INTRODUCERE ÎN FOLOSIREA CALCULATORULUI

1. Descrierea calculatorului personal (PC).

Calculatorul personal (PC) este format din echipamente (hardware) -
componentele fizice vizibile şi software - programele de calculator. În fiecare
calculator, componentele hardware şi software vor fi diferite.
Hardware-ul este compus din:
- UCP – unitatea centrală de prelucrare;
- echipamente periferice (periferice), componente legate la UCP, folosite
pentru a introduce şi vizualiza/imprima informaţiile. Cele mai frecvente şi
standard periferice sunt mouse-ul, monitorul şi tastatura.
Cu toate aceste componente, unitatea centrală poate începe să funcţioneze
(după conectarea acestora). Va trebui să verificăm dacă PC-ul este conectat la
curent electric şi sa-l pornim. Din acest moment PC-ul începe să recunoască
toate componentele sale şi începe să lucreze.

1.1. Cele mai utilizate periferice

Monitorul. Monitorul ne permite să vedem ceea ce prelucrează calculatorul.
În general, monitorul este conectat la priza electrică cu un alt cablu decât
unitatea centrală. Calitatea imaginii de pe ecran depinde de mărimea sa
(măsurată în inch), de rezoluţie şi de cartela grafică (interfaţa electronică aflată
în unitatea centrală).
Tastatura. Este similară cu cea a unei maşini de scris, dar include şi unele
taste cu funcţii specifice (Ctrl, Esc, Alt, F1, F2 ….).
Mouse-ul. Acest dispozitiv transmite mişcările mâinii la cursorul de pe
ecran, cu diferite forme (o săgeată, a mână ..). Are 2 butoane (unele modele au
un al 3-lea buton sau o rotiţă). Aceste butoane se folosesc la:
• Butonul stânga: este cel mai folosit şi are trei funcţiuni principale:
− alege: faceţi click pe butonul din stânga o singură dată;
− activează: faceţi un dublu click, foarte repede.
− mută: puneţi săgeata (cursorul) pe un element de pe ecran şi ţineţi
apăsat butonul, în timp ce mişcaţi mouse-ul pe masă sau pe „mouse
 pad” („covoraşul” pentru mouse). Pentru a lăsa elementul mutat în
locul de destinaţie, încetaţi să mai ţineţi apăsat butonul (când
elementul a ajuns la locul dorit).
• Butonul dreapta: oferă în general un acces la informaţii sau alte funcţiuni
ale programelor cu care lucrăm.

Unităţile de stocare. Aceste dispozitive permit stocarea datelor şi

programelor provenite de la alte calculatoare, sau stocarea propriilor date şi
programe, pentru a nu ocupa loc pe „discul hard” – disc fix (neamovibil) -
principalul dispozitiv de stocare, aflat în interiorul unităţii centrale. Există mai
multe unităţi de stocare amovibile:
• Unitatea de dischete: permite citirea şi salvarea datelor aflate în fişiere
mici.
• Unitatea de compact disc (CD), pentru citire şi înregistrare.
Capacitatea de stocare a unui CD este mult mai mare decât a unei
dischete.
• Unitatea de disc digital versatil (DVD). Acest dispozitiv poate fi
utilizat pentru a salva datele şi fişierele mari, cum ar fi filme cu o
calitate ridicată a imagini şi a sunetului. DVD-urile sunt similare CD-
urilor, dar au o capacitate de stocare de şapte ori mai mare decât cea a
CD-urilor.
Imprimanta. Acest periferic permite imprimarea pe hârtie a lucrărilor
efectuate de către calculator. Cele mai utilizate sunt cele cu jet de cerneală şi
imprimantele laser. Există imprimante alb-negru şi color. În fiecare caz,
dispozitivele cu substanţa de imprimare („cartuşele” cu rezervoare de cerneală,
sau „tonner-ele” cu praf de imprimare) sunt diferite şi specifice pentru fiecare tip
de imprimantă.
Cu aceste cinci periferice (monitor, tastatură, mouse, unităţi de stocare şi
imprimantă) avem un PC complet. Putem avea şi alte periferice, pentru funcţii
specifice: difuzoare, căşti, joystick, pix optic, ecran tactil, scanner, cameră foto
digitală, cameră web, modem, dispozitiv infraroşu etc.
La cea mai mare parte a perifericelor vom găsi două cabluri: unul pentru
conectare la unitatea centrală şi unul pentru conectare la priza de curent electric.
Anumite periferice, ca mouse-ul sau tastatura, nu trebuie racordate la curent
electric.

1.2. Sistemul de operare: funcţii şi comenzi.

Pe lângă „hardware” (unitatea centrală şi perifericele), calculatorele mai
au nevoie şi de alte componente, care nu sunt vizibile. Acestea constituie
„software-ul”, cea mai „inteligentă” parte a calculatorului, pentru că ea îi spune
calculatorului ceea ce trebuie el să facă.
Putem considera trei tipuri de software:
• Sistemul de operare, o interfaţă care îi permite utilizatorului
folosirea şi lucrul cu resursele calculatorului. Este interfaţa dintre
software şi hardware.
• Programele şi aplicaţiile (software aplicativ), care sunt folosite
pentru a face ceea ce îi indicăm calculatorului, folosind perifericele.
Fiecare program este specializat într-o singură sarcină majoră, de
exemplu: editoare de texte, programe de proiectare (de desenat),
jocuri etc.
• Limbajele de programare, sunt baza cu care sunt construite
programele şi sistemele de operare. În general, utilizatorii PC-ului
nu trebuie să cunoască aceste limbaje.

1.3. Programe şi aplicaţii de birotică (automatizarea lucrărilor de birou)

Pentru a putea folosi un PC trebuie instalate programe adecvate. Fiecare
program (software) este creat pentru a îndeplini sarcini specifice. Pentru a alege
programul trebuie să daţi comenzi sistemului de operare cu care lucrează
calculatorul. În general, pentru a îndeplini cele mai comune sarcini, PC-ul va
trebui să aibă instalate programe pentru următoarele lucrări:
• Prelucrare texte: reprezintă scrierea de documente. Cel mai cunoscut
program este MS Word.
• Calcule: programe de calcul tabelar („foi” de date), cum ar fi MS Excel,
care sunt folosite pentru operaţii matematice şi obţinere de grafice;
• Managementul informaţiilor: software de baze de date, cum ar fi MS
Access, care permit intoducerea în calculator, stocarea,
vizualizarea/imprimarea şi managementul (gestiunea) informaţiilor
create.
• Navigarea pe Internet: sunt necesare un program de „navigare” (MS
Internet Explorer sau Netscape, de exemplu) şi software de e-mail (MS
Outlook Express, Mozilla etc.).
Există şi alte programe interesante, cum ar fi cele folosite pentru a edita
imagini, înregistrări video sau muzică în format digital, precum şi pentru a reda
muzică şi filme (cele mai multe programe din magazinele de calculatore sunt
jocurile). Mai există programe (software) special concepute pentru un scop
concret, cum ar fi detectarea de viruşi (antiviruşi), pentru a face traduceri, sau a
reduce (comprima) dimensiunea fişierelor.
1.4. Managementul fişierelor
Într-un PC informaţiile sunt stocate pe hard disc sau în memoria unităţii
centrale. Pentru a le accesa, acestea trebuie organizate în „fişiere” („dosare”).
Fişierele sunt grupate în „bibliorafturi” ( numite „directoare” sau „foldere”),
pentru a fi uşor de găsit. Toate fişierele au un nume şi o „extensie” de nume. În
mod normal numele este ales de către utilizator şi extensia depinde de programul
cu care a fost creat fişierul.
Numele fişierului şi extensia sa sunt separate printr-un punct (de exemplu
„document.doc”).
Cele mai uzuale extensii sunt:
doc Fişier tip text MS Word mp3 Fişier de sunet
xls Foaie de date MS Excel mpg Fişier video
dbf, mbd Baza de date tif, jpg Fişier imagine
ppt Prezentare tip Power Point exe Program (executabil)
(slide)

2. INTERNET
Internetul este o reţea de calculatoare conectate într-o „plasă” („web”)
globală în întreaga lume. Conexiunile sunt realizate prin fire telefonice, cablu
coaxial, fibră optică sau satelit. Pentru a accesa Internetul aveţi nevoie de patru
elemente: un dispozitiv de comunicaţii („modem”), conectat la un canal de
comunicaţii (în general o linie telefonică) un server şi un program adecvat.
Serverul vă va furniza următoarele date pentru conectare la Internet:
− Un număr de telefon pe care îl va apela modemul pentru a stabili
legătura de comunicaţie. În cazul altor sisteme, stabilirea legăturii de
comunicaţie va fi diferită (de exemplu, permanentă după instalare).
− Un nume de utilizator pentru a fi identificaţi pe Internet;
− O parolă de acces la Internet;
− O adresă de server DNS (al furnizorului de servicii Internet, prin care
vă conectaţi);
− Un protocol de conectare, ceea ce înseamnă toţi paşii urmaţi de
calculator pentru schimbul de date cu Internetul.
Cu aceste elemente se poate crea o conexiune la Internet. În cele mai
multe cazuri, este suficientă apelarea serverului, care vă va ghida în acest sens.
În zilele noastre, o mulţime de companii furnizează acest serviciu gratuit.
În ceea ce priveşte programele folosite pentru navigare, cele mai utilizate
sunt Netscape şi MS Internet Explorer. De la orice program de navigare puteţi
avea acces la orice fel de informaţie pe Internet.
 Când intrăm pe Internet, ajungem la informaţia introdusă într-un „site”
(„site-web”), de obicei informaţia unei companii sau organizaţii, care a adunat
informaţii despre o anumită problemă/domeniu.
Pentru a ajunge la un site, trebuie să scriem adresa de Internet (web) a
acestuia în spaţiul gol din programul navigator. Adresa de Internet are de obicei
un nume compus din: „www”.”numele paginii principale”.”codul ţării sau al
tipului organizaţiei/companiei”, (de exemplu: www.ifes.es , sau
www.agriculturadurabila.ro , sau www.yahoo.com ).
Într-un site-web ne putem muta de la o pagină la alta (ca într-o carte)
făcând click cu mouse-ul în „hiperlink-uri”, care permit accesul la alte
informaţii. Este uşoară găsirea unui hiperlink, pentru că atunci când muţi
cursorul pe el, acesta îşi schimbă forma, de exemplu, de la o săgeată la o mână
cu degetul arătător ridicat.
Internetul este în cea mai mare parte utilizat pentru căutarea de informaţii,
dar se poate folosi de asemenea pentru a merge la cumpărături, a participa la
licitaţii, a cumpăra bilete de cinema sau teatru, a vă administra contul bancar etc.
În acelaşi timp, puteţi găsi instrumente pentru comunicarea „de la o persoană la
altă persoană”. Acestea sunt „e-mail”-ul (poşta electronică), grupurile de ştiri şi
discuţii.

Căutarea pe Internet: motoare de căutare şi portaluri

Motoarele de căutare sunt unul din cele mai utilizate instrumente în
Internet. Sunt uşor de utilizat. Utilizatorul trebuie doar să tasteze cuvintele
asociate cu ceea ce el caută, şi să dea click pe butonul de căutare sau să
folosească tasta „enter” de pe tastatură. Rezultatul căutării se va afişa sub formă
de listă de adrese de site-uri web sau „link”-uri. Cele mai utilizate motoare de
căutare sunt: Google, Yahoo, Altavista şi Lycos.

E-mail-ul
E-mail-ul este unul din cele mai importante, cunoscute şi utilizate servicii
pe Internet, pentru rapiditatea şi eficacitatea sa. Pentru a-l folosi, trebuie să fiţi
conectat fizic la Internet şi la un server de e-mail şi mai aveţi nevoie de o adresă
de e-mail. Fiecare calculator are o adresă de web (Internet), prin intermediul
server-ului prin care se conectează la Internet. Cu aceste elemente puteţi crea un
cont de e-mail.
Adresa de e-mail este unică pentru fiecare utilizator, şi are o structură
fixă. Prima parte este pentru numele de utilizator (de exemplu, „ionpopescu”),
urmat de simbolul „at” (@), de numele domeniului care acoperă toţi utilizatorii
server-ului respectiv, sau dintr-o companie, sau o organizaţie (yahoo) şi, după un
punct, un cod al ţării sau al tipului de organizaţie (.com). În acest exemplu,
adresa ar fi : ionpopescu@yahoo.com .
Când cineva scrie şi trimite un e-mail (mesaj) la această adresă, acesta va
fi stocat. Pentru a-l citi, trebuie doar să vă selectaţi programul vostru de e-mail şi
să vă conectaţi la Internet. Daţi click pe icoana de ”input” (mesaje/ e-mail-uri
intrate/primite), iar serverul de e-mail vă va trimite acest mesaj. Pe de altă parte,
în cazul în care dorim să trimitem un mesaj, o dată ce programul de e-mail este
pornit, vom scrie adresa persoanei care urmează să îl primească, în rubrica goală
„Mail to” şi apoi scriem textul şi facem click pe icoana „Send” („Trimite”).
Există două tipuri de conturi de e-mail: unele sunt legate de calculatorul
pe care îl utilizăm de obicei, dar îl putem accesa de la orice alt calculator numai
dacă vom introduce toate datele. Există altele, numite „conturi Internet”, pentru
care trebuie să accesăm un site-web (de exemplu, www.yahoo.com ) şi să scriem
adresa noastră de e-mail (ionpopescu@yahoo.com ) şi o parolă pe care am ales-o
anterior. În acest fel ne putem consulta e-mailul de pe orice calculator. În mod
normal, primul tip de cont de e-mail are mai mare capacitate de stocare, dar
„conturile Internet” sunt mai uşor de folosit, mai ales dacă nu avem un
calculator al nostru.

2.2. Memoria.

Într-un sistem de calcul, memoria reprezintă componenta funcţională destinată

păstrării informaţiei. Informaţia memorată este formată din programele şi datele
necesare utilizatorului sistemului de calcul. Memoria se interpune între celelalte
componente funcţionale ale sistemului de calcul. Astfel, informaţiile preluate în
calculator prin intermediul unităţilor de intrare sunt stocate mai întâi în
memorie, de unde sunt preluate de celelalte unităţi funcţionale ale sistemului de
calcul (procesorul, unităţile de ieşire). Informaţia memorată se compune din:

• secvenţe de instrucţiuni (programe);

• datele preluate din mediul exterior sistemului de calcul;
• rezultate intermediare obţinute în timpul prelucrării datelor;
• informaţii rezultate în urma execuţiei programelor care, de regulă, vor fi
transmise mediului exterior prin dispozitivele de ieşire.

Din punct de vedere al memoriei nu este deosebit de importantă natura

informaţiei memorate, ci modul de stocare, şi mai ales regăsirea acesteia. Fizic,
memoria este constituită din elemente care pot avea două stări stabile: 0 sau 1.
Rezultă că putem defini memoria ca pe o succesiune de dispozitive logice
elementare, capabile să reţină fiecare o valoare binara, adică un BIT (1b) de
informaţie.

Funcţional, memoria poate fi privită ca o înşiruire de biţi care se caracterizează

prin valoare şi prin poziţia (adresa) lor în această secvenţă. Prin construcţia
sistemului de calcul, accesul la informaţia din memorie se poate realiza, la
nivelul unui grup de biţi numit locaţie de memorie. Locaţia de memorie este
deci unitatea adresabilă a memoriei. Fiecare locaţie de memorie se
caracterizează în mod unic prin:

• adresa ei în memorie;
 • cantitatea de informaţie pe care o poate memora, măsurată în număr de
biţi; de regula este vorba de un număr de 8 biţi, adică de un octet sau de 1
Byte (1B).

Caracteristici ale memoriei.

1. Cuvântul de memorie reprezintă numărul de octeţi de informaţie care pot

fi citiţi sau scrişi într-o singură operaţie de transfer cu memoria.
Transferul cu memoria este operaţia prin care, de la o adresă de memorie
sunt tranferaţi un număr de biţi corespunzător citirii sau scrierii în
memorie. Unitatea de transfer cu memoria este cuvântul de memorie.
2. Lungimea cuvântului de memorie este o caracteristică constructivă a
unui sistem de calcul. Ea reprezintă unul dintre criteriile de grupare a
calculatoarelor: 8b, 16b, 32b, 64b etc.
3. Capacitatea memoriei reprezintă numărul maxim de biţi de informaţie
care pot fi memoraţi la un moment dat. Altfel spus, capacitatea de
memorie este dată de numărul total de locaţii de memorie. Ca unitate de
măsură se folosesc multiplii Byte-ului, în funcţie de ordinul de mărime al
memoriei. informaţie care caracterizează diferitele generaţii de
calculatoare.
4. Timpul de acces la memorie. Orice acces la memorie este precedat de
furnizarea de către procesor a adresei de memorie, unde se va face
operaţia de scriere sau citire. Timpul de acces la memorie reprezintă
intervalul scurs între momentul furnizării adresei de către procesor şi
momentul obţinerii informaţiei. Când memoria este prea lentă în
comparaţie cu viteza de lucru a procesorului, pe durata accesului la o
locaţie de memorie apar, pentru procesor, timpi suplimentari de aşteptare.
Noile tehnologii de realizare a memoriei urmăresc o scădere a timpului de
acces, astfel încât memoria să lucreze sincron cu procesorul, fără a
introduce stări de aşteptare.
5. Ciclul de memorie este timpul minim necesar între două accesări
succesive la memorie. Aceasta cuprinde timpul rezervat accesului
propriu-zis, dar şi timpii "de regie" ai unităţii de memorie, necesari pentru
desăvârşirea acestuia.
6. Viteza de transfer se mai numeşte şi rata de transfer. Rata de transfer este
similară unui debit, care reprezintă viteza cu care se furnizează o
informaţie. Viteza de transfer reprezintă numărul de unităţi de informaţie
transferate în unitatea de timp. Se măsoară în octeţi sau multipli de octeţi
pe secundă. Viteza de transfer poate fi îmbunătăţită dacă accesarea unei
adrese de memorie este urmată nu de citirea unui singur cuvânt de
memorie, ci de citirea mai multor cuvinte succesive.
7. Costul este preţul memoriei raportat la capacitatea de memorare.

Clasificări ale memoriei.

Modul de realizare a accesului la o locaţie de memorie depinde de operaţiile ce
se execută pentru obţinerea informaţiilor de la adresa dată, de sensul transferului
şi de parametrii fizici ai memoriei. În funcţie de aceste elemente memoriile pot
fi clasificate:

a) După tipul de acces, memoriile pot fi:

o cu acces direct (aleator): RAM (Random Access Memory). În

acest caz, timpul de acces la orice locaţie de memorie este acelaşi.
El nu depinde de adresa locaţiei de memorie, ci numai de
caracteristicile constructive ale memoriei. Timpul de acces este
comparabil cu viteza de lucru a procesorului.
o cu acces poziţional, în care sunt necesare operaţii de poziţionare
care preced accesul la memorie. În acest caz timpul de acces
depinde de adresă

b) După posibilitatea conservării informaţiei la întreruperea tensiunii de

alimentare, memoriile pot fi:

o volatile, la care informaţia se pierde la întreruperea tensiunii de

alimentare (exemplu memoria cu semiconductori);
o nevolatile, la care informaţia se conservă la întreruperea tensiunii
de alimentare (exemplu memoria cu ferite);

c) După tehnologia de realizare memoriile pot fi:

o memorii cu ferite. Informaţia este memorată pe baza sensului

câmpului magnetic produs în jurul unor inele (tor) de ferită. Acest
tip de memorie nu este volatilă, dar are dezavantajul că citirea este
distructivă. În consecinţă, ciclul de memorie cuprinde citirea şi
rescrierea, în cazul operaţiei de citire, sau ştergerea şi scrierea în
memorie, în cazul operaţiilor de memorare. Aceste tipuri de
memorie pot funcţiona numai în anumite limite de temperatură, au
o dimensiune semnificativă şi reprezintă o tehnologie depăşită.
o memorii cu semiconductori. Informaţia este memorată folosind
circuite care permit sau nu trecerea curentului electric. Aceste
memorii sunt volatile şi pentru a nu se pierde informaţia au nevoie
de o baterie de alimentare proprie, sau trebuie să existe, la nivelul
întregului sistem de calcul, un program de întrerupere la avaria de
alimentare, care face apel la o baterie suplimentară (sursă de putere
neîntreruptibilă - UPS) pentru salvarea datelor pe un suport de
memorie nevolatilă. Aceste memorii nu au citirea distructivă.

d) După operaţiile care pot fi executate, acestea pot fi:

 o memorii cu citire-scriere (read-write). Care permit atât scrierea cât
şi citirea informaţiilor din memorie. Memoria RAM este o memorie
de tipul citire-scriere (read-write);
o memorii permanente, numite ROM (Read Only Memory). Sunt
memorii care, în principiu, permit doar operaţiile de citire a
informaţiilor memorate. Sunt memorii nevolatile, iar informaţia
memorată este scrisă o singură dată şi nu poate fi suprascrisă prin
metode obişnuite. Sunt folosite pentru memorarea sigură şi ieftină a
unor secvenţe de program frecvent utilizate în sistemele de calcul.
Aceste memorii sunt în general mai lente decât memoria RAM. În
consecinţă, se utilizează transferul programelor din memoria ROM
în memoria RAM pentru a fi executate acolo cu performanţe
sporite. Aceste memorii ROM sunt de mai multe tipuri:

o memorii PROM , sunt memorii programabile de

către utilizator, care nu conţin informaţii scrise din
fabricaţie;
o memorii EPROM, sunt programabile de către
utilizator, dar care pot fi şterse şi reînscrise cu alte
informaţii.

Ierarhizarea memoriilor. Pornind de la funcţiile realizate de fiecare tip de

memorie, de la rolul şi locul ocupat în sistemul de calcul putem distinge mai
multe categorii de memorii ilustrate în figura 2.1.

Registrele de memorie reprezintă dispozitivele de memorie cele mai rapide, dar

şi cele mai scumpe. Sunt utilizate de procesor având o destinaţie precisă, adică
memorează numai anumite tipuri de informaţie. Din acest motiv, pentru ca
procesorul să realizeze o anumită operaţie, este accesat un anumit registru, şi
anume acela care memorează tipul de informaţie dorit. În acest fel nu este
necesar ca registrul să fie accesat prin adresă, fapt care măreşte viteza de acces
la informaţia memorată în registre.

Figura 2.1. Ierarhizarea memoriei.

Pot exista însă şi registre nespecializate, numite registre generale, care pot fi
utilizate explicit prin instrucţiuni-program.

Capacitatea registrului depinde de tipul procesorului, şi nu depăşeşte de obicei

lungimea cuvântului de memorie. Numărul de registre de memorie este mic,
utilizându-se de regulă 16-20 registre.

Memoria internă conţine programele şi datele pentru toate procesele în curs de

execuţie în sistemul de calcul. Cât timp funcţionează procesorul, el citeşte şi
scrie date în aceasta memorie. Memoria internă este o memorie read-write cu
acces direct (RAM). Ea trebuie să aibă un timp de acces redus, pentru a nu
întârzia activitatea procesorului. Tipuri de memorie din această categorie sunt:

• Memorii DRAM (Dynamic Random Access Memory), sunt memorii RAM

dinamice. Sunt memorii în care, pentru a se păstra informaţia, periodic
trebuie restabilită sarcina electrica cu care a fost încărcat condensatorul
circuitului de memorie. Pentru aceasta este necesar un circuit de
reîmprospătarea memoriei.
• Memorii SRAM (S=static), sunt memorii RAM statice. Sunt memorii
realizate din circuite bistabile de memorie, care păstrază informaţia atâta
timp cât sistemul este sub tensiune.

La calculatoarele PC, cipurile de memorie sunt ansamblate pe plăci de memorie

numite SIMM (Single Inline Memory Modul) sau DIMM (Dual Inline Memory
Modul). Aceste bancuri de memorie se instalează în placa de bază a PC-ului, în
soclurile (locurile) rezervate memoriei interne. Acest mecanism permite
modificarea dimensiunii memoriei interne a PC-ului prin adăugarea de noi
bancuri de memorie în locurile disponibile sau prin schimbarea bancurilor cu
altele de capacitate mai mare.

Memoria cache este o memorie specializată, utilizată în scopul scăderii timpului

de acces la informaţiile din memoria internă. Ea este o memorie de capacitate
mică şi viteză mare, inserată logic între procesor şi memoria principală.
Constructiv, memoria cache este o memorie mai rapidă decât memoria
principală, facută de regulă din circuite SRAM. Şi acest tip de memorie poate fi
estins prin adăugarea de cipuri suplimentare de memorie. Utilizarea memoriei
cache se bazează pe două caracteristici ale execuţiei programelor în sistemele de
calcul clasice, şi anume:

1. Programele tind să utilizeze date şi instrucţiuni situate unele lângă altele

sau în zone apropiate (principiul vecinătăţii).
2. Programele folosesc în mod repetat adresarea la aceleaşi blocuri de
memorie.

Plecând de la aceste constatări, memoria cache conţine la un moment dat copii

ale unor informaţii din memoria principală. Înainte de orice acces la memoria
principală se verifică dacă nu cumva informaţia căutată se gaseşte în memoria
cache. Dacă există, se preia de acolo cu o viteză superioară.

Memoria expandată este o memorie suplimentară la calculatoarele de tipul PC,

pe care utilizatorul o accesează prin intermediul mecanismului EMS (Extended
Memory Specification). Este alcatuită din bancuri de memorie de 64 KB RAM
şi este gestionată de un program sistem specializat, numit EMM386.EXE (în
sistemul de operare MS-DOS).

Memoria extinsă este memoria suplimentară accesibilă utilizatorului prin

mecanismul XMS (eXtended Memory Specification), care poate fi implementat
pe procesoare care lucrează cu cuvinte de adresă de 32 biti. Programele trebuie
scrise ca utilizând special aceste mecanisme. Programul sistem care gestionează
acest tip de memorie în sistemul de operare MS-DOS este HIMEM.SYS.

Memoria externă. Pentru a utiliza informaţiile memorate în memoria externă ele

trebuie aduse întâi în memoria principală. Prin comparaţie cu memoria internă,
memoria externă se caracterizează prin viteză de acces mai scazută, cost mai
redus, capacitate mai mare, şi are rolul de a mări spaţiul de memorare al unui
sistem de calcul. Memoria secundară este organizată pe un suport extern de
memorie, de regulă disc magnetic, şi are rolul de a realiza o extindere a
memoriei principale, conform conceptului de memorie virtuală. Conceptul de
memorie virtuală se referă la capacitatea procesorului de a utiliza un spaţiu de
memorie externă pentru a simula o capacitate mai mare a memoriei interne
disponibile. Altfel spus, este vorba de capacitatea procesorului de a accesa un
spaţiu de adrese care depăşeşte spaţiul de adrese al memoriei principale. Acest
concept a apărut încă din anul 1960, iar la PC este disponibil începând cu seria
286.

Memoria externa este o memorie de arhivare, ceea ce înseamnă că asigură

stocarea datelor preluate din mediul extern pe o perioadă de timp nedeterminată
şi în volume semnificative. Se poate spune că memoria de arhivare este cea care
asigură forma de stocare suplimentară a datelor din sistemul de calcul. Tot în
memoria externă sunt stocate şi programele cu ajutorul cărora se realizează
prelucrarea datelor. În comparaţie cu memoria internă, memoria externă este:

• nevolatilă.
• cu acces poziţional.
• cu timp de acces mai mare.
• cu viteză de treansfer mai mică.
• cu cost mai mic.
• cu capacitate mult mai mare.
• este o memorie read-write.
• are densitate de memorare variabilă de la un echipament la altul şi de la
un suport la altul.
Accesul la memoria externă nu se face direct, ci prin intermediul memoriei
interne.

Se folosesc în prezent două tehnologii de realizare a mediului de memorare

pentru memorii interne:

• tehnologia magnetică.
• tehnologia optică.

Suporţii de memorare utilizaţi sunt:

• discul/banda magnetică.
• discul optic.

Tehnica de memorare bazată pe proprietăţi magnetice este asemănătoare tehnicii

de realizare a înregistrărilor de sunet de pe banda magnetică. Spre deosebire de
sunet, care este un semnal analogic, informaţia memorată în calculator este
digitală (formată din şiruri de biţi 0 sau 1).

Materialul magnetic se depune pe suprafaţa suportului fizic de memorare sub

forma unor matrici de puncte care pot fi sau nu magnetizate. Fiecare bit de
informaţie reprezintă starea magnetizat/nemagnetizat a punctului respectiv
Pentru a înregistra informaţia, se utilizează un dispozitiv numit cap de citire-
scriere, prin care circulă un curent electric. Variaţia curentului electric în capul
de citire-scriere generează un câmp electromagnetic ce magnetizează stratul
magnetic depus pe suportul de informaţii. La citire are loc procesul invers.
Câmpul magnetic al punctelor din stratul magnetic induce în capul de citire-
scriere un curent electric variabil. Acest curent furnizează informaţia memorată
în stratul magnetic.

În cazul memoriilor optice, materialul care acoperă suportul fizic este ars cu un
fascicol laser puternic atunci când se scriu informaţiile pe suport. Citirea
informaţiilor se bazeazâ pe reflexia unei raze laser, reflexie care este difuză în
zonele arse şi puternică în zonele nearse. Observăm că la acest tip de
echipamente scrierea informaţiilor se face cu un dispozitiv, iar citirea cu alt
dispozitiv.

Banda magnetica este mediul tradiţional de arhivare. Are capacităţi între 20-40
GB. Dispozitivele curente, cu preţuri mai accesibile, sunt de 3-10 GB. Pentru
calculatoarele PC, acest echipament este cunoscut sub numele de streamer. La
acest dispozitiv este folosită banda magnetică încasetată.

Trebuie făcută deosebirea dintre banda magnetică, dispozitiv (derulator sau

echipament) şi banda magnetică, suport de informaţie (panglica acoperită cu
strat magnetic). Mecanismul (derulorul) cuprinde:
 • dispozitivul de antrenare, care realizează poziţionarea benzii în acţiunile
de localizare, accelerare /frânare, rebobinare şi deplasare cu viteză
constantă
• circuitele de comandă
• dispozitivul pentru realizarea schimbului de informaţie.

Aceste dispozitive sunt: cap de scriere, cap de citire şi cap de ştergere.

Din punct de vedere al organizării fizice a informaţiei banda magnetică este

împărţită transversal într-un număr de nouă piste sau canale. Fiecare caracter
este înregistrat transversal pe bandă, câte un bit pe fiecare din primele 8 piste, a
noua pistă fiind folosită pentru a înregistra informaţia redundantă aferentă
bitului de paritate. Informaţia se înregistrează pe bandă, în grupe contigui de
caractere numite blocuri fizice. Blocurile fizice constituie unitatea adresabilă pe
banda magnetică. Accesul la o anumită adresă de pe bandă este precedat de
poziţionarea la începutul blocului cu adresa solicitată. Blocurile fizice sunt
separate între ele prin zone neînregistrate, de lungime fixă, numite GAP-uri. Un
GAP este folosit ca spaţiu de frânare sau accelerare pentru mecanismul de
antrenare la poziţionarea pe un anumit bloc. Pentru optimizarea utilizării benzii
magnetice trebuie ca raportul dintre spaţiul ocupat de blocurile fizice şi spaţiul
total de pe bandă să fie cât mai mare (lungimea GAP-urilor să fie minimă).

Principala caracteristică funcţională a benzii magnetice o reprezintă densitatea

de înregistrare, adică numărul de octeţi memoraţi pe unitatea de măsură a
lungimii benzii. Densitatea de înregistrare se măsoară în octeţi pe inch, unitatea
de măsură având simbolul BPI (byte per inch).

Blocul fizic este unitatea de transfer a informaţiei cu memoria internă. Blocurile

conţin informaţie redundantă pentru realizarea controlului de paritate prin
sistemul paritate incrucişată. Acest mecanism de control permite verificarea
corectitudinii transferului între dispozitivele periferice şi memoria principală.
Biţii citiţi intră într-un algoritm de calcul al parităţii, iar rezultatul acestui
algoritm este comparat cu informaţia de paritate citită de pe suport. În caz de
coincidenţă înseamnă că operaţia s-a defaşurat corect, iar în caz de diferenţă,
operaţia se reia.

Accesul la informaţia de pe bandă magnetică este de tipul poziţional, având în

plus restricţia de secvenţialitate. Pentru accesul la blocul "n" de pe bandă este
necesară parcurgerea celor "n-1" blocuri care îl preced. Din acest motiv, timpul
de acces la o anumită informaţie nu este constant, ci depinde de distanţa dintre
poziţia curentă de pe bandă (blocul curent) şi poziţia pe bandă a informaţiei
dorite. Parcurgerea benzii magnetice pentru localizare pe un bloc se face
întotdeauna într-un singur sens: de la primul la ultimul bloc. Principalul
inconvenient pentru utilizarea benzii magnetice este timpul de acces mai mare
utilizat, datorită accesului secvenţial la informaţie.
Discul magnetic. Discurile magnetice sunt formate din una sau mai multe plăci
circulare, care constituie suportul pentru substanţa magnetică ce memorează
informaţia. Aceste plăci circulare formează volumul de disc. În funcţie de gradul
de mobilitate, discurile pot fi:

• fixe (amovibile).
• mobile (movibile).

Pentru a fi utilizat, un volum de disc, se montează pe o unitate de disc care

cuprinde:

• mecanismul de antrenare a discului, care asigură rotirea continuă a

discului cu o viteză constantă;
• mecanismul de susţinere şi manevrare a capetelor de citire-scriere;
• mecanismul de acces la informaţie, care este constituit din capetele de
citire-scriere;
• mecanismul de control al unităţii.

Pe un volum de disc, informaţia se memorează pe feţele active, adică pe acele

feţe ale plăcilor circulare care sunt acoperite cu substantă magnetică de
memorare. Un volum de disc format dintr-o singură placă circulară are două feţe
active, iar la volumele cu mai multe plăci se scad cele două feţe exterioare.
Numărul feţelor active este o constantă constructivă a pachetului de discuri.
Suprafaţa fiecărei feţe active este divizată în coroane circulare, concentrice,
numite piste. Acestea reprezintă suprafeţele pe care se realizează efectiv
memorarea informaţiei. Pentru accesul la informaţia memorată este necesar să
existe posibilitatea de poziţionare a capetelor de citire-scriere pe fiecare pistă.
Numărul de piste este dat de numărul de poziţionări distincte care pot fi realizate
de către un cap de citire-scriere de-a lungul razei plăcii circulare. Volumele cu
mai multe plăci circulare au acelaşi număr de piste pe fiecare faţă activă.
Informaţia se memorează în lungul unei piste a discului, existând o poziţie
iniţială marcată fizic. Pe fiecare pistă este memorat acelaşi număr de caractere,
indiferent de lungimea pistei. În cazul discurilor cu mai multe plăci circulare,
pentru a uşura identificarea unei piste, se introduce noţiunea de cilindru. Un
cilindru este format din toate pistele care au aceeaşi rază de pe toate feţele active
ale discului. Cilindrii se numerotează începând de la exterior spre interior.
Numărul de piste reprezintă a doua constantă constructivă a discului. Fiecare
pistă este împărţita în mai multe sectoare. Sectorul reprezintă unitatea adresabilă
a discului. Toate pistele unui cilindru conţin acelaşi număr de sectoare.
Poziţionarea la începutul sectorului se face prin rotirea volumului de disc prin
faţa capetelor de citire-scriere. Sectorul este unitatea de schimb de informnaţie
cu memoria internă. Pe parcursul schimbului de informaţie, discul se roteşte cu
aceeaşi viteză prin faţa capetelor de citire-scriere. Numărul de octeţi care se pot
memora într-un sector al discului este fix, indiferent de poziţia sectorului pe
disc. Capacitatea unui disc se obţine prin produsul dintre numărul de octeţi din
sector, numărul de sectoare, numărul de piste şi numărul de feţe active.
Informaţia este organizată pe disc pe trei nivele de acces:

• cilindrul.
• pistă din cilindru.
• sectorul de pe pistă.

Mecanismul de acces la informaţie este realizat de capetele de citire-scriere.

Accesul la informaţia memorată pe discurile magnetice se face prin poziţionarea
capetelor de citire scriere în dreptul sectorului dorit de pe pista şi cilindrul cerut,
concomitent cu mişcarea de rotire a volumului de disc.

Memorii externe pe suport optic. Unităţile de discuri compacte (CD-urile)

funcţionează pe baza fenomenelor electro-optice, folosind o tehnologie laser. In
general, suportul de înregistrare este nereutilizabil scrierea fiind o operaţie
ireversibilă. Din această cauză, unităţile se mai numesc CD-ROM-uri. Există
însă şi alte tipuri, şi anume:

• CD-WORM (Write One, Read Many)

• CD-R (Recordable), unde informaţia poate fi şi scrisă.

CD-ROM-urile se realizează de către producători, informaţia fiind inregistrată

pe o pistă unică, în spirală. Citirea se face secvenţial. Sunt utilizate pentru
distribuţia de software. Se realizează un etalon, care este utilizat la producerea
matriţei cu care sunt create apoi copiile pentru distribuţie. Aceste CD-uri au un
cost foarte scăzut, reducând costul de distribuţie a software-ului. Capacitatea
uzuală a unui CD este de 650 MB.

CD-WORM - sunt folosite pentru arhivare, scrierea făcându-se o singură dată.

Toate datele care se memorează trebuie să fie disponibile în memoria internă în
momentul scrierii.

CD-R - este folosit pentru arhivare, putându-se scrie în continuare.

Capacitatea de stocare a CD-urilor este mare, datorită densităţii ridicate,

ajungându-se până la 16.000 TPI (piste pe inch). Informaţia pe suport este mult
mai stabilă, garantată cca. 10 ani. Suprafaţa fiind protejată de un strat
transparent de material plastic, suportul nu este afectat astfel de umiditate,
temperatură sau câmpuri magnetice. Între capul de citire şi suprafaţa discului
este o distanţă de câţiva milimetri, aproximativ de 2.000 de ori mai mare decât la
hard-discuri, de unde rezultă o protecţie mai bună a capului de citire-scriere.
CD-urile sunt mult mai fiabile. O mare parte din spaţiul CD-ului este rezervată
memorării informaţiilor suplimentare pentru corectarea şi detectarea erorilor. În
cosecinţă rezultă o serie de dezavantaje pentru CD-uri:

• timp de acces mai mare decât la hard-discuri;

• o rată de transfer a informaţiei mai mică decât la hard-discuri.