine şi unde trebuie să existe un angajament
al acestora sunt: lupta împotriva terorismului, lupta împotriva proliferării armelor de
distrugere în masă, respectarea dreptului internaţional şi efortul de rezolvare a conflictelor. O
politică de vecinătate care încorporează componente din toţi cei trei piloni ai Uniunii (aşa cum
este în prezent structura acesteia), va permite statelor vecine să împărtăşească beneficiile
extinderii UE în termeni de stabilitate, securitate şi bunăstare. UE are sarcina de a contribui la
stabilitatea şi buna guvernare a vecinătăţii imediate, să promoveze un cerc de state bine
guvernate atât la Estul UE cât şi în zona mediteraneană. Interesul Uniunii Europene în ceea ce
priveşte securitatea este cel mai important motor al PEV, plecându-se de la premisa
“ajutându-i pe vecini, ne ajutăm pe noi înşine”. De altfel, Strategia Europeană de securitate
punctează acest interes al UE, construcţia securităţii şi stabilităţii în vecinătate fiind unul
dintre cele trei obiective strategice ale acesteia. La graniţele estice ale Uniunii Europene,
aceasta se confrunta cu o serie de ameninţări uşoare la adresa securităţii; acestea provin din
diferitele tipuri de trafic (ilegal), crimă organizată, terorism, proliferarea armelor nucleare,
degradarea mediului etc.
PEV a fost creată pentru a oferi noi impulsuri cooperării cu vecinii săi, mai ales în urma
extinderii UE. În funcţie de progresele realizate, Uniunea promite perspectiva participării la
piaţa internă, dar şi posibilitatea de a lua parte la alte activităţi şi programe ale UE.608 PEV se
foloseşte atât de condiţionalitate - UE asigură asistenţă, asigurând stimulente economice,
politice şi chiar instituţionale, punând condiţia ca statele partenere să îndeplinească
obiectivele politice şi economice, dar şi de socializare - UE nu urmăreşte o politică indusă cu
forţa, ci angajează statele vecine în contacte personale şi instituţionale şi activităţi comune,
oferind modele de transformări de succes.609
Modul în care va evolua relaţia Uniunii Europene cu ţările vecine va depinde de
angajamentul acestora faţă de valorile comune, şi de voinţa şi capacitatea lor de a implementa
măsurile asupra cărora s-a căzut de acord. Această atitudine a Uniunii se datorează faptului că
lipsind stimulentul aderării oferta trebuie să fie suficient de atractivă pentru a le determina să
adopte măsurile necesare pentru a dezvolta un spaţiu de securitate şi stabilitate, dar şi pentru a
scădea presiunile de integrare a acestora. Romano Prodi (la momentul respectiv, preşedintele
Comisiei), a evidenţiat, probabil, cel mai bine în ce constă PEV: “sharing everything with
Union but institutions”. Pe termen scurt, PEV facilitează integrarea economică în piaţa internă
a Uniunii; obţinerea celor patru libertăţi fundamentale, a mişcării persoanelor, bunurilor,
serviciilor şi capitalurilor sunt obiective pe termen lung. Politica Europeană de Vecinătate
poate fi considerată un răspuns la extinderea graniţelor UE şi la limitele extinderii sale.
Însă poziţia mai recentă a Uniunii centrată pe creşterea prosperităţii, securităţii şi
stabilităţii statelor vecine (distinctă de discursul iniţial), accentuează principiile parteneriatului
şi al valorilor comune, şi mai puţin pe cel al condiţionalităţii şi al stimulentelor mai
atrăgătoare.610

608
European Neighbourhood Policy: Strategy Paper, Brussels, 12.05.2004 COM(2004) 373 final
609
” Karacasalu, Nilufer; Cepel, Zuhai Unalp “European Neighbourhood Policyand Demcracy Promotion
http://www.jhubc.it/ecpr-istanbul/virtualpaperroom/062.pdf
610
Kahraman, Sevila; “The European Neighbourhood Policy: the European Union’s new engagement towards
wider Europe”, p.17

333
 În termeni pragmatici Politica Europeană de Vecinătate reprezintă pentru UE o cale de a-
şi apăra priorităţile politicii sale externe faţa de statele vecine. Astfel, se urmăreşte evitarea
extinderii UE pe termen scurt şi mediu, diminuarea problemelor pe care le au ţările din
vecinătate, în felul acesta protejând statele membre, şi transformarea (europenizarea) acestora
astfel încât să respecte valorile comune.
Aspectul europenizării este semnificativ. UE încearcă să europenizeze nu doar
comunitatea politică de state pe care o reprezintă, ci şi spaţiul din jurul său. PEV poate fi
privită ca o guvernare externă, care se realizează prin extinderea valorilor, standardelor şi
politicilor UE, în acelaşi timp, restricţionând accesul la instituţiile fundamentale.
Potrivit lui Emerson europenizarea funcţionează cu ajutorul a trei tipuri de mecanisme,
care interacţionează:
• Obligaţii legale în domenii politice şi economice ca urmare a cerinţelor pentru aderare
impuse de UE sau ca urmare a condiţiilor cerute de calitatea de membru a Consiliului Europei
şi de aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale;
• Schimbări obiective în structurile economice şi interesele indivizilor ca rezultat al
integrării europene;
• Schimbări subiective în credinţele, aşteptările şi identităţile indivizilor, schimbările în
voinţa politică privind adoptarea normelor europene în domeniul afacerilor, politicului şi
societăţii civile.611
Astfel, se poate afirma că mecanismele europenizării constau în combinarea
instituţionalismului raţional prin politicile de condiţionalitate, şi instituţionalismul sociologic
prin normele de difuzare a învăţării sociale. Schimbările cauzate de politicile de
condiţionalitate apar pe termen scurt şi mediu, iar cele pe termen lung sunt rezultatul
socializării. 612
Chiar dacă PEV nu presupune aderarea la Uniunea Europeană, cel puţin în prezent, UE nu
îşi închide porţile permanent statelor europene care îndeplinesc criteriile de aderare şi care, la
un moment dat, doresc să aplice. De altfel, în articolul 49 al Tratatului Uniunii Europene, se
afirmă faptul că aceasta este deschisă oricărui stat democratic, a cărui economie funcţionează
după regulile pieţei si posedă o capacitate administrativă ce îi permite să facă faţă obligaţiilor
pe care integrarea europeană le presupune, dar care să îi şi permită să se bucure de drepturile
sale, în calitate de membru. De aceea, Politica Europeană de Vecinătate poate fi privită ca o
politică cu geometrie variabilă. În timp ce PEV este, pentru statele care nu au dreptul de a
aplica pentru a deveni membre, un substitut la extindere, pentru statele care se încadrează în
categoria ţărilor la care face referire articolul 49, ar putea însemna o strategie de pre-aderare
pe termen lung. Privind în această perspectiva, statele din Europa Centrală şi de Est, care au
aderat in 2004, respectiv 2007, trebuie să conştientizeze rolul pozitiv pe care îl pot avea în
sprijinirea reformelor în statele vecine, folosindu-se de experienţa în ceea ce priveşte
îndeplinirea condiţiilor impuse de Uniune.613

State şi regiuni incluse

În ceea ce priveşte aria de acoperire geografică a politicii, aceasta cuprinde 17 state, din
regiuni geografice diferite:

611
Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.2, CEPS working document
no.215/november 2004, www.ceps.be
612
ibidem
613
KRATOCHVIL, Petr (ed.): "The European Union and Its Neighbourhood: Policies, Problems and and
Priorities", Institute of International Relations (IIR), Prague, 2006, p.51-57
http://www.iir.cz/upload/Publikace/The_EU_and_its_Neighbourhood.pdf

334
 • state din zona mediteraneană: Maroc, Algeria, Tunisia, Liban, Libia, Egipt, Israel,
Iordania, Siria, Autoritatea Palestiniana. Aceste ţări participă la “Parteneriatul Euro-
Mediteranean” (Euro-Med).
• statele din Europa de Est : Ucraina, Moldova, Belarus;
• Caucazul de Sud : Georgia, Armenia, Azerbaidjan.
Rusia a refuzat să participe la negocierile pentru relaţiile cu UE alături de celelalte state
vecine, insistând să aibă o politică proprie cu Uniunea Europeană. Astfel, au căzut de acord
asupra creării “Spaţiilor Comune”, care reflectă structura pilieră a UE, cuprinzând cooperarea
economică, cooperarea în domeniul securităţii externe şi interne, educaţie, cercetare, etc.614
Existenţa acestei politici duale a Uniunii faţă de vecinii săi estici, pe de o parte PEV, pe de
altă parte relaţia cu Rusia, afectează aspiraţiile Moldovei şi Ucrainei de a adera la Uniunea
Europeană.615

Instrumentele PEV

În strategia PEV, aceasta este prezentată ca o ofertă făcută de către UE partenerilor săi,
ceea ce presupune egalitatea între actori, bazată pe interese şi valori comune.616
Relaţiile dintre UE şi majoritatea statelor participante la PEV sunt dezvoltate, bazele
acestora găsindu-se în Acordurile de Parteneriat şi Cooperare cu statele din Europa de Est, şi
în Parteneriatul Euro-Mediteranean, cu statele din zona mediteraneana.
PEV are rolul de a întări cooperarea între UE şi aceste ţări într-o serie de domenii, pentru
a le permite acestora să obţină mai multe beneficii din aceste structuri. Pentru aceasta
Planurile de Acţiune vor stabili priorităţile cheie: respectarea valorilor comune, dialogul
politic, dezvoltarea economică şi socială, comerţ, piaţă interna, reforme legislative,
cooperarea în domeniul JAI, crearea unor reţele de interconectare (în domeniul energiei,
transportului, societatea informaţionala, cercetare şi inovaţie), cooperare pentru protecţia
mediului, gândirea unor programe pentru contacte people-to-people.
Planurile de Acţiune pornesc de la un set de probleme comune, ce corespund obiectivelor
PEV, dar în funcţie de circumstanţele specifice ale fiecărei ţări (“tailor made”), conform
principiului diferenţierii. Acestea vor depinde de nevoile şi capacităţile partenerului, situaţia
politică, economică, localizare geografică, programele de reformă etc. În ciuda diferenţelor
dintre agendele pentru fiecare ţară, ele au la bază un set comun de principii şi au structuri
similare, acestea fiind derivate din experienţa procesului de negociere al aderării. Pentru a
analiza situaţia politică, instituţională, economică şi socială a statului partener şi progresele
înregistrate de acesta, se realizează, periodic, rapoartele de ţară. În funcţie de acestea se vor
realiza Planurile de Acţiune ulterioare.617
Primele şapte Planuri de Acţiune, sub PEV, au fost lansate de Comisia Europeană în 2004
cu Israel, Iordan, Moldova, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Tunisia şi Ucraina. Documentele
au fost adoptate în 2005. Următoarele Planuri de Acţiuni au fost încheiate, în 2006, împreună
cu Armenia, Azerbaidjan şi Georgia, urmate de cele cu Egipt şi Liban în 2007.618
Originile Planurilor de Acţiune se găsesc în criteriile politice şi economice de la
Copenhaga, şi o mare parte din acquis-ul communautaire, ele fiind realizate de Departamentul

614
Gänzle, Stefan; “Whiter enlargement? The European Neighbourhood Policy”, p.3
615
ibidem
616
KRATOCHVIL, Petr (ed.): "The European Union and Its Neighbourhood: Policies, Problems and
and Priorities", Institute of International Relations (IIR), Prague, 2006, p.51-57
http://www.iir.cz/upload/Publikace/The_EU_and_its_Neighbourhood.pdf
617
European Neighbourhood Policy: Strategy Paper, Brussels, 12.05.2004 COM(2004) 373 final
618
Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de
Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.16, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008

335
pentru Extindere al Comisiei. De aici apare asemănarea cu procesul negocierilor de aderare şi
al monitorizării.619
Planurile de Acţiuni acoperă dialogul şi reforma politică, cooperarea şi dezvoltarea socială
şi economică, chestiuni legate de piaţă şi reforma regulatorii, cooperarea în domeniul justiţiei
şi afacerilor interne, cooperarea în diferite sectoare, precum transportul, energia, societatea
informaţională, mediu, cercetare şi dezvoltare; cooperarea pe dimensiunea umană: contacte
interumane, societate civilă, educaţie, sănătate publică, etc.620 Stimulentele oferite de UE în
schimbul progreselor în procesul de reformare este aprofundarea integrării în programele şi
reţelele europene, asistenţă întărită şi acces mai mare pe piaţa europeană.621
Planurile de Acţiuni nu înlocuiesc Acordurile de Asociere sau Acordurile de Parteneriat şi
Cooperare, ci le completează pe acestea şi sunt construite după modelul acestora.622 De altfel,
Planurile de Acţiune sunt documente politice pe când AA şi APC sunt documente cu valoare
juridică, de aceea în funcţie de îndeplinirea acestora depind evoluţiile ulterioare ale relaţiilor
dintre parteneri.
În iulie 2003, Comisia Europeană a dat Comunicarea “Pavând calea pentru un nou
Instrument de Vecinătate”.
În propunerea sa pentru perspectiva financiară în perioada 2007-2013, Comisia a inclus
Noul Instrument pentru Vecinătate, ca unul din cele 6 instrumente care, din 2007, operează în
domeniul relaţiilor externe . Scopul acestuia este evitarea constrângerilor de timp cauzate de
coordonarea mai multor instrumente financiare - INTERREG, PHARE, TACIS, CARDS şi
MEDA.
Acesta completează asistenţa asigurată prin vechile instrumente financiare, TACIS (pentru
Europa de Est) şi MEDA (zona mediteraneana), şi se concentrează în mod special pe
cooperarea transfrontalieră. Aceste nou instrument se concentrează pe cele 4 obiective cheie
identificate în 2003: “promovarea dezvoltării durabile în regiunile de frontieră, cooperarea
în domeniul protecţiei mediului, sănătăţii publice, prevenirea şi lupta împotriva crimei
organizate, asigurarea unor frontiere comune eficiente şi sigure prin cooperare, promovarea
cooperării transfrontaliere la nivel local şi a contactelor interumane”.623 IEVP va încuraja
integrarea economică şi cooperarea politică dintre Uniunea Europeană şi partenerii săi.
Pentru perioada 2007-2013, s-a alocat pentru Instrumentul European al Politicii de
Vecinătate suma de 11.181 de milioane de euro.624
În decembrie 2006, Comisia a lansat Comunicarea “Privind consolidarea PEV” şi
Comunicarea “Privind abordarea generală a participării statelor partenere din PEV în
cadrul agenţiilor şi programelor comunitare”, prin care s-a propus participarea statelor în
agenţiile şi programele UE.
Prima Comunicare reamintea faptul că PEV nu presupune extinderea Uniunii şi a
evidenţiat problemele şi beneficiile acestei politici, dorind să se emită propuneri pentru
consolidarea ei şi pentru îmbunătăţirea efectelor.
S-a ajuns la concluzia că Uniunea trebuie sa le ofere statelor vecine mai multe stimulente
pentru ca PEV să aibă un impact mai mare asupra reformelor. Cu toate acestea ofertele făcute

619
Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.7, CEPS working document
no.215/november 2004, www.ceps.be
620
Gänzle, Stefan, “Whiter enlargement? The European Neighbourhood Policy”, p.6
621
ibidem
622
Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Planului de
Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.16, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008
623
European Neighbourhood Policy: Strategy Paper, Brussels, 12.05.2004 COM(2004) 373 final p.27
624
Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Planului de
Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.16, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008

336
de UE au fost considerate de majoritatea experţilor insuficiente pentru a impulsiona
reformele.625
În comunicarea Comisiei din 2007, numita: “A Strong European Neighbourhood”, se arată
dorinţa Uniunii de a îmbunătăţii relaţiile cu statele vecine, în special în următoarele sectoare:
• Cel al cooperării economice: Uniunea oferă acorduri de liber-schimb cuprinzătoare şi
integrare economică, dacă statele partenere sunt de acord să adopte reforme substanţiale;
• Energia: este considerat un aspect important al PEV, care ajută UE la realizarea
securităţii energetice. Cooperarea la Marea Neagră, care include şi candidaţi la UE reprezintă
un exemplu. Sunt în curs acorduri bilaterale cu Ucraina, Azerbaidjan şi Maroc;
• Uniunea, de asemenea, oferă libertatea de a călători în statele membre şi proceduri de
obţinere a vizei favorabile pentru statele vecine. In acelaşi timp se doreşte combaterea
migraţiei ilegale şi crearea unor oportunităţi pentru migraţia legală. Comisia doreşte să
introducă “parteneriatul mobil”, care să le permită cetăţenilor statelor partenere să migreze în
UE şi să primească dreptul de a munci în interiorul acesteia;
• PEV oferă asistenţă financiară acelor state partenere care realizează progrese în
obiectivele ce ţin de guvernare. De asemenea le permite să folosească fonduri europene pentru
a putea obţine sume mai mari de la alte instituţii financiare internaţionale, precum Banca
Europeană de Investiţii.626
Comunicarea a făcut referire şi la principalele progrese realizate de la lansarea
comunicărilor din decembrie 2006: alocaţiile date prin Facilitatea pentru Guvernare,
instituirea Facilităţii pentru Investiţii în Vecinătate, lansarea unei dimensiuni regionale pentru
est - Sinergia la Marea Neagră, realizări în deschiderea programelor şi agenţiilor comunitare
către partenerii din PEV.627
În ciuda faptului că Planurile de Acţiuni conţin o listă lungă de obligaţii pentru statele
incluse în Politica Europeană de Vecinătate, aceasta nu este însoţită de perspectiva aderării,
nici măcar pe termen lung, deşi unele state, precum Ucraina sau Moldova şi-au exprimat acest
deziderat. Limbajul UE în ceea ce priveşte angajamentul său în cadrul acestei politici este vag
şi ezitant, ea folosind expresii precum dezvoltarea unei relaţii strânse cu statele vecine şi
integrare graduală în structurile europene economice şi sociale.628
Beneficiile rezultate din calitatea de partener în cadrul PEV sunt inferioare celor rezultate
din calitatea de membru al Uniunii, pentru ca Politica de Vecinătate nu asigură aceleaşi
stimulente, dar noua politică oferă statelor vecine relaţii mai strânse cu UE decât statelor care
sunt mai îndepărtate de aceasta.629
Cu toate că PEV nu este destinată extinderii Uniunii, există păreri că ar putea produce o
dinamică integraţionistă, care poate facilita drumul unor ţări către aderare. De altfel, trei
dintre statele europene incluse în PEV, Ucraina, Moldova şi Georgia, şi-au exprimat
obiectivul (pe termen lung) de a adera la Uniunea Europeană.

Bibliografie:

625
ibidem
626
Comunication from the Commission: A Storng European Neighbourhood Policy COM(2007) 774 final
http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_774_en.pdf
627
Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Planului de
Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.20Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008
628
Emerson, Michael, “European Neighbourhood Policy: Strategy or Placebo”, p.7, CEPS working document
no.215/november 2004, www.ceps.be
629
” Karacasalu, Nilufer; Cepel, Zuhai Unalp “European Neighbourhood Policyand Demcracy Promotion
http://www.jhubc.it/ecpr-istanbul/virtualpaperroom/062.pdf

337
1. Armen Liloian, Basic Facts and Developments in Nagorno- Karabakh, Românian
Journal of Internaţional Affairs, Vol. IV, 1998, p.59.
2. Karapet Roubinian, On the Nagorno-Karabakh Conflict, Românian Journal of
Internaţional Affairs, Vol. IV, 1998, p.67.
3. David Darchiashvili, Russian Policy in the Black Sea Area: Sources of Conflicts
(Georgian Case), Românian Journal of Internaţional Affairs, Vol. IV, 1998, p.48.
4. Vasile Sandru, New Trends in Conflict Prevention and Resolution; Approaches in the
Black Sea Area, Românian Journal of Internaţional Affairs, Vol. IV, 1998, p.41.
5. Revista „Impact Strategic” nr. 4/2004, Editura Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2004;

338
 DETERMINANŢII INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE
DETERMINANTS OF FOREIGN DIRECT INVESTMENT

Asist. univ. drd. Marinela Geamănu

Facultatea de Finanţe şi Bănci,
Universitatea Spiru Haret, Bucureşti

Abstract
Foreign Direct Investment (FDI) have been examined in economic literature on
different aspects of their impact on countries of origin or host, benefits, costs, effects and
observed variables or so obscure. The world economy, FDI is considered as an important and
specific growth, but while these investments have a positive effect on economic growth
expected, FDI flows volatility is always negative.
Keywords: investment, foreign direct investment, growth, globalization,
transnationality.

Înainte de a defini investiţiile străine directe, este necesară cunoaşterea rolului

economic al investiţiei la nivelul economiei naţionale. Această chestiune de maximă
importanţă a ocupat un loc central în toate curentele de gândire economică.
Rolul activităţii investiţionale în promovarea creşterii economice nu este un subiect
nici nou, dar nici perimat. Sinonimă cu acumularea, investiţia a suscitat interesul marilor
gânditori, practic încă de la începuturile conturării domeniului economic ca arie ştiinţifică,
forţă a dezvoltării moderne. Peisajul economic contemporan, marcat de „tulburări dinamice”
într-un spaţiu globalizat, axat pe ştiinţă şi colaborare, în condiţiile unei concurenţe din ce în ce
mai acerbe, a transformat marile corporaţii transnaţionale în jucători globali, multe dintre ele
având cifra de afaceri superioară produsului intern brut.
Cercetarea economică actuală acordă spaţii largi clarificării relaţiilor de dependenţă
funcţională dintre investiţie şi dezvoltare economică, în special în condiţiile în care
delocalizarea capitalurilor (investiţia străină directă) este un fenomen care s-a intensificat
constant pe parcursul ultimelor trei decenii.
O companie ia decizia de a investi pentru îndeplinirea anumitor elemente de strategie
corporativă, în special, cele legate de performanţa economică. Literatura de specialitate în
domeniul investiţiilor străine directe a studiat motivele care determină companiile
transnaţionale să ia decizia de a investi în străinătate prin analizarea diferitelor companii,
industrii, ţări gazdă în perioade de timp diferite.
Astfel, au fost stabilite numeroase motivaţii ce conduc companiile trananaţionale la
decizia de investiţie, literatura de specialitate putându-le clasifica în patru mari categorii630.
Totuşi, în practică, investiţiile străine directe nu sunt realizate pe baza unei singure categorii
de motivaţii, ci a combinaţiei dintre acestea631.
În general, investiţiile străine directe sunt fluxuri internaţionale complexe care includ
resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială şi organizaţională, pe care se
grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice

630
Buckley Peter (1988) Motives. In Brooke, Michael Z. & Peter J. Buckley (eds.), Handbook of International
Trade. Macmillan Press, Basingstoke, Journal of International Business Studies, Vol 29:1, pag 45-66
631
Eitman et al. (1992) Multinational Business Finance, Sixth Edition, Addison-Wesley Publishing Company,
USA

339
investitoare cu scopul desfăşurării unor activităţi productive într-o altă economie decât cea în
care respectiva firmă sau persoană este rezidentă632.
Această formă de implicare economică internaţională a firmelor se face în mod evident
cu renunţarea la piaţă ca spaţiu şi mijloc de tranzacţionare, prin internalizarea, respectiv
integrarea în structurile de proprietate, organizaţionale şi manageriale proprii firmelor, a unor
active şi activităţi dezvoltate în străinătate. Pe parcursul ultimilor ani investiţiile străine directe
au fost unele dintre cele mai importante trăsături ale economiei mondiale şi ale globalizării.
Acestea implică crearea noilor forme peste hotare sau achiziţionarea de acţiuni semnificative
în firmele străine.
Investiţiile străine directe pot presupune fie achiziţionarea afacerilor existente, fie
construirea de noi facilităţi. Expansiunea în afara graniţelor este în mod frecvent însoţită de
fuziuni, preluări sau alianţe intercorporaţionale cu alte firme de alte naţionalităţi.
Investiţiile străine directe reprezintă, indiscutabil, un factor de creştere economică. Ele
au o contribuţie importantă la realizarea reformelor în economie, la construirea şi consolidarea
sistemului economic de piaţă, la înfăptuirea unei pieţe libere şi a unui mediu intern favorabil
creşterii economice. Departe de a fi resursa principală a dezvoltării, care se bazează, în primul
rând, pe efortul intern, acestea au efect multiplicator, impactul lor răspândidndu-se în
economie şi în societate.633
Majoritatea evaluărilor econometrice efectuate în legătură cu determinanţii, dar şi
efectele investiţiilor străine directe asupra ţărilor în tranziţie din Centrul Europei aparţine
anilor ’90. Acestea se bazează în principal pe modele dezvoltate în anii ’60 – ’80 pentru ţările
în curs de dezvoltare ale epocii respective. Totuşi, există în cazul majorităţii analizelor şi
evaluărilor internaţionale, un acord al literaturii de specialitate legat de determinanţii unei
investiţii străine directe indiferent de ţara în care se realizează aceasta: riscul de ţară
(economic şi politic), costul forţei de muncă versus educaţie şi dimensiunea pieţei.
Investiţiile străine directe reprezintă principala pârghie modernă de stimulare a
creşterii economice, cu efecte directe şi imediate asupra dezvoltării regionale şi sociale,
crescând posibilităţile populaţiei de a-şi spori consumul şi de a-şi satisface dorinţe din ce în ce
mai înalte. Din acest motiv, există o competiţie la nivelul tuturor statelor lumii de a atrage
capital investiţional. Deşi dorite de toate ţările, se observă faptul că distribuţia investiţiilor
străine în regiune nu este simetrică sau echitabilă.
Interesul investitorilor de a se îndrepta către o ţară sau alta depinde de mai mulţi
factori, iar practica arată că alegerea acestora este legată de câştigurile monetare şi
nemonetare pe care le pot obţine din fiecare ţară ţintă.
Investiţiile străine directe reprezintă calea modernă de realizare a procesului de
globalizare. Fluxurile investiţiilor străine634 aduc cu ele tehnologii şi elemente de cultură
diferită, deschizând concepţia unui popor înspre dezvoltare economică bazată pe studii şi
practici ale statelor din alte regiuni din lume. Investiţiile străine directe reprezintă nu numai
un aflux de capital monetar, dar ele implică şi oameni, gândire, alegeri, iar toate acestea vin şi
lasă o amprentă asupra mediului în care o nouă afacere ia fiinţă.
Procesul investiţional trebuie privit din două părţi:
- dinspre investitor, care trebuie să dovedească intenţia sa economică, să-şi ia un
angajament tacit de dezvoltare durabilă şi de respectare a cadrului legislativ din ţara în
care investeşte;

632
Mazilu, Anda – „Transnaţionalele şi competitivitatea – O perspectivă est-europeană” –Ed. Economică,
Bucureşti 1999, pag.16
633
Negriţoiu M. – Rolul investiţiilor străine directe în strategia naţională de dezvoltare economică, Editura
ASE, Bucureşti, 1999, pg.222
634
Bonciu F., Atragerea şi monitorizarea investiţiilor străine directe, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1997

340
 - dinspre ţara care primeşte investiţiile. Ţara gazdă a noilor investiţii trebuie să-şi ia, la
rândul său, angajamentul stabilităţii, angajamentul că va asigura prin cadrul său
legislativ respectarea drepturilor investitorilor. Un investitor vine acolo unde balanţa
dintre aspiratiile sale, bazate pe criterii de alegere subiectivă, se potriveşte cu puterea
statului gazdă de a-i respecta şi îndeplini aceste aspiraţii.
Ideile de afaceri vor fi întotdeauna produsul gândirii investitorilor.
Planul de afaceri este o rezultantă a procesului decizional al managementului, purtând
amprenta caracteristicii sistemului de gândire al acestuia. Un plan de afaceri al unui investitor
străin va avea elemente ce decurg din cultura economică şi socială a statului de unde provine
investitorul. Elementele externe propice dezvoltării unor noi investiţii sunt:
- existenţa surselor de finanţare;
- elemente subtile care pot fi mai mult sau mai puţin cuantificate635.
Există o legatură strânsă între politicile naţionale ale unui stat şi comportamentul
investitorilor. Liberalizarea operaţiunilor valutare într-o ţară reprezintă un motiv important în
sistemul de alegere al investitorilor. Iar investiţii noi conduc la globalizare.
Un factor care influenţează direct potenţialul unei economii de a avea o creştere
economică susţinută sunt investiţiile străine directe de capital. Investiţiile străine directe, pe
lângă investţia în active de produţie, pot lua şi forma investiţiilor de portofoliu.
Diferenţa între cele două categorii de investiţii constă în faptul că investiţiile de
portofoliu sunt fluxuri de capital pur financiar, în legătură cu care implicarea investitorului nu
depăşeşte realizarea investiţiei iniţiale şi asumarea riscului de a pierde din jocul pieţei
financiare, în timp ce realizarea unei investiţii directe, sub forma unui transfer complex de
resurse, în cadrul căruia, uneori, componenta financiară este cea mai puţin importantă, atrage
după sine implicarea investitorului străin în managementul şi controlul activelor productive
dezvoltate.
Determinanţii636 investiţiilor străine directe referitoare la o ţară (mediul investiţional)
pot fi rezumate astfel:
- stabilitatea economică, politică, socială;
- funcţionarea statului de drept;
- funcţionarea eficientă a sistemului juridic;
- reguli referitoare la intrarea pe piaţă şi operarea în cadrul ei;
- standarde de tratament ale sucursalelor străine;
- politici legate de funcţionarea şi structura pieţei;
- acordurile internaţionale de comerţ şi de investiţii;
- politica de privatizare;
- politica comercială;
- politica fiscală.
Cauzele care au generat dezvoltarea investiţiilor străine directe sunt:
- afirmarea importanţei producţiei internaţionale promovate de corporaţiile
transnaţionale. Aceasta a fost posibilă prin liberalizarea regimului juridic al investiţiilor
străine directe în foarte multe state şi prin abolirea unor procedee restrictive şi a altor
obstacole în calea liberei circulaţii a capitalurilor. Pe lângă creşterea fluxurilor de capital, de
tehnologie şi know-how au fost create şi condiţii pentru participarea şi operarea corporaţiilor
cu maximă eficienţă.
- accentuarea disparităţilor mari între diferite grupuri de state din punctul de vedere
al nivelului lor de dezvoltare economică.

635
Joong-Wan Cho, Foreign Direct Investment: Determinants, Trends in Flows and promotion policies, pg-99-
110, Investment promotion and Enterprise Development Bulletin for Asia and the Pacific, 2003.
636
Brian Aitken, Anne Harrison, “Do Domestic Owned Form Benefit from Foreign Direct Investment: Evidence
from the Panel”, International Monetary Fund, 1993, pag.44-45

341
 Cel mai mare volum de investiţii străine directe este realizat în ţările dezvoltate.
Cu toate că investiţiile străine nu reprezintă cheia creşterii economice naţionale, ci mai
degrabă un catalizator al acestui proces, extinderea lor în deceniul trecut poate avea un impact
pozitiv major asupra economiilor naţionale, în cazul în care aceste investiţii sunt cuplate de
dezvoltarea unui mediu insituţional stabil, simplu, transparent şi funcţional.
Atragerea de investiţii străine este o sursă importantă de restructurare eficientă a
regiunilor şi implicit, a economiei naţionale. Capitalul financiar, metode eficiente de
management, asigurarea de pieţe de desfacere, abilitatea de poziţionare pe piaţa europeană şi
mondială sunt doar câteva din beneficiile pătrunderii de capital străin.
Corporaţiile transnaţionale şi investiţiile străine directe caută să obţină profituri cât
mai mari prin găsirea unor surse de materii prime şi mână de lucru la un preţ cât mai mic pe
pieţele ţărilor subdezvoltate. Mecanismul principal care guvernează subdezvoltarea constă în
caracterul neechivalent al schimburilor de pe piaţa comercială internaţională şi repartiţia
profitului obţinut de investitorii ţărilor dezvoltate prin corporaţii transnaţionale din ţările
subdezvoltate. Aceste procese presupun transferul unei părţi din venitul ţărilor subdezvoltate
spre ţările dezvoltate, având ca rezultat adâncirea decalajelor între aceste categorii de ţări.
Investiţiile străine directe reprezintă vârful de lance al globalizării capitalului şi prin
intermediul acestuia, al întregii economii mondiale. Creşterea importanţei investiţiilor străine
directe în procesul dezvoltării economice637 a convins multe state, în special pe cele în curs de
dezvoltare, să îşi intensifice eforturile pentru atragerea lor. În acest scop, şi-au perfecţionat
politicile şi au eliminat o parte din obstacole. Din studiile statistice se constată că în ultimii
ani, investiţiile străine directe au devenit mai importante decât comerţul exterior. Ele sunt mai
mult decât un mecanism de integrare a ţărilor în economia mondială, sunt liantul dintre
sistemele productive ale diferitelor state. Orice strategie de atragere a investiţiilor străine
directe trebuie să ţină cont de condiţiile specifice ale fiecărei ţări sau regiuni.
Pentru investiţiile străine directe, în căutare de eficienţă sau de active strategice, acest
element nu pare a fi important la prima vedere, însă, pentru celelalte forme, el este cu
certitudine. Nivelul capitalului investit în economia ţării-gazdă şi ritmul de antrenare al
acestuia reflectă perspectivele dezvoltării economiei în cauză, iar un potenţial ridicat de
creştere atrage investiţiile străine în căutare de pieţe. Cu acelaşi interes urmăresc şi investiţiile
de portofoliu evoluţia macroindicatorilor, creşterea acestora fiind asociată cu dezvoltarea
mediului local privat şi, implicit, cu rentabilităţi ridicate ale titlurilor emise pe acea piaţă. În
opoziţie, o scădere a ratei de creştere a economiei locale nu numai că îi ţine departe pe
potenţialii investitori, însă îi poate alunga şi pe cei existenţi.
O aceeaşi importanţă este acordată, de către ambele tipuri de investitori,
reglementărilor locale privind libera circulaţie a capitalurilor, uşurinţa repatrierii profiturilor şi
dividendelor din ţara gazdă. Politica fiscală este, de asemenea, un criteriu important în
estimarea fluxurilor de numerar ce revin efectiv investitorului de capital, nivelul impozitelor
şi reglementările în domeniu putând acţiona ca bariere reale în calea realizării oricărei forme
de investiţie.
Eficienţa instituţiilor statului privind protejarea proprietăţii private şi intereselor
investitorilor, calitatea reglementărilor privind regimul juridic al investiţiilor, stabilitatea
politico-locală şi în regiune, sunt factori care pot afecta în mod direct rezultatele generate de
către orice tip de investiţie. Un grad de importanţă aproape egal este acordat de către
investitori imaginii ţării-gazdă raspândită în mediul internaţional sau mai exact, modului în
care sunt promovate eforturile şi reuşitele locale sub aspect economic, politic şi social, în
mediul investitorilor străini. Comunicarea redusă a unei ţări cu mediile externe crează
nesiguranţă şi incertitudine în rândul investitorilor, ţinându-i la distanţă pe aceştia şi
637
Bonciu F., Dinu M. G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe, Ed. Albatros,
Bucureşti, 2001

342
îngreunând accesul către economia ei. În schimb, o ţară activă în diverse medii internaţionale
care-şi face cunoscute reuşitele şi intenţiile de viitor, nu numai că devine cunoscută, dar
trezeşte interesul pentru a fi mai atent analizată şi inclusă în planurile de prospectare viitoare
ale investitorilor.
Determinanţii economici care pentru investiţiile străine directe joacă un rol important,
nu sunt în aceeaşi măsură sau chiar deloc evaluaţi de către investitorii străini de portofoliu.
Astfel, pentru investiţiile străine directe realizate în scopul raţionalizării producţiei sau
stabilirii unei baze de export într-o ţară străină, costul şi abilităţile forţei de muncă, stadiul
infrastructurii fizice şi de comunicaţii, localizarea geografică a ţării-gazdă în raport cu pieţele
ţintă, precum şi existenţa unor acorduri bilaterale, regionale sau internaţionale încheiate de
aceasta cu străinătatea, sunt de importanţă majoră.
Inegal pe ţări şi zone – de origine şi destinaţie – , fluxul investiţiilor străine directe se
face inegal şi pe ramuri de activitate şi destinaţii interne în teritoriu, în mare parte tot după
specificul zonelor. Se cristalizează aici disocierea între servicii – indicând înclinaţia
capitalului înspre nevoile pieţelor autohtone ale ţărilor gazdă – şi respectiv industriile
manufacturate – căutătoare mai mult de pieţe de export, fluxurile de capital internaţional
apropie nivelurile investiţiilor străine directe de cele ale investiţiilor străine directe ale uneia şi
aceleiaşi ţări (economii naţionale) – aici jocul fiind făcut de corporaţiile multinaţionale CMN,
disociat de nevoile ţărilor de origine sau ţărilor gazdă, şi practic, de fiecare companie în parte;
iar ţările primitoare de investiţii străine directe (importatoare de capital) devin (după un
scenariu devenit de rutină) ofertante de investiţii străine directe (exportatoare de capital).
Liberalizarea şi globalizarea au stimulat dezvoltarea unor relaţii financiare strânse
între toate ţările lumii, în special între cele dezvoltate şi cele aflate pe diferite trepte de
dezvoltare. Investiţiile străine directe au devenit o sursă importantă de capital pentru ţările în
curs de dezvoltare.
Îndată ce barierele existente în faţa liberei circulaţii a capitalului au fost ridicate şi de
pe aceste pieţe, investiţiile străine de portofoliu au fost văzute, la rândul lor, ca o sursă
complementară de capital. Participând la formarea capitalului firmelor locale, cele două forme
de investiţii contribuie la întarirea sectorului privat şi la dezvoltarea economică ale ţărilor-
gazdă.
Obiectivul fundamental al activităţii economice este cel de maximizare a profiturilor,
de eficientizare a producţiei, acestea fiind o preocupare constantă a factorilor de conducere a
întreprinderilor.
Investiţiile străine directe constituie un element dinamic al economiei mondiale, iar
pentru ţările în curs de dezvoltare au devenit una din sursele de finanţare importante, fiind o
componentă a fluxurilor economice. Reprezentând un factor de antrenare a economiei ţării
gazdă, pe lânga efectul de mărire a capitalului din punctul de vedere al cash-flow-ului, prin
intermediul proceselor investiţionale se realizează aporturi de noi tehnologii, restructurări ale
profilurilor unor activităţi şi nu în ultimul rând, creşteri ale productivităţii muncii şi
randamentelor de producţie.
Investiţiile străine directe, alături de exporturi, reprezintă calea directă de dezvoltare a
economiei. Fluxurile de capital sunt influenţate, în mod fundamental, de riscul de ţară şi de
factorii globali.
Discuţiile despre noii determinanţi ai investiţiilor străine directe, implică analiza unui
aspect foarte important şi anume, rolul politicilor guvernamentale privind aceste investiţii.
Politicile638 pot fi încadrate pe o scală ale cărei extreme sunt reprezentate la un capăt de
stadiul politicii dogmatice radicale, ostilă tuturor formelor de investiţii străine directe, iar la
celălalt capăt de principiul nonintervenţiei statului şi al pieţei libere. Între aceste două extreme
638
Zaman Gh, Vâlceanu G.., Investiţiile în economia României, Probleme Economice, nr.25, Institutul Naţional
de Cercetări Economice, Academia Română, Bucureşti 2000

343
există o gamă întreagă de combinaţii, care pot fi încadrate în ideologia numită “naţionalism
pragmatic”.
Fluxurile de capital străin au fost demult apreciate drept o resursă importantă a
dezvoltării şi prosperităţii economice. Unii savanţi argumentează că fluxurile de investiţii
străine directe ar putea acoperi deficienţa dintre nivelul de investiţii scontate şi economiile
făcute de ţara gazdă. De asemenea, investiţiile străine directe ar putea ajuta ţările-gazdă să
scape de cercul vicios al subdezvoltării, în special în cazul ţărilor mici. Studiile recente arată
că investiţiile străine directe sunt foarte importante, deoarece ele aduc în economia ţării
capital, astfel completând capitalul naţional, creează locuri de muncă şi duc la o creştere
economică durabilă.

Bibliografie:

1. Aitken, B., Harrison A., Do Domestic Owned Form Benefit from Foreign Direct
Investment: Evidence from the Panel, International Monetary Fund, 1993;
2. Mazilu, A., Transnaţionalele şi competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura
Economică, 1999;
3. Bonciu, F., Dinu, M. G., Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine directe,
Editura Albatros, Bucureşti, 2001;
4. Bonciu, F., Atragerea şi monitorizarea investiţiilor străine directe, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti 1997;
5. Bulz, N., Stoica, M., Parteneriat creativ de bunastare/Reconstructie, modelare, simulare,
emulare întru natura, societate, gândire, Editura AISTEDA, Bucureşti, 2004;
6. Joong-Wan, C, Foreign Direct Investment: Determinants, Trends in Flows and promotion
policies, Investment promotion and Enterprise Development Bulletin for Asia and the Pacific,
2003;
7. Korten, D., When Corporations rule the world, Editura Berrett-Koehler, 2001;
8. Negriţoiu, M., Rolul investiţiilor străine directe în strategia naţională de dezvoltare
economică, Editura ASE, Bucureşti, 1999;
9. Zaman, Gh, Vâlceanu, G.., Investiţiile în economia României, Probleme Economice, nr.25,
Institutul Naţional de Cercetări Economice, Academia Română, Bucureşti 2000.

344
 GLOBALIZAREA – OPORTUNITĂŢI ŞI EFECTE NEGATIVE AUPRA
ECONOMIEI MONDIALE
GLOBALIZATION – OPPORTUNITIES AND NEGATIVE EFFECTS ON THE
GLOBAL ECONOMY

Asist. univ. drd. Ioana-Adriana Murariu

Facultatea Finanţe şi Bănci
Universitatea Spiru Haret, Bucureşti

Abstract
More broadly, the globalization of world economy can be defined as a highly dynamic
process of increasing interdependence between national states, as a result of the expansion
and deepening of transnational linkages into increasingly and diverse spheres of economic,
political, social and cultural life, and having as an implication that the problems are global
rather than national, requiring in turn a global solution.
The technological revolution and the explosion of trade are positive elements of
globalization, but the negative effects of globalization should not be ignored, such as dividing
the world into centers and periphery, the tendency to eliminate small companies, changing
competition rules.
Keywords: new economy, globalization, IT revolution, competition, regional
integration.

1. Conceptul de globalizare

Abordată din punct de vedere economic şi financiar, globalizarea poate fi definită

drept întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa globală a bunurilor,
serviciilor şi, mai ales, a capitalurilor. Datorită transformărilor din politicile economice din
numeroase ţări, a revoluţiei tehnologiilor de telecomunicaţii, se poate constata cu uşurinţă în
ultimii 20 ani, atât creşteri spectaculoase ale legăturilor comerciale şi fluxurilor capitalurilor,
cât şi o schimbare radicală a producţiei ca formă, structură şi localizare geografică639.
O definiţie asemenătoare este prezentată şi într-un report al Fondului Monetar
Internaţional (FMI) din 1997: fenomenul globalizării economiei mondiale reprezintă
integrarea internaţională aflată în strânsă creştere, atât a pieţelor de bunuri şi servicii, cât şi a
celor de capital.
În ceea ce priveşte globalizarea, în literatura de specialitate se foloseşte şi un alt
termen, cu semnificaţie aproape identică, şi anume acela de mondializare economică. În ceea
ce priveşte originea celor două concepte menţionate (globalizare şi mondializare), se afirmă
că mondializarea este un concept de provenienţă lingvistică francofonă, în timp ce conceptul
de globalizare este de provenienţă lingvistică anglofonă.
Dezbaterea legată de globalizare continuă să provoace conflicte puternice între
susţinători şi opozanţi, ambele părţi susţinându-şi poziţiile. Conflictul ideologic se referă în
mod special la impactul pe care îl are globalizarea asupra ţărilor sărace, în special asupra
Africii. Anti-globaliştii susţin faptul că integrarea economică este o nouă formă de
imperialism care dă posibilitatea naţiunilor bogate să aibă beneficii în defavoarea celor sărace,
în timp ce globaliştii insistă asupra faptului că globalizarea este singura soluţie de depăşire a
stadiului de subdezvoltare pentru ţările sărace.
Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este
propulsată de progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor

639
Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005.

345
(IT&C), asociate cu schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând
politicile de reglementare şi de liberalizare a regimurilor comerciale şi investiţionale.
Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le
antrenează noile tehnologii, coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise”
înspre condiţii economice „deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de
capitaluri, reconfigurează nu numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice
internaţionale. În contextul acestor procese deosebit de dinamice, numeroase dintre graniţele
care în trecut delimitau produsele comercializabile de cele ne-comercializabile se estompează,
liniile de demarcaţie între sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze, structura
produselor se schimbă, iar relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de
bunuri şi cele furnizoare de servicii se adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de
producţie şi modelele organizaţionale, se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă, şi
nu în ultimul rând, se produc schimbări în structura relaţiilor economice internaţionale şi în
configuraţia competiţiei în plan global.
În planul relaţiilor economice internaţionale, aceste mutaţii se traduc prin creşterea
susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale, creşterea
importanţei schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea
formelor clasice de comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise
producţiei internaţionale şi controlate de corporaţiile transnaţionale, amplificarea relevanţei
serviciilor pentru fluxurile comerciale şi investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a
producţiei prin de-localizarea şi, respectiv, re-localizarea activităţilor la nivel internaţional, şi
nu în ultimul rând, creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de cursuri
de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită.
Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază
considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea
globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens
al analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui
proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei şi comunicaţilor şi
de expansiunea dinamică a Intemetului640. Atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de
dezvoltare, scepticii pun la îndoială beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă
faţă de o integrare şi mai avansată, rezistenţă care s-a accentuat mai ales după criza asiatică
din anii 1997-1998 şi s-a reflectat prin intensificarea opoziţiei faţă de globalizare şi acutizarea
dezbaterilor pe marginea. acesteia. Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în
1999 sau eşecul total al lucrărilor celei de-a cincia reuniuni ministeriale a Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (OMC) de la Cancun (Mexic), din septembrie 2003, sunt doar câteva
exemple.

2. Opinii privind beneficiile şi dezavantajele globalizării

În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea
economică mai mare, aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări,
cât şi în interiorul ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de
natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Numeroase temeri sunt în asociaţie cu creşterea
fluxurilor comerciale şi investiţionale, care a acutizat problema vulnerabilităţii. Forţa de
muncă cu calificare scăzută–dar şi cea superioară din ţările industrializate se simte ameninţată
de pericolul dislocării din cauza concurenţei din partea forţei de muncă mai ieftine din ţările
în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor

640
Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005.

346
bancare şi valutare, precum şi costul acestora641. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai
mult de corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de globalizare în
propriul lor avantaj şi fără a ţine neapărat seama de obiectivele de dezvoltare pe termen lung
ale ţărilor individuale. În aceste condiţii, ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea
economică, de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii culturale,
ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin emigrarea în ţări mai avansate.
La acestea se adaugă temerile împărtăşite de majoritatea ţărilor ca mediul înconjurător a ajuns
să fie iremediabil degradat, iar „capitalul cultural” erodat, ca urmare a unei omogenizări
incipiente a gusturilor, concepţiilor şi tradiţiilor culturale, şi nu în ultimul rând, pe măsură ce
lumea se integrează, statele naţionale – şi elitele care domină guvernele - se tem de pierderea
autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice industriale, alocarea
resurselor, definirea instituţiilor politice, juridice, sociale, economice şi gestionarea
problemelor naţionale. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială din partea celorlalte
ţări, forţa opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC, FMI, Banca
Mondială, presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale, şi nu în ultimul rând, de
corporaţiile transnaţionale.
În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de
substanţa economică, rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri
adecvate în termeni politici, cum ar fi cele vizând rolul statutului – naţiune, în condiţiile în
care globalizarea are tendinţa de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru promovarea
politicilor interne. Compatibilitatea devine suveranitatea naţională şi integrarea globală
crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în numeroase ţări.
În spaţiul UE, introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema constrângerilor la
adresa politicilor bugetare din cauza globalizării, întrucât este aşteptată o creştere continuă a
mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr crescând de politicieni
consideră liberalizarea drept un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor interne, mai
ales în domeniul securităţii sociale. Ca reacţii la aceste evoluţii, unii pledează pentru
coordonarea internaţională în domeniul taxelor şi impozitelor, cântărind inclusiv oportunitatea
creării în perspective a unei Organizaţii Fiscale Mondiale, în timp ce alţii se pronunţă pentru
impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a capitalului642. Pe de altă parte,
concluziile unor studii empirice recente (bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE
începând din anul 1970), arată că, deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevra pentru
politica bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale individuale.
Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială
poate fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale
acesteia, cât mai ales pe organizaţiile internaţionale, în calitatea lor de susţinătoare ale unor
politici economice considerate ca fiind dăunătoare pentru forţă de muncă şi pentru mediul
înconjurător deopotrivă, în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel, OMC este tot mai
vehement criticată pentru utilizarea. unor reguli nedemocratice, care ar avea drept scop
reducerea barierelor existente în comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi
bariere. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar interesele marilor
corporaţii transnaţionale cărora le revine o fracţiune considerabilă din comerţul internaţional
şi din fluxurile de capital, în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste
corporaţii (precum standardele internaţională de muncă sau media) ar fi ţinute în mod
deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC.
Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea, considerând-o un fel
de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimental muncitorilor şi mediului, mai ales în
ţările sărace, fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a
641
Marin, G., Economia mondială - trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Editura Independenţa Economică, 1996.
642
Postelnicu, Gh., Postelnicu, C., Globalizarea economiei, Editura Economică, 2005.

347
veniturilor forţei de muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte, în toate părţile
lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi rolul
statului - naţiune şi, în cele din urmă, asupra suveranităţii naţionale. Aceste temeri reflectă
reacţii faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a
acestora în politicile interne, în contextul în care se poate constata o extindere a sferei de
coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMC, FMI
şi Banca Mondială - ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare.
Chiar dacă provocările globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase,
iar temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate, este tot atât de adevărat că, în ultimă
instanţă, globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimburilor
tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică care poate fi
apreciată ca bună sau rea sau care să poată fi acceptată sau respinsă.
Desigur, o perspective asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar
dacă unele par justificate – este unilaterală, fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de
noi confruntări între naţiunile independente. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că
procesul de globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională, în măsura
în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţii de acţiune şi furnizează un
canal suplimentar pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi. şi chiar dacă noile evoluţii
introduc numeroase elemente de incertitudine şi pot conduce, în anumite situaţii, inclusiv la
confruntări, acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile.
De aceea, este pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării
crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea
economică şi noi alternative pentru atingerea acestor obiective; dar, acestea ridică, în acelaşi
timp, şi numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs de
dezvoltare sau în tranziţie. La fel de pertinentă poate fi şi opinia acelor analişti care consideră
ca viitorul integrării globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor
percepute şi de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici, de succesul
în construirea unor structuri instituţionale interne şi internaţionale care să corespundă
obiectivului de gestionare a unei varietăţi de fluxuri intre ţări, şi nu în ultimul rând, de
politicile de natură să pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din
deschiderea economică mai mare.

3. Revoluţia informatică şi globalizarea economiei mondiale

Revoluţia informatică a transmis nebunia vitezei tuturor activităţilor umane şi s-a

răsfrânt asupra vieţii individului ce trăieşte sub imperiul vitezei. Calculatorul a devenit un
suport global, acesta servind ca postament pentru noua fază a modernităţii. Acesta oferă
suport activităţilor individului, amplificându-i capacitatea de a gândi şi capacitatea de a
comunica.
Combinată cu noile tehnici ale comunicării la distanţă (sateliţi), revoluţia informatică a
avut efecte secundare crescute, creând teleinformatica. Ea a suprimat practic distanţele şi a
făcut ca graniţele să devină irelevante. Nu este vorba doar de graniţele geografice ale ţărilor,
ci şi de graniţele domeniilor de cunoaştere ale competenţelor, ale şcolilor şi facultăţilor,
obligând toate ariile gândirii şi acţiunii umane să interacţioneze. O consecinţă importantă a
revoluţiei informatici este apariţia structurii de tip reţea, care se substitute arborelui ierarhic al
instituţiilor clasice. De asemenea, informaţia a câştigat valoare în report cu factorii materiale
clasici. Este vorba de informaţia articulată şi purtătoarea de sens, adică cunoştinţa;
cunoştinţele au devenit principala resursă a omeniri, iar epoca informaţională a devenit „a
cunoaşterii”.
Este un lucru de acum destul de cunoscut ca favorizaţi în această lume a Internet-ului

348
sunt acei care pot avea acces rapid sau în timp real la informaţie. Din acest punct de vedere,
globalizarea este o şansă imensă, de care însă nu pot beneficia toţi în mod egal. Şi aceasta
pentru simplul motiv că marea majoritate a ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare nu
dispun de infrastructura şi de posibilităţile necesare pentru a face ca accesul la informaţie să
fie cu adevărat universal.
Chiar şi în cadrul aceleiaşi ţări, posibilităţile indivizilor de a avea acces la informaţie
sunt extrem de diferite, pentru că sunt condiţionate din punct de vedere financiar.
Viitorul apropiat va fi dominat de „noua economie”, având drept resurse principale
input - urile de cunoştinţe. Nucleul acesteia este chiar Internet-ul care asigură transmiterea
informaţiilor în timp util în toate regiunile lumii643. Deşi pătrunderea Internet-ului pe piaţă nu
datează decât din 1994, astăzi se înregistrează mai mult de 180 mil. de utilizatori. În Europa,
181.5 mil. de persoane au deja, în propria locuinţă, un calculator cu acces la Internet.
Raportată la numărul populaţiei, ierarhia este complet modificată. În Norvegia, Suedia
sau Danemarca, fiecare a doua persoană utilizează Internet-ul, în Marea Britanie fiecare a
treia persoană, iar în Germania doar o persoană din cinci utilizează Internet-ul.
Internet-ul şi globalizarea au ca obiect declarat crearea unei lumi unite. Ţările
dezvoltate trebuie însă să-şi asume responsabilitatea promovării Internet-ului şi în alte zone,
iar în acest sens, sprijinul financiar trebuie să se afle pe primul plan.

4. Explozia comerţului electronic

Comerţul electronic a cunoscut în ultimii ani o creştere extraordinară datorită Internet-

ului. În prezent se disting două tipuri de comerţ electronic: comerţul electronic de detail, unde
clientul este o persoană fizică, denumit şi comerţul electronic Business to Consumer, şi
comerţul între întreprinderi – comerţul electronic Business to Business. Comerţul electronic
între întreprinderi se dezvoltă într-un ritm susţinut, continuând să reprezinte mai mult de 80%
din comerţul electronic total.
În ceea ce priveşte comerţul detail, cele mai solicitate produse şi servicii sunt: cărţi
(22%), soft-uri (15%), CD şi video (15%), călătorii (11%), îmbrăcăminte (10%), echipament
informatic (9%), obiecte de colecţie (7%), bilete spectacol (7%), cadouri (7%) şi electronice
(4%).
Internet-ul reprezintă un suport ideal şi pentru servicii. Deoarece nu necesită nici
livrare şi în cea mai mare parte nici prezenţă fizică, serviciile de intermedieri îşi găsesc în
mod natural locul pe Internet.
Este interesant de remarcat ascensiunea serviciilor turistice pe Internet – de exemplu,
în SUA călătoriile, transportul şi industria hotelieră deţin locul 1, cu o pondere de 40% în
totalul vânzărilor, urmate de informatică (materiale şi soft) cu 23% şi îmbrăcăminte cu 8%644.
Expansiune pe Internet mai înregistrează şi serviciile financiare, dar şi serviciile de
închiriere de maşini. Internet-ul este un teren ideal şi pentru intermediarii puri, dedicaţi în
întregime comerţului electronic. Este cazul sistemelor de vânzare pe bază de licitaţii,
cunoscute sub denumirea de e-Bay sau i-Bazar. Site-ul lor face legătura între diverse persoane
particulare şi câştigă din comisioanele la vânzări şi din publicitate. Nici o funcţie materială de
stocaj sau de logistică nu este necesare, existând astfel imense oportunităţi pentru a crea rapid
noi servicii şi noi întreprinderi.
Interesul ţărilor lumii pentru „e – comerce” este din ce în ce mai mare, în prezent,
comerţul electronic poate fi considerat drept un levier pentru întreaga economie.
Creşterea numărului utilizatorilor Internet-ului şi a nevoilor în termeni de transmisie a

643
Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005.
644
Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005.

349
datelor conduce în mod natural la dezvoltarea infrastructurii, prin crearea a noi terminală mai
puţin complexe care să antreneze spre comerţul electronic un public cât mai larg.
Succesul actual şi previzionat al comerţului electronic stimulează dezvoltarea
sectorului noilor tehnologic de informare şi comunicare – microelectronica, telecomunicaţie,
soft-urile, materialele şi serviciile informatice.
Globalizarea a devenit un proces obiectiv, implacabil, care se desfăşoară cu o viteză
deseori ameţitoare, cuprinzând în sfera sa cvasitotalitatea statelor lumii.
Sub aspect strict economic al eficienţei alocării şi utilizării resurselor, globalizarea
economică apare ca un fenomen raţional, de natură să furnizeze un volum mai mare de bunuri
şi servicii cu resurse tot mai puţine. Aşadar, globalizarea economică presupune, în esenţă,
globalizarea procesului de creare a producţiei interne brute ale statelor lumii. Ţările mici au
văzut iniţial în globalizare speranţa accelerării progresului lor economic, tehnologic, ştiinţific,
ca soluţii de realizare a unor ritmuri înalte ale creşterii economice, în scopul lichidării
subdezvoltării.
Evenimentele din ultimii 25 ani demonstrează însă că, în cea mai mare parte, aceste
speranţe au fost zadarnice, pentru că inegalităţile dintre ţările cele mai dezvoltate ale lumii şi
cea mai mare parte a celorlalte state s-au accentuat în loc să se estompeze.
Rezultatul îl constituie o lume care astăzi este încă şi mai puternic polarizată din punct
de vedere economic şi social decât lumea sfârşitului deceniilor 7, 8 sau 9.
„Acest lucru s-a putut petrece pentru că marile puteri economice au văzut în
globalizare nu un instrument al democratizării relaţiilor internaţionale, ci unul al perpetuării şi
accentuării inechităţilor atât în accesul la resurse şi pieţe de desfacere, cît şi ca o consecinţă
directă în ceea ce priveşte repartizarea pe glob a bogăţiei şi sărăciei”645, pentru că globalizarea
înţeleasă în sensul său pozitiv şi umanist ar fi însemnat punerea în operă de către marile puteri
economice ale lumii şi de care instituţiile financiare mondiale a unor proiecte de amploare
care să vizeze sprijinirea ţărilor sărace, stimularea creşterii economice între graniţele acestora,
pentru diminuarea sărăciei şi ameliorarea stării sociale în statele estului şi sudului
subdezvoltate sau slab dezvoltate646.

5. Efectele negative ale globalizării cu impact asupra activităţii economice şi

sociale

5.1. Puncte slabe ale „noii economii” în contextul globalizării

Expresia „noua economie” este utilizată cu mai multe înţelesuri, de la expansiunea
economiei de piaţă în acţiuni şi în tehnologia informaţiei de pe Wall Street, până la schimbări
economice şi sociale determinate de dezvoltarea noilor tehnologii şi de procesul mai larg de
globalizare.
Statele dezvoltate şi companiile transnaţionale au pus în aplicare strategii economice şi
politice despre care ştiau dinainte că vor avea ca efect întărirea inegalităţilor, excluziunea
socială şi sărăcia mondială.
„Noua economie” dispune de numeroase puncte slabe, care intensifică inegalităţile în
repartiţia bogăţiilor şi a resurselor, creând în acelaşi timp excluziuni sociale.
Câteva din aspectele negative ale „noii economii” de care poate fi făcută responsabilă
globalizarea sunt:

s-a pretins că despărţirea economiei reale de cea financiară nu ar fi periculoasă, că
piaţa va fi aşa-zis autoreglată, că oferta va crea propria cerere şi, ca urmare, nu mai
este necesar „modelul repartiţiei venitului naţional”; renunţarea la acest model a

645
lsărescu, M., Reflecţii economice, Academia Romană, Bucureşti, 2001.
646
Vass, A., Globalizarea, între mitul echităţii şi realitate, în Tribuna Economică. nr. 38/sept.2002.

350
 favorizat accentuarea subdezvoltării unor state;

noile tehnologii au contribuit la imobilizarea guvernelor moderne, care au neglijat
să mai aplice politici macroeconomice proprii, limitându-se să favorizeze utopic
competitivitatea;

închiderea unui număr mare de întreprinderi mici şi mijlocii, ca urmare a creşterii
gradului de monopol şi a dezvoltării companiilor transnaţionale; majoritatea
întreprinderilor obligate să-şi înceteze activitatea au provenit atât din economiile
dezvoltate cât şi din cele în curs de dezvoltare şi nu au avut acces sau nu au
beneficiat de noile tehnologii;

noile tehnologii sunt creatoare de „arme inteligente” care conţin compuşi ce
produc maladii grave şi malformaţii ale embrionilor umani şi ale căror efecte se
pot manifesta pe termen lung şi pe largi întinderi geografice, contribuind astfel la o
degradare continuă a calităţii vieţii.
Din perspectiva instituţională globalizarea rămâne un deziderat, care ar avea şanse să
se materializeze mai devreme sau mai târziu, în funcţie de interesele agenţilor reali ai
globalizării.
Absenţa asumării responsabilităţii coordonării economiei mondiale de către o
superputere, crează viziunea că prin aceasta se evită desemnarea clară a vinovaţilor
responsabili direcţi ai destabilizărilor comise în numele globalizării.
Şi în ce priveşte crearea unui centru de decizie globală se fac afirmaţii potrivit cărora
soluţionarea unor probleme globale de tipul: dezvoltării, poluării, combaterii criminalităţii,
inclusiv aplicarea unor strategii coerente de gestionare a consecinţelor soluţionării
problemelor globale vor putea fi rezolvate numai după ce va fi creat un astfel de centru.
S.U.A. în calitate de coordonator utilizează în interes propriu o serie de instituţii cu
caracter internaţional, astfel: prin G20 - în materie de control tehnologic şi economic, prin
FMI şi Banca Mondială - în resortul monetar bancar, prin OMC - în expansiunea comerţului,
prin NATO - în privinţa securităţii, iar prin Consiliul de Securitate ONU - în direcţia politică.
Tendinţa de împărţire a lumii în centre şi periferie, altfel spus în zone de unde
provine capitalul şi în zone unde acesta operează pentru a-şi spori puterea, se dispută
vehement în termeni politici şi de război ideologic.
Concentrarea capitalului financiar în anumite zone, îndeosebi în S.U.A., este una din
cauzele pentru care lumea polarizează excesiv în centre şi periferie, adică în zone care dispun
de presiunea politică a capitalului şi zone cărora le rămâne doar şansa de a atrage spre folosire
acest capital.
Dominaţia capitalului american, desăvârşită prin acumularea fabuloasă a capitalului
financiar, este percepută adeseori ca o agresiune de factură imperialistă.
Formele de integrare zonală, economică şi politică, care vizează Europa dar şi Asia de
Sud-Est, reprezintă reacţii la supremaţia sufocantă a centrului unic american, care are nevoie
de periferie pentru a-şi valorifica puterea financiară şi politică.
În afară de triada S.U.A. (zona NAFTA), Europa (zona U.E.) şi Asia-Pacific (zona
APEC) tendinţa de integrare zonală atinge şi concentrări mai mici precum Zona de Liber
Schimb din Europa Centrală (CEFTA), Zona de Cooperare Economică a Mării Negre
(BSEC), Zona de Liber Schimb din Asia de Sud-Est (AFTA), Piaţa Comună din Sudul
Americii Latine (MERCOSUR), Zona de Liber Schimb Transatlantic (TAFTA) sau Zona de
Liber Schimb a Americii de Nord şi de Sud647.
Este adevărat că lumea în ansamblul ei a devenit mai bogată. Aceasta se explică prin
faptul că PNB mondial a crescut de 10 ori în 50 ani, respectiv de la 3.000 miliarde $ la 30.000
miliarde $. Chiar în aceste condiţii discrepanţa bogaţi-săraci s-a accentuat. În Asia de Sud, a

647
Drucker, Peter F. – Societatea post capitalistă, Editura Image, Bucureşti, 1999.

351
cărei populaţie reprezintă 23 % din populaţia mondială, numărul utilizatorilor de Internet nu
atinge 1%, însă se estimează că traficul de droguri reprezintă 8% din valoarea comerţului
mondial648.
Discrepanţa dintre bogaţi şi săraci poate fi pusă în evidenţă şi de inechităţile din
domeniul muncii şi retribuirii acesteia. Astfel, globalizarea a creat o nouă categorie socială,
dificil de clasat în funcţie de venituri, de factorii de producţie sau chiar de comportamente.
Este vorba de conducerile marilor societăţi transnaţionale, care pe lângă faptul că ating
remunerări exorbitante, participă în acelaşi timp şi la profituri.
Inegalităţile între bogaţi şi săraci se adâncesc şi în economiile dezvoltate, iar procentul
celor care trăiesc sub pragul de sărăcie creşte peste tot.
Femeile, în cadrul globalizării, aparţin pieţei de muncă secundare, categorie în care
sunt incluşi şi pensionarii, tinerii emigranţi, oamenii de culoare şi muncitorii necalificaţi. În
condiţii de şomaj această categorie este cea mai defavorizată. În sectorul serviciilor, tendinţa
este una de proletarizare a femeilor, ele ocupând locuri de muncă necalificate.
Pe pieţele factorilor de producţie, ca urmare a globalizării, s-au modificat regulile
concurenţei. Este vorba de raporturi complexe de substituire şi de complementaritate între
munca calificată şi cea necalificată utilizată în economiile dezvoltate şi în cele în curs de
dezvoltare, între cererea bunurilor şi a serviciilor de o mare intensitate de muncă sau de o
mare intensitate de capital şi între cererea salariilor mici şi cea emanând de salarii ridicate.
Toate acestea au ca obiect munca necalificată care-şi limitează capacitatea de a negocia,
creşte elasticitatea cererii şi accelerează procesul de proletarizare.
În aceste condiţii, concurenţa între muncă şi capital este complet falsă. Capitalul
capătă remunerarea cea mai ridicată, pe când munca concretizată prin salariile oferite se
poziţionează la nivelul cel mai scăzut. Această discriminare între muncă şi capital a condus la
un imens val de emigranţi clandestini în căutarea unui destin mai bun649. Unele ţări îi resping
pe aceştia, apare rasismul şi xenofobia, iar atunci când numărul emigranţilor legali este
semnificativ de mare, apare şi şomajul.
În concluzie, globalizarea este o realitate probabil ireversibilă şi orice ţară care-şi
pregăteşte temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea. Neadaptarea la noul mediu al
globalizării înseamnă nu numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de
piaţă deja dobândite. Pot face faţă globalizării cei care vor fi orientaţi spre cunoaştere şi
comunicare. Bineînţeles că există si sceptici în ceea ce priveşte efectul globalizării. Aceştia nu
cred că globalizarea totală - a capitalurilor, a munci, a tehnologiei, a pieţei produselor - va
duce la o convergenţă a formelor instituţionale şi a modurilor de reglare a economiei care vor
ajuta creşterea productivităţii şi a nivelului de trai.

Bibliografie:
1. Bari, I., Globalizarea economiei, Bucureşti, Editura Economică, 2005.
2. Drucker, Peter F. – Societatea post capitalistă, Editura Image, Bucureşti, 1999.
3. Gheorghiţă, V., Economia mondială, Note de curs, ASE, Bucureşti, 1998.
4. lsărescu, M., Reflecţii economice, Academia Română, Bucureşti, 2001.
5. Marin, G., Economia mondială - trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Editura Independenţa
Economică, 1996.
6. Munteanu, C., Horobeţ, A., Finanţe transnaţionale, Bucureşti, Editura All Beck, 2005.
7. Postelnicu, Gh., Postelnicu, C., Globalizarea economiei, Editura Economică, 2005.
8. Rugman, A., International Business, McGraw Inc., Londra, 1995.

648
Munteanu, C., Horobeţ, A., Finanţe transnaţionale, Bucureşti, Editura All Beck, 2005.
649
Gheorghiţă, V., Economia mondială, Note de curs, ASE, Bucureşti, 1998.

352
 COOPERAREA FRANCO-GERMANĂ - MOTORUL
CONSTRUCŢIEI EUROPENE
FRENCH-GERMAN COOPERATION – EUROPEAN
ARCHITECTURE MOVER

Drd. Loredana Balteş

Universitatea “Babeş Bolyai” Cluj Napoca

Abstract:
Despite their past history based on mutual distrust and several wars, Germany and
France have learned from past mistakes and are trying to build together the road to the
future.
Over the past 60 years, the Franco-German cooperation was the one who initiated and
relaunched the European construction. Creating the European Monetary System, initiating
and implementing the Maastricht Treaty, the CAP (Common Agricultural Policy), creating
the Schengen area, the euro and the European citizenship are just some of the reforms
resulting from the Franco-German engine.
With a remarkable desire to maintain the peace on the continent and to build a European
community, economically and socially competitive, the two countries have moved on from the
past disputes by applying the compensation principle.
The new challenge for the Franco-German engine is its adaptation to an enlarged
European community, which seems to be no longer under the influence of the Franco-German
leadership.
Keywords: Germany, France, cooperation, European community

Franţa şi Germania, membrii fondatori ai comunităţii europene, au jucat un rol major în

ultimii douăzeci de ani, implusionând majoritatea reformelor comunitare înregistrate, precum:
Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, introducerea euro, spaţiul Schengen, etc.
Conştiente de faptul că îşi asumă o responsabilitate istorică comună în serviciul Europei, încă
de la sfârşitul celui de al doilea Război Mondial, Franţa şi Germania, îşi înscriu cooperarea în
direcţia construcţiei europene.
Intensitatea şi diversitatea cooperării franco-germane este incomparabilă în raport cu a
altor state, atât din punct de vedere politic, comercial, educativ cât şi cultural.
În acelaşi timp, cooperarea dintre cele două ţări a devenit atât de strânsă, încât deseori s-a
vorbit despre "cuplul franco-german" care a devenit motorul construcţiei europene.
Deşi state rivale o mare perioadă de timp ce a fost marcată de războie şi neîncredere
reciprocă, după experienţa celui de al doilea Război Mondial, Franţa şi Germania aleg să se
reconcilieze pentru a asigura pacea pe continent.
Această dorinţă de reconciliere a fost regăsită în declaraţia făcută de către Robert
Schuman, Ministrul de Externe al Franţei, pe 9 mai 1950, ce dă naştere primei instituţii
comunitare, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) formată din şase state
europene îce pun bazele unei piaţe comune pentru producţia de carbune şi oţel.
În declaraţia sa, Robert Schuman spunea: "Europa nu se va construi dintr-o dată, nici
printr-o construcţie de ansamblu; ea va fi făcută prin realizări concrete ce crează în primul
rând o solidaritate de fapt. Unificarea naţiunilor europene necesită ca opoziţia seculară
dintre Franţa şi Germania să fie eliminată; acţiune care trebuie să vizeze în primul rând
Franţa şi Germania.650"

650
http://ec.europa.eu/france/pdf/declaration-9mai1950_fr.pdf

353
 Apropierea franco-germană s-a datorat în special lui Konrad Adenauer (Cancelarul
Germaniei) şi generalului Charles de Gaulle (Preşedintele Franţei). Cei doi Şefi de stat s-au
întânit pentru prima dată pe 14 septembrie 1958. Deşi personalităţi diferite, între cei doi se
naşte o veritabilă prietenie ce a determinat un şir de întâlniri, culminând cu voiajul generalului
de Gaulle în Germania, în septembrie 1962 când acesta evocă "marele popor german".
În acelaşi an, generalul de Gaulle declara în cadrul unei conferinţe de presă: "Dacă
solidaritatea franco-germană nu ar exista sau ar fi încetat să existe, întreaga Europă ar fi
expusă a fi opera demonului ce aduce nenorociri"651.
Cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, a încercat o apropiere de Pierre Mendès
France, în 1954, însă din cauza condiţiilor geostrategice, apropierea de Franţa se face simţită
deabia din 1960. Dacă pentru Adenauer obiectivul principal îl constituia reconcilierea franco-
germană şi consolidarea acestei relaţii, generalul de Gaulle viza, în primul rând, emanciparea
Europei faţă de Statele Unite.
În 22 ianuarie 1963, Cancelarul Adenauer şi Generalul de Gaulle semnează Tratatul de
cooperare franco-german (Tratatul de la Élysée) ce a devenit emblema relaţiilor intense
dintre Franţa şi Germania. Tratatul răspunda la 3 obiective generale652:
 Reconcilierea franco-germană;
 Crearea unei veritabile prietenii între cele două state;
 Construirea Europei Unite.
De asemenea, el prevedea un calendar de întâlniri regulate la toate nivelurile Şefi de
653
Stat şi de Guvern, Miniştri, înalţi funcţionari), pentru a suscita cooperarea în domeniul
afacerilor externe, apărării, educaţiei şi tineretului.
Deplina cooperare de la vremea respectivă s-a concretizat în acest Tratat ce
instituţionalizează cooperarea politică şi prevede crearea Biroului franco-german pentru
Tineret.
Totuşi, acest acord bilateral a fost criticat de către Statele Unite şi Marea Britanie,
precum şi de către Miniştrii de Apărare şi Afaceri Externe germani. Demisia cancelarului
Adenauer din octombrie 1963 şi înlocuirea lui cu Ludwig Erhard, puţin francofil, limitează
cooperarea franco-germană.
Problemele nu au întarziat să apară ; divergenţele ţinand de modul în care cele două state
vedeau construcţia comunitară. Pe de-o parte, Franţa îşi imagina o Europă a naţiunilor, în care
cuplul franco-german să joace rolul principal. Germania, pe de alta parte, era mult mai
favorabilă ideii de Europa comunitară şi nu intenţiona ca tandemul cu Franţa să devină o
pârghie care să servească opoziţiei faţă de Marea Britanie.
Aşadar, această relaţie specială, dictată totuşi de interese politice, cunoaşte şi perioade de
răceală, care alternează cu cele de înţelegere şi colaborare. Un exemplu în acest sens a fost
statutul teritoriului Sarre care, în urma unui referendum, a devenit, la 1 ianuarie 1957, un
"land" al Republicii Federale Germania.
În anul 1966, Generalul de Gaulle spunea: « Franţa nu deţine mijloacele necesare pentru
a exersa conducerea Europei. Europa este afacerea comună a francezilor şi germanilor!654» .
În 1967, veto-ul francez în ceea ce priveşte intrarea Marii Britanii în comunitatea
europeană indispune Germania. Aşadar, când generalul de Gaulle părăseşte puterea în 1969,
relaţiile franco-germane erau morbide.
Începând din 1970, cancelarul Brandt intenţionează să amelioreze poziţia Republicii
Federale Germania (RFG) la nivel european, căutând să amelioreze relaţiile cu ţările din

651
Conferinţa de presă a Generalului de Gaulle din data de 15 mai 1962, Paris.
652
http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/relations-franco-allemandes/index.shtml
653
În ceea ce priveşte aceste întâlniri oficiale, ele au culminat în timpul mandatului Preşedintelui
Mitterrand care avea întâlniri bi-lunare cu Cancelarul Germaniei, Helmut Kohl.
654
www.observatoiredeleurope.com/La-vision-europeenne-du-general-de-Gaulle_a1335.html -

354
Europa de Est, în special cu Republica Democratică Germania. În acest context, relaţia
franco-germană nu reprezintă o prioritate pentru RFG655.
În perioada 1970 - 1974, colaborarea franco-germană înregistrează progrese în materie de
educaţie, impulsionând implementarea primelor secţii bilingve în anumite licee din Franţa şi
Germania, şi crearea, în 1972, a trei licee franco-germane (unul în Franţa şi două în
Germania).
Numai din 1974 se poate vorbi, într-adevar, de raporturi privilegiate franco-germane.
Sosirea la putere, în mai 1974, a Preşedintelui francez Valéry Giscard d'Estaing şi a
cancelarului Helmut Schmidt relansează relaţia franco-germană. Cei doi au adăugat cooperării
o componentă suplimentară: au devenit promotorii de contacte simple şi directe, ce au marcat
o nouă etapă în diplomaţia europeană modernă. Având aceeaşi viziune asupra Relaţiilor
Internaţionale şi dezvoltând o veritabilă relaţie de amiciţie, cei doi Şefi de Stat, au afişat o
cooperare crescută în ceea ce priveşte relaţiile Est – Vest şi în domeniul economic.
În 1975, preşedintele d'Estaing şi cancelarul Helmut Schmidt au hotãrât armonizarea
politicilor economice, decizie care a dus la apariţia Sistemului Monetar European, în 1979.
Prin iniţiativa comună a cancelarului Helmut Schmidt şi a Preşedintelui Valéry Giscard
d’Estaing, Consiliul European de la Copenhaga, adoptă în luna martie principiul Sistemului
Monetar European. Acest proiect ce a fost realizat pe 13 martie 1979 s-a bazat pe lucrările
pregătitoare ale experţilor francezi şi germani şi reprezintă un acord monetar care dă naştere
la ECU (European Currency Unit). El limitează fluctuaţia monedelor statelor membre într-un
cadru fixat în jurul unui curs pivot, iar apartenenţa la SME a fost o condiţie necesară pentru
adoptarea euro.
Tot în 1979, graţie contribuţiei Preşedintelui Giscard d’Estaing, susţinut de către
cancelarul Schmidt, cele nouă state membre ale comunităţii europene decid ca deputaţii
Parlamentului European să fie, pentru prima dată, aleşi în sufragiu universal direct. Aceasta a
constituit o etapă importantă în democratizarea instituţiilor şi construcţiei unei Europe
politice, amânată de mai multe ori.
Pe plan politic, una dintre iniţiativele comune a fost crearea, în 1974, a Consiliului
European (forul politic suprem al Uniunii Europene, format din şefii de stat şi de guvern,
preşedintele şi un alt membru al Comisiei Europene şi miniştrii de externe).
În această perioadă, construcţia europeană a depăşit sfera pur economică. Alegerile
directe în Parlamentul european şi trecerea la ECU au reprezentat un mare pas în direcţia
unităţii politice europene.
Din 1984, axa franco-germană devine axa principală a politicii externe franceze, în
special datorită relaţiei foarte bune dintre Preşedintele Franţei, François Mitterrand şi
Cancelarul Germaniei, Helmut Kohl. Dacă în 1975, Mitterrand spunea: « Astăzi…Europa se
face şi se desface în jurul Germaniei656», iar în 1983, declară că « Franţa şi Germania sunt
cele care trebuie să construiască fundamentele unei înţelegeri din ce în ce mai solide657».
Motorul franco-german a reprezentat fundamentul tuturor reformelor comunitare din anii
’80-’90, iar colaborarea fructuoasă dintre Mitterrand şi Kohl a constituit o şansă dată
relansării europene. În mai 1995, la terminarea mandatului prezidenţial al lui Mitterrand,
Helmut Kohl publica în Le Monde un articol intitulat: "Un mare European care pleacă."658
Strânsa relaţie de colaborare franco-germană a făcut ca politica europeană să apară ca o
prelungire a politicii naţionale a celor două state. În ciuda diferenţelor politice – Mitterrand
fiind socialist, iar Kohl conservator, amiciţia dintre cei doi, devine un simbol a apropierii
celor două popoare.

655
"Les relations franco-allemandes 1963-2003", Dossier La documentation francaise, Ianuarie 2003.
656
Mitterrand, François, "La paille et le grain", Paris, Editura Flammarion, 1975, p. 185.
657
Discursul lui François Mitterrand din data de 23.02.1983 la televiziunea ZDF (Zweites Deutsches Fernsehen).
658
Kohl, Helmut, "Le grand Européen qui s'en va", in Le monde, 11 mai 1995.

355
 Cooperarea dintre cele două ţări a cunoscut o curba ascendentă, mai ales după ce Franţa a
susţinut amplasarea, în RFG, de rachete Pershing pentru a răspunde ameninţării noului tip de
rachetă sovietica SS-20.
În 1984, Franţa şi Germania au căzut de acord să îl numească, în fruntea Comisiei
Europene, pe francezul Jacques Delors.
În acelaşi an, François Mitterrand deţinând preşedenţia CEE (Comunitatea Economică
Europeană), împreună cu Helmut Kohl, Cancelarul R.F.G., reuşesc să soluţioneze în cadrul
Summit-ului de la Fontainbleau problemele stringente, care blocau procesul comunitar
precum: reglementarea constrângerilor cu Marea Britanie ce vizau contribuţia acesteia la
bugetul comunitar, creşterea resurselor proprii (TVA-ul creşte de la 1 la 1,4%), reforma PAC
şi crearea unui cabinet de experţi care să se ocupe de reforma instituţiilor europene. De
asemenea, 16 dosare importante vizând agricultura, industria, institurea programului european
de cercetare Esprit, fondurile structurale, extinderea CEE spre sud, au fost soluţionate în
1984 sub Presedenţia franceză.
În 1986, cooperarea franco-germană iniţiază prin Actul Unic European lărgirea
competenţelor Comunităţii în domeniile economic şi social. Prin mecanismul de vot prin
majoritate calificată ce înlocuia votul în unanimitate la nivelul Consiliului de Miniştri, în
timpul Preşedenţiei germane, sunt realizate o serie de reforme comunitare.
În 1988, sunt create două structuri comune: Consiliul franco-german de apărare şi de
securitate şi Comitetul franco-german economic şi financiar.
În 1989, Mitterrand spunea: « Am convingerea că existenţa unei Comunităţi puternice şi
structurate devine un factor de stabilitate şi reuşită pentru întreaga Europă. Trebuie să ne
afirmăm identitatea ca şi Comunitate, să întărim instituţiile şi să pecetluim uniunea noastră.
Este prima lecţie pe care o reţin, şi se pare că nu există o altă alternativă pentru deschidera
către Est şi definitivarea edificiului Comunitar. Cele două demersuri trebuie să se realizeze
împreună659 ». Astfel, în 1989, la Consiliul European de la Strasbourg, CEE sub impulsul
celor doi leaderi europeni, Mitterrand şi Kohl, este fixată data primei Conferinţe
Interguvernamentale privind Uniunea Economică şi Monetară, iar în aprilie 1990, este
convocată o a doua conferinţă vizând crearea unei Europe politice.

Cooperarea franco – germană în contextul reunificarii Germaniei

Evenimentele majore produse în anul 1989 testează profunzimea cooperării franco-

germane, deoarece relaţiile dintre cele doua state cunosc o perioadă marcată de neîncredere
reciprocă. În contextul reunificării Germaniei, Preşedintele Franţei, François Mitterrand, a
fost adesea acuzat de a nu fi susţinut acest proces, în condiţiile în care, conform lui Pierre
Lellouche, om politic francez, «în 1989, 70 % dintre Francezi se declarau în favoarea
unificarii Germaniei660».
Încă de la începutul anilor ’80, François Mitterrand îi mărturisea lui Helmut Kohl, că el
considera că, până în anul 2000, Germania se va întregi. Susţinea acest proces şi nu credea că
este moral ca o putere externă să se opună voinţei narturale a unui popor de a-şi urma destinul
firesc, însă dorea ca acestă unificare să se realizeze de aşa natură încât să nu destabilizeze
scena europeană.
Arhivele britanice, mai mult de 500 de pagini de documente diplomatice britanice făcute
publice în septembrie 2009, au redat o convorbire a Preşedintelui Francez cu Margaret
Thatcher, Primul Ministru al Regatului Unit, prin care cei doi, ar fi făcut o « înţelegere
cordială » împotriva reunificării Germaniei şi care ar pune în lumină atitudinea reticentă a lui

659
Joris, Pauline, "François Mitterrand et 1989 : la compréhension incomplète d'une Europe en
bouleversements", Nouvelle Europe, 07 iunie 2008.
660
http://www.france-allemagne.fr/Conference-de-presse-conjointe-de,4932.html

356
François Mitterrand vis-à-vis de reunificarea Germaniei. Astfel, Preşedintele François
Mitterrand o avertizase pe Margaret Thatcher că o Germanie reîntregită susţinută de Kohl, ar
putea “dobândi mai mult teren decât Hitler”. Documentele relevă adânca preocupare a Marii
Britanii şi a Franţei că Germania reunificată s-ar putea reîntoarce la trecutul nazist. Mai mult,
conform arhivelor în cauză, în ianuarie 1990, la câteva săptămâni după căderea Zidului de la
Berlin, Preşedintele Mitterrand o avertiza pe Margaret Thatcher în legatură cu primejdia
reunificarii germane.661
De asemenea, Preşedintele Francez a fost acuzat de lipsa unui discurs de susţinere a
voinţei de unificare a poporului german, discurs care a venit destul de trâziu şi cu destul de
multă circumspecţie. Justificarea acţiunii sale o face publică fostul său consilier, Jacques
Attali în cartea : « C’était Francois Mitterrand 662», considerând că Mitterrand nu putea să
« dea o semnătură pe un cec în alb», adică nu vroia ca Europa să înteleagă că el susţine
reunificarea Germaniei în orice condiţii.
Neliniştea lui Mitterrand era cauzată de faptul că Kohl nu se exprima niciodată în termenii
« reunificarea RDG cu RFG » ci despre « unificarea poporului german ». Aceasta formulă
avea să dinamizeze relaţiile franco-germane, deoarece aceasta ar fi putut face referire şi la
germanii care trăiesc în Silezia poloneză sau pe sudiţii din Cehoslovacia.
Reticenţa sa vis-à-vis de reunificarea Germaniei avea la bază şi ipoteza conform căreia, a
susţine reunificarea presupunea a-l împinge pe Gorbaciov la ruină.
După câteva zile de la întâlnirea dintre Mitterrand şi Gorbaciov pe 6 decembrie 1989, în
cadrul căreia Gorbaciov îi cere lui Mitterrand să intervină pentru a stopa reunificarea
Germnaiei, François Mitterrand îi sugerează lui Kohl să nu precipite acest proces, în caz
contrar, aceasta ar putea avea repercursiuni militare în URSS, şi nu doar politice.
Principala temere a lui François Mitterrand era legată de faptul că procesul de unificare ar
distruge echilibrul internaţional, şi prin urmare, a considerat că este de datoria Franţei, în
calitate de leader comunitar, să transforme acest proces de unificare germană într-un proces
de consolidare a demersului comunitar.
Pe de altă parte, Hubert Védrine, consilierul pe probleme diplomatice al lui Mitterrand
constata că : « ar fi o gravă greşeală să ne gândim că Mitterrand şi Thatcher aveau aceeaşi
poziţie. Reunificarea o îngrijora realmente pe Thatcher, nu şi Mitterrand. El vroia doar să se
asigure că va fi bine gestionată, democratică, că va face să avanseze integrarea europeană şi
că nu va precipita căderea lui Gorbaciov. Thatcher nu putea accepta mai ales ca aceasta să
fie folosită în direcţia integrarii europene663».
Aceste interpretari sistematic negative la adresa politicii lui Mitterrand legată de acest
eveniment, susţin şi o altă ipoteză, conform căreia, vizita lui în RDG ar fi avut ca scop
creşterea speranţei de prelungire artificială a existenţei acesteia, deşi miza reală era să creeze
presiune asupra lui Kohl, pentru a susţine Europa politică şi Uniunea Economică şi Monetară.
Totuşi, în 1989, François Mitterrand repeta în faţa ziariştilor acelaşi discurs vis-à-vis de
reunificarea Germaniei, şi anume, « Nu mă tem de reunificare. Niciun om politic european nu
ar trebui să o facă664».
Fostul consilier prezidenţial al lui François Mitterrand, Atalli, afirma că: « François
Mitterrand nu a dorit să « împiedice » reunificarea. Pentru el, aceasta era o chestiune pe
care numai germanii o puteau hotărî între ei, dar el, Preşedintele Franţei, trebuia să o înscrie
într-o mişcare cvadruplă :
 să facă Germania reunificată să respecte obligaţiile care le-au revenit până la
reunificare, celor două ţări ;

661
Saint-Paul P., Mitterrand et les «mauvais Allemands», Le Figaro, 11/09/2009.
662
Attali, J., "François Mitterrand asa cum a fost", Ed. Historia, Bucureşti, 2008 .p.257.
663
Saint-Paul P., Mitterrand et les «mauvais Allemands», Le Figaro, 11/09/2009.
664
Attali, J., "François Mitterrand asa cum a fost", Ed. Historia, Bucureşti, 2008. p.258.

357
  să facă din Germania unificată un membru al UE cu o monedă unică;
 să înscrie Europa de Est într-o confederaţie continentală;
 să ajute URSS-ul, cu scopul ca fosta superputere umilită, să nu devină agresivă665.»
În acest sens, Franţa solicită Germaniei, înainte de reunificare, 4 concesii majore,
concesii pe care reuşeşte să le obţină:
 recunoaşterea frontierei cu Polonia;
 renunţarea definitavă de către Germania la arma nucleară;
 lansarea mondei unice;
 Uniunea politică europeană.
Prin urmare, strategia lui Mitterrand la începutul anilor ‘90 a fost ca, în faţa schimbărilor
produse în Europa de Centrală şi de Est, să contrapună o accelerare a colaborării cu Germania
şi cu celelalte state membre la nivel economic şi politic. În 1989, Mitterrand spunea: «Am
convingerea că existenţa unei Comunităţi puternice şi structurate devine un factor de
stabilitate şi reuşită pentru întreaga Europă. Trebuie să ne afirmăm identitatea ca şi
Comunitate, să întărim instituţiile şi să pecetluim uniunea noastră. Este prima lecţie pe care
o reţin, şi se pare că nu există o altă alternativă pentru deschidera către Est şi definitivarea
edificiului Comunitar. Cele două demersuri trebuie să se realizeze împreună666».
Astfel, în 1989, în cadrul Consiliului European de la Strasbourg, Comunitatea Economică
Europeană sub impulsul celor doi leaderi europeni, Mitterrand şi Kohl, fixează data primei
Conferinţe Interguvernamentale privind Uniunea Economică şi Monetară. În aprilie 1990, este
convocată o a doua conferinţă vizând crearea unei Europe politice.
Aşadar, rolul Franţei în contextul reunificării Germaniei a fost de a se asigura că
acest proces va contribui la relansarea construcţiei europene.
Totuşi, cea mai mare realizare a tandemului Mitterrand – Kohl, rămâne Tratatul de la
Maastricht care a permis crearea Uniunii Economice şi Monetare (introducerea Euro), a
Politicii Externe şi de Securitate Comună, a cetăţeniei europene şi care a dat vocaţie politică
Comunităţii europene prin transformarea sa într-o Uniune Europeană.
De-a lungul timpului, relaţiile franco-germane au fost concretizate în diverse proiecte
comune cum ar fi proiectul Eurocorps (proiect de apărare comun, semnat în 1992 la care au
aderat ulterior Belgia, Luxemburg şi Spania, şi care rămâne deschis tuturor ţărilor europene
membre NATO). Eurocorps urma să fie un preambul pentru viitoarea armată europeană.
În noul mileniu, cooperarea în favoarea construcţiei europene dintre cele două state a fost
continuată de către preşedintele Chirac şi cancelarul Schröder, care au iniţiat numeroase
reforme comunitare în domeniul educaţiei şi în domeniul universitar prin crearea Universităţii
Franco-germane la Sarrebruck în 1998. Mai mult, prin acţiunea comună a celor două state, s-
a putut ajunge la adoptarea progresivă a Politicii Agricole Comune (PAC).
Într-un interviu acordat ziarului german "Die Welt", Jacques Chirac, preşedintele Franţei,
a spus cã, în viziunea sa, relaţiile franco-germane au un caracter privilegiat. "Cooperarea
noastrã a atins o calitate inegalabilã, fãrã precedent. De la sfârşitul rãzboiului, ţãrile noastre
şi-au asumat responsabilitãţi istorice pentru construirea Europei. Le suntem datori unor
oameni, cum au fost cancelarul Konrad Adenauer si preşedintele Charles de Gaulle, care au
fãcut dovada viziunilor lor si au dat impulsul iniţial."667 De asemenea, Preşedintele francez
sublinia şi faptul cã Franţa şi Germania au reuşit să se transforme din "inamici ereditari" în
parteneri în toate domeniile.
În anul 2000, Jacques Delors, fost Preşedinte al Comisiei Europene spunea: "Popoarele
francez şi german, oricât de diferiţe ar fi, au în comun dorinţa de a construi o Europa

665
Idem p.271.
666
Joris, Pauline, "François Mitterrand et 1989 : la compréhension incomplète d'une Europe en
bouleversements", Nouvelle Europe, 07 iunie 2008.
667
"Nunta de rubin franco-germana", Gardianul, 22.01.2003.

358
capabilă să acţioneze şi care să nu fie limitată la o zonă de liber schimb. Acesta este inima
viziunii franco-germane în ceea ce priveşte Europa. Provocarea este de a şti dacă noi,
europenii, ne vom găsi în mondializare calea, forma proprie de justiţie, de democraţie, de
cultura. Separaţi, nu vom reuşi. Căutarea acestei căi, cere în contextul lărgirii Europei cu
ţările din Est, o uniune politică. Acesta este obiectivul generaţiei noastre.668"
În 2003, axa franco-germană a fost pusă la încercare, însă Franţa şi Germania dau dovada
de solidaritate în faţa presiunilor făcute de Statele Unite privind intervenţia militară în Irak,
pentru a-l îndepărta pe dictatorul Saddam Hussein.
În acelaşi an, a fost înfiinţat Consiliul de Miniştri franco-german (CMFA), ce reprezintă
un simbol al puternicii cooperări între cele două state şi un instrument util de apropiere a
procesului decizional din cele două ţări.
Astăzi, relaţiile exterioare ale Franţei cu Germania « au atins un nivel de cooperare
inegalabil în Europa şi în lume 669» aşa cum este precizat pe site-ul oficial de politică externă
al Franţei.
Relaţiile sunt atât de strânse încât, în prima zi în care Cancelarul Germaniei, Angela
Merkel a fost aleasă de Bundestag, vizitează Parisul pentru a răspunde vizitei efectuate de
Preşedintele francez în prima zi a mandatului său prezidenţial, 16 mai 2007.
În 2008, Germania era primul partener comercial al Franţei, datorită proximităţii
geografice, dimensiunii pieţei, gradului său de deschidere, Germania fiind primul importator
al Franţei (94 Md de euro pentru importurile franceze) şi primul exportator (65Md de euro
volumul exporturilor franceze spre Germania)670.
Adeziunea la aceleaşi principii economice şi sociale au permis celor doi şefi de Stat să
scoată cele două ţări din criza economică produsă în perioada 2008 - 2009. În acest sens,
cooperarea dintre Preşedintele Franţei şi cancelarul Germaniei, s-a dovedit a fi o forţă
redutabilă; "am fost uniţi şi ne-am facut auziţi", afirma la Summitul NATO de la Bucureşti,
Preşedintele francez Nicolas Sarkozy.
Totuşi iniţiativa lui Nicolas Sarkozy de a constitui o Uniune mediteraneană - ce trebuia
să devină proiectul far al Preşedenţiei franceze a Uniunii, a suscitat reticenţe din partea
Germaniei, deoarece a fost perceput drept o periculoasă sursă de distanţare faţă de Franţa.
Astfel, Franţa ar fi urmat să-şi îndrepte atenţia spre zona Mediteraneană, iar Germania spre
Europa Centrală şi Orientală.
In luna martie 2010, Franţa şi Germania au ajuns totuşi la un compromis în favoarea unei
Uniuni pentru zona Mediteraneană. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy a ţinut să
menţioneze că Germania deţine funcţia de model al reformelor socio-economice pe care şi
Franţa doreşte să le facă, iar "binele Frantei este şi binele Germaniei671".
Problemele legate de extinderea Uniunii Europene au ridicat noi disensiuni la nivelul
cooperării franco-germane. Trecerea de la 12 la 27 de membri a creat modificări importante în
structura comunitară, iar vocea "motorului" franco – german se face mai puţin auzită. În acest
nou context, germanii si francezii sunt conştienti cã numai o cooperare strânsã le va permite
sã fie în continuare motorul Uniunii Europene.
Prin urmare, în ciuda trectului istoric, a numeroaselor divergenţe dintre Franţa şi
Germania, în ceea ce priveşte relaţia cu Statele Unite, chestiuni economice şi financiare,
interpretarea principiului subsidiaritatii, etc. strânsa cooperare dintre cele două state a
constituit motorul constructiei europene timp de 60 de ani.

668
http://www.notre-europe.eu/fileadmin/IMG/pdf/Etud10-fr.pdf »
669
http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/index.html
670
http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/france-
allemagne_1298/presentation_3564/index.html#sommaire_2
671
"Tandemul franco-german, o istorie de peste 40 de ani", Adevărul, 08 aprilie 2008.

359
 În acest sens, se pot înregistra mai uşor progrese comunitare printr-un acord franco-
german. De aceea, provocarea pentru leaderii germani şi francezi este să poată atrage
susţinerea cât mai multor state membre, însa fără să-şi afişeze rolul de « motor » al
construcţiei europene.
Dr. Wolfram Vogel, cercetător şi responsabil al Institutului franco-german de la Paris
consideră că : "Acordul între Franţa şi Germania este o condiţie necesară, dar nu suficientă
pentru a progresul Uniunii Europene672". Mai mult, Dr. Vogel consideră că „motorul"
franco-german ar trebui regândit astfel încît acesta să poată răspunde provocărilor actuale atât
la nivel european, cît şi mondial. Cum Uniunea Europeană numără 27 de state membre, este
dificil ca motorul franco-german să se impună la nivel comunitar şi ar fi preferabil să se
găsească unele compromisuri pentru toţi membrii, în detrimentul unui tandem franco-
german673.
În ciuda scăderii ponderii influenţei tandemului franco-german, există şi opinii care
subliniază faptul că cele două mari puteri europene ar trebui să rămână la conducerea Uniunii
Europene. În acest sens, germanul Gunther Verheugen, Comisarul european pentru extindere
şi francezul Pascal Lamy, Comisarul pentru Comerţ, au propus înfiinţarea unei federaţii
franco-germane, cu instituţii guvernamentale comune. Conform acestui proiect, cele douã
state ar urma sã aibã politică externă, politicile de securitate şi financiare comune.
În concluzie, în ciuda trecutului lor istoric, Germania şi Franţa au învăţat din erorile
trecutului pentru a-şi construi împreună drumul spre viitor.
În ultimii 60 de ani, cooperarea franco-germană a fost cea care a iniţiat şi relansat
construcţia europeană, iar printr-o remarcabilă dorinţă de a menţine pacea pe continent şi de a
construi o Comunitate europeană competitivă din punct de vedere economic şi social, cele
două state au depăşit, aplicând principiul compensaţei, divergentele aparute de-a lungul
timpului.
Noua provocare pentru motorul franco-german o constituie adaptarea sa la o construcţie
comunitară largită, care pare să fi ieşit de sub influenţa leadership-ului franco-german.

Bibliografie:

Cărţi:
Attali, J., "François Mitterrand asa cum a fost", Ed. Historia, Bucureşti, 2008.
Ferro, M., La Chute du mur de Berlin, Seuil, Paris, 2009.
Mitterrand, F., "La paille et le grain", Paris, Flammarion, 1975.
Mitterrand, F., De l'Allemagne. De la France. Paris, Ed.Odile Jacob, 1996.
Articole:
Conferinţa de presă a Generalului de Gaulle din data de 15 mai 1962, Paris.
Dossier La documentation francaise "Les relations franco-allemandes 1963-2003", Ianuarie
2003.
Joris, P., "François Mitterrand et 1989 : la compréhension incomplète d'une Europe en
bouleversements", Nouvelle Europe, 07 june 2008.
Kohl, Helmut, "Le grand Européen qui s'en va", in Le monde, 11 mai 1995.
Mitterrand François speech of 23.02.1983 to the ZDF (Zweites Deutsches Fernsehen)
television.
Musirelli, J., "François Mitterrand, l’européen", Lettre n° 8, Institut François Mitterrand, 2
june 2004.

672
http://www.ceuropeens.org/L-accord-entre-la-France-et-l-Allemagne-est-une-condition-necessaire-mais-
pas.html
673
Ibidem 23.

360
Nunta de rubin franco-germana", Gardianul, 22.01.2003.
Saint-Paul P., Mitterrand et les «mauvais Allemands», Le Figaro, 11/09/2009.
"Tandemul franco-german, o istorie de peste 40 de ani", Adevărul, 08 aprilie 2008.
Site-uri web:
www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/index.html
www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/france-
allemagne_1298/presentation_3564/index.html#sommaire_2
http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/france-
allemagne_1298/presentation_3564/index.html#sommaire_2
http://www.ceuropeens.org/L-accord-entre-la-France-et-l-Allemagne-est-une-condition-
necessaire-mais-pas.html
www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/relations-franco-allemandes/index.shtml
http://ec.europa.eu/france/pdf/declaration-9mai1950_fr.pdf
http://www.france-allemagne.fr/La-France-et-l-Allemagne-au,1283.html
http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/relations-franco-allemandes/index.shtml
www.observatoiredeleurope.com/La-vision-europeenne-du-general-de-Gaulle_a1335.html
http://www.france-allemagne.fr/Conference-de-presse-conjointe-de,4932.html
http://www.notre-europe.eu/fileadmin/IMG/pdf/Etud10-fr.pdf »
http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/pays-zones-geo_833/allemagne_157/index.html

361
 VIZIUNEA LUI GHEORGHE BRĂTIANU ASUPRA RELAŢIILOR ROMÂNO-
GERMANE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ŞI VIZITA LUI
LA BERLIN DIN IANUARIE 1936
GHEORGHE BRĂTIANU'S VISITS TO ADOLF HITLER AND
TO GERMANY 1936-1940

Asist.univ.drd. Graţian Lupu

Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Intenaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
Gheorghe I. Brătianu, the son of the former Romanian Prime Minister Ionel I.C.
Brătianu is one of the most important Romanian Historians. Although he was involved in the
Romanian politics in the interwar period, he never held a post in the Romanian government
or diplomacy. Because Gheorghe Brătianu was a realist politician, he promoted the
improvement of the Romanian-German relations, because of the economic complementary
systems of the two countries. He was the first Romanian politician to visit Adolf Hitler.
Although his pro-German views, he was a liberal personality which did not share ideals with
authoritarian or dictatorial systems and who did not like the Nazi-regime.
Keywords: Gheorghe I. Brătianu, Romanian-German Relations, Interwar period,
Romanian politics;

Poziţia lui Gheorghe Brătianu faţă de relaţiile româno-germane

Referindu-ne la atitudinea lui Gheorghe Brătianu faţă de relaţiile româno-germane,

dorim să nu omitem constatarea că el era de părere că linia generală a politicii externe
româneşti trebuia să fie de apropiere faţă de puterile occidentale şi în special faţă de Franţa, de
strângere a relaţiilor cu statele din imediata vecinătate şi de combatere a revizionismului.
Tangenţial, menţionăm şi ostilitatea sa faţă de U.R.S.S. Gheorghe Brătianu a avut o viziune
foarte amplă şi clară asupra politicii externe româneşti, relaţiile româno-germane fiind doar un
segment al acesteia, dar unul important. S-a implicat activ în promovarea legăturilor
României cu Reich-ul, întrucât majoritatea celorlalţi oameni politici nu au dat importanţă
acestui aspect la momentul potrivit, Brătianu sesizând dimensiunea erorii majorităţii clasei
politice româneşti şi urmările grave pe care ea le producea pentru viitorul apropiat.
Faţă de relaţiile economice externe, Gh. Brătianu afirma că acestea trebuie să fie
compatibile cu condiţiile permanente ale economiei şi vieţii naţionale şi nu cu interesul politic
al momentului.674 În sensul acesta, în perioada interbelică, din punct de vedere economic,
România era complementară cu Germania, strângerea legăturilor cu Reich-ul fiind una dintre
premisele dezvoltării economiei româneşti. Datorită acestei complementarităţi economice a
celor două ţări, Gheorghe Brătianu a promovat insistent necesitatea strângerii relaţiilor cu
Germania.675
Gh. Brătianu considera că, în raporturile internaţionale, România era vulnerabilă
datorită faptului că relaţiile româno-germane erau prea puţin dezvoltate şi nu erau aşezate pe o
linie constructivă. El vedea în Germania singura putere europeană care se putea împotrivi
expansiunii Uniunii Sovietice şi comunismului, fiind de părere că relaţiile economice sunt

674
Valeriu Râpeanu, Cultură şi istorie, vol II, N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1981, p. 162.
675
Corvin Lupu, Istoria relaţiilor internaţionale (aspecte din Europa anilor 1919-1947), vol. II, Sibiu, 2008, pp.
89-90.

362
cele care pot influenţa pozitiv raporturile diplomatice româno-germane. Interesele economice
erau văzute ca fiind capabile să determine Germania să recunoască integritatea teritorială a
României şi să nu sprijine revizionismul maghiar.676
În oficiosul partidului său, „Mişcarea”, în ianuarie 1936, se argumenta, poziţia
favorabilă a lui Gheorghe Brătianu faţă de o apropiere de Germania prin nevoia eliminării
posibilităţii de încheiere a unei alianţe germano-maghiare cu scopul sprijinirii
revizionismului. Cu toate acestea, el nu a propus punerea necondiţionată a României în slujba
Germaniei şi nici în slujba vreunei alte forţe politice străine de interesul naţional românesc.
Considerând că situaţia internaţională a anilor 1930 se asemăna cu cea din 1914 (aşadar că
izbucnirea unui război era iminentă), urmărea să facă tot posibilul pentru conservarea
integrităţii teritoriale a ţării sale. Opinia sa, care se regăseşte şi în cursul său universitar,
Forme de organizare a păcii în istoria universală, era că democraţiile occidentale şi
Societatea Naţiunilor nu puteau oferi garanţiile necesare nici respectării tratatelor şi nici
conservării păcii. În acest sens, viziunea sa a fost una clară în acei ani, analizele sale fiind
confirmate de evenimentele ulterioare, mai ales după anul 1938. Aşadar, constatând că
România nu se poate baza în apărarea intereselor sale nici pe Marea Britanie şi Franţa, nici pe
Societatea Naţiunilor, Gheorghe Brătianu considera necesară încheierea de alianţe cu statele
puternice, capabile să garanteze frontierele ţării. Acestea sunt argumente pentru a afirma că
Brătianu nu a avut o afinitate deosebită faţă de Germania, ci a urmărit interesul naţional
românesc. Faţă de politica externă nazistă, Gh. Brătianu a avut chiar şi unele vădite rezerve.
Aceste lucruri sunt exprimate cu tărie de Valeriu Râpeanu, încă din anul 1981.677
În 1937, Gheorghe Brătianu se referea la ascensiunea nazismului şi politica externă a
Germaniei, afirmând că acestea sunt „primejdioase pentru viitorul Europei”.678 Aceste
afirmaţii veneau după o serie de vizite în Germania, din perioada 1934-1936. În acelaşi an
1937, Gheorghe Brătianu a avut 5 întâlniri cu mareşalul Hermann Göring. Cei doi au
conceput un plan de tratat bilateral de amiciţie, care prevedea şi dezvoltarea relaţiilor
economice. Göring a cerut guvernului român, prin intermediul lui Brătianu, redactarea unei
scrisori prin care acesta din urmă să se angajeze că, dacă Societatea Naţiunilor ar fi impus
sancţiuni împotriva Germaniei, România nu avea să le execute.679
În noiembrie 1938, regele Carol al II-lea l-a rugat pe George Brătianu să plece la
Berlin, alături de Atta Constantinescu şi Constantin Argetoianu, pentru a-i facilita legăturile
cu guvernul Germaniei, în vederea strângerii relaţiilor pe multiple planuri.680 Regele
României a apelat la serviciile lui Gh. Brătianu, întrucât miza pe imaginea favorabilă a
acestuia în Germania, sperând ca astfel să se stabilească mai uşor punţi de legătură între
Bucureşti şi Berlin.
În vara anului 1939, Gh. I. Brătianu aprecia situaţia internaţională a României ca
foarte dificilă. După ce şi Iugoslavia se apropiase de Axa Roma-Berlin, România era
înconjurată din toate părţile de state ostile, iar în caz de război ea nu putea opune rezistenţă,
mai ales datorită lipsei fortificaţiilor. La acel moment, Brătianu considera că România nu mai
trebuie să afişeze vreun ataşament faţă de Franţa şi Marea Britanie, ci să adopte o poziţie de
neutralitate care trebuia să fie recunoscută chiar de către Reich. Această nouă orientare nu
putea fi făcută de guvernul antigerman de atunci, condus de Armand Călinescu, ci trebuiau
cooptate şi personalităţi agreate de Germania.681

676
Idem, România, Axa şi Aliaţii (1939-1944), Editura Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 25-26.
677
„Mişcarea”, 30 ianuarie 1936 şi 14 februarie 1936. Vezi şi Valeriu Râpeanu, op. cit., pp. 158-161.
678
Gheorghe Brătianu, La politique exterieure de la Roumanie, Bucarest, 1937, p. 3.
679
Corvin Lupu, op. cit., p. 26.
680
Ibidem, p. 25.
681
Petre Otu, Aurel Pentelescu, Gheorghe I. Brătianu, istorie şi politică, Editura Corint, Bucureşti, pp. 23-24.

363
 Declanşarea războiului din nordul Europei, respectiv atacul german împotriva
Danemarcei şi Norvegiei, din 9 aprilie 1940, a scos în evidenţă din nou viziunea de
geopolitică profundă şi corectă a lui Gheorghe Brătianu. În dispută pe tema relaţiilor
internaţionale premergătoare războiului mondial, atât cu familia sa, cât şi cu personalităţile
aflate la conducerea Partidului Naţional Liberal şi cu partenerii naţional-ţărănişti de opoziţie,
Gh. Brătianu aprecia că războiul din nord avea să se încheie repede, Reich-ul asigurându-şi
bazele navale şi aeronautice pe coasta de est a Norvegiei şi punând, în acelaşi timp, stăpânire
pe Marea Nordului. Brătianu era de părere că, după succesul german în nordul Europei, avea
să se încheie şi prietenia germano-sovietică. Aşadar, pentru România opţiunea cea mai bună
era încheierea unui pact politic şi militar cu Germania, care ar determina URSS să nu
acţioneze împotriva României. Gh. I. Brătianu a anticipat corect evoluţia geopolitică a
Europei. Precizăm, însă, că înaintea declanşării ostilităţilor, cel mai aproape de rezultatul final
s-a aflat regele Carol al II-lea, care a afirmat că dacă avea să izbucnească un război, Anglia şi
Franţa aveau să fie învingătoarele. Acelaşi lucru îl credea şi Martha Bibescu. Analizele
acestor remarcabile personalităţi nu au prevăzut, însă, alianţa dintre Occident şi Orient, care a
prins puterile Axei în cleşte şi a reuşit să înfrângă definitiv Germania. Suntem de părere că
Martha Bibescu şi regele Carol au mizat pe o victorie occidentală împotriva Germaniei fără să
anticipeze dimensiunea colosală a contribuţiei sovietice la victorie, fără de care aceasta nu ar
fi fost posibilă, fapt recunoscut, după război, de liderii occidentali, de istorici şi analiştii
militari.
În vara anului 1940, Gheorghe I. Brătianu a continuat să se întâlnească cu
reprezentanţi ai Germaniei în România, cu scopul de a salva hotarele ţării. Pe 14 iulie 1940, s-
a întâlnit cu ziaristul Herman von Ritgen, căruia i-a înmânat un text destinat lui Joachim von
Ribbentrop, în care savantul demonstrase ştiinţific drepturile incontestabile ale României
asupra Ardealului. În contextul elaborării unui memoriu adresat marilor puteri europene şi
semnat de mulţi oameni politici, ofiţeri şi oameni de cultură români, în care se arăta justeţea
frontierelor României, Gheorghe I. Brătianu şi-a arătat disponibilitatea de a pleca în Germania
pentru a încerca, folosindu-se de relaţiile sale şi de imaginea de filo-german pe care o avea la
Berlin, să determine o atmosferă favorabilă României.
Regele Carol al II-lea l-a primit din nou pe Gh. Brătianu, la 5 august 1940, pentru o
lungă întrevedere. Istoricul s-a pus atunci din nou la dispoziţie pentru orice misiune în
Germania, cerând regelui să decidă rezistenţa la frontiera de Apus. Pe 19 august 1940, Gh. I.
Brătianu a fost primit din nou în audienţă la rege, discutându-se, cu acest prilej, în special,
problematica vizitei pe care savantul intenţiona să o facă la Berlin. Până la urmă, deplasarea
nu a mai avut loc, întrucât Legaţia Germaniei i-a comunicat lui Gheorghe I. Brătianu că „o
asemenea călătorie ar fi fost fără obiect”. Pe 21 august 1940, Gheorghe I. Brătianu s-a întâlnit
cu unchiul său, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu. Cei doi au ajuns la concluzia că Partidul
Naţional Liberal trebuia să facă tot posibilul pentru a împiedica un arbitraj din partea
Germaniei în chestiunea Ardealului. Gheorghe I. Brătianu nu a fost prezent la Consiliul de
Coroană din noaptea de 29/30 august 1940, fiind concentrat, însă, la o nouă întâlnire cu regele
Carol al II-lea, în după-amiaza zilei de 30 august, unde el a exprimat punctul de vedere
conform căruia condiţiile Axei în chestiunea Transilvaniei trebuiau respinse. Apoi, întâlnindu-
se cu unchiul său, Dinu Brătianu, şi cu liderul naţional-ţărănist, Iuliu Maniu, cei trei au luat
hotărârea de a refuza arbitrajul şi de a acţiona pentru răsturnarea regimului care a provocat
ţării aceste necazuri. Gheorghe I. Brătianu a participat la Consiliul de Coroană din noaptea de
30/31 august 1940. El a ţinut şi o scurtă cuvântare, din care au reieşit profundele sale
sentimente patriotice, precum şi demnitatea în situaţii grele.
O concluzie a poziţiei sale de-a lungul acelor ani tulburi 1936-1940 este că savantul a
dorit apropierea de Germania în scopul conservării, apoi a salvării frontierelor României
Mari. Atunci când Germania a devenit unul din artizanii prăbuşirii frontierelor României, Gh.

364
I. Brătianu s-a pronunţat pentru rezistenţă, care se presupunea că avea să aducă înfrângerea
militară, dar salva onoare faţă de mediul internaţional, faţă de popor şi posteritate, creând
premisele unor întemeiate revendicări româneşti cu ocazia conferinţei de pace care avea să se
organizeze după război. Istoricul afirma atunci că prefera „duşmănia Reich-ului decât
dispreţul Reich-ului”, dispreţ pe care se temea că România îl avea în acea epocă. La începutul
lunii septembrie, 1940, Gh. I. Brătianu şi-a manifestat din nou dorinţa de a întreprinde o
călătorie în Germania, pentru a afla care erau adevăratele planuri ale Berlinului şi ale Romei
legate de lunca Dunării, considerând că arbitrajul de la Viena reprezenta doar o etapă în
reorganizarea de către statele Axei a acestui spaţiu al Europei. Tot în acele zile, savantul a
redactat un nou memoriu pentru apărarea drepturilor României la frontiera de vest, semnat de
majoritatea oamenilor politici români, cu excepţia legionarilor, din care o copie a fost depusă
şi la Legaţia Germaniei.682
În anul 1941, când pe frontul de est a fost creată Asociaţia de prietenie româno-
germană, Gh. I. Brătianu a fost propus şi a devenit vicepreşedintele acesteia. După întoarcerea
sa de pe front, el a renunţat la această funcţie.683

Vizita lui Gheorghe Brătianu la Berlin, în ianuarie 1936

Diplomaţia germană a fost interesată să stabilească legături cu personalităţile filo-

germane, peste tot în spaţiul de interes pentru Germania şi să încurajeze aceste personalităţi
atât în atitudinea lor pro-germană, cât şi în activitatea pe care o desfăşurau în ţările din care
proveneau. Cunoscând atitudinea lui Gh. I. Brătianu faţă de relaţiile româno-germane,
germanii au fost interesaţi în stabilirea unor legături cu acesta. Pentru Germania, o alianţă
româno-sovietică avea o semnificaţie deosebită datorită faptului că ea ar fi dat posibilitatea
trupelor sovietice să ajungă în Cehoslovacia, stat învecinat Reich-ului şi de la care Germania
dorea să obţină regiunea sudetă. După urcarea lui Hitler la putere, Gh. Brătianu a dorit să
viziteze Berlinul şi să stabilească o serie de legături acolo. Gruparea politică liberală dizidentă
pe care o conducea îi conferea calitatea de lider de partid, chiar dacă unii nu doreau să
recunoască acest lucru. Elementul de legătură între Berlin şi Gh. I. Brătianu a fost Radu
Lecca, emisar al unor cercuri politice din capitala Reich-ului. Brătianu era interesat de noul
regim politic german, care debutase spectaculos în guvernarea Germaniei şi dorea ca Radu
Lecca să sondeze terenul, pentru a constata dacă era cazul ca şi el să viziteze Berlinul.
Aflându-se în Germania, în ianuarie 1934, Radu Lecca i-a transmis lui Alfred Rosenberg
dorinţa lui Gheorghe I. Brătianu de a susţine o serie de conferinţe în Reich despre istoria
românilor.684
Pe 14 ianuarie 1936, Legaţia Germaniei la Bucureşti înştiinţa AA, că profesorul
Gheorghe Brătianu urma să viziteze Berlinul, în perioada 20-25 ianuarie, urmând a fi cazat la
hotelul Adlon şi, la invitaţia profesorului Gamillschegg, urma să ţină o conferinţă la
Universitatea din Berlin, despre relaţiile dintre bunicul său, fostul prim ministru Ion C.
Brătianu şi fostul cancelar Otto von Bismarck. Legaţia germană recomanda ca Gh. I. Brătianu
să fie bine primit la Berlin şi sublinia faptul că, spre deosebire de restul familiei din care făcea
parte, istoricul român se pronunţa cu tărie pentru îmbunătăţirea relaţiilor româno-germane.
Din documentele diplomatice întocmite de germani în vederea pregătirii vizitei, reiese, o dată
în plus, faptul că Gheorghe Brătianu era antisovietic, împotrivindu-se vehement încheierii
tratatului de asistenţă mutuală româno-sovietic, susţinut de Nicolae Titulescu, tratat care nu a
mai fost semnat. Astfel, Gh. Brătianu a fost perceput ca fiind un puternic opozant al politicii

682
Ibidem, pp. 33, 35, 36-37 şi 38-40.
683
Valeriu Râpeanu, op. cit., 153.
684
Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 89. Vezi şi
Petre Otu, Aurel Pentelescu, op. cit., p. 19.

365
duse de ministrul român de externe, personaj intrat în dizgraţia cercurilor conducătoare de la
Berlin. Printr-o notă ulterioară a Legaţiei Germaniei de la Bucureşti, adresată directorului
ministerial dr. Karl Clodius, autorul documentului înştiinţa că aflase de la Brătianu că nu
Parisul făcea presiuni asupra Bucureştilor pentru încheierea tratatului româno-rus, ci Titulescu
încerca să îi convingă pe francezi să ratifice tratatul franco-sovietic, astfel încât, folosindu-se
de acela ca argument, să înlăture rezistenţele din România, pentru a reuşi să încheie tratatul
României cu U.R.S.S. Brătianu îi mai relatase autorului notei că, într-o discuţie cu Göring
despre posibilul triunghi Germania – Ungaria – România, generalul german îi spusese că între
Germania şi Ungaria nu există nicio alianţă militară.685 În acest context, pe 23 ianuarie 1936,
chiar ministrul de Externe german, Constantin von Neurath, a redactat o notă din care reieşea
că unele probleme abordate de Gheorghe Brătianu cu Hermann Göring au fost reluate şi în
discuţiile cu ministrul de externe. Gh.I. Brătianu dorea să afle dacă Germania şi Ungaria
încheiaseră un acord militar. Ambele personalităţi germane cu care a stat de vorbă cu ocazia
acelei vizite au dezminţit această ipoteză.
Revenind la momentele vizitei politicianului român la Berlin, arătăm că Brătianu a
călătorit împreună cu Radu Lecca şi Atta Constantinescu. El a avut întâlniri, între alţii, cu
Alfred Rosenberg, Herman Göring, Constantin von Neurath, ultimul fiind pe atunci, după
cum am arătat, ministrul de externe al Reich-ului.686
Von Neurath i-a spus lui Brătianu că Germania nu renunţa la nici o pretenţie
revizionistă a sa, dar asta nu însemna că sprijinea revizionismul maghiar. Brătianu a răspuns
că aceste declaraţii erau foarte importante pentru demersul său împotriva tratatului româno-
rus, întrucât cei care susţineau încheierea acelui tratat argumentau că ar fi o contrapondere la
planurile agresive germano-maghiare. Revenit în România, Brătianu a declarat presei
principalele elemente ale discuţiilor sale cu personalităţile germane, subliniind că Germania
nu avea pretenţii de la România şi că nu exista nicio comunitate de interese germano-
maghiară. Reich-ul dorea să întreţină bune relaţii cu guvernul de la Bucureşti. Astfel –
considera Gh.I. Brătianu – nu era justificat tratatul româno-rus ci era, mai degrabă,
contraindicată încheierea sa. Făcând o vizită Legaţiei germane din Bucureşti, Brătianu s-a
arătat foarte satisfăcut de călătoria sa în Germania. Presa a fost foarte rezervată în a face
publice aceste lucruri, întrucât se temea să nu îl supere pe Titulescu. Acesta din urmă îl
rechemase de la Berlin pe ministrul plenipotenţiar Nicolae Petrescu Comnen, pentru a nu îi da
prilejul de a-l primi pe Brătianu la legaţia României, astfel încât vizita acestuia din urmă în
capitala Reich-ului să capete valenţe politice.687
Gh.I. Brătianu, om de cuvânt, fusese înşelat de declaraţiile germane. Autorităţile de la
Berlin au declarat mereu reprezentanţilor României că nu exista respectiva comunitate de
interese germano-maghiară. În acelaşi timp, oficialii germani declarau guvernului de la
Budapesta că îl susţin în demersurile sale şi nu intenţionează să-i sprijine pe români. De fapt,
Hitler considera că, dintre statele din aceste părţi ale Europei, nu se putea cu adevărat bizui
decât pe Bulgaria. Aşadar, revenind, exista o legătură strânsă între Berlin şi Budapesta, având
în vedere şi faptul că maghiarii au fost apropiaţi şi fideli Berlinului în toată perioada
interbelică. Cu ocazia vizitei regelui Carol al II-lea la Berchtesgaden, ministrul de externe
Joachim von Ribbentrop a precizat în documentul redactat de el, care relata discuţiile dintre
cei trei demnitari, că atitudinea Germaniei faţă de Ungaria şi faţă de România a fost una
delatorie, încercând să le ţină pe ambele în şah, astfel încât la momentul oportun să poată să
impună interesul german.688

685
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current2/mi22.htm, pe 17 iulie 2008.
686
Petre Otu, Aurel Pentrlescu, op. cit., p. 20.
687
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current2/mi22.htm, pe 17 iulie 2008.
688
A.N.R., microfilme, fond SUA, nr. int. 1321, rola 261, doc. 25556-25558.

366
 După vizita lui G. Brătianu la Berlin, Auswärtiges Amt (ministerul de Externe german)
a îndemnat Legaţia Germaniei de la Budapesta să înlăture îngrijorarea care ar putea apărea în
rândul autorităţilor maghiare, întrucât poziţia Germaniei faţă de Ungaria nu se schimbase, iar
interesul germano-maghiar era ca România să fie ţinută departe de orice sistem de într-
ajutorare franco-cehoslovaco-sovietic. Aşadar, declaraţiile liderilor germani făcute lui
Gheorghe Brătianu urmăreau, la nivelul anului 1936, să contribuie la izolarea României. Este
neîndoielnic faptul că Reich-ul dorea să îşi îmbunătăţească relaţiile cu România, mai ales din
punct de vedere economic. Von Neurath îi declarase lui Gheorghe Brătianu că Germania
urmărea să obţină colonii, având în vedere nevoia sa de materii prime, iar România era o sursă
de petrol, cherestea, cereale şi alte astfel de produse brute.689
Vizita la Berlin a fost manifestarea cea mai răsunătoare a opoziţiei lui Gheorghe
Brătianu faţă de politica lui Titulescu. În capitala Reich-ului, el a avut prilejul să cunoască şi
să poarte discuţii cu multe personalităţi din sferele conducătoare germane. Lui Brătianu i s-a
părut că a obţinut o distanţare a părţii germane de revizionismul maghiar, ceea ce, ulterior, s-a
văzut a fi fost doar o impresie eronată.690

Bibliografie:
I. Izvoare
A. Arhive (documente inedite):
1. Arhivele Naţionale ale României, microfilme fond S.U.A., nr. int. 1321, rola 261;
B. Documente edite:
1. *** Documente diplomatice române, Seria a II-a, volume editate de Institutul
Diplomatic Român, de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe, la Editura Academiei
Române;
2. MICHALKA, Wolfgang (editor), Deutsche Geschichte 1933-1945, Dokumente zur
Innen- und Außenpolitik, Fischer Taschenbuchverlag, Frankfurt a.M, !993;
3. SCURTU, Ioan; MOCANU, Constantin; SMÂRCEA, Doina, Documente privind
istoria României între anii 1918-1944, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1995;

II. Jurnale, amintiri, memorii, corespondenţă, mărturii, note (edite):

1. Carol al II-lea, Însemnări zilnice, 1937-1951, vol. III, 15 decembrie 1939 – 7
septembrie 1940, Editura Scripta, Bucureşti, 1997;

III. Lucrări de sinteză:

1. BRĂTIANU Gheorghe I., Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Editura Semne,
Bucureşti 1995;
2. Idem, Die rumänische Frage 1940, Die Dacia Bücher, Bucureşti 1941;
3. Idem, Die rumänische Frage 1940, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului,
Bucureşti 1940;
4. Idem, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Fundaţia pentru literatură şi artă
„Regele Carol II”, Bucureşti, 1939;
5. Idem, Problemele politicii noastre externe, Editura Mişcarea, Bucureşti, 1934;
6. BRĂTIANU, Maria G., Gheorghe I. Brătianu, enigma morţii sale, Fundaţia Academia
Civică, Bucureşti, 1997;
7. CAMPUS, Eliza, Din politica externă a României 1913-1947, Editura Politică,
Bucureşti, 1980;

689
Vezi şi http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2001/current2/mi22.htm, pe 17 iulie 2008.
690
Şerban Papacostea, Gheorghe I. Brătianu: istoricul şi omul politic, în Maria G. Brătianu, Gheorghe I.
Brătianu, enigma morţii sale, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 74.

367
 8. CANTACUZINO, Sabina, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, Editura Albatros,
Bucureşti, 1993;
9. CHIPER, Ioan, România şi Germania nazistă (Relaţii româno-germane între
comandamente politice şi interese economice <ianuarie 1933-martie 1938>), Editura
Elion, Bucureşti, 2000;
10. CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1998;
11. DUROSELLE, Jean Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale, vol. I, 1919-1947,
Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006;
12. GIURESCU, Dinu C., Istoria ilustrată a românilor, Editura Sport-turism, Bucureşti,
1981;
13. HAYNES, Rebecca, Politica României faţă de Germania între 1936 şi 1940, Editura
Polirom, Iaşi, 2003;
14. HILLGRUBER, Andreas, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2007;
15. HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004;
16. LECCA, Radu, Eu i-am salvat pe evreii din România, Editura Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1994;
17. LUPU, Corvin, România, Axa şi Aliaţii (1939-1944), Editura Alma Mater, Sibiu,
2003;
18. Idem, Istoria relaţiilor internaţionale (aspecte din Europa anilor 1919-1947), vol. II,
Sibiu, 2008;
19. OTU, Petre; PENTELESCU, Aurel, Gheorghe I. Brătianu, istorie şi politică, Grupul
editorial Corint, Bucureşti, 2003;
20. POPESCU, Alexandru, România şi cele trei războaie mondiale în arhive diplomatice
germane şi austriece, Editura European, Iaşi 2002;
21. PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de relaţii internaţionale moderne şi
contemporane (1648-1947), Editura , ;
22. RÂPEANU, Valeriu, Centenar Gheorghe I. Brătianu. Editarea Operei savantului o
datorie naţională, în „Opinia naţională”, nr. 208, din 23 martie 1998.
23. Idem, Cultură şi Istorie II, N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1981;
24. SCURTU, Ioan; BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, Editura
Paideia, Bucureşti, 1999;
25. TEODOR, Pompiliu; MÂRZA, Radu (coordonatori), Incursiuni în opera istorică a lui
Gheorghe Brătianu (Studii şi interpretări istorice, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca,
1999;

IV. Studii şi articole (în periodice):

1. HÎNCU, Dumitru, O vizită controversată, la Berlin, în 1936: Gheorghe Brătianu, în
„Magazin istoric”, anul XXXIV, serie nouă, nr. 2 (407) din februarie, 2001;
2. OTU, Petre, Gh. I. Brătianu şi exigenţele situaţiei geopolitice a României, în
„Dosarele istoriei“, An V, nr. 6 (46), 2000;
3. Idem, Gheorghe Brătianu – un istoric printre politicieni, în „Dosarele istoriei” anul
VI, nr. 1 (53) din 2001, p. 26-28;
4. Idem, Gheorghe I. Brătianu şi „Biroul Păcii”, în „Dosarele istoriei”, anul VIII, nr. 4
(80) din 2003, p. 10-12;
5. PAPACOSTEA, Papacostea, Gheorghe I. Brătianu: istoricul şi omul politic, în Maria
G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, enigma morţii sale, Fundaţia Academia Civică,
Bucureşti, 1997;

368
6. PENTELESCU, Aurel, Destinul tragic al unui mare savant, în „Dosarele istoriei”,
anul VIII, nr. 4 (80) din 2003, p. 8-10;
7. PEPENE, Nicolae, Gheorghe Brătianu, răzvrătitul din neamul liberalilor, în
„Historia”, anul 2, nr. 34, din septembrie 2004, p. 21-30;
8. Idem, Gheorghe Brătianu, răzvrătitul din neamul liberalilor, în „Historia”, anul 2, nr.
34, din septembrie 2004, p. 21-30;
9. RÂPEANU, Valeriu, Gh. I. Brătianu, studiul introductiv la: Gh. I. Brătianu, Tradiţia
istorică despre întemeierea statelor româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980;
10. SCURTU, Ioan, Gheorghe I. Brătianu. Activitatea politică, în „Dosarele istoriei”, nr.
6 (82) din 2003, p. 6-13;

369
ÎN CE MODALITATE GLOBALIZAREA ŞI FRAGMENTAREA SUNT POSIBILE ÎN
MOD SIMULTAN?
HOW GLOBALIZATION AND FRAGMENTATION ARE
SIMULTANEOUSLY POSSIBLE?

Drd. Gabriela Călbureanu

Facultatea de Drept
Universitatea din Montreal, Canada

Abstract:
In a global yet fragmented society, the normative gaps need, more than ever, to be
mediated. Under conditions of postmodernity the social analyst will abandon his legislative
role in favour of a mediator role between social worlds, interpreter of alien cultures691,
communicators of legal signs and messages exchanged between transacting parties. As
always, minds have to meet.
It is a well-known paradox of globalization that while it has led to increasing
uniformization of social life around the world, it has also led to its increasing fragmentation –
that is, to the emergence of specialized and relatively automonous spheres of social action
and structure. Although legal postmodernism (with its inherent admission of ambiguity,
subjectivity, fragmentation and fluidity of meaning) may seem and look like a complete mess,
unity and coordination are provided by new modes of communication. A proper
communication process is more likely to expand the range of voices heard or considered and
to create a shared social space where normative gaps are negotiated.
This article provides a rough philosophical overview of the postmodern context
nowadays, the only context that allows globalization and fragmentation to happen
simultaneously. The article follows the evolution of the law from modernity to
postmodernism. Given the reciprocal determination between law and social, “law is both a
producer of culture and an object of culture.”692 Legal postmodernization shares
characteristics analogous with those which have occurred in the various social domains”693.
It is hard now to even imagine that law can retain any conceptual or ontological identity
separated from other social occurrences. If, as Levi-Strauss suggested, the unconscient
activity of the human spirit consists in imposing forms to all the human mind’ manifestations
and those forms are fundamentally the same for spirits of all ages: ancient, middle-eve or
moderns, once those forms figured out, a universal interpreting principle is achieved, valid
for all manifestations of the human brain. Therefore, the purpose of this article is to focus on
one of these social occurrences, namely the law, and examine its global yet deconstructive
tendencies, hoping that the analysis can shed a light on the present evolution of other human
mind manifestations, such as economy, politics, religion, fine arts, etc.
Keywords: global society, potmodernity, comunication, fragmented society

At first, law was local, territorial, geographically contained. It occupied a relatively

small, horizontal space where a certain tribe exercised its administrative control, ethnical
domination and power; law consisted of traditions, customs, beliefs, rituals of either human or
divine origins.

691
“The Postmodern turn: Pew Perspectives on Social Theory”, edited by Steven Seidman, Cambridge
University Press, 1994, page 14 (Introduction)
692
Pierre Schlag, The dedifferentiation problem, Cont Philos Rev (2009) 42:35–62, at page 42
693
Brendan J. Edgeworth, Legal Postmodernization, in “Consequences of Modernity in Contemporary Legal
Theory” (Dunker & Humblot, Berlin, 1998), page 117

370
 When chiefs of tribes figured out that by associating their power they could better
protect their families, traditions and territory, tribes conglomerated and amalgamated into
nations. Local customs crystallised into legal rules and norms. Towards the XVII – XVIII
century, disparate laws, norms, royal ordinances unified into impressive codes and sacred
constitutions meant for infinite times. Law was then perceived as an instrument to create and
reinforce duration in social life; and the corresponding monolithic social structure had been
itself the timekeeper694. The hierarchic structure, justified in terms of an ultimate, fixed truth,
was the final goal.
Reason is the factor that caused the passage from the state of nature to the civil state
where instinct is substituted by justice695. The legal modern thinking bestows law with
reason, another legal foundation than the revelation or the faith. If reason constitutes a
unifying factor, it allows the creation of an axiomatic system common to all individuals.
Thus, during modernity we see the apparition of various codes of laws, “summum” of clarity
of which the modern law had been so proud of696. The modern law has been strongly
dominated by the figure of the Sovereign whose authority is recognized by most members of a
society and it is enforced through the use of sanctions. The Sovereign is the unique source of
law. The judge’s task is to identify the pertinent legal rule/norm and apply it as it is. Law is
separated from ethics, morals, politics, sociology, customs or private regulatory (practice-
based) rules.
The Sovereign has the authority to make codes of imperative, clear and simple rules.
And so, in 1804, the French Napoleonic code (Code Civil) had been enacted. The Napoleonic
Code gave the image of a monument well closed, of a unified law within the national
frontiers697. It sets a predetermined number of legal “operations” susceptible to happen
between a limited number of players. Its monolithic698 character is in close relation with the
relative simplicity of the society which it had been regulating. The Napoleon’s juridical
universe is closed, limited and any action happens within its limits.699 This impressive legal
monument embodies the legal model of the pyramid700. It draws a pyramid where the most
fundamental and authoritative norm (the Grundnorm701) takes its place at the top and the most
particular norms (those which apply to particular concrete situations) at the base. The
inspiration for this law is usually tied to a single and supreme author: Lycurgus of Sparta,
Solon, Justinian or Napoleon. It was therefore called Jupiter Law. Obviously Jupiter law is
sacred and transcendent, always uttered from above, from the mountain of Sinai. It draws the
eye irresistibly upward, toward the focal point from which radiates all righteousness and, one
of the most distinctive values of any legal system: the rule of law. The rule of law, the blood
running through the veins of any system of laws keeping the Nation State vigour, states that
laws apply to all and are created in a way visible and knowable to all. Nobody is above the
law, nobody is exempted from the law and the ignorance of laws does not justify fault and
neither does it exclude responsibility. The judge’s task is to identify the pertinent legal
rule/norm and apply it as it is. Law is pure, separated from ethics, morals, politics, sociology,
customs or private rules.

694
http://www.jstor.org/pss/796609
695
Jean-Jacques Rousseau The Social Contract Book I Chapter 8
696
André-Jean Arnaud, « Pour une pensée juridique européenne » (Puf, 1991), at page 116-117
697
Idem, at page 143
698
Idem
699
André-Jean Arnaud, Du jeu fini au jeu ouvert : vers un droit post-moderne, dans : « Le jeu : un paradigme
pour le droit », sous la direction de Français Ost et Michel van Kerchove
700
François Ost, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007, Chapter Two : « Jupiter, Hercule,
Hermès : trois modelès du juge », pages 33-61
701
Hans Kelsen

371
 Late legal modernists agree that judges have to interpret the law and adjust it in a way
to make sense and reflect the changes within society. The judge interprets the rule to have
sensible consequences and tries to correct the limitation of the legislators’ foresight702. This
approach suggests a reversal of power and authority, it corresponds to the model of funnel
(inverted pyramid) and it points to a judge-Hercules703 who dares to interpret the law and
does not hesitate to cancel and recreate it when it does not correspond anymore to the social
reality. This model makes the man, more specifically, the judge, a valid source of law.
Hercules, who was subjected to gruelling work, eventually led the world on his arms, thus
faithfully reproducing the image of the funnel. It is now the decision of a judge and not the
Sovereign’s encoded law that creates the first and foremost authority:
« …from the point of view of the individual who appears before them, judges are first and
foremost the ones who state the law, grant the person rights or impose obligations on him or
her. »704
During the twentieth century, the society changed in ways that had proven that
universalism is an illusion; simplicity - dust in the eye, permanency - a utopia705. By the
middle of the twentieth century the social illusion of certainty, simplicity, clarity and order is
gone for the legal theorists as well. The postmodernism denies the possibility of an ultimately
objective discourse; the modernist, positivist vindication of a fix truth is questioned. Contrary
to modernism, which adopts rules complete and ready for mechanical use, the postmodernism
destabilises the absolutization, the ability to reach the ultimate truth706. There is no ultimate
goal, no set truth; there are an infinite number of truths. The postmodern method is
hermeneutic, the interpreter is a bricoleur. The bricoleur has a savage mind, namely a mind
in state of nature. He does not follow explicit restrictive rules, nor does he use advanced
techniques to increase the quality or the quantity of his intellectual output707.
The postmodernism recognises the fragmentation before us and it abandons the belief
that a strict scientific, rigorous method will help us understand the world708. In philosophy,
Jean - Francois Lyotard had already proclaimed the death of any systematic metaphysic that
claims to account for all reality and experience.
The postmodern time is fragmented, an “endless continuum of now-moments”709; the
moment replaces the eternity. Law is now ephemeral, temporary legal promises, relatively
short-lived agreements and arrangements. Legal theorists had emphasized the increasing
inadequacy of the modern legal hierarchies unable to contain any longer the increased
complexity of the global practices and behaviours. They needed to be, just as the other
modern institutions, decentred, deconstructed. Nowadays the Nation State became too big for
the small problems in life and too small for the emerging global issues. The complexity of
those required flexibility and networking capacity. In return however, those qualities required
disaggregation of ossified structures and fixed hierarchies.

702
Richard Posner, How judges think
703
See François Ost, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007, Chapter Two : « Jupiter, Hercule,
Hermès : trois modelès du juge », pages 33-61
704
Therrien (Re), [2001] 2 S.C.R. 3, 2001 SCC 35, para 108 (Supreme Court of Canada)
705
André-Jean Arnaud, Du jeu fini au jeu ouvert : vers un droit post-moderne, dans : Le jeu : un paradigme pour
le droit, sous la direction de Français Ost et Michel van Kerchove
706
Françoise Michaud, “Deconstruction and Legal Theory” in Consequences of Modernity in Contemporary
Legal Theory edited by Eugene E. Dais, Roberta Kevelson, ans Jan M. Van Dunné (Dunker & Humblot, Berlin,
1998), at page 185
707
Idem
708
Postmodernism and International Relations, in Postmodernism and the Social Sciences, edited by Joe
Doherty, Elspeth Graham & Mo Malek, at page 143
709
Jarkko Tontti Right and Prejudice : prolegomena to a hermeneutical philosophy of law, Ashgate Publishing
Company, 2003, page 103

372
 Globalization erodes the Nation State and its territorial pretensions of legal
supremacy. "An increasingly interdependent and globalized world ... rendered strict territorial
limits on jurisdiction increasingly unworkable."710 Law cannot be contained within the
national borders, it is now without a State. During the postmodernism the unity and
systematic hierarchy of the law, characteristics of its modernization, fracture:
The name of the great paradoxifier is neither “Jacques Derrida” nor “Niklas
Luhmann”. Its name is “globalization”. The recurrent doubts about law’s hierarchy so easily
silenced in the nation-states’ past can be silenced no more. They explode in the face of the
“statelesness” of lex mercatoria and other practices that produce global laws without the state.
It is globalisation of law that is killing the sovereign-father (...).711 (citations omitted)
The one single – now overwhelmed - Sovereign dissolved into a multitude of
sovereigns - equally valid forms of law producing712 that made The One King to have Two,
Three, Four, ... Many Bodies!713 The emergent legal landscape has an unsystematic plurality
of sources of law.”714 The modern law’s metaphors of autonomy, unity and closure give way
to plurality and openness715.
Postmodern space is not horizontal, but vertical. Despite the initial horizontal growth,
law did not continue its expansionist ambitions in the same way. During the XX-th century
law globalised, not horizontally but vertically. Legal globalization does not imply a global
jurisdiction716 with a world-wide universal constitution where a single sovereign is the unique
source of a general-cosmopolitan law. Globalization can not be understood as centralization
and legal annalists cannot think of it as they thought of the domestic legal unification and
constitutionalisation. The postmodern global space is fractured. It does not involve the entire
earth; it does not cover the whole globe like a uniform blanket. Globalization imposes a
vertical space. Globalization is all about a strong departmentalization constructed along a
functional, vertical tie. The vertical line is much more effective than the horizontal line. A
vertical structure permeates all interactions whereas a horizontal ranking order is perceived as
ego-centric. The vertical ties delimit trans-national, world-wide interests (such as labour,
banking, intellectual property, internet, sport) extending their reach beyond the formal borders
of the Nation State and existing regardless of the national institutions. Those interests are
protected by technocrats, multiple sovereigns, valid sources of new global and specialized
rules designed to advance specific concerns.
Under the pressure of those transnational interests the law’s traditional unity and
systematic hierarchy fractured. Law became global but fragmented (issue-fragmented). The
result is a world-wide compartmentalisation of separate, autonomous social spheres717,
transversal, “highly specialized boxes that claim relative autonomy from each other and from
the general law”718:
The fragmentation of the international social world receives legal significance as it has been
accompanied by the emergence of specialized and (relatively) autonomous rules or rule-
complexes, legal institutions and spheres of legal practice. What once appeared to be
governed by “general international law” has become the field of operation for such specialist

710
Kal Raustiala, The Geography of Justice, 73 Fordham L. Rev. 2501, (2005) at page 2512
711
Gunther Teubner, “The King's Many Bodies: The self-deconstruction of Law's hierarchy”, in Law & Society
Review, Vol. 31, No.4 (1997), 763-788, at page769
712
Idem, at page777
713
Idem
714
Brendan Edgeworth, Law Modernity, Postmodernity, at page 203
715
Idem, at page 165
716
See Duncan Kennedy, Three Globalizations of Law and Legal Thought, page, 31 http://duncankennedy.net
717
Gunther Teubner Societal Constitutionalism: Alternatives to State-centred Constitutional Theory Storrs
Lectures 2003/04 Yale Law School page 7
718
United Nations Report of the International Law Commission Fifty-eighth session, page 405

373
systems as “trade law”, “human rights law”, “environmental law”, “law of the sea”,
“European law” and even such highly specialized forms of knowledge as “investment law” or
“international refugee law”, etc. - each possessing their own principles and institutions.719
The State disaggregated into “relatively autonomous transgovernmental
communities”720, each governed by specialists protecting their community’s interests.
Globalization erodes the Nation State and its territorial pretensions of legal supremacy.
"An increasingly interdependent and globalized world ... rendered strict territorial limits on
jurisdiction increasingly unworkable."721 Law cannot be contained within the national
borders, it is now without a State. Capital, people, commodities, images, and ideologies move
now across distance and physical boundaries with increasing speed and frequency.”722
Technology and science have now become the new ideology723.
Globalization fosters the affirmation of subjective interests. Subjectivity developed in
the eighteenth century because of the privatization of life in the bourgeois home (private
rooms and private possessions led to private needs). However, modernity considered that
justice has an objective character and objective values stemmed from human institutions or
natural rights. Despite the rise of subjectivity and despite the impossibility to equate between
competing private needs and interests, throughout modernity law continued to assign legal
responsibility based on reciprocal equality. However the postmodern displays an ethic of
subjectivity, difference, plurality and variety.
Fragmentation and diversification account for the development and expansion of
international law in response to the demands of a pluralistic world. After fragmentation, the
resulting social fragments (segments) are governed by technocrats, experts, creators of
technical norms motivated only by the norms’ efficiency to protect their principally
commercial, corporate or, broadly, economic interests724. They translate their expertise into
regulating norms, soft rules ascending to the legal status of formal law725. The law-making
groups are transnational and geographically diffuse726. Within given social compartments, it
is not the state elites who enact rules that govern the practices and behaviours of those who
are subject to the rules727 (the traditional top-down law-making process). New types of
specialized law do not emerge accidentally but seek to respond to new technical and
functional requirements.
This leads to an understanding of the society as a social system made up of
subsystems. What then keeps the subsystems in coordination? What gives unity to the
system? Who has the authority to undertake the coordination of the societal fragments?
Legal postmodern analysts728 submit that the unity of global law is no longer structure-based,
as in the case of the Nation State, but is rather process-based, deriving simply from modes of
connection between subsystems. In the switch from structure to process, the central elements
of a legal order are communicative events, legal acts, and not legal rules729. And while

719
Idem, page 403
720
Janet Koven Levit, A Bottom-Up Approach to International Lawmaking, page 182
721
Kal Raustiala, The Geography of Justice, 73 Fordham L. Rev. 2501, (2005) at page 2512
722
Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, Southern California Law Review, [Vol. 80: 1155], page 1169
723
Jurgen Habermas, Technology and Science as Ideology (1968)
724
François Ost, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007, page 5
725
Janet Kovn Levit, A Bottom-Up Approach to International Lawmaking, The Yale Journal of International
Law, [Vol. 30: 125], page 130
726
Idem, page 170
727
Idem, page 126 – 127
728
Gunther Teubner & Andreas Fischer-Lescano: “Regime Collisions: The Vain Search for Legal Unity in the
Fragmentation of Global Law”, 25:4 Mich. J. Int’l. L. 999-1046 (2004), page 1007 and 1017
729
Gunther Teubner, Global Bukowina: Legal Pluralism in the World Society, in “Global Law Without State” by
Gunther Teubner, Dartmouth, Aldershot, 1997, page 9-10

374
agreement on substantive norms is unreachable in this much diversified landscape, people
“may at least acquiesce in procedural mechanisms, institutions or practices”730.
If law is, essentially, a process of reasonable (public or, nowadays, private) discussion,
then it is not altogether surprising to think that conflicts within the society require
communication skills to solve them. And perhaps even more so in a global legal climate
where trans-governmental fragments of society are creating their own legal regimes and,
outside the social compartments, any consensus on the content of the substantive norms is
beyond reach. At the global level a hierarchy of general, universal substantive norms is
unthinkable. A single domestic legal system is not sufficient to regulate, for instance, the
export credit transactions, to allocate rights and responsibilities among participants in an
international sale transaction, to coordinate transnational banking transactions, etc.
When focus is shifted from unity to difference, from structure to process731
“opportunities for plural voices”732 open up. Procedural mechanisms, institutions, and
practices “are more likely to expand the range of voices heard or considered”. Once agreed
upon, procedures “can potentially help to channel (or even tame) normative conflict by
bringing multiple actors together into a shared social space”733 Within this common space,
“normative gaps among communities are negotiated”734, mediated, discussed. The social
dialog is then possible because communication happens according to generally acknowledged
procedural norms.
Since about 30-40 years ago it has been common to speak about judges assuming
mediators’ roles and so from public institution switching to the status of private actors. In a
global and fragmented legal climate the judge’s role is changing: from the one who says the
positive law and orders mechanisms to enforce it, now the judge checks the communication of
the law. Esoteric substantive norms are more and more difficult for a judge to scrutinize.
Judges ought to be, primarily, mediators, communicators, facilitators and translators of private
rules (legal signs and messages) that have to circulate between conflicting players.
The meaning of a message is greatly dependent on the culture in which it is
transmitted. Every object of use became encoded with its social function so that the object
himself is a sign function, a layering of meanings that have to be unrevealed (Roland
Barthes). Between the sender and receiver “noise” (culture, taboos, values) gets in the way
and complicates the process distorting the meaning. The game of Chinese Whisper is a good
example: a person starts off with a particular message which may get distorted by the time it
comes to the final player – and from there conflicts spring. Then, the judge’s role is to
translate the law, to decode it, to say it without distorting it too much. Any labels that might
carry an implied meaning must be avoided. The message that a judge transmits between
conflicting players must be a “Degree Zero” legal message.
Like legendary Hermes735 charged with the communication between incompatible
worlds, the postmodern judge would be in charge of passing the messages between conflicting
worlds. If the mountain or the Pyramid agreed to the majesty of Jupiter, and the funnel to the
pragmatism of Hercules, Hermes Law takes the form of a network. The messenger of the
gods, always in motion, Hermes is in heaven, on earth and in hell. God of merchants, trade
chairs, he connects the living and the dead. He is the god of sailors, travellers, always

730
Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, at page 1164
731
Teubner, Global Bukovina, page 10. See also Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, at pages 1164,
1166, 1168.
732
Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, at page 1166
733
Paul Schiff Berman, Global Legal Pluralism, at page 1167
734
Idem, at page 1168
735
See François Ost, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007, Chapter Two : « Jupiter, Hercule,
Hermès : trois modelès du juge », pages 33-61

375
crossings the unknown. Hermes is the universal mediator, the great communicator. No other
law before knew such a circulation of legal discourses as it is done by the judge-Hermes.
But, if Hermes, messenger of gods and god of merchants, is also the god of thieves,
how then defend the morality of Hermes, correlate (associate) it to some (even ephemeral,
passing) righteousness (established, recognized) authority, without distorting his role? This is,
maybe, the Achilles’ heel, of the postmodern law: its incompatibility with any discourse of
authority. Here it comes into play the dignity and high ethics inextricably associated to the
institution of a judge. Judicial ethics is the solid promise that the procedural fairness would
be maintained throughout the mutual communications of expectations, substantive norms and
settlement proposals between the parties. This is one more reason why judges are the most
suitable to assume the role of mediators, communicators.
Communication bridges a fragmented society and keeps it in coordination. Coping
with the emerging global issues requires adapting to the new environment, exploring
alternative judicial avenues, finding new resources for the justice system, establishing new
frontiers to legal territories yet unexplored, all for forward movement. It is then necessary to
re-think how justice should be served and thus to rethink the legal system. The future of
humankind is intimately linked to where we go in reforming the justice system.

Bibliografie:

Books
1. Arnaud, André-Jean, Du jeu fini au jeu ouvert : vers un droit post-moderne, in Le
jeu : un paradigme pour le droit, coordonated by Français Ost and Michel van
Kerchove;
2. Edgeworth, Brendan J., Legal Postmodernization, in Consequences of Modernity
in Contemporary Legal Theory, Dunker & Humblot, Berlin, 1998;
3. Habermas, Jurgen, Technology and Science as Ideology, Boston, Beacon Press,
1968.

Law Books
4. Arnaud, André-Jean, Pour une pensée juridique européenne, Puf, 1991;
5. Kelsen, Hans, Pure Theory of Law;
6. Ost, François, Dire le droit, faire justice, Bruylant, Bruxelles, 2007 ;
7. Posner, Richard, How judges think ;
8. Rousseau, Jean-Jacques The Social Contract , Book I Chapter 8 ;
9. Tontti, Jarkko; Right and Prejudice : prolegomena to a hermeneutical philosophy
of law, Ashgate Publishing Company, 2003.

376
 IMPORTANŢA CORPORAŢIILOR TRANSNAŢIONALE
ÎN ECONOMIA MONDIALĂ ACTUALĂ
THE IMPORTANCE OF TRANSNATIONAL CORPORATIONS
IN THE WORLD ECONOMY TODAY

Asist.univ.drd. Marinela Geamănu

Asist.univ.drd. Ioana-Adriana Murariu
Facultatea de Finanţe şi Bănci,
Universitatea „Spiru Haret „ Bucureşti

Abstract
Transnational corporations (TNC`s) are important components of a broader process
of internationalization and globalization of world economy, is at present, as a basic
component of it. Transnational corporations are defined variously in the economic literature
specialist, both in our country and abroad, starting either from their legal status, either from
economic and managerial behavior in international relations. Transnational company will no
longer rely on national importance as a single location for multinational companies but will
serve global markets through global operations.
Keywords: transnational corporations, sustainable development, economic
dimensions investments, global economy.

Pe masură ce corporaţiile transnaţionale (CTN) au dobândit o pondere şi o importanţă

tot mai mare în structura economiei mondiale, problema investiţiilor străine directe s-a
intensificat, astfel încât, în prezent, a ajuns să ocupe un loc diferit în teoria economică
generală.
Prin natura lor, corporatiile transnaţionale încorporează producţia la nivel internaţional
şi, în acest mod, joacă un rol esenţial în creşterea economică. Aceste firme sunt principalii
factori în dezvoltarea şi raspândirea tehnologiei care se consideră a fi de o deosebită
importanţă ca determinant al competitivităţii internaţionale şi progresului statelor.
După cum observă Anda Mazilu, expresia "întreprindere multinaţională" este utilizată
cu precădere de autorii anglo-saxoni, fără ca între aceasta şi cea de "corporaţie transnaţională"
să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe decât acelea de ordin lingvistic736.
Despre "corporaţia transnaţională" scriu rapoartele UNCTAD-ului, precum şi toţi economiştii
agreaţi de această organizaţie. Viziunea UNCTAD asupra corporaţiei transnaţionale este una
foarte largă, ea definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companie-mamă şi din
filialele ei în străinătate.
Companiile trananţionale ocupă o poziţie foarte importantă în economia mondială,
având o forţă economică mai mare decât a multor naţiuni dezvoltate, valoarea bunurilor şi
serviciilor rezultate din investiţiile externe ale acestora depăşind cu mult valoarea exporturilor
de mărfuri realizate pe plan mondial.
Corporaţiile transnaţionale contribuie de asemenea şi la formarea de capital,
furnizează pregătirea profesională şi joacă un rol deosebit în comerţ, joacând un rol esenţial în
organizarea activităţilor economice internaţionale şi susţine considerabil bunăstarea
economică şi socială a ţărilor gazdă şi de origine în sens pozitiv.
Ţările gazdă privesc corporaţiile transnaţionale ca pe o sursă complementară de
investiţii, tehnologie, inovaţie, angajare, modernizare a managementului, calificare a forţei de
muncă, creştere a puterii concurenţiale naţionale, o mai mare înglobare în economia mondială
şi oportunitatea unor noi pieţe de export, dar şi venituri din încasari şi taxe.
736
Mazilu, A., Transnaţionalele şi competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Ed. Economică, Bucureşti,
1999;

377
 Prin contribuţia corporaţiilor transnaţionale la aceste obiective pot aduce un aport
important la dezvoltarea ţării gazdă, dar pe de altă parte ele pot înabuşi dezvoltarea indigenă
printr-o varietate de practici de afaceri care pot afecta în sens opus întreprinderile autohtone.
Majoritatea guvernelor au redus sau au eliminat restricţiile asupra investiţiilor directe spre
interior şi au introdus noi stimulente fiscale sau de altă natură pentru a le atrage.
Corporaţiile transnaţionale au propriile lor obiective pe termen lung, când întreprind
operaţii peste hotare; înainte de a investi într-o anumită ţară, ele iau în considerare mărimea şi
creşterea pieţei locale sau regionale, alte localizări alternative, costurile de producţie şi
climatul general de investire. În practică, 80% din investiţiile străine directe sunt îndreptate
spre ţările dezvoltate. Ţările gazdă în curs de dezvoltare se confruntă cu o provocare politică
privind creşterea atractivităţii lor ca localizare pentru investiţiile străine directe, dar şi în ceea
ce priveşte asigurarea că acest tip de investiţii participă la îndeplinirea obiectivelor lor
naţionale de dezvoltare.
De aceea, fenomenul corporaţiilor transnaţionale, care este o trăsătură a economiei
mondiale, are şi el aspecte pozitive şi negative. Nu întâmplător, corporaţiile transnaţionale, ca
factor de primă importanţă în procesul de globalizare, a determinat puternice reacţii de anti-
globalizare, deşi ele aparent par ca fiind împotriva Fondului Monetar Internaţional (FMI),
Bancii Mondiale sau Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).
Este de remarcat rolul pozitiv737 al corporaţiilor transnaţionale în ciuda criticilor
aduse, prin:
• dispun de uriaşe capitaluri care le dau posibilitatea să facă masive investiţii în diferite
ţări contribuind la dezvoltarea acestora. Din păcate, se fac mai multe investiţii în ţările
dezvoltate, deşi nevoia este mai mare în ţările în curs de dezvoltare, este reversul
aspectului pozitiv;
• se creează noi locuri de muncă prin acest proces şi prin deschiderea de noi filiale;
• producţia lor economică, amplifică schimburile comerciale şi susţine o politică
deschisă a acestora;
• deţin tehnologii şi tehnici superioare şi devin principalii promotori ai progresului
economic. Prin propriile lor cercetări ştiinţifice şi tehnologice, sau ca beneficiari ai
cercetărilor ştiinţifice de stat fac ca azi progresul să fie accelerat;
• managementul lor, gestiunea afacerilor devine cap de afiş pentru toţi beneficiarii de
investiţii, deoarece prin acestea, se exportă şi avantajele de organizare şi conducere,
iar prin diferite forme de colaborare cu corporaţiile transnaţionale, firmele din ţările în
curs de dezvoltare pot apărea pe arena mondială întărite;
• sunt promotorii noii telecomunicaţii creând adevărate şosele de informaţii pe plan
mondial, internetul devenind tot mai mult un instrument de muncă eficient;
• au o mare mobilitate pe plan mondial adaptându-se rapid la noile situaţii, determinând
şi mobilitatea factorilor de producţia (munca, capitalul, cunoştinţele).
• sunt mari inovatoare şi, prin concurenţă, sunt determinate să sporească diversitatea
produselor şi calitatea acestora. În general, ele promovează un management al
schimburilor în bine.
Desigur, privind rolul corporaţiilor transnaţionale, apar probleme diferite când vorbim
de ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare.
Corporaţiile transnaţionale merg acolo unde obţin profit pentru a-i satisface pe
acţionarii ei, aşa că, de pildă, uneori nu se fac investiţii potrivit programelor de dezvoltare ale
ţărilor în curs de dezvoltare. Dar şi populaţia unei ţări dezvoltate se poate ,plânge" că exportul
de capital îi privează de noi locuri de muncă sau chiar statul este nemulţumit de faptul că
societăţile transnaţionale plătesc impozite în ţările în care lucrează filiala.

737
Bari, I., Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005;

378
 Ca şi firmele cu activitate de comerţ exterior, corporaţiile transnaţionale efectuează
tranzacţii peste hotarele ţărilor lor de origine dar, diferit de acestea, ele deţin proprietatea şi
controlul facilităţilor lor de producţie din străinatate. Pe de altă parte, corporaţiile
transnaţionale operează cu două sau mai multe unităţi de producţie ţi intermediază tranzacţii
între aceste unităţi, dintre care cel puţin una din aceste unităţi de producţie este situată într-o
ţară străină, iar pieţele sunt mai degrabă transnaţionale decât interne.
Procesul de transnaţionalizare se realizează, în primul rând, prin crearea şi extinderea
unei importante reţele de agenţi transnaţionali. Motorul întregului proces sunt companiile
transnaţionale şi, prin acestea, capitalul investiţional internaţional. De aici rezultă că
“investiţiile străine directe sunt principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor economice
internaţionale şi, în acelaşi timp, se află la baza apariţiei şi dezvoltării companiilor
transnaţionale”738.
Corporaţiile transnaţionale se pot defini ca firme care exercită control managerial
asupra operaţiunilor efectuate în mai mult de o piaţă naţională.
O corporaţie poate exercita control managerial efectiv şi asupra firmelor unde deţine
un pachet minoritar de acţiuni, sau chiar asupra firmelor străine unde nu deţine nicio acţiune,
dar operează pe baza contractelor de management sau a altor tipuri de contracte.
De exemplu, Departamentul de Comerţ defineşte o firmă în Statele Unite, ca fiind sub control
străin dacă cel puţin 10% din acţiunile sale sunt deţinute de un investitor străin.
O corporaţie transnaţională poate fi definită ca orice firmă care controlează operaţiuni într-o
altă ţară decât cea în care se constituie piaţa principală a firmei, chiar dacă aceste operaţiuni
sunt foarte mici relativ la operaţiunile ei interne.
În principal, corporaţiile transnaţionale sunt definite ca fiind entităţi economice
formate din unităţi legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă natură, care operează
în două sau mai multe ţări, după un sistem de luare a deciziilor (într-unul sau mai multe
centre) permiţând elaborarea unor politici coerente şi a unei strategii comune, în cadrul cărora
una sau mai multe dintre respectivele entităţi îndeplinesc o influenţă importantă asupra
activităţii celorlalte, în special pe linia utilizării resurselor, a asumării responsabilităţilor, a
folosirii informaţiilor.
Dezvoltarea corporaţiilor transnaţionale reprezintă o formă calitativă nouă a
expansiunii externe a monopolurilor, prin natura organizării lor, prin investiţii străine directe
sau de portofoliu, prin zonele de comerţ liber care sunt, totodată, zone investiţionale,
corporaţiile transnaţionale desfaşurându-şi activitatea pe mari spaţii, amplificând procesul de
internaţionalizare a capitalurilor şi sporind gradul de concentrare şi centralizare a acestora.
Corporaţiile transnaţionale constituie unul dintre factorii importanţi ai dezvoltării
actuale a economiei mondiale, devenind o putere capabilă sa provoace, conform propriilor
interese, schimbări însemnate, atât în cadrul relaţiilor internaţionale, cât şi în majoritatea
ariilor vieţii politice şi sociale.
Una dintre cele mai importante trăsături ale economiei mondiale, la etapa actuală, o
reprezintă transnaţionalizarea economiilor naţionale ale statelor lumii, în special a statelor
mici, aflate în curs de dezvoltare. O importanţă deosebită o are analiza impactului acestui
proces asupra economiei statelor mici care, de-obicei, sunt slab dezvoltate şi au o capacitate
internă redusă de evoluţie.
În condiţiile actuale, transnaţionalizarea ţărilor mici reprezintă principalul factor al
asigurării unei creşteri economice durabile. În urma acestui proces au de câştigat atât
companiile transnaţionale, cât şi ţările-gazdă mici. Lupta pentru atragerea capitalului în
economia naţională a statelor mici a luat proporţie în ultima perioadă, dar, totuşi, corporaţiile
transnaţionale încă nu se grăbesc să investească în acestea. Astfel, succesul va depinde de

738
Sterian Dumitrescu, Ana Bal: Economia mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 43

379
capacitatea fiecărei ţări în parte de a atrage marele corporaţii în ţara sa. Un moment crucial
constă în analiza impactului transnaţionalizării asupra migraţiei forţei de muncă.
Companiile transnaţionale exercită un rol esenţial739 în sectoare specifice ale activităţii
economice, precum:
• sectorul bancar şi financiar, în care companiile transnaţionale îşi constituie adevărate
monopoluri pe sistemul bancar mondial, cu investiţii directe străine de 200-300
bilioane; stocurile de investiţii străine directe ale acestora au fost estimate ca fiind de
aproape 2000 bilioane; primele 100 de bănci deţin peste 4500 agenţii, sucursale,
filiale, dominând piaţa financiară cu 75-80%;
• în comerţul internaţional, companiile transnaţionale îşi impun produsele lor înalt-
competitive pe toate pieţele naţionale; peste 50% din comerţul global cu bunuri este
controlat de ele, ca şi manipularea nivelurilor de transfer a preţurilor în comerţul
intern al agenţiilor, filialelor şi sucursalelor aceleiaşi companii;
• la nivel tehnologic, prin investiţii străine directe constituind contribuţii la creşterea
nivelului tehnologic de dezvoltare a statului-gazdă;
• pe planul dezvoltării economice a statului gazdă, prin contribuţia cu resurse
financiare, tehnologice, de management, prin crearea de locuri de muncă, prin
crearea şi dezvoltarea intreprinderilor, sau prin retehnologizarea şi modernizarea
intreprinderilor;
• în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, de călătorii, al industriei de
transport, datorită calităţii de sectoare aducătoare de mare profit al acestora;
• în problemele legate de mediu, prin reducerea emisiunilor poluante sau prin
influentarea adoptării unor legislaţii mai puţin restrictive faţă de investiţiile poluante;
• în introducerea unui management modern în statele gazdă, prin pregatirea
personalului, prin furnizarea de experienţă, prin schimburi între companiile
transnaţionale şi în cadrul agenţiilor, sucursalelor şi filialelor acestora;
• în domeniul politic, ca o consecinţă a importanţei lor pentru producţia şi exporturile
statului gazdă şi al statului de origine al societăţii–mamă;
• în plan juridic, ca un subiect de drept controversat, considerat de unii autori ca un
adevarat subiect de drept internaţional dotat cu personalitate juridică internaţională,
participând la codificarea dreptului transnaţional ca parte a dreptului internaţional740
şi văzut de alţii ca un subiect de drept intern, supus legislaţiei naţionale a statului de
origine sau al statului–gazdă741.
Dezvoltarea companiilor transnaţionale este stimulată de o serie de factori, precum:
- dezvoltarea investiţiilor străine directe;
- localizarea producţiei lângă sursele de materii prime;
- crizele energetice şi ecologice orientează aceste companii către ţări cu legislaţii non-
restrictive în materie de protecţie a mediului sau bogate în resurse energetice naturale;
- creşterea locurilor de muncă;
- monopolurile hi- tech deţinute de un mic grup de companii transnaţionale.
Atragerea corporaţiilor transnaţionale în economia naţională reprezintă principalul
obiect al procesului de competiţie dintre naţiuni. Statele lumii, cu precădere cele mici, în
proces de dezvoltare sau în tranziţie, fiind atrase de sursele financiare ale corporaţiilor
transnaţionale, se implică într-o luptă tot mai acerbă pentru atragerea capitalului necesar în
ţară. Paradoxal, dar până la urmă, tot corporaţiile transnaţionale sunt cele care profită de

739
Constantin Moisuc , coord., World Economy, Global Problems of the World Economy, Editura Fundaţiei
România de Mâine , Bucuresti, 2001, p. 200-202
740
Jean Touscoz - Droit international , PUF, 1993
741
François Rigaux – Les sociétés transnationales, Droit international, bilan et perspectives, 1991,p. 138-139.

380
aceasta cel mai mult. Astfel, abordarea impactului acestui proces necesită a fi realizat
multilateral, pentru a găsi soluţia optimă a modalităţilor de atragere a fluxurilor de capital
străin în economia naţională la etapa actuală, punând accent pe eficienţa şi calitatea lor.
Corporaţiile transnaţionale reprezintă un sistem deosebit, în măsura în care constituie
principalul factor al transformărilor intense ce au loc în economia mondială. Cu toate acestea,
o semnificaţie deosebită este atribuită evaluării şi explicării interconexiunilor dintre
economiile naţionale, pe de o parte, şi deţinătorii fluxurilor de investiţii străine, pe de alta.
Prin urmare, premisele concentrării capitalului corporaţiilor transţnaţionale, la scară
globală nu au fost altele decât înseşi fundamentale liberalizării continue a comerţului
interstatal şi al fluxurilor de investiţii, acestea din urmă reprezentând, de fapt, principalul
suport al transferului economic, structural şi tehnologic din ţările dezvoltate către noile
economii industrializate sau în curs de dezvoltare. Din acest motiv, corporaţiile transnaţionale
pot fi considerate principalul promotor în procesul de integrare a economiilor generatoare şi
cele gazdă în delimitarea trăsăturilor noului sistem economic mondial.
De asemenea, un rol aparte în cadrul procesului de dezvoltare multidirecţională a
economiei mondiale îl ocupă complexul sistemic al investiţiilor corporaţiilor transnaţionale.
În acest sens, elementul decisiv în susţinerea redistribuţiei capitalurilor financiare, umane şi,
deopotrivă, informaţionale, aflate tot mai mult în posesia structurilor organizaţionale
complexe, adică a corporaţiilor transnaţionale, este reprezentat prin modul în care este
asigurată diversitatea intrasectorială şi intersectorială a investiţiilor, aceasta contribuind, în
bună măsură, la consolidarea unei dezvoltări economice globale stabile.
Transnaţionalizarea nu este un proces liniar, ci unul contradictoriu, purtând atât
beneficii, cât şi dezavantaje economiilor ţărilor gazdă. Totodată, transnaţionalizarea se
confirmă a fi un proces necesar. Principalii beneficiari ai transnaţionalizării sunt corporaţiile
transnaţionale, care prin transferul unor capacităţi de producţie din ţările dezvoltate, prin
amplificarea investiţiilor străine directe, prin implementarea de tehnologii noi şi management
performant, obţin în schimb forţă de muncă ieftină şi materii prime la un preţ mult mai mic
decât în ţările de origine.
Pot obţine şi anumite avantaje şi ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie, cu
condiţia să folosească oportunităţile oferite de corporaţiile transnaţionale pentru realizarea
reformelor economice. În special, naţiunile mici ar trebui să ţină seama de rolul principal al
transnaţionalizării şi să încerce să beneficieze la maxim, creând condiţii interne atractive.

Bibliografie:

1. Bari, I., Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005

2. Dumitrescu, S., Bal, A., Economia mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002
3. Mazilu, A., Transnaţionalele şi competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura
Economică, 1999
4. Moisuc, C., World Economy. Global Problems of the World Economy, Editura Fundaţiei
România de Mâine , Bucureşti, 2001
5. Rigaux, F., Les sociétés transnationales, Droit international, bilan et perspectives, 1991
6. Touscoz, J., Droit international , PUF, 1993
7. Voinea, L ., Corporaţiile transnaţionale şi economiile naţionale, Editura IRLI, Bucuresti
2001
8. Voinea, L ., Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

381
 ROMÂNIA, ÎN CONTEXTUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE, ÎN PERIOADA
CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC
ROMANIA, IN THE CONTEXT OF INTERNATIONAL RELATIONS, DURING OF
THE SECOND BALKAN WAR

Drd. Dumitru Viorel Georgian

Facultatea de Stiinţe Umaniste
Universitatea “Valahia”, Târgovişte

Abstract:
Second Balkan War took place from June 29 to August 10, 1913 between an alliance of
Balkan states and Bulgaria. After the June 1, 1913 Greece and Serbia formed an alliance
against Bulgaria on June 29 a general Bulgarian attacked the Serbian defensive positions
leading to the start of the Second Balkan War. In these two weeks Romania, Montenegro and
the Ottoman Empire entered the war against Bulgaria.
Romania's participation in this war has been welcomed both by the political class and
public opinion across the country. At the same time, many Romanians stormed enrollment
centers or contributed by various means to support the military campaign in Bulgaria and the
families of the military leave. Romanian military intervention in the war was a walk-military,
the Bulgarians were taken by surprise. Tripartite attack the Greeks, Serbs and Romanians
determines Bulgaria to capitulate and make peace in Bucharest. Romania is currently in
power in the Balkan area, which plays the role of arbitrator between the Balkan states.
Keywords: Second Balkan War, military intervention, Balkan states

Situaţia politică din Balcani s-a înrăutăţit mult în anii 1912-1913, cu prilejul celor două
războaie balcanice, în care s-a amestecat Austro-Ungaria. După primul război , această
intervenţie a complicat relaţiile dintre învingătorii Imperiului Otoman şi Bulgaria, care, la
îndemnul statului dualist, şi-a atacat prin surprindere foştii aliaţi, Serbia şi Grecia. În această
situaţie Anglia şi alte state vest-europene au cerut României să participe la cel de-al doilea
război balcanic, împotriva agresorului, Bulgaria.
Al doilea război balcanic a început în noaptea dintre 29 şi 30 iunie 1913 prin atacul
organizat de Armata a IV-a bulgară, fără declaraţie de război, împotriva trupelor sârbe aflate
pe râul Bergalniţa. A doua zi, în aceleași condiţii, Armata a II-a bulgară a atacat trupele
greceşti din zona Salonicului.742
România, adeptă a păstrării statu-quo-ului în Balcani, s-a manifestat împotriva
conflictelor care puteau să-l modifice şi a rămas neutră până când Bulgaria şi-a atacat foştii
aliaţi.
Poziţia României cu privire la eventualitatea declanşării unui alt conflict în Balcani era
cunoscută încă din primăvara anului 1913. Guvernul condus de Titu Maiorescu hotărâse să
participe dacă ar izbucni un conflict între aliaţii din primul război balcanic. La scurt timp după
declanşarea conflictului, România se alătură statelor din Balcani împotriva agresorului,
declarând război acesteia pe 27 iunie/10 iulie 1913.Cu această soluţie era de acord atât clasa
politică românească cât şi opinia publică. Astfel guvernul conservator a luat atitudine faţă de
criticile liberale în ce priveşte neparticiparea României la primul război balcanic şi a răspuns
la dorinţa populaţiei de a participa la acest conflict.

742
Gheorghe Zbuchea, România și războaiele balcanice. 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, Editura
Albatros, București, 1999, p. 65;

382
 Mărturie în acest sens este articolul743 din prima pagină a ziarului Înainte apărut pe 1
iunie 1913. Directorul I. C. Bacalbaşa aminteşte despre acuzele aduse de liberali Partidului
Conservator şi guvernului Maiorescu deoarece nu acordă conflictului balcanic interesul
necesar. Conservatorii sunt avertizaţi că dacă ignoră situaţia din Balcani aduc grave deservicii
ţării nepromovându-i interesele. Bulgaria ameninţa statele din Balcani, dar şi România în
cazul în care nu va colabora sau nu va rămâne neutră. Guvernul de la Sofia se baza pe o
înţelegere cu Turcia aflată în plin război. În aceste condiţii neparticiparea României la conflict
ar fi putut însemna nu numai pierderea Silistrei, ci chiar ameninţarea siguranţei naţionale de
către un vecin care-i făcea astfel jocul Austriei.
Deşi Rusia se pronunţă ferm împotriva conflictului, recomandând Bulgariei prudenţă
în abordarea evenimentelor744, vecinul sud-dunărean cere Serbiei pe 6 iunie demobilizarea
armatei. La scurt timp Bulgaria atacă prin surprindere Serbia şi, apoi, Grecia declanşând
nemulţumirea multor capitale europene dar şi pe cea a cetăţeanului din Balcani.
Un discurs745 asemănător are şi Nicolae Iorga în „Neamul Românesc pentru popor", pe
30 iunie 1913. El vorbeşte în cuvântul de deschidere despre gestul necugetat făcut de bulgari
atunci când au declarat război sârbilor şi grecilor deşi nu au avut un motiv anume. În spatele
acestui gest Iorga îi vede pe austrieci care loveau în sârbi şi apoi, dacă era posibil, în români.
Aceeaşi opinie o aveau şi principalele partide politice ale vremii, convinse de necesitatea
intervenţiei armate în conflictul pe care bulgarii îl provocase.
Cei mai aprigi susţinători ai implicării României în război erau liberalii, articole
precum „Momentul suprem"746 din Viitorul apărut pe 16 iunie 1913 constituind mărturii în
acest sens.
Aici liberalii critică guvernul conservelor şi cere declanşarea războiului împotriva Bulgariei,
„îmbătată de izbânzi norocoase şi umbrită de mândrie şi lăcomie.
Acelaşi partid nu omite nici faptul că Bulgaria a fost aliată cu Serbia şi Grecia în
primul război balcanic deoarece au avut o cauză comună, îndepărtarea otomanilor din
Peninsula Balcanică. Pentru bulgari „floarea recunoştinţei este floarea sângelui”747 ei
răspândind-o atât sârbilor cât şi grecilor la scurt timp de la încheierea primului război
balcanic.
De aceea şi înverşunarea cu care liderii liberali cer guvernului conservator o acţiune
fermă împotriva bulgarilor prin care să facă dreptate în Balcani şi să „dovedim Occidentului
că Orientul e în mâna noastră”748. În acelaşi articol, „Momentul suprem” regăsim ideea
impunerii unei păci dictate la Bucureşti care să dovedească echitate în rândul aliaţilor
balcanici. Dorinţa liberalilor era de implicare totală în acest conflict pentru ca la sfârşit să
„impună aliaţilor balcanici pacea şi echitatea după modelul Bucureştiului”749.
Aceasta era şi dorinţa populaţiei, a opiniei publice în general, conştientă de rolul pe
care România ar putea şi ar trebui să-l joace în soluţionarea celui de-al doilea război
balcanic.
La jumătatea lunii iunie 1913, după ce bulgarii îşi atacă aliaţii din primul război
balcanic, liderii români sunt nevoiţi să se implice cu armata împotriva agresorului, Bulgaria.
Atunci oameni politici români au ajuns la unanimitate de păreri cu privire la necesitatea unei
intervenţii militare cât mai curând. Deşi Bulgaria a sperat că Austro-Ungaria alături de

743
Articol I. C. Bacalbaşa, ziar Înainte. Organ Conservelor Independent, sâmbătă l iunie 1913;
744
Ibidem;
745
Neamul Românesc pentru popor, anul IV, nr. 20,30 iunie 1913;
746
Viitorul, anul VIII, nr. 10, 16 iunie 1913,articolul Momentul Suprem, p. 1;
747
Ibidem;
748
Ibidem;
749
Viitorul, anul VIII, nr. 10, 16 iunie 1913, articolul Momentul Suprem, p.1;

383
Germania vor reţine România să intre în război, pe 3 iulie 1913 Carol I a declarat mobilizarea
generală iar la o săptămână a început campania armatei române la sud de Dunăre.750
Decretul regal numărul 4609, de mobilizare a fost semnat de Carol I în noaptea de 5
iunie, după o consfătuire prealabilă cu Prinţul Ferdinand şi generalul C. Hârjău. Take Ionescu
s-a opus şi a cerut ca decretul să fie semnat pe data de 3 iulie. Acest demers a fost susţinut de
opinia publică dar şi de alţi oameni politici români, de aceea regele a modificat data aşa cum
au cerut aceştia. Ordinul de mobilizare a armatei române a fost primit cu mult entuziasm în
toate colţurile ţării organizându-se manifestaţii publice de simpatii în pieţele oraşelor de pe tot
cuprinsul ţării.
Încă din prima zi la centrele de mobilizare s-au prezentat un număr mare de bărbaţi dar
şi mulţi voluntari care, pentru a oferi un bun exemplu poporului, parlamentari, oameni de
ştiinţă şi de cultură. Între aceşti amintim pe Nicolae Filipescu, Ionel I.C. Brătianu, C.
Argentoianu, I.C. Duca şi Nicolae Iorga.751 Voluntarilor din ţară li s-au adăugat şi cei veniţi
din Transilvania şi Macedonia, de aceea mulţi rezerviști au fost trimişi la vetrele lor.752
În ceea ce priveşte rechiziţiile, acestea au început imediat după decretul de mobilizare
în toată ţara, populaţia punând la dispoziţia armatei căruţe şi vitele disponibile.753 În perioada
dintre decretarea mobilizării şi declaraţia de război în România „a fost sărbătoare, orăşenii şi
sătenii şi-au părăsit vetrele şi au pornit spre câmpiile Bulgariei, împodobiți cu flori şi cântece
războinice”.754
O descriere cât mai aproape de adevăr o realizează Constantin Mille în paginile ziarului
Adevărul. El surprinde entuziasmul popular cu care a fost întâmpinată decizia de mobilizare a
armatei române şi spiritul datoriei de ţară într-una din călătoriile sale în Moldova:”Revin
dintr-o călătorie de trei zile de-a lungul Moldovei şi de la ţară. Ceea ce am văzut a reabilitat în
ochii mei poporul român, pe care îl credeam pe nedrept incapabil să se încălzească. Or ceea ce
am văzut, ceea ce am auzit, dovedesc contrariul. Îmi închipuiam că voi găsi jale ori cel puţin
resemnare peste tot locul. Am găsit pretutindeni entuziasmul cel mai cald... . De-a lungul
liniei ferate, prin gări - pe tot drumul - n-am găsit decât veselie, îmbărbătare şi nepăsare de
moarte. Oamenii aceştia, urcaţi pe acoperişurile trenurilor, păreau că merg la nuntă... Cunosc
cazuri în care de la aceeaşi casa au plecat trei, patru ori cinci copii, fără ca tatăl lor să facă cea
mai mică împotrivire că fiii lui merg să-şi îndeplinească datoria... Dar sufletul ţării îl găseşti
iar la sate...”755
Acest entuziasm ce domnea în ţară este surprins şi de presa europeană. Un astfel de
exemplu îl oferă trimisul special al ziarului francez „Le Journal”. El spune că „naţiunea
întreagă doreşte, reclama războiul. Ordinul de mobilizare a fost primit cu cel mai mare
entuziasm. Toată ţara este zguduită de un fior de înfrigurare patriotică. Ţărani părăsesc satele
lor cântând, şi în oraşe, bucuria se manifestă încă mai zgomotos.”756
Decretarea mobilizării generale la doar câteva zile după izbucnirea conflictului, este,
aşadar, o consecinţă a reacţiei opiniei publice româneşti dispusă să participe la un război în
interes naţional. „Despre entuziasmul românilor la decretarea stării generale” se vorbeşte şi în
numărul 11 al ziarului liberal Viitorul, apărut pe 7 iulie 1913.757
Din articolele prezente în prima pagină aflăm cum un număr considerabil de români se
înrolează în armată pe bază de voluntariat lăsând acasă familiile şi muncile agricole. Este un

750
Arhivele M.R., Fond microfilme, rola nr. F II 1. 508, c. 425;
751
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 209-210;
752
Nicolae Ștefănescu-Iacint, Războiul româno-bulgar, București, 1914, p. 87;
753
Corvin Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, București, 1914, p. 38;
754
Nicolae Ştefănescu Iacint, op. cit., p. 86;
755
"Adevărul", anul XXVI, nr. 8544, 27 iunie/10 iulie 1913, p. 1;
756
"Epoca", anul XIX, nr. 178, 30 iunie/13 iulie 1913, p. 1;
757
Viitorul, anul VIII, nr. 11, 12 iulie 1913;

384
exemplu elocvent de patriotism pe care ziarul liberal îl prezintă conservatorilor pentru ca
aceştia să-şi revizuiască programul de guvernare faţă de ţărani, adevăraţii patrioţi.
Intrarea României în război reprezintă un moment decisiv în evoluţia ulterioară a
evenimentelor. Ea era cerută mai ales de societatea civilă, un articol apărut pe 17 iulie 1913 în
Viitorul amintind de societatea „Liga Deşteptării” şi chemarea pe care aceasta o face
românilor de a lupta împotriva bulgarilor care ridicase armele împotriva fraţilor creştini. Prin
acest gest se evita formarea unei Bulgarii mari care ar fi ameninţat România în viitor.
Avantajul deţinut de Bulgaria, datorat surprinderii vechilor aliaţi, dispare acum, aceasta
confruntându-se cu două probleme majore: luptă împotriva armatelor sârbo-greceşti şi, mai
ales,apărarea teritoriul de un rival mult mai puternic.758
Atitudinea diplomaţiei de la Sofia faţă de România se schimbă acum devenind mult
mai conciliantă la pretenţiile româneşti. Acest fapt se datorează înţelegerii noii situaţii în care
Bulgaria nu mai putea emite pretenţii ci doar să-şi limiteze pierderile pe cât era posibil.
În doar câteva zile diplomaţia bulgară trece de la ameninţări asupra României la
cuvinte de laudă la adresa armatei române ajunsă într-o săptămână în apropierea Sofiei fără să
întâmpine o rezistenţă semnificativă din partea armatei bulgare, dislocată în marea ei parte pe
alte fronturi.
Şi dacă la începutul conflictului mai erau păreri care nu acordau României rolul de
arbitru acum, spre sfârşitul lui întreaga diplomaţie era conştientă ca România va fi singurul
arbitru între aliaţii balcanici la pacea ce se pregătea. Una din agenţiile de presă vieneze
„Neues Wiener" prezintă pe 14 iulie 1913 un comunicat prin care se vorbeşte despre
dominaţia pe care România o are în Balcani atât în privinţa situaţiei militare cât şi a celei
politice.
Diplomaţia europeană va recunoaşte acest lucru în zilele următoare prin stabilirea
locului de desfăşurare a negocierilor de pace, Bucureşti. La rândul ei, clasa politică
românească recunoaşte marele merit pe care l-au avut românii în tratarea acestui conflict şi,
mai ales liberalii, aflaţi în opoziţie, cer măsuri prin care să se răsplătească entuziasmul
popular.
În articolul „Şi acum e rândul nostru”759 apărut la 14 iulie 1913 autorul subliniază încă
o dată rolul major, determinat chiar, pe care „elementul ţărănesc” l-a avut atunci. Laudele
aduse acestei clase sociale, ţărănimea, reprezintă modul de mulţumire pe care autorul
articolului înţelege să-l facă mulţimii.760 Tot în acest articol se vorbeşte despre „reînvierea
mândriei strămoşeşti” despre românul care întotdeauna a lăsat problemele cotidiene deoparte
atunci când ţara i-a cerut ajutorul nu puţine fiind exemplele pe care istoria ni le-a lăsat pentru
a ne fi pilde veşnice.
Dacă ţăranii au înţeles cum să-şi facă datoria faţă de ţară, pătura conducătoare trebuie
să le permită acestora nu numai să-şi apere pământul strămoşesc dar şi să participe la luarea
deciziilor importante prin acordarea dreptului la vot. Alături de acest deziderat liberalii mai
propun un altul, acela al împroprietăririi ţăranilor printr-o lege agrară echitabilă.
Aceste două măsuri regăsite pentru prima dată într-un articol din prima pagină a
ziarului Viitorul apărut pe 14 iulie 1913 reprezentă, pentru moment, recunoştinţa liberalilor
faţă de cei care participau la al doilea război balcanic iar pentru viitor ,baza programului
politic ce le va aduce o dominare totală a vieţii politice în România mai bine de două decenii.
Cele două chestiuni, electorală şi agrară, sunt susţinute de Partidul Naţional Liberal şi de
întreaga presă liberală spre deosebire de conservatori care susţin chestiunea electorală doar o
singură dată în Evenimentul de Iaşi761 .

758
Viitorul, anul VIII, nr. 16, 17 iulie 1913;
759
Viitorul, anul VIII, nr. 13, 14 iulie 1913, articol „Şi acum e rândul nostru”;
760
Ibidem
761
Adevărul, anul XXVI, nr.8564,17 iulie 1913;

385
 Aceasta a fost reacţia clasei politice, atât de la putere cât şi din opoziţie, faţă de
entuziasmul cu care românii au participat la acest conflict. Reacţia opiniei publice a fost mult
mai directă, acesta implicându-se în rezolvarea situaţiilor dificile cu care s-au confruntat cei
mobilizaţi cât şi familiile lor.
Dacă politicienii cereau adoptarea unor legi atât de necesare ţării, într-un viitor cât mai
apropiat, societatea civilă se implică direct rezolvând situaţii diverse care apar pe parcursul şi
după terminarea acestui război balcanic.
Rândurile următoare prezintă câteva exemple ce susţin ideea solidarităţii sociale ,
regăsită tot mai des în rândurile cotidianelor vremii . Un asemenea exemplu îl reprezintă
hotărârea762 pe care Mitropolia Moldovei o ia în această perioadă printr-o scrisoare pastorală
dată în luna iulie a anului 1913. Prin aceasta se permite să se lucreze pământul şi duminica
ştiindu-se grava situaţie din agricultură ce fusese generată de acest conflict prin mobilizarea
unui număr semnificativ de agricultori. Pentru societatea civilă românească de la începutul
secolului XX în care biserica juca un rol destul de important hotărârea Mitropoliei Moldovei
reprezintă un gest de bunăvoinţă şi, în acelaşi timp, o recunoaştere pe care slujitorii acestei
instituţii o aduceau armatei române şi bravilor ei soldaţi.
Un alt exemplu de solidaritate socială763 aflăm din acelaşi număr al ziarului Universul
apărut pe 12 iulie 1913. Astfel, aflăm despre sătenii nemobilizaţi din diverse colţuri ale ţării
care lucrează şi pământul celorlalţi. Deşi nu dispun de resurse financiare pentru a sprijini
familiile celor mobilizaţi aceştia încearcă să le ajute prin alte mijloace, oferindu-se să lucreze
şi pământurile celor care se înrolaseră şi luptau pentru ţară. Reacţia aceasta este semnificativă
pentru a surprinde solidaritatea umană în acele momente. 764
Aceste două cazuri nu sunt singulare în presa vremii, exemple în care diverse asociaţii,
societăţi sau chiar persoane fizice îşi oferă sprijinul financiar sau de altă natură, regăsindu-se
în paginile principalelor cotidiane pe tot parcursul conflictului şi după încetarea acestuia.
Există chiar rubrici speciale în anumite cotidiane din care aflăm cum îşi ajută românii
din toate colţurile ţării conaţionalii plecaţi să-şi servească ţara pe câmpul de luptă. Modul de
ajutorare pentru familiile celor mobilizaţi este extrem de divers, de la sume de bani până la
cursuri de preparaţii gratuite sau donaţii de lemne de foc.765
Ziarul Universul instituie chiar o rubrică în care prezintă zilnic subscripţiile populaţiei
pentru această cauză, la totalul strâns pe o anumită perioadă adăugându-se zilnic suma şi
numele donatorului din ziua respectivă. Nivelul subscripţiilor zilnice la 13 iulie 1913 ajunsese
la 17716,65 lei, o zi mai târziu pe 14 iulie 1913 la 18422,65 3 lei iar pe 21 iulie la 20829,05
lei766. Cei care contribuiau la acest fond erau fie persoane fizice cu sume variind între 50 şi
100 lei, fie asociaţii sau instituţii publice cu sume ce ajungeau până la 500 de lei.767
Reacţiei pozitivă pe care românul o are faţă de acest război demonstrează dorinţa sa de
a participa direct, plin de entuziasm sau indirect, prin donaţii în bani sau produse pentru
familiile celor mobilizaţi la acest conflict. În numărul 189 al acestui ziar apărut pe 12 iulie
1913 aflăm despre situaţia din Dorohoi unde se donează bani, mălai şi lemne de foc pentru
familiile celor mobilizaţi. Acest lucru se întâmplă cu precădere pe moşiile Ibăneşti, Cristineşti
şi Subarău aflate în proprietatea unui oarecare Burghele. Această situaţie este completată de
acţiunea băncilor populare săteşti care, în această perioadă, dau bani mobilizaţilor, de Camera
de Comerţ care împarte suma de 2695 lei la 206 familii aparţinând aceluiaşi segment şi de
Banca Agricolă care adoptă o hotărâre prin care 50 de persoane urmau să primească o pensie

762
Universul, anul XXXI,nr. 189, 12 iulie 1913, articolul „Solidaritatea socială”;
763
Ibidem;
764
Ibidem.
765
Ibidem.
766
Universul,anul XXXI, nr. 190, 191, 198. apărute la 13, 14, respectiv 21 iulie 1913;
767
Ibidem

386
de 200 de lei în fiecare an. Astfel de exemple din diverse oraşe ale ţării întâlnim în fiecare
număr al acestui cotidian în perioada celui de-al doilea război balcanic.768
Un alt cotidian important al vremii, Viitorul, apărut la 28 iulie 1913, prezintă un alt
asemenea caz, arendaşul moşiei Sălceni, I. D. Pagoni, punând la dispoziţie maşini de secerat
familiilor celor mobilizaţi. Lipsa forţei în agricultură în această perioadă face din această
decizie una foarte populară cu repercusiuni pozitive asupra sătenilor din Săiceni.
Ajutorul pe care cetăţeanul român îl acordă în vara anului 1913 conaţionalilor este
extrem de variat, fiecare încercând să contribuie cu ceva la acest război purtat în interes
naţional. Un exemplu care ar putea susţine afirmaţiile de mai sus este iniţiativa lui Ilie Barbu,
cadru didactic la şcoala din Munteni, care a deschis un curs de preparaţii gratuit pentru fiii
celor care au fost mobilizaţi.769 Alături de aceste exemple despre patrioţii români şi acţiunile
lor presa vremii prezintă de multe ori articole în care se cer ajutoare pentru familiile celor
mobilizaţi ca o datorie sfântă a oricărui român.
Presa vremii încerca astfel să vină în sprijinul celor care au mers „cu avânt să asigure
liniştea ţării” chiar dacă acest lucru a însemnat să lase în urmă familiile fără nici o sursă de
existenţă. Un asemenea articol regăsim în numărul 197 al Universului. În acest articol,
„ajutoare pentru familiile mobilizaţilor” , se cere românilor ca o datorie sfântă ajutarea celor
care s-au dus cu avânt la luptă pentru a asigura liniştea în ţară. Acest fapt este determinat şi de
numărul tot mai mare de cereri de ajutor depuse de familiile celor care luptau în acest conflict.
Un exemplu în acest sens îl găsim în acelaşi număr al ziarului Universul, 2200 de asemenea
cereri reprezentând 5000 de oameni înregistrându-se spre sfârşitul celui de-al doilea război
balcanic numai la Galaţi.
Numărul în întreaga ţară este cu mult mai mare şi de aceea demersul presei pare să fi fost
atunci o soluţie pentru rezolvarea acestei situaţii dificile.
În tot acest timp evenimentele din zona balcanică se precipită, la 10 iunie 1913, Titu
Maiorescu transmiţând delegaţiei române de la Sofia declaraţia de război pentru a fi
comunicată guvernului bulgar „Guvernul român a prevenit la timp pe Guvernul bulgar că dacă
aliaţii balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-şi
impusese până acum în interesul păcii, şi s-ar putea vedea silită să intre în acţiune. Guvernul
bulgar n-a crezut necesar să răspundă acelei comunicări, dimpotrivă şi din nenorocire,
războiul a izbucnit mai întâi prin atacuri bulgăreşti contra trupelor sârbeşti, fără veste, chiar
fără a respecta regulile de notificări prealabile care ar fi dat dovadă de respect convenţiilor şi
uzurilor internaţionale. În faţa acestei situaţii, guvernul român a dat ordin armatei române de a
intra în Bulgaria.”770
În aceeaşi zi, reprezentantul României la Sofia, Dimitrie Ghica, a primit ordinul de a
părăsi postul şi de a se întoarce la Bucureşti .771
Motivele pentru care ţara noastră a intrat în război împotriva vecinului de la sud de
Dunăre au fost: să asigură frontiera strategică din Dobrogea pe linia Turtucaia-Dobrici-Balcic,
întrucât ţara vecină a dovedit că nu respectă tratatele şi convenţiile internaţionale, atacând
proprii aliaţi şi să poată participa de drept la tratativele de pace pentru stabilirea frontierelor
statelor balcanice.772

768
Ibidem
769
Viitorul, anul VIII,nr. 15, 28 iulie 1913;
770
Titu Maiorescu, Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice și Cadrilaterul, București,
1995, p. 218-219; Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, România și războaiele balcanice
(1912-1913). România și primul război mondial (1914-1919). Neutralitatea, Editura Scripta,
București, 1993, p. 107-108.
771
G. A. Dabija, Amintirile unui atașat militar român în Bulgaria. 1910-1913,București,1936, p.
308;
772
Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice. 1911-1913, Editura Paideia,
București, 1998, p. 239-240;; Titu Maiorescu, op. cit., p. 134;

387
 Câteva zile mai târziu, la 16 iulie 1912, Titu Maiorescu declara că „România nu
urmăreşte nici o politică de cuceriri şi nici zdrobirea armatei bulgare. Acţiunea militară a
României e datorată în prim loc obligaţiei de a procura acum teritoriul său de peste Dunăre o
graniţă asigurată.” Prin această declaraţie primul ministru român dorea să explice că România
nu este interesată de alte revendicări decât cele menţionate în discuţiile purtate cu Bulgaria în
ultimele luni.773
Acţiunea militară a României era susţinută atât de Franţa cât şi de Rusia. Ele erau
nemulţumite de atitudinea bulgarilor deoarece, contând pe sprijinul Austro-Ungariei, aceştia
nu mai ascultau sfaturile Parisului şi Sankt Petersburgului. Pe de altă parte, câştigarea
Bucureştiului ca aliat era scop important pentru diplomaţii celor două ţări.
Acelaşi motiv, încăpăţânarea bulgarilor ce putea duce la declanşarea unui război
european, l-a avut şi Nicolae al II-lea atunci când a intervenit la Paris şi Viena pentru a
accepta intrarea României în război şi ocuparea Cadrilaterului.774 În acel moment diplomaţiile
europene sperau că, prin intervenţia armatei române se va restabili pacea în Balcani şi de
aceea au susţinut intervenţia militară a României.775
Comandamentul român a ales să treacă Dunărea pe la Bechet şi pe la Corabia. Acest
lucru s-a realizat începând cu data de 15 iulie pe poduri de vase pe la Corabia şi Turnu
Măgurele.776 A doua zi, la Corabia, unde se afla Marele Cartier General, a sosit regele Carol
I. Acesta a făcut mai multe inspecţii în zonă şi a coordonat trecerea Dunării de trupele române
şi în zilele următoare. Înaintarea armatei române la sud de Dunăre s-a realizat conform
planurilor iniţiale, opoziţia din partea armatei bulgare fiind modestă sau neexistând deoarece
majoritatea trupelor sale erau concentrate pe alte fronturi, precum cel sârbesc sau cel grecesc.
În aceste condiţii, pe 16 iulie 1913 regele Bulgariei îi transmite regelui român
rugămintea de a ordona încetarea focului, de a propune condiţiile de pace şi de a relua
prietenia dintre cele două popoare vecine.777 Două zile mai târziu, regele Ferdinand revine cu
o telegramă adresată regelui Carol I şi-l roagă să ordone oprirea ofensivei armatei române
pentru a încheia o pace separata cu România.778
Din aceste declaraţii se observă o schimbare radicală a punctului de vedere adoptat de
partea bulgară după ultimele evenimente. Demersurile regelui bulgar au fost susţinute de
regina Eleonora într-o scrisoare trimisă reginei Elisabeta prin care o imploră ca armata
romana să oprească marşul spre Sofia şi să grăbească încheierea păcii.779
Reacţia regelui Carol I a fost imediată, informându-i pe monarhii Greciei, Serbiei şi
Muntenegrului despre demersurile regelui bulgar. Regele României le solicită aliaţilor săi
balcanici să încheie un armistiţiu cât mai curând pentru a nu lăsa posibilitatea Marilor Puteri
să intervină, mai ales că nu era intenţia nici unui stat balcanic să distrugă definitiv Bulgaria.780
Totodată, printr-o telegramă din 18 iulie 1913, Bulgaria făcea oficial propunerea „de a
ceda României partea teritoriului bulgar situat la nord-est de o linie care pleacă din Turtucaia
şi ajunge la Balcic”.781
Această ofertă a guvernului bulgar era însoţită de cererea ca armata română să-şi
oprească înaintarea şi să se retragă la nord de Dunăre. Dacă prima propunere a fost acceptată
de partea română, a doua cerere nu a putut fi luată în considerare de Titu Maiorescu deoarece

773
Titu Maiorescu, op. cit., p. 221; A.N.I.C., Fond Casa Regală, dos. 38/1913, f. 1;
774
Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924, vol.1, Editura Albatros, București, 1998, p. 56-57;
775
G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar..., p. 309-310;
776
Corvin M. Petrescu, op. cit., pp. 44-45; Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 214;
777
Eliza Campus, State mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în relațiile internaționale.Prima jumătate
a secolului al XX-lea, București, 1980, p. 56;
778
Ștefan Pascu, Istoria României, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1974, p. 282;
779
G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar..., p. 343;
780
Eliza Campus, State mici şi mijlocii..., p. 60;
781
Titu, Maiorescu, op. cit., pp. 223; Nicolae Ştefănescu-Iacint, op. cit., p. 100;

388
România a făcut „să înainteze armata sa pentru a grăbi încheierea păcii între toţi beligeranţii,
iar dacă Bulgaria vrea să ajungă la acelaşi rezultat, trebuie să informeze imediat România şi să
formeze plenipotențiarul său pentru discutarea preliminariilor păcii între toţi beligeranţii”.782
Prin această atitudine fermă, atât regele Carol I cât şi guvernul Titu Maiorescu nu au
acceptat încetarea ostilităţilor militare decât atunci când se va încheia un armistiţiu general,
chiar dacă între România, Grecia, Serbia şi Muntenegru nu se încheiase o alianţă politico-
militară.
În ceea ce priveşte oferta Bulgariei de a ceda oraşele Turtucaia, Dobrici Balcic şi un
număr de kilometri necesar de la vest şi de la sud, România a acceptat. Acestei oferte i s-a
adăugat respectarea înţelegerilor anterioare de către partea bulgară.783
Între timp, pe frontul deschis de armată română la sud de Dunăre acţiunile continuă.
La 20 iulie se încheie prima fază a campaniei române, atingându-se aliniamentul Ferdinand-
Vraţa-Orhanie şi se trece la o nouă fază deoarece bulgarii refuzau să încheie ostilităţile pe
toate fronturile.784 Deoarece armatele sârbă şi greacă au continuat să atace, regele bulgar este
nevoit să trimită o nouă telegramă regelui Carol I, considerând că „pacea ar trebui semnată în
noaptea aceasta sau cel mai târziu mâine dimineaţă..785
Ca urmare a acestei solicitări, guvernul Maiorescu intervine la Belgrad şi Atena pentru
a opri ostilităţile şi a începe negocierile de pace. Acestea urmau să se desfăşoare la Bucureşti,
după cum au propus românii şi au acceptat sârbii şi grecii, pentru a evita amestecul Marilor
Puteri.786
În acelaşi timp, se hotărăşte încheierea unui armistiţiu la Niş, acolo urmând să fie
reglementate problemele militare. Delegaţia României la Niş a fost alcătuită din generalul C.
Coandă, colonelul C. Cristescu şi colonelul Henri Cihoski. Ultima ţară care şi-a trimis
reprezentanții acolo a fost Bulgaria, aflată într-o situaţie extrem de dificilă.787
Reacţia guvernului român a fost imediată, Titu Maiorescu invitând statele balcanice la
Bucureşti, pentru a începe negocierile de pace.788 Acestui demers i s-a adăugat intervenţia
regelui Carol I pe lângă Grecia şi Serbia, pentru a încheia pacea cât mai curând.
În săptămâna ce a urmat la Bucureşti au avut loc întâlniri zilnice între reprezentanţii
Marilor Puteri şi Titu Maiorescu cu scopul încetării ostilităților între statele balcanice şi
începerii tratativelor de pace. Acestora li s-au adăugat şi reprezentanţii statelor balcanice.789
Conferinţa de pace de la Bucureşti şi-a început lucrările la 17/30 iulie 1913. După
câteva zile de discuţii aprinse , Tratatul de pace a fost semnat pe 10 august 1913, la Bucureşti.
În paralel cu negocierile de pace de la Bucureşti, la 7 august a început prima fază de evacuare
a armatei române. Aceste evacuări au continuat până pe 28 august când ultimele trupe au
trecut în România pe la Zimnicea.790
Campania armatei române în Bulgaria a durat şase săptămâni în care nu au întâmpinat
o rezistenţă serioasă din partea trupelor bulgare dar au făcut marşuri de peste 30 de km pe zi,
au îndurat foamea şi au contactat holera. Cu toate aceste neajunsuri, trupele române au dat

782
Ibidem;
783
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 272;
784
Ibidem…. p. 216;
785
Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 119-120; Arhivele M.R., Fond microfilme, rola nr. F II 1. 508, c. 386;
A.N.I.C., Fond Casa Regală, dos. 40/1913, f. 4, 6;
786
Eliza Campus, Din politica externă a României..., p. 22;
787
Titu Maiorescu, op. cit., p. 144; Arhivele M.R., Fond microfilme, rola nr. F II 1.504, c. 478; Loc. cit., rola nr.
F II 1.506, c. 111;
788
Ibidem………p. 227-229;
789
Ibidem………p. 144-148;
790
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 218-219;

389
dovadă de patriotism, spirit de disciplină şi comportament civilizat faţă de populaţia civilă
bulgară şi bunurile acestora.791
Al doilea război balcanic a însemnat primul moment în care reprezentanţii statelor şi
popoarelor din sud-estul Europei şi-au hotărât singuri soarta fără ca Marile Puteri să participe
la luarea deciziilor importante, aşa cum s-a întâmplat până atunci.792
În urma păcii de la Bucureşti realizată de "soldaţii de rând prin truda şi vitejia lor"
rămân aceleaşi probleme cotidiene, aceleaşi nevoi. După săptămâni de luptă, soldaţii se întorc
acasă, unii şi pentru a-şi isprăvi muncile câmpului. Viaţa îşi reia cursul ei normal, oamenii se
confruntă cu aceleaşi probleme şi se pregătesc, fără voia lor, de prima mare conflagraţie
mondială.

Bibliografie:

1. L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, (coordonatori), România în relațiile internaționale.

1699-1939, Editura Junimea, Iași, 1980.
2. Eliza Campus, State mici și mijlocii din centrul și sud-estul Europei în relațiile
internaționale.Prima jumătate a secolului al XX-lea, București, 1980.
3. Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
4. G. A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria, 1910-1913, Bucureşti,
1936.
5. Rudolf Dinu, Ion Bulei, 35 anni di realizioni italo-romene, 1897-1914. Documenti
diplomatici italiani, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
6. Emil Diaconescu, România şi Marile Puteri după Congresul de la Berlin până la 1914,
Iași.
7. V. Dimandi Aminceanul, Românii din Peninsula Balcanică, Editura Domino, Bucureşti,
1999.
8. Take Ionescu, Amintiri. Discursuri pentru România Mare, Editura Fundaţia Pro,
Bucureşti, 2005.
9. Anastasie Iordache, Take Ionescu, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2001.
10. Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice. 1911-1913,
Editura Paideia, București, 1998.
11. Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice și Cadrilaterul, București, 1995.
12. Ion Mamina, Ion Bulei, Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne și guvernanți. 1866-1916,
București, 1994.
13. Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. III, România și războaiele balcanice (1912-
1913). România și primul război mondial (1914-1919). Neutralitatea, Editura Scripta,
București, 1993, p. 107-108.
14. Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus. 1900-1924, vol.1, Editura Albatros, București,
1998.
15. Ştefan Pascu (coord.), Istoria României, Editura Didactică și Pedagocică, București,
1974.
16. Corvin Petrescu, Istoricul campaniei militare din anul 1913, București, 1914, p. 38;
17. Gheorghe Platon, România de la Independenţă la Marea Unire, în Istoria românilor, vol.
VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

791
Nicolae Ştefănescu-Iacint, op. cit., p. 96-.97;
792
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984, p. 446;

390
18. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea,
Bucureşti,1979.
19. Ioan Scurtu, Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947),
vol. 1(Carol I), Editura Enciclopedică, București, 2001.
20. Nicolae Ştefănescu-Iacint, Războiul româno-bulgar, București, 1914.
21. Claudiu Lucian Topor, Românii şi Bulgarii la 1913, în „Historia”, anul VII, nr. 72,
Decembrie 2007, p. 5-11;
22. Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice. 1912-1913. Pagini de istorie sud-
est europeană, Editura Albatros, București, 1999.

391
 UCRAINA – „TABLĂ DE ŞAH” ÎNTRE RUSIA, SUA ŞI UE
UKRAINE- “CHESS TABLE” BETWEEN RUSSIA AND USA

Maria Dimineţ
Revista “Axa”
Republica Moldova

Abstract
Ukraine is not an independent country, because it is not able to take decision by its
own, concerning its foreign and home policies. It is not a democratic one, because it does not
have a political class, able to protect the national interests of the Ukrainians, and the same
time to create friendly relationships with the neighboring states. Since Ukraine got the
independence, the politicians fought for the materialization of their own interests, and not for
transforming Ukraine into a politically, economically and socially consolidated state. As a
consequence, Ukraine did not become the country of possibilities for all its citizens, but a
“chess table” between Russia, USA and EU. In this game, for the moment Russia has the most
“supporters” on its side. For USA, Ukraine is the “Trojan horse” in Europe. That is why
France and Germany want Ukraine to give up on the geo- political projects of USA. If
Ukraine gets closer to Russia, it risks getting involved into international conflicts. According
to the Russian analysts, Ukraine will become a politically- stable state, and economically
developed, only if it adopts the federative statute. Also, it is being considered that retrocession
of Crimea, might tension the Russian- Ukrainian relations.
Keywords: geopolitics, NATO, the Pontic aria, the interests of SUA and EU, the
military maritime fleet, the „Ianukovici-Medvedev” pact, federalization

„Ucraina nu a existat ca stat niciodată.

Ucrainenii sunt aceeaşi locuitori ai Rusiei şi Poloniei.
Ucraina este marginea unui imperiu.
Şi pentru ca au locuit alături de polonezi au căpătat dialectul lor”.
(Vladimir Jirinovski, vicepreşedintele Dumei de Stat)

Ucraina nu este o ţară independentă, pentru că nu poate să ia independent decizii în

legătură cu politica sa externă şi internă. Ea nu este nici democratică, deoarece nu are o clasă
politică, capabilă să protejeze interesele naţionale ale ucrainenilor, dar totodată, să cultive
relaţii prieteneşti cu statele vecine. Din momentul obţinerii independenţii politicienii au luptat
pentru materializarea intereselor proprii, şi nu pentru transformarea Ucrainei într-un stat
consolidat politic, economic şi social. Pe fundalul acestui „peisaj politic” fenomenul
democraţiei, încă din etapa incipientă, a degenerat în anarhie. Şi tocmai lipsa unei „mâini
puternice”, care să ţină sub control democraţia, a alimentat simpatia şi respectul ucrainenilor
faţă de Rusia.

1. Ucraina, subiect divergent pe agenda internaţională

Problema Ucrainei: politica occidentală şi economia rusească

Ucraina va deveni un stat puternic atunci când elita politică va formula interesele
statului în baza priorităţilor ucrainenilor. Iar acestea arată că relaţia cu Rusia trebuie să fie
prioritară. Ucrainei îi lipsesc patrioţi, care să se îngrijească de preocupărilor poporului şi să
găsească soluţii pentru problemele vitale. Ca urmare, Ucraina nu a devenit ţara posibilităţilor
pentru toţi cetăţenii săi, dar „o tablă de şah” între Rusia, SUA şi UE. În acest joc Rusia are,
deocamdată, cei mai mulţi „suporteri”. În mare parte, ucrainenii nu sunt încântaţi de America.

392
Ei recunosc că SUA este un stat puternic, însă puterea sa nu le oferă perspective. Şi asta
deoarece pe americani nu-i interesează democraţia şi bunăstarea ucrainenilor.793 Ucraina este
„materie primă” în businessul politic desfăşurat de SUA în zona pontică.
Faţă de Rusia ucrainenii au o atitudine instinctuală. Ea este privită ca o ţară cu un
potenţial deosebit de dezvoltare, dar întârziat. Instabilitatea relaţiilor ruso-ucrainene este
alimentată de ambele părţi. Ucraina este incertă în legătură cu vectorul extern pe care trebuie
să-l urmeze, iar Rusia nu a definit încă pentru ce are nevoie de Ucraina.794 Elita politică
rusească e sigură doar de faptul că Ucraina este parte a Rusiei, şi că apariţia ei ca stat este o
„inadvertenţă a istoriei”. Naţionalistul rus, Vladimir Jirinovski, o declară tranşant, cu sau fără
ocazie. „Estul Ucrainei este, de fapt, Rusia. Donbasul a fost făcut cadou de Stalin, iar
Crimeea de Hruşciov. Toate acestea au făcut parte din Rusia, iar ca dovadă stă faptul că
aceste regiuni sunt populate în mare parte de ruşi". Din acest considerent, cu cât mai aprigă
este dorinţa Kievului de a se ajusta doleanţelor Occidentului, cu atât mai dure sunt deciziile
Moscovei faţă de Ucraina.
Fostul ministru rus de externe, Andrei Kozârev, spunea că un stat ca Ucraina nu poate
să se descurce în lipsa legăturilor strânse cu Rusia. „Există o alternativă? Este Occidentul
pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de către Rusia Ucrainei sau
să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari, cât reprezintă datoria Ucrainei? Iată de ce
rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în
minte de către partenerii occidentali şi sprijinite”. Profesorul rus N. Nartov scrie în cartea sa
„Geopolitica” că „prietenii occidentali” nu au bani ca să modernizeze economia Ucrainei. El
consideră că problema Ucrainei constă în faptul că „ şi-a direcţionat economia spre Rusia,
iar politica spre occident. Acest fapt dezbină societatea ucraineană şi poate provoca chiar
prăbuşirea Ucrainei”.
Ucraina - „materie primă” pentru SUA şi „cal troian” pentru UE
Pentru SUA, Ucraina este o ustensilă în lupta pentru conducerea regională. În această
cursă Ucraina a încercat să joace un rol principal, fapt confirmat de activitatea sa în GUUAM
şi încercarea de a deveni un promotor activ al revoluţiei democratice din regiune. În cadrul
grupului regional atenţia Ucrainei a fost focalizată pe activitatea politico-militară, în
detrimentul proiectelor economice şi regionale. Ucraina a devenit astfel complice în
conflictele regionale, şi a pierdut imaginea de ţară pacificatoare şi mediatoare.795
Intenţiile SUA şi Europei privind locul şi rolul Ucrainei în politica europeană şi
eurasiatică (inclusiv şi în domeniul militar) sunt diferite. SUA şi Marea Britanie privesc
Ucraina ca pe o „barieră” între Europa continentală şi Rusia şi ca un instrument de presiune
asupra Rusiei. Acestea sunt cointeresate să amplifice rolul Ucrainei în sfera militară, pentru a
soluţiona chestiunile de importanţă strategică pentru America din regiunea Europei şi
Eurasiei. De asemenea, prin intermediul Ucrainei SUA poate să-şi amplifice prezenţa
politico-militară la Marea Neagră.796
Blocul franco-german nu doreşte ca Ucraina să fie un obstacol în dezvoltarea
colaborării economice şi politice dintre Rusia şi Europa. Transformarea Ucrainei într-un
„recrut” internaţional pentru îndeplinirea planurilor SUA în Europa contravine intereselor
blocului. La acest capitol există un consens între Franţa, Germania şi Rusia - Ucraina nu
trebuie să fie calul troian al SUA. Ucraina trebuie să se îndepărteze de proiectele geopolitice
ale Americii. SUA nu vor să renunţe la prezenţa militară în Europa de Est, deoarece cred că
793
Irina Kiricenko. Ucraina – Rusia: dezechilibrul relaţiilor. Oglinda săptămânii.
http://discussiya.com/2009/04/11/disbalance-of-relations
794
Ibidem
Oleksa Pidluţkii. Ucraina este privată de propriul trecut. http://www.zn.ua/3000/3300/69245/
796
Iurii Butusov, Ina Vedernikova, Ala Eremenko. De bunăvoie am deschis porţile. Oglinda săptămânii.
http://www.zn.ua/1000/1550/69290/

393
aşa vor zădărnici succesul Germaniei şi Rusiei în domeniul concurenţei globale şi, totodată,
vor grăbi agonia geopolitică a Rusiei. În acest plan, aderarea Ucrainei la NATO reprezintă un
capitol esenţial. „Vechea Europă” nu este interesată ca Ucraina să devină membru al
Alianţei Nord-Atlantice. Astfel se va mări numărul ”cailor troieni” ai SUA. De aceea, chiar
dacă Ucraina va înainta activ pe calea NATO, procesul riscă să fie blocat de Franţa sau
Germania. Ucraina trebuie să-şi păstreze neutralitatea, să fie o zonă fără conflicte şi să
îndeplinească calitativ funcţia de stat buffer.797

4. Planurile nato, blocate de pactul „Medvedev-Ianukovici”

NATO nu renunţă la Ucraina

Prelungirea termenului de menţinere a flotei militare maritime ruseşti în Crimeea ar
trebui să deranjeze SUA. Potrivit condiţiilor NATO, ţara care are pe teritoriul său baze
militare străine nu poate deveni membru al alianţei. De aici reiese că până în 2024, când
expiră înţelegerea dintre Kiev şi Moscova, integrarea nord atlantică a Ucrainei nu este
posibilă. Oricum, SUA nu pare deranjată. Dimpotrivă, oficiali americani şi europeni susţin că
„staţionarea flotei ruse în Crimeea nu va încurca Ucrainei să adere la NATO”.798 Art.17 din
Constituţia Ucrainei interzice prezenţa pe teritoriul Ucrainei a bazelor militare străine. Asta
înseamnă că peste cinci ani, dacă opoziţia va reuşi să preia puterea politică, pactul
„Ianukovici-Medvedev” va putea fi denunţat. SUA înţeleg că în asemenea împrejurări
menţinerea calmului şi colaborarea cu Kievul este cea mai eficientă strategie. Adjunctul
secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice pe probleme politice şi de securitate, Dirk
Brengelmann, a anunţat deja că NATO va acorda Ucrainei ajutorul necesar pentru reformarea
instituţiilor democratice şi dezvoltarea situaţiei social-economice.
Politologul rus Natalia Narociniţkaia consideră că unicul lucru bun pe care NATO ar
putea să-l facă pentru Ucraina ar fi „soluţionarea problemelor pe care Occidentul le-a trasat în
timpul războiului din Crimeea”. Dar această posibilitate, în opinia politologului, nu este reală.
Speranţa în ajutorul Occidentului „ nu duce la nimic bun”. Potrivit Nataliei Narociniţkaia, „în
cazul aderării Ucrainei la NATO, Crimeea va ieşi de sub influenţa acesteia”. Profesorul
Nartov e de părerea că încercarea Ucrainei de a fi o punte de legătură între Rusia şi NATO
poate fi percepută ca o tendinţă de a declara război Rusiei. „ Ucraina cu ambiţiile sale
teritoriale reprezintă un pericol pentru întreaga Eurasie. Iar fără soluţionarea acestei
probleme este inutil de a discuta despre economia din regiune”.

Ucraina pacificatoare riscă să devină agresor şi „poligon” pentru acte teroriste

Crimeea pentru Rusia este pământ rusesc şi are o semnificaţie sacramentală.
Retragerea flotei din portul de la Sevastopol – oraşul „slavei ruseşti” - ar fi pentru majoritatea
ruşilor o traumă psihologică şi o umilinţă naţională. Din perspectiva politicii externe a Rusiei,
baza din Sevastopol are o importanţă regională politico-militară. Flota este un instrument
eficient pentru a influenţa situaţia din Ucraina şi de a-şi promova interesele politice şi
economice în zona pontică.799 Totodată, datorită semnării acordului, ratingul lui Dmitrii
Medvedev a crescut în ochii ruşilor. Căci spre deosebire de Vladimir Putin, care a admis
revoluţia portocalie şi era cât pe ce să scape Ucraina în NATO, Medvedev a reuşit să păstreze
flota rusească în Sevastopol. Pentru alegătorul rus gestul său este demn de toată admiraţia.

797
Ibidem
798
Europa este mulţumită de Ianukovici. http://ura-inform.com/politics/2010/04/14/evropa#
799
E. Şarov. Ucraina trebuie să evite proiectele geopolitice ale SUA.
http://www.geopolitics.ru/common/publics/039.htm

394
Victor Ianukovici nu vede nimic rău în acordul respectiv. De altfel, nu ai ce să-i reproşezi din
considerentul că flota militară rusească nu-i deranjează pe locuitorii Crimeii, şi nici pe
majoritatea ucrainenilor. Pe de altă parte, Ianukovici nu a avut de ales: micşorarea preţului
pentru gazul rusesc livrat ucrainenilor a fost condiţionată de staţionarea flotei în portul de la
Sevastopol. Analiştii ucraineni consideră că această înţelegere se va răsfrânge negativ asupra
dezvoltării sociale şi economice a Crimeii. De asemenea, va alimenta tendinţele separatiste şi
va limita suveranitatea Ucrainei.
Pactul „Medvedev- Ianukovici” riscă să implice Ucraina, fără voia ei, în conflicte
internaţionale. Marinarii flotei, printre care sunt şi ucraineni, au participat în războiul din
Cecenia şi Gruzia. Tbilisi avea tot dreptul să considere Kievul agresor şi să riposteze. Acest
lucru nu s-a întâmplat datorită relaţiilor bune dintre Viktor Iuşcenco, ex-preşedintele Ucrainei
şi Mihail Saakasvili, actualul preşedinte al Georgiei. De asemenea, lupta Rusiei împotriva
radicalilor islamici în Caucazul de Nord şi a terorismului transformă Ucraina într-o potenţială
ţintă pentru terorişti. Pentru ei Ucraina este un teritoriu al prezenţei ruseşti. În aceste condiţii
există pericolul ca Ucraina să atragă atenţia grupărilor teroriste şi să devină un „poligon”
pentru atacurile teroriste. 800

Consolidarea Ucrainei: federalizare sau retrocedarea Crimeii?

Potrivit politologului rus Dmitrii Kulikov federalizarea Ucrainei este unica soluţie
pentru detensionarea relaţiilor ruso-ucrainene. Acest statut îi va permite să evolueze ca stat
independent şi să se dezvolte economic. Federalizarea ar fi însă un proiect complicat, iar în
Ucraina nu există actualmente o elită politică capabilă să-şi asume o asemenea
responsabilitate.” Şi să nu dea domnul cineva să se apuce de asta pentru ca în Ucraina sunt
doar clovni şi molâi”. Până când nu va fi distrus mitul, conform căruia, „Rusia nu poate fără
Ucraina, deoarece tranzitează gazul rusesc, iar Ucraina nu se poate lipsi de Rusia, din cauza
gazului” Ucraina nu va reuşi să-şi formuleze o politică coerentă faţă de Rusia.801 Alţi analişti
ruşi susţin că relaţiile ruso-ucrainene vor reveni la normalitate odată cu retrocedarea Crimeii.
În viziunea lor Rusia ar trebui să renunţe la abordarea dublă a acestui subiect, şi să-şi ceară
tranşant drepturile. Potrivit analiştilor, Ucraina a profitat de laşitatea clasei politice ruse şi a
anexat aceste teritorii. Iar liderii ruşi nu au acţionat deoarece „ le-a fost teamă să nu fie acuzaţi
de gândire imperială şi expansionism”. 802

Concluzii

Ţinând cont de poziţionarea geografică şi situaţia geopolitică Ucraina nu are decât

două alternative. Fie devine parte integrantă a Europei Centrale, fie a Eurasiei. În primul caz
are şanse să supravieţuiască ca stat independent, şi să ofere cetăţenilor săi stabilitate politică şi
economică. Dar pentru asta va trebui să participe din plin la legăturile Europei Centrale cu
NATO şi UE. În cadrul Eurasiei, Ucraina va exista doar fiind loială Rusiei. Aceasta însă,
deocamdată, nu e pregătită, din cauza problemelor economice şi a conflictelor regionale în
care e implicată, să-i ofere prea multe posibilităţi. Dar Ucraina trebuie să se decidă. Atâta
timp cât va continua să fie un „balansoar” între Rusia şi Occident, pericolul dispariţiei sale ca
stat independent este destul de real. Opţiunea europeană a Ucrainei va cataliza decizia Rusiei
privind viitoarea etapă din istoria sa: sau face şi ea parte din Europa, sau rămâne un exilat
eurasiatic, în afara Europei şi Asiei, înglodat în conflictele sale cu „străinătatea apropiată”.

800
Arnest Gurviţ. SUA construieşte din Ucraina şi Polonia un „balansoar” pentru Rusia şi Europa de Vest.
http://www.geopolitics.ru/common/publics/089.htm
801
Dmitrii Kulicov. Lecţii on-line. Rusia fără Ucraina, Ucraina fără Rusia.
http://www.polit.ru/lectures/2006/09/28/kulikov.html
802
Şerşniov L.I., Kasatonov I.V. Crimeea, Sevastopol, Rusia. Geopolitica. Moscova, 2008, p.327

395
 Bibliografie:

1. Irina Kiricenko. Ucraina – Rusia: dezechilibrul relaţiilor. / Украина — Россия:

дисбаланс отношений/. Oglinda săptămânii.
http://discussiya.com/2009/04/11/disbalance-of-relations
2. Oleksa Pidluţkii. Ucraina este privată de propriul trecut. /Украину лишают
собственного прошлого/. http://www.zn.ua/3000/3300/69245/
3. Iurii Butusov, Ina Vedernikova, Ala Eremenko. De bunăvoie am deschis porţile./ Мы
сами открыли ворота, мы сами.../ Oglinda săptămânii.
http://www.zn.ua/1000/1550/69290/
4. Dmitrii Kulicov. Lecţii on-line. Rusia fără Ucraina, Ucraina fără Rusia./ Россия без
Украины, Украина без России/ http://www.polit.ru/lectures/2006/09/28/kulikov.html
5. Vasilii Ţapa. Ucraina trebuie să vândă Crimeea Rusiei./ Украина должна продать
Крым России/ http://regnum.ru/news/1265150.html
6. Europa este mulţumită de Ianukovici./ Европа довольна Януковичем/ http://ura-
inform.com/politics/2010/04/14/evropa#
7. E. Şarov. Ucraina trebuie să evite proiectele geopolitice ale SUA./Украина должна
отойти от геополитических проектов США/
http://www.geopolitics.ru/common/publics/039.htm
8. Arnest Gurviţ. SUA construieşte din Ucraina şi Polonia un „balansoar” pentru Rusia şi
Europa de Vest./ США конструируют из Украины и Польши "коромысло" для на
Россию и Западную Европу/http://www.geopolitics.ru/common/publics/089.htm
9. Artiom Ivanovski. Stoletie. Ucraina: iluzia neutralităţii./ Украина: иллюзия
нейтралитета/http://www.stoletie.ru/geopolitika/ukraina_illuzija_nejtraliteta_2010-
04-26.htm
10. Vladimir Dergacev. Noua arhitectură geopolitică a zonei pontice şi securitatea Europei
de Est. / Новая геополитическая архитектура черноморского региона и
безопасность восточной европы/ http://www.dergachev.ru/analit/chernomor.html
11. Zbigniew Brzzezinski. Marea tablă de şah. Editura Univers Enciclopedic. Bucureşti
2000, pag. 137-138
12. Şerşniov L.I., Kasatonov I.V. Crimeea, Sevastopol, Rusia. Geopolitica./«Крым-
Севастополь-Россия. История. Геополитика, Будущее»/ p. 327

396
 MAREA NEAGRĂ ÎN EPICENTRUL ATENŢIEI
THE BLACK SEA UNDER THE ATTENTION EPICENTRUM

Eduard BUMBAC
Expert-coordonator
Centrul ProMarshall, Republica Moldova

Abstract:
End of the Cold War resulted in the reintroduction area in the Black Sea continental
and regional geopolitical transformations flow. No date status of the Black Sea was
completed, because of continental and regional geopolitical dynamics processing interfered
with this.
Widered Black Sea Region and its regional identity in the South Caucasus are key
concepts of the new geopolitical and geostrategic vision of the area. Black Sea area between
Europe and Asia, between West and East, between Christianity and Islam, reflects the scale
change, changes and trends in political, economic and social development, manifested in
Europe.
The collapse of the Soviet Union had, inter alia, increasing the number of coastal
states, which led to the transformation of the Black Sea in an area with greater risk and
interest, marked by disputes over the political-military and economic nature of trackside
dwellers but also concern for other states interests in the region review. Transforming the
Black Sea basin into a pole of political stability and economic growth in order to expand the
climate of peace and security is a priority for future cooperation, both the Black Sea littoral
states and the U.S., NATO and the EU.
Keywords: Black Sea Region, collective security, interests conflict, identity

În ultimii ani, Marea Neagră constituie obiectul unei concentrări conjugate de interese
geostrategice, derivate din raţiuni economice, jocuri geopolitice şi activitatea militară a
diferitor state. Aici se intersectează, contrapunîndu-se, mai multe fluxuri de transport,
tranzitează conducte petroliere, se explorează zăcăminte considerabile de petrol şi rezerve de
gaze, se constituie diverse uniuni interstatale, au loc manevrele militar-navale ale marilor
puteri mondiale, se reconturează graniţele şi se constituie noi state.
Regiunea Mării Negre ca atare este, de fapt, Marea Neagră, cu statele de coastă
(Rusia, Georgia, Abhazia, Turcia, Bulgaria, România, Ucraina) şi un număr de ţări care se
consideră riverane (Azerbaidjan, Armenia, Grecia, Moldova, Albania). Astfel, OCEMN-e
întruneşte 12 state, unele dintre ele (de exemplu, Albania) nu posedă tangenţe geografice
directe. În pofida acestui fapt, în ultimul timp regiunea în cauză devine un focar de activitate
al SUA şi NATO, transformînd Marea Neagră într-o platformă pentru materializarea
doctrinelor strategice ale amintitului bloc militar-politic. Concomitent cu operaţiunile
Organizaţiei Transatlantice în regiune se consolidează activ influenţa Uniunii Europene, ale
cărei viziuni, în ceea ce priveşte ţările riverane Mării Negre, urmăresc activ europenizarea
ideologică, formarea identităţii în aspitaţiile comune şi a valorilor europene, dar, şi cu unele
excepţii, care lezează interesele de dominaţie ale Rusiei în regiune.
Zona şi ţinutul Mării Negre au fost mult timp considerate ca fiind secundare de
importanţa lor politică şi economică din regiune. Într-adevăr, niciuna dintre marile puteri nu
are frontieră cu Marea Neagră, ca să ia în considerare această regiune în centrul intereselor
sale principale şi vitale. Ţările din zona Mării Negre, cu excepţia Turciei, la moment, pot fi
considerate jucători slabi şi ne independenţi pe scena politică: fie fostele ţări socialiste
Bulgaria şi România, aderate recent unor forţe politice puternice, cum ar fi SUA, UE, NATO,

397
sau statele, recent formate din fosta URSS, cum ar fi Ucraina şi Georgia, unde persistă şi
există o situaţie permanentă de agonie şi stare de criză politică internă.
Excepţie este Turcia - stat care istoric pretinde la dominaţia politică în regiune, dar
economic încă slab şi dependent de exporturile resurselor naturale, pentru a preveni impactul
instituţional privind politica regională şi a dicta altor jucători condiţiile sale.
La nivel militar-strategic, Marea Neagră - este probabil un lac intern: o zonă mică,
unde mari formaţiuni navale nu au un spaţiu de anvergură startegică şi manevră tactică.
Întreaga zonă maritimă este privită ca în palmă, de sistemele de urmărire din bazele militare
de coastă.Acţiunile şi aplicaţiile navale majore sunt imposibile. Strâmtorile sunt sub controlul
complet al Turciei şi, în cazul unui conflict la nivel mondial flota va fi ca într-o capcană.
Astfel, şi problema prezenţei flotei militare a Federaţiei Ruse din Sevastopol – este mai cu
seamă o chestiune a politicii externe decât de importanţă militară, la nivelul factorului de
descurajare şi ripostei faţă de Georgia. Totodată, valoarea stabilită pentru prezenţa bazelor
militare ruseşti din Crimeea pot ţine şi de securitatea Ucrainei, unde deja s-au făcut referiri la
chestiunea privind, capacitatea armatei ucrainene, care a parcurs câteva reduceri de efectiv, să
riposteze eficient eventualelor debarcări ale trupelor turceşti, dacă aceasta s-ar întâmpla.
Recent, pe platoul Mării Negre au fost găsite decente rezerve de petrol şi gaze, dar un
eventual impediment pentru explorarea lor activă, ar constitui-o nesoluţionarea conflictele
îngheţate: din Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria. O ameninţare potenţială de explozie în
regiune îl poartă şi alte conflicte, care ar putea în mod arbitrar sau ca rezultat al provocărilor
externe să se transforme în faze fierbinţi: conflictul armeano-azer (problema Nagorno-
Karabah), unde în pofida participanţilor direcţi, mai tinde să se interfereze Turcia şi Iranul, iar
problema din Crimeea, care nu se limitează la încordarea crescută în rândul populaţiei
vorbitoare de limbă rusă, dar include, de asemenea, o expansiune agresivă religioasă, în
calitate de forţă din partea organizaţiilor extremiste ale tătarilor din Crimeea. Evident că nu
putem omite relaţiile problematice dintre Armenia şi Turcia, Rusia şi Georgia, care, de
asemenea, pot fi surse de conflicte politice noi, precum şi neliniştea în relaţiile dintre Rusia şi
Ucraina, care este puţin probabil să îşi schimbe poziţia în ceea ce priveşte tranzitul
hidrocarburilor ruseşti şi să abandoneze „conflictele gazelor”.
Cu toate acestea, planurile transformării regiunii Mării Negre în zonă de dobândire a
petrolului şi gazelor nu-şi pierd atractivitatea. Au efectuat şi efectuează explorarea rezervelor
sale de petrol Bulgaria, România şi Georgia. Ucraina şi Georgia pun mari speranţe pe aceste
zăcămint, încercând astfel să-şi câştige independenţa energetică. Ucraina dobândeşte deja
gaze naturale în patru din cele paisprezece domenii din partea platoului său continental Azov-
Marea Neagră.
Turcia a atras în 1995 concernele Aramco şi BP pentru explorarea structurilor
profunde în părţile vestice şi centrale ale Mării Negre, care au confirmat prezenţa a 100
milioane tone a echivalentului de petrol. Câţiva ani, Ankara a efectuat studii seismice pe
platoul său continental, fiind descoperite rezerve estimate la 10 miliarde de barili. Ca urmare,
preocupările companiilor influente petroliere sunt interesate de resursele de hidrocarburi ale
Mării Negre. Primul contract de foraj pentru ape adânci a fost semnat de Turcia, cu Petrobras
din Brazilia, care prevede să finalizeze prima sondă în 2010. Ulterior la lucrări se vor implica
americani,: acordul semnat cu ExxonMobil, pe rol fiind - Chevron.
Când vine vorba de regiunea Mării Negre, în primul rând, apare stringent chestiunea
cu privire la tranzitul de resurse energetice în Europa şi de tranzitul legat de ameninţările la
adresa securităţii energetice internaţionale. Între timp, valoarea cheie în tranzitarea
hidrocarburilor pentru economia ţărilor occidentale şi SUA, regiunea Mării Negre a
achiziţionat-o după prăbuşirea URSS. Astăzi, Marea Neagră poate fi considerată ca o extensie
naturală a coridorului energetic de la Marea Caspică, în care persistă accentul marii cantităţi
de petrol şi gaz către Europa. Transportul hidrocarburilor se va extinde în continuare prin

398
regiune, şi creşterea în alimentarea cu energie va fi prin intermediul Mării Negre. Prin urmare,
regiunea devine o zonă de atenţie sporită a SUA şi UE.
Având în vedere importanţa ascendentă a regiunii în tranzitul de hidrocarburi din
Marea Neagră, tot mai evident încep să acţioneze diferiţi vectori şi forţe contradictorii
geopolitice influente. Regiunea este mai des navigată de importante ambarcaţiuni de război
ale SUA, sunt stabilite în calitate de „rezidenţi permanenţi” companii americane de petrol.
Jocul său este dus şi de Turcia, care aspiră să preia sub controlul său întregul tranzit a
hidrocarburilor. În cele din urmă, un pretendent notabil la Marea Neagră a devenit Uniunea
Europeană. În 2008, Comisarul pentru relaţii externe, Benita Ferrero-Waldner, a declarat că
pentru realizarea iniţiativelor în regiune, UE intenţionează să aloce 1,7 miliarde de euro
anual.
Totodată, siguranţa de tranzit a hidrocarburilor spre Vest, prin intermediul regiunii
continuă să fie îngrijorătoare, deoarece aceste rute trec în apropierea conflictelor îngheţate şi a
zonelor de instabilitate politică. Regiunea este afectată nu numai de "războiul gazelor", dar şi
de acţiuni armate directe (cum ar fi războiul din Osetia de Sud), care vizează în cele din urmă,
de asemenea, la stabilirea eventualului control al unui segment din tranzitul de hidrocarburi.
Nu poate fi ignorat nici terorismului internaţional. Conductele sunt extrem de
vulnerabile la diversiuni. Regiunea Mării Negre se învecinează cu ţările în care organizaţiile
teroriste sunt active: Afganistan, Iran, Irak, Pakistan. Participarea companiilor occidentale în
realizarea acestor proiecte, poate face tranzitul carburanţilor obiectul unui şantaj terorist.
Chiar şi Turcia în ceea ce priveşte ameninţarea teroristă nu este o excepţie: în partea de nord a
ţării armata turcă, cu diverse succes duce un adevărat război cu militanţii kurzi.
Creşterea sporită a interesului Occidentului în regiunea Mării Negre, se datorează şi
consecinţelor conflictului armat dintre Rusia şi Georgia din august 2008, problemelor din
Crimeea, precum şi faptului că aceasta este practic singura regiune în care nu este încă
soluţionată problema frontierelor din comunitatea euro-atlantică.
În general, regiunea Mării Negre este astăzi un punct de concentrare al intereselor
globale ale puternicilor jucători politici, al prezenţei lor în regiune, pentru posibile alianţe
internaţionale ale UE şi militare-politice NATO.
Pentru probleme de clasificare de securitate în regiunea Mării Negre pot fi evidenţiate
cinci cele mai importante componente.

1.Securitatea energetică: tranzitul de gaze către Europa prin Ucraina."South Stream"

- ameninţările la adresa securităţii energetice ale ţărilor din regiunea Mării Negre
legate de tranzitul de hidrocarburi, precum şi perspectivele de implementare a noilor proiecte
ambiţioase, cum ar fi "South Stream";
- "South Stream" ar fi o ameninţare directă pentru SUA ce exclude utilizarea în
continuare a Ucrainei, ca instrument de presiune asupra Rusiei militare şi a politicii sale
externe de tranzit;
- în acest sens, ar trebui să ne aşteptăm la iniţierea în regiunea a unei lupte
informaţionale menite să creeze dificultăţi pentru Rusia şi punerea în aplicare a proiectului, ce
ar forma o imagine negativă Moscovei, în ochii comunităţii europene ca să facă presiuni
asupra partenerilor şi guvernelor din ţările participante la proiect – Grecia, Italia, Bulgaria şi
altele;
- din perspectiva de formare a Abhaziei ca un actor independent în relaţiile
internaţionale ar trebui să fie spus că ajutorul rus este incapabil să asigure independenţa ei
economică, chiar dacă acest lucru de furnizare a asistenţei are volume mari.

2.Conflictele îngheţate: Osetia de Sud, Abhazia, Karabahul de Munte, Transnistria şi

eventual, în perspectivă, Crimeea

399
 - conflictele îngheţate din regiune reprezintă pentru Rusia - un instrument de coerciţie,
menit să exercite presiuni asupra altor ţări. Pe de altă parte este şi un motiv palpabil pentru
intervenţie cu politica sa externă în regiune şi un pretext excelent pentru prezenţa permanentă
a forţelor sale armate, transformat în instrument eficient de presiuni politice asupra populaţiei
şi conducerea ţărilor care se confruntă cu conflictele nesoluţionate.

3.Problema accederii Ucrainei şi Georgiei în NATO

- probabil, această problemă la moment este irelevantă. Ucraina şi Georgia sunt
necesare SUA în regiunea Mării Negre în calitate de actori independenţi, apţi în orice moment
de a face faţă cu brio unei provocări politice iminente împotriva Rusiei;
- desigur, există unii factori obiectivi, cum ar fi eficienţa scăzută şi organizarea
armatelor din aceste ţări, discrepanţa lor standardele NATO, nivelul ridicat al corupţiei,
punerea în dubiu a oricărei investiţii financiare în modernizarea şi restructurarea forţelor
armate din aceste ţări, problemele juridice diferite.

4.Prezenţa militară americană în Georgia

- cel mai probabil, această direcţie este îndreptată mai mult împotriva Rusiei, şi
eventual în adresa Iranului şi potenţial China. Bazele militare din Georgia pot fi de o
importanţă strategică pentru viitoarele campanii ale SUA ca un cap de pod. În acest sens, ar
putea persista mai multe obiective: contingentul Statele Unite va creşte, iar pe de altă parte,
Georgia ar putea fi implicată în orice acţiune militară cu Statele Unite, care poate provoca
direct atragerea sa în conflict.

5.Principiul parităţii militar-strategice: tendinţa Turciei de a hegemoniza prezenţa

militară în regiune
- în legătură cu reducerea continuă a forţelor armate ucrainene (dotarea insuficientă a
Flotei Mării Negre a FR), unica forţă dominanta militară în regiune este Turcia, a cărei armată
– este cea mai mare şi a doua în cadrul NATO, după SUA. Atât politicienii şi militarii
ucraineni cât şi turcii, sunt conştienţi de acest fapt. Astfel, în Ucraina au fost exprimate opinii
precum că, dacă ar avea loc debarcarea trupelor turceşti în Crimeea, forţele sale militare nu ar
avea o rezistenţă notorie;
- Turcia se poziţionează şi ca o ţară europeană care doreşte să adere la UE, optând
pentru principiile de Kemalism, inclusiv respingerea "proiectelor grandioase". Cu toate
acestea, relaţiile cu Statele Unite, nu sunt clare: SUA joacă pe problema kurdă, face susţinere
militanţilor şi luptătorilor din Kurdistanul irakian, pledează planuri de a crea un Kurdistan
independent, care ar trebui să intre şi pe teritoriul turc. Astfel, influenţa SUA în politica
Turciei nu poate fi suficientă pentru a descuraja şi contracara expansiunea politico-militară
făţişă în regiune.

Bibliografie:

http://nr2.ru
http://inforusia.ro
http://ipp.md
http://www.nato.md
http://nvo.ng.ru
http://europa.md

400
 EURASIATISMUL POST-SOVIETIC ALTERNATIVA ATLANTISMULUI
EUROASIA VISION AGAINST EUROATLANTIC VISION

Laurenţiu Iordache
Facultatea de Ştiinţe Poitice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
Eurasia is still central to American foreign policy and will likely to continue to be so for
some time. Conventional wisdom holds that only a power dominating the resources of Eurasia
would have the potential to threaten the interests of the United States. Yet that conventional
wisdom, as well as many of the other assumptions that traditionally inform our policy, has not
been subjected to enough scrutiny in light of the changed internaţional realities. Many
geopolitical "truths" that have passed into the canon of security intellectuals rarely get a
proper reexamination to determine their relevance to the constantly evolving nature of the
system. Were the world system static, no further theorizing would be necessary.
Russia’s President Dmitry Medvedev, speaking recently on Russian television, bluntly
announced that a guiding principle for Moscow is the notion of a "privileged" sphere of
influence in Eurasia. "Russia, like other countries in the world, has regions in which it has
privileged interests," said Medvedev. "In these regions are located countries with which we
have friendly, good-neighborly and historically special relations." Medvedev promised that
Russia will "work attentively" in these countries, adding that the "privileged" regions
included states bordering Russia, but not only those.
Keywords: Eurasia, Russia, USA, foreign policy, borders, influences

Studiul istoriei, a raporturilor dintre state şi a modului cum şi-au rezolvat interesele în
diferite regiuni bogate în surse de hrană sau metale preţioase ne oferă suficiente exemple care
pot fi încadrate în ceea ce numim astăzi fenomen geopolitic. Shldon Wolin subliniază că o
relaţie directă dintre spaţiu şi politică a existat încă de la apariţia civilizaţiei statului, din
momentul în care grupurile umane organizate capătă conştiinţa propriei identităţi şi fac
distincţie dintre „Noi” şi „Ceilalţi”.
Geopolitica este studiul aplicat relaţiei dintre spaţiul geografic si politic exprimat prin
relaţia dintre structurile si modelele spaţiale si ideile, instituţiile si tranzacţiile politice. Este un
sistem de gândire (viziune,reprezentare, conceptualizare) relativ la legătura dintre putere,
geografie si politica.
Geopolitica oferă nu numai o imagine de ansamblu a hărţii politice a lumii, ci ne poate
echipa cu instrumente de integrare a faptelor, a evenimentelor locale si regionale într-o
viziune globală. În felul acesta, ea conferă structurilor politice sau persoanelor particulare un
rol activ, un statut dinamic în a corela, lansa ipoteze, formula judecăţi; ea le împrumută
sentimentul tonic al evaluării proprii, al unei anumite certitudini că instrumentarul pe baza
căruia au făcut judecata este obiectiv si conduce la construirea unor poziţii corecte.
Viaţa politică internaţională a evoluat, după 1945, sub semnul materializării proiectelor
geopolitice elaborate la Moscova şi Washington. Lumea a intrat în era unei confruntări pe
care n-o mai cunoscuse şi care generic a fost denumită "război rece". Analiştii geopoliticieni
au atras atenţia asupra acestui fapt imediat după încheierea conflagraţiei mondiale. Robert
Strausz-Hupé, în dizertaţia pe tema The balance of tomorrow. A reapraisal of basic trends in world
politics pentru obţinerea doctoratului în filozofie, aduce în discuţie ideea că este necesar ca

401
marile puteri să intervină în rezolvarea marilor probleme ale lumii pentru a garanta echilibrul
în raporturile de putere şi a obţine pacea803.
Pentru a putea face acest lucru era necesar ca statul respectiv să dispună de un potenţial de
putere adecvat. Se impunea, prin urmare, ca liderii politici şi militarii să dispună de
instrumente performante pentru aprecierea corectă a puterii. Parametrii după care acest potenţial
putea fi corect evaluat erau în opinia lui R.S. Hupé: poziţia geopolitică, resursele naturale,
populaţia şi gradul ei de instruire, nivelul tehnic şi ştiinţific, voinţa naţională şi instituţiile
politice.
Urmând aceeaşi tendinţă, ameninţările şi provocările din acest început de secol XXI au căpătat
un caracter global, celor clasice adăugându-li-se noi valenţe, apărând chiar ameninţări şi provocări,
cum ar fiproliferarea armelor de distrugere în masă şi terorismul, cu un pregnant caracter
transnaţional. Au loc violenţe motivate de neînţelegeri etnice şi religioase, aceasta nefiind o
problemă nouă, dar care, astăzi, capătă o nouă dimensiune, prin asocierea cu prăbuşirea structurilor
economice tradiţionale, în acelaşi timp cu extinderea economiei globale. La acestea se adaugă,
în actualele modele de autoritate politică, majore disfuncţionalităţi, generate de răspândirea
tehnologiilor informaţionale.
Asemenea violenţe se pot extinde facil peste graniţele unui stat, iar din aceasă
perspectivă rolul şi locul Alianţa Nord Atlantică au crescut. În noile condiţii ale mediului
strategic securitate, NATO îndeplineşte rolul de organizaţie politico-militară de securitate şi
apărare colectivă, care contribuie la pacea şi stabilitatea spaţiului euro-atlantic şi a celui
global, prin acţiuni militare şi alte acţiuni de management al crizelor, în nume propriu sau sub egida
ONU, ori în colaborare cu alte organisme internaţionale de securitate.
Este tot mai evident că NATO se constituie, pe zi ce trece, într-un generator de
securitate cu valenţe globale. Stabilitatea din zona euro-atlantică îşi extinde aria de influenţă
asupra celorlalte spaţii strategice, cuprinse adesea de tensiuni şi conflicte numeroase, situaţii de
criză, pericolul escaladării nucleare, al diseminării armelor de nimicire în masă, iar aplicarea
prevederilor Conceptului Strategic al NATO de la Praga extinde aria de acţiune a Alianţei, şi cu
aceasta securitatea, la alte spaţii. În actualul mediu de securitate formele instituţionalizate în
domeniu ale UE şi ale NATO trebuie să colaboreze pentru a contracara aceleaşi tipuri de riscuri şi
ameninţări.
Eurasia este tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială .
Este imperios necesar să nu apară nici un concurent eurasiatic capabil să domine Eurasia si
astfel să concureze America. Şi totuşi, cine priveşte atent harta continentului va observa
imediat că Europa nu este decât o prelungire a blocului masiv de pământ eurasiatic. În
războiul din 1854, Franţa si Anglia au trebuit să-si unească forţele pentru a stopa înaintarea
ameninţătoare a Rusiei, intenţia acesteia de a ajunge la Bosfor si Dardanele. La acea vreme
Statele Unite nu aveau o prezentă impunătoare pe scena economică si politică a lumii, deşi
observatorului atent nu putea să-i scape faptul că această tară întrunea mai toate condiţiile
pentru a ajunge o superputere. Ceea ce a devenit foarte clar în timpul si după cel de-al Doilea
Război Mondial. Este, neîndoielnic, un merit al lui Mackinder că si-a modificat teoria în acord
cu evoluţiile semnificative pe plan mondial, acordând unei zone care cuprinde SUA, Anglia si
Franţa statutul de ţinut cu greutate geopolitică asemănătoare cu cea a Heartland-ului804.
Controlul zonei de coastă care încercuieşte zona-pivot neutralizează forţa acesteia. Masa
compactă de pământ eurasiatic este prea întinsă si, în ultimă instanţă, foarte greu de controlat;
– zona de coastă are numeroase căi de comunicaţie înspre regiunea eurasiatică propriu-zisă,
inclusiv albiile râurilor; – aproximativ două treimi din populaţia lumii locuiesc în zonele de
coastă ale Eurasiei; – în sfârşit, această fâşie de pământ care încercuieşte Eurasia este mult
mai ospitalieră, comparativ cu alte regiuni din interiorul continentului, greu accesibile si cu o
803
Robert Strausz-Hupé, The balance of tomorrow. A reapraisal of basic trends in world politics
804
Parker, G., The Geopolitics of Domination, Routledge, London, 1981.

402
climă aspră. Într-o anume privinţă putem considera teoria lui Spykman un fel de extindere a
unui anumit punct din concepţia lui Mackinder. În fond, ce reprezintă Europa de Est în
viziunea autorului englez. Ea ocupă intrândul către Inima Lumii.
Ce este rimland-ul dacă nu fâşia de pământ care asigură intrândul dinspre toate direcţiile
către aceeaşi Inimă a Lumii. Haushofer pleda pentru ideea unui bloc eurasiatic si considera
drept o adevărată axiomă a ascensiunii acestui supercontinent un pact de neagresiune între
puterile din acest spaţiu. „Politica anaconda“ era, în viziunea autorului german, o strategie
elaborată si urmată îndeaproape de puterile oceanice prin intermediul căreia dezbinau puterile
blocului continental, pentru a le putea, după aceea, controla si supune prin sufocare.
Concentrarea atâtor autori asupra importantei geopolitice a Eurasiei nu este, cum ar
putea părea, preocuparea unor savanţi desprinşi de problemele strategice ale vieţii politice.
Dimpotrivă, autorii amintiţi fixează o realitate geopolitică impunătoare, realitate care îşi
păstrează importanta si în zilele noastre.
Este interesant să semnalăm că, în zilele noastre, un autor american de indiscutabil relief
– Zbigniew Brzezinski – revine asupra temei în termeni oarecum similari cu cei din abordările
anterioare, dar într-un context complet diferit. Contexul este dat de faptul că „pentru prima
oară în istorie, o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relaţiile
de putere din Eurasia, dar si ca putere supremă în lume“.
Noua situaţie nu aduce însă atingere statutului si importantei geopolitice a Eurasiei; am
putea spune că dimpotrivă. Pe supracontinentul eurasiatic întâlnim două dintre cele trei zone
cele mai dinamice ale lumii de azi. Extremitatea vestică este un adevărat centru de putere,
Uniunea Europeană fiind a doua forţă economică a lumii după SUA si conservând bine atuul
său principal: potenţialul de cercetare, de învăţământ si tehnologic. Partea asiatică a Eurasiei
„a devenit, în ultima vreme, după expresia autorului american, un periculos centru de putere
economică si de sporită influenţă politică“. La care am putea adăuga subcontinentul indian,
India fiind una dintre ţările pe cale de a deveni o incontestabilă putere regională.
Semnificaţia geopolitică a supracontinentului eurasiatic este mai vizibilă dacă o
comparăm cu forţa şi ponderea puterii americane. O forţă difuză, o forţă departe de a-si fi pus
în valoare potenţialul, Eurasia este singura putere în măsură să se opună, cu şanse reale,
Statelor Unite. Forţa conjugată a continentul depăşeşte considerabil forţa Statelor Unite. Iată
datele care recomandă Eurasia drept o putere predominantă a lumii de azi.
Eurasia a reprezentat „casa“ pentru cele mai dinamice şi mai hotărâte state dea lungul
istoriei. De la Ginghis Han până la miracolul economic asiatic contemporan, toată această
evoluţie ne arată că statele cele mai importante ale lumii au pornit de aici. Cele mai puternice
si mai populate pretendente la statutul de puteri regionale, China si India, se situează în acest
spaţiu. Cei mai potenţi challengeri economici si politici pentru America provin din zona
eurasiatică. Următoarele cele mai puternice sase economii după SUA funcţionează pe acest
supercontinent. Eurasia deţine 75% din populaţia lumii, 60% din PNB-ul mondial si 75% din
resursele energetice ale globului. În spiritul analizelor geopolitice clasice la care ne-am referit
până acum, Brzezinski afirmă: „cine domină Eurasia domină aproape automat Orientul
Mijlociu si Africa“. Din această constatare geopolitică, Brzezinski deduce două concluzii cu
valoare strategică pentru America de azi. În primul rând, el consideră că „nu mai este suficient
să modelăm o politică pentru Europa si alta pentru Asia“, ci trebuie să avem în vedere o
politică pentru Eurasia.
Este o schimbare de perspectivă, care arată că nici acum, în secolul XXI, realităţile
geografice nu pot fi trecute cu vederea, mai ales că ele reprezintă, în cazul Eurasiei, un suport
natural pentru o posibilă realitate socială si politică. Printre temerile si realităţile care au
zămislit o asemenea propunere se află si apropierea dintre Rusia si China, precum si relaţiile
economice bune dintre Germania si Rusia, pe de o parte, Franţa si Rusia, pe de alta. Pentru a
nu aminti si de eforturile considerabile făcute de China de a se apropia de Europa si de a avea

403
relaţii economice dezvoltate cu protagonistele Uniunii Europene: Germania, Franţa, Anglia.
Este o apropiere evidentă între statele axiale ale Eurasiei. O a doua concluzie priveşte cerinţa
ca, pe termen scurt, SUA să promoveze o viziune ghidată de pluralismul geopolitic fată de
acest spaţiu, pentru a preveni formarea unei coaliţii ostile si a stimula centrele de interes si de
putere să dezvolte relaţii de sine stătătoare cu America.
Pe termen mediu, eforturile SUA ar trebui canalizate în vederea apariţiei unor parteneri
compatibili din punct de vedere strategic care, rămânând sub control american, să formeze un
sistem de securitate trans-euroasiatic.
Pe termen lung, o asemenea construcţie ar putea deveni nucleul unei structuri de
securitate a cărei caracteristică principală este responsabilitatea politică autentică, distribuită
cât mai corect posibil. Analistul american precizează că formarea sistemului de securitate
transeurasiatic nu trebuie privită ca un scop în sine; hegemonia americană – benignă – este
menită să descurajeze eventuale iniţiative si acţiuni de subminare a acestei hegemonii. Pentru
realizarea acestor obiective, în condiţiile în care Franţa si Germania vor continua să aibă rolul
decisiv, importantă este menţinerea si extinderea capului de pod reprezentat de democraţiile
vest-europene; din moment ce China va deveni din ce în ce mai mult o putere axială,
cooperarea chino-americană este indispensabilă în Orientul Îndepărtat.
Cât priveşte centrul Eurasiei, si anume zona dintre Europa si puterea regională
reprezentată de China, aceasta va fi un fel de „gaură neagră“ până în momentul în care Rusia
va lua decizia de a se redefini ca stat postimperial; mai mult, în sudul Rusiei, Asia Centrală,
considerată „Balcanii Eurasiei“, ameninţă să devină o zonă sfâşiată de conflicte etnice si de
rivalităţi între diferitele puteri locale.
Marea necunoscută a supracontinentului continuă să fie Rusia. De fapt, întregul demers
al autorului american are în vedere prevenirea formării unei coaliţii puternice pe acest
continent sau a ridicării unei puteri care să capete influentă predominantă în Eurasia. Am
putea spune că analiza lui Brzezinski „urcă“ dinspre ţărmurile eurasiatice către „Inima Lumii“,
către Rusia. Chiar dacă Rusia traversează un moment de slăbiciune neîndoielnică, ea poate
reveni; mai toate analizele prevăd că în jurul anilor 2015 acest stat va cunoaşte o relansare
economică si politică. La care trebuie adăugată capacitatea de combinare pe care o are Rusia,
atât cu vestul eurasiatic, Uniunea Europeană, cât si cu estul, respectiv China. Sunt greu de
estimat relaţiile dintre centrele de putere de pe întinderea Eurasiei: va triumfa cooperarea
intercontinentală sau se va afirma, dimpotrivă, o nouă rivalitate continentală?
Dincolo de o variantă sau alta, blocul eurasiatic îşi menţine si, între anumite limite, îşi
accentuează semnificaţia geopolitică: „Eurasia este tabla de şah pe care continuă să se dea
bătălia pentru supremaţie mondială“.
Chiar dacă în ultimele decenii ale secolului XX Europa si-a revenit în bună măsură, nu
putem scăpa din vedere că cel de-al Doilea Război Mondial si, mai ales, Războiul Rece au
reprezentat o confruntare între cele două superputeri ale momentului pentru dominarea
Europei. În noul context, teza lui Halford Mackinder ar fi putut fi reformulată: cine domină
Europa domină Eurasia si cine domină Eurasia domină lumea întreagă.
Divizarea Europei a fost exprimată cu fidelitate de divizarea celei mai puternice ţări a
continentului – Germania. Această tară simboliza sfâşierea Europei. În partea de vest a tării
staţionau trupe americane, iar în zona estică – trupe sovietice. Pornind de la această realitate,
care avea si o puternică încărcătură simbolică, Brzezinski considera că sfârşitul divizării
Germaniei reprezintă „cea mai însemnată schimbare geopolitică produsă de sfârşitul
Războiului Rece“. Din punctul nostru de vedere, prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, a unui
imperiu construit cu metodă timp de trei sute de ani, a reprezentat un eveniment geopolitic
mult mai bogat în semnificaţii. Dacă avem în vedere faptul că sfârşitul divizării Germaniei
însemna, în acelaşi timp, si sfârşitul divizării Europei, dacă, deci, reţinem cu deosebire
încărcătura simbolică a evenimentului.

404
 Ceea ce ar trebui să-si propună Uniunea Europeană este construirea unei lumi
multipolare. SUA sunt deja o mare putere si singura modalitate de a asigura o contrapondere
la superputerea americană este încurajarea unor alţi poli de putere.
Din acest perspectivă, Uniunea ar fi vital interesată de dezvoltarea Chinei si Rusiei, ţări
în măsură să asigure contraponderea de care aminteam. Orice iniţiativă sau demers care ar
împiedica acest proces ar contraveni si intereselor Uniunii: „A admite Ucraina înseamnă a
slăbi într-un mod iremediabil Rusia si, de fapt, a renunţa la ambiţia de a construi o lume aşa
cum o vrem, multipolară.“ Problema nu este una secundară, mai ales în contextul extinderii
spre est a Uniunii. Fixarea graniţei reprezintă, implicit, un răspuns la întrebarea: lărgirea
Uniunii sau adâncirea integrării sale? În acelaşi timp, problema graniţei de est dezvăluie
intenţiile Europei de a-si recupera teritoriile. Este limpede că aici nu este vorba despre o
graniţă geografică, pentru că aceasta a fost stabilită de mult. Ci de una politică, de una
geopolitică în sensul cel mai plin al termenului. Graniţa este indiscutabil un raport de forte. Ea
se mişcă în funcţie de influentele care se exercită asupra sa.
Versiunea slavofilă a eurasiatismului are drept premise poziţia geopolitică a Rusiei şi
particularităţile care o individualizează atât în raport cu Vestul, cât şi cu Estul. Unul dintre
reprezentanţii eurasiatismului, membru al Academiei Ruse de Ştiinţe ale naturii, subliniază:
“Poziţia geopolitică a Rusiei este nu numai unică, ea este realmente decisivă atât pentru ea
însăşi, cât şi pentru lume… Fiind situată între cele două civilizaţii, Rusia a fost o verigă
esenţială între ele, a asigurat un echilibru civilizat şi o balanţă mondială a puterii”.
Slavofilii consideră că imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este
“organic”, întrucât este generat şi întreţinut de o arie geopolitică comună, de o economie
comună şi de cerinţe de securitate comune. El nu ar fi altceva decât expresia politică a unei
“entităţi culturale polietnice” în care “grupuri de popoare şi naţionalităţi au coexistat
paşnic”.
Este interesant cum văd slavofilii renaşterea Rusiei.
În primul rând, prin întărirea autorităţii centrale, care ar putea garanta un statut respectat
al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte şi fenomene arbitrare.
În al doilea rând, prin “filtrarea” foarte atentă a influenţei occidentale, prin afirmarea
filonului cultural clasic alcătuit din valori ortodoxe şi slavone. Occidentul este perceput ca un
rival, ca o ameninţare. De aceea slavofilii se şi opun integrării Rusiei în instituţiile economice
politice şi militare occidentale, întrucât procesul integrator ar putea restrânge suveranitatea
naţională; ca alternativă, reprezentanţii acestei orientări propun o întoarcere la resursele
proprii, la modelele şi principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evoluţiei sale istorice.
În ceea ce priveşte politica externă, slavofilii recomandă ca prioritate protejarea
minorităţii ruse din fostele republici sovietice, precum şi revenirea la sistemul de alianţe
tradiţionale, constând în relaţii strânse cu Serbia, cu ţările arabe, Cuba, Coreea de Nord,
India805.
Influenţa politică a slavofililor este redusă, întrucât adepţii săi nu au acces direct la
nivelul efectiv al luării deciziilor; nu acelaşi lucru se poate spune despre influenţa lor
intelectuală, considerabilă dacă avem în vedere că partizanii săi sunt grupaţi în jurul unor
ziare şi reviste cu ecou în viaţa publică a Rusiei806. Un moment care capătă valoare dacă
întemeiază ceva, dacă deschide un orizont de înaintare, dacă prefigurează o strategie orientată
cu faţa către viitor.
A imagina procesul de dăltuire a viitorului doar în aceşti termeni, mai mult, a construi,
în mod deliberat, a fundamenta o anume izolare a Rusiei prin desprinderea ei de tumultul
vieţii contemporane, ni se pare un demers fără consistenţă politică şi fără valoare naţională.
Prin urmare, problema fundamentală a eurasianiştilor este că face din unicitatea Rusiei motiv
805
A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”
806
precum “Den”, Naş Sovremenik”, ”Maladaia Gvardia”.

405
şi temei de izolare şi nu punct de pornire pentru participarea cu summum-ul său de
particularităţi la procesele de modernizare şi dezvoltare contemporane, în afara cărora Rusia
nu poate avea viitor politic cu adevărat.
Din această perspectivă, Zagorski avea dreptate să sublinieze: “Rafinatul concept de a
clădi punţi între civilizaţiile vestice şi estice pare lipsit de sens. Cine trebuie legat de cine?
Germania cu Japonia sau Franţa cu Taiwanul? Legăturile dintre ele şi sintezele lor au început cu
mult timp în urmă, fără nici o participare a Rusiei care nu poate nici să diminueze, nici să adauge
ceva la această sinteză înţepenindu-se în unicitatea sa (subl. ns.). Tot ce poate face este ori să se
alăture sintezei, ori să rămână în afara ei ca în trecut. Dar conceptul construirii unei punţi este
nu numai neconstructiv, el este reacţionar, pentru că aspiră lent să ne imprime cu forţa în minţi
ideea că democraţia este improprie Rusiei, aşa cum piaţa ar fi incompatibilă cu unicitatea
noastră”.
Experienţa istorică arată că orice proces de izolare condamnă ineluctabil la rămânere
în urmă. China a fost mult timp un adevărat avanpost al civilizaţiei antice şi medievale.
Decăderea a început odată cu izolarea sa de lume şi de fluxurile civilizaţiei acelei perioade.
Într-o cu totul altă perioadă de timp, China oferă un exemplu viu de ceea ce înseamnă
dezavantajele imense ale izolării, ca şi avantajele integrării în procesele moderne.
Comparaţi China anilor 60, China revoluţiei culturale, devorată de încleştări interne, slăbită
de dispute proletcultiste, opace faţă de tendinţele moderne, cu China actuală, deschisă
schimburilor, deschisă competiţiei. Cu atât mai mult în cazul Rusiei, soluţia nu poate fi cea
indicată de diversele variante ale eurasiatismului. Mai ales că prin diferitele sale variante
această orientare nu preconizează doar un protecţionism economic, ci un tip de
izolaţionism politic. O asemenea cale ar putea pregăti orice, dar nu viitorul Rusiei.
Pentru adepţii eurasiatismului post-sovietic, misiunea strategică a momentului este
construirea unei “alternative geopolitice la atlantism”. Direct sau indirect, demersurile lor
vizează acest obiectiv. Obiectiv discutat nu în termeni politici mărunţi, ci în cei
atotcuprinzători ai marilor spaţii. Apare mai puţin important dacă această alternativă va lua
forma unei Mitteleurope dominată de Germania, a Asiei centrale unificate sub semnul
Revoluţiei islamice, sau a blocului Extremului Orient construit în jurul Chinei. În orice caz,
predilecţia eurasiatismului de a discuta alternativa la atlantism în termenii marilor spaţii îl
apropie foarte mult de geopolitică şi îl sileşte să ofere o astfel de perspectivă privind tratarea
şi dezlegarea problemelor cu care se confruntă Rusia.

Bibliografie:

1. Braudel, F., „Gramatica civilizaţiilor”, Meridiane, Bucureşti, 1994.

2. Brzezinski, Z., „Game Plan. How to Combat the US Soviet Contest”, The Atlantic
Monthly Press, New York, 1986.
3. Coleman, F., „The Decline and Fall of the Soviet Empire. Forty Years that Shook the
World, from Stalin to Yeltsin”, St. Martin’s Press, New York, 1996.
4. Kissinger, H., „Diplomacy”, Simon and Schuster, New York, 1994.
5. Parker, G., „The Geopolitics of Domination”, Routledge, London, 1981.
6. Saviţki, P.N., „Evraziiskaia Hronika”, Cronica Euroasiatică, Ed a V-a, Paris, 1926,
reprodus din vol. Metamorfozî Evropa, Metamorfozele Europei, Moscova, Ed. Nauka,
1993.
7. Sergounin, A., „Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”, Working
Papers, 11, 1993, Centre for Peace and Conflict, Copenhaga.
8. Thom, F., „Eurasisme et neo-eurasisme”, Comentaire, nr. 66, vara, 1994.
9. Vadrat, C. M., „Ou va la Russie”, Editions Generalles First, 1896.

406
 CONSIDERAŢII PRIVIND POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI
ROMANIA'S FOREIGN POLICY CONSIDERATIONS

Octavian Tache
Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
Since the end of the Cold War, România has sought to integrate into Western
institutions, in particular the EU. Its efforts, however, were hindered by România's slow pace
of reform and lingering communist legacy. In 1993 România signed an agreement with the
EU, which called for greater economic cooperation, expanded trade relations, and political
integration. In 1995 România formally applied to become an EU member. It was not among
the "first wave" of prospective Eastern and Central European candidates for membership,
however. In 2000 the EU formally accepted România as a candidate for membership, along
with 11 other Central and Eastern European nations.
France and the United Kingdom officially support its accession to the EU, but it was
not one of 10 countries to be invited to join the body in December 2002 (with accession
planned for 2004). Instead, the only two formerly Communist non-Soviet countries not to be
invited to join, România and Bulgaria, were Traditionally România has had strained
relations with its neighbors Moldova and Hungary, though for very different reasons.
Keywords: foreign policy, diplomacy, security, borders, dispute

Republica Moldova va rămâne în centrul preocupărilor privind politica României la

nivel regional. Obiectivul strategic în privinţa R. Moldova îl reprezintă construirea unui
model european de cooperare bilaterală. În calitate de membru al Uniunii Europene, România
va continua să susţină politic eforturile autorităţilor de la Chişinău îndreptate spre procesul de
democratizare a ţării şi un parcurs predictibil privind integrarea europeană. În egală măsură,
România va continua să sprijine procesul de reglementare a conflictului transnistrean, prin
încurajarea unei implicări active din partea UE şi continuarea negocierilor în format „5+2”.
Pentru a fi viabilă, orice soluţie a acestui conflict trebuie să respecte integritatea
teritorială, independenţa şi suveranitatea R. Moldova. Republica Moldova este singurul stat
vecin cu care România nu a încheiat un tratat bilateral, iar analiştii folosesc termenul „îngheţ“
pentru a descrie raporturile dintre cele două state. Autorităţile de la Chişinău îşi considerau
legitimitatea ameninţată de pretenţiile de „frate mai mare“ ale României, iar cel mai important
motiv al discordiei era identitatea „moldovenească“ construită după 1994 de regimurile de la
Chişinău şi condamnată de Bucureşti. Pe agenda relaţiilor dintre România şi Republica
Moldova se afla şi conflictul din Transnistria, iar evoluţia raporturilor dintre Bucureşti şi
Chişinău, în acest context, nu poate fi analizată fără a lua în consideraţie poziţia Rusiei.
Spre deosebire de Rusia, România era adepta unui plan de soluţionare a conflictului
transnistrean prin menţinerea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Pe parcursul primei
vizite la Chişinău a preşedintelui României au fost reluate şi discuţiile cu privire la încheierea
unui tratat politic de bază (care reprezintă condiţia semnării tratatului privind frontiera de stat)
între cele două state. La câteva zile de la vizita lui Băsescu la Chişinău, preşedintele Voronin
a declarat că „Moldova cheamă Uniunea Europeană, SUA, Ucraina şi România... să se
implice în negocierile“ cu privire la soluţionarea conflictului din Transnistria. Declaraţia
preşedintelui de la Chişinău era un răspuns la cererea Bucureştiului de a include România în
formatul de negocieri pentru rezolvarea conflictului transnistrean. Voronin a acceptat chiar
reluarea discuţiilor cu privire la chestiunile istorico-lingvistice, iar la 6 martie (data la care s-

407
au desfăşurat alegerile parlamentare în Republica Moldova) a declarat la BBC că „s-a înţeles
cu domnul Băsescu să pună punct discuţiilor istorico-lingvistice care n-au rost şi nici
perspectivă“.
Istoria relaţiilor cordiale dintre România şi Republica Moldova a fost scurtă, iar peste
aproximativ un an Chişinăul a reacţionat dur atunci când Traian Băsescu a declarat că „am
rămas singura ţară, singurul popor înca separat... România este încă separată în două ţări“. Un
„război“ economic dus de Moscova (importurile ruseşti de carne, legume şi vin din Republica
Moldova au fost întrerupte în martie 2006) şi reconsiderarea relaţiilor cu Rusia, transformată
în „partenerul strategic“ al Republicii Moldova în urma unei întâlniri a lui Voronin cu Putin la
Moscova, la 8 august 2006, au reconfigurat fundamental relaţiile cu România.
Pe 27 noiembrie 2006, Voronin a revenit la politica agresivă la adresa Bucureştiului,
susţinând că „România vrea să împingă Republica Moldova în Uniunea Europeană“.807 Ca
răspuns la acţiunile Chişinăului, Băsescu a cerut, după câteva luni, „simplificarea la maximum
a procedurilor de dobândire a cetăţeniei române“.
Declaraţiile dure având ca subiect identitatea Republicii Moldova nu au făcut însă
subiectul discuţiilor de la ultima întrevedere dintre cei doi preşedinţi, din august 2008, care nu
a adus soluţii concrete pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state808. Pe agenda
întâlnirii dintre cei doi preşedinţi nu s-au regăsit referiri la tratatul bilateral care ar trebui
încheiat între cele două state. 2009 a reprezentat un an de vârf al tensiunilor diplomatice
dintre cele două state cu acuzaţii dure din partea Moldovei privind implicarea României în
problemele interne ale statului moldovean809.
Deschiderea de noi perspective privind relaţia cu Federaţia Rusă este un deziderat al
politicii externe româneşti şi linie prioritară de acţiune pentru 2009. Construirea unei relaţii
bilaterale pragmatice şi consistente cu Federaţia Rusă este un obiectiv major de politică
externă pe termen mediu, ţinând cont de importanţa acesteia în plan regional şi pe scena
politică internaţională. Poziţiile şi acţiunile Federaţiei Ruse sunt fundamentale pentru
perspectivele de asigurare a stabilităţii economico-financiare globale, pentru multilateralismul
eficient, pentru realizarea securităţii europene şi internaţionale, pentru securitatea energetică
şi pentru revigorarea cooperării în regiunea Mării Negre, pentru a menţiona câteva dintre
temele cele mai importante pentru România, suplimentar faţă de agenda relaţiilor bilaterale.
Accentele prioritare în 2009 vor viza cultivarea dialogului politic deschis şi pragmatic la toate
nivelurile, intensificarea legăturilor economice, reducerea deficitului balanţei comerciale şi
încurajarea unor legături mai strânse între cele două state, la nivel cultural, academic şi al
societăţii civile.
Relaţia cu Ucraina va beneficia, în continuare, de o atenţie aparte, chiar dacă aceasta a
catalogat statul român ca adversar810. Relaţiile României cu Ucraina purtau amprenta
memoriei colective care păstrase amintirea pierderilor teritoriale din 1940 şi tratatului bilateral
din 1997, care stârnise controverse la nivelul clasei politice şi opiniei publice. Pe agenda

807
În acelaşi timp, preşedintele de la Chişinău a reluat negocierile cu Moscova pentru soluţionarea conflictului
transnistrean. Potrivit analiştilor de politică externă, în 2007, relaţiile României cu Republica Moldova au fost
mai proaste ca oricând. Chişinăul a refuzat să permită deschiderea a două consulate româneşti (deşi la finalul
unei întâlniri Voronin–Băsescu, de la 17 ianuarie 2007, cei doi preşedinţi anunţaseră că cele două consulate vor
fi deschise peste două săptămâni) şi a acuzat un diplomat român că ar fi facilitat obţinerea vizelor pentru
România.
808
Neinţelegerile au continuat şi în 2008 şi au avut ca subiect principal „identitatea moldovenească“, reafirmată
de regimul de la Chişinău după reapropierea de Rusia. Voronin a acuzat de mai multe ori România de „tendinţe
imperialiste“ şi a susţinut că, în 2009, Moldova va sărbători 650 de ani de existenţă, iar România 170 de ani. În
2008, Băsescu a susţinut că tratatul cu Republica Moldova „nu-i o prioritate... Nu vedem de ce ne trebuie un
tratat care să vizeze frontiera de stat româno-moldovenească“
809
www.ziar.ro/acuzatiilemoldovei
810
preluare Cotidianul, 10.05.2009

408
relaţiilor româno-ucrainene se aflau şi proiectul de construire a canalului Bâstroe, chestiunea
delimitării zonelor economice exclusive şi a platoului Mării Negre (litigiu moştenit de la fosta
URSS, care data din 1967) şi problematica respectării drepturilor minorităţii româneşti din
Ucraina. Soluţionarea diferendelor legate de zona Mării Negre a fost abordată din perspectiva
relaţiilor bilaterale, în cadrul vizitelor prezidenţiale efectuate de Traian Băsescu în Ucraina şi
de Viktor Iuscenko în România. Rezolvarea diferendelor româno-ucrainene ţine de
disponibilitatea regimurilor politice de la Kiev şi Bucureşti, precum şi de interesele pe care
cele două state le au în zona Mării Negre. Pentru Ucraina, finalizarea canalului Bâstroe ar
însemna accesul direct la Marea Neagră pentru navele sale, situaţie care nu ar fi favorabilă
României, care percepe taxe pentru a permite accesul pe canalul Sulina. În plus, partea
română susţine că lucrările de amenajare pentru Bâstroe afectează ecosistemul din Delta
Dunării. După vizita lui Traian Băsescu la Kiev din februarie 2006, cele două părţi s-au
angajat să coopereze în cadrul Comisiei mixte prezidenţiale româno-ucrainene. Peste un an şi
jumătate, bilanţul cooperării cu Ucraina era negativ, ucrainenii nu încetaseră operaţiunea de
construire a canalului Bâstroe, iar preşedintele Iuscenko a declarat, la sfârşitul unei întrevederi
cu Băsescu, că în problema Bâstroe „este vorba despre teritoriul suveran al Ucrainei, unde
statul ucrainean are dreptul propriu de a desfăşura o activitate suverană“.811
În paralel cu acţiunile iniţiate la nivel bilateral, România a apelat fără succes la
organizaţiile internaţionale (demers început în 2003. Printr-o rezoluţie adoptată la 13 iunie
2008, părţile la Comisia Internaţionala pentru Protecţia Dunării (ICPDR) „au constatat că
Ucraina nu a respectat prevederile Convenţiei Espoo, în special prin adoptarea în ianuarie
2008 a deciziei de a continua lucrările fără îndeplinirea obligaţiilor asumate în cadrul ICPDR,
Espoo şi al altor convenţii“. O decizie asemănătoare a fost formulată şi de Comitetul de
Verificare de la Aarhus privind accesul publicului la informaţie şi participarea la decizii pe
probleme de mediu, care „a constatat continua încălcare de către Ucraina a obligaţiilor sale,
precum şi absenţa măsurilor pentru implementarea deciziei II/5b din 2005“ (care condamna
proiectul ucrainean). Conform ultimelor declaraţii făcute de responsabilii de la Kiev în
octombrie 2008, Ucraina intenţionează să reia lucrările la canalul Bâstroe.
Potrivit lui Bogdan Aurescu812, miza conflictului pentru delimitarea platoului
continental al Mării Negre o constituie resursele de gaz aflate în adâncul apelor, iar accesul la
aceste resurse este condiţionat de hotărârea adoptată la Haga813.
La nivel multilateral, relaţiile României cu Ucraina pot fi analizate din perspectiva
identităţii „de membru responsabil al comunităţii europene şi al celei euro-atlantice, activ în
rezolvarea problemelor de interes global şi regional“, iar interesele pe care le asuma statul
român sunt interesele NATO sau ale UE.
Dialogul la nivel înalt va fi completat cu acţiuni la nivel guvernamental şi local.
România va promova cooperarea transfrontalieră, extinderea cadrului juridic bilateral,
cooperarea în domeniul consular şi în domeniul cultural.
Relevanţa strategică deosebită a regiunii Mării Negre se bazează şi pe conexiunea
acesteia cu bazinul caspic şi implicaţiile acestui arc pentru securitatea energetică a României

811
Replica de la Bucureşti a venit în 2008, când Băsescu a făcut mai multe afirmaţii controversate cu privire la
Ucraina. La 31 martie, preşedintele a declarat că „politicienii care au semnat Tratatul cu Ucraina în 1997 şi-au
dat ţara pe nerăsuflate“, iar la 16 aprilie a afirmat că în statul vecin există cereri, „nu la nivelul conducerii“, „ca
Transnistria să revină Ucrainei, dar uită să vorbească despre sudul Ucrainei, care ar trebui să revină Moldovei“.
812
Bogdan Aurescu ,agentul României în procesul de la Haga intentat de către România Ucrainei
813
La 5 noiembrie 2008, Aurescu a precizat că „zăcămintele nu sunt chiar atât de serioase în termeni absoluţi, ele
însă sunt importante pentru România, pentru că 100 de miliarde metri cubi de gaz natural înseamnă că nu vom
avea nevoie de gaz din Federaţia Rusă sau din orice altă parte vreme de 18–20 de ani. Pentru Ucraina, care
importa în jur de 60 de miliarde de metri cubi de gaz şi are un consum de 80 de miliarde de metri cubi de gaz,
aceste zăcăminte sunt mai puţin importante din punct de vedere relativ“. La începutul lui februarie 2008, instanţa
de la Haga a comunicat o decizie favorabilă României.

409
şi a UE. Din seria acţiunilor de politică externă care au ca scop consolidarea securităţii
energetice a României face parte şi concentrarea eforturilor asupra dezvoltării unui parteneriat
strategic cu Azerbaidjan, un stat cu importante resurse energetice, dar şi cu un rol strategic
deosebit pentru stabilitatea regională. Asia Centrală reprezintă o regiune bogată în resurse
energetice, căreia România îi va acorda o atenţie în creştere. Este o zonă esenţială şi pentru
susţinerea stabilităţii în vecinătatea UE, ceea ce va fundamenta intensificarea legăturilor
bilaterale în 2009 şi susţinerea unor proiecte prin care România să se afirme ca stat membru
UE cu iniţiativă şi vizibilitate în Asia Centrală.
Parteneriatul strategic cu Statele Unite constituie o componentă de bază a politicii
externe şi de securitate a României814. Statul român va urmări consolidarea acestui
parteneriat, cu accent pe facilitarea unei cooperări economice sporite şi a schimburilor
culturale. Există premise favorabile pentru un salt calitativ în relaţia strategică cu Statele
Unite. În 2009, cooperarea cu Administraţia de la Washington este esenţială pentru
menţinerea nivelului excelent al dialogului politic la toate nivelurile, aprofundarea agendei şi
pentru consolidarea coeziunii transatlantice în ansamblu. Teme majore ale politicii externe a
României precum mediul de securitate în regiunea Mării Negre, dosarul energetic sau intrarea
pe o traiectorie europeană ireversibilă a Balcanilor de Vest vor fi incluse pe agenda cooperării
în cadrul Parteneriatului cu SUA, urmărindu-se materializarea unor proiecte concrete şi
relevante pentru acestea.
O preocupare majoră va viza cooperarea sporită cu autorităţile americane pentru
includerea României în programul Visa Waiver şi eliminarea regimului de vize pentru
cetăţenii români care doresc să călătorească în SUA815.
Un prim obiectiv pe care Traian Băsescu şi l-a propus în direcţia consolidării
parteneriatului strategic cu Statele Unite era acela al prezenţei militare active a forţelor
americane la Marea Neagră, prin instalarea de baze militare în zonă816.
Pe fond, însă, rolul parteneriatului strategic cu Statele Unite reflecta un anumit tip de
filozofie pe care politica externă a României o afirma explicit, în special în iniţiativele şi
politicile sale faţă de regiunea extinsă a Mării Negre: poziţionarea României, ca aliat
nemijlocit al puterii care domina sistemul internaţional – America. Aceasta era de fapt şi
logica de ansamblu asumata de Strategia de Securitate a României. A declarat-o chiar
generalul Constantin Degeratu, cel care a coordonat efortul de elaborare a acestui document.
817

814
http://www.mae.ro/
815
Cu prilejul discursului din ianuarie 2005, preşedintele Băsescu anunţa o abordare oarecum curajoasă pentru
relaţiile externe ale României – „consolidarea parteneriatului cu SUA şi Marea Britanie“ prin construirea unei
axe Washington–Londra–Bucureşti, în care statul român avea rolul unui „factor de stabilitate“ prin poziţia
geografică (între sferele de influenţă ale Vestului şi cele ale Rusiei). „O relaţie specială cu Statele Unite şi cu
Marea Britanie este esenţială pentru noi în momentul de faţă... toata politica externă, pe care o am în
responsabilitate, se desfăşoară pe această direcţie“, declara preşedintele, în martie 2005. Totuşi, în relaţiile cu
Marea Britanie, iniţiativa „Axei“ a rămas fără ecou.
816
Acest lucru s-a realizat la 6 decembrie 2005, când Condoleezza Rice, secretarul de stat al Statelor Unite, a
semnat la Bucureşti asa-numitul Acord de Acces, care reglementa staţionarea forţelor americane pe teritoriul
României. Acordul, intrat în vigoare la 21 iulie 2006, a vizat câteva amplasamente (baza aeriană de la Mihail
Kogălniceanu, baza de antrenament Babadag, zona de antrenament Cincu şi zona de antrenament Smârdan) ce
urmau a fi utilizate de forţele americane. Prezenţa Statelor Unite la Marea Neagră a fost consolidată prin
încheierea unor acorduri similare cu Bulgaria, în aprilie 2006: poligonul de la Novo Selo, bazele aeriene Bezmer
şi Graf Ignatievo, de lângă Plovdiv, urmau să fie folosite de americani.
817
Constantin Degeratu într-un interviu acordat revistei 22, în vara lui 2006. În viziunea sa, politica externă a
României trebuia să pornească de la premisa că Statele Unite „se afla într-o situaţie fără egal şi fără precedent“;
iar statele mici de tipul României, care nu pot avea în sine un impact sistemic, îşi puteau construi strategii care să
se fundamenteze pe cele mai importante tendinţe din spaţiul relaţiilor internaţionale, „să-şi găsească nişa lor
specifică în care pot să-şi aducă o contribuţie semnificativă la gestiunea relaţiilor internaţionale, în aşa fel încât

410
 NATO rămâne pilonul politicii de securitate şi apărare a României. MAE îşi va
îndeplini rolul specific pentru a asigura participarea activă a României la procesul de
transformare a Alianţei, inclusiv la elaborarea noului Concept Strategic al NATO. Susţinem
procesele de eficientizare şi adaptare a NATO la cerinţele generate de evoluţiile din ce în ce
mai complexe ale mediului internaţional de securitate, tocmai pentru că succesul NATO
înseamnă şi succesul României. România va participa în continuare la misiunile internaţionale
ale Alianţei, angajamentele din Afganistan rămânând cruciale pentru evoluţia NATO şi
securitatea internaţională.
Transformarea NATO şi realizarea de progrese în asigurarea unui cadru eficient de
cooperare între NATO şi UE pentru realizarea unei arhitecturi stabile de securitate europeană
sunt două obiective conexe pentru România, ceea ce va ghida şi în 2009 demersurile noastre
în cadrul NATO şi UE.
România încurajează, de asemenea, menţinerea unei politici NATO a „uşilor deschise”
în relaţia cu Georgia şi Ucraina, alături de dezvoltarea relaţiilor NATO cu statele din regiune,
potrivit aspiraţiilor fiecăruia dintre acestea. Reluarea dialogului NATO – Federaţia Rusă la 5
martie 2009 va deschide noi perspective de dialog cu efecte pozitive pentru realizarea de
proiecte comune pe baza principiilor şi valorilor asumate.
Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naţionale ale ţării
şi se pot defini astfel818:

O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid

Consolidarea parteneriatului NATO cu statele din Balcani, Europa de Est, Caucaz şi
Asia Centrală, în sprijinul stabilităţii şi dezvoltării lor democratice

Succesul procesului de transformare al NATO şi a misiunilor Alianţei

Un aliat activ şi valoros în combaterea terorismului
La început de secol XXI, România face acum parte dintr-o Alianţă care îşi continuă
misiunea fundamentală de apărare colectivă, cu instrumente noi, adaptate noilor riscuri de
securitate. Calitatea de membru al Alianţei consolidează capacităţile României de protejare a
securităţii sale, într-un mediu în care "securitatea naţională" înseamnă mai mult decât putere
militară sau apărare, înseamnă şi cooperare, valori comune, capacităţi noi, implicare activă a
tuturor palierelor societăţii.
Situaţia din Orientul Mijlociu, implicaţiile asupra securităţii internaţionale şi
progresele în procesul de pace rămân de interes major pentru comunitatea internaţională.
România susţine eforturile UE în această regiune şi va analiza posibilităţile de asistenţă şi de
implicare în eventuale misiuni UE, în corelare cu evoluţiile din regiune. În acelaşi timp, va
continua să acorde atenţie posibilităţilor de acţiune pe plan bilateral, în funcţie de solicitările
partenerilor din regiune şi în consonanţă cu direcţiile trasate de comunitatea internaţională
prin intermediul Cvartetului.
Va rămâne constantă angajarea politicii externe în cooperarea în domeniul
neproliferării. Noile provocări la adresa securităţii internaţionale, în special terorismul, impun
acordarea unei atenţii speciale acestei problematici. România susţine demersurile comunităţii
internaţionale vizând clarificarea detaliilor legate de dosarul nuclear iranian, în conformitate
cu dreptul internaţional şi cu regimul instituit prin Tratatul de nonproliferare.
România va continua, de asemenea, să-şi îndeplinească angajamentele luate în privinţa
eforturilor internaţionale de combatere a terorismului.
În aria strategică complexă în care se situează România, abordarea specifică
multilateralismului se dovedeşte a fi cea mai eficientă strategie. Viziunea României privind
multilateralismul se axează pe întărirea influenţei şi capacităţii organizaţiilor regionale şi

interesele lor să fie cât mai bine servite. Securitatea noastră depinde de abilitatea de a descifra evoluţia probabilă
a situaţiei internaţionale şi de capacitatea de a ne înscrie productiv pe coordonatele acestor tendinţe“.
818
Preluare de pe: http://www.mae.ro

411
internaţionale de a rezolva problemele majore legate de stabilitatea sistemică şi securitatea
internaţională. Cel mai recent, criza financiar-economică a demonstrat că, în actualul mediu
globalizat, provocările generate de noi riscuri complexe, au nevoie de un răspuns integrat,
adaptat unei lumi multipolare. Concret, România este hotărâtă să îşi consolideze profilul
proactiv în activitatea ONU şi în reforma acesteia, cu accent pe teme de impact maxim:
schimbările climatice, migraţia, reconstrucţia post-conflict, drepturile omului, eradicarea
sărăciei.
România este interesată ca prestigiul şi forţa de atracţie a unor valori occidentale
precum democraţia, drepturile omului, statul de drept, economia de piaţă, valori pe care ţara
noastră le împărtăşeşte pe deplin, să rămână fundamentale pentru definirea arhitecturii
politice, financiare şi de securitate globale. Obiectivele de dezvoltare ale mileniului constituie,
de asemenea, un reper obligatoriu în demersurile de realizare a securităţii şi dezvoltării la
nivel global.
Politica externă a României va miza şi pe promovarea unui multilateralism regional
eficient, inclusiv prin întărirea cooperării între ONU şi organizaţiile regionale. Aceasta
presupune încurajarea unei activităţi susţinute la nivelul organizaţiilor regionale, în scopul
eficientizării şi al îmbunătăţirii cadrului lor de funcţionare, plecând de la premisa că dialogul
în cadru multilateral contribuie fundamental la consolidarea relaţiilor bilaterale. În acest
context, o semnificaţie aparte o are dialogul din cadrul unor organizaţii internaţionale, care
numără printre membri state de pe toate cele cinci continente, precum Organizaţia
Internaţională a Francofoniei (OIF). Astfel de organizaţii reprezintă un instrument eficace
pentru relansarea relaţiilor bilaterale cu o serie de state africane.
Politica externă a României se adaptează continuu tendinţelor multipolare urmărind, în
acest sens, concentrarea eforturilor în direcţia aprofundării şi diversificării relaţiilor speciale
cu China şi India, dar şi cu Brazilia, ca actori globali în ascensiune.
În scopul valorificării oportunităţilor de cooperare cu partenerii asiatici, se va acorda
atenţie în special implementării parteneriatului strategic cu Coreea de Sud, cooperarea
concentrându-se cu precădere pe componenta economică.
Pentru a putea vorbi despre un multilateralism eficient, este nevoie de relaţii bilaterale
solide cu acoperire globală. România va urmări dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi a dialogului
în foruri multilaterale cu puterile emergente şi, în general, cu statele din Asia de Sud şi Sud
Est, Orientul Mijlociu, Africa şi America de Sud. MAE îşi propune să dezvolte expertiza
pe aceste spaţii şi să multiplice contactele cu statele din aceste regiuni, în beneficiul cooperării
bilaterale şi pentru promovarea unor poziţii proprii, ghidate de obiectivele generale ale
politicii externe româneşti, pe teme legate de aceste spaţii aflate pe agenda UE.
Într-o perioadă de criză economică mondială, diplomaţia română va depune eforturi
suplimentare pentru identificarea de proiecte şi soluţii care să permită accesul pe noi pieţe, cu
accent deosebit pe economii în ascensiune, încă puţin accesate de agenţii economici români.
Obiectivele pentru 2009 se referă la extinderea cooperării cu economiile emergente şi noile
puteri economice – China, India, Coreea de Sud, Japonia, pătrunderea pe noi pieţe în Asia,
America Latină, Orientul Mijlociu şi Africa, susţinerea investiţiilor româneşti în străinătate,
continuarea atragerii de investitori străini în România. MAE va contribui, pe baza atribuţiilor
specifice, la demersurile statului român pentru realizarea diversificării şi eficientizării
politicilor energetice în vederea susţinerii durabile a securităţii energetice a României.
Aderarea României la OCDE rămâne prioritară. Va continua cooperarea strânsă cu
organizaţiile internaţionale cu profil economic în care România este membru şi cu alte
instituţii financiare internaţionale. România va continua demersurile de acordare a Asistenţei
Oficiale pentru Dezvoltare şi îşi va consolida profilul de stat donator în raport cu statele (R.
Moldova, Serbia, Georgia) şi zonele considerate prioritare (Marea Neagră, Balcanii de Vest şi
Orientul Mijlociu). Asistenţa oficială pentru dezvoltare va urmări, totodată, o contribuţie

412
financiară suplimentară a României pentru buna funcţionare a instituţiilor şi programelor
multilaterale destinate acestor spaţii.
Pe acest fond, a avut loc o amplă ofensivă diplomatică a preşedintelui pe parcursul
anilor 2005, 2006 şi 2008, în încercarea de a impune viziunea României pe agenda instituţiilor
euro-atlantice. La Summit-ul NATO de la Riga (noiembrie 2006), România a propus
implicarea Alianţei în securizarea rutelor de transport de energie, fie că este vorba despre rute
terestre, de infrastructuri portuare sau de rute maritime. Însa rezultatele summit-ului au fost
mult sub aşteptările diplomaţiei noastre, în special din cauza faptului că Alianţa a rămas destul
de divizată pe acest subiect. S-a recunoscut că interesele de securitate ale statelor membre pot
fi afectate de subminarea fluxului resurselor vitale, iar Consiliul a fost invitat să se consulte în
scopul definirii acelor zone în care NATO îşi poate aduce contribuţia pentru a proteja
interesele de securitate ale aliaţilor. Episodul Riga a arătat, la acel moment, faptul că agenda
României care viza implicarea NATO în securizarea infrastructurii energetice de pe teritoriul
unor state nemembre NATO, aflate în imediata vecinătate a Rusiei şi într-o zonă de maxim
interes strategic pentru aceasta, nu putea fi susţinută politic la nivelul Consiliului Nord-
Atlantic. Şi asta mai ales pe fondul scepticismului unor state din „vechea Europa“, în special
Franţa, de a susţine propuneri atât de „avangardiste“ într-o regiune foarte sensibilă pentru
interesele Rusiei. Într-o conferinţă de presă, de la finalul summit-ului, preşedintele Franţei,
Jacques Chirac, a declarat că „nu am susţinut niciodată extinderea NATO pe probleme care nu
reflecta vocaţia sa primară (apărarea colectivă). NATO trebuie să se ocupe de asta, şi nu de
altceva“819.
Agenda diplomaţiei româneşti prezentată la Riga a fost reluată la Summit-ul NATO de
la Bucureşti, în aprilie 2008. Poziţionarea summit-ului a asigurat preşedintelui Băsescu şi
agendei Romăniei privind Marea Neagră o vizibilitate fără precedent. Preşedintele a plusat din
nou pe platforma de la Riga, pledând pentru implicarea NATO în securizarea infrastructurii
energetice din spaţiul extins al Mării Negre: „Expertiza Alianţei în reforma sectorului de
apărare, a managementului crizelor şi securitatea maritimă pot fi folosite pentru a oferi
asistenţă în protejarea infrastructurii energetice şi a căilor de comunicaţii maritime“. Ce a
obtinut România după Summit-ul de la Bucureşti? Declaraţia finală semnala importanţa
regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică şi erau salutate progresele făcute în
consolidarea mecanismelor şi iniţiativelor regionale.
Sprijinirea românilor din străinătate se va concentra, în 2009, pe întărirea dialogului cu
comunităţile româneşti şi oferirea de asistenţă organizaţiilor acestora din străinătate, pentru
păstrarea valorilor culturale româneşti şi afirmarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi
religioase. MAE va sprijini realizarea unor proiecte de impact vizând: limba română, şcoala
românească, mass-media şi oficierea serviciului religios în limba maternă, prezervarea şi
îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc820.
Politica în domeniul relaţiilor cu românii din străinătate trebuie să reflecte cât mai
adecvat caracterul divers al acestora: pe de o parte, există legături cu comunităţile istorice
româneşti din statele vecine şi, pe de altă parte, trebuie sprijiniţi românii din emigraţia
recentă.
În privinţa primei categorii, contactele bilaterale între autorităţile române şi autorităţile
statelor de cetăţenie vor pune accent pe respectarea standardelor europene şi internaţionale.
Din punct de vedere al standardelor internaţionale, se au în vedere prevederile Convenţiei-
cadru a Consiliului Europei cu privire la protecţia minorităţilor naţionale, concluziile
raportului Comisiei de la Veneţia din 2001 şi recomandările Înaltului Comisar OSCE pentru
Minorităţi Naţionale.

819
Jurnalul Naţional, 23 noiembrie 2006
820
http://www.mae.ro/

413
 Politica în relaţia cu românii din emigraţie îşi propune multiplicarea contactelor între
organizaţiile acestora şi instituţiile statului român, cu scopul de a contribui la afirmarea
intereselor acestor români în statele de reşedinţă, dar şi obţinerea sprijinului comunităţilor
româneşti din diferite state pentru promovarea unei bune imagini a României şi a intereselor
naţionale în relaţiile cu statele în care există comunităţi româneşti. Vor fi depuse toate
eforturile pentru promovarea unei imagini pozitive a românilor din străinătate şi pentru
derularea unei abordări strategice de diplomaţie publică în concordanţă cu priorităţile de
politică externă ale României.
Avansarea în ritm susţinut a reformei în domeniul consular va beneficia de atenţie şi
resurse speciale. Este nevoie de o mai mare operativitate în acest domeniu, perceptibilă pentru
fiecare român care intră în contact cu aceste servicii. Vizăm o schimbare profundă, care să
transforme mentalitatea birocratică şi percepţiile asupra prestaţiei consulare. MAE va
continua pregătirea unui corp consular modern, eficient care să deservească prompt interesele
cetăţenilor. Vor fi luate, de asemenea, toate măsurile programate pentru atingerea standardelor
Schengen până în anul 2011.
Unii considerã cã "interesul national" al României ar fi deja realizat pe deplin odatã cu
aderarea la NATO şi UE şi cã nu mai rãmâne decât sã asteptãm "bunãstarea" care ar urma sã
se reverse asupra noastrã. Chiar dacã ar fi asa: şi pe urmã?
Cei care gândesc doar pânã la aceastã limitã, n-au înteles de fapt nimic. Mai mult, ei
sunt în fapt strãini adevãratului interes naţional al României: acela de a ne afirma că o naţiune
demnã, conştientã de specificul şi de rosturile ei, în pas cu mersul istoriei. Este adevãrat,
extrem de puţini reuşesc sã fie cu adevãrat demni atunci când nu au ce mânca, sau când
trãiesc într-o sãrãcie lucie. Un trai demn pentru cât mai multi români este o necesitate
absolutã. Aceasta nu ne-o vor asigura automat alianţele noastre militare sau politice. Ele oferã
doar un cadru pe care trebuie sã stim sã-l valorificãm. Alţii, aflaţi la o altã extremã, vor
considera cã "preţul" plãtit de România pentru participarea în aceste structuri transnaţionale ar
fi inacceptabil. Cã am deveni nişte "vasali" necondiţionaţi.
Nu este adevãrat. În acest moment, preţul care se cere României este cel al unei
democraţii cu adevãrat funcţionale. Ceea ce nu contravine nicidecum intereselor noastre. E
drept, ele nu se reduc doar la atât, dar "mai e mult pânã departe". Deocamdatã statul român e
corijent în privinţa unor aspecte cât se poate de elementare.
Un alt aspect al interesului nostru naţional este integritatea teritorialã. Fãcând parte din
NATO, aceasta nu ne produce deocamdatã emoţii. Desigur, "preţul" plãtit este cel al
"democraţiei": minoritãţile naţionale sã beneficieze de drepturi culturale care sã le permitã
pãstrarea propriei identitãţi. Iatã de ce în felul acesta "precedentul Kosovo" nu se poate aplica
României, cu toate cã maghiarii l-au trâmbitat sus şi tare (cei mai radicali) sau pe tonuri mai
moderate. Dar de rostit, au fãcut-o mai toţi. Tocmai din acest motiv Serbia şi-a pierdut
provincia istoricã cu o însemnãtate covârşitoare pentru identitatea ei naţionalã. Fãrã politică
de opresiune dusã de cãtre regimul comunistoid al lui Miloşevic la adresa albanezilor, un
NATO în cãutare de duşmani nu s-ar fi oprit chiar asupra Serbiei. Cine a urmãrit la acea
vreme evenimentele şi-a putut da seama cã totul a fost o lucrãturã cusutã cu aţã albã.
E bine sã fii "patriot", dar e chipurile rãu sã fii "naţionalist". Cãci existã prin toatã
Europa destule exemple de grupãri sau personaje inapetisante al cãror extremism îţi stârneşte
repulsie. Şi atunci pare a fi mai comod pentru unii sã se delimiteze decât sã restaureze
adevãratul sens al cuvântului "naţional". Ceea ce unii viseazã nu se va putea însã atinge, sau
nu va putea dãinui. Au fost în istorie destule exemple de neamuri care s-au stins atunci când
nu şi-au mai gãsit un sens creator. Dar şi marile cetãţi cosmopolite au cãzut: Babilonul,
Alexandria, Roma. Iatã de ce nici un nou Babilon nu va putea dãinui, indiferent câte neamuri
se vor topi în masa acestuia. Cãci se vor ridica alte neamuri, al cãror liant interior va fi mai
puternic decât orice putere exterioarã de naturã lumeascã.

414
 Iatã de ce nu atât integrarea europeanã, cât renunţarea la chipul creştin şi îmbrăţişarea
nihilismului ca parte fundamentalã a acestei identitãţi este cel mai mare pericol. Creştinismul
e însã o credinţã vie, care va supravieţui pânã la sfârşitul veacurilor. Apusul se pare cã a
obosit, poate şi datoritã acelui duh al "schimbãrii" introdus odatã cu Filioque şi care a permis
mereu "adaptarea" credinţei la condiţiile istorice şi la interese lumeşti, golindu-i tot mai mult
substanţa. Dar mai rãmâne Rãsãritul Europei unde credinţa îşi pãstreazã aceeaşi vigoare,
neschimbatã de la începuturi, mergând uneori pânã la habotnicie. E şi aceasta o formã de a o
apãra de la disoluţie, dar care împiedicã totodatã o deschidere înspre restul lumii creştine. Ar
fi de amintit aici exemplele grecilor şi ale sârbilor. Rusia e perceputã de prea multã lume drept
un "adversar" pentru a reuşi sã se facã iubitã. Iar religia "oficialã" merge din pãcate mânã în
mânã cu o politicã lumeascã care moşteneşte mai multe trãsãturi din vremea comunismului
decât o face din principiile creştine.
Ei bine, dacã în România s-ar urma pe scarã largã aceastã învãţãturã, s-ar crea toate
premisele pentru structurarea unei "democraţii funcţionale". Dar, desigur, roadele ar fi mult
mai profunde, aruncând aspectele lumesti în derizoriu. Cãci atunci nu s-ar mai respecta în
mod mecanic un set de reguli politice şi sociale, datoritã unui imperativ al conştiinţei morale,
ci s-ar trãi în chip viu o moralã şi o credinţã care ne asigurã în acelaşi timp şi pãstrarea
identitãţii noastre naţionale. Acesta este rostul nostru firesc în lume, de care trebuie sã fim
conştienţi în fiecare clipã. Sã ne îndreptãm noi înşine, pentru a face sã strãluceascã în afarã
chipul adevãrat al sufletului românesc.

Bibliografie:

1. Anton Galopenţia, "Geopolitica", Editura Nemira, Bucureşti, 2005

2. Dean Minix şi Sandra Hawley, "Global Politics", aparută în 1998
3. Hans J. Morgenthau, Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace,
Alfred A. Knopf, New York, 1978
4. Stephen M. Walt, "Internaţional Relations: One World, Many Theories," Foreign
Policy, Spring 1998
5. Kenneth N. Waltz, Theory of Internaţional Politics, Random House, New York, 1979
6. Dr. Theodor Frunzeti, Dr. Vladimir Zodian, Lumea 2009, Ed. ECTEA
7. Hans Morgenthau, Politica intre natiuni, Editura Polirom, 2004
8. James Rosenau, Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World
Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND
Corporation, 1996
9. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007
10. Mihail Vasile-Ozunu, Studiu de securitate şi apărare, curs, Bucureşti, Editura
FundaŃiei România de Mâine, 2007
11. Strategiei de dezvoltare a României din 2001
12. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-
2030, Bucureşti, 2008
13. Strategia de Securitate Naţională a României, 2007
14. Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, 2004
15. CDI Russia Weekly, 18 septembrie 2003
http://www.mae.ro/poze_editare/2009.03.24_Prioritati_2009

415
 CONSIDERAŢII PRIVIND DREPTUL INTERNAŢIONAL AL ENERGIEI (DIE)
CONSIDERATIONS FOR INTERNAŢIONAL ENERGY LAW

Dr. Mădălina Virginia Antonescu

Institutul Diplomatic Român

Abstract:
Internaţional law of energy, differs from both commercial law and civil law of a State and
to internaţional commercial law, private internaţional law from being a branch of law fully
supported the set of principles enshrined in the UN Charter.
Internaţional law of energy represent all the conflicting rules, civil law, commercial law
and the rules of substantive law, and within certain limits and rules of public internaţional
law, which governs internaţional trade relations and economic and scientific-technical
cooperation established between the participants in the global flow of values and knowledge.
Keywords: internaţional law, energy, ONU, public internaţional law, energy heritage

Nu trebuie să confundăm sau să elaborăm DIE din prisma unui drept privat (fie el cu
elemente de extraneitate sau nu). Dreptul internaţional al energiei, aşa cum îl concepem noi în
comunicarea de faţă, se deosebeşte atât faţă de dreptul comercial şi civil din legislaţia internă
a unui stat cât şi faţă de dreptul comercial internaţional, faţă de dreptul internaţional privat,
fiind o ramură de drept sprijinită în totalitate pe setul de principii consacrate în Carta ONU şi
în alte documente de DIP.

Distincţia dintre DIE şi dreptul comerţului internaţional

Doctrina juridică foloseşte denumirea de “drept comercial internaţional” sau de “drept

internaţional privat comercial”, însă în 1966 Comisia ONU specializată în acest domeniu este
cea care a acreditat denumirea de “drept comercial internaţional”.
În doctrină au fost propuse numeroase definiţii juridice asupra acestei noţiuni, din care
vom reţine însă definiţia profesorului Tudor Popescu, potrivit căreia dreptul comerţului
internaţional “cuprinde normele care cârmuiesc relaţiile comerciale ce depăşesc cadrul intern
sau naţional al unui stat şi au aderenţe internaţionale, cu două sau mai multe sisteme de drept
naţionale”821.
Caracterul interdisciplinar al acestui drept a fost remarcat şi de alţi autori (dreptul
comerţului internaţional fiind privit ca “ansamblul de norme conflictuale, de drept civil, de
drept comercial şi de norme de drept material uniforme, iar în anumite limite şi norme de
drept internaţional public, prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de
valori şi de cunoştiinţe822”. Dimpotrivă, în opinia profesorului Dragoş Alexandru Sitaru,
conţinutul dreptului comerţului internaţional este alcătuit în mod preponderant din norme de
drept material. Pentru un alt autor, dreptul comerţului internaţional este format nu doar din
norme de drept material ci şi din norme de drept procesual referitoare la arbitraj.
Ceea ce este însă de remarcat, atunci când încercăm să stabilim natura juridică a acestui
drept, spre a îl putea compara de pe o poziţie corectă cu DIE, este situarea normelor dreptului
comerţului internaţional la limita dintre ordinea juridică naţională şi ordinea juridică
internaţională (în opinia noastră, un drept hibrid). Dimpotrivă, într-o altă opinie, se ajunge la

821
Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Universitatea Bucureşti, 1975.
822
Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997.

416
concluzia că dreptul comerţului internaţional este o extensie a dreptului naţional, un element
conex al acestuia823.
Prin urmare, în comparaţie cu DIE, conceput în întregime ca o ramură de drept
internaţional public824, dreptul comerţului internaţional este un drept interdisciplinar, care
conţine şi norme de drept comercial intern (deoarece DCI priveşte raporturi juridice
patrimoniale şi comerciale, în care participanţii, persoane juridice sau fizice, au calitatea de
comercianţi); norme de drept civil (inclusiv prin faptul că în raporturile de DCI participanţii
sunt pe poziţii de egalitate iar raporturile juridice sunt unele de drept privat); norme de drept
procesual civil (potrivit codului comercial român, de exemplu, exerciţiul acţiunilor comerciale
este reglementat de codul de procedură civilă, în afară de dispoziţiile din codul comercial). Cu
toate acestea, DCI se deosebeşte de un drept privat intern prin caracterul sau de extraneitate,
deoarece priveşte raporturi comerciale care sunt marcate de un element de extraneitate825.
Dacă în cadrul DIE se preconizează că statele vor participa în calitate de putere suverană
şi nu de comerciant, deci este vorba de o activitate de iure imperii, în cadrul DCI statele
acţionează ca subiecte de drept privat, adică de iure gestionis, ceea ce înseamnă că statele
participă de pe o poziţie de egalitate juridică cu cealaltă parte (o persoană juridică sau fizică
aparţinând unui alt stat)826.
DIE nu este privit ca un drept internaţional al investiţiilor în domeniul energiei şi nici ca
un drept internaţional al comerţului cu energie (acestea fiind două sub-ramuri viitoare,
potenţial dezvoltându-se pe măsura cristalizării DIE), ci, în opinia noastră, el trebuie să se
structureze în principal ca un corp de norme de drept internaţional reglementând raporturile
dintre state, acţionând ca puteri suverane, în domeniul energiei. În aceste raporturi juridice
statul stă pe picior de egalitate doar cu un alt stat, ca putere suverană (principiul egalităţii
suverane a statelor, ca principiu de drept internaţional public). În cadrul DIE, statul nu
acţionează ca un comerciant şi nici nu angajează raporturi juridice de comerţ cu o persoană
fizică sau juridică având calitatea de comerciant.
Spre deosebire de DCI, DIE trebuie să fie conceput ca un drept ne-comercial (statele nu
acţionează în calitate de comercianţi şi nici nu se angajează în raporturi juridice cu
comercianţi), ne-patrimonial însă internaţional (cooperarea dintre state în domeniul energiei).
Tot spre deosebire de DCI (ca drept hibrid), DIE nu este decât o ramură de drept internaţional
public (cel puţin, până la apariţia celor două sub-ramuri ale sale, dreptul internaţional al
comerţului cu energie şi dreptul internaţional al investiţiilor în domeniul energiei): prin
urmare, cel puţin la începuturile sale, DIE trebuie să se constituie ca un corp de norme
juridice de ordin general reglementând cooperarea între state ca puteri suverane, în domeniul
energiei.
Dintr-o altă perspectivă, DCI s-ar apropia de DIE deoarece fundamental, DCI nu ar fi
decât o extensie a dreptului internaţional economic, bazat pe anumite principii funcţionale

823
Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit.
824
Este posibilă, în opinia noastră, şi dezvoltarea, în sec. al XXI-lea a unei direcţii a acestui drept care să se
preocupe de elaborarea unor norme juridice reglementând comerţul internaţional cu energie - de unde am avea o
sub-ramură specifică a DIE, cea a dreptului comerţului internaţional cu energie (ca drept hibrid). De asemenea,
mai este posibilă şi înfiinţarea progresivă a unui corp de norme juridice în cadrul DIE, referitoare la investiţiile
străine în domeniul energiei, de unde şi apariţia unui drept internaţional al investiţiilor în energie (ca drept
hibrid).
825
Conform convenţiilor internaţionale, acest element poate privi un criteriu subiectiv, anume ca părţile să aibă
sediul sau domiciliul în state diferite; un criteriu obiectiv, anume ca marfa, lucrarea sau serviciul în general,
bunul ce face obiectul raportului juridic să se afle în tranzit internaţional, adică să treacă cel puţin o frontieră.
Elementul de extraneitate mai există şi atunci când încheierea, modificarea, executarea actului juridic are loc în
străinătate sau dacă prestaţia corespunzătoare obligaţiei contractuale se desfăşoară în străinătate. A se vedea
Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag. 76-77.
826
Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 72.

417
(libertatea comerţului şi libertatea comunicaţiilor)827. Dreptul internaţional economic, ca orice
ramură de drept internaţional public, este fundamentat pe principiul suveranităţii statelor, în
particular pe conceptul de suveranitate economică (având dublul aspect al exerciţiului unei
puteri suverane în limitele teritoriului statului şi stabilirea pe această bază a relaţiilor de
cooperare cu celelalte state).DCI ar face parte deci, în mod preponderent, din categoria
dreptului public, la fel ca şi DIE.

Distincţia dintre DIE şi dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional privat reprezintă o ramură distinctă a dreptului privat, deci încă de la
început, putem sublinia faptul că, în ciuda caracterului internaţional al dreptului internaţional
privat, acesta se depărtează de DIE (ca ramură a dreptului internaţional public). În cadrul DIE
statele acţionează, aşa cum am spus mai înainte, în calitatea lor de puteri suverane, adica de
iure imperii.
Obiectul DIE îl constituie activităţile legate de energie (obiect destul de strict delimitat),
în timp ce obiectul dreptului internaţional privat îl constituie raporturile juridice cu element
de extraneitate din toate domeniile dreptului privat (raporturi de drept civil, raporturi de
dreptul familiei, raporturi de drept procesual civil, raporturi de dreptul muncii, raporturi
privind dreptul de proprietate intelectuală etc.).
În cazul DIE se aplică cu precădere principiile specifice ale dreptului internaţional public
general, în vreme ce, în cazul dreptului internaţional privat se aplică cu precădere principiile
sale specifice.
Deşi ambele ramuri de drept au elemente de extraneitate, DIE nu se poate confunda cu
dreptul internaţional privat, în special din cauza calităţii suverane a statelor când acţionează în
cadrul DIE dar şi datorită domeniului specific de reglementare (producerea, transportul,
tranzacţiile, diferendele legate de energie). De aceea, putem spune că DIE trebuie conceput în
viitor atât ca un set de norme de drept material, legate de activităţile din domeniul energetic,
cât şi ca un set de norme procesuale specifice, legate de diferendele în domeniul energiei (un
conţinut mixt al DIE).
Deoarece considerăm aici DIE ca o viitoare ramură de drept internaţional public, trebuie
să menţionăm faptul că, în sfera sa nu intră reglementarea oricăror raporturi juridice cu
element de extraneitate. Astfel, dacă una dintre părţi, obiectul sau efectele raportului juridic
sunt plasate în state diferite, se consideră în doctrină828 că devine incident în acest caz, dreptul
internaţional privat. Acesta este definit ca fiind un ansamblu de norme juridice interne,
specifice fiecărui stat, reglementând raporturi juridice dintre persoane fizice sau juridice
conţinând elemente de extraneitatae. Normele de drept internaţional privat sunt cele care au ca
obiect soluţionarea conflictelor de legi interne apărute în desfăşurarea acestor raporturi
juridice.

Spre o reglementare a conceptului juridic de “patrimoniu energetic comun”

Derivat din conceptul juridic de “patrimoniu comun al umanităţii”(acesta din urmă fiind
un concept folosit în dreptul internaţional general), propunem în lucrarea de faţă folosirea
conceptului de “patrimoniu energetic comun”, pentru scopurile noii ramuri DIE, ca drept
reglementând relaţiile dintre state privind activităţile legate de explorarea, exploatarea,
transportul şi distribuţia energiei provenind din surse situate în afara jurisdicţiei statelor, în
zona internaţională, dar totodată, ca ansamblu de norme juridice reglementând relaţii între
state, privite ca entităţi suverane, având ca obiect realizarea de proiecte comune de obţinere

827
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 319.
828
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All-Beck,
Bucureşti, 1998, pag. 2-3.

418
a energiei (centrale multinaţionale de energie, conducte transnaţionale de transport a gazelor
şi petrolului, aparţinând unor proiecte regionale realizate în cooperare de mai multe state).
Conceptul juridic de “patrimoniu energetic comun” este conceput pentru a avea o sfera
mai restrânsă de aplicare decât conceptul de “patrimoniu comun al umanităţii” din care derivă
şi care cuprinde şi alte bunuri din categoria res communes care nu fac obiectul DIE.
Conceptul juridic de “patrimoniu energetic comun” are în vedere doar acele bunuri situate
în afara jurisdicţiei naţionale a statelor din care se poate obţine energie (indiferent de felul
acesteia) sau care pot constitui surse de energie.
În acest punct, referitor la sfera de întindere a acestui concept juridic, se pot stabili
diferenţe de regim juridic între bunuri care să facă parte din “patrimoniul energetic comun”
(ca parte de drept internaţional public, reglementat de DIE) şi un alt concept juridic distinct,
pe care îl vom discuta ulterior, anume “domeniul public internaţional al energiei” (care
presupune formarea unui nucleu dur, de drept admninistrativ internaţional, în cadrul viitorului
DIE).
După cum arată şi denumirea propusă, “patrimoniul energetic comun” presupune o
categorie specială de bunuri ce sunt sau care pot constitui surse de energie, având un caracter
universal (interesează toate statele şi toate popoarele) şi trans-generaţional (creează obligaţia
juridică a tuturor statelor, ca subiecte de drept internaţional, să asigure conservarea -pentru
bunurile regenerabile- şi consumul echitabil, moderat şi raţional- pentru bunurile energetice
consumabile, precum petrolul sau rezervele de gaze naturale -, pentru a asigura şi beneficiul
viitor al generaţiilor ce vor urma).
Caracteristic acestor bunuri (care vor fi enumerate expres într-o convenţie internaţională
cadru) este faptul că nu pot fi apropriate de niciun stat şi de nici un grup de state. Aceste
bunuri nu pot fi apropriate nici de alte subiecte de drept internaţional (organizaţii
internaţionale interguvernamentale, regionale sau universale, cu un caracter economic sau nu;
mişcări de eliberare naţională) şi nici de actori non-statali (TNC-uri private) sau de subiecte
de drept intern (companii de stat din domeniul energiei, pe tărâmul dreptului comercial
internaţional sau al dreptului internaţional al investiţiilor). Statele trebuie, pe tărâmul DIP, să
îşi asume expres obligaţii (garanţii juridice) că actorii non-statali care au legătură de
naţionalitate sau de cetăţenie cu ele (TNC-uri, companii de stat în domeniul energetic, alte
persoane fizice sau juridice din ordinea de drept internă a statelor semnatare) nu vor desfăşura
activităţi legate de aceste bunuri ce fac obiectul “patrimoniului energetic comun”, prejudiciind
celelalte state şi popoarele acestora. Aceste bunuri nu pot fi apropriate şi folosite în interese
private ci pot fi folosite doar în interesul general al umanităţii.
În al doilea rând, precizăm că DCI dar şi dreptul internaţional al investiţiilor nu pot fi
folosite pentru a restrânge sau a denatura (coborându-o în domeniul tranzacţiilor comerciale
private) sfera patrimoniului energetic comun. Cu alte cuvinte, actorii statali şi non-statali
(TNC-urile) nu pot invoca libertatea tranzacţiilor comerciale şi nici libertatea de a investi cu
privire la bunurile energetice făcând obiectul patrimoniului energetic comun, aşa cum va fi
reglementat acesta prin convenţia cadru la nivel internaţional, între state.
Importanţa şi necesitatea introducerii acestui concept juridic transpare atât din natura
deosebită a acestor bunuri (caracter energetic), dar şi din rolul său de a echilibra interesele
ţărilor mici şi mijlocii cu interesele ţărilor puternic industrializate. Datorită gradului scăzut de
tehnologizare privind exploatarea mărilor, aceste bunuri din zona internaţională sunt
considerate în DIP res communes sau bunuri care nu pot fi susceptibile de apropriere,
neputând fi deocamdată folosite ca o sursă exploatabilă de resurse energetice şi nu numai.
Numai exploatarea în scop energetic a mării situate în zona internaţională interesează DIE şi
intră în sfera conceptului de “patrimoniu energetic comun”. Ideea mării ca “bun energetic
comun” (în ceea ce priveşte zona situată în afara jurisdicţiei naţionale a statelor de coastă)
face posibilă încadrarea sa în sfera “patrimoniului energetic comun” de îndată ce devine

419
tehnic posibilă exploatarea resurselor sale energetice situate în subsolul său sau a mării ca
atare, în funcţie de tipul de energie (convenţională sau alternativă).
După cum s-a arătat în doctrina DIP cu privire la conceptul de “patrimoniu comun al
umanităţii829” (concept juridic novator, întrucât propune un nou subiect de drept internaţional
pentru DIP, umanitatea), interpătrunderea între DIP şi progresul stiinţific şi tehnologic
determină ca DIP să devină un drept flexibil, ţinând pasul cu dezvoltarea ştiinţei şi cu
progresul economiei.
De asemenea, când analizăm conţinutul juridic al conceptului de “patrimoniu energetic
comun”, vom avea în vedere corespondenţa strânsă cu conţinutul juridic al conceptului-mamă,
cel de “patrimoniu comun al umanităţii” (căruia doctrina DIP îi recunoaşte, în ceea ce priveşte
marea din zona internaţională, câteva drepturi distincte: un drept al mişcării; un drept de
suprafaţă, dar şi un drept al fixării- privind amplasarea platformelor marine de exploatare a
profunzimilor mării-). În prezent, în cadrul DIP, nu se recunoaşte aproprierea exclusivă de
către un stat a bogăţiilor submarine pe care gradul dezvoltat de tehnologie al anumitor state le
pune la îndemâna acestora, în zona situată în afara jurisdicţiilor lor naţionale830. În acest
context trebuie privit şi conceptul de “patrimoniu energetic comun”, ca expresie a unei Noi
Ordini Energetice Internaţionale, bazate pe garantarea egalităţii suverane a statelor în
domeniul energetic internaţional831, ţinând cont şi de principiul enunţat mai sus (exploatarea
de către statele avansate a resurselor energetice din zonele internaţionale nu le conferă un
drept exclusiv de apropriere a acestor bunuri şi nici a energiei furnizate de ele, datorită
caracterului internaţional, din afara jurisdicţiei lor, a acestor bunuri ce intră în conţinutul
juridic al patrimoniului energetic comun).
Precizăm că, în prezent, conceptul-mamă, cel de “patrimoniu comun al umanităţii” este
reglementat de dreptul mării, scopul reglementării sale fiind în special acela de a stăvili şi de a
disciplina apetitele rivale ale puterilor în ceea ce priveşte un bun comun, adică un bun care nu
aparţine nimănui.
Cristalizarea DIE se poate face pe calea unei Conferinţe asupra dreptului internaţional al
energiei, sub auspiciile Adunării Generale a ONU, care să instaureze mecanisme
internaţionale de garantare a egalităţii statelor în accesul la resursele energetice din zonele
internaţionale. Cu toate acestea, în practică, aşa cum s-a întâmplat cu evoluţia conceptului-
mamă de “patrimoniu comun al umanităţii” care punea îndeosebi problema explorărilor
subsolurilor marine bogate în resurse naturale, s-a născut o rivalitate între state, în special
între puterile maritime, angrenate într-o adevărată competiţie în a desfăşura astfel de activităţi
prin societăţi comerciale interpuse, în zona maritimă internaţională, sub pretextul că această
zonă aparţine tuturor. Există deci, riscul ca şi în cazul cristalizării normelor DIE, încă de la
început, dat fiind deosebita importanţă a resurselor energetice pentru state şi popoare în acest
secol, cât şi epuizarea unor resurse de hidrocarburi în deceniile ce vor veni, să se producă
între state aceeaşi rivalitate cu privire la resursele energetice din zonele internaţionale ale
mărilor şi oceanelor, care să deturneze de la sensul său iniţial sau să îl facă ineficient, formal,
conceptul de “patrimoniu energetic comun”.
De asemenea, există riscul ca organismul internaţional, eventual în cadrul ONU, ce va fi
înfiinţat, cu sarcini în monitorizarea şi atribuirea concesiunilor de explorare şi de exploatare în
zonele maritime internaţionale ţinând de perimetrul a ceea ce se va înţelege prin “patrimoniu
energetic comun”, în virtutea unei viitoare convenţii cadru, să ajungă un instrument al politicii

829
Mohammed Bedjaoui, Pour un nouvel ordre economique international, publiée par Organisation des Nations
Unies pour l’éducation, la science et la culture , Paris, 1979, PUF, pag. 228-229.
830
Idem, pag. 230.
831
Concept juridic ce (împreună cu alte concepte juridice propuse în lucrarea de faţă) poate face obiectul unei
propuneri distincte a României, individual sau cu un grup de state, în cadrul ONU sau al organismelor
specializate ale acestuia.

420
de dominaţie a statelor industrializate, în detrimentul statelor mici şi mijlocii sau care nu sunt
state de coastă. Lupta pentru aproprierea resurselor energetice nu va ocoli, în sec. XXI, nici
zonele internaţionale marine, putînd exista din nou încercări ale statelor puternic dezvoltate de
a legifera unilateral măsuri permiţând societăţilor acelui stat de a desfăşura activităţi de
explorare şi de exploatare în aceste zone pe motivul că “aparţin tuturor”(adică prin invocarea
abuzivă a principiului libertăţii mărilor).
Există deci riscul ca apele internaţionale să devină în sec. XXI un teren de confruntare al
intereselor energetice (de achiziţionare sau de menţinere a controlului) ale unor state
puternice, în detrimentul restului comunităţii internaţionale, ceea ce ar duce la afectarea
principiului egalităţii juridice între state în privinţa patrimoniului energetic comun.
Încă de la începutul cristalizarii sale ca ramură de drept internaţional public, DIE trebuie
să fie creat plecând de la o expresă consacrare a corpului de ius cogens (în primul rând,
principiul egalităţii suverane a statelor în ceea ce priveşte beneficiile exploatării patrimoniului
energetic comun). În nici un caz, statele slab dezvoltate sau cele în curs de dezvoltare dar pe
teritoriul cărora se află bunuri ce constituie sau pot constitui surse de energie interesând
întreaga comunitate internaţională (datorită resurselor energetice pe cale de epuizare) nu pot fi
considerate state care deţin “un simplu drept de pază” asupra acestor resurse. Aceste state nu
pot fi considerate ca “gardieni” ai propriilor resurse, deoarece aceasta ar fi consacrarea unei
teorii a suveranităţii limitate, care aduce atingere direct şi neeechivoc principiului egalităţii
suverane a tuturor statelor, în speţă principiului suveranităţii permanente a statului asupra
resurselor sale naturale. De asemenea, aşa cum s-a arătat şi în ceea ce priveşte conceptul de
“patrimoniu comun al umanităţii”, trebuie să se prevadă în mod clar (referitor la patrimoniul
energetic comun) o repartiţie clară, în deplină echitate (sau în funcţie de o inegalitate
compensatoare pentru statele în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate) a drepturilor şi
obligaţiilor statelor faţă de bunurile intrând in sfera acest concept juridic.
Recunoaşterea resurselor de hidrocarburi de pe teritoriul statelor (deci nu cele situate în
zonele internaţionale) ca bunuri intrând în sfera de cuprindere a conceptului de “patrimoniu
energetic comun” ar însemna o considerabilă lărgire a sferei acestui concept juridic, deci ar
permite ca petrolul aparţinând unor state puternice (SUA, Norvegia, Marea Britanie, Rusia)
să fie considerat ca resursă energetică comună, adică aparţinând întregii omeniri (aspect cu
mare relevanţă pentru DIE, în opinia noastră, în contextul secătuirii resurselor energetice de
acest fel şi al exacerbării rivalităţilor între state pentru accesul la aceste resurse).
În acest context, petrolul nu ar mai face obiectul exclusiv al suveranităţii statului pe
teritoriul căruia se află (indiferent dacă este vorba de un stat puternic sau de un stat slab
dezvoltat) ci ar fi considerat ca bun al întregii omeniri (indiferent că se găseşte pe teritoriul
supus jurisdicţiei unui stat). În practică însă, este foarte posibil să se creeze discriminări între
statele puternice şi cele slab dezvoltate care deţin resurse energetice neregenerabile, deci
există riscul ca acest concept juridic (“patrimoniul energetic comun”) să fie folosit de statele
puternice într-un sens care să creeze inegalităţi şi noi relaţii de dependenţă între state.
Există riscul deci, ca statele puternice, în condiţiile epuizării resurselor energetice
neregenerabile, să tindă spre o reinterpretare a conceptului fundamental de DIP, al
suveranităţii statelor, în sensul unei limitări a suveranităţii permanente asupra resurselor
naturale ale statelor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. În al doilea rând, statele
puternice pot fi tentate să îşi aproprie conceptele de “patrimoniu energetic comun”, de
“patrimoniu comun al umanităţii” sau de “securitate economică comună”, într-un sens
denaturat, adică unul contrar egalităţii suverane a statelor, prin care doar un grup de state
puternice să fie favorizat în privinţa accesului şi exploatării resurselor energetice declarate
comune, însă situate în state slab dezvoltate (în vreme ce ele nu ar accepta să îşi pună
resursele energetice la dispoziţia tuturor, adică şi a statelor slab dezvoltate).

421
 Aceasta ar duce şi în sectorul energetic la o situaţie de dominaţie, prin pretinderea de către
un stat sau un grup de state puternice a recunoaşterii de către celelelate state a unei obligaţii
(nereciproce) de responsabilitate juridică (obligaţia de a permite o exploatare a resurselor lor
energetice în beneficiul comun). Or, principiul egalităţii suverane a tuturor statelor pe care se
bazează întregul DIP contemporan şi de la care trebuie să plece şi DIE trebuie să situeze
exploatarea resurselor energetice în condiţii echitabile sau de reciprocitate, de către state. Nu
se poate concepe o impunere nereciprocă (impusă de către grupul statelor puternice) a unei
obligaţii de responsabilitate faţă de umanitate, a statelor slab dezvoltate dar care deţin resurse
energetice pe teritoriul lor, fără ca şi statele puternice să nu îşi asume o obligaţie juridică
identică. Principiul suveranităţii trebuie respectat cu privire la toate statele, indiferent de
puterea lor economică şi de gradul lor de dezvoltare, altfel întregul DIP contemporan şi-ar
pierde caracterul coordinator şi ar deveni un drept oligarhic, întemeiat pe o aplicare inegală,
discriminatorie, a acestui principiu.
De asemenea, odată cu consacrarea noului concept de “patrimoniu energetic comun”, în
cadrul DIE ca ramură de DIP, trebuie să se instituie un echilibru între acest nou concept şi
principiul suveranităţii statului, adică să nu se permită o invocare abuzivă, disproporţionată,
inechitabilă sau inegală a conceptului de “patrimoniu energetic comun” pentru a se crea
limitări la adresa principiului suveranităţii statului (instaurarea unei suveranităţi limitate, după
cum s-a arătat mai sus).

Bibliografie:

1. Marie-Claire Cordonnier Segger, Ashfaq Khalfan- “Sustainable Development Law.

Principles, Practices and Prospects”, Oxford University Press, Centre for Internaţional
Sustainable Law, 2004
2. Mihaela Comănescu- “Politici energetice europene”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
3. Claude- Albert Colliard- “Institutions des rélations internaţionales”, Dalloz, 1985,
Paris
4. Dumitru Mazilu- “Dreptul comerţului internaţional”, Partea generală, Lumina Lex,
Bucureşti, 2007
5. Antonie Iorgovan- “Drept administrativ. Tratat elementar”, vol. III, Bucureşti, 1993
6. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase- “Drept internaţional contemporan”, IRSI,
Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995
7. Ion Diaconu- “Tratat de drept internaţional public”, vol. III, Lumina Lex, Bucureşti,
2005
8. Ion Diaconu- “Tratat de drept internaţional public”, vol. I, Lumina Lex, Bucureşti,
2002

422
 CONCEPTUL DE “DOMENIUL PUBLIC INTERNAŢIONAL AL ENERGIEI”
THE CONCEPT OF "PUBLIC DOMAIN OF INTERNAŢIONAL ENERGY”

Dr. Mădălina Virginia Antonescu

Institutul Diplomatic Român

Abstract:
In defining public internaţional of energy we consider the public internaţional wealth.
The concept of "internaţional public domain of energy" needed to operate an expansion of
administrative law, including their concepts and principles in the sphere of public
internaţional law.
Keywords:, ONU, public domain, public law

Elaborarea acestei noi ramuri de drept internaţional public care este DIE, de către state, ca
subiecte de drept internaţional, nu se poate face fără lămurirea, în prealabil, a noţiunii de
“domeniu public” (noţiune de drept administrativ) care are o incidenţă directă asupra
problemei energiei, asupra titularului resurselor naturale din care se produce energia şi asupra
tipului de domeniu (public sau privat) în care includem energia precum şi activităţile legate de
producerea şi de transportul ei. Acest lucru este necesar pentru a şti ce tip de regim juridic
este aplicabil acestor activităţi legate de energie, ce obligaţii juridice şi ce drepturi au pe plan
internaţional subiectele de drept ce operează în domeniul energiei, precum şi dacă putem
vorbi despre un fel de “domeniu public internaţional al energiei”, adică de o proprietate
publică asupra energiei, al cărui titular colectiv să fie comunitatea statelor, ceea ce ar însemna
o inovaţie foarte importantă a dreptului internaţional public, o extindere a conceptelor de
drept administrativ în sfera dreptului internaţional public).
În dreptul intern (în România, spre exemplu), statul reglementează în mod expres, prin
legi specifice (cum este şi legea fondului funciar 18/1991), sfera domeniului public. Astfel, în
art. 4, alin 1 se specifică faptul că terenurile pot aparţine domeniului public sau domeniului
privat, urmând în alin.2 să se realizeze o clasificare a domeniului public, potrivit legiuitorului:
domeniul public poate fi de interes naţional sau de interes local, prevăzându-se în alin. 4 că
terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice (o altă definire a
domeniului public de către legiuitor). Alin 2, art. 4 clarifică totodată şi noţiunea de “interes
naţional”, folosită de altfel şi în art. 135 din Constituţia României (alin. 3): astfel, în cazul
domeniului public de interes naţional, proprietatea asupra sa, în regim de drept public,
aparţine statului. Administrarea acestui domeniu (de interes naţional) se face de către organele
prevăzute de lege (alin. 3, art. 4). Există şi un domeniu public de interes local, caz în care
proprietatea, tot în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau
judeţelor iar administrarea unui astfel de domeniu se face de primării sau de prefecturi, după
caz (alin 2 şi 3, art. 4 din lege).
Art. 5 din legea fondului funciar enumeră tipurile de terenuri care aparţin domeniului
public, deci care sunt supuse unui regim de drept public, faţă de domeniul privat al statului,
supus conform art. 6, dispozitiilor de drept comun, dacă prin legea internă nu se prevede
altfel.
Toate terenurile din domeniul public menţionate în art. 5 sunt terenuri care au caractere
juridice speciale în raport cu alte categorii de terenuri, deci investitorul străin va trebui să ţină
cont de prevederile legii române, atunci când va dori concesionarea sau încheierea unor astfel
de bunuri proprietate publică (inclusiv terenuri din domeniul public, menţionate în acest
articol).Potrivit art. 5, printre terenurile care aparţin domeniului public regăsim şi terenuri
importante pentru subiectul lucrării de faţă (care pot fi folosite pentru activităţi legate de
energie): fundul apelor maritime interioare şi ale mării teritoriale, terenurile pentru alte

423
folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau
de interes public. Aceste terenuri fac deci parte din domeniul public al statului, fiind supuse
unui regim juridic exorbitant în raport cu terenurile aparţinând domeniului privat al statului
sau în raport cu terenurile proprietate privată al căror titular este o altă persoană juridică decât
statul.
În cazul terenurilor din domeniul public al statului (ne referim aici la terenurile de interes
naţional), titularul dreptului de proprietate este doar statul; în al doilea rând, statul deţine acest
drept potrivit regimului de drept public, ca drept de constrângere, ca drept administrativ, şi
nu al dreptului civil ca drept contractual. În regimul de drept public, statul se comportă ca
autoritate publică, adică este titular de putere suverană, deci nu poate intra în raporturi de
egalitate juridică cu orice alţi participanţi, inclusiv cu investitori străini, persoane fizice sau
juridice care vor să obţină concesiunea sau închirierea acestor bunuri. Administrarea acestor
bunuri se face doar de instituţiile publice şi de regiile autonome, nu şi de alte subiecte de drept
intern (comercianţi, TNC-uri, în unele cazuri, când se reuşeşte stabilirea legăturii juridice cu
statul-gazdă, în ciuda caracterului lor multinaţional).
Conform doctrinei franceze recente832, noţiunea de “domeniu public” este definită ca fiind
acel ansamblu de bunuri supuse unui regim juridic de drept administrativ, dominat de
principiul inalienabilităţii, precum şi unui regim de protecţie penală specială, necunoscut
dreptului privat. Consecinţa directă este că acest regim de drept public aparţine în mod firesc
competenţei contencioase a tribunalelor administrative.
În legislaţia română de până la 1947833, bogăţiile publice formează sfera domeniului
public, fără a se include în categoria acestor bogăţii aşa-numitele res communes (marea, aerul
atmosferic, lumina soarelui) adică lucururi ce nu aparţin nimănui.
Această distincţie juridică operată între bogăţiile publice (în care intră, după părerea
noastră, şi resursele naturale precum cele de hidrocarburi, precum şi apele interioare cu
excepţia mării, care reprezintă surse de producere a energiei) şi categoria res communes
(unde şi marea dar şi lumina soarelui reprezintă surse de energie regenerabilă) priveşte şi
titularul lor: în timp ce res communes sunt considerate bunuri ce nu au titular, deoarece
aparţin tuturor (prin urmare, statul nu poate fi considerat titular pe bunuri trecute în categoria
res communes, cu atât mai puţin un actor ne-statal, de pildă, un TNC), bogăţiile publice au ca
titular exclusiv statul, judeţele şi comunele (adică persoanele juridice de drept public).
Prin urmare, dacă ar fi să constituim o sferă a conceptului juridic inovator de “domeniu
public internaţional al energiei”, am considera, potrivit opiniei doctrinare exprimate mai sus
cu privire la sfera domeniului public în dreptul intern, că nu trebuie să avem în vedere decât
bogăţiile publice internaţionale, nu şi res communes, deşi ambele se referă la surse de energie
şi deci, ambele trebuie reglementate de DIE. S-ar opera astfel, o discriminare juridică între
diferitele surse de energie, unele fiind considerate a fi de domeniul public internaţional al
energiei (având ca titular întreaga comunitate a statelor şi gestionată în numele său de un
organism internaţional specializat în acest domeniu, posibil din sistemul ONU) iar altele fiind
considerate a nu aparţine nimănui (res communes), deci nebeneficiind de regimul juridic
exorbitant, special, al categoriei de bunuri ce produc energie, încadrate în categoria
“bogăţiilor publice internaţionale”834.
Prin conceptul de “domeniu public internaţional al energiei”, concept juridic central al
viitorului DIE, considerăm că se operează o necesară extindere a dreptului administrativ,
inclusiv a conceptelor şi principiilor acestora în sfera dreptului internaţional public care este

832
André de Laubadère –„Traité élémentaire de droit administratif” , vol. II, LGDJ, Paris, 1970, pag. 118.
833
Această distincţie, în opinia noastră, îşi păstrează valabilitatea şi azi. A se vedea George N. Luţescu- „Teoria
generală a drepturilor reale”, Bucureşti, 1947, pag. 153.
834
Un alt concept juridic ce trebuie analizat la nivel internaţional spre a se hotărî sfera sa de cuprindere şi care
poate fi propus de România în cadrul sistemului ONU.

424
un drept în esenţă coordinator. DIP este însă un drept flexibil, care trebuie să ţină seama de
schimbările operate în mediul politic şi economic internaţional, de ascensiunea necontrolată a
TNC-urilor, care nu este dublată de un proces de reglementare juridică internaţională a
activităţilor lor, de protecţia juridică a cetăţenilor în raport cu TNC-urile, de drepturile
popoarelor în raport cu TNC-urile (se pune problema dacă popoarele mai sunt titulare ale
suverantăţii sau dacă, în sec. al XXI-lea avem de-a face cu o suveranitate lipsită de conţinut
sau simbolică).
DIP trebuie să se adapteze multiplelor provocări ale acestui început de secol, prin urmare,
în opinia noastră, ar trebui acceptată de către state o restrângere a caracterului coordinator al
dreptului internaţional, pentru a se putea constitui un nucleu dur în domeniul energiei, (posibil
reprezentat de DIE sau de o sub-ramură a acestuia), care să fie un nucleu de drept
administrativ internaţional835. Prin acest concept înţelegem un set de norme juridice
referitoare la domeniul public internaţional, la titularul acestui domeniu (toate statele,
indiferent de calitatea lor de membre ONU), la relaţiile administrative internaţionale dintre
stat, ca purtător de suveranitate şi actorii non- statali (subordonaţi statului, prin acest tip de
raporturi speciale, mai cu seamă la relaţiile dintre state şi TNC-uri, care nu trebuie să ocupe
poziţii juridice superioare statului, ajungând să lase întregul DIP fără conţinut şi credibilitate).
Domeniul public internaţional al energiei (pentru a propune o definiţie juridică în
vederea negocierii sale de către state, odată cu convenirea creării DIE) ar fi acel domeniu
supus unui regim special, derogatoriu de la dreptul internaţional public, în raport cu corpul
general de DIP, un regim reglementat de un nucleu dur al DIE (dreptul administrativ
internaţional) în care statele să acţioneze ca titulari ai puterii suverane, însă nu în mod
individual ci în mod colectiv (fiecare fiind considerat a deţine o parte a unui drept de
proprietate publică colectivă asupra unei anumite categorii de bunuri energetice).
Proprietatea asupra acestui domeniu conţinând terenuri sau bunuri situate dincolo de
limitele jurisdicţiei naţionale a statelor, adică în zona internaţională, este o proprietate
colectivă, bunurile sau resursele naturale supuse acestui regim juridic exorbitant fiind bunuri
ce aparţin tuturor statelor şi popoarelor, dar şi generaţiilor viitoare (universalitate şi caracter
trans-generaţional). Doar statele, ca puteri suverane, nu şi alţi actori (organizaţii
internaţionale, TNC-uri etc) pot deţine calitatea juridică de proprietari asupra bunurilor din
acest domeniu, administrarea lor făcându-se de către organisme constituite special în acest
scop, pe baza acordului liber de voinţă al întregii comunităţi a statelor. Aceste bunuri ar putea
face doar obiectul închirierii sau concesionării, în condiţii speciale, clare şi strict reglementate
prin convenţii internaţionale de stabilire a acestui domeniu public internaţional al energiei.
Bunurile sau resursele naturale din care se produce energie de toate tipurile, supuse acestui
regim internaţional special trebuie să fie declarate în convenţii internaţionale ca bunuri de
interes internaţional, adică bunuri supuse utilizării în folosul comun al întregii coumunităţi a
statelor (fiecare stat ar trebui să primească de la organismul internaţional care exploatează
aceste bunuri, o cotă parte stabilită fie în mod egal, fie după contribuţia fiecărui stat la
explorarea, exploatarea acestor resurse de energie- aici fiind un aspect sensibil, ce se cere a fi
analizat cu atenţie, în funcţie de interesele diferitelor grupuri de ţări).
Important de reţinut este faptul că bunurile din acest domeniu beneficiază de un regim
juridic exorbitant, deoarece, ca expresie a calităţii suverane în care acţionează titularii
dreptului de proprietate asupra lor cât şi ca urmare directă a naturii publice şi exlusive a
acestui domeniu, bunurile sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile (ceea ce înseamnă
o mare provocare atât la adresa conţinutului actual al DIP, ca drept prin excelenţă de
coordonare, care nu prevede regimuri juridice administrative, dar şi la adresa dreptului

835
Acest sens novator (pe domeniul energiei) al dreptului administrativ internaţional trebuie de asemenea,
analizat cu atenţie în cadrul comitetelor de experţi internaţionali, la propunerea României, în cadrul sistemului
ONU şi al comisiilor sale specializate.

425
comercial internaţional, axat pe dezvoltarea schimburilor economice, pe liberalizarea lor, deci
pe scăderea rolului statului în economia internaţională, cu creşterea în paralel a rolului TNC-
urilor).
Sfera materială a conceptului inovator de “domeniu public internaţional al energiei”,
concept juridic fundamental pentru DIE, ar trebui să conţină nu doar o definiţie clară a
bogăţiilor publice internaţionale, dar şi categoria de res communes, care cuprinde bunuri din
care se poate produce energie regenerabilă (marea, lumina soarelui, curenţii marini, curenţii
de aer). Aceste categorii de bunuri trebuie să fie supuse, în virtutea caracterului lor special,
unui regim juridic exorbitant, dar încadrabil dreptului internaţional public, adică reglementat
prin convenţii internaţionale între state, cu putere obligatorie, care să fie asimilate unor acte
administrative internaţionale (încă o inovaţie a viitorului drept administrativ internaţional) şi
aplicabile doar în privinţa relaţiilor dintre state în domeniul energetic.
Dintr-o anumită perspectivă, s-ar putea spune că nu este încălcat sau afectat caracterul
coordinator al DIP (ca drept al statelor suverane, aflate toate pe poziţii de egalitate juridică),
deoarece convenţiile internaţionale, inclusiv cele din domeniul energetic nu sunt decât
expresii ale acordului liber şi suveran de voinţă al statelor. Dreptul administrativ internaţional
nu s-ar referi la relaţiile dintre state în domeniul energetic, deoarece toate statele sunt egale
juridic şi sunt suverane, ci la relaţiile dintre state şi actori non-statali (precum TNC-urile) în
domeniul energetic, urmând să reglementeze un set special de norme juridice referitoare la
relaţiile (de subordonare, ca relaţii de drept administrativ) dintre state şi TNC-uri. Conceptul
de “domeniu public internaţional al energiei” nu ar afecta caracterul coordonator al DIP, căci
el s-ar referi la o proprietate publică comună a statelor, pe plan internaţional, care vizează
bunurile supuse unui regim exorbitant internaţional (reglementate prin convenţii
internaţionale, ca acte de drept internaţional public şi nu prin acte administrative ca acte de
drept intern). Niciun stat nu este exclus de la calitatea de titular asupra acestor bunuri făcând
parte (în virtutea unor convenţii internaţionale în acest sens) din categoria bunurilor
proprietate publică comună internaţională.
Astfel, se respectă principiul egalităţii suverane a statelor, ca principiu fundamental de
drept internaţional public şi nu este afectat caracterul coordinator al DIP. Astfel de bunuri ar
trebui declarate bunuri exclusiv proprietate comună internaţională în domeniul energetic,
supuse deci exclusiv normelor internaţionale de drept (nucleul dur al DIE).
De asemenea, o viitoare convenţie internaţională axată pe definirea unor noi concepte
juridice precum “domeniul public internaţional al energiei” trebuie să definească totodată şi
ce înseamnă “interes public internaţional”, precum şi conceptul de “bun care face obiectul
proprietăţii publice comune a statelor”. Aceste concepte juridice le considerăm interconectate
şi ele trebuie definite din prisma principiilor fundamentale de DIP, în special a principiului
egalităţii suverane a statelor.
În ceea ce priveşte noţiunea de “proprietate publică”, transferată la nivelul dreptului
internaţional public, aceasta ar exprima calitatea juridică a statului de a fi şi pe plan
internaţional titular al unei porţiuni dintr-un drept de proprietate colectivă asupra bunurilor
din care se produce energia (declarată nu marfă ci produs de importanţă strategică pentru
întreaga comunitate a statelor dar mai mult decât atât, făcând şi obiectul patrimoniului comun
al umanităţii, concept ce trimite la dreptul generaţiilor viitoare de a exploata aceste bunuri).
Existenţa “domeniului public internaţional al energiei”, care să consacre proprietatea
comună a statelor asupra resurselor de hidrocarburi de dincolo de teritoriile naţionale ale
statelor, asupra zonei internaţionale a mărilor şi oceanelor, dar şi asupra luminii solare ori
asupra a surselor eoliene de energie, se justifică şi prin aceea că aceste bunuri trebuie să fie
destinate uzului public, adică să fie accesibile tuturor statelor, în virtutea egalităţii suverane a
acestora, dar mai ales în virtutea dreptului la dezvoltare al ţărilor, trebuind a fi protejate şi
conservate pentru uzul generaţiilor viitoare. Este în realitate vorba de un conflict între două

426
principii ocrotind interesele a două tipuri de actori, statele (principiul suveranităţii, şi toate
principiile de drept internaţional derivate din acesta) şi TNC-urile (principiul libertăţii
comerţului, dar şi pacta sunt servanda, care este un principiu de drept internaţional ce poate fi
invocat contra statelor şi pentru restrângerea sferei domeniului public internaţional al
energiei).
Sfera “domeniului public internaţional al energiei” cuprinde acele bunuri care produc sau
sunt susceptibile să producă energie (indiferent de tipul său, regenerabilă sau neregenerabilă,
convenţională sau alternativă), bunuri care, prin natura lor sau prin dispoziţiile exprese ale
unor convenţii internaţionale speciale, trebuie păstrate, protejate şi transmise generaţiilor
viitoare (este vorba aici de sursele de energie regenerabile, deoarece în cazul surselor de
energie consumabile trebuie asigurate, pe cât posibil, o exploatare şi un consum echitabil,
raţional, moderat).
Aceste bunuri reprezintă valori destinate să fie folosite în interes public la nivel
internaţional, adică atât în interesul întregii comunităţi a statelor cât şi în interesul tuturor
popoarelor, folosirea lor făcându-se fie direct, fie prin servicii publice internaţionale şi
supuse unui regim juridic exorbitant (dreptul administrativ internaţional, în sensul descris mai
sus, ca nucleu dur al DIE), respectiv supuse unui regim juridic mixt, dar în care regimul de
putere să fie predominant (statul acţionând aici ca titular al suveranităţii), bunurile fiind în
proprietatea sau după caz, în paza persoanelor de drept public (doar statul, în acest caz,
deoarece DIP este un drept public). Deşi este o definiţie a domeniului public preluată din
doctrina de drept administrativ, considerăm că, în viitorul drept administrativ internaţional
(privit aici ca un nucleu novator al DIE), doar statul poate fi persoană juridică de drept public,
nu şi unităţile administrativ-teritoriale naţionale, care nu au calitate de subiecte de drept
internaţional.
Existenţa dreptului administrativ internaţional, aşa cum îl concepem noi în lucrarea de
faţă, nu constituie o restrângere a caracterului coordinator al DIP, prin faptul că nu ar afecta
principiul suveranităţii statelor pe care se bazează acest drept. Acest drept introduce o nouă
expresie a principiului egalităţii suverane a statelor, îi adaugă un nou conţinut juridic
(bunurile din domeniul public internaţional al energiei sunt proprietatea întregii comunităţi a
statelor, nu doar a unuia singur).
Dintr-o altă perspectivă, ar opera o anumită restrângere a caracterului coordinator al DIP,
prin excluderea acestor bunuri de la regimul normal, de drept comun, al bunurilor ce fac
obiectul convenţiilor internaţionale dintre state şi prin introducerea lor într-un domeniu
special prin natura sa (domeniul energetic), în condiţiile în care energia şi bunurile din care se
produce constituie o resursă de interes public internaţional, adică priveşte întreaga comunitate
a statelor, dar şi popoarele (ca titulare ale suveranităţii naţionale) precum şi generaţiile
viitoare (sunt bunuri trans-generaţionale, care nu pot fi supuse unui regim juridic
discriminatoriu pentru generaţiile viitoare, deci care nu pot fi axate pe principiul libertăţii
comerţului, dacă aceasta ar prejudicia dreptul generaţiilor viitoare de a le utiliza).
Formarea unui nucleu dur în cadrul DIP (mai precis, în cadrul ramurii sale specifice,
DIE, ce va fi creată pe parcursul sec. XXI, ca expresie a nevoii stringente de adaptare a DIP la
provocările globale ale mediului politic şi economic internaţional, în special în ceea ce
priveşte chestiunea energiei), nucleu al unui drept administrativ internaţional, nu înseamnă
stabilirea unei autorităţi legislative superioare statelor ci doar că anumite bunuri legate de un
interes public internaţional (care interesează în egală măsură toate statele) vor fi gestionate de
comunitatea statelor, conform unui regim juridic special. Acest regim juridic este expresia
importanţei esenţiale pe care o au bunurile din care se produce sau care sunt susceptibile să
producă energie, pentru lumea secolului al XXI-lea. Chestiunea energiei duce la o profundă
flexibilizare a DIP, însă în sensul permiterii, tocmai pe baza principiului egalităţii suverane
între state, a utilizării echitabile a acestor resurse (deci, nu creează o ierarhie între state şi nici

427
nu subordonează statele unei autorităţi distincte ci dimpotrivă, permite statelor ca, în calitate
de puteri suverane, să subordoneze actori non-statali precum TNC-urile care nu vor mai putea
să controleze sau să gestioneze la bunul plac bunurile din această categorie juridică).
Aceste bunuri, conform definiţiei propuse mai sus, trebuie prin natura lor sau prin
prevederile exprese ale unor convenţii internaţionale încheiate între state în acest sens, să facă
parte din “domeniul public internaţional al energiei”. Aceste bunuri pot fi administrate de
instituţii publice internaţionale, în numele comunităţii statelor, însă după un regim juridic
strict, astfel încât să nu se lase posibilitate abuzurilor sau unei gestiuni necorespunzătoare ori
neconforme cu principiile DIP şi cu prevederile convenţiilor internaţionale referitoare la acest
domeniu.
Aceste bunuri nu pot ieşi din domeniul public internaţional al energiei decât tot printr-o
convenţie internaţională specială, ratificată de toate statele, pentru a face obiectul domeniului
privat internaţional, adică pentru a fi supuse din nou regimului juridic obişnuit al bunurilor
(bazat în special pe principiul libertăţii comerţului). Energia produsă din aceste bunuri ar fi
considerată o simplă marfă şi ar fi supusă principiului libertăţii comerţului, ca orice marfă.
Aceasta ar însemna însă o înfrângere a caracterului prioritar al suveranităţii statului în
comparaţie cu principiul libertăţii comerţului (favorabil în special TNC-urilor), ilustrând un
anume declin al statului în faţa actorilor non-statali în domeniul energetic (prin imposibilitatea
sau eşecul de reglementare al acestui domeniu, inclusiv a activităţii TNC-urilor în acest
domeniu sensibil pentru întreaga comunitate de state dar şi pentru accesul generaţiilor viitoare
la sursele de energie).

Concluzii

În cadrul procesului de elaborare a DIE, trebuie să se ofere inclusiv o definiţie juridică

largă asupra energiei, faţă de tratatele existente (care vorbesc de “produse şi materiale
energetice”, precum Tratatul Cartei Energiei, de exemplu). Se va pune problema dacă energia
poate fi privită ca un bun consumabil sau ca o resursă strategică a naţiunii; dacă energia poate
fi privită ca o simplă marfă şi în consecinţă, supusă regimului juridic intern şi internaţional de
drept privat, cu privire la tranzacţiile comerciale cu mărfuri sau dacă energia este un domeniu
monopolizat sau dominat de stat, în care activitatea altor actori (TNC-uri, companii având
naţionalitatea unui alt stat, organizaţii economice regionale) nu se poate desfăşura decât în
condiţiile unui regim de drept public, foarte strict (privind regimul concesiunilor şi al
închirierilor privind bunuri ce constituie resurse energetice considerate a fi în proprietatea
exclusivă a statului).
Se va pune problema dacă DIE este un drept public ce va avea ca obiect de reglementare
doar activităţile din domeniul energetic ale statelor, desfăşurate pe teritoriile lor (aspectele
legate de constituirea unui cadru general de cooperare energetică între state, la nivel
internaţional, bazat pe principiile Cartei ONU şi ale convenţiilor dreptului mării) sau dacă
DIE poate reglementa exclusiv activităţile statelor privind resurse energetice din zone plasate
în afara jurisdicţiilor naţionale (zona internaţională).
De asemenea, subiect de dezbatere în cadrul unor Comitete Speciale ONU privind DIE îl
pot face subiectele care pot opera în cadrul acestui drept (doar statele, ca entităţi suverane sau
şi organizaţiile de integrare economică regională, bazate pe transferul de competenţe de la
statele membre, organizaţii care vor trebui astfel să dobândească o necesară calitate juridică
de subiecte derivate de drept internaţional, pentru a putea acţiona în cadrul DIE- cazul UE).
Problema TNC-urilor şi a impactului acestor actori non-statali în cadrul DIE rămâne la fel,
una deschisă: le va recunoaşte sau nu DIE, ca drept al sec. al XXI –lea, o calitate de subiect de
drept internaţional, în scopul de a le reglementa strict activitatea în acest domeniu strategic?

428
 Cum s-ar concilia ideea de energie ca monopol al statului pe teritoriul căruia se găsesc
astfel de resurse cu conceptul de energie ca bun comun, ca parte a patrimoniului comun al
umanităţii (în funcţie de locaţia geografică unde sunt plasate aceste resurse, pe teritoriul
statelor sau în zona internaţională)?
Ar exista o complementaritate între principiul libertăţii comerţului (inclusiv în domeniul
energetic) şi principiul suveranităţii statelor sau este vorba de principii cu aplicaţie în arii
juridice diferite (DIP, respectiv DCI)? Cum s-ar armoniza principiul suveranităţii permanente
a statului asupra resurselor sale naturale, ca principiu derivat din principiul suveranităţii
statului (ius cogens), cu principiul pacta sunt servanda, folosit de investitorii străini spre a îşi
proteja investiţia (poate fi creat un regim juridic internaţional exorbitant, în domeniul
investiţiilor străine în domeniul energiei, care să protejeze statul de comportările abuzive ale
investitorilor străini şi de neîndeplinirea sau de îndeplinirea defectuoasă de către aceştia a
obligaţiilor contractuale din acest domeniu?).
Cu siguranţă, există multe aspecte care trebuie să primească o reglementare internaţională
unitară, care să fie universal acceptate de comunitatea internaţională a statelor în sec. XXI, în
privinţa unui domeniu atât de sensibil precum cel al energiei. DIP trebuie să îşi dezvolte, în
deceniile ce vor urma, o ramură de drept specializat care să ofere soluţii juridice, definiţii şi
mecanisme de reglementare a diferendelor legate de energie la nivel internaţional, gândite
inclusiv pentru a reglementa diferendele între state şi organizaţii internaţionale de integrare
sau între state şi TNC-uri (lucru posibil într-o a doua etapă de dezvoltare a DIE, care
presupune recunoaşterea pe planul juridic internaţional al TNC-urilor ca subiecte de drept
internaţional, ca entităţi ce nu sunt derivate din voinţa statelor dar care sunt rivali ai acestora
în domeniul energiei, afectându-i în special, atribuţiile suverane legate de acest domeniu).

Bibliografie selectivă:

1. Mohammed Bedjaoui- “Pour un nouvel ordre économique internaţional”, UNESCO,

publié en 1979, Paris, PUF
2. Ian Brownlie- “Basic Documents in Internaţional Law”, Oxford University Press, NY,
2002
3. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan- “Revizuirea Constituţiei
României”, ed. Rosetti, Bucureşti, 2003
4. Gheorghe Moca- “Suveranitatea de stat şi dreptul internaţional contemporan”, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
5. Raluca Miga-Beşteliu- “Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional
public”, Ed. All,Bucureşti, 1998
6. Grigore Geamănu- “Drept internaţional public”, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
7. www.encharter.org

429
 APLICAREA POLITICILOR DE DEZVOLTARE DURABILĂ
ÎN TRANSPORTUL RUTIER
IMPLEMENTING POLICIES FOR SUSTAINABLE DEVELOPMENT IN THE
ROAD TRANSPORT

Drd. Vlad Iordache

Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
Membership of the European Union that România as acquired by the entry into force
of the Accession Treaty on January 1, 2007, requires each of the states rights but also
obligations.
Theory of sustainable development is relatively new and is in training. The concept of
sustainable development was outlined in a time when environmental issue is at the forefront
of political debate.
The aim of this article is to underline that there is no way of living in our society
without refering to the importance that road transportation has in the context of sustainable
development.
Keywords: sustainable development, European Union, road transportation

Lumea mileniului trei este una aflată sub imperiul conceptului de dezvoltare durabilă,
dar surprinzător acest concept nu aparţine contemporanului ci a fost o ideea lansată în cadrul
Conferinţei ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972), concretizată ulterior de către Comisia
Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (1985) al cărei raport din anul 1987 (Raportul
Bruntdland), „Viitorul nostru comun”, oferă prima “definiţie” a acestui concept atât de la
modă în timpurile noastre: “o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a
compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Ideea de la care
pleacă acest concept are în vedere tocmai raţionalitatea ca principal mijloc de stabilire şi
menţinere a unui echilibru pe trermen lung între dezvoltarea economică şi integritatea
mediului incojurător. Trei piloni importanţi stau la bază dezvoltării durabile, economicul,
socialul şi pilonul principal de la care a plecat această dezbatere, mediul, tate aceste trei
elemente cheie aflându-se într-o strânsă conlucrare.
În contextul celor mai sus menţionate îşi face apariţia în martie 2000, în urma
Consiliului European de la Lisabona, Agenda Lisabona (Strategia de la Lisabona).
Documentul îşi propunea să transforme Uniunea Europeană până în anul 2010, în “cea mai
dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere”, practice se dorea ca
Europa unită să fie o contrapodere economică a Statelor Unite ale Americii. Acest act a apărut
tocmai ca o rezultantă a procesului de globalizare, devenit tot mai sesizabil de toate ţările din
lume, proces care a creat o interdependenţă economică din ce în ce mai strânsă între ţările
lumii. Fenomenul globalizării a fost stimulat în principal de revoluţia tehnologică din anii 90,
apariţia şi dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi de comunicare, procese ce au condus la
dezvoltarea şi practic revoluţionarea vieţii economice europene şi a cotidianului cetăţenilor
europeni.
Dezvoltarea durabilă reprezintă răspunsul pe care umanitatea îl are în faţa crizelor
ecologice cu care se confruntă la nivel planetar. O lungă perioadă de timp accentul se punea
pe creşterea economică, neglijând aproape în totalitate problemele legate de protecţia
mediului.

430
 În ceea ce priveşte gândirile teoretice şi experienţele practice în domeniul economiei
mediului, ultimele decenii au cunoscut evoluţii favorabile. Considerată a fi o disciplină
marginală la începutul anilor 1970, economia mediului înconjurător a fost elaborată în mod
progresiv. Ea constituie o ramură importantă a ştiinţei economice, aşa cum scria B. de
Jouvenel: “Iată cine ne îndeamnă să reflectăm asupra disciplinei. Abia ieri, domeniul său era
definit de natura raporturilor sociale ce făceau obiectul său; în prezent “ca un zbor de erete”,
economiştii acestei generaţii “colonizează”, am putea spune, întrebări care nu se găseau
înainte de resortul lor; această eliberare de frontiere – care fuseseră trasate conform cu
obiectivul – este justificată în numele capacităţii uneltei intelectuale”836.
Esenţa dezvoltării durabile constăcum am precizat şi mai sus în “capacitatea de a
satisface cerinţele generaţiei prezente, fără a compromite şansele generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile necesităţi”837. În modul acesta, în cazul regenerării resurselor, protejării
mediului şi respectării nor-melor morale, s-ar fundamenta o astfel de dezvoltare, care poate
conduce la prosperitate.
Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile se referă la următoarele aspecte:
• redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a
resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
• eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru loc de muncă,
hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate;
• asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creştere demografică controlată);
• conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului activităţii economice asupra mediului;
• reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;
• descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea
deciziilor;
• coroborarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional cu cele din plan
internaţional.
O condiţie importantă de realizare a obiectivelor dezvoltării durabile este simultaneitatea
progresului în mai multe dimensiuni. Pentru aceasta, politicile economice, politica mediului, a
investiţiilor, a cercetăriidezvoltării, politica forţei de muncă, a învăţământului, sănătăţii ş.a.
sunt desemnate să-şi coreleze obiecţiile şi acţiunile conform anumitor priorităţi838
Abordarea economică globală a dezvoltării durabile: prin definiţie, dezvoltarea
durabilă reprezintă ansamblul condiţiilor şi elementelor care permit menţinerea, creşterea
veniturilor şi a bunăstării implicând aspecte ale vieţii economice, spre exemplu: stăpânirea
creşterii demografice; încurajarea schimbării termice; optimizarea stocului factorilor ce
contribuie la producerea termostării; clasificarea resurselor reflectând raritatea lor relativă,
modificarea structurii producţiei şi consumului, de manieră să menţină la un nivel potrivit
stocul de resurse rare.
Abordarea ecologică a dezvoltării durabile implică gestiunea, menţinerea stocului de
resurse şi a factorilor cu productivitate cel puţin constantă într-o optică a echităţii între
generaţii şi ţări. În această viziune, stocul cuprinde două elemente diferite: stocul de capital
“artificial”, care include ansamblul termenilor şi factorilor de producţie produşi de om şi
capitalul “natural”, resursele naturale regenerabile şi neregenerabile (apă, sol, faună, floră).
Dimensiunea ecologică a dezvoltării durabile, întreţinerea, transmiterea potenţialului natural
cer aplicarea principiilor de gestiune specifice pentru fiecare dintre aceste componente ale
capitalului global.

836
B de Jouvenel, Economia politică a gratuităţii, articol apărut la Paris, 1957
837
Raportul Comisiei Mondiale asupra mediului şi a dezvoltării , 1987
838
C. Cămăşoiu, Economia şi sfidarea naturii, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

431
 În dezvoltarea durabilă un rol foarte important îl are transportul, care dacă nu este
dezvoltat va presupune costuri ridicate pentru societate din perspectiva impactului pe care l-ar
putea avea asupra mediului şi al sănătăţii. Într-un raport al Agenţiei Europene de Mediu este
subliniat avantajul pe care îl au unele din noile membre ale Uniunii Europene.
Procesul de restructurare economică şi profundele transformări sociale, în curs, au condus
la înregistrarea unei creşteri permanente a nevoii de mobilitate, ce a exercitat presiune asupra
mediului înconjurător. Pentru contracararea efectelor negative ale dezvoltării economice
globale, necontrolate, autorităţile statale desfăşoară activităţi care favorizează progresul socio-
economic general, în concordanţă cu principiile conceptului de dezvoltare durabilă.
În materie transport, eforturile sunt focalizate pe promovarea şi eficientizarea transportului
public de călători şi facilitarea accesului la informaţiile legate de funcţionarea acestuia, măsuri
al căror impact pe termen lung va fi creşterea calităţii vieţii la nivel global şi contribuţia adusă
la asigurarea respectării liniilor de politică energetică ale Uniunii Europene, al cărei membră
este România.
Dezvoltarea infrastructurii de transport reprezintă o condiţie necesară pentru
implementarea cu succes şi a celorlalte priorităţi de dezvoltare ale României pentru perioada
2007–2013, contribuind la creşterea mobilităţii persoanelor şi a mărfurilor, la integrarea
polilor regionali de creştere cu reţeaua trans-europeană de transport, la combaterea izolării
zonelor subdezvoltate şi, nu în ultimul rând, la dezvoltarea infrastructurii de transport
regionale şi locale.
O infrastructură de transport eficientă, conectată la reţeaua europeană de transport
contribuie la creşterea competitivităţii economice, facilitează integrarea in economia
europeană şi permite dezvoltarea de noi activităţi pe piaţa internă.839
Traficul rutier reprezintă cel mai utilizat mod de transport, atât de persoane cât şi de
mărfuri. Impactul acestuia asupra mediului rezidă din:

consum de resurse energetice (carburanţi)

emisii de poluanţi atmosferici, în special gaze cu efect de seră

ocuparea spaţiului cu căi de transport

poluare fonică

antrenarea de pericole grave pentru om şi mediu, generate de lipsa de securitate a
transporturilor de persoane şi mărfuri sau de conţinutul mărfurilor transportate
(substanţe inflamabile, toxice).
Prin prisma celor menţionate mai sus avem în vedere şi faptul că România are stabilite
liniile directoare ale căilor de comunicaţie de interes european şi naţional prin Planul de
Amenajarea Teritoriului Naţional secţiunea I „Căi de comunicaţie”, ca suport al dezvoltării
complexe şi durabile a teritoriului pe termen lung, inclusiv al dezvoltării regionale,
reprezentând totodată contribuţia specifică a ţării noastre la dezvoltarea spaţiului european şi
premiza înscrierii în dinamica dezvoltării economico-sociale europene.
Traficul urban, în calitate de componentă a transportului rutier, reprezintă o sursă directă
de emisii la joasă înălţime de substanţe poluante precum: dioxidul de carbon, monoxidul de
carbon, oxizii de azot, oxizii de sulf, pulberile, plumbul, compuşii organici volatili.
În cadrul Uniunii Europene, studiile efectuate au constatat că în proporţie de peste 75%
din populaţie locuieşte în zone urbane. Astfel, transportul urban reprezintă o componentă
importantă a cererii de mobilitate şi respectiv o componentă la fel de importantă a mediului
construit cu un impact negativ asupra sănătăţii.
Traficul rutier afectează mediul în măsură tot mai mare odată cu creşterea numărului de
autovehicule. Străzile construite cu zeci de ani în urmă nu mai corespund din punct de vedere

839
Strategie PND 2007-2013

432
al capacităţii portante şi nici din punct de vedere al elementelor geometrice în plan şi în profil
transversal pentru a asigura trecerea volumului actual de trafic.
Obiectivul general din perspectiva politicii europene de transport este stabilirea unui
echilibru între dezvoltarea economică pe de o parte şi cerinţele de calitate şi siguranţă ale
societăţii pe de cealaltă parte, pentru a dezvolta un sistem de transport modern, durabil pentru
viitor. Comisia Europeană a propus circa 60 de măsuri pentru dezvoltarea unui sistem de
transport capabil să modifice ponderea modurilor de transport, să revitalizeze transportul
feroviar, să promoveze transportul maritim şi fluvial şi să controleze creşterea transportului
aerian.
În ceea ce priveşte transportul rutier Comisia Europeană întreprinde măsuri pentru
îmbunătăţirea calităţii şi aplicarea în mod mai eficient a reglementărilor existente printr-un
control şi sancţiuni mai aspre.
Impactul transportului asupra mediului se manifestă la nivelul tuturor factorilor de mediu
prin:
• aglomerări de trafic şi accidente – în cazul transporturilor rutiere;
• poluarea aerului, ca efect al emisiilor generate;
• poluarea fonică şi vibraţiile – în marile intersecţii, de-a lungul şoselelor, în apropierea
• nodurilor feroviare şi a aeroporturilor;
• poluarea solului şi a apei, prin deversarea produselor petroliere;
• ocuparea unor suprafeţe de teren din intravilan pentru parcări;
• schimbarea peisajul eco-urban;
• generarea de deşeuri solide (anvelope uzate, acumulatoare, altele).
Zgomotul provenit din trafic afectează indivizii în diferite moduri: cauzează, atât
disconfort, cât şi probleme de sănătate. Efectele asupra stării fizice includ: un ritm cardiac mai
ridicat (deci un risc mai mare de boli cardiovasculare), dereglări psihice şi un nivel mare de
stres, dereglări de somn, probleme cognitive, de înţelegere şi concentrare la copii, iar la nivele
foarte înalte de zgomot, probleme auditive.
Gazele emise din trafic contribuie, atât la creşterea acidităţii atmosferei, cât şi la formarea
ozonului troposferic, cu efecte directe şi/sau indirecte asupra tuturor componentelor de mediu
(vegetaţie, fauna, sol, apă). Prezenţa metalelor grele în gazele de eşapament afectează
calitatea solului şi a apelor, starea de sănătate a florei şi faunei. De asemenea, se produce
poluarea solului cu diferite deşeuri (în special în locurile de parcare)

Concluzii

Dezvoltarea durabilă reprezintă, o încercare de coexistenţă între protecţia mediului şi

dezvoltarea economică, într-o optică globală şi pe termen lung.
Doar printr-o politică de dezvoltare durabilă în ceea ce priveşte transporturile rutiere se
poate face ca principiul de comuniune cu natura sa fie respectat.
Comunitatea internaţională trebuie să trateze problemele mediului prin măsuri colective
la nivel global, pe care trebuie le definească şi să le aplice prin intermediul unui cadru
internaţional comun adecvat nevoilor şi exigenţelor prezentului.
Acest articol a fost elaborat ca parte a proiectului “Doctorat şi doctoranzi în
triunghiul educaţie-cercetare-inovare (DOC-ECI) “, proiect cofinanţat din Fondul Social
European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 şi
coordonat de Academia de Studii Economice din Bucureşti.

Bibliografie:

• B de Jouvenel, Economia politică a gratuităţii, articol apărut la Paris, 1957

433
• C. Cămăşoiu, Economia şi sfidarea naturii, Ed. Economică, Bucureşti, 1996
• Caraiani Gheorghe Transporturi rutiere”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
• Dinu Marin „Globalizarea şi aproximările ei”, colecţia nr.9-prelegeri, Ed.Economică
Bucureşti,2004
• Dumitrescu Sterian, Marin George, Puiu Ovidiu, “Economie Mondială”, Ed.
Independenţa Economică, Piteşti, 2006.
• Jospeph E.Stiglitz, “Globalizarea. Strategii şi deziluzii”, Ed. Economică,
Bucureşti,2003
• ***Raportul Comisiei Mondiale asupra mediului şi a dezvoltării , 1987
• ***Directiva Consiliului 94/55/CE privind armonizarea legislaţiei Statelor Membre
referitoare la transportul rutier al mărfurilor periculoase.
• *** Directiva Consiliului 96/53/CE din 25 iulie 1996 care stabileşte
dimensiunile maxime admise în traficul naţional şi internaţional şi greutatea maximă
admisă în traficul internaţional pentru anumite vehicule care circulă în cadrul
Comunităţii.

434
 INCOMPATIBILITĂŢILE ŞI INTERDICŢIILE DIPLOMAŢILOR
THE QUALITY OF MEMBER OF THE ROMANIAN DIPLOMATIC AND CONSULAR
CORPS

Oana Gherghe
Ministerul Afacerilor Externe

Abstract:
The members of the diplomatic and consular corps are usually career diplomats and
enjoy a specific social and professional statute, given by the duties and responsibilities with
regard to achieving Romania’s foreign policy.
First of all, the quality of member of the Romanian diplomatic and consular corps is
incompatible to any other public and state position, except for university positions within
accredited universities.
Besides, members of the Romanian diplomatic and consular corps are forbidden to be
members of political parties, do propaganda by any means or any other activities for political
purposes or for an independent candidate for public positions, hold functions in
public/autonomous administration, trade companies or any lucrative business, to declare or
take part in strikes, as well as marches, demonstrations, processions or any other political
meeting.
Keywords: diplomats, duties, responsibilities, professional statute, incompatible,
responsibilities

Noţiunea de diplomaţie

Încă din secolele trecute s-au făcut încercări de a defini diplomaţia şi de a preciza
funcţiile diplomatului.
Potrivit unei definiţii dată în secolul trecut, „Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi
intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un
sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor; ea are ca etimologie cuvântul grec „diploma”,
duplicatul, dublura unui act emis de prinţ şi al cărui act emis de prinţ şi al cărui exemplar s-a
păstrat”840.
Într-o altă opinie, diplomaţia ar fi „aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea
relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori şi la relaţiile lor cu
statele vasale; sau, şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor între state prin mijloace paşnice”841.
Termenul de diplomaţie poate fi folosit pentru a desemna politica externă, adică
poziţia internaţională a unui stat, fie în sens generic, fie într-un sens care este dat de un anumit
element specific - cu privire la o regiune geografică, ori referitor la o epocă sau cu privire la
ipostaze ale acesteia ori la metodele acesteia842.
În plus, noţiunea de diplomaţie mai este folosită şi pentru a desemna un organ de stat,
precum şi pentru a denumi funcţiile şi activităţilor îndeplinite de un diplomat.
În concluzie, acţiunile diplomatice se referă la menţinerea păcii şi colaborării
internaţionale şi trebuie să aibă la bază principiile general acceptate al raporturilor dintre
naţiuni843.

840
Guillame de Garden, Traite complet de diplomatie, 3 vol., Paris, 1883, citat de Mircea Maliţa în Diplomaţia.
Şcoli şi instituţii, Ed. a II-a. Ed. Didactică şi Pedagogică , Bucureşti, 1975, pg. 6.
841
Sir Ernest Satow, A Guide io Diplomatic Practice, London, Fourth Edition, 1957, pg. 1, citat de M. Maliţa, în
Op. cit., pg. 35.
842
Prof. dr. Ioan M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pg. 4.
843
Dr. Victor Duculescu, Ipostaze ale diplomaţiei, Ed. Militară, Bucureşti, 1986.

435
 Membrii Corpului diplomatic şi consular al României

Membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, de regulă, diplomaţi de carieră şi au un

statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le revin pentru
înfăptuirea politicii externe a României.
Legea nr. 269/ 2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României844,
stabileşte că au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României:
a) ministrul afacerilor externe;
b) secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe;
c) secretarul general şi secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe;
d) personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia
centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe lângă
organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele provenind
de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada
trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare.
Ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul general
şi secretarul general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi consular al României,
pe durata exercitării funcţiei.
Conform Ordinului comun MAE, MMSSF, MEC nr. 3.455/ 137/ 225.758/ 2004 pentru
aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic şi consular,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 595/2003845, pct. 1 se afirmă că în sensul
OUG nr. 36/2003 „au calitatea de membru al personalului diplomatic şi consular actualii şi
foştii angajaţi ai Ministerului Afacerilor Externe, inclusiv personalul diplomatic încadrat la
cabinetele demnitarilor din centrala acestui minister, ai direcţiilor generale cu atribuţii de
comerţ exterior şi cooperare economică internaţională şi ai cabinetului demnitarului din
subordinea ministrului delegat pentru comerţ din Ministerul Economiei şi Comerţului, care au
dobândit grade diplomatice şi consulare, precum şi persoanele trimise în misiuni permanente,
cu grade diplomatice de ministru consilier, consilier economic, secretar economic I, secretar
economic II, secretar economic III, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale
României în străinătate de către Ministerul Economiei şi Comerţului şi fostele ministere şi
departamente de comerţ exterior, atât pentru angajaţii proprii, cât şi cei din unităţile cu
specific de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională”.
Menţionăm că persoanele trimise în misiuni permanente au calitatea de membru al
personalului diplomatic şi consular numai pe durata misiunilor respective.
Având în vedere aceste definiţii, intervin o serie de discuţii:
1. Conform Legii nr. 269/ 2003 fac parte din Corpul diplomatic şi consular al
României, pe lângă demnitari şi secretarii generali, personalul diplomatic şi consular care îşi
desfăşoară activitatea în administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe iar conform
Normelor de aplicare a OUG nr. 36/ 2003 sunt membrii ai Corpului diplomatic şi consular al
României, actualii şi foştii angajaţii ai MAE care au dobândit grade diplomatice şi consulare.
În acest context, se poate ridica întrebarea foştii angajaţi ai MAE care au dobândit grade
diplomatice şi consulare fac parte din Corpul diplomatic şi consular al României, chiar dacă
Statutul stabileşte în mod expres că numai personalul în activitate are această calitate?
Considerăm că răspunsul la această întrebare este oferit chiar de Statul, care la art.16
prevede că „Gradul diplomatic sau consular deţinut se păstrează cu titlu onorific.”
Această prevedere este foarte importantă nu numai pentru a statua dreptul persoanelor
care au avut grad diplomatic de a îl păstra cu titlu onorific, dar şi pentru a clarifica categoriile
844
Publicată în: Monitorul Oficial Nr. 441 din 23 iunie 2003
845
Publicat în: Monitorul Oficial Nr. 366 din 27 aprilie 2004

436
de beneficiari ai pensiei de serviciu prevăzute de OUG nr. 36/ 2003, a cărei sferă de aplicare
este extinsă prin definiţia dată la punctul 1 din Normele de aplicare, faţă de definiţia din
Legea nr. 269/ 2003.
În consecinţă, se identifică în legislaţia în materie mai multe categorii de membrii ai
Corpului diplomatic şi consular, în funcţie de drepturile exercitate de aceştia:
1. Ministrul afacerilor externe; secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul
Afacerilor Externe; secretarul general şi secretarul general adjunct din Ministerul
Afacerilor Externe;
2. Personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia
centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe
lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare ale României;
3. persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere
şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice
sau consulare;
4. foştii angajaţi ai Ministerului Afacerilor Externe, inclusiv personalul diplomatic
încadrat la cabinetele demnitarilor din centrala acestui minister, ai direcţiilor
generale cu atribuţii de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională şi ai
cabinetului demnitarului din subordinea ministrului delegat pentru comerţ din
Ministerul Economiei şi Comerţului, care au dobândit grade diplomatice şi
consulare;
5. persoanele trimise în misiuni permanente, cu grade diplomatice de ministru
consilier, consilier economic, secretar economic I, secretar economic II, secretar
economic III, la ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe ale României în
străinătate de către Ministerul Economiei şi Comerţului şi fostele ministere şi
departamente de comerţ exterior, atât pentru angajaţii proprii, cât şi cei din unităţile
cu specific de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională.
Diferenţa dintre aceste categorii de personal este dată nu numai raporturile de serviciu
pe care aceste categorii de personal le au cu Ministerul Afacerilor Externe, dar mai ales
drepturile şi obligaţiile acestora.
În consecinţă, considerăm imperios necesară o definire completă şi exactă a membrilor
CDCR care să fie aplicabilă pentru întreaga legislaţie în materie şi nu numai pentru actul
normativ în care este dată acea definiţie, pentru că, aşa cum am arătat în acest capitol există
cel puţin trei definiţii ale membrilor CDCR, nici una completă şi care nu pot fi interpretate
decât în contextul legii în care sunt date, lucru care creează confuzie şi determină o serie de
greutăţi în momentul aplicării lor efective.

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al Corpului diplomatic şi

consular al României

Conform art. 17 din Legea nr. 269/ 2003 calitatea de membru al Corpului diplomatic şi
consular al României poate fi dobândită de persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele
condiţii:
a) are dreptul să ocupe o funcţie publică, conform prevederilor Constituţiei şi legilor în
vigoare;
b) se bucură de toate drepturile politice şi civile prevăzute în Constituţie şi în legile în
vigoare;
c) nu face parte din partide politice;
d) a urmat studii superioare de lungă durată la o instituţie de învăţământ superior din
ţară sau din străinătate, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, recunoscută de
Ministerul Educaţiei şi Cercetării;

437
 e) cunoaşte cel puţin o limbă străină;
f) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de
specialitate, emis de centrul medical care deserveşte Ministerul Afacerilor Externe;
g) a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul
diplomatic şi consular al României, organizat potrivit regulamentului de organizare şi
desfăşurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor Externe;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni.
La această regulă se mai înregistrează o serie de excepţii în ceea ce-i priveşte pe cei
care ocupă funcţiile de ministru, secretar de stat sau subsecretar de stat în Ministerul
Afacerilor Externe, care pot face parte din partide politice şi nu este necesar să fi absolvit
Academia Diplomatică sau să fi promovat concursul de admitere în Corpul diplomatic şi
consular al României. De la această obligaţie sunt exceptate şi persoanele provenind din alte
ministere şi instituţii centrale, trimise în misiune temporară în străinătate cu funcţii
echivalente gradelor diplomatice şi consulare.

Incompatibilităţi şi interdicţii

În primul rând, calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României

este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
cadrul instituţiilor de învăţământ universitar acreditate.
În plus, conform art. 50 alin. (1) membrilor Corpului diplomatic şi consular al
României le este interzis:
a) să facă parte din partide politice;
b) să desfăşoare propagandă prin orice alte mijloace sau alte activităţi în favoarea
acestora ori a unui candidat independent pentru funcţii publice;
c) să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în
considerarea funcţiei lor, avantaje materiale sau de altă natură care ar putea aduce atingere
loialităţii, responsabilităţii şi prestigiului lor;
d) să efectueze, în perioada îndeplinirii misiunii în străinătate, direct, prin membrii
de familie sau prin persoane interpuse, activităţi comerciale;
e) să deţină funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte unităţi cu
scop lucrativ;
f) să declare sau să participe la greve, precum şi la mitinguri, demonstraţii,
procesiuni sau orice alte întruniri cu caracter politic.
În mod firesc, ţinând cont şi de procedura numirii în funcţie este prevăzut prin alin.
(2) al aceluiaşi articol că fac excepţie de la interdicţia de a face parte din partide politice
ministrul afacerilor externe, secretarii de stat şi subsecretarii de stat.
Acestor incompatibilităţi şi interdicţii li se adaugă şi cele prevăzute de Titlul IV din
Legea nr. 161/ 2003846.

Încetarea calităţii de membru al Corpului diplomatic şi consular al României

În temeiul art. 51 alin. (1) din Legea nr. 269/ 2003, calitatea de membru al Corpului
diplomatic şi consular al României încetează în următoarele cazuri:
a) cu acordul părţilor;
b) demisie;
c) pierderea capacităţii de muncă, în condiţiile legii;
d) incompatibilitate, în sensul dispoziţiilor art. 49 din Statut ;

846
vezi paragraful 3.2

438
 e) în momentul în care persoana respectivă pierde dreptul de a ocupa o funcţie
publică şi nu se mai bucură de toate drepturile civile şi politice
f) persoana respectivă a încălcat obligaţiile prevăzute la art. 32 din Statut sau
interdicţiile prevăzute la art. 50 din Statut ;
g) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă încheiat cu Ministerul
Afacerilor Externe;
h) reducerea numărului de funcţii diplomatice ca urmare a reorganizării;
i) în cazul arestării preventive pe o perioadă mai mare de 60 de zile sau al
condamnării definitive pentru o infracţiune de natură să îl facă incompatibil cu calitatea sa.
Dacă, ulterior reducerii numărului de funcţii diplomatice şi consulare, Guvernul
hotărăşte o majorare a acestora, persoanele afectate de măsura reducerii numărului de funcţii
au prioritate la angajare, la cerere, cu acordarea gradului diplomatic sau consular deţinut
anterior.
Bibliografie:

1. Guillame de Garden, Traite complet de diplomaţie, 3 vol., Paris, 1883, citat de Mircea
Maliţa în Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Ed. a II-a. Ed. Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti, 1975, pg. 6.
2. Sir Ernest Satow, A Guide io Diplomatic Practice, London, Fourth Edition, 1957, pg.
1, citat de M. Maliţa, în Op. cit., pg. 35.
3. Prof. dr. Ioan M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, vol. I, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pg. 4.
4. Dr. Victor Duculescu, Ipostaze ale diplomaţiei, Ed. Militară, Bucureşti, 1986.

439
 ACTORII AFRICANI – STATELE ŞI SOCIETĂŢILE MULTINAŢIONALE
AFRICAN ACTORS - STATES AND MULTINATIONAL COMPANIES

Simona Cohen
Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
The paper presents a geopolitical history of the African continent. Its geography,
mineral resources, regional industrial development, and internaţional role are discussed. The
impact of African foreign policies on the struggle between the super power for supremacy on
this continent.
Washington's attempt to redefine its vital interests, however, will not be made in a
political vacuum. Although U.S. global geopolitical interests are being reordered, those of
local and regional allies remain largely unchanged. U.S. sensitivity to the security concerns
of its friends and allies may in some instances supercede the diminished globalist impulse to
intervene. One region where this clash between global versus local and regional geopolitical
interests may cause a reversal in Washington's attempt to maintain a low-level military
profile is the Horn of Africa.
Keywords: Africa, geopolitical interests, transnational societies, NATO, borders,
security, war, peace

Africa apare a fi la marginea relaţiilor internaţionale, fiind inclusă în sistemul

internaţional dar la periferia acestuia. Acest continent este tratat înafara reprezentărilor,
analizelor şi metodelor clasice. Unul din motive este că a suferit profunde schimbări, de la
perioada precolonială la cea postcolonială, generându-se numeroase contraste.
Numele de „Africa” are o origine controversată. O variantă este Ifriya, un cuvânt berber
tradus prin pietre, sau de la numele provinciei romane „Africa”, actual Tunisia, denumire
extinsă ulterior la Magherb şi la întregul continent. Termenul „Africa neagră”, acordat sudului
Saharei, este de asemenea utilizat. Perspectiva geopolitică a Africii trebuie să clarifice, în
primul rând, aspectele de spaţiu, dar şi de conceptualizare847.
Descoperirea Africii de către exploratori, cuceritori, comercianţi şi savanţi poate fi
sintetizată printr-o serie de arhetipuri:
- viziunea rasistă, a unui spaţiu barbar, inferior civilizaţiilor ce trebuiau protejate,
respectiv a vieţii religioase, a ştiinţei şi instituţiilor europene;
- viziunea paternalistă asupra copiilor ce trebuie educaţi; Africa apare ca un continent
retardat în drumul spre umanitate, iar europenii au rolul de educator, nu neapărat spre
democraţie;
- viziunea exotică de sălbăticie, care trebuie păstrată, respectiv a comunităţilor solidare a
armoniei acestora cu natura - necesar a fi păstrate;
- cea umanitară de tratare a africanilor ca fraţi cu care trebuie să coopereze;
- cea relativă de străinătate, care nu poate fi înţeleasă si care nu poate fi aliniată
standardelor europene, fiind indiferentă;
- cea de asumare a consecinţelor sclavagismului sălbatic care trebuie sprijinită de pe
poziţia de stăpân faţă de foştii sclavi;

847
Ştiinţele sociale au vocaţie universală dar ele trebuie să ţină cont de contextele socio-istorice iar metodele de
analiză sunt obligate să ţină cont de specificul fenomenului analizat. Trecerea de perioada sclavagistă la cea
colonialistă nu are aceiaşi semnificaţie pentru africani cum are pentru europeni. Această diferenţă de semnificaţii
se transpune, la ora actuală într-o diferenţă uriaşă atât teritorială cât şi istorică între Europa şi Africa.

440
 - viziunea solidaristă şi de compasiune faţă de sărăcie care obligă la acordarea de ajutor
pentru a se dezvolta.
Aceste viziune trebuie contextualizate. Justificările cuceririlor coloniale sunt, în general,
de explicaţii care ignoră latura umanitară accentuând principiile utilitarismului848.
Distincţiile între sălbăticie, barbarism şi civilizaţie au dominat viziunile sec. al XIX-lea,
când etnologii desfăşurau cercetări pentru demonstrarea pe baza criteriului „rasei” a
delimitării etnice.849
Perspectivele diferite sunt rezultatul unei istorii plină de ambiguitate. Perioada colonială
este dominată, datorită administraţiilor specifice, de clasificări în rase şi triburi, adesea anti-
istorice ce curge spre consecinţe biologiste. Perioada de pregătire a decolonizării şi cea
postcolonială abundă de încercări de analize istorice, de dinamică socială şi politică şi de
modalităţile de acţiuni populare. Demersurile antropologice politică sunt în opoziţie
imaginilor specifice viziunii etnice, de compasiune sau de teamă850.
Lupta lingvistică scoate la iveală o geopolitică a identităţii şi diferenţei (indigenă, trib,
etnie, solidaritate, comunitate).
Cercetările ştiinţelor sociale sunt etnocentriste sau heterocentriste. Atunci când s-a
descoperit că pământul nu este centrul sistemului solar, că nu există nici un fel de centru, nici
est şi nici vest, că nu se poate vorbi nici de sus şi nici de jos, de stânga sau dreapta, se impun a
fi luate în considerare diferenţele.851
Cercetările africane contemporane sunt dominate de oscilaţiile între „afro-pesimism” şi
„afro-centrism”, considerat ca venind ca o reacţie faţă de exterior, începând cu epoca
sclavagistă, continuând în cea colonială până în prezent.852 Un dualism care opune tradiţia
modernităţii, individualismul comunităţii; o Africă ambiguă care îşi construieşte modernitatea
sa în modalităţi diverse. Astfel, nu se poate reduce metodologia identităţii la termenii de trib,
etnic, comunitate. Este periculos să idealizezi termenul de comunitate în numele solidarităţii;
se readuc în atenţie conflictele generate de oscilaţiile raporturile de forţă; Africa nu este o
victimă specială a violenţei, dacă ar fi să ne raportăm la societatea umană.
Există o pluralitate de abordări, de norme şi de reguli; se constată o permeabilitate, un
amestec al referinţelor; tensiunile din această pluritate se transpun într-o varietate de actori ai
negocierilor, compromisurilor, crizelor şi a violenţelor ce le însoţesc. Viziunea hegeliană
asupra Africii – un continent al copilăriei; viziunea malthusianistă – continent caracterizat de
3 rele (războaie, epidemii, foamete).
Reprezentările asupra continentului african sunt tributare viziunii fundamentale la care se
raportează.
Africa este dezavantajată atunci când este analizată ca actor geopolitic; ea este ignorată
ca actor pe eşicherul internaţional, din ce în ce mai mondializat decât mondial. Acest
continent este plasat pe un trend de stagnare pe termen lung, din perspectiva productivităţii,
care va duce la marginalizare în ceea ce priveşte fluxurile comerciale şi financiare
internaţionale. Cu o populaţie reprezentând 10 % din cea mondială, ce reprezintă 1% din

848
economia specifică liberalismului
849
Opoziţia între solidaritatea organică şi solidaritatea mecanică, respectiv între comunitate şi societate, sunt
etape specifice istoriei europene, greceşti, latine sau germanice. Opoziţia între mentalitatea primitivă şi
mentalitatea raţională are o mare importanţă; realitatea comerţului cu sclavi africani a generat mişcări de
eliberare, însoţite de mişcări caritabile de solidaritatea internaţională.
850
imagini cu migraţi, copii soldaţi, victime ale SIDA.
851
Capătă valoare termeni ca progres (evoluţionism), de tipologie (taxinomie) sau sistem (sistemic); analiza a
început să se distingă între teoria cu vocaţie universală şi particularităţile întâlnite la aplicarea acesteia precum şi
importanţa cercetărilor hibride. Nevoia de a evita riscurile transplantării de concepte automat.
852
Există o multitudine de clişee africane: o Africă sub-dezvoltată, întârziată, dependentă de tradiţii ancestrale,
victimă a exploatării şi alienării - considerente ale unei abordări umaniste şi de compasiune anticolonialistă.

441
produsul intern brut mondial, 1,3 % din comerţul mondial şi 2 % din investiţiile străine
directe.
Indicatorii sărăciei sunt deosebit de relevanţi: Africa cuprinde 33 din cele 48 de state
sub-dezvoltate ale lumii, 36 de state din cele 48 în ceea ce priveşte indicele de dezvoltare
umană. Sunt 180 de milioane de sub-alimentaţi, 25 de milioane atinse virusul SIDA. Cinci
state sunt în stare de conflict.853
Din perspectivă statistică, prin compararea indicatorilor, într-o ordonare şi clasificare,
Africa este pe ultima poziţie.
Dintr-o altă perspectivă, peisajul african este deosebit de contrastant, diferenţele de relief
sunt extreme, putând fi şi o expresie a realităţilor socio-politice ale acestui continent.
Africa devine un actor internaţional după independenţa statelor care îl compun şi
exploziile demografice şi culturale. Statele africane au generat după obţinerea independenţei o
triplare a populaţiilor lor, o creştere de cinci ori a populaţiilor lor urbane şi menţinerea
frontierelor în care se proclamă ca state-naţiuni.
În ultimele două generaţii se înregistrează transformări culturale şi structurale
considerabile. Fără excepţie, populaţia născută în păduri se deplasează spre oraşe datorită
infrastructurii; transformările instituţionale sunt considerabile, reforme fiscale, liberalizarea
sau progresul democraţiei. Actorii de bază demonstrează capacitatea de a inova, crea de
activităţi care să răspundă nevoilor esenţiale.
Economiile populare constituie baza dezvoltării. Dezvoltarea infrastructurii, a sistemelor
şcolare şi sanitare, a structurilor productive, precum şi emergenţa elitelor formate de
societăţile civile este profund diferită de realităţile epocii decolonizării. Procesul de
democratizare continuă iar fenomenul de apartheid a dispărut.
O altă dimensiune africană este cea tradiţiilor şi valorilor sacre a raporturilor acestora cu
structurile sociale, a ritmurilor desincronizate faţă de ritmul mondial, generate de activităţile
ilicite, de economiile subterane şi de război.
Reprezentările geopolitice sunt determinate de instanţele internaţionale care le generează
precum şi de perioada în care sunt realizate. Mişcarea de nealiniere (Grupul celor 77) şi
opoziţia Nord-Sud, susţinut de UNDP854, susţin nevoia de unitate a Sudului, după cel de-al
doilea război mondial, periferia Lumii a Treia855.
Lumea a Treia este constituită din statele sub-dezvoltate ce se constituie ca o a treia
categorie faţă de puterile occidentale şi sovietice, loc devenit gol în timpul bipolarităţii şi
reprezentării cardinale est-vest, nord-sud. Statele africane sărace sunt prinse în capcana
sărăciei: ca state decăzute856, state fragile857 sau state fără conducere858. Alături de ele, noile
puteri regionale - Africa de Sud, China, India, Brazilia – nu se regăsesc în arhitectura
internaţională construită după război de puterile occidentale.
Limbajul actual este normat de către organizaţiile internaţionale, departe de criterii
politice corecte, rezultat al unei lupte lingvistice câştigate de anglo-saxoni859. Războiul
semiologic priveşte atât informare cât şi dezinformarea promovate prin presa naţională cu
puternice intenţii de promovare a scopurilor forţelor politice.

853
Hugon, 2006,
854
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.
855
Conferinţa de la Bandoeng, 1955
856
Failed states.
857
Fragile states
858
Rogue states
859
societate civilă, guvernare, partide politice, sărăcie.

442
 Reprezentarea geopolitică este, în egală măsură determinată de mulţimea şcolilor
academice occidentale principale. Teoriile imperialiste, a regimurilor politice, a hegemoniei
sau a dominaţiei sunt construite de către occident.860
Opoziţiile dintre rolul statului şi teoriile centrelor multiple, subiect care domină ştiinţele
relaţiilor internaţionale, sunt deosebit de pertinente pentru spaţiul african; astfel, există o
Africă teritorializată, care include statele naţionale ale societăţii internaţionale, dar şi o Africă
reticulară organizată pe reţele internaţionale861. Discursul postmodern asupra fragmentării,
subversiunii contrastează cu discursul naţionalist sau panafrican al independenţilor.
Afro-centrismul promovează o realitate negro-africană care se opune unei Africi
integrată mondializării. Configuraţiile sunt, în realitate, multiplicate şi se traduc în
interacţiunile dintre teritorii şi resurse, inter şi transnaţional, actori de bază şi instituţii de
putere. Centrele de dominare şi periferia sunt vectori de acţiune şi reacţiune.

Marile perioade ale istoriei africane

Istoria Africii nu începe odată cu descoperirea şi colonizarea. Există puternice contraste

între regiuni şi perioade. Absenţa documentelor scrise reduce filmul istoric la fragmentare.
Istoria lungii perioadei dinaintea colonizării şi din timpul colonizării862 înregistrează adânca
ruptură dintre societăţile africane pe planul valorilor şi reprezentărilor, de la configurarea
spaţială, la rolul reţelelor comunităţilor, familiale şi etnice. Africa şi africani sunt subiecte ale
numeroase perspective istorice, reinterpretate şi valorizate diferit.
Sunt estimate numeroase societăţi863 - 850 -, şi 1500 de limbi. Africa are o istorie politică
foarte bogată; aici s-au experimentat toate formele de organizare socială şi politică, incluzând
modele de organizare foarte centralizată şi societăţile segmentare, controlul marilor spaţii
sahariene şi controlul spaţiilor limitate. Societăţile africane au cunoscut forme de stat sau de
putere, „datorate nevoii de luptă contra entropiei sau ameninţării cu dezordinea”864, al
avantajelor de a fi lideri sau guvernanţi.
Marile imperii ale Africii de Vest865 se constituie ca organizaţii politice ca modalitate de
răspuns la comerţul cu lumea arabă; expansiunea şi decadenţa lor au depind de vicisitudinile
comerţului transsaharian. Alte imperii cu o bază economică au fost tributare structurii sociale
care le-au generat866. Termenul uzual de imperiu necesită o expansiune a unor grupuri etnice
însoţită de organizarea politică a unui spaţiu potrivit regulilor imperium. În Africa, frontierele
preced statele care preced naţiunile.867
Statele precoloniale nu aveau frontiere. Existau spaţii tampon la marginea acestora care
aveau rolul de securitate de separare a marilor imperii. Puterea este o acumulare, marcată de
violenţa cuceririlor.

Comerţul triangular

860
Marile paradigme pun în opoziţie realismul - născut din conflictele de interese ale statelor; liberalismul –
analiza interdependenţelor pieţii, care se referă la statele în curs de dezvoltare; solidarismul - care accentuează
aspectele de cooperare şi preferă termenii Lumii a Treia; idealismul sau umanismul – care pun accent pe
asistenţă; dependenţii – care se opun organizării pe palierul centru şi periferie specific sistemului capitalist
mondial.
861
firme, diaspore
862
Ki Zerbo, 2003.
863
Murdoch
864
Baladier, 1978.
865
Ghana, sec. al XI-lea, Mali, sec. XIV-lea, Songhai şi Bornou, sec. XVI-lea.
866
Statul Wolof în Senegal, Cetatea Haoussa în Nigeria, Merina în Madagascar.
867
Pourtier, 2001.

443
 Pe timpul perioadei mercantile, colonizarea directă a Africii a fost limitată, cu excepţia
colonizării Capului din sudul continentului. Penetrarea comercială se realizează prin instalarea
de puncte de contact şi de escală şi prin constituirea de relaţii interne. În 1652, fondarea
coloniei Capului era cea mai mare colonie europeană pe continent; împreună cu coasta de est
africană devine un punct important al rutei spre India. Africa este prea puţin descoperită.
Africa devine preţul dominaţiei nordului de către Islam, a dominaţiei Europei asupra vestului,
precum şi a dominaţiei Indiei împreună cu lumea arabă asupra estului continentului.
Comerţul triangular se axa pe furnizarea de sclavi din Africa, de materii preţioase, zahăr
şi cereale din America şi Europa.
Africa a cunoscut perioada sclavagistă, orientală şi atlantistă incluse in perioada intra-
africană868. Perioada orientală, apoi arabo-musulmană începe în sec. al VI-lea, extinzându-se
din Sahara şi până în Africa de est.869
Perioada atlantistă europeană acoperă perioada 1450-1869, fiind apreciat că au fost
extraşi peste 11 milioane de sclavi. Sclavagismul nu dispare oficial nici cu ocazia Congresului
de la Viena, din 1815, culminând în secolul al XIX-lea. Nu a fost redus serios nici după
abolirea sclavagismului870. În perioada sclavagistă, după unii autori871, aproximativ din sfert
din populaţia continentului era sub regim de sclavi. Mai multe state s-au îmbogăţit din
comerţul cu sclavi: Benin, Dahomey872, regatele Kongo, Matamba, Luanda şi Luba873.
Impactul cultural şi politic al perioadei sclavagiste este fundamental. Memoria sahariană,
orientală şi atlantistă rămâne prezentă în memoria descendenţilor sclavilor şi a celor antrenaţi
în comerţul cu sclavi, cum sunt cei din Benin cu numeroasele antagonisme istorice, cu
răzbunările contra umilinţelor îndurate.
Colonizarea directă a fost justificată de către perioada sclavagistă. Coloniştii sunt adesea
foştii comercianţi de sclavi; practici sclavagiste au continuat să se perpetueze în Sudan şi
Mauritania.
Impactul geopolitic al perioadei sclavagiste, recunoscut ca o crimă contra umanităţii, este
o realitate majoră de frustrare, de resentimente, de conflict şi de memorii antagoniste. Există
cereri faţă de Europa de reparaţii, precum şi din partea descendenţilor afro-americani. Se
subliniază acumulare primitivă şi favorizarea startului european prin comerţul cu sclavi.

Sistemul colonial

Colonizarea poate fi definită ca fiind procesul prin care o populaţie de pe un anumit

teritoriu, este supusă ocupaţiei şi exploatării până la eliminarea ei. Cuceririle coloniale au dus
la colonizarea directă care debutează în anii 1870 şi se încheie prin Conferinţa de la Berlin874
prin care este împărţită Africa între marile puteri europene. Ea a fost finanţată de către
partidele coloniale şi aplicată de către militari şi bancherii regimurilor liberale cu toată
opoziţia anumitor personalităţi umaniste. Acest fenomen este plin de contraste875.
Cuceririle s-au desfăşurat cu toate avantajele oferite de puterea tehnicii armelor coloniale
în condiţiile existenţei a două mari obstacole: dificultăţile legate de transport întâlnite în

868
UNESCO, 1999.
869
Este estimată a se întinde în perioada 650-1920, fiind 17 milioane de sclavi scoşi din acest spaţiu.
870
1848, în coloniile franceze, 1856, în SUA, 1888, în Brazilia.
871
Coquery-Vidrovitch
872
în Africa de vest
873
în Africa centrală.
874
15 noiembrie 1884-26 februarie 1885.
875
Cazul extrem de exploatare este cel din Congo belgian, proprietatea regelui Leopold al II-lea, prin acumularea
de bogăţii uriaşe cu costuri umane considerabile.

444
partea de nord a continentului ori dificultăţile legate de penetrarea zonele litorale şi bolile
tropicale, în special a malariei.876
Conferinţa de la Berlin nu a reglementat delimitarea frontierelor ci doar a sferelor de
influenţă în care marile puteri îşi protejau companiile private. Numeroase tratate de delimitare
a frontierelor s-au încheiat ulterior acestei conferinţe. În urma conferinţe a „început o
veritabilă cursă de ocupare efectivă”877. Căutarea de debuşee externe, accesul la materiile
prime - argumente ale expansiunii teritoriale sunt în acelaşi timp şi explicaţii ale acestui
fenomen. Frontierele se stabilesc în funcţie de gradul de influenţă al puterilor europene, fiind
de manieră arbitrară, în funcţie de arbitrariul acestor puteri coloniale, dar nu fără anumite
raţiuni.878
Tezele privind expansiunea capitalismului dominant au replici asemănătoare la
fenomenul colonialismului ca replică a naţiunilor europene şi a firmelor ameninţate care
aveau nevoie de protecţie. Este promovată motivaţia naţionalismului expansionist, ca un ideal
umanitar. Africa era ultimul loc unde se puteau desfăşura cuceriri teritoriale de către Europa.
Sistemul a stimulat regimul rentelor şi mai puţin acumulările, la nivel de colonii.
Coloniile devin rezervoare de produse de bază şi receptoare de produse manufacturiere879.
Sistemul duce la contraste profunde între colonii şi societăţile coloniale; contrastele se
adâncesc pe timpul primului război mondial şi conduc la stoparea finanţării externe, după
1929, ca o replică a statelor europene faţă de colonii, astfel fiind obligate să suporte riscurile
şi este blocată evoluţia acestora. Perioada următoare celui de-al doilea război mondial este
caracterizată printr-o dezvoltarea a capitalismului de stat şi de proiecte de infrastructură.
Moştenirea colonială este esenţială pentru înţelegerea africană actuală. Coloniştii au
desenat frontiere artificiale. Reconfigurările spaţiale s-au făcut în funcţie de accesul la litoral
şi la porturi, având loc în funcţie şi de localizarea capitalelor europene.
Se observă o anumită stagnare demografică: între 1880-1930, populaţia africană scade la
200 la 150 de milioane de locuitori ca urmare a muncii forţate, maladiilor, genocidelor.880
Se constată o redefinire a structurii de putere, ca urmare a apariţiei a noilor elite care fac
parte din vechile grupuri dominante881. Deposedările culturale au condus la schimbări de
limbă, dar şi accesul egal la limbile internaţionale au născut un amestec interesant, ce
demonstrează capacitatea de apropiere şi de rezistenţă.

Decolonizarea

Decolonizarea nu a fost decât parţial rezultatul mişcărilor naţionale de eliberare. Un rol

important au jucat URSS, SUA, Cuba şi statele arabe.882 Accesul la independenţa politică a
făcut din statele africane actori internaţionali, care nu au reuşit în mod radical să schimbe şi
sistemele lor economice. Producţia de energie, muncitorii şi echipamentul, mâna de lucru
calificată provin din exterior. Întreprinzătorii şi administratorii externi au un rol cheie în
sistemul bancar, comercial, industrial şi de transport.
Statul rămâne în centrul jocurilor economice, fiind slab în ceea ce priveşte puterea şi
instituţiile. Ca urmare, Africa a experimentat mai multe regimuri, inclusiv socialismul radical.

876
Regina Madagascarului Ranavalona I sublinia că absenţa drumurilor şi malaria sunt cei mai buni protectori
împotriva invadatorilor.
877
Brunel, 2004.
878
De la 1880 până în 1895, extinderea posesiunilor franceze este impresionantă: de la 1 milion la 9,5 milioane
de km2.
879
pieţe de desfacere
880
Gide, Vojage au Congo, Paris, 1999.
881
Populaţia Hutu în Ruanda şi Burundi, Bantu în Bangui sau Ibo în Nigeria.
882
Trei sferturi din populaţia Herero din Namibia a fost exterminată, conform De Gaulle, Memoire d‘espoir,
Paris, 1993.

445
Cvasi-totalitatea statelor africane a adoptat sistemul partidului unic. Acest model postcolonial
este progresiv epuizat de eroziunea încrederii în structura statală devenită mai repede sau mai
târziu cleptocrată.

Actorii africani – statele şi societăţile multinaţionale

Africa este un teritoriu al contrastelor din mai multe puncte de vedere: geografic, istoric,
cultural, sociopolitic şi economic. Este de asemenea, şi mai contrastant din punct de vedere al
limbilor, al monezilor naţionale şi al pieţii, al statului sau al credinţelor monoteiste. Gigantic
prin dimensiuni – 30 milioane de km2, tânăr datorită vârstei medii a populaţiei sau datorită
timpului relativ scurt de la data apariţiei statelor, este locul de origine al multor credinţe
ancestrale.
Aceste contraste şi ambiguităţi sunt importante pentru înţelegerea, mobilităţii spaţiale şi
culturale, aportul civilizaţiilor succesive.
Configurarea geografică are implicaţii politice şi economice.
Pot fi puşi în binom agricultorii-muncitorii, sedentarii-nomazii, ţăranii-citadinii,
producătorii-comercianţii, continentali-insulari, sedentarii-nomazii.
Din punctul de vedere al racordării Africii la marile evoluţii economice internaţionale
sau la folosirea mijloacelor de transport – ca factori de izolare, de marginalizare economică şi
care duc la slabă integrare internă. Dinamicile se manifestă în spaţii deschise: caravanele
transsahariene, comerţul de la Marea Roşie, zonele cocotiere.
Un criteriu determinant din punct de vedere geopolitic este caracterul insular sau nu, de
enclavă sau riveran. Câteva state tampon între spaţiul arab şi cel negro-african – Mauritania,
Sudan, Ciad. Excepţii fac statele insulare, geopolitica spaţiului maritim, dar este, de
asemenea, slabă. O perspectivă din punctul de vedere al mijloacelor tehnice şi financiare este
nerelevantă din punct de vedere geopolitic. Totuşi, pot fi reţinute câteva criterii geografice.
Pot fi distinse câteva spaţii: sudanezo-saharian, spaţiul occidental umed şi semi-umed,
spaţiul austral semi-umed şi semi-arid; spaţiul cultivării cerealelor şi cel al tuberculilor şi al
pădurilor.
Din punct de vedere al densităţii populaţiei, pot fi distinse două blocuri: blocul african
occidental situat între Sahel şi Atlantic ce include peste 200 de milioane de locuitori şi blocul
african estic situat pe teritoriul cuprins între Eritreea şi Africa australă; între aceste două
blocuri se o zonă cu o populaţie redusă care pleacă din Sudan trece pe bazinul fluviului Congo
şi se opreşte în Namibia883.
Pot fi reliefate cinci regiuni: Africa occidentală, caracterizată printr-o vegetaţie de
savană, situată între Sahara şi pădurea ecuatorială; Africa centrală, care orbitează în jurul
bazinului fluviului Congo şi a afluenţilor acestuia, spaţiul populaţiei Bantu; Africa orientală,
spaţiul a două mari imperii de la sudul Saharei, cuprinzând Sudanul, vechea Nubia şi Etiopia,
cu populaţia swahili aşezată de-a lungul coastelor; Africa australă populată de Khoisans, Banti
şi europeni cu centrul în Africa de Sud; insulele Oceanului Indian cu populaţii arabe, indiene,
indoneziene, europene şi africane.

Statele aflate în stare de război sau fragile

Statele aflate în stare de război, reprezintă aproximativ 20% din populaţia africană.
Forţele armate sunt într-un stadiu deplorabil datorat precarităţii materiale, absenţa
spiritului de corp şi ca urmare a conflictelor dintre interesele private şi cele politice.

883
la extremităţi se întind zone deşertice – Sahara şi Kalahari.

446
 Mobilizarea copiilor soldaţi, a solbel884 este deosebit de răspândită. Câteva state au
devenit adevărate spaţii ale haosului, locuri de confruntare între „seniorii războiului” –
Somalia, Ciad, Sierra Leone, Sudan, Liberia sau spaţii necontrolate de statul de care aparţin –
Coasta de Fildeş, R.D. Congo. Ca urmare a dezintegrării şi anarhiei, câteva societăţi nu mai
au mecanismele economice specifice structurii statale. Ele sunt sub supraveghere şi tutelă
internaţională.

Statele puţin dezvoltate fără resurse miniere

Statele puţin dezvoltate – caracterizate printr-un PIB şi capital uman reduse dar şi
vulnerabilitate economică – sunt cele mai numeroase în acest continent, 35 de state, cele mai
semnificative fiind cele sahaliene.
Sahel este o zonă relativ omogenă din punct de vedere climatic, pedologic, demografic,
social şi economic. Păstori nomazi, agricultori sedentari animişti sau creştini. Pe ansamblu,
populaţia este puţin stabilă; urbanitatea a explodat, exportul se limitează la arahide şi bumbac,
ca surse unice de valută. Economia sahaliană este foarte vulnerabilă cu sisteme fragile. Acest
spaţiu conjugă efectele unei creşteri demografice cu o degradare a ecosistemelor, mai ales
prin consumarea pădurilor pentru foc. Ajutorul exterior joacă un rol determinant.
Societăţile miniere şi petroliere. Cele mai importante societăţi economice miniere sunt:
Guineea (bauxită), Liberia (diamante), Mauritania (fier, petrol), Niger (uraniu, petrol), Sierra
Leone şi Togo (fosfaţi), R.D. Congo (cupru, coltan) şi Zambia (cupru). Principalele economii
petroliere sunt: Angola, Congo, Gabon, Guineea ecuatorială, Nigeria, Sudan şi Ciad.
Aceste economii sunt dependente de axele financiare - aport la bugetul statului, taxe
ridicate pentru investiţii, dominaţia firmelor transnaţionale.
Conglomeratele miniere şi petroliere, adesea în situaţii concurenţiale oligopolitică sunt în
mijlocul jocurilor de putere politică şi adesea ciocnirile de interese transformă în conflicte
deschise.
Organizarea statală urmează bogăţiile885, confiscarea de către un clan familial886, urmare
a unei gestiuni riguroase887.
Evoluţia acestor economii depind în principal de cursul materiilor prime, de politica
securităţii accesului acestora, de strategiile firmelor transnaţionale miniere. Sectorul minier,
generator de beneficii bugetare şi devize, mobilizează investiţii şi permite finanţarea
importurilor. Oraşele miniere constituie centre cu efecte macroeconomice şi regionale, restul
economiei este fondată pe un aparat de producţie precar. Exporturile de materii prime din
minerit asigură 90% din export.
Societăţile exportatoare de produse agricole. Mai multe state exportatoare de produse
agricole realizează anumite acumulări din exportul de acest gen – Coasta de Fildeş, Kenia,
Ghana, Uganda, Camerun.
Acest gen de exporturi s-au dezvoltat protejate de industria de consum, folosind capital
străin având asigurată desfacerea pe pieţele rezervate elitelor occidentale. Aceste state îşi
asigură dezvoltarea pe baza exporturilor agricole – Kenia888, Coasta de Fildeş889, Camerun890.
Coasta de Fildeş, ulterior obţinerii independenţei, experimentează un model de
acumulare dependent de reglementările statale datorită imigrării muncitorilor891, specialiştilor
884
soldat ziua, rebel noaptea.
885
cazul R.D. Congo.
886
emiratul petrolier din Gabon.
887
Botswana, exploatarea diamantiferă
888
cafea, ceai.
889
cacao, ulei de palmier.
890
cafea şi cacao.
891
cei mai mulţi din Burkina Faso.

447
europeni şi afluxurilor de capital. Aceşti factori importanţi, coroboraţi cu fertilitatea excelentă
a solului, a permis o specializarea a producţiei agricole pentru export şi dezvoltarea unui
sector industrial modern şi dinamic. Şi totuşi acest model este în criză, datorită scăderii
preţurilor cu efecte care solicită un compromis sociopolitic cu dezechilibre regionale care
conduc la instabilitate politică şi conflicte.
Societăţile agro-industriale deschise. Câteva cazuri de acumulare în economii deschise
se dezvoltă datorită şi stabilităţii politice, în Africa australă precum şi în Oceanul Indian.
Botswana, datorită resurselor minerale - diamante, înregistrează o creştere economică
puternică prin exploatarea eficientă a resurselor sale, precum şi datorită relaţiilor sale cu
Africa de Sud892. De asemenea, promovarea unei politici liberale faţă de capital.
Un alt caz este cel al insulelor Maurice, care are o economie dinamică bazată pe zahăr
dar şi pe un sistem productiv diversificat.

Bibliografie:

1. Amselle l-L., M'Bokolo E., 1999, Au cœur de l'ethnie. Ethnie, tribalisme et État en
Afrique, Paris, La Découverte; 1re édition, 1985.
2. Bach D., Kirk-Green E., 1995, États et sociétés en Afrique francophone, Paris,
Economica.
3. Chataigner J-M., 2004, « Aide publique au développement et réformes des systèmes
de sécurité», Afrique contemporaine, AFD, n° 209, printemps, Paris, La
documentation française.
4. Chrétien J-P., Prunier G., 2003, Les ethnies ont une histoire, Paris, Karthala.
5. Coulon C., Martin P.-C., 1991, Les Afriques politiques, Paris, La Découverte.

Internet
<www.allafrica.com>: revue de presse de l'actualité africaine (en anglais et français)
<www.african-geopolitics.org>: revue bilingue (français 1 anglais) trimestrielle sur
l'actualité africaine
<www.africaonline.com>: site d'actualités sur le continent en anglais
<www.crisisweb.org>: site de l'Internaţional Crisis Group (ICG), organisation non
spécialisée dans l'analyse des conflits

892
80% din importuri provin din acest stat.

448
 CONSIDERAŢII PRIVIND RESURSELE CONTINENTULUI AFRICAN
CONSIDERATIONS ON THE AFRICAN CONTINENT RESOURCES

Maria Constatin
Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
"Whole regions of Africa are still outside Western civilization, characterized by extreme
poverty, facing the highest rate of cases of HIV / AIDS and malaria. Due to inadequate living
conditions (more than half the continent's population has no access to drinking water) caused
by widespread poverty, sub-Saharan Africa hosts only 10% of global population and 90% of
cases of malaria resulting in deaths and than 70% of cases of HIV / AIDS. A number of
African countries such as Nigeria, Kenya, Zimbabwe is currently in political circumstances
that require commitment and support from the internaţional community.
Such assistance must go beyond mere support for the electoral process, to encourage
increased participation in politics and civic activism, to reiterate additional measures not
only political rights but also economic and social. Some of these regions, located below and
for an average time period at least outside the control of the internaţional community is
already safe Heavens for terrorist groups".
Keywords: Africa, HIV/AIDS, resources, OPEC, oil

În capitala Nigeriei s-a desfăşurat recent, sub egida Pentagonului, un seminar economic cu
participarea unor înalte oficialităţi, inclusiv reprezentanţi ai marilor companii petroliere ale
lumii.
Pe agenda lui, a informat cotidianul "Le Figaro", s-a aflat un subiect de mare actualitate:
modalităţi diverse de securizare a zăcămintelor de petrol din zona Golfului Guineei, afectat in
ultimii ani de o grava instabilitate politica si militara. Dezbaterile, remarca "Le Figaro", au
pus, intre altele, in evidenta un interes din ce in ce mai mare al Statelor Unite fata de "aurul
negru african". Creşterea fulminanta, in ultimele luni, a preturilor la ţiţei, instabilitatea
situaţiei din Orientul Mijlociu, dar mai ales calitatea excepţională a petrolului din aceasta
zona sunt consideraţi factori importanţi ce au stimulat interesul american pentru aceste
zăcăminte.
Potrivit unor prognoze ale Consiliului Naţional al Serviciilor Americane de Informaţii,
citate de cotidianul francez amintit, Statele Unite au in vedere, pentru următorii 10 ani,
importuri de petrol din zona subsahariana evaluate la 25 la suta din rezervele acesteia, fata de
15 la suta in momentul actual. In acest scop, SUA, prima putere economica mondiala,
intenţionează sa facă, in perioada respectiva, investiţii de pana la 10 miliarde de dolari anual.
Sub lozinca luptei împotriva terorismului islamist - care realmente si-a găsit refugiu in
regiunea sahariana a Africii negre -, sublinia "Le Figaro", Washingtonul isi multiplica
gesturile de interes, cu speranţa sa-si instaleze acolo baze militare, acaparând inclusiv
controlul asupra resurselor energetice din zona.
O staţie de interceptare a fost deja instalata in Sao Tome si Principe, insule situate in
largul coastelor Gabonului. Prezentând pe larg motivele interesului crescând al SUA fata de
resursele energetice din Africa neagra, "Le Figaro" a menţionat îndeosebi calitatea excelenta a
ţiţeiului din zona, uşor de rafinat. In plus, rezervele de aici reprezintă 7-9 la suta din
zăcămintele mondiale. La ora actuala, acest continent produce 9 milioane de barili pe zi, din
care 5 milioane provin din regiunea Golfului Guineea.
Un studiu al FMI referitor la afirmarea regiunii respective in economia mondiala

449
estimează ca "ţările producătoare din Africa vor genera, in perioada 2002 - 2019, venituri din
petrol de mai bine de 350 miliarde de dolari, adică ceva mai mult decât PIB-ul actual al Rusiei
si aproape tot PIB-ul tuturor tarilor Africii subsahariene". Iar aceste estimări, releva "Le
Figaro", sunt extrem de prudente, ele fiind bazate pe un preţ al petrolului de doar 25 de dolari
barilul. Experţii occidentali cred ca acest continent este departe de a-si fi demonstrat întregul
potenţial economic. "Africa de Vest, de pilda, este una dintre zonele in care producţia de gaze
naturale si petrol cunoaşte cea mai rapida creştere", releva recent Departamentul american al
Energiei. Mauritania, Mali si Niger vor figura, in următorii ani, printre marii producători de
aur negru ai Africii. Un adevărat boom petrolier se profilează pe tot continentul african, ceea
ce i-ar putea schimba destinul de teritoriu înglodat in datorii si sărăcie.
Din nefericire, adăuga, insa, "Le Figaro", exista temeri in privinţa capacitaţii Africii de a
profita de aceasta şansă, având in vedere ca tarile acestui continent sunt grav lovite de "un
amestec funest de corupţie, conflicte, cataclisme ecologice si lipsa spiritului de iniţiativa" . Pe
acest fond, sublinia ziarul, are loc, concomitent, o competiţie acerba intre companiile mari ale
lumii, cu deosebire intre cele americane si China, pentru a acapara controlul si a exploata
resursele energetice ale Africii negre.
Securitatea energetică este proba prin care politicile energetice mondiale sunt puse la
încercare, o reamintire brutală a faptului că probleme precum poluarea aerului, colonialismul
energetic şi chiar schimbarea climatică nu sunt, în nici un caz, cele mai grave probleme cu
care se confruntă economia energetică. Pentru că, dacă nu putem satisface cererea energetică
elementară - o cerere care, potrivit tendinţelor actuale, se va dubla până în 2035 - niciuna
dintre celelalte probleme nu va mai conta. Iar securitatea energetică depăşeşte cu mult
simplele chestiuni legate de aprovizionare. Oricât petrol sau gaz am descoperi, acesta nu va
avea nici o valoare dacă nu dispunem de infrastructura fizică, de stabilitatea politică şi de
resursele tehnice şi financiare de a-1 transporta către cei care au nevoie de el - criterii care
devin, pe zi ce trece, din ce în ce mai greu de îndeplinit.
Sistemul energetic mondial actual, cu uriaşa sa reţea de producţie si de distribuţie, reuşeşte
să satisfacă nevoile lumii industrializate - dar cu greu. Multe dintre câmpurile petrolifere non-
OPEC sunt în declin, si chiar dacă OPEC-ul deţine mari rezerve, cartelului însuşi i-ar putea
lipsi stabilitatea politică şi capacitatea financiară de a le exploata atât de repede pe cât i-o va
pretinde în curând cererea mondială, pe zi ce trece mai acută. Principala alternativă la petrol -
o economie bazată pe gaz - se confruntă cu obstacole politice şi financiare similare, aşa cum o
fac si pieţele mondiale ale electricităţii.
Iar aceasta este situaţia în economiile energetice avansate ale lumii industrializate, în care
se consideră că tehnologia, politica şi forţele pieţei au atins un anume grad de sofisticare,
eficacitate şi armonie în modul lor de funcţionare. In economiile aflate într-un proces de
rapidă industrializare sau „în tranziţie", cum se întâmplă în India, China, Coreea de Sud,
Brazilia şi Malaezia, cererea de petrol, gaze şi electricitate va atinge, în decursul următoarelor
câteva decenii, niveluri inimaginabile şi, cu toate acestea, nimeni nu pare să aibă o idee foarte
clară despre cum le va fi livrată toată această energie. Problemele energetice ale lumii în curs
de dezvoltare sunt chiar mai grave. Mai mult de un miliard şi jumătate de oameni - un sfert
din populaţia lumii - nu numai că nu are acces la serviciile energetice de bază, dar sunt slabe
şanse să le obţină, în afara unei intervenţii salvatoare din partea lumii industrializate. O
asemenea sărăcie energetică conturează la orizont spectrul unui alt clivaj planetar, acela dintre
naţiunile bogate şi cele sărace, pregătind terenul pentru un nou tip de conflict: războiul pentru
energie.
Decalajul din ce în ce mai pronunţat dintre cererea de energie şi capacitatea noastră de a o
satisface apare ca o puternică forţă în conturarea viitoarei economii energetice, o forţă care ar
putea cu uşurinţă prevala în faţa altor priorităţi, compromiţând perspectivele unei economii
energetice mai curate, mai durabile. E de necontestat faptul că protejarea climei este un

450
imperativ pe termen lung. Există, de asemenea, o înţelegere pe scară largă a faptului că
programele urgente pentru dezvoltarea combustibililor şi a tehnologiilor alternative şi
promovarea eficienţei energetice sunt o necesitate. Cu toate acestea, în lumina sumbrelor
realităţi imediate ale securităţii energetice, aceste obiective încep să pară un lux - ca şi cum
am avea de ales între tipurile de energie pe care le producem şi le consumăm, şi multiplele
modalităţi de utilizare a acestora. Luând în considerare uriaşa sarcină de a transporta, pur şi
simplu, energia către cei care au nevoie de ea acum, cea mai presantă întrebare în legătură cu
orice sistem energetic viitor s-ar putea să nu mai fie dacă puteam produce tipul potrivit de
energie, ci, pur şi simplu, dacă putem produce suficientă energie.
Din punct de vedere istoric, bugetele energetice ale ţărilor în curs de dezvoltare au fost
aproape în întregime finanţate de jucători externi - agenţii pentru dezvoltare, precum Banca
Mondială, mari naţiuni donatoare, cum sunt Statele Unite, Franţa si Arabia Saudită, sau chiar
mari companii energetice multinaţionale, ce căutau să acapareze noi pieţe893. Din păcate, însă,
sistemele energetice ce se dezvoltă într-un astfel de mediu al „donatorilor" sunt adeseori
disfuncţionale: centrale electrice şi baraje prost construite, tehnologii ineficiente de
transmitere a energiei, management corupt şi preţuri subvenţionate din greu la electricitate şi
la combustibili, pentru o populaţie prea săracă pentru a putea plăti la un nivel mai apropiat de
cel al pieţei.
In mod cât se poate de previzibil, mulţi finanţatori externi şi-au pierdut interesul pentru
lumea a treia. După dezastre precum cel de la Dhabol, puţine companii energetice private sunt
dispuse să rişte miliarde de dolari construind centrale electrice sau alte elemente de
infrastructură energetică în ţări ai căror utilizatori nu pot plăti. „In ziua de azi, singurele
proiecte energetice pe care ar dori cineva să le finanţeze, ar fi unele care să scoată energia din
lumea în curs de dezvoltare, pentru a o vinde în "cealaltă lume" spune Ira Joseph, un analist al
pieţelor mondiale ale gazului, din New York. „Nu se fac bani în furnizarea de energie către
lumea în curs de dezvoltare". Cât se poate de grăitor, cea mai mare investiţie americană făcută
vreodată în Africa este o conductă de 3,5$ miliarde pe care ExxonMobil, Shell şi Elf-
Aquitaine o vor folosi pentru a transporta petrolul din Ciad către pieţele din afara Africii894.
Companiile de energie private nu sunt singurele care îşi regândesc strategiile de investiţii
pentru lumea a treia. Ajutoarele străine venite din Statele Unite, Europa, Asia şi Orientul
Mijlociu sunt, de multă vreme, unul dintre elementele esenţiale pentru construcţia unor noi
sisteme energetice în lumea în curs de dezvoltare, însă, de curând, strategiile de finanţare
europene şi americane s-au modificat pentru a incorpora noile realităţi ale securităţii
energetice: pe măsură ce marile naţiuni consumatoare caută noi surse de petrol şi de gaze
pentru propriile economii energetice, îşi canalizează dolarii rezervaţi ajutoarelor în scopuri de
o mai mare importanţă strategică – susţinând acele ţările care deţin rezerve energetice. „Este
clar că s-a produs o reorientare a ajutorului financiar american către regiuni cum ar fi Marea
Caspică, sau Africa de Vest - zone care sunt, sau ar putea fi, furnizoare energetice de
încredere", spune un consultant american pe probleme de ajutorare umanitară, specializat în
situaţia energetică a ţărilor din lumea a treia. „Statele Unite continuă să cheltuiască sume mai
mari în locuri în care nu avem nici un interes strategic, cum ar fi America de Sud, decât în
cele în care am putea construi o relaţie de schimb energetic mutual".
In cele din urmă, chestiunea securităţii energetice în lumea modernă se reîntoarce la
punctul de plecare: la petrol. In timp, probabil că va apărea şi o economie a gazului, urmată de
noi feluri de combustibili şi de tehnologii energetice. In momentul de faţă însă, petrolul
rămâne cel mai important combustibil şi, în numeroase privinţe, cel mai puţin sigur. Desigur,
infrastructura petrolieră există deja, iar preţul său (dacă trecem cu vederea recentele creşteri
de dinaintea războiului din Irak) este apropiat de media istorică - doi factori ce au contribuit la
893
Tarile arabe din OPEC au făcut unele dintre cele mai substanţiale donaţii către ţările africane.
894
Burn, „The Hunt for New Oil".

451
menţinerea ficţiunii conform căreia petrolul ar fi cea mai sigură formă de energie de care
dispunem. Cu toate acestea, acest sentiment de siguranţă nu este decât temporar, căci
viabilitatea petrolului păleşte cu fiecare lună.
Producţia de petrol a ţărilor non-OPEC, spre exemplu, scade cu o viteză surprinzătoare.
Potrivit Internaţional Energy Agency, între luna iunie a anului 2002 şi aceeaşi lună a anului
următor, producţia de petrol a trei dintre cele mai mari patru state non-OPEC - Statele Unite,
Norvegia şi Regatul Unit - a scăzut cu aproape un milion de barili pe zi, în principal datorită
epuizării rezervelor. In afara OPEC-ului mai există încă mult petrol, însă, în afara Rusiei, cea
mai mare parte a acestuia este dificil de extras şi de transportat, şi astfel, şi mai costisitor: într-
adevăr, la fel ca şi în cazul gazului, multe dintre proiectele de extracţie ale petrolului sunt atât
de costisitoare încât nu pot fi abordate decât de un consorţiu de companii petroliere. Chiar şi
atunci, producerea unei mari părţi a acestui petrol dificil de extras, pur şi simplu nu este
rentabilă economic, şi nu va deveni astfel decât atunci când preţurile vor creşte semnificativ.
Dacă eliminăm această posibilitate, analiştii consideră că producţia de petrol non-OPEC va
scădea în fiecare an cu până la un milion de barili pe zi. Cum se aşteaptă ca cererea mondială
să crească în fiecare an cu două milioane de barili pe zi, industria mondială a petrolului
trebuie să mai adauge cumva încă trei milioane de barili pe zi numai pentru a păstra pieţele
satisfăcute.
O astfel de creştere a producţiei este, teoretic, posibilă. Rusia, Africa de Vest şi zona Mării
Caspice mai conţin mult petrol, cel puţin în viitorul apropiat, iar Orientul Mijlociu are peste
opt sute de miliarde de barili - mai mult de jumătate din totalul rezervelor mondiale. Insă,
după cum am remarcat deja, principala provocare la adresa securităţii energetice nu constă în
obţinerea petrolului, ci în extragerea lui din pământ şi în transportul către cei care au nevoie
de el. Aici încep problemele. Potrivit Internaţional Energy Agency, în decursul următoarelor
trei decenii, industria petrolieră va trebui să investească 1,7$ trilioane pur şi simplu pentru a-şi
menţine actualul nivel al producţiei - adică, pentru a găsi noi câmpuri petrolifere suficient de
repede pentru a le înlocui pe cele aflate în declin, sau pe acelea care o să intre în curând în
declin. In plus, companiile petroliere vor trebui să cheltuiască încă 600$ de milioane pentru a
face faţă noii cereri, în special cea venită din partea unei Asii în plină expansiune, împreună,
acestea înseamnă 2,2$ trilioane în investiţii petroliere - o grămadă de bani, chiar şi pentru
companiile petroliere, sau petrostate - si nu este deloc clar de unde o să vină.
Gândiţi-vă la situaţia din OPEC. Potrivit celor mai multe previziuni, până în 2020,
creşterea cererii mondiale şi declinul producţiei non-OPEC vor obliga OPEC-ul să-şi
mărească producţia zilnică de peste două ori, de la cele 26 de milioane de barili de azi, până la
aproape 54 de milioane de barili, în 2020 - dintre care, mai mult de jumătate, va fi expediat
către economiile asiatice în rapidă expansiune. Şi într-adevăr, până în anul 2009, OPEC-ul va
trebui să pompeze 5,1 milioane de barili pe zi în plus, pentru a face faţă cererii mondiale895.
A găsi cinci milioane de noi barili de petrol pe zi nu pare prea greu, mai ales pe pieţele
petroliere sănătoase din ziua de azi. Cu toate acestea, sunt din ce în ce mai multe semne că
zilele pieţelor petroliere relaxate sunt pe sfârşite, şi că până şi puternicul OPEC se va zbate să-
şi mărească producţia. Venezuela şi Nigeria, doi dintre cei mai mari producători din OPEC
rămân extrem de instabili, iar această instabilitate înseamnă că investiţiile necesare pentru
creşterea producţiei ar putea rămâne la distantă. Producţia irakiană îşi revine mult mai încet
decât prevăzuseră optimiştii oficiali americani - din pricina sabotajelor, dar şi din pricina celor
patru sute de mii de barili consumaţi chiar de forţele de ocupaţie896. Până şi acei producători
OPEC ce nu au fost afectaţi de schimburi de regim sau de război civil găsesc din ce în ce mai
greu fondurile necesare sporirii capacităţii lor de producţie. In ciuda deceniilor de generoase
venituri din exporturile de petrol - aproape de trei trilioane de dolari, din anii '70 - multe
895
„Higher Oil Prices Here To Stay",Arab Oil&Gas Magazine, 31 august 2003.
896
Ibid.

452
dintre ţările Orientului Mijlociu şi-au administrat atât de prost economiile încât nu-şi mai
permit să-şi extindă capacităţile de producţie, nici chiar să le întreţină pe cele pe care deja le
deţin.
Arabia Saudită este un caz tipic. Este binecunoscut faptul că, în ciuda preţurilor ridicate
ale petrolului din ultima vreme, saudiţii de-abia fac faţă cheltuielilor guvernării, ducând acum
lipsa numerarului pentru finanţarea unui mare program de instalare a unor puţuri şi conducte.
Desigur că Riadul, sau alte guverne arabe, ar putea cu uşurinţă atrage investiţiile necesare:
companiile petroliere occidentale, alungate în anii '70, ar fi extrem de fericite să-şi aducă
capitalul şi expertiza înapoi la cele mai mari şi mai ieftine câmpuri petrolifere din lume897.
Totuşi, liderii arabi, care sunt de asemenea conştienţi de faptul că o prezenţă occidentală
reînnoită ar înfuria mulţi musulmani, sunt disperaţi să evite orice fel de tulburare socială ce i-
ar putea obliga, în cele din urmă, să-şi reformeze guvernele corupte, să împartă puterea
politică, sau să fugă ca să-şi salveze vieţile lor regale.
Exceptând cazul unor preţuri ale petrolului semnificativ mai mari, e foarte probabil ca
OPEC-ul să trebuiască să se lupte pentru a-şi spori suficient capacitatea, astfel încât să poată
satisface cererea pe termen lung. Unii analişti susţin că şi pe termen scurt, membrilor
cartelului le va fi extrem de dificil să găsească chiar şi cele 2,5 milioane de barili în plus ce
vor fi necesare în 2009 - aproximativ jumătate din cantitatea pe care o va necesita atunci
economia mondială din partea OPEC898. Cu toate că aceste noi regiuni petrolifere fierbinţi vor
avea mai puţine probleme în atragerea investiţiilor, şi ele vor trebui să se lupte pentru a mări
producţia în timp util - sau pentru a o menţine la aceste niveluri, date fiind bănuielile că pro-
ducţia rusă de petrol îşi poate atinge apogeul chiar şi în 2015.
Unii analişti consideră că toate acestea nu pot însemna altceva decât că afacerile mondiale
cu petrol sunt în toiul unor profunde transformări. După douăzeci de ani de producţie
supraabundentă şi preţuri relativ mici, piaţa trece implacabil la o epocă caracterizată de o ofer-
tă din ce în ce mai redusă şi preţuri semnificativ mai mari - condiţii extrem de riscante pentru
o economie proiectată să funcţioneze cu petrol ieftin. Cât de sus vor ajunge preţurile este o
întrebare deschisă; însă unele estimări sugerează că un nou interval de preţuri, între treizeci şi
cinci şi patruzeci şi opt de dolari pe baril ar putea fi necesar doar pentru a finanţa întreaga
capacitate suplimentară de care va avea nevoie cererea noastră în continuă ascensiune (o
creştere a preţurilor care ar putea reduce procentele creşterii economice în ţările
industrializate cu până la 1,5 la sută.) Cât de mult vor rămâne preţurile ridicate este la fel de
incert. Insă, dată fiind posibilitatea ca o importantă parte a rezervelor ce alcătuiesc baza de
producţie mondială să se apropie de apogeu, determinând ca producţia resurselor rămase să
fie din ce în ce mai costisitoare- şi în lumina cererii rapace la care ne aşteptăm în clipa în care
cultura automobilistică se va impune cu adevărat în China şi în India - un „regim" de preţuri
ridicate ar putea deveni o realitate a vieţii cotidiene în secolul douăzeci şi unu. După cum
remarca Arab Oil&Gas Magazine, „prognoza pe următorii cinci ani privitoare la cererea
mondială, actualele rate de creştere şi epuizarea accelerată a rezervelor din zone petroliere
cheie, indică un sfârşit rapid şi sigur al petrolului ieftin"899.
Mai grav, preţurile mai mari vor fi însoţite de o volatilitate mai mare. Rezerva „tampon"
pe care o deţineau odată marile companii petroliere a fost abandonată în campaniile de

897
Poate că acest lucru se întâmplă deja. Din 1999, prin intermediul unui program numit Saudi Gas Iniţiative,
Riadul a anunţat că este dispus să primească oferte din partea companiilor occidentale pentru dezvoltarea
vastelor şi neglijatelor rezerve de gaz ale Regatului în vederea consumului intern. Desigur, e vorba de gaz şi nu
de petrol, însă mulţi analişti din industrie văd această Iniţativă ca un prim pas, menit a salva aparenţele, către
redeschiderea, în cele din urmă, a porţilor câmpurilor petrolifere pentru companiile occidentale - şi, de asemenea,
ca o recunoaştere tacită a faptului că saudiţilor le lipsesc resursele financiare pentru a-şi exploata singuri
rezervele de gaz.
898
„Higher Oil Prices Here to Stay".
899
McKillop, „Why Venezuela and World Oil Exporters Can Target U.S. $36 - $45 per Barrel".

453
reducere a costurilor din anii '80 şi '90. Acum va dispărea şi ultimul mijloc de protecţie
împotriva volatilităţii pe care-1 mai aveam - capacitatea suplimentară a OPEC-ului. Pe măsură
ce OPEC-ul se zbate să facă faţă cererii, nevoia ca ţări precum Arabia Saudită să-şi utilizeze
capacităţile excedentare de producţie va reduce dramatic capacitatea acestora de a compensa
pentru întreruperile de producţie şi alte creşteri neaşteptate ale cererii. La fel ca Statele Unite
înaintea sa, Arabia Saudită îşi va pierde coroana de mare producător şi salvator al pieţelor
internaţionale.
In absenţa unui astfel de salvator, până şi fluctuaţiile „normale" ale cererii, sau ale ofertei
- cum ar fi un val de frig în New England ce ar creşte neaşteptat de mult cererea de păcură,
sau un uragan care să întoarcă din drum petrolierele pornite din Venezuela - ar putea duce la
creşteri dramatice ale preţurilor. O tulburare de proporţii, cum ar fi o revoluţie în Nigeria, sau
Venezuela, ar putea însemna o pierdere de trei milioane de barili pe zi. Pe tipul acesta de pieţe
petroliere înguste şi cu risc crescut de volatilitate, ce ar putea apărea în următorii cinci sau
zece ani, „apariţia unor rezerve suplinitoare este extrem de improbabilă", avertizează Arab
Oil&Gas Magazine, care continuă prin a prezice că în timpul unor astfel de tulburări preţurile
ar putea cu, uşurinţă ajunge peste şaizeci de dolari pe baril, menţinându-se luni de zile la acest
nivel900.
Pe cât de gravă ar fi pierderea Venezuelei, sau a Nigeriei într-o astfel de piaţă îngustă, n-ar
fi decât un fleac în comparaţie cu pierderea marelui jucător: a Arabiei Saudite. Diverse analize
sumbre făcute de experţi ai agenţiilor de informaţii înfăţişează regatul ca aflându-se în pragul
unei revolte a fundamentaliştilor, care nu au nici un interes în a rămâne o sondă de petrol a
Occidentului. Desigur, până şi fundamentaliştii au nevoie de bani. Mai devreme sau mai
târziu, după cum am aflat de multă vreme, chiar şi un guvern radical al Riadului ar fi obligat
să vândă petrol, iar dacă Statele Unite sunt Marele Satan, ele sunt, de asemenea, şi cea mai
mare şi mai profitabilă piaţă. (Iranul, spre exemplu, ar fi încântat să vândă petrol Marelui
Satan, dacă nu ar fi împiedicat să o facă de sancţiunile economice impuse de SUA.) Cu toate
acestea, unii observatori occidentali susţin că această credinţă este departe de a fi adevărată:
se pare că mulţi saudiţi sunt acum atât de dezgustaţi de corupţia pe care a susţinut-o petrolul şi
atât de nerăbdători să-şi purifice ţara de orice influenţă occidentală - în special americană -
încât astfel de imperative economice ar putea să nu mai fie valabile. După cum nota Robert
Baer, un fost expert în Orientul Mijlociu pentru CIA, „Arabia Saudită este, într-o măsură din
ce în ce mai pronunţată, un stat surprinzător de iraţional. Pentru uimitor de mulţi dintre
saudiţi, printre care şi unii dintre membrii familiei regale, scoaterea regatului de pe piaţa
mondială a petrolului - chiar pentru ani de zile, şi cu riscul distrugerii propriei economii -
constituie o alternativă acceptabilă faţă de status-quo"901.
Experţii în energie şi în securitate continuă să dezbată plauzibilitatea unui astfel de
scenariu de coşmar. Intre timp, Statele Unite, Europa şi alţi mari importatori de energie sunt
acum atât de îngrijoraţi de pericolul unor tulburări generalizate ale aprovizionării, încât şi-au
sporit eforturile de asigurare a rezervelor lor strategice. (Achiziţiile guvernamentale de petrol
au fost atât de mari în 2002, încât au contribuit la menţinerea unor preţuri ridicate chiar şi
după încheierea conflictului din Golf.) Insă, chiar şi atunci când aceste rezerve de urgenţă sunt
la maxim - la aproximativ 1,5 miliarde de barili - ele nu sunt decât un expedient, ce ar putea
acoperi, să zicem, pierderea Venezuelei, sau o „reconstrucţie" a Irakului, pentru mai puţin de
paisprezece luni, iar pe cea a Arabiei Saudite, pentru mai puţin de opt.
Dat fiind faptul că ameninţarea pe care aceste deficienţe ale aprovizionării o constituie e
foarte probabil să se menţină, nu este deloc surprinzător că Statele Unite se grăbesc acum să-
şi creeze un „portofoliu diversificat" de furnizori de petrol - sau că politica externă a Americii
este axată pe petrol într-o măsură la fel de mare ca întotdeauna. In 2002, spre exemplu,
900
Ibid.
901
Baer, „The Fall of the House of Saud", 53.

454
agenţiile de informaţii americane au sprijinit acele forţe din armată ce îl înlăturaseră pentru
scurt timp de la putere pe preşedintele Hugo Chavez; Washingtonul sperase că înlocuindu-1
pe acesta cu un personaj mai puţin anti-american, Statele Unite ar putea fi mai sigure de
continuitatea fluxului de petrol venezuelan către rafinăriile americane.
Statele Unite îşi întăresc, de asemenea, prezenţa militară din regiunile bogate în petrol ale
Africii. Oficialii de la Pentagon plănuiesc deja să trimită mici echipe de „intervenţie rapidă"
în zonele instabile şi, potrivit unor relatări, studiază posibilitatea de a instala trupe în - diverse
tabere militare şi piste de aterizare din Africa. „Cred că Africa va fi unul dintre continentele
de mare interes în secolul al douăzeci şi unulea", a explicat generalul James Jones, şeful
Comandamentului european al forţelor armate americane, la o întâlnire de cabinet a senatului,
din 2003. Oficialii Departamentului de Stat insistă că petrolul „nu este motivul predominant",
şi că principalul obiectiv îl constituie lupta împotriva terorismului din Africa902. Este totuşi
clar că Statele Unite, ce colaborează cu companiile petroliere americane pentru a grăbi
dezvoltarea exploatării câmpurilor petrolifere vest-africane, ar fi mult mai puţin îngrijorate de
terorismul din Africa de Vest, dacă regiunea nu ar deţine rezerve de petrol: vedeţi cât de puţin
doritoare a fost America să trimită trupe în Libia, o ţară fără pic de petrol.
Aspectul cel mai alarmant al acestor eforturi intense de obţinere a securităţii energetice
este că, în cele din urmă, vor fi sortite eşecului. Oricât de mult succes ar avea Statele Unite în
impunerea unei prezenţe militare în Africa de Vest, ceea ce contează este că rezervele
cunoscute ale acesteia, de aproximativ şaizeci şi şase de miliarde de barili, reprezintă doar o
zecime din cele ale Orientului Mijlociu arab - ceea ce nu le va permite decât să amâne ziua în
care SUA şi ceilalţi mari importatori vor trebui să se reîntoarcă la Orientul Mijlociu şi la toate
instabilităţile acestuia. In mod asemănător, indiferent cine ar câştiga războiul ofertelor dintre
China şi Japonia pentru petrolul rusesc, acesta va obţine doar o amânare a insecurităţii
energetice. In special China, cu rapida sa expansiune, va avea în cele din urmă nevoie de mai
mult petrol decât ar putea până şi Rusia să-i ofere, trebuind ca, mai devreme sau mai târziu, să
caute în altă parte - o eventualitate ce va permite şi apariţia altor conflicte, poate mai puţin
diplomatice.
Desigur, Statele Unite, cu uriaşa lor putere economică şi militară, sunt cele mai în măsură
să câştige o luptă deschisă pentru resurse, inclusiv pentru petrol. Insă oficialii americani se
tem că rivalitatea crescândă dintre alţi mari consumatori va da naştere unor conflicte care nu
numai că vor necesita intervenţia SUA, dar vor destabiliza economia mondială pe care se
sprijină, în definitiv, puterea americană. După cum declara de curând, în faţa Congresului
american, John Holden, economist şi fost consilier pe probleme de energie al administraţiei
Clinton, „se poate afirma cu suficientă îndreptăţire că pe parcursul primei jumătăţi a secolului
douăzeci şi unu, o inadecvare a alegerilor privitoare la energie făcute în lume va constitui un
pericol la fel de mare pentru securitatea Statelor Unite ca şi o inadecvare a propriilor
capacităţi militare".
Proiectele de gaz sunt atât de colosale şi scumpe, încât vor necesita o nouă formă de
alianţă între guverne şi corporaţii, ale cărei complicaţii politice şi economice ar putea chiar
încetini punerea lor în practică. Petrolul este chiar mai problematic: într-o lume în care
producţia se află în declin, furnizorii sunt nesiguri şi cererea fără precedent, încercarea de a
menţine securitatea rezervelor de petrol nu va face decât să devină mai dificilă în timp,
absorbind mai multe resurse şi necesitând o atenţie politică sporită.
Securitatea energetică, întotdeauna o misiune esenţială pentru orice naţiune, va spori
constant în urgenţă şi importanţă. Şi pe măsură ce o va face, vor creste si riscurile conflictelor
si tensiunile internaţionale, iar aceste ameninţări crescânde vor face din ce în ce mai dificilă
misiunea guvernelor de a se concentra pe provocările pe termen lung, cum ar fi schimbarea

902
Burn, „The Hunt For New Oil".

455
climatică, sau combustibilii alternative - provocări, ele însele esenţiale pentru securitatea
energetică, dar care vor fî în mod paradoxal văzute ca deturnări ale atenţiei de la campania de
menţinere a alimentării constante cu energie. Aceasta este dilema fundamentală a securităţii
energetice în cadrul sistemului energetic modern. Cu cât mai clar devine faptul că o economie
energetică dominată de petrol este esenţialmente nesigură, cu atât mai greu devine să trecem
la altceva.

Bibliografie:

1. Adeleke, Tunde. Critical Perspectives on Historical and Contemporary Issues About

Africa and Black America. Black studies, v. 24. Lewiston, N.Y.: Edwin Mellen Press,
2004.
2. Burger, B., Beard, W. and Kromberg, M. (1999). South Africa Year Book 1999. (6th
ed.) Pretoria: Government Printer.
3. Dixit, A. Incentives and Organizations in the Public Sector: An Interpretative Review,
2001
4. Grove, A.T., The Changing Geography of Africa, 2nd edition, Oxford University
Press, Oxford, 1993.
5. Joint Learning Initiative (2004). Human Resources for Health: Overcoming the Crisis.
6. Lamb, David, The Africans, Methuen, London, 1987.
7. Sunter, Clem, The High Road – Where are we Now?, Human and Rousseau/Tafelberg,
Cape Town, 1996.
8. Walker, Sheila S. African Roots/American Cultures: Africa in the Creation of the
Americas. Lanham, Md: Rowman & Littlefield Publishers, 2001.
9. www.tknonline.com
10. http://www.finance.gov.za/

456
 SPAŢIUL CAUCAZO - CASPIC
AREA CAUCASUS - CASPIAN

Silvestru Ilașș
Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studi Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
Following the disintegration of the Soviet Union at the end of the 1980s, a fierce
competition broke out among the US and regional powers Turkey, Russia and Iran and the
countries of the region for the natural resources in the Caucasus and the Caspian Sea to be
processed and transferred to global markets.
The struggle for dominance in the Caucasus and the Caspian region as of the end of
1990s assumed a new dimension. The littorals of the Caspian Sea and their neighbors entered
into a serious race of armament. Just as Russia, deeply uneasy and critical over Washington's
unilateral policies and its steadily increasing political and military activities to boost its
influence in the NATO region, beefed up its Caspian fleet, Kazakhstan and Turkmenistan who
had no maritime power in the Caspian also opted to strengthen its maritime capabilities by
forming a fleet.
Keywords: Caucasus, Caspian Sea, NATO, territories, security

Construirea unui climat de securitate, stabilitate şi prosperitate în zona Mării Negre

reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a acestei strategii. …
Localizată la interferenţa a trei zone de importanţă deosebită – Europa, Orientul
Mijlociu şi Asia Centrală – regiunea geopolitică a Mării Negre este o arie de tranzit
semnificativă a resurselor energetice şi, totodată, un spaţiu important de manifestare a unor
riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu un impact substanţial asupra securităţii
euroatlantice”903

Dispunerea geografică a României în raport cu Marea Neagră a constituit dintotdeauna o

motivaţie suficient de puternică pentru existenţa unui interes particular cu privire la această
zonă iar integrarea în structurile Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO) în primăvara lui
2004 respectiv ale Uniunii Europene (UE) în 2007 au contribuit semnificativ la afirmarea şi
susţinerea rolului ţării noastre în regiune. Astfel, consolidarea identităţii sale ca democraţie
europeană şi deţinerea uneia din cele mai importante forţe militare dintre statele central şi est
europene au constituit argumente solide în acest sens, capabile să sprijine această orientare a
politicii externe. Demnă de menţionat este de asemenea poziţia strategică vitală pentru alianţa
nord atlantică, în calitate de posibilă rampă de lansare către Orientul Mijlociu, Asia Centrală
dar mai ales Caucaz.
Sublinierea se impune deoarece consider că în regiunea extinsă a Mării Negre spaţiul
delimitat de Marea Caspică şi Caucaz reprezintă o zonă aparte, având o importanţă crucială în
jocul geopoliticii contemporane, cu efecte nu doar locale ci şi cu implicaţii majore la scară
globală. La baza acestei afirmaţii se află potenţialul semnificativ al regiunii atât din punctul de
vedere al resurselor naturale (existenţa confirmată a unor rezerve imense de petrol şi gaze
naturale) cât şi din cel al tranzitului acestora către potenţialii consumatori.
Acestea se combină cu o serie de condiţii structurale specifice, în care occidentul şi
orientul se întâlnesc, nu întotdeauna paşnic, teritoriul fiind un adevărat mozaic etnic şi

903
*** – Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti 2007, pg 32.

457
religios, imaginea fiind întregită de luptele acerbe, duse cel mai adesea pe culoarele discrete
ale diplomaţiei, pentru dobândirea influenţei politice decisive. Iar combinarea acestor factori a
creat o volatilitate extremă, alimentată deseori şi de interesele străine.
În fapt, graniţele acestui spaţiu cu o importanţă geostrategică deosebită sunt foarte greu
de delimitat. Bineînţeles că el include zona Mării Caspice şi cea adiacentă acesteia; prin
extensie, ar putea fi văzut ca întinzându-se de-a latul Asiei centrale din Azerbaidjan şi până la
graniţa de vest a Chinei, respectiv din stepa Rusă şi până în Iran şi Afganistan (vezi fig. 1.).

Fig. 1 Spaţiul Caucazo - Caspic

Prezenta hidrocarburilor în zonă nu este o noutate ca de altfel nici eforturile de a deţine

controlul asupra lor. Iar dacă după cel de-al doilea război mondial ele s-au estompat,
beneficiarul lor necontestat fiind clar stabilit, destrămarea în 1991 a Uniunii Sovietice a dat
startul unor conflicte deschise între ţările din zonă, soldate cu pierderi umane şi materiale
semnificative. Bineînţeles că pericolul aici nu este reprezentat doar de disputa asupra
resurselor, el regăsindu-se şi în politicile divergente ale entităţilor statale şi non-statale din
zonă, cele mai cunoscute fiind mişcările naţionaliste şi religioase din Cecenia, Nagorno-
Karabah, Abhazia, etc., aceste condiţii omniprezente transformând regiunea într-un butoi de
pulbere gata să explodeze în orice moment.
Constatăm aşadar că cele două coordonate definitorii ce trebuiesc avute în vedere atunci
când analizăm situaţia din spaţiul caucazo-caspic sunt resursele naturale şi stabilitatea
regională. De ce? Răspunsul este evident: aşa cum am menţionat deja, zona este un rezervor
imens de petrol şi gaze naturale904 a căror explorare şi exploatare eficiente din punct de vedere
economic necesită un mediu stabil şi predictibil, investiţiile necesare fiind mari şi cu o durată
îndelungată de realizare, respectiv amortizare.

904
Potrivit IEA, rezervele dovedite de petrol din Asia Centrală şi Transcaucazia sunt estimate între 15 şi 40
milioane de barili, cu circa 70 la 150 milioane de barili rezerve suplimentare considerate ca fiind posibile iar cele
dovedite de gaze naturale sunt estimate la 6,7 – 9,2 milioane m3, cu circa 8 trilioane m3 de posibile rezerve
suplimentare

458
 Fig. 2 Rezervele estimate de petrol şi gaze în regiunea Mării Caspice

Pe de altă parte, aşa cum arătam ceva mai devreme, destrămarea Uniunii Republicilor
Sovietice Socialiste (URSS) a pus statele succesoare din zona Mării Caspice în postura de
moştenitori ai unor bogăţii extreme dar cu dificultăţi majore de surmontat pentru a putea intra
în posesia lor şi a le valorifica. Sursa acestor dificultăţi poate fi urmărită nu doar în rivalităţile
istorico – politice şi religioase ce dezbină ţările riverane905 ci şi în modul în care investiţiile
statului sovietic au fost dirijate. Resursele existente în zona la care ne referim au fost
cunoscute şi exploatate în scopuri comerciale încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. De
altfel, în cel de-al doilea război mondial au constituit un obiectiv strategic suficient de
important pentru a determina dirijarea efortului principal al unui întreg front, cu un grup de
armate special destinat.
În realitate există şi neajunsuri mai puţin vizibile, dar care au influenţat în mod
semnificativ evoluţia zonei. Astfel, o parte dintre depozitele cunoscute se află în zone greu
accesibile sau în formaţiuni geologice care necesită tehnologii de extracţie sofisticate.
Totodată experienţa războiului a arătat că acestea erau vulnerabile la atacurile unor potenţiali
inamici. Nu-i de mirare aşadar că atunci când au fost descoperite noile zăcăminte din zona
Volga – Ural iar mai târziu din Extremul Orient întregul efort financiar alocat domeniului a
fost dirijat în acea direcţie, în detrimentul Transcaucaziei. Ca urmare, infrastructura s-a
învechit şi deteriorat, readucerea ei la un nivel competitiv implicând un influx major de
capital.
Un alt aspect ce trebuie luat în considerare atunci când analizăm situaţia zăcămintelor de
petrol şi gaze naturale din bazinul caucazo – caspic îl reprezintă statutul juridic al acestora. Ei
bine, dacă cele aflate în subsolul zonei terestre aparţin de drept statelor pe / sub teritoriul
cărora se regăsesc, cu totul altfel stau lucrurile cu cele de sub Marea Caspică. Disputa asupra
drepturilor teritoriale în mare adaugă o nouă dimensiune geopolitică regională, fiecare ţară
implicată susţinând bineînţeles o variantă906 care să-i ofere un avantaj economic asupra
vecinilor. Practic acestea au o influenţă determinantă nu numai asupra exploatării resurselor

905
Rusia, Kazahstan, Turkmenistan, Iran şi Azerbaidjan
906
Dacă în privinţa necesităţii divizării fundului mării şi a subsolului acestuia în sectoare naţionale este un
oarecare acord, opiniile privind statutul luciului de apă (rămâne teritoriu internaţional ori este de asemenea
împărţit corespunzător între ţările riverane) sunt împărţite

459
corespunzătoare ci şi a modului în care acestea vor ajunge la beneficiar, altfel spus asupra
mijloacelor şi itinerarelor de transportare a acestora.
Iar pentru că tot am amintit de potenţialii beneficiari ai acestor imense resurse, consider
că o scurtă trecere în revistă a lor ar fi utilă pentru scopul lucrării de faţă., mai ales că ei sunt
cei care, direct ori indirect, influenţează echilibrul de forţe în regiune, cu implicaţii ce se
extind cu mult dincolo de graniţele locale. Spaţiul caucazo – caspic este nu doar un corn al
abundenţei energetice ci în acelaşi timp şi un loc în care rivalităţile dintre marile puteri
mondiale îşi găsesc adesea expresia.
O scurtă privire aruncată asupra celor interesaţi de imensele resurse aflate în zonă poate
ridica în acelaşi timp şi un colţ al vălului care acoperă de regulă jocurile geopolitice delicate
ce se fac de regulă în spatele cortinei. Eliminând statele exportatoare mai mici care, în lipsa
unor mari ambiţii strategice, sunt interesate în primul rând de avantajele economice pe care le
presupune implicarea lor, mai rămân de analizat doar Rusia, Iranul, China şi, forţând limitele
geografice stabilite la începutul lucrării, India.

Fig. 3 Distribuţia rezervelor de petrol şi gaze în zona Mării Caspice

Astfel, India este o ţară a cărei economie a cunoscut o creştere explozivă în anii
premergători actualei crize şi prin urmare industrializarea a fost la rândul ei stimulată să se
dezvolte. Din nefericire pentru „locatarii” săi, sub-continentul singur nu are de unde să
asigure toate acele resurse atât de necesare menţinerii pasului cu cererea de pe piaţa internă şi
prin urmare importurile s-au dovedit a fi soluţia indicată; şi cum zonele tradiţionale, gen
Golful Persic, erau deja „ocupate”, regiunea caspică a apărut ca fiind o promiţătoare sursă de
energie. Prin urmare, guvernul indian a încurajat companiile petroliere indiene să se implice
cât mai mult în concesionarea zonelor pentru a-şi putea asigura aprovizionarea. Lipsa
tehnologiilor competitive, fondurile insuficiente şi lobby-ul incomparabil mai puternic făcut
de contracandidaţii lor, respectiv multinaţionale de top din domeniu, au redus semnificativ
rata de succes a acestor tentative. Un alt dezavantaj este reprezentat de provocările pe care le-
ar fi prezentat transportul eventualelor resurse obţinute, rutele terestre directe trebuind să
străbată teritoriul Afganistanului (nu tocmai propice în momentul de faţă pentru găzduirea în
siguranţă a unor oleoducte ori gazoducte) şi al vechiului duşman, Pakistanul. Putem aşadar
conchide că, deşi interesată de zonă, India nu poate fi totuşi considerată un jucător important
în regiune.
Un alt pretendent care râvneşte de mult la „bunătăţile” regiunii este China. Evident că
motivaţia implicării sale în regiune nu diferă prea mult de cea a Indiei dar în plus putem
adăuga şi aspiraţiile acesteia la statutul de mare putere. De altfel accederea la resursele

460
energetice ale Asiei Centrale şi implicit la cele din zona analizată reprezintă unul din motivele
mai puţin cunoscute ce au stat la baza constituirii Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai.
La fel ca şi în cazul anterior, primul domeniu abordat a fost cel al infrastructurii, China
manifestându-şi disponibilitatea de a investi în dezvoltarea infrastructurii în schimbul
obţinerii accesului neîngrădit la energie.
Metoda aleasă nu diferă prea mult de cea folosită la nivel global de către această ţară
care, în urma boomului economic pe care l-a cunoscut în ultimul deceniu a acumulat o
impresionantă cantitate de lichidităţi, lichidităţi care în contextul crizei actuale s-au dovedit o
adevărată mană cerească. Astfel, investiţiile greenfield pe care până acum le făcea în diverse
părţi ale globului (de regulă în zone izolate, cu condiţii dificile sau pur şi simplu ocolite de
marile companii din motive politice, cel mai adesea legate de drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti) au fost completate în ultimul an de achiziţionarea extrem de avantajoasă a unor
firme aflate în dificultate. Nu mai este deja nici un secret faptul că reprezentanţi ai
companiilor chinezeşti umblă prin regiune cu valize de bani în căutarea oricăror oportunităţi
ce pot fi exploatate pe loc.
Iar hidrocarburile nu sunt singurele ascunse în subsolul acestei atât de bogate şi deci atât
de disputate regiuni. Kazahstanul este posesorul celui de-al doilea depozit de uraniu ca
mărime din lume iar aşa ceva nu putea trece neobservat de către cineva aflat într-o continuă
goană după resurse energetice. În condiţiile în care astăzi în China se află în diverse stadii de
construcţie 16 reactoare nucleare, cu încă 8 – 16 în curs de aprobare, „foamea” de uraniu este
pe deplin explicabilă. Şi să nu uităm de recent afirmata dorinţă de a deveni o forţă militară de
care să se ţină seama în regiune şi nu numai, combinată cu impulsul primit de procesul de
modernizare şi extindere a forţelor armate907! Rezultatul cooperării în acest domeniu s-a
materializat prin exploatarea în comun a minelor de la Irkol, întreaga producţie de 500 – 750
tone / an fiind destinată industriei nucleare chineze.
În acest context cred că este momentul să introducem în scenă doi noi actori care, deşi
aflaţi din punct de vedere geografic la distanţe considerabile de regiunea în cauză, au un rol
adesea determinant în evoluţia situaţiei şi relaţiilor locale. Aceştia sunt Uniunea Europeană
(UE) şi Statele Unite ale Americii (SUA). Ambii încearcă să convingă guvernele din Asia
Centrală ca la construcţia facilităţilor de transport a gazelor şi petrolului să ocolească Rusia şi
Iranul dar rezultatele obţinute nu sunt întotdeauna cele scontate. Spre exemplu, costurile mari
pe care le-ar implica aceste variante şi riscurile politice implicate au condus la consolidarea
poziţiei unor clienţi mai accesibili din Asia908. Iar cum punctul de sprijin principal al
dezvoltării regionale se află în resursele energetice, nu e de mirare faptul că majoritatea
guvernelor din regiune doresc cu disperare să le diversifice.
Lipsa de încredere în cele două state, deşi generală, are totuşi cauze diferite. Astfel,
Rusia s-a dovedit întotdeauna un partener dificil dar perioada când la conducere s-a aflat
Vladimir Putin a accentuat această situaţie; iar alegerea lui Dmitry Medvedev în funcţia
supremă a schimbat prea puţin situaţia. În fapt, în perioada ce a urmat scurtului război din
Georgia asistăm la un şantaj energetic tot mai accentuat la adresa Europei şi înţelegerile
separate de tipul celor încheiate de Germania sunt doar un foarte slab paleativ. Iranul pe de
altă parte se află pe lista statelor ce sponsorizează terorismul şi în acelaşi timp, sfidând
comunitatea internaţională, face progrese tot mai mari în dezvoltarea unui program nuclear
propriu. Toate acestea justifică oarecum dorinţa SUA de a vedea petrolul din zonă curgând
către Marea Mediterană, evitând astfel Iranul. Doar că îndeplinirea acesteia depinde de o serie

907
China este în curs de mărire a numărului de rachete balistice intercontinentale şi modernizare a acestora, în
timp ce primul din cele 5 noi submarine nucleare purtătoare de rachete balistice intercontinentale cu încărcătură
nucleară Type 094 SSBN şi-a încheiat probele de mare.
908
Coreea de Sud, alături de China şi India, se află printre cei mai bine plasaţi clienţi din această categorie

461
de factori ce uneori au legătură mai puţin cu politica şi mai mult cu un calcul economic rece.
Iar dezgheţarea relaţiilor cu Libia sunt cel mai bun exemplu în acest sens.
Realitatea este că această zonă a fost placa turnantă a vechiului Drum al Mătăsii iar
priorităţile economice moderne impun practic luarea în considerare a deschiderii unei versiuni
moderne a acestuia, pe care în locul textilelor fine şi al mirodeniilor să circule „sângele”
societăţii moderne, adică petrolul şi gazele într-un sens respectiv produsele industriale în
sensul opus iar locul drumurilor prăfuite străbătute de cămile să fie luat de conducte, căi ferate
şi autostrăzi. Beneficiile pentru toate părţile implicate sunt evidente, nivelul lor putând chiar
justifica până la un punct o serie de concesii care ar putea fi făcute ţărilor din zonă,
majoritatea acestora nefiind tocmai modele de democraţie. De aceea piedicile cele mai mari
sunt valoare foarte mare a investiţiilor necesare şi volatilitatea politică a regiunii, volatilitate
care la rândul său influenţează mediul de securitate.
Deşi problematica spaţiului caucaziano – caspic a fost extrem de succint abordată în
această scurtă lucrare – fiecare element în parte merită un capitol întreg – cred că o scurtă
concluzie poate fi totuşi trasă. Astfel, sunt incontestabile atât bogăţia imensă a rezervelor
naturale aflate în subsolul regiunii cât şi dificultăţile ce trebuiesc depăşite pentru a putea intra
în posesia lor. De asemenea este evident faptul că atât existenţa cât şi distribuţia lor constituie
miza unui delicat balet politic, ce implică nu doar jucători regionali ci şi dinafară, consecinţele
a ceea ce se întâmplă aici având repercusiuni la nivel global.
Practic putem afirma fără teama de a greşi prea mult că menţinerea ritmului de creştere
economică şi militară a Chinei poate fi influenţată de libertatea de mişcare pe care aceasta o
are în zonă ori că nevoia de resurse, grefată pe unele progrese uşoare în domeniul democraţiei,
ar putea la un moment dat să constituie cheia promovării unei imagini mai bune a Iranului.
Dar toate acestea pot fi răsturnate cu 1800 în cazul în care ascensiunea necontrolată a
separatiştilor ori fundamentaliştilor ce se ascund deocamdată în zonele greu accesibile din
aproape toate statele din regiune ar dezgheţa conflictele aflate acum într-o stază prelungită.

Bibliografie:

1. *** Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti 2007

2. *** – Colecţia JANE'S DEFENCE WEEKLY
3. *** – Pulsul Geostrategic 20 Martie 2007 – 5 Martie 2008
4. www.iea.org
5. www.janes.com
6. www.nti.org
7. w.w.w.IMF.org
8. w.w.w.CSIS.org

462
 SPAŢIUL CENTRAL ŞI SUD-ESTIC EUROPEAN
CENTRAL AND SOUTH-EASTERN EUROPEAN AREA

Daniel Pisică
Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
The first known usage of the term 'Southeast Europe' was by an Austrian researcher,
Johann Georg von Hahn (1811–1869) as broader term than the traditional Balkans. Unlike
the United Nations definitions of Eastern Europe, Western Europe, Southern Europe and
Northern Europe, there are no clear and universally accepted geographical or historical
divisions that delineate this region.
This concept is based on a geographic argument, that is, on the boundaries of the
Balkans (which is considered a synonym by the supporters). The members proposed are
Albania, Bosnia and Herzegovina, Bulgaria, Greece, Macedonia, and Montenegro
The geographic definition also includes countries which are significantly located in the
peninsula: Croatia (1/2) and Serbia (2/3) and some countries which are located mostly
outside the peninsula as defined by the rivers: Slovenia (1/3), România (6%) and Turkey
(3%).
Keywords:
Southeast Europe, Central Europe, Balkans, region

Anticii se temeau de ea si i-au zis "Pontus Euxeinos" (Marea Întunecată), de la indo-

europeanul "akhshaena" (închis, întunecat) pentru ca alţii, ajunşi mai târziu pe tărmurile ei, să
reidentifice calităţile negative ale Marii Negre spunându-i turcii "Kara Deniz", venetienii
"Mare Nigrum" şi ruşii "Cernoie More".
Pare a fi avut vocaţia unei bipolarităţi şi a disputei pentru putere fiind în antichitate
greco-romana si perso-scitica, în evul de mijloc bizantina şi oguzo-hazara, în epoca modernă
turcească şi rusească pentru a ajunge azi obiectul disputei între NATO-UE si Rusia-CSI.
Pentru o clipă istorică, dupa 1990, Marea Neagră a dat senzaţia ca va fi un spatiu al
cooperării între riverani dar, odata cu începutul mileniului III, a reintrat în furtuna geopoliticii
marilor puteri, renăscând pentru riverani angoase ancestrale.
Echilibrul regiunii pontice a suferit schimbări majore în 1991, la destramarea URSS,
când s-a înmulţit numarul actorilor geopolitici ai regiunii, Rusiei, Turciei, României si
Bulgariei adaugându-li-se Ucraina, Georgia şi Republica Moldova. Alte modificari de
echilibru politic zonal au avut loc în 2002 prin reorientarea pro-americană a Georgiei, în 2004
şi în 2007 când România şi Bulgaria au fost primite în NATO şi, respectiv, în UE.
Evoluţiile destul de rapide ale unor ţări pontice către sfera de influenţă occidentală şi
placiditatea manifestată într-o prima fază de Moscova, au determinat aparitia la Marea Neagră
a unei influenţe americane care depaşea cu mult tradiţionala ei prezentă din Turcia. Lipsa de
ripostă a Rusiei şi obiectivele geopoliticii americane, mai ales lupta contra terorismului
internaţional concentrat, din punctul de vedere al Washingtonului, în lumea islamică a
Orientului Mijlociu şi Asiei Centrale au facut ca, prin NATO, presiunea americană la Marea
Neagra să fie sporită net. Concret, România şi Bulgaria au fost alese ca baze pentru instalaţiile
militare americane care, din Germania se mută la Pont după ce, prin bunavoinţa Bucureştiului
şi a Sofiei, zonele litoralului dobrogean fuseseră folosite pe timpul intervenţiei americane în
Irak. Se adaugă ofensiva americană de sarm catre Georgia si Ucraina carora li se promite
admiterea în NATO.

463
 Sintetizând, putem spune ca Washingtonul îşi accentuează permanent influenţa politică
în regiune, încercând să realizeze nu o stabilizare a geopoliticii Mării Negre, ci o rasturnare a
acesteia în favoarea sa şi în defavoarea Rusiei. Aceasta desigur sub forma democratizării unor
ţări riverane aparţinatoare de spaţiul postsovietic pe care americanii s-au grăbit să-l decreteze
"zona de pluralism geopolitic". La "Forumul Mării Negre pentru Dialog si Parteneriat" de la
Bucureşti, din iunie 2006, asistentul pentru securitate naţională al presedintelui G. W. Bush, J.
D. Crouch declara ca SUA vor sprijini eforturile de creare a unei regiuni a Mării Negre
prospere, libere, "în care domneşte pacea", ca şi eforturile regionale de cooperare mai
eficientă.
Cu alte cuvinte, aceasta ar însemna că Rusia trebuie sa renunţe la propriile interese în
zona pontică. Daca lucrul este perfect valabil pentru Turcia, România şi Bulgaria, el este cel
puţin discutabil pentru Ucraina şi Georgia. Camera Reprezentanţilor a Congresului american a
adoptat un proiect de lege în scopul sprijinirii celor două republici ex-sovietice ca să intre în
NATO. Prim-vicepresedintele Dumei Ruse, Oleg Morozov, a comentat aceasta spunând că
"extinderea NATO si înaintarea ei spre est, spre ţările spaţiului postsovietic, constituie un
factor care are un efect distrugător asupra păcii actuale".
Multe dintre tentativele americane de sporire a prezenţei lor efective la Marea Neagră
nu sunt percepute ca acte de întarire a luptei antiteroriste, cum sunt ele prezentate de
Washington, ci ca tentative de subordonare a intereselor ţărilor pontice, în primul rând ale
Rusiei, dar nu numai.
Situată în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic
diplomatic economico-militar extrem de complex, Marea Neagră a devenit, în special după 11
septembrie 2001 dar mai ales odată cu extinderea NATO din 2002 un spaţiu de complicată
întrepătrundere a frontierelor geopolitice şi geoeconomice şi un cadru de afirmare a noii
comunităţi euro-atlantice.
De fapt, noua configuraţie a Mării Negre se anunţa încă din anii ’90 când s-au trasat
primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele energetice ale Estului-
semiperiferie către zona euroatlantică calificată, sau, cu termenul lui Wallerstein, centrul
sistemului mondial modern.
Fiind localizată geografic la intersecţia spaţiilor de securitate europene euro-asiatice şi
ale Orientului Mijlociu, Marea Neagră nu a fost considerată a fi centrul nici uneia din ele. În
acest sens explicaţia occidentală este clară: „Când a venit rândul Europei, prioritatea noastră
au reprezentat-o ţările care se întindeau de la statele baltice până la cele din Balcanii Orientali.
Când a fost vorba de fosta Uniune Sovietică ne-am concentrat atenţia asupra realizării unei
noi relaţii de cooperare cu Moscova. Şi pe lângă conflictul israeliano-palestinian, interesele şi
atenţia din politica noastră pentru Orientul Mijlociu erau limitate de regulă la graniţa de sud a
Turciei”.
La aceste argumente se adaugă faptul că, pe de o parte, conflictul din fosta Iugoslavie a
direcţionat în bună măsură atenţia spre acest spaţiu iar conflictele îngheţate (Transnistria,
Albania, Osetia de Sud, Karabah) şi situaţia reziduală lăsată prin destrămarea Uniunii
Sovietice au fost ignorate. Socotită şi de către occidentali drept o zonă de „străinătate
apropiată” a Moscovei, în care aceasta din urmă are interese speciale, Marea Neagră a captat
foarte puţin atenţia Occidentului.
Regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor occidentale de a-şi proiecta
interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO îşi extinde atribuţiile şi se
pregăteşte pentru o implicare pe termen lung în Afganistan, luând în considerare şi asumarea
unor responsabilităţi suplimentare în Irak, regiunea Mării Negre începe să fie privită într-o
altă lumină.
Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în Marea Neagră a fost 11 septembrie
2001 moment care a condus la o modificare a opticii statelor occidentale faţă de întreaga

464
regiune. Necesitatea creării unei „springboard” pentru combaterea terorismului islamic este
întărită de o serie de factori structurali prezenţi în regiunea Mării Negre cum sunt: state
neconsolidate, slabă capacitate administrativă, sărăcie şi disparităţi economice, corupţie şi
crimă organizată. Totodată, lărgirea NATO (2002) şi UE (2007) până la graniţele Mării Negre
şi mai ales aspiraţiile globale ale acestor organizaţii determină ieşirea Mării Negre din conul
de umbră al periferiei Europei şi afirmarea unei noi realităţi geopolitice, de interfaţă cu alte
zone, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.
În prezent Europa importă 50% din energie prin rute foarte complicate ce trec peste
Bosfor şi Canalul Mânecii. Din 2020 Europa va importa 70% din necesar din afară.
Deşi limbajul politic actual, în special cel occidental, este impregnat de expresii precum
„noua importanţă strategică a Mării Negre” este clar că problemele cu care se confruntă
regiunea sunt preponderant unele pre-11 septembrie 2001. Astfel, deşi, pe de-o parte, se
clamează necesitatea realizării unui model de securitate cooperativă cu geometrie variabilă
prin utilizarea/completarea reciprocă a unor formule regionale cum sunt ONU, OSCE, UE,
NATO/Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC)/Parteneriatul pentru Pace (PpP),
Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI), GUUAM, şi Organizaţia Cooperării
Economice la Marea Neagră (OCEMN), pe de altă parte principala dilemă a strategiilor
occidentale se reduce la armonizarea intereselor strategice ale Rusiei, mai puţin cele ale
Ucrainei, intrată în urma „revoluţiei orange” în sfera de influenţă americană, cu cele ale
statelor NATO prezente la Marea Neagră. Astfel, după lărgirea organizaţiei nord-atlantice
spre est, Occidentul este, încă o dată, confruntat cu faptul că o extindere suplimentară a
propriei sfere la Marea Neagră „poate fi recepţionată de mulţi ruşi ca fiind ostilă”. De fapt
această teamă difuză nu este fără un substrat real. După reculul Rusiei în anii ’90 din Europa
Centrală şi de Est, macrostrategia occidentală multifazată a ajuns la Marea Neagră. Dilema
abordării Mării Negre precum şi faptul că această etapă face parte dintr-un plan mai vast, o
panidee creionată cu mult timp înainte, nu mai este un secret.
Dezintegrarea URSS şi apariţia pe teritoriul ei a 15 noi state independente a generat
pentru Rusia un adevărat recul geopolitic şi geostrategic. Tot ce s-a acumulat din punct de
vedere geopolitic în perioada din secolul XVIII până în 1945 a fost pierdut. În opinia unor
cercetători ruşi, după prăbuşirea URSS „în plan geopolitic Rusia s-a pomenit în situaţia de
după Pacea de la Brest din anul 1918, iar în plan social-economic, în situaţia anului 1920 după
războiul civil”. În urma colapsului URSS, Moscova a pierdut nu numai 24% din teritoriu şi
cca. 40 % din populaţie dar şi principalele repere ale politicii sale externe. Acest fapt a
confruntat mai bine de un deceniu conducerea de la Kremlin cu problema identificării unei
noi identităţi pentru Rusia în sistemul relaţiilor internaţionale.
Acest plan de extindere a sferei de influenţă americane, prin intermediul mijloacelor
soft, cum sunt “revoluţiile trandafirilor sau “orange” transpare în majoritatea luărilor de
poziţie ale înalţilor demnitari americani. Astfel, în cursul audierilor secretarului de stat
american, fost consilier pe probleme de securitate naţională al administraţiei Bush,
Condoleezza Rice, în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului SUA, declara: “To
be sure, in our world there remain outposts of tyranny - and America stands with oppressed
people on every continent - in Cuba, and Burma, and North Korea, and Iran, and Belarus, and
Zimbabwe. The world should apply what Natan Sharansky calls the "town square test": if a
person cannot walk into the middle of the town square and express his or her views without
fear of arrest, imprisonment, or physical harm, then that person is living in a fear society, not
a free society. We cannot rest until every person living in a "fear society" has finally won their
freedom”.
Această viziune geopolitică este însă împărtăşită şi de către noii parteneri zonali ai
Occidentului cum este Georgia; această ţară a devenit una din „mărcile” occidentale la Marea
Neagră care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe

465
ruta Baku-Tbilkisi-Ceyhan; indiferent de temele predilecte ale noii propagande dezvoltate de
statele occidentale, (identitatea de valori, extinderea arealului democraţiei, redescoperirea
unor teritorii de cultură europeană) este foarte clar faptul că principala raţiune de a fi (în
accepţiunea termenului american de „nation buliding”) a unor ţări precum Azerbaidjan sau
Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al Occidentului la petrolul caspic. Celelalte
dimensiuni, noile ideologii create în laboratoare occidentale şi asumate de autorităţile acestor
„emerging states”, reprezintă suportul ideologic prin care noile elite justifică existenţa statelor
pe care le conduc şi care intră în conflict cu viziunea neo-imperială rusă.
Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă superputere, Rusia,
şi două puteri regionale Ucraina şi Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia este în continuare un
factor major în regiunea Mării Negre. După o foarte lungă perioadă de timp când Moscova era
cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să-şi menţină rolul de pivot pe care l-a
jucat odată în construirea şi menţinerea „arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor”.
Concepţia neo-imperială a Rusiei în Marea Neagră îşi are originea în epocile ţaristă şi
sovietică dar mai ales în nevoia de a contracara expansiunea în regiune a SUA şi UE. În acest
sens, preşedintele rus Vladimir Putin a manifestat permanent un interes sporit pentru flota
rusă din Marea Neagră, care în pofida uzurii morale din ultimii 15 ani reprezintă o forţă
semnificativă de care trebuie să se ţină seama. Declaraţiile preşedintelui rus de genul „bazinul
Mării Negre şi al Mării de Azov se află în zona rusă de interes strategic” or „ Marea Neagră
oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport” nu fac decât să
sublinieze faptul că Rusia nu doreşte să-şi abandoneze poziţiile deţinute în Marea Neagră.
Aceste deziderate sunt susţinute pe teren prin diverse metode; Moscova continuă să
obstrucţioneze retragerea bazelor sale din Georgia Batumi şi Akhalkalaki, angajament luat la
summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999; Totodată sunt exploatate tendinţele
separatiste ale Abhaziei şi Osetiei de Sud şi a republicii autonome Adjaria; deşi în 2000 au
existat unele gesturi care puteau indica faptul că Federaţia Rusă ar începe să-şi respecte
angajamentele internaţionale privind retragerea bazelor sale militare din Georgia, totuşi cu
excepţia bazei de la Vaziani şi la nivel declarativ baza de la Gudauta, de fapt majoritatea
trupelor ruse au rămas pe poziţii şi uneori, desfăşoară acţiuni militare, “Aderarea României şi
a Bulgariei la NATO – şi în cele din urmă şi la UE – ne face să sperăm că etapa finală a
făuririi unei Europe cu adevărat unite a început într-adevăr. Prin decizia sa de la Praga, NATO
cuprinde practic întreaga comunitate a Mării Negre, fie prin apartenenţa directă la Alianţă, fie
prin relaţii speciale cu Rusia şi Ucraina ”
La dezintegrarea Uniunii Sovietice, flota rusă din Marea Neagră avea un număr de nave
de război (inclusive submarine) care varia, conform estimărilor specialiştilor, între 300 şi 635,
iar numărul personalului asociat cu această flotă era estimat la 47.000 – 70.000 oameni; până
în 1995, flota rusă rămăsese cu aproximativ 48.000 oameni, 14 submarine, 31 nave de
suprafaţă, 43 nave de patrulare şi de coastă, 125 de avioane de luptă şi 85 de elicoptere;
echipamentul acoperit de prevederile Tratatului CFE o divizie pentru apărarea coastei, având
175 de tancuri, 450 transportoare blindate, 72 de piese de artilerie; în compunerea flotei era
inclusă totodată o brigadă de infanterie marină cu 50 de tancuri, 218 transportoare blindate şi
45 de piese de artilerie.
Statutul acestor baze este de mai mult timp în dicuţie fără a se ajunge la o viziune
comună; Georgia consideră că un termen de trei ani pentru evacuarea acestor baze este
suficient, Rusia insistă asupra unui termen de14 ani, cum a fost aceea din valea Pankisi.
Sub acoperirea participării la lupta antiteroristă. strategia rusească este marcată de fapt
de două tendinţe contradictorii; pe de-o parte se încurajează dezvoltarea unei atmosfere de
încredere prin angrenarea organizaţii, scheme de cooperare regională, în acţiuni comune de
prezervare a securităţii împotriva aşa-ziselor „noi riscuri” iar pe de altă parte se foloseşte forţa

466
militară în conflicte îngheţate sau doar cu rol de descurajare în momentul în care Moscova
constată că orientarea unor state riverane tinde să ia o turnură periculoasă.
Proaspăt ieşită din revoluţia portocalie, după cele mai multe opinii, subsidiată puternic
de Occident, Ucraina devine un avanpost vestic la întretăierea a trei mase geopolitice: euro-
atlantică, euro-asiatică şi islamică. Deşi nesemnificativă ca forţă navală în Marea Neagră
Ucraina este o piesă importantă în puzzle-ul occidental al traseelor energetice84. Prin
operaţionalizarea terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a regulariza
fluxul petrolier dinspre Caspica şi Orientul Mijlociu spre Europa. Chiar dacă, la nivel
subregional, Ucraina rămâne un jucător cu o anumită pondere este evident că această pondere
depinde în bună măsură de traiectoria pe care o vor imprima acestei ţări cancelariile
occidentale.
Foarte activă în special în fostele republici sovietice de cultură islamică, Turcia, cel mai
important pilon american la graniţa masei continentale şi culturale ruseşti, reprezintă unul din
liderii regionali în Marea Neagră. Ambiţiile Turciei au la bază în bună măsură convingerea că
în urma dezintegrării URSS şi Iugoslaviei îi revine misiunea de a restabili influenţa politică,
economică şi mai ales culturală asupra fostelor teritorii ale Imperiului Otoman. Deşi forţele
navale turce înregistrează o anumită dezvoltare, ea trebuie pusă pe seama necesităţii de a
păstra avantajul militar asupra Greciei în zona Mării Egee şi a Ciprului. Astfel, deşi o prezenţă
semnificativă în Marea Neagră, flota turcă are ca principal obiectiv asigurarea securităţii
Strâmtorilor şi mai ales capacitatea de a opera în cadrul strategiilor NATO. Implicată în
diverse scheme de colaborare regională (OCEMN, BLACKSEAFOR) Turcia are o serie de
interese proprii pe care şi le promovează nu întotdeauna în consonanţă cu acelea ale aliaţilor
riverani din NATO (România şi Bulgaria), conştientă de faptul că nici o strategie regională nu
va putea face abstracţie de viziunea sa.
Revenind la Rusia, menţionăm că un interes sporit prezintă politica sa prin prisma
P.G.S. (Periferia Geopolitica Strategica). Unul dintre actorii importanţi din PGS este Turcia.
În raporturile geopolitice, Turcia se arată a fi un adversar tradiţional în zona Balcanică, a
Marii Negre, în Transcaucaz. Mai ales ca Turcia dobândeşte acum o semnificaţie geopolitică
independentă în calitate de centru de putere în regiune. S-au învechit înfăţişările despre
aceasta tară ca despre "flancul sudic" N.A.T.O., ceea ce în esenţă era corect în perioada lumii
bipolare. Astazi, Turcia este un puternic centru economic, militar şi, cel mai important,
ideologic al regiunii. În afară de aceasta, Turcia este un nod geopolitic care leaga (sau
dezleagă) regiunile Europei de Sud, Orientul Apropiat şi îndepartat, spaţiul post-sovietic.
O importanţă mare a dobândit Turcia în timpul prăbusirii U.R.S.S., odată cu creşterea
potenţelor sale politico-militare şi umplerea vacuumului geopolitic în câmpul sudic de acţiune
al Rusiei. Înca nu demult, raporturile Occidentului cu Turcia păreau fără nori. Turcia era
privită ca unul din principalele centre de bază care adunau pe filiera comuna forţele coaliţiei
anti-irakiene în regiune, ca o armă a Occidentului de pătrundere în ţările C.S.I., inclusiv şi în
scopul ruperii continue a rămăşiţelor influenţei ruse.
Turcia constituie unul din principalii concurenţi şi oponenţi ai Rusiei în raza sa sudică.
Puterea Fortelor Militare Maritime a Turciei (conform posibilităţilor militare) depaşesc astăzi
puterea flotei Marii Negre. Economia Turciei, cu toate greutăţile sale, este destul de dinamică.
Vectorul tendinţelor geopolitice în prezent sunt în primul rând teritoriile C.S.I., vecinătatea
Marii Negre, Caucaz, Asia Centrala, Transcaucazia.
Chiar daca posibilităţile economice pentru tendinţele pan-turce nu sunt mari (volumul
total al investitiilor în ţările CSI din partea Turciei nu depaşeau trei miliarde dolari pâna de
curând), Turcia se sprijină pe afinitatea limbii, radăcinile istorice comune, comunitatea
religiei. Dupa ascensiunea la începutul anilor '90 în direcţia post-sovietica, în prezent Turcia
întâmpină unele greutaţi în acest proces.

467
 În multe privinţe, relaţiile internaţionale sunt ca un joc de sah geopolitic în care
guvernele trebuie să se gândească la consecinţele fiecărei mişcări pe care o fac. În perioada
sovietică, Bulgaria era aliatul de incredere al Moscovei în Europa de Sud-Est, în asemenea
măsură încât Washingtonul nici nu a încercat să îşi amelioreze relaţiile cu Sofia. În realitate,
decizia lui Todor Jivkov de a rămâne un aliat al Moscovei a însemnat ca putea rămâne la
putere nelimitat şi probabil că şi-a dat seama că a incerca să se rupă de Moscova sovietică
însemnă o îndepartare a lui de la putere.
Astăzi, strategii politici de la Sofia au decis că “Occidentul”, însemnând aderarea la
organizaţii precum NATO şi UE, şi prietenia cu Washingtonul sunt în interesul lor. Datorită
poziţiei geopolitice unice a Bulgariei, strategii de la Sofia vor fi nevoiţi să cântareasca cu
mare atenţie prieteniile pe viitor, îndeosebi relaţiile cu NATO, cu ţările europene şi cu SUA.
Fiecare guvern îşi are propriile interese şi este important ca Sofia să îşi amintească faptul că
lucrurile care mulţumesc Washingtonul nu sunt neapărat şi pe placul liderilor de la Bruxelles
şi din restul Europei. Mai mult, Bulgaria nu trebuie să-şi uite legaturile istorice cu ţările din
Balcani, din lumea arabă şi cu Rusia.
Este puţin probabil ca Bulgaria să devină o ţintă pentru terorişti din cauza acceptării
prezenţei soldaţilor americani pe teritoriul ei, însă cu siguranţă Kremlinul va supraveghea cu
atenţie evoluţia situaţiei din această ţară în anii ce vor urma. Sofia trebuie să nu uite faptul că
principalul interes al SUA în Bulgaria, la fel ca şi cel avut de Rusia în trecut, este legat de
poziţionarea geografică a ţării la Marea Neagră.
Nu dimensiunea armatei bulgare este motivul pentru care Washingtonul dă dovadă de
interes faţă de relaţia de prietenie cu aceasta ţară slava. Din punct de vedere geografic,
Bulgaria le oferă SUA şi NATO o prezenţă mai mare la Marea Neagră, prin care există
proiecte de construire de conducte de petrol şi gaz. De asemenea, Bulgaria se află aproape de
fosta Iugoslavie, un spaţiu în care tensiunea e constantă, în special in decursul ultimului
deceniu.
Mai important chiar, Balcanii reprezintă o zonă de tranzit pentru traficul cu droguri
ilegale spre Europa. În plus, Bulgaria este relativ aproape de ţări din Caucaz, precum Georgia,
un prieten şi mai important al Statelor Unite. Bazele permit totodată SUA să exercite un
control sporit asupra ţării şi asupra regiunii “Orientului Mijlociu Mare”, în condiţiile în care
Washingtonul are acum o prezenţă militară în sud, flota a 5-a a SUA în Bahrein, şi va deţine
o prezenţă şi în nord prin vecinatatea Bulgariei.
În perioada Razboiului Rece, Bulgaria a fost vazută ca fiind un satelit al Moscovei, sub
conducerea lui Todor Jivkov. Cincisprezece ani mai tarziu, după căderea Uniunii Sovietice,
şi-a început demersurile de alaturare Occidentului, prin intermediul statutului de membră a
NATO şi UE, cărora li s-a alaturat mult mai târziu decât alte foste ţări membre ale Tratatului
de la Varşovia).
La 28 aprilie 2006, ministrul de externe al Bulgariei, Ivailo Kalfin, şi secretarul de stat
american Condoleezza Rice au semnat Acordul de Cooperare în domeniul Apărării, un acord
pe zece ani, care permite staţionarea în Bulgaria a 2.500 de soldaţi americani. În timpul
rotaţiei trupelor, numărul soldaţilor poate creşte la 5.000, pentru o perioadă de 30 de zile.
Soldaţii americani vor fi staţionaţi în trei baze bulgare: în Zona de Antrenament Novo Selo, la
Baza Aeriană Bezmer şi la Baza Aeriană Graf Ignatievo.
Ambasada americană la Sofia a explicat că nu vor exista “baze americane” pe teritoriul
bulgar. Acestea sunt şi vor continua să fie baze bulgare, sub drapel bulgar şi comandă bulgară,
însă vor fi folosite şi de trupele americane, pentru antrenament. Nu toţi bulgarii sunt de acord
cu prezenţa soldaţilor americani pe teritoriul ţării lor. Secretarul general al NATO, Jaap de
Hoop Scheffer, a dat şi el dovadă de scepticism cu privire la aceste baze ale SUA. El a
declarat că “acordul privitor la stabilirea de baze militare ale SUA pe teritoriul bulgar este o
înţelegere bilaterală între Bulgaria şi SUA. Nu văd cum ar putea NATO să beneficieze de pe

468
urma acestor baze în prezent. În acest stadiu, nu prevăd că NATO ar urma sa folosească
aceste baze”.
Judecând după documentele oficiale ale administraţiei de la Bucureşti, viziunea
românească porneşte de la faptul că deoarece riscurile şi oportunităţile din zona Mării Negre
sunt similare cu cele din alte spaţii, de exemplu Mediterana, se poate crea o viziune comună
care să coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagră, Caucazul şi Mediterana; această viziune
comună ar trebui să aibă printre obiective, prin asigurarea securităţiişi stabilităţii în regiune
securizarea rutelor energetice. Totodată, România subscrie la politicile NATO şi UE de a
sprijini procesele democratice în regiune şi la acordarea de asistenţă directă statelor în
tranziţie.
Stabilitatea va fi proiectată în ariile adiacente Mării Negre în armonie cu politicile
NATO şi UE, procesul De obicei atunci când Moscova desfăşoară acţiuni militare aşa-zis
antiteroriste pe teritoriul Georgiei, principala scuză oferită opiniei publice internaţionale este
aceea că datorită faptului că Georgia nu are capacitatea de a-şi securiza frontierele, Rusia este
nevoită să intervină pentru a combate grupurile teroriste cecene; de altfel, pe plan
internaţional există destule suspiciuni referitoare la identitatea sponsorilor aşa zişilor terorişti
ceceni din Pankisi , în spatele cărora se pare că au stat serviciile speciale ruse; (în acest sens,
vezi Vladimir Socor, Coridorul de transport Georgia – Ucraina este mult mai scurt decât cele
prin Turcia şi, amănunt demn de luat în considerare, infrastructura de transport şi procesare
ucraineană destul de bine dezvoltată în raport cu cea a Georgiei de exemplu.
De asemenea, România va sprijini aceste procese şi prin „dezvoltarea relaţiilor de
cooperare cu Federaţia Rusă ca jucător regional major”. Ca membru fondator al Organizaţiei
pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, România sprijină obiectivele acesteia (dialog
continuu cu UE, Pactul de Stabilitate, lupta împotriva crimei organizate, Planul de Acţiune în
domeniul transporturilor), considerând că OCEMN are un potenţial semnificativ pentru
dezvoltarea cooperării economice la nivel regional, pentru promovarea stabilităţii şi
securităţii, ca şi pentru construirea unei comunităţi de interese şi valori la Marea Neagră.
În acest context, este clar că situarea regiunii în vecinătatea imediată a NATO (şi a UE),
dar şi a Orientului Mijlociu Lărgit, perspectiva amplasării unor facilităţi militare americane pe
ţărmul românesc şi bulgăresc al Mării Negre, acumularea în cadrul său a problemelor
nerezolvate ale Europei (conflictele îngheţate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele
democratice), dar şi prezenţa unor importante resurse energetice de interes pentru SUA şi
statele europene sporesc valoarea strategică a României în regiunea Mării Negre pentru
comunitatea euro-atlantică.
În cadrul NATO, România, alături de Bulgaria şi Turcia, a promovat în premieră tema
Mării Negre în pregătirile Summit-ului NATO de la Istanbul. Astfel, importanţa regiunii
pentru comunitatea euro-atlantică şi disponibilitatea NATO de a dezvolta un rol în regiune,
complementar iniţiativelor regionale şi-a găsit consacrarea, în cadrul comunicatului Summit-
ului.Totuşi, în pofida unor atuuri certe, România nu are deocamdată mijloacele care să îi
permită o poziţie proprie. Toată retorica oficială pedalează pe teme deja întoarse pe toate
părţile şi care sunt în bună măsură epuizate încă din anii . Orice încercare a României de a-şi
depăşi la nivel vocal statutul şi posibilităţile reale va avea ca rezultat pierderea credibilităţii şi
eşuarea din start a oricărei inţiative. Experienţa participării României la o serie de scheme de
cooperare regională, trilaterală quadrilaterală (în anii 90 s-a înregistrat o inflaţie de astfel de
iniţiative) arată că nu s-au înregistrat beneficii, nici economice nici de influenţă pe măsura
ideilor.
Din punct de vedere geopolitic România nu are cum să aibă o poziţie bine delimitată
deoarece potenţialul său economic şi militar pur şi simplu nu îi permite. La aceasta se adaugă
şi diferenţa de interese chiar cu unii aliaţi riverani din NATO, dar mai ales faptul că orice
strategie de a edifica o relaţie normală cu Ucraina reprezentat un eşec constant.

469
 În concluzie, se poate spune că Marea Negră este o regiune de convergenţă a intereselor
marilor actori globali iar poziţiile unor jucători mai mici trebuie să se configureze prin
raportarea permanentă la aceste interese. Faptul că România şi Bulgaria sunt astăzi
avanposturile NATO la Marea Neagră iar SUA doresc amplasarea unor baze militare în aceste
ţări arată foarte clar că jocul de şah pentru stăpânirea Rimlandului este în desfăşurare iar
România este o piesă importantă a acestuia.
Amplasarea unor facilităţi militare în România şi Bulgaria, dincolo de necesităţile
susţinerii campaniei antiteroriste şi a unui eventual atac împotriva Iranului comportă, prin
ricoşeu şi o un serios motiv de îngrijorare pentru Rusia.

Bibliografie:

1. Ilie Bădescu, “Tratat de geopolitică”, Ed. Mica Valahie, 2004

2. Mihai Gribincea, “Politica rusă a bazelor militare. Moldova şi Georgia”, Editura
Civitas, Chişinău, 1999;
3. Tedo Japardize şi Alexander Rondeli, “Georgia – cu gândul la Europa în O nouă
strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Editura IRSI „Nicolae
Titulescu” 2004;
4. “The Power and Interest News Report” (PINR) autorul raportului Alejandro Sanchez
5. “O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre”, Institutul Român de
Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, 2004
6. Dr. Condoleezza Rice, “Prepared Statement at Confirmation Hearing Before the
Senate Foreign Relations Committee”, Washington DC, January 18, 2005
7. www. Global security.org

470
 FENOMENUL MIGRAŢIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
MIGRATION IN THE EUROPEAN UNION

Drd. Petrişor DUMITRESCU

Institutul Diplomatic Român

Abstract:
The migration phenomenon has always existed, fluctuating by the historic context, the
economic, political, social and demographic disparities between the Central and East
European countries and the EU Member States, the interdependencies between the origin and
receiving countries and the European integration process evolutions. In the European Union,
an integrated and inclusive approach of the migration issue is necessary. But a common
policy on migration rests an ambitious objective. A common approach of the economic
migration management and the harmonization of the migration policies of the Member States
represented a challenge for the European Union and will become urgent in the future,
especially due to the demographic ageing.
Keywords: Migration, fredoom, community law, national law, statistics

Consideraţii generale

Fenomenul imigraţiei este un fenomen internaţional şi are ca punct de plecare ţara de

origine a emigrantului şi ca punct de sosire ţara în care se va stabili imigrantul respectiv.
Consider că pentru început este necesar a defini conţinutul a trei noţiuni:
1. „Migraţia” reprezintă deplasarea unei populaţii dintr-o regiune în alta, pentru a se
stabili acolo. Ea reprezintă, deci, deplasare şi stabilire;
2. „A emigra” semnifică acţiunea de părăsire a propriei ţări pentru a te stabili în altă ţară;
3. „A imigra” reprezintă activitatea prin care o persoană intră într-o ţară, alta decât a sa,
pentru a se stabili acolo. În acest sens nu trebuie confundat termenul de „străin” cu
„imigrant”.
Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt afectate de fluxul migraţiei
internaţionale. Astfel, ele au agreat asupra dezvoltării unei politici comune în domeniul
imigraţiei la nivelul Uniunii Europene. Comisia Europeană a făcut propuneri pentru
dezvoltarea acestei politici, majoritatea propunerilor devenind în prezent legislaţia Uniunii
Europene. Principalul obiectiv este o mai bună gestionare a fluxurilor migratorii printr-o
abordare coordonată care ia în calcul situaţia economică şi demografică a Uniunii Europene.
Migraţia reprezintă o zonă de dezbatere politică, ce oferă, o exemplificare a modului în
care funcţionează societăţile democratice, gradul acestora de adaptabilitate şi deschidere faţă
de schimbare.
La nivelul Uniunii Europeane s-au creionat instrumentele necesare pentru conturarea
unei politici comune în privinţa migraţiei, care nu de puţine ori s-a lovit de provocarea pe care
acest fenomen a adus-o conceptului de suveranitate a statului naţiune.
Tratatul de la Amsterdam909 a introdus politica privind migraţia în sfera de competenţă a
comunităţii europene.
La nivelul Uniunii Europene există, în general, două modalităţi diferite de abordare a
problematicii migraţiei forţei de muncă: aceea a ţǎrilor care sunt, în general, gazde ale
fluxurilor migratorii, precum şi a acelor ţǎri care sunt surse ale acestor fluxuri.
Efectele economice, pozitive şi negative, se înregistreazǎ în ambele cazuri, cu toate cǎ
multe dintre ele sunt destul de dificil de cuantificat. Mai mult decât atât, chiar şi fluxurile sunt
909
The Amsterdam Treaty: A Comprehensive Guide;
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/amsterdam_treaty/index_en.htm

471
greu de măsurat, având în vedere faptul că nu sunt întotdeauna înregistrate, şi că, de multe ori,
sunt ilegale.
O altă variantă de abordare a fost generată de tipurile de fluxuri. Pe de o parte, există o
deschidere către migraţie cu scopul acoperirii unui deficit de forţă de muncă calificată
gestionată prin bariere cantitative concretizate în contigentarea fluxurilor pe meserii şi
profesii.
O altă politică faţă de migraţie însă este aceea orientată către atragerea de personal de
înaltă calificare, acţiune în care ţările dezvoltate au intrat deja în competiţie. Această orientare
este caracteristică în mod special ţărilor de peste ocean, care au dezvoltat o serie de programe
bine elaborate de atragere şi integrare a specialiştilor cu înaltă calificare din foarte multe
domenii.
Conştientizarea acestor fluxuri a determinat abia în ultimii ani ţările europene să încerce
să limiteze şi să motiveze acest personal să rămână în teritoriul de origine.
Migraţia, un fenomen inevitabil al lumii actuale, nu trebuie privit ca o ameninţare, ci ca
un fenomen care bine gestionat, poate juca un rol important în dezvoltarea economică a ţărilor
de destinaţie şi în reducerea sărăciei din ţările de origine ale imigranţilor.
Migraţia legală este reglementată la nivelul Uniunii Europene de o serie de acte
normative, care au impus anumite linii directoare, în cele mai multe cazuri restrictive, în
domeniul migraţiei:
1) Rezoluţia Consiliului Europei din 30 noiembrie 1994 privind limitarea admisiei
cetăţenilor statelor terţe pe teritoriul statelor membre în scopul desfăşurării de
activităţi pe cont propriu910;
2) Rezoluţia Consiliului din 20 iunie 1994 privind limitarea admisiei cetăţenilor
statelor terţe pe teritoriul statelor membre pentru angajare în muncă911;
3) Directiva Consiliului 2003/86/EC din 22 septembrie 2003 cu privire la dreptul la
reîntregirea familiei912;
4) Directiva Consiliului 2003/109/EC din 25 noiembrie 2003 cu privire la statutul
cetăţenilor statelor terţe rezidenţi pe termen lung913;
5) Directiva Consiliului 2004/114/EC din 13 decembrie 2004 cu privire la condiţiile
de admisie a cetăţenilor statelor terţe în scop de studii, schimb de elevi, pregătire
neremunerată sau voluntariat914;
6) Directiva Consiliului 2005/71/EC din 12 octombrie 2005 cu privire la procedura
de admisie a cetăţenilor statelor terţe pentru cercetare ştiinţifică915;
7) Directiva Consiliului 2005/85/EC din 1 decembrie 2005, referitoare la standardele
minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare şi retragere a
statutului de refugiat916;
8) Directiva Consiliului 2008/115/EC din 16 decembrie 2008 privind standardele şi
procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor
ţărilor terţe aflaţi în şedere ilegală917.
9) Decizia Parlamentului European şi a Consiliului(CE) nr.582/2008, din iunie 2008,
de introducere a unui regim de vize simplificat de control al persoanelor la
frontierele externe, bazat pe recunoaşterea unilaterală de către Bulgaria, Cipru şi

910
Jurnalul Oficial nr. C 274 din 19 septembrie 1996, p. 7
911
Jurnalul Oficial nr. C 274 din 19 septembrie 1996, p. 3
912
Jurnalul Oficial nr. L 251 din 03.10.2003, p. 12
913
Jurnalul Oficial nr. L 16 din 23.01.2004, p. 44
914
Jurnalul Oficial nr. L 375 din 23.12.2004 p. 12
915
Jurnalul Oficial nr. L 289 din 3 noiembrie 2005 p. 15
916
Jurnalul Oficial nr. L 375 din 23.12.2004 p. 12
917
Jurnalul Oficial nr. L 289 din 3 noiembrie 2005 p. 15

472
 România a anumitor documente ca fiind echivalente cu vizele naţionale ale
acestora, în scopul tranzitului pe teritoriile lor918.
10) Decizia Consiliului JAI nr.633/2008 din 23 iunie 2008 privind accesul la Sistemul
de informaţii privind vizele(VIS) în vederea consultării de către autorităţile
desemnate ale statelor membre şi de către Europol în scopul prevenirii, depistării
şi cercetării infracţiunilor de terorism şi a altor infracţiuni grave919.
Înţelegând necesitatea unei noi abordări a fenomenului migraţiei, liderii Uniunii Europene
au stabilit în timpul întâlnirii Consiliului European din octombrie 1999 la Tampere920
(Finlanda) elementele pentru o politică migratorie comună a Uniunii Europene.
Abordarea agreată la Tampere în 1999 a fost confirmată în 2004 odată cu adoptarea
Programului Haga, care stabileşte obiectivele de întărire a libertăţii, securităţii şi justiţiei în
UE pentru perioada 2005-2010.
Programul Haga921 stabileşte 10 priorităţi922 ale Uniunii Europene pentru următorii 5 ani
în scopul întăririi ariei de libertate, securitate şi justiţie.
Cele 10 priorităţi stabilite pentru acţiunile la nivel comunitar au vizat :
1) Întărirea drepturilor fundamentale şi cetăţenie;
2) Lupta împotriva terorismului;
3) Definirea unei abordări echilibrate a migraţiei;
4) Stabilirea unei proceduri comune în domeniul azilului;
5) Maximizarea impactului pozitiv al migraţiei;
6) Dezvoltarea unui management integrat al frontierelor externe ale U.E;
7) Găsirea echilibrului între privat şi securitate în domeniul schimbului de informaţii;
8) Dezvoltarea unui concept strategic în ceea ce priveşte abordarea problematicii
crimei organizate;
9) Stabilirea unei arii europene de justiţie originale;
10) Împărţirea responsabilităţii şi solidaritate.
Programul Haga stabileşte, în ceea ce priveşte migraţia, o nouă abordare echilibrată atât
pentru migraţia legală cât şi cea ilegală. Aceasta include lupta împotriva migraţiei ilegale şi
traficului de persoane, în special a femeilor şi copiilor. Programul prevede şi întocmirea unui
plan cu privire la migraţia legală şi integrarea migranţilor.
De asemenea, se precizează că pentru un management cât mai eficient al fluxurilor
migratorii este necesară o mai bună cooperare cu statele care nu sunt membre ale Uniunii în
toate domeniile, inclusiv returnarea şi readmisia migranţilor.
Programul Haga încurajează statele membre să-şi continue şi dezvolte politicile de
integrare, scopul acestora trebuie să îl constituie îmbunătăţirea înţelegerii şi dialogului dintre
religii şi culturi.
În prezent, migraţia şi integrarea imigranţilor din state terţe reprezintă subiecte importante
în dezbatere la nivelul Uniunii Europene şi la nivelul naţional al fiecărui stat membru în parte.
Pentru unele dintre statele membre, fenomenul imigraţiei este relativ recent faţă de alte
ţări, care s-au confruntat cu acest fenomen de mai mult timp. În ambele situaţii apare

918
Jurnalul Oficial nr. L 161 din 20 iunie 2008 p. 161
919
Jurnalul Oficial nr. L 218 din 13 august 2008 p. 129
920
European Council (1999), Presidency Conclusions - Tampere European Council, 15 and 16 October 1999;
http://www.ena.lu/,
921
COM(2005) 184 final, Jurnalul Oficial nr. C 053 , 03/03/2005 P. 0001 - 0014
922
Commission of the European Communities, Communication From the Commission to the Council and the
European Parliament, The Hague Programme: Ten priorities for the next five years The Partnership for European
renewal in the field of Freedom, Security and Justice, COM (2005) 184 final, Brussels, 10.05.2005, http://eur-
lex.europa.eu/JOIndex.do.

473
provocarea integrării imigranţilor, fie prin elaborarea şi implementarea de mecanisme şi
politici de integrare a imigranţilor, fie prin revizuirea mecanismelor şi politicilor existente.
În plus, lecţiile şi răspunsurile oferite de ţările care s-au confruntat cu un nivel ridicat al
imigraţiei par a demonstra că migraţia este uşor de gestionat, iar consecinţele unui
management ineficient vor fi vizibile pe termen scurt, dar şi mediu şi lung.
La nivel mondial, România s-a remarcat ca fiind o ţară de emigraţie până în acest
moment, prezentând interes mai degrabă ca teritoriu de tranziţie pentru cei care doresc să
ajungă în vestul Europei, din punctul de vedere al imigraţiei.
Realizarea unui management corespunzător al migraţiei şi azilului, în condiţiile în care
ţara noastră devine din ce în ce mai mult o ţară ţintă presupune asigurarea unei capacităţi
instituţionale sporite care să asigure un echilibru optim între beneficiile migraţiei şi posibilele
riscuri şi ameninţări la adresa ordinii şi siguranţei naţionale.
O abordare coerentă şi raţională a fenomenului imigaţionist cu scopul minimizării
efectelor negative şi maximizării efectelor benefice asupra statelor şi asupra indivizilor va lua
în considerare multiplele faţete şi complexitatea fenomenului imigraţionist.
Prin urmare, se impune ca România, în parteneriat cu celelalte state, trebuie să realizeze
managementul eficient al imigraţiei ca o fundamentare a eforturilor sale de construcţie a
dezvoltării economice durabile şi progresului social cu respectarea valorilor unei societăţi
deschise, şi să acorde o atenţie deosebită politicilor de integrare a imigranţilor ca parte
componentă a politicii de imigraţie naţionale.
Astfel, gestionarea benefică a imigraţiei pentru România presupune o abordare
comprehensivă şi integrată a următoarelor dimensiuni:
1) Imigraţia ca soluţie pentru rezolvarea lipsei de personal de pe piaţa forţei de
muncă;
2) Atragerea de imigranţi cu o înaltă calificare profesională;
3) Incheierea de acorduri bilaterale pentru facilitarea imigraţiei pentru muncă;
4) Admiterea de imigranţi pentru studii în România;
5) Combaterea imigraţiei ilegale, a muncii la negru sau a muncii forţate;
6) Prevenirea şi combaterea traficului de persoane;
7) Politici de cooperare transfrontalieră şi securizare a frontierelor;
8) Politici de incluziune economică şi socială a imigranţilor, a străinilor sau a celor
care se bucură de protecţie (temporară) din partea statului român;
9) Politici şi programe de repatriere;
10) Intensificarea şi asumarea unui rol activ în domeniul azilului.
Ca urmare a dobândirii statutului de stat membru al Uniunii Europene, precum şi pentru a
răspunde presiunilor imigranţilor asupra graniţelor, autorităţile române au adaptat legislaţia,
au dezvoltat sisteme de reintegrare socio-economică a imigranţilor, au întreprins unele acţiuni
concrete pentru gestionarea benefică a imigraţiei şi au înfăptuit reforme administrative şi
instituţionale.
În acest context, România se aliniază tendinţelor prezente la nivel european în ceea ce
priveşte managementul imigraţiei, oferind în acelaşi timp răspunsuri specifice care ţin de
manifestările fenomenului imigraţiei în România şi de cadrul legislativ, instituţional şi de
implementare a politicilor la nivel naţional.
Reforma legislativă în domeniul regimului străinilor şi azilului în ţara noastră s-a realizat
prin adoptarea unui set de acte normative pentru asigurarea conformităţii cu legislaţia
comunitară, pentru respectarea angajamentelor asumate de România prin Tratatul de aderare,
precum şi cu alte instrumente juridice cu caracter internaţional la care statul nostru este parte,
cum sunt :

474
 1) Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea O.U.G nr. 102/2005
privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii
Europene şi ale Spaţiului Economic European;
2) Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea O.U.G nr. 194/2002
privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare;
3) Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea O.U.G nr. 56/2007
privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României;
4) Proiectul Hotărârii de Guvern, privind numărul autorizaţiilor de muncă ce vor
fi eliberate străinilor în anul 2009, aprobat prin H.G. nr. 264 la data de 11.03.2009. În
contextul în care numărul autorizaţiilor de muncă stabilite prin Hotărârea Guvernului nr.
150/2008 a trebuit să fie suplimentat, noul proiect a fost întocmit după analizarea
oportunităţii menţinerii sau creşterii numărului de autorizaţii de muncă comparativ cu
anul 2008, cu consultarea Comisiei de Dialog Social precum şi a sindicatelor şi
patronatelor reprezentative la nivel naţional;
5) Proiectul de Hotărâre de Guvern privind relocarea refugiaţilor în România,
proiect care a fost aprobat la data de 04.12.2008 prin H.G. nr.1596;
6) În scopul completării şi modificării unor prevederi referitoare la acordarea
unor drepturi pentru solicitanţii de azil şi beneficiarii unei forme de protecţie în anumite
condiţii, prin O.U.G. nr.187/2008 a fost modificată şi completată Legea nr.122/2006
privind azilul în România precum şi Normele metodologice de aplicare ale acesteia;
7) Proiectul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, aprobată prin O.U.G.
nr.187/2008. Acest act normativ a fost iniţiat ca urmare a constatării neconstituţionalităţii
prevederilor art. 121 alin. (1)-(3) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, cu
modificările şi completările ulterioare prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 604 din
20.05.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 25 iunie
2008.
Strategia României în domeniul imigraţiei 2007-2010 stabileşte liniile de acţiune ale
Guvernului în ceea ce priveşte imigraţia controlată, prevenirea şi combaterea migraţiei ilegale,
azilul, integrarea socială a străinilor şi corelarea tuturor aceste aspecte cu fenomenul
emigraţiei cetăţenilor români.
Migraţia este abordată ca un proces care trebuie gestionat şi nu ca o problemă care trebuie
rezolvată, obiectivul principal fiind acela de a maximiza efectele pozitive şi a limita efectele
negative ale acestui fenomen.
Migraţia poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economică şi
progresul societăţii româneşti, aşa cum poate aduce beneficii ţărilor de origine şi imigranţilor.
Obiectivele urmărite pentru Implementarea Strategiei Naţionale privind Imigraţia sunt:
1) Scăderea nivelului de pericol generat de imigraţia ilegală, în general, printr-un
management eficient în ceea ce priveşte admisia străinilor şi limitarea numărului celor
cu şedere ilegală;
2) Completarea eventualelor lipsuri de pe piaţa forţei de muncă din România cu personal
calificat din state terţe (lucrători migranţi) şi astfel susţinerea în continuare a
dezvoltării economice a ţării noastre;
3) Atragerea de investiţii străine în România, ceea ce va contribui la dezvoltarea
economică a ţării noastre;
4) Creşterea nivelului de informare a populaţiei în ceea ce priveşte fenomenul imigraţiei,
fapt ce conduce pe de-o parte la respectarea legislaţiei în vigoare, iar pe de altă parte,
la acceptarea mai facilă a străinilor de către societatea românească;

475
 5) Participarea activă a străinilor la viaţa socială şi culturală, respectându-se în acelaşi
timp identitatea culturală a acestora;
6) Dezvoltarea cooperării interinstituţionale şi specializarea personalului instituţiilor în
domeniul imigraţiei.
Toate măsurile care vizează susţinerea participării active a străinilor care domiciliază sau
care au reşedinţa legală pe teritoriul statului român la viaţa economică, socială şi culturală,
respectându-se în acelaşi timp identitatea culturală a acestora, contribuie la dezvoltarea unei
relaţii bazate pe încredere şi responsabilitate reciproc asumată atât de imigranţi, cât şi de
societatea românească.
Integrarea imigranţilor din state terţe constituie una dintre cele mai importante provocări
la care Europa şi, deci şi România, trebuie să ofere răspunsuri eficiente întrucât, existenţa
unor politici imigraţioniste de succes este imposibilă în lipsa politicilor de integrare ale
imigranţilor. Prin urmare, integrarea reprezintă un punct central al unei politici comprehensive
de gestionare a fenomenului imigraţiei.
În acest context, cercetarea asupra nevoilor de informare ale imigranţilor în România
alături de acţiuni care vizează oferirea de informaţii privind drepturile, obligaţiile şi
posibilităţile de integrare în România a imigranţilor din state terţe este în deplină concordanţă
cu toate Principiile de Bază Comune privind politica de integrare a imigranţilor în Uniunea
Europeană adoptate de Consiliul European.

Repere statistice privind imigraţia în România

În primul semestru al anului 2009 numărul total al imigranţilor cu drept de şedere legal în
România era de 59.184 de persoane.
În perioada 2005-2009, numărul total al imigranţilor aflaţi legal în România a crescut
aproximativ cu 40% (17.383 persoane)923.

923
Sursa datelor: Ministerul Administraţiei şi Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări

476
 În primul semestru al lui 2009, aproape 60% din numărul total de cetăţeni străini
noncomunitari cu drept de şedere în România proveneau din trei ţări: Moldova (28%), Turcia
(17%) şi China (14%).
La nivel de regiuni, ţările din Orientul Apropiat reprezintă principala sursă de imigraţie
spre România. Aproape unul din fiecare al treilea străin cu drept de şedere legală în România
provine din această regiune.

Jumătate din cetăţenii ţărilor terţe care au primit drept de şedere temporară în România în
2009 fie aveau un membru de familie cetăţean român, fie au venit la studii în România.
Angajarea în România a reprezentat scopul acordării de drept de şedere în cazul a doar
16% din cetăţenii non-comunitari.

Concluzii

Fenomenul migraţiei s-a demostrat a fi unul generator de dezvoltare economică, pe de o

parte, cu efecte de aglomerare regională pe de altă parte.
Decizia de a migra, cu toate că este generată de aşteptări în general cuantificabile din
punct de vedere al câştigurilor nete, este de cele mai multe ori subiect de incertitudine şi
informaţii imperfecte.
Informaţiile reduse cu privire la efectele pe care acest fenomen le poate avea asupra
indivizilor, ţărilor gazdă şi ţărilor de destinaţie, duce de foarte multe ori la o înţelegere parţială
şi eronată a acestuia.
Importanţa crescândă a migraţiei în peisajul economico-social al spaţiului Uniunii
Europene a crescut odată cu extinderea către est, libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă fiind o componentă a formării pieţei interne a Uniunii Europene alături şi în corelaţie
cu libera circulaţie a capitalurilor, a mărfurilor şi a serviciilor.

477
 În vederea gestionării eficiente a fenomenului migraţionist la nivel naţional şi pentru
aplicarea politicilor coerente în materie – în consens cu politicile adoptate de statele membre
ale Uniunii Europene, prin Hotărarea Guvernului nr. 1.122/2007 a fost aprobată Strategia
naţională privind imigraţia pentru perioada 2007 – 2010, document ce stabileşte liniile de
acţiune în ceea ce priveşte imigraţia controlată, prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale,
azilul şi integrarea socială a străinilor.
Statutul pe care l-a dobândit România la data aderării la Uniunea Europeană şi
dezvoltarea economică preconizată a ţării noastre în perioada post-aderare vor influenţa cu
siguranţă fluxurile migratorii existente şi vor transforma treptat România într-o destinaţie
preferată de migranţi.
Acest fapt impune întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru gestionarea eficientă a
fenomenului migraţionist, respectiv maximizarea efectelor pozitive şi limitarea celor negative
în beneficiul ţării noastre şi al propriilor cetăţeni.

Bibliografie:

1. Programul Haga: întărirea libertăţii, securităţii şi justiţiei în Uniunea Europeană

(http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/site/en/oj/2005/c_053/c_05320050303en00010014.pdf);
2. Comunicarea Comisiei cu privire la Planul de politici în domeniul migraţiei legale
(http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2005/com2005_0669en01.pdf)
3. Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European – Implementarea
Programului Haga: drumul înainte
4. (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0331en01.pdf);
5. Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European – Evaluarea politicilor UE
în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei
6. (http://www.cor.europa.eu/cms/pages/documents/const/en/Avis/com2006_0332en01%5B
1%5D.pdf);
7. Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European – Raport cu privire la
implementarea Programului Hage pentru 2005
8. (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0333en01.pdf);
9. Propunere pentru un Plan comprehensiv de combatere a imigraţiei ilegale şi traficului de
fiinţe umane în Uniunea Europeană

478
10. (http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/oj/2002/c_142/c_14220020614en00230036.pdf;
11. Comunicare a Comisiei cu privire la priorităţile politice în lupta împotriva imigraţiei
ilegale a cetăţenilor statelor terţe
12. (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0402en01.pdf);
13. Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European cu privire la politica
comună în domeniul imigraţiei ilegale
14. (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2001/com2001_0672en01.pdf;
15. Ministerul Administraţiei şi Internelor – Oficiul Român pentru Imigrări - Date
statistice

479
 ORIGINILE ŞI EVOLUŢIA EUROATLANTISMULUI
ORIGINS AND EVOLUTION OF EUROATLANTISM

Drd. Răzvan Drăguleţ

Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Unviersitatea „Lucain Blaga” din Sibiu

Abstract:
“The friendship between Europe and the USA is an imperative of global stability” said
French President Nikolas Sarkozy, that, in this regard is a pragmatic euroatlantis, a
"realistic man" who works with the objective facts of European and transatlantic reality.
This is a geopolitical doctrine which his name from the "Atlantic Charter" and
supporting cooperation between European and North American states on political, economic
and defense problems.
Keywords: Europe, NATO, geopolitics, USA, democracy

Euroatlantismul este o doctrină geopolitică care-şi trage numele de la „Carta Atlantică”

şi care susţine cooperarea între statele europene şi nord-americane cu privire la problemele
politice, economice şi de apărare. Constituie premiza fundamentală pentru Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), pactul strategico-militar care leagă Europa de
Statele Unite ale Americii. Printre ţările cele mai euroatlantiste din Europa se numără Marea
Britanie dar şi cele din Europa de Est, în special Polonia şi România. Bazele euroatlantismului
au fost puse prin semnarea „Cartei Atlantice” la 14 august 1941, de către preşedintele
american Franklin Roosvelt şi premierul britanic Winston Churchill, document semnat la
bordul navei „Prince of Wales”, în largul Oceanului Atlantic924. Carta Atlantică prevedea o
strânsă cooperare între ţările anglo-saxone, în special între SUA şi Marea Britanie. Din punct
de vedere geopolitic prin euroatlantism au fost puse bazele unei ordini mondiale specifice.
Intrarea SUA în al doilea război mondial în decembrie 1941 au conturat mai clar noul concept
al euroatlantismului. Ideile de bază erau stabilirea democraţiei în Europa, controlarea
Germaniei şi Japoniei pentru a evita emanciparea lor militară, precum şi prevenirea
eventualelor agresiuni sovietice. La finele războiului, ca rezultat al doctrinei euroatlantiste, a
fost creată Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. În special Statele Unite, ieşite
învingătoare din război şi devenite cea mai mare putere mondială, au susţinut puternic crearea
NATO, cu funcţie anti-sovietică.
Începând cu anii 60, euroatlantismul a generat un proces geopolitic, de integrare euro-
atlantică, rezultat a doi vectori destul de diferiţi. Iar confruntarea tot mai mare dintre aceşti
vectori a fost factorul care a generat actuala criză europeană. Problema este că, în prima etapă
- anii ’60 – ’70, procesul integrării europene a fost pregătit exclusiv în cadrul strategiei
euroantlantismului – sub egida SUA şi în interesele NATO”. Era vorba de consolidarea lumii
occidentale în faţa „ameninţării sovietice”. A fost etapa unui plan strategic în spiritul logicii
duale a „războiului rece” – „euroatlantismul capitalist împotriva euroasiatismului socialist925.
Inerţia acestei versiuni NATO a europenismului există şi astăzi. În fenomenul denumit
euroatlantism”, „un rol primordial revine, ca întotdeauna, Statelor Unite şi aliatului lor
apropiat de pe Bătrânul Continent, Marea Britanie, precum şi proaspăt intratelor (nu fără
presiuni din partea SUA), a ţărilor Europei răsăritene şi regiunii baltice. Euroatlantismul
prefigurează extinderea ulterioară a NATO spre Est şi urmează linia tradiţională geolopoliticii
„războiului rece”, lipsită însă de încărcătura ideologică” .
924
ro.wikipedia.org/wiki/Atlantism
925
Aleksandr Dughin, publicat de Rossiiskaia GazetaAgentia "Rusia la zi"

480
 Euroatlantismul de azi insistă pe primirea în NATO şi UE a fostelor republici
sovietice, acum „portocalii” – Ucraina, Georgia, Moldova. Militează pentru intrarea Turciei,
exercită presiuni asupra Moscovei în privinţa „drepturilor omului” şi Ceceniei, urmăreşte
atent şi îngăduitor tendinţele separatiste din Caucazul de Nord. Euratlantiştii contează pe
ideologia liberală, chemată să apropie economia europeană şi sistemul social-politic de cel
american.
Respins de francezi şi olandezi voinţa democratică exprimată la urnele de vot, proiectul
Constituţiei Europene a fost elaborat de euroatlantişti şi reflecta priorităţile lor majore –
egalitate în drepturi pentru toate ţările, orientarea spre accelerarea includerii în UE a ţărilor
CSI şi a Turciei. După colapsul URSS, în integrarea europeană, s-a observat alt vector,
întruchipat în doi giganţi ai Europei – Franţa şi Germania, aceste două ţări, cu economii şi
industrii dintre cele mai evoluate, cu profunde tendinţe sociale (antiliberale). În jurul axei
Paris – Berlin, pe parcursul integrării europene, a început, treptat, să se formeze a doua
alternativă - identitatea, nucleul „altei Europe”. Acest fenomen poate fi denumit
eurocontinentalism. Esenţa eurocontinentalismului rezidă în faptul că Europa unificată este
gândită nu ca satelit al SUA şi nu ca parte a lumii occidentale în plină globalizare
vertiginoasă, cu un sistem unic de valori, dar ca subiect geopolitic şi istoric independent cu
propria lui ordine de zi, cu interesele şi specifiul cultural, social şi economic.
Eurocontinentalismul refuză logica „războiului rece” şi anti-eurasiatismului, mai ales că
motivele ideologice au rămas în istorie. În opinia eurocontinentaliştilor „comunitatea de
valori” între Europa şi SUA înseamnă astăzi tot mai puţin, iar diferenţa de interese în Orientul
Mijlociu şi în Eurasia este, la rândul ei, tot mai evidentă. În acest context, Moscova a mai
primit o şansă. Lovitura dată de francezi euroatlantismului este deosebit de avantajoasă pentru
Rusia. De acum înainte, şansa rapidei integrări în UE a opozanţilor „portocalii” din CSI a
picat, euroatlantismul a slăbit şi, prin urmare, s-au consolidat poziţiile Rusiei.
Valorile euroatlantismului vorbesc despre fenomene ca democratizare sau
europenizare. Prima ar însemna un proces gradual prin care statele funcţionează cu regimuri
democratice şi condiţiile unui asemenea regim sunt implementate (alegeri libere, drepturi
civile, justiţie independentă, stat de drept etc.). Cea de-a doua presupune penetrarea
instrumentelor, valorilor şi normelor euro-atlantice în politicile şi deciziile naţionale. Dar
obiectivul primordial al euroatlantiştilor a fost şi este transformarea NATO într-un actor
militar semnificativ, care să aibă capacitatea şi spaţiul de a se manifesta autonom în
contrapondere cu fostul bloc sovietic.
Ce inseamnă NATO pentru euroatlantişti? Un instrument comun de colaborare, format
dintr-un un set de principii şi reguli comune, adoptate prin consens de către toţi membrii,
concretizate prin instituirea unor mecanisme pentru adoptarea unei poziţii politice comune,
precum şi prin aplicarea unor reguli şi conditii unanim acceptate referitoare la contribuţia
fiecărei ţări cu trupe, tehnică sau fonduri la operaţiunile Alianţei, sau la proceduri comune de
acţiune. NATO nu dispune de funcţionari sau trupe proprii, ci doar de diverse structuri
politice şi comandamente încadrate proporţional cu specialişti trimişi de fiecare naţiune pentru
o perioadă limitată de timp (şase luni, unul, trei sau patru ani). Fiecare naţiune, după cum
consideră şi poate, îşi plateşte singură militarii. Flexibilitatea a fost şi este una dintre
explicaţiile longevităţii Alianţei, care a ştiut, în ciuda greoaielor si birocraticelor mecanisme
de decizie politico-militară sau a intereselor naţionale divergente, să se adapteze relativ rapid
la noile configuraţii ale decorului geostrategic din Europa şi din lume.
Euroatlantismul a suferit schimbări semnificative de-a lungul timpului926, în funcţie de
obiectivele în schimbare care domină în lumea occidentală, în special după destrămarea
URSS, iar mai recent în lumina noului război global împotriva terorismului şi a războiului din

926
ro.wikipedia.org/wiki/Atlantism

481
Irak. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, NATO a invocat pentru prima dată
articolul 5 din tratat, care prevede că orice atac împotriva unui stat membru va fi considerat un
atac împotriva întregului grup de membri. Ţările europene au reacţionat trimiţând un mic
număr de soldaţi în SUA pentru a asista la activităţi non-combatante. Forţele europene şi
americane s-au unit şi pentru războiul din Afganistan. Însă în 2003, războiul din Irak a cauzat
fisuri între unele state din Europa de Vest pe de-o parte şi Statele Unite şi unele state din
Europa de Est pe de altă parte. Pe toata durata Războiului Rece, NATO a fost pentru
euroatlantişti ceva sacru, deoarece era singura lor garanţie reală împotriva unui atac al
Armatei Roşii sovietice. Ca atare, nimeni nu ar fi îndrăznit sa se atingă de imaginea
organizaţiei. După dispariţia pericolului roşu, scandalurile nu au întârziat să apară, chiar si la
cel mai înalt nivel. Pe parcursul istoriei euroatlantiştii au încercat prin NATO să încheie o
serie de protocoale secrete care prevedeau înfiinţarea de grupări paramilitare de tip stay
behind în ţările membre destinate luptei anticomuniste, nu numai prin descoperirea şi
lichidarea spionilor sovietici trimişi în Vest, dar şi prin săvârşirea unor acte sângeroase de
mare impact care să stimuleze cetăţenilor o şi mai mare nevoie de securitate. Serviciile secrete
americane (CIA) şi britanice (MI6), dar şi Comitete clandestine de coordonare ale NATO erau
principalii sponsori şi responsabili ai acestor grupări paramilitare naţionale secrete
superdotate si omnipotente.
Importanţa generică a NATO pentru comunitatea euroatlantică rămâne la fel de relevant
securităţii noastre comune (common security) în prima jumătate a secolului 21 precum a fost
apărarea comună (common defense) în a doua jumătate a secolului 20, spun
euroatlantiştii927. Fragmentul este esenţial pentru că reflectă nu doar viziunea SUA faţă de
Alianţă, ci în primul rând natura şi rolul NATO în lumea de astăzi.
Sunt foarte multe voci care spun că NATO este o alianţă muribundă, un anacronism, un
produs dintr-o altă epocă irelevant lumii de astăzi. Sunt mulţi cei care au prezis disoluţia
NATO încă din 1990, pe fondul imploziei Uniunii Sovietice si desfiinţării Pactului de la
Varşovia. Spre exemplu E. Wayne Merry spunea că alianţele nu sunt eterne, nu sunt
asemenea piramidelor, ci formule pragmatice similare parteneriatelor de afaceri. Este
aproape un truism al istoriei faptul ca alianţele mor după ce obţin victoria ( după ce îşi
îndeplinesc misiunea). Însa pentru a înţelege de ce mai există NATO astăzi, trebuie să vedem
evoluţia alianţei într-o logică de piaţă. Alianţele, ca şi firmele, pentru a supravieţui pe piaţă, se
adaptează. De fapt sunt forţate să inoveze, să performeze pe nişe noi, să ofere anumite
produse pentru un anumit tip de cerere. NATO a fost creată pentru a răspunde unor segmente
specifice ale pieţii geopolitice din timpul Războiului Rece. Ea a fost (şi rămâne) simultan o
organizaţie de apărare colectivă şi de securitate colectivă. În esenţa sa, alianţa era gândită ca
un pact defensiv capabil să descurajeze un eventual atac din partea Uniunii Sovietice.
Misiunea sa primară era apărarea colectivă. Pe de altă parte încă din primii săi ani, alianţa şi-a
asumat şi o componentă de securitate colectivă-cu alte cuvinte necesitatea de a modera
raporturile dintre aliaţii care acumulaseră un trecut istoric conflictual precum Germania-
Franţa sau Grecia-Turcia. După 1990, componenta de apărare colectivă (articolul 5), ramâne
fundamentul alianţei însă devine treptat un plan secundar. Pe parcursul anilor 90 alianţa
inovează din plin pe dimensiunea de securitate colectivă, adaptându-se unor condiţii de piaţă
mereu noi. Astfel NATO (ca organizaţie de securitate colectivă) se dedica consolidării unor
relaţii paşnice intre membrii săi şi partenerii situaţi în imediata vecinătate a NATO. Prin
extinderi succesive, multe dintre fostele state inamice (aparţinând pană nu demult Pactului de
la Varşovia) devin membre cu drepturi depline ale NATO; alianţa se transforma într-un
producător si exportator de securitate; în plus, dezvolta un parteneriat solid cu Rusia.
Instabilităţii din fosta Iugoslavie, NATO răspunde prin dezvoltarea unor produse noi:

927
politicaex.wordpress.com/2009/02/14/alternativele-nato-madonna-or-die/

482
misiunile de prevenire a conflictelor, de gestiune a crizelor şi misiunile de stabilizare.
D După 11 septembrie NATO inovează din nou devenind preponderent un vehicul de
proiectare a puterii euroatlantice în scopul securizării intereselor statelor membre in teatre
de operaţiuni situate foarte departe de Europa (Charles Kupchan, expert Council on Foreign
Relations). După 11 septembrie, ameninţările la adresa intereselor colective ale alianţei
provin din zone geografice aflate în afara spaţiului acoperit de tratatul fondator al NATO,
precum Afganistanul. În acest context Alianţa este forţată să iasă din Europa, să acţioneze
out-of area, oriunde interesele de securitate ale statelor membre sunt ameninţate928.
Astăzi alianţa este concepută ca un bun public al comunităţii euroatlantice utilizabil ori de
cate ori interesele sale de securitate sunt ameninţate. Exact ceea ce spune si Jones în discursul
de la Munchen-un mecanism de securizare a intereselor noastre colective, a securităţii noastre
comune.
Î În toată istoria sa, Alianţa a urmat de fapt ceea ce analiştii de business numesc curba
Madonna (o permanentă creativitate antreprenorială care i-a asigurat întotdeauna un nou ciclu
de viaţă): Această curbă este numită după legendara divă pop, care s-a reinventat pe ea
însăşi de fiecare dată când stilul şi prestigiul ei au intrat, inevitabil, în declin, dar a cărei
îndrăzneală a ridicat-o la niveluri superioare de relevanţă si faimă (Peter van Ham, expert
Netherlands Institute of Internaţional Relations).
S Şi astăzi la 60 de ani, pe fondul unor condiţii de piaţă noi, alianţa asemeni Madonnei
trebuie să se adapteze pentru a rămâne relevantă: Parteneriatul transatlantic de securitate a
fost proiectat să răspundă ameninţărilor unei lumi simetrice. Era reactiv. A fost conceput ca
o alianţă defensivă statică….Totuşi NATO trebuie să se schimbe. Trebuie să devină mai puţin
reactivă şi mai proactivă, mai puţin rigidă si mai flexibilă, mai puţin staţionară şi mai
expediţionară. În plus trebuie să devină mult mai esenţială securităţii noastre colective, spune
Jones la Munchen. Occidentul este în recesiune economică, iar NATO traversează o gravă
criză de solidaritate, fiind mai divizată ca oricând. De aceea este interesant să prezentăm
câteva scenarii ale evoluţiei alianţei nordatlantice, evoluţie care va trasa viitorul
euroatlantismului:
[Rol conducător puternic al SUA în NATO, o puternică percepţie comună în privinţa
ameninţărilor de securitate şi o Europă relativ slabă şi fragmentată.]929
În acest scenariu, Statele Unite reprezintă un actor politic dominant în arena
internaţională şi îşi asumă un rol conducător în cadrul NATO. Extinderea Uniunii Europene
nu a generat o unitate politică sporită, iar Politicii Europene de Securitate şi Apărare (ESDP)
îi lipseşte coordonarea şi vigoarea. Ţările de pe ambele maluri ale Atlanticului percep în mod
similar ameninţările la adresa Alianţei. În acest context, statele europene privesc NATO ca pe
instrumentul favorit de întărire a stabilităţi globale. Cu toate acestea, împărtăşirea aceleiaşi
abordări politice nu s-a tradus într-o creştere substanţială a capabilităţilor de apărare. Drept
urmare, doar câţiva aliaţi europeni au capacitatea de a acţiona împreună cu Statele Unite în
conflictele de înaltă intensitate. Statele europene nu pot să controleze întregul spectru al
teatrelor de operaţii majore fără sprijinul Statelor Unite. Decalajul tehnologic dintre cele două
continente creşte în continuare. Standardele interoperabilităţii sunt menţinute şi progresează,
dar cei mai mulţi aliaţi europeni oferă doar capabilităţi expediţionare limitate pentru operaţiile
de gestionare a crizelor. Cu toate acestea, Statele Unite continuă să fie interesate de
capabilităţile de nişă europene şi continuă să considere NATO ca forumul preferat pentru
cultivarea furnizorilor de forţe curenţi sau potenţiali. În mod similar, europenii percep NATO
ca pe instrumentul privilegiat prin care să-şi întrebuinţeze forţele armate. Scara NATO este
globală şi prin gama largă de capabilităţi disponibile acoperă un segment extins al spectrului
misiunilor. Alianţa este un set de instrumente solid, flexibil şi modular. Este unită în percepţia
928
politicaex.wordpress.com/2009/02/14/alternativele-nato-madonna-or-die/
929
www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html

483
sa în privinţa ameninţărilor, deşi compunerea coaliţiei este determinată de misiunea de
îndeplinit şi de capacitatea membrilor individuali de a contribui la operaţii.
[Combinaţie între participarea puternică a SUA în NATO, o Europă coerentă/puternică
şi perceperea unor ameninţări comune.]930
Al doilea scenariu reflectă un parteneriat cu adevărat mutual între Statele Unite şi
Uniunea Europeană în gestionarea crizelor. Uniunea Europeană a făcut paşi mari înspre
realizarea unei unităţi politice sporite. Continuarea integrării politice a generat o mai mare
coerenţă în domeniul ESDP. Statele europene au dezvoltat metode pentru folosirea bugetelor
lor limitate (posibil ceva mai ridicate) pentru apărare, în vederea asigurării unui progres
substanţial în procesul transformării forţelor lor armate, prin deţinerea unor componente
expediţionare reale. Mai mult decât atât, decalajul tehnologic dintre Uniunea Europeană şi
Statele Unite a fost redus, în principal ca urmare a măsurilor în domeniul eficienţei – inclusiv
standardizarea echipamentului şi crearea parcurilor pentru diferite mijloace (cum ar fi
transportul aerian). Forţa de Răspuns a NATO (NRF) a jucat un rol important în această
transformare. A fost încheiată o nouă înţelegere politică prin care Statele Unite acceptă un
cuvânt mai important al Uniunii Europene în cadrul NATO, în schimbul unor capabilităţi
europene întărite (şi complementare). Aliaţii europeni acceptă în continuare rolul conducător
al SUA, întrucât percepţiile în privinţa ameninţărilor sunt comune la nivelul americanilor şi
europenilor. Există o înţelegere comună pe ambele maluri ale Atlanticului că adevăratul
progres poate fi realizat doar prin proiectarea stabilităţii şi păcii printr-un parteneriat real.
Capacitatea europeană de a acţiona la distanţe mari şi la niveluri ridicate ale spectrului
conflictelor rămâne mai limitată decât cea a Statelor Unite. De aceea, a fost convenită o
diviziune a muncii, potrivit căreia Uniunea Europeană (chiar când acţionează fără sprijinul
Statelor Unite) desfăşoară operaţii militare predominant în apropierea Europei şi la niveluri
mai scăzute ale spectrului conflictelor. Anumite forţe militare europene pot participa alături
de Statele Unite la scară globală şi la niveluri mai ridicate ale spectrului conflictelor, folosind
proceduri, mijloace şi capabilităţi NATO stabilite. Coaliţiile benevole (de asemenea din
cadrul NATO) rămân un element important al gestionării crizelor, dar NATO acţionează de
asemenea din ce în ce mai mult ca un actor pe cont propriu.
[Combinaţie între un rol conducător moderat al SUA în NATO, o coeziune europeană
medie şi o mare diversitate în privinţa ameninţărilor percepute.] 931
Cel de al treilea NATO reprezintă o alianţă cu o coeziune mai mică, caracterizată de
angajamentul limitat al SUA faţă de NATO, o Uniune Europeană de talia unei puteri medii şi
divergenţe în privinţa ameninţărilor percepute. Această combinaţie conduce la o abordare de
tip „set de instrumente” privind capabilităţile rămase la dispoziţia NATO, oferind un NATO
cu o coeziune mai scăzută, care joacă un rol mai limitat de actor stabil şi global în
managementul crizelor.
Percepţiile europenilor şi cele ale americanilor privind ameninţările de securitate care îi
înconjoară nu mai sunt similare. În timp ce Statele Unite privesc predominat lumea prin
prisma termenilor tradiţional „realişti” şi se concentrează asupra ameninţărilor militare, aliaţii
săi europeni, stimulaţi de o unitate politică sporită dar incompletă realizată în cadrul Uniunii
Europene, au ajuns la o accepţiune post-modernă în privinţa lumii şi şi-au accentuat
abordările non-militare la nivelul gândirii în domeniul securităţii. Capitalul european este în
continuare investit în principal în capabilităţi pentru conflictele de intensitate scăzută, cum ar
fi capabilităţile necesare pentru desfăşurarea operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie. Întrucât
fixarea priorităţilor politice comune se dovedeşte din ce în ce mai greu de realizat, poziţia
NATO pe arena politică internaţională se erodează, în timp ce disensiunile politice cresc în
cadrul Alianţei. Interesul SUA de a-şi asuma conducerea Alianţei se micşorează. Decalajele în
930
www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html
931
www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html

484
domeniul capabilităţilor nu au fost eliminate. În schimb, s-a produs o diversificare a
capabilităţilor, care a slăbit Alianţa ca entitate militară. Diferenţele manifestate între aliaţi la
nivelul culturii strategice sunt semnificative. Astfel, preempţiunea militară continuă să fie
opţiunea favorită a intervenţiilor SUA, dar nu este acceptată de statele membre UE. Ca o
consecinţă pozitivă, statele europene s-au concentrat asupra dezvoltării capabilităţilor pentru
răspunsul la crize, acţiuni umanitare şi înlăturarea urmărilor dezastrelor, ceea ce face ca
NATO să aibă la dispoziţie o gamă mai largă de instrumente. Dorinţa de a întrebuinţa aceste
mijloace este globală. NRF este o forţă europeană axată pe răspunsul la crizele de intensitate
scăzută. Astfel, în cazurile în care liderii de pe ambele maluri ale Atlanticului reuşesc să cadă
de acord asupra unei politici comune, NATO poate folosi capabilităţile din setul său divers de
instrumente. Asigurarea managementului acestei implicite diviziuni a muncii prezintă o
dificultate semnificativă.
[Combinaţie între o Europă satisfăcător de coerentă, un interes limitat al SUA pentru
NATO şi o percepţie comună modestă în privinţa ameninţărilor.]932
Cel de al patrulea NATO reprezintă o Alianţă care este condusă preponderent de
Uniunea Europeană. Unitatea politică sporită în cadrul Uniunii Europene a avut un impact
puternic asupra NATO. Un ESDP relativ de succes a condus la realizarea unor progrese
semnificative în gestionarea crizelor, prin conturarea unei componente europene mai coerente
şi „holistice”. Aceasta poate acţiona în cadrul NRF, fără sprijinul SUA. Decalajele în
domeniul capabilităţilor nu au fost eliminate şi probabil s-au accentuat şi mai mult. Aliaţii
europeni sunt în mare măsură incapabili să acţioneze împreună cu SUA în conflictele de
intensitate medie şi ridicată. NRF este folosit cu predilecţie pentru misiuni de răspuns la crize
de intensitate scăzută şi medie. Statele Unite sunt axate pe capabilităţi de vârf şi nu doresc să-
şi folosească mijloacele pentru operaţii NATO de mică intensitate. Drept urmare, rolul
conducător al SUA în Alianţă a slăbit. În practică, atunci când acţionează NATO, acţionează
de fapt europenii. Teama privind producerea unei fisuri structurale trans-atlantice a determinat
aliaţii să nu renunţe la NATO. Dar dezbaterile politice continuă să afecteze eficacitatea
Alianţei în acţiunile desfăşurate dincolo de un prag relativ scăzut de dificultate. Statele Unite
acţionează unilateral şi nu participă la operaţiile NATO, dar sprijină politic operaţiile
desfăşurate de aliaţii săi europeni. În mod similar, teama Europei privind producerea unei
rupturi cu Statele Unite a determinat ca operaţiile să se desfăşoare sub steagul NATO. De
aceea, au fost materializate multe dintre ideile referitoare la realizarea unei Identităţi
Europene de Securitate şi Apărare (ESDI), dar pilierul european al NATO suportă cea mai
mare parte a greutăţii Alianţei.
Ca o direcţie alternativă în acest scenariu, rolul conducător al SUA în NATO se
diminuează în timp ce coeziunea europeană creşte, statele europene preferând să folosească
Uniunea Europeană ca principalul instrument de gestionare a crizelor în locul NATO. Astfel,
operaţiile de gestionare a crizelor sunt executate prin mecanismul „Berlin plus”, folosind
activele de planificare şi capabilităţile NATO, dar se desfăşoară sub steagul UE. NATO
devine în acest fel un instrument care contribuie la crearea bazei pentru operaţiile UE.
[Combinaţie între o absenţă totală a interesului SUA pentru NATO, o Europă
fragmentată sau unită şi percepţii comune sau diverse în privinţa ameninţărilor.]933
Cel din urmă NATO este cel mai pesimist dintre cele cinci din 2025. Statele Unite şi-au
pierdut complet interesul în privinţa Alianţei. Decalajele în planul capabilităţilor a crescut şi
chiar cei mai pro-atlantici aliaţi nu pot să ţină pasul cu progresul SUA în domeniul
transformării şi al dezvoltării forţelor sale. NRF nu a reuşit să devină liantul unităţii Alianţei.
Bugetele apărării continuă să descrească sau să rămână în cel mai bun caz stabile în Europa.
Aliaţii europeni s-au orientat către Uniunea Europeană şi ESDP pentru a găsi răspunsul la
932
www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html
933
www.nato.int/docu/review/2006/issue2/romanian/military.html

485
problemele de securitate. În lipsa unui rol conducător jucat de SUA, ei susţin că nu există
motive pentru a investi în Alianţă şi că trebuie să se concentreze asupra abordării europene în
privinţa gestionării crizelor prin intermediul Uniunii Europene. În acelaşi timp, Statele Unite
preferă unilateralismul şi participă doar ocazional în coaliţii benevole ad-hoc. NATO nu mai
este instrumentul pentru dezvoltarea capabilităţilor şi a standardizării militare. Deşi se discută
despre securitatea globală, lipseşte determinarea de a acţiona împreună. NATO a devenit mai
curând un forum politic, o reminiscenţă a clubului gentleman-ilor de la sfârşitul secolului
XIX, decât o organizaţie de securitate colectivă. Un astfel de NATO conturat în spaţiul
scenariilor demonstrează că, dacă Statele Unite îşi pierd interesul în NATO, ceilalţi doi
vectori devin aproape nesemnificativi.
Modul de abordare al profundei incertitudini care a învăluit sistemul internaţional în
ultimele două decenii a devenit preocuparea centrală a euroatlantiştilor. Într-o lume
caracterizată de schimbări rapide, planificatorii strategici ai NATO, nu mai pot folosi opţiuni
politice rigide corespunzătoare doar pentru incertitudinile previzibile din ziua de astăzi şi cea
de mâine. În schimb, ei sunt obligaţi să adopte opţiuni de politică adaptabile, care să-şi
dovedească robusteţea pe fondul unei game largi a scenariilor plauzibile privind viitorul.
Planificarea apărării NATO se îndreaptă în această direcţie. Spre meritul euroatlantiştilor,
NATO a început deja să includă incertitudinile care o privesc in procesul său de planificare pe
termen lung – un pas care este frecvent omis în analiza scenariilor chiar la nivelul comunităţii
de afaceri. Spaţiul scenariilor prezentate schiţează doar unele incertitudini fundamentale
despre propriul viitor al NATO. Rămâne însă de văzut măsura în care această formă
particulară de incertitudine poate fi integrată acum în procesul prin care aceste incertitudini
sunt transpuse în cerinţe concrete privind viitorul euroatlantismului.

Bibliografie:

1. A Jonathan Eakle, Andrew M Garber Internaţional reports on literacy research:

Central and Eastern Europe Reading Research Quarterly Newark:Jul-Sep 2004. Vol.
39, Iss. 3, p. 358-359 (2 pp.)
2. Bastian Giegerich Not Such a Soft Power: The External Deployment of European
Forces Survival London:Summer 2004. Vol. 46, Iss. 2, p. 163-182
3. Anetta Caplanova, Marta Orviska, John Hudson Eastern European Attitudes to
Integration with Western Europe Journal Of Common Market Studies Oxford:Jun
2004. Vol. 42, Iss. 2, p. 271-288
4. Joschka Fischer Declaration on a Common Future:[1] Hampton Roads Internaţional
Security Quarterly: II/ 2004 Portsmouth:Apr 15, 2004. p. 9-12
5. Jaap de Hoop Scheffer Multilateralism with Teeth:[1] Hampton Roads Internaţional
Security Quarterly: II/ 2004 Portsmouth:Apr 15, 2004. p. 7-8
6. Kostantyn Gryschchenko Partners Required: NATO Needs New Mechanisms of
Cooperation with Nations Outside the Alliance:[1] Hampton Roads Internaţional
Security Quarterly: II/ 2004 Portsmouth:Apr 15, 2004. p. 31-32

486
 REPUBLICA MOLDOVA ÎN CADRUL POLITICII EUROPENE DE VECINĂTATE
REPUBLIC OF MOLDOVA IN THE EUROPEAN NEIGHBOURHOOD POLICY

Mădălina Zamfir
Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Intenaţionale şi Studii Europene
Universitatea „LucianBlaga” din Sibiu

Abstract:
Moldova met the EU neighbourhood initiative with mixed feelings. On one side,
Moldova welcomed the EU intention to deepen its relations with neighbouring countries, but
on the other side it was more or less disappointed as the ENP is not providing for Moldova a
clear European membership perspective.
However, despite the existing reserves, the ENP brought in Moldova new hopes that a
successful implementation of the EU-Moldova Action Plan could lead to a new stage in its
relations with the EU, particularly to its association with the EU.
Keywords: European Neighbourhood Policy (ENP), Action Plans, Partnership and
Cooperation Agreements, Eastern Partnership, EU

Republica Moldova face parte din regiunea estică a vecinătăţii Uniunii, din care mai fac
parte Ucraina, Belarus şi Rusia. Principalul stat membru, susţinător, al acestei regiuni este
Polonia, care are cea mai mare greutate din statele care au aderat în 2004.934
Atenţia Uniunii pentru această zonă se datorează intereselor de politică externă, precum şi
provocărilor aduse de această regiune: stabilizarea economică şi politică a Moldovei, Ucrainei
şi Belarusului, şi cooperarea energetică şi relaţiile UE-Federaţia Rusă.935
Statele CSI sunt state încă afectate de conflicte (Transnistria, în Moldova), de autoritarism
(în Belarus), sărăcie (Moldova şi într-o anumită măsură şi Ucraina) şi de dependenţa mare de
Rusia.936 Ţinând cont de faptul că pentru Uniunea Europeană este vitală siguranţa sa, care
într-o foarte mare măsură depinde de stabilitatea, buna guvernare şi dezvoltarea economică a
statelor vecine, este în interesul său să sprijine încercările acestora de reformare politică şi
economică şi de apropiere de Uniune.
Republica Moldova este o ţară de dimensiune mică, a cărei economie este dependentă de
importurile energetice şi de pieţele de desfacere externe. Situaţia internă a ţării este influenţată
esenţial de conflictul transnistrean, a cărui rezolvare depinde de factori externi.937
În iunie 1990, Moldova şi-a declarat suveranitatea (încă mai era republica a URSS), iar în
1991 şi-a declarat independenţa. În perioada 1991-1992 Moldova a fost recunoscută ca stat
independent şi a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a OSCE şi a altor
organizaţii internaţionale.938 În timp ce Moldova îşi declara suveranitatea, regiunea estică a
ţării, a cărei populaţie era predominant slavă, s-a separat de aceasta rămânând loială URSS-
ului.939
Moldova şi-a început tranziţia de la comunism suferind de o slabă dezvoltare economică,
diviziuni etnice serioase, şi un decalaj mare între populaţie şi elitele politice sovietice.940 În

934
Tassinari, Fabrizio, “Security and integration in the EU Neighbourhood: the case for regionalism”, p.14,
CEPS working document, no.226/july 2005, www.ceps.be
935
ibidem
936
ibidem
937
Gheorghiu. Valeriu, “Moldova on the way to the European Union: distance covered and next steps to be
done”, p.1
938
ibidem
939
Cojocaru, Natalia, “Nationalism and identity in Transnistria”, 2006, p.261
940
Crowther, William, “Moldova, Transnistria and the PCRM’s turn to the west”, p.274

487
plus, aceste tensiunile etnice de pe teritoriul său au fost puternic alimentate de conducerea de
la Kremlin şi s-a folosit de această situaţie pentru a-şi exercita controlul asupra Moldovei.941
Izbucnirea conflictului armat, în 1992, în regiunea separatistă transnistreană, a influenţat,
negativ, în mod esenţial cursul politicilor naţionale pe trei linii principale:
• A încetinit reformele şi odată cu încheierea de încetare a focului, guvernul de la
Chişinău a accepta renunţarea la o parte din drepturile sale la suveranitate şi recuperarea de
către reprezentanţii (în Transnistria) Federaţiei Ruse a unei părţi din teritoriul său;
• Ruperea de Moldova a părţii cel mai puternic industrializată, a făcut-o pe aceasta şi mai
dependentă de producţia agricolă, de importul de energie (total dependentă de importuri din
punct de vedere energetic);
• Incapacitatea de a-şi rezolva sciziunea teritorială i-a adus un complex de inferioritate,
care afectează în continuare procesul politic şi supremaţia legii în Moldova.942
Pe lângă aceste probleme, Moldova nu se afla (la momentul izbucnirii războiului) nici pe
lista priorităţilor Comunităţilor Europene, acestea fiind preocupate cu reformele interne şi cu
oferirea sprijinului pentru democratizarea şi aderarea statelor considerate a fi stabile.943
În ciuda acestor provocări, instituţiile democratice formale au fost stabilite destul de
repede în Republica Moldova, şi din punct de vedere al reformelor Moldova era considerată
cea mai avansată dintre toate statele rezultate în urma destrămării URSS.944 Însa, din punct de
vedere economic, statisticile relevă că Moldova a suferit cel mai mare declin, dintre toate
fostele state sovietice: PIB-ul a scăzut cu 60% între 1990 şi 1994, pentru ca între 1995 şi 1999
să sufere un alt regres, ajungând să reprezinte doar 34% din valoarea PIB-ului din 1990.945
Între timp, UE a început să îşi reconsidere relaţiile cu fostele republici sovietice, în 1992
fiind dezvoltată o abordare regională a acestora; Consiliul European a decis să înceapă
negocierile privind Acordurile de Parteneriat şi Cooperare.946 Alegerile din 2001, au fost
câştigate de Partidul Comunist, iar preşedinţia a fost câştigată de Vladimir Voronin
(preşedintele PCRM), tocmai datorită frustrării larg răspândite în rândul populaţiei Moldovei,
frustrare produsă de sărăcie.947 Era prima data când un partid comunist revenea la putere după
căderea Uniunii Sovietice.
Relaţiile cu UE au început în noiembrie 1994, când a fost negociat Acordului de
Parteneriat şi Cooperare. Deşi UE începuse negocierile cu multe dintre fostele state sovietice,
Moldova nu făcea parte dintre acestea. Astfel, pe 1 noiembrie 1993, şi din nou pe 28 ianuarie
1994, preşedintele Moldovei, Mircea Snegur, a trimis scrisori Preşedintelui Consiliului
European şi Comisiei Europene pentru a-şi exprima regretul că Moldova era singura ţară din
Europa Centrală şi de Est care nu avea relaţii. 948
Politica Europeană de Vecinătate este, în prezent, principalul instrument al statelor din
Europa de Est, folosit în relaţiile cu Uniunea Europeană. De aceea, trebuie subliniate
elementele caracteristice ale Dimensiunii Estice a PEV, aceasta fiind diferită de dimensiunea
Sudică, prin faptul ca ţările din această regiune nu se află pe continentul european şi nu sunt
vecini direcţi ai Uniunii. O altă diferenţă este aceea că statele vecine de la Estul Uniunii

941
Mîzărari, Dumitru, Ioniţă, Vaceaslav, “De ce avem nevoie de NATO sau de ce existenţa Moldovei ca stat
suveran depinde de aderarea la NATO”, p.14, Discussion Paper nr.3, oct.2008-nov.-ian.2009, IDIS Viitorul
942
Munteanu, Igor, “Moldova’s road to independence and strive for territorial integrity”, p.1
943
ibidem
944
Ibidem
945
Idem,p.2
946
Gheorghiu. Valeriu, “Moldova on the way to the European Union: distance covered and next steps to be
done”, p.1
947
Munteanu, Igor, “Moldova’s road to independence and strive for territorial integrity”, p.3
948
Gheorghiu. Valeriu, “Moldova on the way to the European Union: distance covered and next steps to be
done”, p.1

488
Europene, Moldova, Ucraina şi statele caucaziene, şi-au exprimat dezideratul de a se alătura
Uniunii Europene.
După aderarea României la Uniunea Europeană, Moldova a devenit vecin direct al
acesteia. Acest lucru i-a adus avantaje Moldovei, în sensul că a sporit atenţia UE asupra
problemelor sale politice, economice, sociale, etc., aceste probleme sunt pentru Uniune
potenţiale surse de instabilitate, ameninţări la adresa securităţii. Din acest punct de vedere, o
importanţă mare i se acordă conflictului transnistrean, sursă a numeroase riscuri.949
Moldova a întâmpinat noua politică faţă de vecinătate cu optimism dar şi cu dezamăgire.
Pe de o parte, Moldova s-a arătat dornică să aprofundeze relaţiile cu UE, dar într-o anumită
măsură a fost dezamăgită că această noua politică de vecinătate a Uniunii nu lua în
considerare o perspectivă europeană mai clară pentru Moldova şi de faptul că a fost inclusă în
acelaşi grup cu cel al statelor fără perspective de integrare europeană.950 De asemenea,
includerea ei, de către UE, în acelaşi cadru de cooperare cu celelalte foste state sovietice
(Rusia, Belarus, statele caucaziene) a însemnat menţinerea Republicii Moldova în sfera de
influenţă a Rusiei.951 Însă există păreri conform cărora Republica Moldova este singura
vinovată pentru această situaţie din cauza faptului că autorităţile nu au ştiut să îşi definească
clar obiectivele în relaţiile externe şi au pendulat între relaţiile cu Uniunea Europeană şi cele
cu Federaţia Rusă.
Moldova a înregistrat câteva realizări care merită a fi luate în calcul atunci când se discută
de opţiunea europeană a ţării.952 Ea este implicată din ce în ce mai mult în circuitele europene
şi mondiale, stabilind relaţii de cooperare la nivel regional şi sub-regional. Moldova este
membru al Consiliului Europei, al Iniţiativei Central-Europene, al Organizaţiei de Cooperare
la Marea Neagră, al Comisiei Mării Negre, al Parteneriatului pentru Pace, al Consiliului de
Parteneriat Euro-Atlantic, şi alte structuri de cooperare internaţionale. De asemenea, Moldova
este singurul fost stat sovietic care face parte din Iniţiativa Sud-Est Europeană şi din Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, singurul fost stat sovietic observator în Procesul de
Cooperare din Europa de Sud-Est, şi singurul stat NSI inclus în PEV, care deţine şi calitatea
de membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.953
Astfel, Moldova are în prezent mai multe câmpuri de cooperare cu UE: prin Politica
Europeană de Vecinătate, cooperarea în interiorul Pactului de Stabilitate din Europa de Sud-
Est şi în interiorul Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est.954
De aceea, în ciuda atitudinii Uniunii Europene, de a nu oferi nimic concret, această
politică a adus în Moldova speranţe cu privire la viitorul european al ţării. Chiar dacă nu este
oferită perspectiva aderării, autorităţile moldovene au perceput această politică ca o
modalitate de cooperare cu UE şi ca o etapă intermediară, între cooperare şi integrare. De
asemenea, PEV facilitează apropierea Moldovei de modelul economic şi politic european.955
Majoritatea partidelor politice şi facţiunilor parlamentare au adoptat declaraţii sprijinind
opţiunea integrării europene a Republicii Moldova.
În perioada 2000-2004, s-au luat o serie de măsuri instituţionale în sprijinul acestei
opţiuni: s-a stabilit o Comisie pentru Integrare Europeană (2002) ce a dezvoltat Concepţia de
Integrare a Moldovei în UE, s-a creat o Strategie Naţională pentru Integrare Europeană, s-a

949
Planul de Acţiuni Uniunea Europeană- Republica Moldova – Ghid, Proiect realizat de Adept şi Expert- Grup,
p.24, http://www.e-democracy.md/files/ghid-ue-rm-ro.pdf
950
Buşcăneanu, Sergiu, “How far is the European Neighbourhood Policy a substantial offer for Moldova”,
Leeds, august 2006, p.17, http://pdc.ceu.hu/archive/00003073/
951
Gheorghiu, Valeriu, “EU-Moldova Action Plan: negotiation and implementation”, p.6
952
Gheorghiu, Valeriu, “EU-Moldova Action Plan: negotiation and implementation”, p.1
953
Idem, p.2
954
ibidem
955
Buşcăneanu, Sergiu, “How far is the European Neighbourhood Policy a substantial offer for Moldova”,
Leeds, august 2006, p.17, http://pdc.ceu.hu/archive/00003073/

489
stabilit un grup inter-ministerial cu scopul armonizării legislative (2004), numirea Ministrului
de Afaceri Externe ca vice-prim ministru (în prezent se numeşte Ministerul Afacerilor Externe
şi al Integrării Europene) etc.956
Opţiunea europeană este susţinută şi de 70% din populaţia Moldovei, ca urmare toate
marile partide politice, chiar şi Partidul Comunist al Republicii Moldova, au inclus în
programul lor electoral integrarea europeană a ţării ca principal obiectiv.957
Moldova urmăreşte ca prin participarea la această politică să se apropie mai mult de
modelul politic şi economic european şi obţinerea unor beneficii precum, participarea la piaţa
unică şi alte politici comunitare, asistenţă financiară, posibilitatea facilitării procesului de
acordare a vizelor pentru cetăţenii moldoveni.958
Speranţele Republicii Moldova sunt legate şi de faptul că ultima extindere a UE a inclus
state membre care ar putea sprijini procesul de integrare al acesteia, în special România, care
va transforma statul moldovean într-un vecin direct al Uniunii şi va fi principalul partener în
cooperarea transfrontalieră.959

Acordul de Cooperare şi Parteneriat între Moldova- UE

Acordul de Cooperare şi Parteneriat a fost semnat de către UE şi Moldova în noiembrie

1994 şi a fost ratificat în 1998, acesta înlocuind Acordul dintre Comunitatea Economică
Europeană, EURATOM şi URSS, în domenii precum comerţul şi cooperarea economică şi
comercială, semnat în decembrie 1989. Acordul de Cooperare şi Parteneriat este primul acord
semnat între UE şi Moldova ca stat independent.
Prin semnarea APC, UE şi Moldova îşi asumă responsabilitatea de a pune bazele unor
relaţii de colaborare, în domeniul politic, comercial, social şi cultural; acest parteneriat
urmăreşte obţinerea unor rezultate avantajoase pentru ambele părţi. UE doreşte să susţină
efortul Moldovei investit în procesul de democratizare şi în tranziţia spre o economie de
piaţă.960
Din 1991 şi până în 2007, Comunitatea Europeana a oferit Republicii Moldova peste 300
de milioane de euro. Ajutorul a finanţat programele TACIS, Programul Securităţii Alimentare
(PSA) şi Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile Omului (IEDDO), asistenţă
umanitară şi macro-financiară, monitorizată de ECHO, Oficiul Umanitar al Comunităţii
Europene (OUCE).
Din 1998 până în 2005, când primul Plan de Acţiune, în cadrul PEV, a intrat în vigoare,
Acordul de Cooperare şi Parteneriat reprezintă cadrul legal al relaţiilor dintre UE şi Moldova.
Obiectivele enunţate în document sunt asigurarea cadrului adecvat pentru dialogul politic care
să permită dezvoltarea relaţiilor politice; promovarea comerţului şi investiţiilor, ca şi a
relaţiilor economice armonioase între părţile contractante, astfel potenţând dezvoltarea
durabilă; asigurarea unei baze pentru cooperarea legislativă, economică, socială, financiară şi
culturală; sprijinirea eforturilor Republicii Moldova îndreptate spre consolidarea democraţiei,
dezvoltarea economiei şi completarea tranziţiei către economia de piaţă.961
Acordul de Parteneriat şi cooperare, spre deosebire de acordul semnat cu URSS, oferă o
dimensiune politică cooperării, subliniind importanţa respectului pentru democraţie,
principiile legilor internaţionale si pentru drepturile omului.

956
Gheorghiu, Valeriu, “EU-Moldova Action Plan: negotiation and implementation”, p.2
957
ibidem
958
Planul de Acţiuni Uniunea Europeană- Republica Moldova – Ghid, Proiect realizat de Adept şi Expert- Grup,
p.24, http://www.e-democracy.md/files/ghid-ue-rm-ro.pdf
959
Gheorghiu, Valeriu, “EU-Moldova Action Plan: negotiation and implementation”, p.3
960
SERM 2007-2013, p.3
961
“ Politica Europeană de vecinătate: Raport de ţară”, COM(2004)373

490
 Instrumentul asigurat de UE, destinat ajutorării statelor partenere pentru a implementa
eficient APC, este TACIS- în cazul Moldovei acesta era destinat:962
• Reformelor instituţionale, legale şi administrative;
• Dezvoltarea economică şi a sectorului privat;
• Dirijarea şi redresarea efectelor procesului de tranziţie.
Cooperarea regională şi transfrontalieră urmăreşte îmbunătăţirea infrastructurii şi protecţia
mediului. Aceste programe au efecte benefice semnificative în ceea ce priveşte
“monitorizarea la frontieră, consolidarea sistemului de aziluri şi combaterea traficului de
fiinţe umane şi droguri”.963
PSA a fost creat cu scopul eradicării sărăciei şi controlului securităţii alimentare. Acesta
include măsuri în sectorul agricol, reforma funciară şi socială, şi administrarea finanţelor
publice.
IEDDO are rolul de a susţine iniţiativele societăţii civile, care au drept scop promovarea
democraţiei şi a drepturilor omului.964
Moldova mai participă la programul YOUTH, care promovează contactele people-to-
people, cooperarea între actorii societăţii civile (în domeniul tineretului), şi în programele ce
privesc sectorul educaţiei - Tempus şi Erasmus Mundus.965
În funcţie de progresul înregistrat de Moldova în ceea ce privesc reformele economice se
va avea în vedere, începerea negocierilor pentru stabilirea Zonei de Liber Schimb.966 Însă
acest lucru ar fi posibila numai în condiţiile realizării reformelor normative, administrative şi
economice necesare pentru ca ea să poată beneficia de aceasta.967
APC a avut atât aspecte pozitive cât şi efecte negative. Printre rezultatele pozitive se
deosebeşte alinierea legislaţiei Moldovei la normele Uniunii în anumite sectoare politice,
facilitarea accesului bunurilor şi serviciilor moldoveneşti la piaţa europeană, întărirea
sistemului juridic şi vamal etc.
Cu toate acestea, Acordul de Cooperare şi Parteneriat UE-Moldova nu a avut rezultatele
preconizate. Din cauza faptului că nu au fost stabilite nişte priorităţi şi standarde ale
reformelor968. De asemenea, din cauza faptului că au intrat târziu în vigoare, sectoarele
destinate cooperării s-au redus la cel al comerţului şi relaţiilor economice, justiţiei şi
afacerilor interne, sectorul vamal şi al cooperării transfrontaliere, şi armonizarea legislativă.969

Planul de Acţiuni UE- Republica Moldova

Planul de Acţiuni UE- Republica Moldova a fost adoptat în februarie 2005, pe o perioada
de 3 ani. În ciuda faptului că negocierile pentru acest Plan de Acţiune se finalizaseră încă de
la jumătatea anului 2004, UE a dorit să încheie astfel de documente şi cu alte state, în acelaşi

962
SERM 2007-2013, p.12
963
SERM 2007-2013, p.12
964
“ Politica Europeană de vecinătate: Raport de ţară”, COM(2004)373
965
COM(2004)373, Counry Report Moldova,
http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/country/moldova_enp_country_report_2004_en.pdf
966
COM(2004)373, Counry Report Moldova,
http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/country/moldova_enp_country_report_2004_en.pdf
967
COM(2004)373, Counry Report Moldova,
http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/country/moldova_enp_country_report_2004_en.pdf
968
Buşcăneanu, Sergiu, “How far is the European Neighbourhood Policy a substantial offer for Moldova”,
Leeds, august 2006, p.25, http://pdc.ceu.hu/archive/00003073
969
ibidem

491
timp, întârziind adoptarea PAEUREM.970 Acest lucru este contrar principiului diferenţierii,
care se doreşte a fi utilizat în cadrul Politicii de Vecinătate.971
Primul draft al Planului de Acţiuni propus de partea moldovenească a fost trimis Comisiei
Europene în ianuarie 2004, şi părea că autorităţile moldovene doreau sa înceapă negocierile
pentru un fel de acord de asociere, folosind dimensiunea Est europeană. Dar UE nu
împărtăşea aceeaşi viziune; aceasta intenţiona să menţină Moldova doar în cadrul PEV, iar
problema transnistreană era trecută la capitolul protecţiei drepturilor omului.972 Pozitiv era
faptul ca Planul de Acţiuni era structurat similar cu criteriile de la Copenhaga, însă lipseau
reperele în evaluarea implementării PA, ceea ce făcea dificil sa se demonstreze care acţiuni au
fost realizate şi care nu.973
Planul de Acţiuni Uniunea Europeană - Republica Moldova stabileşte obiectivele
strategice de cooperare dintre Moldova şi UE. Abordarea este bazată pe parteneriat,
responsabilitate împărţită şi diferenţiere şi va contribui la dezvoltarea ulterioară a relaţiilor
bilaterale între cele doua părţi.974
Documentul invită Moldova să coopereze cu UE în sectorul politic, economic şi cultural,
să intensifice cooperarea transfrontalieră; arată necesitatea existenţei unei responsabilităţi
împărtăşite în ceea ce priveşte prevenirea şi soluţionarea conflictelor975. În document este
specificat faptul că evoluţia relaţiilor dintre UE şi Moldova va depinde de gradul de
angajament faţă de valorile comune şi capacitatea de a implementa priorităţile stabilite pentru
perioada 2005-2008.
PA este un document politic care nu înlocuieşte ACP ci îl completează, şi stabileşte
obiectivele strategice ale cooperării cu Moldova. Implementarea acestui Plan va facilita în
mare măsură “ajustarea legislaţiei, normelor şi standardelor Moldovei în conformitate cu cele
ale Uniunii Europene”.976Acesta stabileşte un set cuprinzător de priorităţi în domeniile
cuprinse şi de APC, şapte din cele zece vizând dimensiunea politică a procesului de cooperare
a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană.977PA UE-Moldova are 46 de pagini, în care
sunt formulate 80 de obiective şi 294 de acţiuni în şapte domenii principale:
• dialog politic şi reforma democratică: relaţii politice, de securitate, economice şi
culturale intensificate, cooperare transfrontalieră întărită, responsabilitate împărţită în
prevenirea şi rezolvarea conflictelor;
• cooperare pentru rezolvarea conflictului transnistrean - unul dintre obiectivele cheie
sprijinul pentru soluţie viabilă la conflictul transnistrean, implicare mai mare din partea
Uniunii în procesul de negociere, angajamentul de a determina Rusia să îşi asume obligaţia de
a-şi retrage trupele militare din zonă, etc.;
• reforma şi dezvoltarea economică şi socială;
• cooperarea în chestiuni ce ţin de comerţ, economie de piaţă;
• cooperarea în Justiţie şi Afaceri Interne;
• Transport;
• Energie;
• Telecomunicaţii;

970
Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de
Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.22, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008
971
ibidem
972
ibidem
973
ibidem
974
European Commission, 2004, EU-Moldova Action Plan
975
ibidem
976
ibidem
977
Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de
Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.22, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008

492
 • Mediu;
• cercetare, dezvoltare şi inovaţie;
• contacte interumane.978
Problema observată în legătură cu acest Plan de Acţiune este aceea că majoritatea
obiectivelor şi acţiunilor sunt descrise ca fiind responsabilitatea Moldovei, doar 14 referindu-
se la UE, în timp ce 40 dintre ele le vizează atât pe Uniune cât şi pe Moldova.979
Din punctul de vedere al unor experţi în domeniul integrării europene, PAUERM nu este
un document bine elaborat, observând mai multe deficienţe ale acestuia; acesta nu are
caracterul unui document bilateral din cauza faptului ca există prea puţine obligaţii pentru UE
şi reflectă mai degrabă interesul Uniunii. De asemenea nu există repere clare pentru evaluarea
implementării Planului de Acţiuni, ceea ce face dificilă măsurarea acestuia şi arătarea
sarcinilor care au fost realizate sau nu.980

Perspectivele oferite Republicii Moldova prin Parteneriatul Estic

Un pas foarte important în relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană a fost

realizat prin iniţiativa Parteneriatul Estic care prevede un nivel de angajare politică mai mare
din partea Moldovei şi a celorlalte state participante. Beneficiile care vor fi acordate progresiv
şi care vor depinde de succesele şi cerinţele fiecărui stat în parte, sunt semnarea unor Acorduri
de Asociere cu UE, o integrare economică treptată, facilitarea călătoriilor pentru cetăţenii
acestor state pe teritoriul Uniunii Europene.981 Trebuie menţionat că aceste beneficii sunt
acordate în funcţie de gradul de implicare şi seriozitate cu care sunt tratate reformele.
Uniunea Europeană propune negocierea unor noi relaţii contractuale sub forma unor
acorduri de asociere (care nu vor oferi perspectiva aderării, însă vor recunoaşte aspiraţiile
europene ale statelor participante), care vor întări legăturile Chişinăului cu Bruxelles-ul şi vor
avansa cooperarea în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, şi Politicii
Europene de Securitate şi de Apărare. Aceste acorduri nu vor fi încheiate cu toate statele
participante, ci numai cu acele ţări care au îndeplinit suficiente progrese pe calea
democratizării.982
Un alt beneficiu acordat prin Parteneriatul Estic care apropie Republica Moldova de
Uniunea Europeană este reprezentat de perspectiva integrării economice prin stabilirea unei
Zone de Liber Schimb, lucru care ar atrage după sine armonizarea cadrului regulatoriu
naţional cu cel comunitar în domeniul comerţului.983 Pe termen lung, obiectivul urmărit este
crearea unei comunităţi economice de vecinătate.984
Alt obiectiv ar fi încheierea de „pacte de mobilitate si securitate” care să faciliteze
călătoriile în scopuri legitime către UE, intensificând în acelaşi timp eforturile de combatere a
corupţiei, a criminalităţii organizate şi a migraţiei clandestine. Obiectivul final este acela de a
permite călătoriile fără viză pentru cetăţenii statelor participante, printre care şi Republica

978
Buşcăneanu, Sergiu, “How far is the European Neighbourhood Policy a substantial offer for Moldova”,
Leeds, august 2006, p.26, http://pdc.ceu.hu/archive/00
979
Buşcăneanu, Sergiu, “Moldova şi UE în contextul Politicii Europene de Vecinătate. Realizarea Plabului de
Acţiuni UE-Moldova (februarie 2005- ianuarie 2008)”, p.22, Asociaţia ADEPT, EXPERT-GRUP, 2008
980
Idem, p.24
981
“Guvernare şi democraţie în Moldova”, e-journal, an VI, nr.129, 1-31 decembrie 2008, accesat la www.e-
democracy.md, http://www.e-democracy.md/e-journal/20081231/
982
Chirilă, Victor, “Parteneriatul Estic-o posibilă etapă de tranziţie spre aderarea la UE”, 11.12.2008, accesat la
www.ape.md,
983
ibidem
984
“Parteneriatul Estic: un nou capitol în relaţiile UE cu partenerii săi răsăriteni”, 3 decembrie 2008, accesat la
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles |displayArticle/ articleID_ 15688/Parteneriatul-estic-un-nou-
capitol-in-relatiile-UE-cu-partenerii-sai-rasariteni.html

493
Moldova.985 Bineînţeles acesta este un obiectiv pe termen lung, care va fi condiţionat de
progresele înregistrate de fiecare stat.
Ţinând cont de aceste obiective se poate observa că Parteneriatul Estic a fost creat cu
scopul de a asista statele membre în eforturile lor de îndeplinire a criteriilor de aderare,
totodată permiţându-le să avanseze cu viteze diferite în funcţie de ambiţiile fiecărui stat în
parte dar şi în funcţie de capacităţi.986
Republica Moldova nu îşi poate permite să rateze nici o şansă de apropiere de UE şi că
atingerea acestor obiective apropie Republica Moldova de obiectivul integrarea europeană,
însă această oportunitate trebuie să fie valorificată de autorităţi. Acestea nu trebuie să se
împiedice de faptul că Uniunea Europeană nu le dă o perspectivă clară de aderare (nu acest
lucru o face să fie un candidat potrivit la aderare), pentru că orice stat care doreşte să se
integreze reuşeşte acest lucru doar prin realizarea reformelor necesare.
De asemenea statul moldovean trebuie să profite de principiul diferenţierii, care este oferit
în egală măsură tuturor statelor participante la Parteneriatul Estic987, dovedind Uniunii
Europene că este un stat ambiţios, serios şi capabil să implementeze reformele.
De altfel, Republica Moldova are un avantaj faţă de restul statelor participante la acest
proiect, datorită experienţei acumulate ca membru în diferite structuri de cooperare regională
europeană (prin pătrunderea şi asimilarea valorilor şi practicilor europene) şi care o ajută să
fie mai vizibilă ca stat aspirant la aderare. Restul depinde, aşa cum am mai afirmat, de
hotărârea şi seriozitatea cu care Moldova va implementa reformele.

1. Bibliografie:

2. Revista „Impact Strategic” nr. 4/2004, Editura Universităţii Naţionale de Apărare,

Bucureşti, 2004;
3. Studii strategice de securitate şi apărare, vol. I, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, 2005;
4. www.revista22.ro/html/index.php?art=865&nr=2004-04-26
5. www.mae.ro/poze_editare/osce_prezentare.html -
6. Ro.wikipedia.org/wiki/politica_în_cecenia
7. www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=20514
8. www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/caucasus_region_1994.jpg
9. http://www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/ethnocaucasus.jpg
10. http://www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/chechnya_rel1.jpg
11. http://www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/chechnya.jpg
12. http://www.lib.utexas.edu/maps/commonwealth/russia_auton96.jpg
13. http://www.conflict.md/stiri.php?ID=2243

985
ibidem
986
Chirilă, Victor, “Parteneriatul Estic-o posibilă etapă de tranziţie spre aderarea la UE”, 11.12.2008, accesat la
www.ape.md,
987
ibidem

494
 GEOPOLITICA NAŢIONALISMULUI: CONSTRUIREA UNEI
IDENTITĂŢII NAŢIONALE
GEOPOLITICS COUNTRIES: BUILD A NATIONAL IDENTITY

Adrian Palistan
Facultatea de Ştiinţe Politice,
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Abstract:
National identity refers to the distinguishing features of a group as a nation (the same
descent, language, culture, religion) and an individual's sense of belonging to them (indicated
by respecting customs, traditions, specific rules).
A nation is a grouping of people who share common history, culture, language and
ethnic origin, often possessing or seeking its own government. The development and
conceptualization of a nation is closely related to the development of modern industrial states
and nationalist movements in Europe in the eighteenth and nineteenth centuries, although
nationalists would trace nations into the past along uninterrupted lines of historical
narrative.
In the domain of political sciences, the political nation is the holder of the sovereignty which
shapes the fundamental norms governing the functioning of the state.
Keyterms: national identity, nation, Europe, geopolitics

Dulce et Decorum Est pro Patria Mori!?

(Este dulce şi frumos să mori pentru patrie!?)

Pot oamenii să fie motivaţi pentru a ucide şi a muri în numele unui guvern birocratic? Cât
de greu este pentru un Minister al Apărării să insufle un sentiment care să-i inspire pe oameni
să lupte?
Naţionalismul este credinţa că fiecare naţiune are dreptul la un stat, şi, prin urmare, la
controlul unei bucăţi de teritoriu. Ideologia naţionalismului susţine că o naţiune nu este
îndeplinită din punct de vedere al situaţiei geopolitice decât numai atunci când naţiunea are
propriul stat. Geopolitica naţionalistă a dus la milioane de morţi în urma luptelor dintre
oamenii care au luptat pentru a stabili un stat, pentru naţiunea lor, şi pentru a-şi apăra
teritoriul, în numele apărării naţionale.
Ideea de stat este echivalentă cu ideea de naţiune prin intermediul unui alt termen: ideea
că fiecare stat conţine o naţiune. Prin urmare această ideologie afirmă că statului-naţiune
australian, de exemplu, se referă la un cetăţean australian aflat în oricare stat al Australiei.
Realitatea este cu mult mai diferită, precum şi potenţialul de conflict este mare. Aproape toate
statele membre au o populatie compusă din diverse grupuri culturale: unele dintre ele, care se
pot defini ca naţiuni separate988. În unele situaţii, o identitate naţională poate avea prioritate
faţă de o identitate etnică (arabo-americani sau italiană-americani, de exemplu). În alte cazuri,
un grup poate solicita un grad de autonomie, mai ales din punct de vedere al practicilor
culturale, cum ar fi utilizarea de limbă în şcoli. În cazul în care un grup cultural se defineşte el
însuşi ca o naţiune, de multe ori există cereri pentru un stat separat, se poate spune că politica
naţionalismului a fost depăşită. Ne vom uita, în lucrarea de faţă, la politica de a crea state-
naţiuni în două feluri: de sus în jos şi de jos în sus. De sus în jos, naţionalismul se referă la
988
Gurr, T.R. Peoples Against States: Minorities at Risk in the New Century, Washington, DC: United States
Institute of Peace Press, 2000

495
rolul statului în crearea unui sentiment de singularitate, de unificare a identităţii naţionale989.
Statele Unite, este, probabil, cel mai bun exemplu al acestui proces. Istoria Statelor Unite îşi
defineşte identitatea naţională ca un imigrant de naţiunii: o colecţie de persoane din grupuri
naţionale diferite de pe tot mapamondul. Practica statului a fost in a asigura un centru politic
foarte bine pus la punct şi cu credibilitate mare în rândul populaţiei, în ideea de a asigura o
dezvoltare armonioasă a întregii divertitati culturale şi de a creea o natine americană. În acest
caz elementul cheie în continuarea procesului de dezvoltare a unui stat-naţiune îl reprezintă
educaţia. Naţiunea americană este celebrată prin cântece, dansuri dar şi ore de studiu (isoria
naţiunii, sensul unităţii) în locurile special amenajate pentru copii cu diferite ocazii, dar şi în
viaţa de zi cu zi.990
Celebrarea naţiunii americane ( şi de asemenea naţiunilor australiane şi canadiene)
ilustrează faptul că există interpretări positive ale naţionalismului ca o identitate colectivă,
care transcede diferenţele etnice.
În mod ironic, mitul ca Statele Unite reprezintă o oportunitate petru imigranţi se bazează
pe o realitate istorică în care diferite grupuri culturale au avut de suferit tocmai din cauza
statului american: politicele de imigrare rasistă îndreptate impotriva populaţiei chineze cum ar
fi Actul de Excludere emis în anul 1882, genocidul impotriva populaţiei indiene din anii 1800,
precum şi înrobirea populaţiei de culoare şi lupta pentru drepturile civile ale afro-
americanilor,etc. Cu toate acestea şi în pofida valurilor succesice de imigranţi supuşi
discriminării puterea Statelor Unite de asimilare este mare în comparaţie cu alte ţări.
De sus în jos, naţionalismul din Statele Unite ilustrează modul în care guvernanţii au
acţionat pentru a crea o naţiune. Este o formă de naţionalism; promovează o ideologie în care
statul este neutru şi reprezintă expresia unei singure naţiuni geopolitice.

Etnicitate şi naţiune

Este etnicitatea, aşa cum afirma Ronald Cohen (1978, 379) „un vin vechi, de cultură, în
sticle noi?” O trecere în revistă a cărţilor şi monografiilor din ultimii treizeci de ani indică o
acceptare şi aplicare constant accelerată a termenilor etnicitate şi etnic pentru a se referi la
ceea ce, până în anii ’70, era încadrat în cultură, cultural sau tribal. Practic, astăzi, relaţiile şi
evenimentele sociale sunt descrise şi analizate în relaţie cu etnicul: grupuri entice, identitate
etnică, graniţe etnice, conflict etnic, cooperare sau competiţie etnică, politică etnică,
stratificare etnică, integrare etnică, conştiinţă etnică şi aşa mai departe.
Fenomen subsumat studiului general de autoclasificare a indivizilor sau clasificării făcute
de alţii, etnicitatea poate fi văzută fie ca un fenomen social universal, fie ca un construct
social modern a cărui conceptualizare se face în mai multe direcţii de cercetare. Astfel,
Ebstein conceptualizează etnicitatea ca aspect al identităţii personale. Pentru Marx,
etnicitatea este un produs al colonialismului şi capitalismului. O definiţie concisă a etnicităţii
o reprezintă ca pe un ansamblu de caracteristici particulare ale unei unităţi etnice raportate
la spaţiu, timp şi structura ei social istorică.
Conceptul de „etnicitate ” are, pentru unii, o calitate „primordială”. Există în natură, în
afara timpului. Este unul dintre „darurile” existenţei umane. Pe de altă parte, etnicitatea este
văzută ca „situaţională”, Aparţinând unui grup, etnia este o problemă de atitudini, percepţii şi
sentimente, care sunt, de obicei, de scurtă durată şi nestatornice, variind în funcţie de situaţia
particulară a subiectului991. După cum situaţia individuală se schimbă, la fel se schimbă şi

989
Mosse, G.L. The Nationalization of the Masses, New York: H. Fertig, 1975
990
Billig, M. Banal Nationalism, London: Sage Publications, 1995
991
Distingem trei dimensiuni ale etnicităţii. a)- Din perspectivă ecologică, etnicitatea reflectă numărul, volumul
şi rolul resurselor biosociale ale unităţii etnice în relaţiile cu parametrii mediului uman, artificial şi tehnologic.
Formarea etnicităţii este consecinţa adaptării selective a unităţii sociale la mediul uman creat treptat şi care se

496
identificarea individului cu un anume grup. Asta face posibil ca etnicitatea să fie utilizată
„instrumental” de către mai mulţi indivizi sau de interese colective - mai ales în competiţia
elitelor, care au nevoie să mobilizeze credinţe etnice şi religioase pentru a-şi atinge
obiectivele în lupta pentru putere. În această luptă, etnicitatea devine o unealtă folositoare.
Între aceste două extreme se situează căile de mijloc ce accentuează atributele istorice şi
cultural-simbolice ale identităţii etnice. Un grup etnic este „un tip de colectivitate culturală,
una care accentuează rolul miturilor, al amintirilor istorice şi planurilor viitoare, şi care este
recunoscut prin una sau mai multe diferenţe, cum ar fi religia, obiceiurile, limba sau
instituţiile” Fiecare grup etnic, astfel constituit, este produsul unor forţe istorice specifice şi
subiect al schimbării istorice şi al dizolvării.
Citându-l pe Horowitz (1985), Smith enumeră cinci atribute principale ale comunităţii
etnice: 1. un nume propriu colectiv; 2. un mit despre strămoşii comuni; 3. unul sau mai multe
elemente diferite ale culturii comune; 4. o asociaţie cu un “loc natal” propriu; 5. un înţeles al
solidarităţii, pentru importante sectoare ale populaţiei (1991, 21). Cu cât o populaţie dată are
sau împărtăşeşte aceste atribute (şi cu cât sunt mai multe atribute pe care ei le au sau le
împărtăşesc), cu atât mai mult se aproximează tipul ideal al unei comunităţi sau etnii. Unde
apar aceste lemente suntem, cu siguranţă, în prezenţa unei comunităţi cu o cultură istorică, cu
un simţ al identităţii comune.
Dacă privim lista de mai sus, a atributelor etnice, vom observa că dezvăluie nu numai
conţinutul cultural şi istoric, dar şi (exceptând numărul 4) componentele sale subiective. Mai
important este mitul strămoşilor comuni992: există o origine fictivă şi un trecut presupus, ceea
ce contează pentru sensul identificării etnice.
Cum se formează o etnie? Unde astfel de procese sunt vizibile şi consemnate istoric,
Horowitz propune câteva variante de răspuns ce fac referire la diferite modele de formaţiuni
etnice.Empiric, acestea sunt de două feluri:
formaţiuni fuzionare (prin amalgamare, precum în cazul oraşelor – state sau prin
asimilare) şi
formaţiuni divizibile (etnia poate fi subdivizată prin scindare, precum în cazul schismei
sectelor, sau prin ceea ce Horowitz numeşte „proliferare”, când o parte a comunităţii etnice
pleacă pentru a forma un nou grup, ca în cazul Bangladeshului).
Frecvenţa unor astfel de procese sugerează natura schimbătoare a limitelor etnice şi
maleabilitatea identităţii etnice a membrilor săi. De asemenea, relevă natura „concentrică” a

impune ca o a doua natură. b)- Dimensiunea cronologică a etnicităţii reflectă treptele de organizare internă şi de
împrumut din afară ale unei unităţi etnice. c)- Din punct de vedere procesual, etnicitatea este subordonată
factorilor social-economici şi se dezvoltă, în primul rând, prin migraţie. Acest ultim fenomen provoacă
distribuţia populaţiei, mutaţii atunci când populaţiile provin din schiţe genetice diferite. În America Latină şi
S.U.A., migraţia a avut drept
consecinţă producerea unui mixaj de populaţie şi, în acelaşi timp, a unui mixaj cultural (Anthony Giddens,
Sociologie, 1997/2001, 232)
992
Ceea ce Smith (1991) denumeşte” memorii istorice comune”, poate lua forma unui mit. Într-adevăr, linia
dintre mit şi istorie ne este bine definită. Controversa asupra istoricităţii lui Homer şi a Războiului Troian, este
un caz bine-cunoscut. La fel sunt şi povestirile lui Stauffacher şi Oath, ale lui Rütli, şi ale lui William Tell şi
Gessler şi care s-au întipărit în „conştiinţa istorică” a fiecărui elveţian. Pe lângă miturile ce fac referire la trecute
poveşti dramatice, stranii şi incredibile dar care servesc scopurilor prezente şi viitoare, iau naştere miturile
politice, ale eliberării, migraţiei şi alegerilor politice. Creştinarea lui Vladimir din Kiev (în 988 AD) sau
întemeierea Romei (în 753 BC ?) pot fi considerate evenimente istorice, dar importanţa lor se reflectă în
legendele întemeierii, cu care ele se asociază. Este vorba de acea asociaţie care le conferă un scop social, drept
sursă a coeziunii politice. Asemănător, teritoriul „ataşat”unui grup etnic are o calitate mitică şi subiectivă. Este
locul de care aparţinem. Este, de multe ori, locul sacru, pământul strămoşilor noştri, al legiuitorilor noştri, al
regilor şi înţelepţilor, poeţilor şi preoţilor care fac din el locul natal. Noi îi aparţinem, pe cât de mult el ne
aparţine. În afară de asta, centrele sacre din locul natal desemnează apartenenţa etnică în interior şi îi inspiră pe
cei aflaţi în exil. Smith (1991, p. 22-23) vorbeşte, deci, de o etnie intens nostalgică şi un ataşament spiritual.
Aceasta se datorează foarte mult credinţei comunităţilor-diasporă, cum este cazul evreilor sau armenilor.

497
etniei şi afiliaţia, în general, cultural-colectivă. Astfel, indivizii pot simţi loialitate nu numai
pentru familiile lor, satele, oraşele, regiunile lor şi pentru comunităţile religioase, dar şi pentru
identificările de clasă şi de gen. Simultan, dar la diferite nivele de identificare, indivizii pot
simţi supunere faţă de diferite comunităţi etnice993. Acesta este şi argumentul nostru pentru
susţinerea identităţilor etnice multiple.
Louis Wirth (1961, pp.301-305) a teoretizat faptul că etnicitatea are ca fundament o
diferenţă bazată pe inegalitate şi recunoscută între grupuri în care unele sunt dominante şi
altele “minorităţi”, de obicei cu acces limitat la resurse. Presupunerea este aici că unde există
echitate între grupuri, diferenţelor etnice le lipseşte semnificaţia994.
Opinia preluată din literatura de specialitate a ultimilor ani existenţa societăţilor moderne
multietnice reprezintă un fapt empiric incontestabil. În termenii evoluţiei sociale, apariţia
statului şi, în termenii propuşi de Dahl (1989), trecerea la o nouă fază a democraţiei
viitorului995 - „cară” un întreg potenţial al societăţii pluraliste. Diferenţierea sectorului politic
ca semi-activitate/activitate specializată ce acompaniază suveranitatea, determină ca grupurile
dintr-un stat să se lege politic de acesta, de exemplu, ca cetăţeni ai acelui stat. Această
diferenţiere permite grupurilor distincte din punct de vedere cultural să-şi reţină diferenţele lor
etnice atât timp cât aceste grupuri acceptă suveranitatea guvernului central. Statele-naţiuni
moderne au clarificat şi codificat rolurile cetăţenilor. Totuşi, atât statele timpurii, cât şi cele
moderne permit destul de clar populaţia multietnică.
În societăţile multietnice complexe din cadrul statelor-naţiuni, încorporarea politică şi
cultura, produse prin unificare politică, tind până la urmă să aibă o etnicitate creatoare de
valori. În timp, saxonii şi normanzii au devenit englezi. În noile state-naţiuni ale Africii şi
Asiei, acelaşi proces se petrece în zig-zag prin diviziunile etnice mai vechi şi cele socio-
economice mai noi, care întretaie, în mod variabil, grupurile etnice.
Calitatea de membru într-un grup etnic determină adoptarea de roluri specifice. Astfel,
individul este socializat şi internalizează setul de calităţi universalvalabile în in-group-ul
etnic. El se leagă de ceilalţi printr-un criteriu atribuit care îi defineşte identitatea şi care îi
oferă un sens al existenţei împărtăşite cu membrii ingroup- ului. Acest sens al apartenenţei la
un grup etnic/ popor şi calitatea de membru contracarează izolarea structurată şi artificială a
indivizilor care trebuie să acţioneze şi să interacţioneze unii cu ceilalţi, în graniţele legitimate,
restricţionate de diferenţierea
rolurilor în societăţile complexe. Dacă alienarea este o funcţie negativă a societăţii,
etnicitatea este un antidot. Comunitatea locală, familia, cluburile sau sindicatele pot îndeplini
funcţii similare, dar etnicitatea oferă o legătură fundamentală şi multifaţetată în societatea
modernă.

De la identitatea etnică la identitatea geopolitică

993
Un exemplu din lumea antică ar fi sentimentul grecilor antici ca făcând parte din polis, sau din “subetnie”
(Doriană, Ioniană, Eoliană, Boetiană, etc – într-adevăr identităţi etnice în dreptul lor) şi din etnia culturală elenă.
În lumea modernă, varietatea clanurilor, limbilor sau “sub-etniilor” străvechi a Malay sau Yoruba furnizează
exemple ale cercurilor concentrice ale identităţii etnice şi ale supunerii. Desigur, în fiecare timp, unul sau altul
din aceste cercuri concentrice ale supunerii pot fi faţade ale unor motive politice, economice sau demografice;
însă, acestea folosesc doar pentru a consolida argumentele “instrumentaliste”, împotriva naturii primordiale a
comunităţilor etnice şi spre activarea importanţei schimbărilor limitate (Smith, 1991, p. 23-24).
994
Wirth şi-a dezvoltat ideile într-un model american în care a văzut asimilarea ca un scop ultim şi relaţiile de
„minoritate” ca problemă socială (1961, p. 301-305).
995
Într-o democraţie a viitorului, spune Dahl, trebuie să ne aşteptăm la două direcţii de dezvoltare: în plan
transnaţional - în genul Comunităţii Europene - şi în cadrul intern al statelor, prin amplificarea autonomiei locale
şi a descentralizării. (1989)

498
 Dacă în trecut identitatea etnică putea fi considerată ca fiind definirea de sine a
individiului ce derivă din afilierea la un grup specific – ceea ce era dat la naştere: limbă,
cultură, familie, o istorie a relaţiilor propriului grup cu celelalte grupuri din societate - astăzi,
indivizii îşi aleg propriile identităţi etnice, ca urmare a modernizării rapide, a tehnologizării
şi a creşterii mobilităţii (Chiru, 2006, 128).
Lucy Baugnet (2006) propune sintagma de identitate geopolitică996 pentru a denumi
apropierea europeană în specificitatea sa. În raport cu identităţile etnice sau etnolingvistice
(folosite, în principal, în Statele Unite ale Americii unde se aplică minorităţilor hispanice sau
indigene), identitatea geopolitică are avantajul de a nu se focaliza pe un aspect pe care îl poate
lua pocesul identitar în calitate de ancoră în etnie sau limbă. Astfel poate fi evitată asimilarea
în luptele etno-naţionaliste sau micronaţionaliste a conflictelor intergrupuri. Exemplele date
de Baugnet sunt edificatoare:
„ A lipi într-un anume fel această concepţie de problemele politice regăsite în Belgia sau
în fosta Iugoslavie reduce studiul acestor contexte la lupte etnice sau comunitare micro (prin
mărimea lor) naţionaliste (prin vehemenţa lor) sau la a lua efectul drept cauză şi acest lucru va
decontextualiza sau denatura faptele. La fel, conflictul flamanzi – valoni nu poate fi asimilat
ca o luptă etnică, ci trebuie considerat ca miză politică. Interpretarea conflictelor dintre sârbi,
craţi şi bosniaci în afara contextului lor politic de recunoaştere politică a Croaţiei după
destrămarea Iugoslaviei şi a mizelor sale geopolitice, reduce importanţa şi semnificaţia lor la
probleme etnice, chiar dacă în contextul care o precedă aceste interpretări erau neadecvate.
.....Multe exemple ar putea fi date: conflictul israelo-palestinian, de exemplu.” (Lucy Baugnet,
2006, 136)

Sintagma identitate geopolitică prezintă două avantaje majore:

1. În primul rând, se evită tratarea acestor entităţi în modul aprioric pe care îl comportă
utilizarea termenului naţionalism ca raportându-se la stat, micronaţionalismul aplicat regiunii
şi macronaţionalismul la scara unui continent, ceea ce ar implica aici o ierarhizare fondată pe
extinderea entităţii;
2. În al doilea rând, se evită asimilarea identităţii naţionale cu naţionalismul, respectiv
exacerbarea sentimentului de identitate naţională sau o doctrină fondată pe acest
sentiment997. Aici, Baugnet ne oferă exemplul Franţei pentru a ilustra sentimentul de
apartenenţă la statul – naţiune: în plan fenomenologic, sentimentul de apartenenţă se poate
articula la o reconstrucţie mai mult sau mai puţin conştientă a trecutului, într-un proces de
ideologizare şi la o mobilizare a acţiunii998.
Concluzionând, putem spune că identitatea etnică nu este fixă, nu reprezintă un
angajament permanent şi de neclintit şi nici nu este, în mod necesar, singulară. Pot coexista
mai multe identităţi etnice. Identitatea etnică reprezintă una dintre multiplele strategii
identitare. Etnicitatea este doar o opţiune identitară, iar semnificaţia acesteia este foarte
importantă pentru individ.
Identitatea etnică reprezintă baza identităţii naţionale, dar etnia nu are acelaşi tip de
conştiinţă de sine cu naţiunea. Conceptul de naţiune este echivalat, în mod forţat, cu cel de
etnie. În această perspectivă, statele pot fi descompuse şi vor fi înlocuite cu entităţi de tip
semistatal, lipsite de atributul suveranităţii.

Geopolitica naţionalismului: procesul de "Purificare etnică"

996
Identităţile sunt numite geopolitice atunci când ele se raportează la entităţi politice teritorializate (Baugnet,
1996). Din 1996, termenul generic de geopolitică trimite la spaţii politice care se diferenţiază prin întinderea lor
teritorială, natura frontierelor şi modalităţile statutului lor politic (Baugnet, 2006, 135).
997
Baugnet, ed.cit., p. 136-137
998
Baugnet, ed.cit., p. 37

499
 În sensul de purificare etnică politica naţionalismului este aceea de a creea um stat naţiune
“pur”, în care există un singur grup naţional şi o singură cultură. Această opinie geopolitică
este considerată de specialişti a fi una slabă, alterată, o anomalie, deoarece un stat conţine mai
multe naţiuni sau etnii. Locul politicii de asimilare este ocupat aici de o politică de expulzare
si eradicare. De jos în sus naţionalismul a devenit un sinonim al purificării etnice. Cu toate că
este predominantă marcată de acţiuni sângeroase această formă de naţionalism a devenit rapid
adoptată de canalele mass-media şi interpretată ca fiind un eveniment cotidian în care suntem
implicaţi. Omniprezenţa ideologiei naţionalismului face ca obiectivele de purificare etnice să
fie de înţeles: este, pur şi simplu, cea mai extremă formă de politică de excludere, care stă la
baza discuţiilor de imigrare şi refugiere în “civilizaţie”.

Conceptul geopolitic/geostrategic in Europa Centrală

Delimitat geografic ca o zonă de tranziţie între Europa de Vest şi partea răsăriteană a

continentului, Europa Centrală cuprinde un areal foarte important din punct de vedere
strategic pentru stabilitatea continentului. Problema esenţială în definirea Europei Centrale era
dacă lumea germanică face parte sau nu din aceasta. De aici derivă diversele variante ale
conceptului.
Dacă termenul de Mitteleuropa evocă o Europa plasată sub hegemonie germană, un
hinterland pentru economia germană, conceptul de Europa Centrală cunoaşte şi o variantă
austriacă, intrinsec legată de tradiţia imperială. Mare parte a acestei influenţe a fost de natură
culturală, datorită fărâmiţării existente în cea mai mare parte a evului mediu şi la începutul
epocii moderne. De-abia în secolul al XIX-lea influenţa a devenit politico-militară,
concretizându-se ca parte a concertului european999.
Totuşi, o parte a spaţiului germanic, şi anume cel catolic, a reuşit, sub forma monarhiei
habsburgice, să determine mare parte din politica vremii, încă din evul mediu. Deţinând un
oarecare control asupra acestui spaţiu, Austria a constituit o stavilă importantă în calea
expansiunii turceşti, reuşind, apoi, într-un mod similar Reconquistei, să determine refluxul
Semilunei, atingând marginile Peninsulei Balcanice1000.
O altă componentă importantă a Europei Centrale a fost spaţiul slav apusean, manifestat
mai ales prin intermediul regatului polonez şi, într-o mai mică măsură, prin regatul Boemiei.
Cât priveşte ultimul, el a fost influenţat puternic de spaţiul germanic, fiind deseori considerat
parte integrantă a acestuia. Polonia, pe de altă parte, a avut un rol important, mai ales din
punct de vedere comercial, ca zonă de tranzit între Marea Baltică şi Marea Neagră. Totodată,
polonezii s-au contrapus, uneori cu succes, expansiunii turceşti înspre nord, mai ales cu
ajutorul Moldovei şi Ţării Româneşti, până în sec. XV-XVI. Odată cu expansiunea rusă, însă,
statul polonez a început să decadă, ajungând, de la contribuţia esenţială la salvarea Vienei
(1683) la dispariţia prin împărţire între ţările vecine la sfârşitul sec. XVIII1001.
Nu mai puţin important, în zonă, a fost regatul maghiar. Această entitate a avut un succes
deosebit în primele faze ale existenţei sale, extinzându-se de la arcul carpatic la Marea
Adriatică, de-a lungul Dunării. În ipostaza medievală consolidată, regatul maghiar a constituit
atât un spaţiu de tranzit către Orient, cât şi un obstacol relevant în faţa invaziilor răsăritene
(mongole şi turceşti). Totuşi, relevanţa sa a scăzut, odată cu diminuarea interesului
Occidentului faţă de invazia turcilor, mai ales după marile descoperiri geografice
transatlantice1002.

999
Jean Bérenger, Lexique historique de l’Europe danubienne XVIe-XXe siecle, Armand Colin, Paris, 1976.
1000
Victor-Lucien Tapié, Monarchies et peuples du Danube, Fayard, Paris, 1969
1001
Georges Castellan, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994
1002
Georges Castellan, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994

500
 După o perioadă marcată de Revoluţia Franceză şi de războaiele napoleoniene, este
meritul cancelarului austriac Metternich de a fi avut primul viziunea unui echilibru la nivel
central-european, prin formarea concertului european. Spaţiul respectiv urma să fie gestionat
de cele două puteri germanice, Austria şi Prusia, într-o alianţă garantând securitatea internă şi
externă a centrului continentului. Formula ideală ar fi fost constituită de federalizare, în plan
intern, a Austriei, ca federaţie de „posesiuni istorice”, iar în plan extern, a Europei Centrale –
o federaţie de state suverane (Confederaţia Germană). Elementul coercitiv al structurii urma
să fie Sfânta Alianţă, prin care orice tendinţă revoluţionară trebuia curmată de la primele
manifestări. Revoluţiile de la 1848 au eliminat acest factor coercitiv, dar au menţinut ideea de
principiu a concertului puterilor europene1003.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, existenţa Imperiului Habsburgic (devenit
Austro-Ungaria din 1867) constituia un factor stabilizator în zonă, însă mult slăbit de
confruntările cu vecinii prusaci şi piemontezi, în plină afirmare. De asemenea, dominaţia
otomană asupra spaţiului balcanic era într-o fază de decădere avansată, fiind susţinută numai
cu sprijinul intens al diplomaţiei engleze. În schimb, expansiunea rusească ajunsese la apogeu
în ceea ce priveşte spaţiul european, reuşind să se insereze în regiunea slavă apuseană până la
Varşovia, iar înspre sud până la Prut, ameninţând cu obţinerea controlului asupra
Strâmtorilor1004.
După 1890, în contextul reorientării politicii externe a Germaniei către o politică mondială
(Weltpolitik), Rusia şi Austro-Ungaria au început să fie susţinătoare ale statu-quo-ului central
european, încercând mutarea disputelor în spaţiul balcanic.
După 1900, crearea Antantei şi creşterea rivalităţii cu blocul Puterilor Centrale, atât în
Europa, cât şi în sfera colonială au dus la tensionarea situaţiei de ansamblu. Pe plan european,
Germania a început să-şi întărească influenţa în Balcani cu ajutorul Austro-Ungariei. Aceasta,
însă, începea să fie din ce în ce mai mult slăbită de etnocentrismul crescând al slavilor sudici,
care priveau cu multe speranţe ascensiunea Serbiei1005.
Primul război mondial (1914-1918) a constituit unul dintre cele mai importante
evenimente politice ale vremii pentru Europa Centrală. Început sub pretextul răzbunării
asasinării arhiducelui Franz-Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, la Sarajevo, de
către un naţionalist sârb, acest conflict avea să dezlănţuie energii negative nebănuite adunate
de-a lungul secolelor şi manifestate concret mai ales prin existenţa celor două blocuri militare
antagoniste: Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Antanta (Franţa, Rusia,
Marea Britanie)1006.
În contextul controlului german asupra Europei Centrale, s-a conturat ideea formării unei
entităţi politico-economice unitare, sub numele de Mitteleuropa, care ar fi consfinţit
supremaţia germană. În această entitate suprastatală (Oberstaat), susţinută de Friedrich
Naumann, fiecare naţiune şi-ar fi păstrat specificul naţional şi ar fi beneficiat de pe urma
sintezei culturale realizate prin germanism, privit ca cea mai echitabilă soluţie în faţa
ameninţărilor forţelor exterioare (Anglia, Franţa, Rusia). În contradicţie cu această idee, s-a
conturat alternativa Noii Europe susţinute de Thomas G. Masaryk, sub influenţa ideilor
wilsoniene. Această alternativă preconiza crearea unor state naţionale independente cu un
regim democratic în Europa Centrală. Acestea ar fi colaborat mult mai uşor, asigurând
stabilitatea în zonă1007.

1003
Camil Mureşanu, „S-a discutat la Oslo” in http://www.itcnet.ro/history /archive/mi2000/ current12/mi7.htm
1004
Castellan, op. cit.
1005
Gheorghe Nicolae Cazan, Constantin Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 227-228, 231.
1006
Castellan, op. cit.
1007
Kevin Wilson, Jan van der Dussen (eds.), The History of the Idea of Europe, Routledge, London, and New
York, 1993, p. 90-95.

501
 Tratatele de pace de la Paris au pus bazele unei noi organizări a Europei Centrale. Tratatul
de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919 între aliaţi şi Germania, stabilea pierderea Sileziei
Orientale şi a zonei Breslau (Poznan) în favoarea Poloniei şi crearea unui coridor polonez spre
Marea Baltică, ce includea şi oraşul liber Danzig (Gdansk). Tratatul de la Saint-Germaine, cu
Austria, semnat la 10 septembrie 1919, prevedea alipirea Bucovinei la România, pierderea
Boemiei în favoarea noului stat cehoslovac, a sudului Poloniei, a Carniolei (Slovenia) în
favoarea Serbiei şi a Tirolului de Sud în favoarea Italiei. De asemenea, era interzisă unirea
Austriei cu Germania (Anschluss). O problemă foarte importantă a fost şi semnarea tratatului
minorităţilor, care, iniţial acorda protecţia marilor puteri pentru acestea. La presiunile
României şi ale altor state învingătoare, tratatul a fost modificat pentru a prevedea drepturi şi
libertăţi egale în cadrul statelor respective. Astfel era respectată suveranitatea naţională şi
existau condiţiile unei securităţi colective prin stingerea diferendelor etnice1008.
Preocuparea faţă de fluiditatea geopolitică a spaţiului central european, în contextul
ameninţării comuniste din Rusia sovietică şi Republica Sfaturilor lui Bela Kun a determinat
căutarea unor noi soluţii. Astfel, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris a fost discutată
posibilitatea realizării unei Confederaţii Danubiene. Conform planului (ianuarie 1920)
Ungaria ar fi urmat să exporte, fără plata unor taxe vamale produsele ei pe teritoriul fostei
monarhii dualiste. Franţa a îmbrăţişat iniţial planul, şi din dorinţa de a consolida Austria
împotriva Germaniei, dar reacţia de protest a statelor succesoare (Cehoslovacia, România,
Regatul Sârbo-Croato-Sloven) a determinat abandonarea proiectului1009.
Reacţia convergentă a statelor succesoare a constituit preambulul constituirii primei
structuri de securitate regională din perioada interbelică: Mica Înţelegere. Realizarea Micii
Înţelegeri a constituit cea mai importantă decizie a clasei politice central-europene a vremii.
Apropierea statelor în cauză (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) a fost facilitată de
colaborarea lor în timpul fazelor finale ale războiului şi de amplificarea tendinţelor
revizioniste ungare. În acest sens se remarcă propunere austriacă din 1919 de creare a unei
mari uniuni vamale central-europene formată din Austria, Ungaria, Germania, România,
Elveţia, Italia, Belgia. Olanda, Europa de Nord şi alte state desfăcute din Rusia. Această
propunere, teoretizată, mai târziu de contele Coudenhove-Kalergi, a fost respinsă categoric de
diplomaţia majorităţii ţărilor central-europene1010. Astfel, întreaga perioadă este marcată de
predominanţa naţionalismului, chiar şi în regimurile constituţionaliste1011.
Planul iniţial al Micii Înţelegeri (un rol important l-a avut şi ministrul de externe român
Take Ionescu şi Thomas Masaryk) prevedea crearea unei organizaţii de cinci state (Grecia,
Iugoslavia, România, Cehoslovacia şi Polonia) care să primească garanţii de securitate din
partea Franţei şi Italiei. Polonia şi Cehoslovacia erau în dispută pentru regiunea Teschen, iar
Grecia era în conflict cu Turcia. În aceste condiţii, Mica Înţelegere (1921) cuprindea
România, Iugoslavia, Cehoslovacia, principala temere fiind legată de pericolul
revizionismului sau a revenirii monarhiei habsburgice. În acest fel s-a constituit o organizaţie
de cooperare între statele succesoare cu localizare central-europeană, antirevizionistă care
respingea toate încercările anterioare de creare în Europa Centrală a unei structuri
supranaţionale de factură imperială1012.
Mica Înţelegere nu se baza pe formula unui tratat unic semnat de toate cele trei state, ci pe
tratate bilaterale între fiecare dintre ele, scopul central fiind apărarea sistemului de tratate de
la Paris. Totuşi, organizaţia nu a avut în componenţă decât cele trei state, din cauza refuzului

1008
Nicolae Titulescu, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 265-277
1009
Natalia Aleksiun, Daniel Beauvois, Marie-Elisabeth Ducreux, Jerzy Kloczowski, Henryk Samsonowicz,
Piotr Wandycz, Histoire de l'Europe du Centre-Est, PUF, coll. Nouvelle Clio, Paris, 2004,
1010
Take Ionescu, Amintiri, Socec, Bucureşti, 1918, p. 102.
1011
Bernard Michel, Nations et nationalismes en Europecentrale, XIXe-XXe siecle, Aubier, Paris, 1995.
1012
Castellan, op. cit.

502
Poloniei de a adera, urmare a diferendului teritorial cu Cehoslovacia în privinţa oraşului de
graniţă Teschen. Principalele documente oficiale au fost Convenţia româno-cehoslovacă de la
Bucureşti, din aprilie 1921, Convenţia româno-iugoslavă de la Belgrad, din iunie 1921, care a
reglementat şi problema frontierei din Banat, şi Convenţia iugoslavo-cehoslovacă de la Praga,
din septembrie 1921. Aceste acte consfinţeau crearea unei structuri de tip federal (în sensul de
alianţă de securitate între parteneri egali) care să susţină păstrarea statu-quo-ului central-
european1013.
Noua organizaţie a fost primită cu un larg ecou pozitiv în rândul comunităţii
internaţionale, chiar Bulgaria exprimându-şi intenţia de a adera, în septembrie 1921. Totuşi,
eşecul cooptării Poloniei a văduvit organizaţia de realizarea potenţialului său real. Polonia a
constituit veriga slabă a sistemului central-european datorită oscilării sale pentru obţinerea de
garanţii din partea a doi vecini ostili: Rusia Sovietică (1921-1933) şi Germania (1933-
1939)1014.
Încercările de cooptare a Austriei şi Ungariei în organizaţie s-au lovit de refuzul constant
al acestora. Unitatea organizaţiei a fost cimentată, totuşi, de poziţia comună în problema
demilitarizării zonei Mării Negre ridicată în cadrul Conferinţei de la Lausanne (1923), poziţie
susţinută şi de Bulgaria. În acelaşi timp, eşecul Societăţii Naţiunilor în asigurarea securităţii
colective europene a sporit importanţa Micii Înţelegeri în peisajul european. Acesta a fost
demonstrat după semnarea Acordului de la Locarno (1925), care „îngheţa” frontiera vestică a
Germaniei, dar nu şi cea estică. Mica Înţelegere a încercat să realizeze acorduri similare (un
„Locarno oriental”) cu Austria şi Ungaria, dar acestea au refuzat1015.
Un alt proiect, din perioada 1931-32, de realizare a unei mari zone a liberului schimb, în
bazinul dunărean, ca o soluţie de ieşire din criza economică, este cunoscut sub numele de
Planul Tardieu, în care erau incluse Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi Iugoslavia1016.
Un proiect preluat de tabăra revizionistă a fost planul francez al Confederaţiei Danubiene,
care urmă să fie alcătuite din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria1017.
Acesta avantaja clar ţările învinse, aşa că a fost respins de celelalte ţări, care au avut un motiv
în plus pentru consolidarea Micii Înţelegeri.
Conferinţa Micii Înţelegeri de la Ioachymov (Cehoslovacia) din mai 1927 a pus bazele
unei mai strânse cooperări economice între statele membre. Totodată, organizaţia a avut o
contribuţie importantă la semnarea Pactului Briand-Kellogg de interzicere a războiului ca
mijloc de rezolvare a diferendelor, din 1928. Conferinţa de la Strbske Plesso (Iugoslavia), din
1930, a stabilit luarea unor măsuri de prevenire a revigorării revizionismului maghiar şi
german, în contextul declanşării crizei economice. Organizaţia a avut o poziţie fermă de
condamnare a planului de uniune vamală austro-germană din martie 1931, condamnat în
timpul Conferinţei de la Bucureşti, ca o încercare de a realiza Anschluss-ul. În cele din urmă
proiectul respectiv a eşuat, în urma hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie1018.
În martie 1932, Planul Tardieu de formare a unei Confederaţii economice danubiene a
constituit o nouă problemă pentru statele Micii Înţelegeri. Prin acest plan, care favoriza clar
Austria şi Ungaria, era afectată suveranitatea naţională a celorlalte state. Din fericire, la
Conferinţa dezarmării de la Londra, din aprilie 1932, Franţa a abandonat acest plan. Totuşi,
acordarea dreptului de egalitate a înarmării pentru Germania a pus o nouă problemă
organizaţiei. Mai mult, incidentul de la Hirtemberg (ianuarie 1933), unde a fost descoperit un

1013
Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 55-59, 64-65.
1014
Titulescu, op. cit., p. 91-92.
1015
Campus, op. cit., p. 88-92
1016
Castellan, op. cit.
1017
Zoltan Bacsi, „La confédération danubienne” in Erica Deubler Ziegler (ed.), Paix, Musée d'ethnographie de
Genève, Genève, 2001, p. 14-19.
1018
Campus, op. cit., p. 110-112.

503
transport de arme din Italia pentru Ungaria, şi venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania
a pus pe primul plan necesitatea restructurării organizaţiei pentru contracararea ascensiunii
fascismului european1019.
Din punct de vedere economic, perioada interbelică a însemnat un regres al comerţului
regiunii Europei Centrale. Principala cauză a fost apariţia graniţelor naţionale care au stânjenit
relaţiile comerciale ce se stabileau înainte de 1914 între statele succesoare ale Austro-
Ungariei (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi Polonia)1020.
La Conferinţa Micii Înţelegeri de la Geneva, din februarie 1933, au fost hotărâte
înfiinţarea unui Consiliu Permanent, a unui Secretariat, ambele cu sediul la Geneva, instituirea
unei Preşedinţii prin rotaţie, precum şi combaterea revizionismului fascist şi nazist ca
principal scop al organizaţiei. La Conferinţa de la Praga (mai-iunie 1933) s-a stabilit crearea
unui Consiliu Economic care să coordoneze interesele economice ale celor trei state.
În contextul formării Pactului celor Patru (Anglia, Franţa, Germania şi Italia), Mica
Înţelegere s-a simţit ameninţată de reluarea politicii de forţă a Marilor Puteri. Astfel, Mica
Înţelegere şi Polonia au stăruit pe lângă Franţa să nu cedeze presiunilor celorlalte puteri
europene pentru revizuirea sistemului de la Versailles. În acelaşi timp, însă, organizaţia s-a
orientat şi către URSS, care părea să se îndrepte către o poziţie similară. În acest sens, în iulie
1933 cele două părţi au semnat Convenţia de definire a agresiunii. La Conferinţa de la Zagreb
a organizaţiei, din ianuarie 1934, s-a hotărât promovarea unei alte organizaţii asemănătoare pe
plan balcanic, Înţelegerea Balcanică. Cea mai cuprinzătoare iniţiativă a fost crearea unui Pact
Oriental de securitate colectivă, din care urmau să facă parte ţările Micii Înţelegeri, Polonia,
Franţa şi URSS, la iniţiativa ministrului de externe francez, Louis Barthou. Din nefericire,
asasinarea acestuia şi a regelui Alexandru I al Iugoslaviei la Marsilia, în 1934, de către un
naţionalist croat subvenţionat de Ungaria horthistă, şi orientarea Franţei către o înţelegere cu
Italia, au dus la eşecul iniţiativei1021.
Reuniunea Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri de la Ljubljana din ianuarie 1935 a
susţinut o realizare parţială a Pactului Oriental prin colaborarea cu Polonia şi Înţelegerea
Balcanică, a condamnat Conferinţa de la Stresa a celor patru puteri europene, însă a sprijinit
semnarea tratatului franco-sovietic de asistenţă mutuală. Toate acestea au rămas, însă fără
urmări. În iulie 1935, Franţa şi Italia au înaintat o nouă propunere de formare a unui Pact
danubian, susţinută de Mica Înţelegere cu condiţia respectării statu-quo-ului central-
european1022.
Ocuparea zonei demilitarizate renane de către trupele germane în ianuarie 1936 şi eşecul
politicii de dezarmare a Societăţii Naţiunilor au găsit Mica Înţelegere divizată. Încheierea
unor tratate separate ale Iugoslaviei cu Bulgaria şi Italia, la începutul anului 1937, a marcat
începutul sfârşitului pentru organizaţie prin încălcarea principiului unităţii de decizie, asta,
însă, cu acceptul nefericit al celorlalte părţi1023.
Alinierea Micii Înţelegeri la politica conciliatoristă a Angliei şi Franţei faţă de Germania
şi Ungaria a grăbit destrămarea organizaţiei. Deşi realizarea Anschluss-ului a îngrijorat
organizaţia, poziţia aparte a Iugoslaviei la Sesiunea de la Bled, din august 1938, a pregătit
deznodământul tragic al organizaţiei. Lipsa de combativitate cu prilejul Acordurilor de la
München, care au consfinţit dezmembrarea Cehoslovaciei, membru plin al organizaţiei a fost
decisivă. Mai mult, Polonia a acceptat să anexeze oraşul Teschen, dovedind o lipsă cronică de

1019
Campus, op. cit., p. 110-112.
1020
Roderick Martin, “Central and Eastern Europe and the International Economy: The Limits to Globalisation”
in Europe-Asia Studies, Vol. 50, No.1. (Jan.,1998), p. 9.
1021
Campus, op. cit., p. 148-157.
1022
Campus, op. cit., p. 165
1023
Titulescu, op. cit., p. 73-75, Campus, op. cit., p. 190, 192.

504
discernământ în politica externă1024. Astfel, statele Europei Centrale au trebuit să acţioneze
singure într-o perioadă foarte dificilă pentru existenţa lor, fiind în cele din urmă ocupate de
puternicii lor vecini, Germania hitleristă şi, ulterior, de Uniunea Sovietică.

Bibliografie:

1. Natalia Aleksiun, Daniel Beauvois, Marie-Elisabeth Ducreux, Jerzy Kloczowski,

Henryk Samsonowicz, Piotr Wandycz, Histoire de l'Europe du Centre-Est, PUF, coll.
Nouvelle Clio,
2. Zoltan Bacsi, „La confédération danubienne” in Erica Deubler Ziegler (ed.), Paix,
Musée d'ethnographie de Genève, Genève,2001.
3. Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997
4. Georges Castellan, Histoire des peuples de l'Europe centrale, Fayard, Paris, 1994
5. Gheorghe Nicolae Cazan, Constantin Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
6. Conea, I. (1941): Transilvania, inima pământului şi statului românesc. In: Geopolitica
şi Geoistoria, I. S.
7. Roderick Martin, “Central and Eastern Europe and the Internaţional Economy: The
Limits to Globalisation” in Europe-Asia Studies, Vol. 50, No.1. 1998.
8. Alexandru Popescu, Relaţii româno-austriece, Institutul European, Iaşi, 1998.
9. Nicolae Titulescu, Politica externă a României – 1937, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994.
10. Victor-Lucien Tapié, Monarchies et peuples du Danube, Fayard, Paris, 1969.

1024
Campus, op. cit., p. 227-228.

505